Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Al doilea vis de mărire

Posted in Proză by Hopernicus on 29/01/2013

 

 

 

 

Cu un efort notabil, Bartolomeo Tizmană se urni din pat. Ajuns în balcon, se uită în sus, spre cer, apoi scuipă de mai multe ori. Neputincios. Epuizat. Nu prea dormise. Văzuse filme pentru adulţi, porno, altfel spus. Nu s-ar fi uitat în vecii vecilor la asemenea orori, dacă n-ar fi fost însărcinat de şefa sa, managerul principal al unei asociaţii  care se ocupa intens cu protejarea inocenţilor, a abstinenţilor, a  neadaptaţilor şi-a copiilor, să susţină o conferinţă despre pornografie cu titlul:” moarte pornografiei”. După atâtea filme şi orgii virtuale, îi era atât de rău că abia se mai mişca. Henrieta, nevasta sa, mare chiromantă şi tot mare ghicitoare şi în stele, îl strigă, el o auzi, dar se prefăcu a nu fi auzit şi continuă să privească lumea dimineţii de sus din balconaşul său, neînchis cu geamuri termopan,- nu avusese destui bani. Cineva suna la uşă. Probabil un client de-al Henrietei.

Într-adevăr, era un tânăr. Visase un porumbel verde. Îi povestea Henrietei visul şi insista că porumbelul fusese verde. Ceva, nu-i aşa, cu totul ieşit din comun. De la o vreme, spunea tânărul cu oarecare entuziasm, visa numai păsări şi credea că asta înseamna noroc. Se simţea fericit în vis. Asta până când povestise fiecare vis doamnei Vârlan, aia de la etajul şapte, cu strungăreaţă şi ochi şaşii, faimoasă în chestii de tălmăciri de tot felul, astrologice, mai cu seamă. Unei doamne din Popeşti, i-a tălmăcit un vis cu raţe călătoare şi i-a spus că bărbatul ei se lasă de italianca roşcată şi vine înapoi la ea. Drame contemporane, gândise Henrieta, după ce mai ghicise câtorva bărbaţi părăsiţi că vor avea parte de surprize. Şi aşa a fost.

Bartolomeu se aşeză la birou să scrie despre răul pe care îl provoca pornografia şi cum distrugea aceasta viaţa inocenţilor. Scrise prima propoziţie: Inocenţa preschimbată în subcunoaştere… Se opri, oftând adânc. Era un bărbat obosit. Se agăţă de cuvântul subcunoaştere. Oare de ce-l folosise, de ce-i venise în minte tocmai acest cuvânt? Nici nu ştia ce însemna. Poate că nici nu exista în dicţionar. Subcultură, poate că da. Şterse repede prima propoziţie. O începu pe a doua: Filmele pentru adulţi sunt distructive. Acţionează asupra tuturor ca o otravă. Se opri din nou încă şi mai nemulţumit. Presupuse că o plimbare prin parc i-ar face bine. Aţipi gândind că a ieşit din casă şi s-a tot dus. Visa că fusese răpit de nişte pământeni sălbatici, veseli, bine băuţi. Îl duceau undeva. Nu-i spuneau unde. Vigilent, văzuse totuşi înscrisul de pe frontispiciu clubului în care intrau: Introibo ad altare dei, locul  plăcerilor eterne.

Evenimentele se petreceau în planuri paralele. Bartolomeu Tizmană, om sobru, sever, auster ca un călugăr privea atent faţa maestrului de ceremonii, dar vedea inelul lui cu ametist. Se întâmpla cu adevărat. Un băiat se logodea cu o fată. Dintr-o virtualitate se transforma în ceva palpabil: gura şi inelul maestrului de cermonii care anunţa logodna cu surle şi tobe. Şi perechile de părinţi gata să leşine. Un tată avea faţa albă şi inexpresivă. O ocolea pe mama băiatului. Nu ştia cum s-o îmbărbăteze. Cum să domolească gândul ei nebun că-şi pierdea fiul. Cum s-o facă să vadă partea plină a paharului: câştigau o fiică, fata pe care n-au avut-o, iată, exista, jumătatea lui spirituală, sufletească. O găsise şi ăsta era cel mai mare noroc al vieţii. Ceasul regăsirii. Un tată trăia singur momentul. Nu-l împărţea cu nimeni. Nici măcar cu soţia sa, cea care zămislise rodul.

Vacarmul se potolea lent. Ochii tuturor se aţinteau pe chipul maestrului de ceremonii.

Poate visez, îşi calma Bartolomeu durerea. Poate dorm şi visez şi în vis stau în faţa unui lucru născocit de mine pus să umple toate golurile. Te crezi bun până când fapta cuiva îţi cerea să-i răspunzi cu o altă faptă. Semnificaţia logodnei, reacţia în lanţ pornită din minte. Mama, năpădită de gânduri, crea o realitate nereală, nepalpabilă. Unirea mistică, taina sufletului, trăire simultană în câteva lumi. Poate că sensul vieţii omului era iubirea şi nu liberta tea, poate că Dumnezeu Tatăl l-a făcut pe Adam din iubire inocent, dându-i atotputernicia iubirii. Prin iubire deveneai liber. Un gând venea din alt gând. S-o iubesc pe ea, iubind-o voi afla ceva ce n-am ştiut niciodată. Să-l iubesc pe mire, îşi poruncea în tăcere mama fetei. Numai iubirea era baraj contra disperării. Nu-l plăcea, nu ştia cu ce măsură să-l măsoare. Mama fetei era departe de-a gândi: Introibo ad altare Dei. Se temea de ziua de mâine. Şi fiindcă frica era mare nu putea trăi nici ziua de azi. Nu se putea bucura de bucuria fetei.

Ceremonia se desfăşura după un plan, nimeni, afară de maiestru nu ştia ce va urma. Nici măcar regizorul, nici măcar logodnica. Într-o zi, cândva, într-alt timp cosmic mirele s-a pogorât din înaltul cerului întrupându-se. Însuma însuşirile genetice ale multor generaţii din neamul său, dornic de experienţă pământească. Poetul făcea din existenţa lui o poemă în universul suprasensibil, suprasubtil. Mirele era venit în împărăţiile lumilor de jos, dar nu era unul de-al lor. Miruit şi sfinţit venea să răscumpere sfinţenia unui popor întreg, cocârjat sub biciul corupţiei, îngheboşat, îngenunchiat de ispita răului, robit magiei negre, ah, da, numai şi numai demoni, patimi pervertitoare, un popor de nerecunoscut, buimac de somnul morţii, prin mire azi, prin milostenie şi iubire căpăta un răgaz, să-şi lingă rănile, să se răscumpere şi să se înalţe. Introibo ad altare Dei. Intra-va el  în altarele îngerilor ducând cu sine şi poporul său zidit din demnitate şi onoare, prin fapte.

Cei din bal nu erau poeţi; îl priveau pe mire cu cinism. În şoapte aspre vestejeau ideea devoţiunii.

– Ce mofturi, ce zarvă, ce snobism! Cine îşi închipuie el că este?

Un preot în odăjdii aurii împreună cu doisprezece diaconi, după buna rânduială a amfitrionilor, începu ceremonia religioasă care consfinţea logodna mistică. Unirea bărbatului cu femeia sa ţinea de tradiţia sacră şi de veşnicia vieţii. Rânduiţi invitaţii se străduiau să participe la bucuria legămintelor. Cei mai mulţi, biruiţi de mâncare şi de băutură plecau acasă dornici să doarmă. În vasta sufragerie unde era bufetul se pregăteau mesele pentru dineu. În bucătărie încă mai era loc pentru lumea care încă mai comenta.

– E chiar sfidător, spunea o doamnă îndesată, să-ţi etalezi bogăţia când atâta lume moare de foame.

Muşca dintr-un picior de pui fript după ce cântărise cu ochi critic opulenţa balului. Aparţinea mulţimii care îndurase alchimia comunismului. Devenise o mutantă. Avea creierii spălaţi; nu mai gândea; noi muncim, noi nu gândim. Gură colectivă din care ieşeau vorbe negative. O voce din popor, când şi când, glăsuia despre imensa corupţie a Occidentului, imensa îmbuibare şi bogăţie a occidentalilor; robii banului, robii răului cu majusculă. Tot ce era mai rău în Occident trecea frontiera, venea în România, ţară de dor, ţărişoara noastră mioritică, ţară carpatină; aşa, avea oricine dreptul la metaforă.

– Nu există dreptate pe pământ, nici aici, nici în altă parte, zvâcni cineva lângă urechea lui Tizmană.

Nu asista la ceremonialul religios. Nu-i plăcea de preoţi. Nu-i plăcea nici logodna. Nu-i plăcea nimic din ce făceau semenii săi.

– Suntem un popor damnat, spuse profesorul de istorie.

– Ba te înşeli, tinere, sări un domn ateu, liber cugetător, adept darwinist. Noi românii suntem un popor inteligent.

– Tu nici nu ştii ce-i inteligenţa, râse istoricul. Suntem inteligenţi să cerşim. Ştim cum să viclenim şi să cerşim. Ştim o grămadă de lucruri străine popoarelor bine educate. Ştim cum să jefuim văduvele şi orfanii, ştim al naibii de bine cum să ne omorâm semenii care încearcă să iasă la lumină. Timp de două milenii nu s-a închegat nimic bun pe pământul românesc. Asta spune mult despre un popor. Sărăcie, jaf, minciună. Românul moare dacă nu fură, dacă nu minte, dacă nu jefuieşte pe văduve şi orfani. De ce m-aş mândri că sunt român? Să fugă de mine ca de un ciumat orice alt neam de pe glob?

– Grecii sunt la fel de răi ca noi.

– Grecii? Mă-ndoiesc.

– Şi tu eşti un mutant. Şi tu ai profitat de oribila lume comunistă! Ţi-a fost bine sub comunişti! Ce mai vrei?

Era femeia pervertitoare, o fiinţă prinsă în zona gri. Slujise răul, demonul  îşi aveau în ea un om de nădejde. Personalul angajat pentru bal se mişca agil, meseriaşi, puţini dar buni. Aranjau mesele pentru dineul ce avea să urmeze logodnei. Dar slujba religiosa nu se mai sfârşea. Zorile noii zile erau aproape. Femeia în verde omorâse multe suflete, dar continua să fie fericită. Avea o karmă bună, cum ziceau esoteriştii, sau acei învăţăcei sacerdoţi ai budismului. Se bizuia pe karmă şi reîncarnare, dispreţuia milostenia. Ei toţi îşi exaltau mândria de a fi puternici prin ei înşişi. Se priveau în inimă şi sădeau acolo tăria de a ucide. Ucide în tine pofta de a trăi, glăsuia Budha prin adepţi. Ucide în tine, ziceau adepţii, pofta de a fi tată. Nu prăsi sclavi. Nu lăsa să se nască prin tine un alt sclav. Vorbeau de sclavie. Ce-i de făcut? Cum să ieşim la liman?

În marea sală de ceremonii, fostă sală de bal, preotul în odăjdii aurite consfinţea acum logodna zicând:

-Se logodeşte robul lui Dumnezeu cu roaba lui Dumnezeu.,

Mirele puse pe degetul fetei inelul de logodnă simbolizând măreţia legământului.

– Îţi dăruiesc acest inel de aur şi diamant, semn al sentimentelor mele pentru tine, tari ca diamantul, durabile precum aurul este.

Înalţă-te, femeie, la înălţimea bărbatului tău! Frumos îndemn. Cu adevărat religios; nimic de obiectat.

Părinţii, copleşiţi de emoţii, plângeau de bucurie pentru copiii lor.

Vreun binecredincios visa la palatele pe care credea că şi le făcuse în cer: din aur, din sardiu, din jasp, din smaralde, din opal, din vrednicia inimii, din milostenia inimii, din iubirea lui de Dumnezeu. Visa un vis în realitate ştiind că nu ştia cât de adânci erau prefacerile hărăzite.

În bucătărie se încălzea cearta între oaspeţii nesăturaţi, sclavi ai foamei lor. Ştiau că gura le era dată pentru mâncare şi băutură.

Femeia în verde căuta persoane pe care să le nimicească. Îşi avea menirea ei: să inducă celorlalţi frica. Puse ochii pe Bartolomeu:

– Mie îmi place, spuse, cum suntem noi românii. Împuţiţi, laşi, vicleni, linguşitori. Îmi plac la nebunie românii, pe onoarea mea.

– Francheţea ta e dezarmantă.

– Nu-s împuţiţi chiar toţi românii. Mai sunt şi câţiva curaţi, spălaţi, se vârî pe fir un alt tânăr.

– Americanii şi englezii au înălţat împărăţiile acestei lumi. Merită să le şi conducă, vorbi încă unul aflat la cumpăna dintre două vârste.

– Pe noi românii ne vor arunca la groapa istoriei. Ceva ca-n Deşertul tătarilor.

– De ce crezi asta?

– De aia. Că ştiu.

– Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, poftiţi la masă, spuse majordomul venind din sala de ceremonii unde tocmai se sfârşise ceremonia; Mirele şi logodnica lui primeau acum felicitările celor ce doreau să le ureze casă de piatră, fericire, prosperitate, viaţă lungă, rodnică în bucurii.

Era un ceas cum altul nu va mai fi; ceas de început.

– Aş da orice, aş face orice pact să fiu din nou tânăr, spuse un anonim..

– Ai da orice din ce ai. Dar n-ai nimic. Nimic din tot ce este nu-i al tău.

– Ai prins gustul filosofării! Nu cumva devii şi tu un mistic?

– Ai da orice? Dar ce ai ca să dai?

– Sufletul! Viaţa! Mă doare inima de o disperare fără seamăn.

– Mai las-o şi tu baltă.

– Ce-o fi cu Tizmană? Ia te uită! Ori e beat ori tocmai a primit o veste catastrofală. Nu l-am mai văzut niciodată atât de cărbunit la faţă.

It takes all sorts to make a world, spuse istoricul, cercetând curios grupul ocultiştilor.

Absolutely, consimţi prietena lui.

Erau snobi, vorbeau limbi străine.

Un anonim către altul:

What’s the matter with you?

Why do you ask me?

You’re looking disturbed.

Femeia-n verde pândea cu ochi de vampir. Cică vampirii erau toţi de origine română. Foarte fecunzi, se prăseau pretutindeni ca iepurii.

Ziaristul de la Deutsche Welle către femeia-n verde:

– Voi românii sunteţi foarte interesanţi.

– Ce-i drept, aşa-i.

– Fiecare doamnă, domnişoară şi domn îşi are locul său rezervat la masă. În dreptul tacâmului se găseşte cartea de vizită cu numele, mai preciză majordomul.

Chelnerii aşteptau să servească.

Maestrul de ceremonii dispăruse în adâncul casei împreună cu mirii. Nimeni nu i-a mai văzut de-atunci. Mor, presimt că voi muri şi mi-e o frică îngrozitoare de moarte, gândea un anonim. Scenarii sumbre, se năşteau şi stăruiau la suprafaţa conştiinţei. Cu nimic nu se compara o conştiinţă încărcată. Prezentul devenea o eternitate de suferinţă. Femeia în verde se pisicea pe umărul lui Bartolomeo. Se lipise de el şi-l îndemna să se destindă.

– Doar nu iei în serios chestiile astea popeşti, zicea, cu cel mai dulce glas de sirenă, da, dar Bartolomeo era un Ulise recondiţionat. Se uita într-una la uşa pe care credea că va intra o femeie frumoasă,  va veni lângă el, îi va încălzi şi consola inima. Cel care nu credea în Dumnezeu, spunea cândva un Domn, locuia singur într-un univers chinuitor, mai întunecat decât întunericul. Amintiri, frânturi, ca nişte luminiţe. De ce dispăruse mirele? Îi venea să plângă. Nu auzea nimic din ce-i spunea femeia în verde: divorţată, singură; dispusă; bogată, da, destul să-şi umple singurătatea nopţilor cu feluriţi gigolo. Era o meserie nouă pentru bărbaţii români, dar de mare viitor. Drumul gloatei nu era şi drumul ei, fiindcă ea ştia să trăiască viaţa din plin, zicea.

Un adolescent blond, cu ochi albaştri, angelic ridică paharul de şampanie zicând încet:

– Să închinăm pentru miri, să fie fericiţi, etern fericiţi. Viaţa să le fie un drum presărat cu azalee, cu magnolii, cu tot ce poate fi mai bun!

– Nu te amăgi, n-am rămas de dragul tău, am băut şi-am mâncat şi ne-am hulit unii pe alţii, biruiţi de invidia cea păcătoasă, plănuind noi cum să te jefuim, furioşi că tu ai şi noi nu avem.

Se auzi glasul unui bărbat cult.

– Mirele cunoaşte adevărul, asta l-a eliberat din toate mizeriile şi meschinăriile vieţii pe pământ.

– Pari răzbit de consideraţie, de admiraţie, ceea ce mă miră.

– În viitor cei buni vor purta pe frunte pecetea bunătăţii, iar cei răi pecetea răului din ei. Lepra răului va ieşi din suflet afară, va fi semn trupesc.

– N-aş face afirmaţii categorice. Nimeni nu poate şti cum va fi viitorul şi dacă va fi, pentru simplu motiv că nimeni nu cunoaşte Planul ultim. Căci există un Plan. Nu ştiu mai mult. Dar un Plan presupune logic o finalitate. N-aş vorbi, dacă n-aş cunoaşte, zise bărbatul cult.

– Care-i adevărul care te face liber?

– Să nu aştepţi, să nu ceri niciodată nimic de la semeni. Să nu-ţi gândeşti existenţa în funcţie de ce vei putea smulge de la ei.

– Dar e utopie. Cum să trăieşti fără să le smulgi semenilor inima, rinichii, ficatul şi banii?

– Să trăieşti gândind să le dăruieşti semenilor inima, rinichii, ficatul, averea şi puterea. E undeva în Evanghelii ceva în genul ăsta: Dacă cineva îţi cere haina dă-i şi cămaşa. E ceva subtil aici.

Era un ceas prezent, dedus din lunga eternitate. Bartolomeu Tizmană adormi instantaneu şi se trezi în patul său. Vru să-i povestească nevestei visul. Ce semnifica dacă te visai la o nuntă? Mărire şi glorie şi bogăţie cât cuprindea mintea omenească. Henrieta i-a repetat de două ori că visul semnifica multe, dar trebuia să fie grijuliu, că s-ar putea să semnifice şi moartea.

ELENA GHIRVU CALINautor ELENA GHIRVU CALIN

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Al doilea vis de mărire

%d blogeri au apreciat asta: