Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Timpuri ancestrale

Posted in Proză by Hopernicus on 04/02/2013

MOTTO:

“Iarna, un anotimp al aşteptării, o vreme potrivită pentru reînvierea amintirilor de aur şi lansarea într-o călătorie sentimentală, un timp în care te poţi bucura de fiecare oră.” John Boswell

Seară friguroasă de început de ianuarie. Nori negri, grei, se fugăresc pe cer, scuturânu-şi încărcătura asupra pământului. Brrr… Prin rafale puternice, crivăţul îşi revendică pretenţiile asupra mării şi ţinutului dintre aceasta şi Dunăre. Un vuiet surd este perceput de urechea mea, ca un zgomot de fond. Sunt apele mării, care îşi manifestă prin zvârcoliri tulburarea de care este cuprinsă la sosirea iubitului, pe care nu-l poate reţine numai pentru ea.

Focul din lemne de fag duduie în soba confecţionată din teracotă de culoarea ciocolatei. Pe fiecare placă este ştanţat un model ce reprezintă un bărbat solid, pletos, cu barbă deasă, îmbrăcat în straie de blană.

După oboseala zilei de muncă, mă odihnesc cu o carte în mână într-un fotoliu, cu ochii aţintiţi asupra bărbatului de pe una dintre plăci. Încet, încet, sub influenţa căldurii, mă copleşeşte moleşeala, corpul se face din ce în ce mai greu, iar Hypnos mă cuprinde în braţe.

Zeu al fantasmelor întunecate, acesta mă poartă lin prin spaţiu, o legănare uşoară, iar în final plutim deasupra unui ţărm arid. Cât vezi cu ochii, totul este alb, doar pe alocuri apar petice negre, de teren dezvelit. Zăpada, spulberată de vântul turbat, se depune aiurea, sub formă de troiene înalte.

Marea… valuri uriaşe se înalţă în întâmpinarea miilor de aripi ale crivăţului, pentru ca apoi, furioase, să revină cu mugete sălbatice la sânul mamei, unde se sparg împrăştiind în jur dantela albă, înspumată a stropilor.

Cum privesc de sus, în partea dreaptă este o aşezare, formată din care amenajate şi drept locuinţă. La început nu-mi dau seama ce poate fi. Pare o tabără de nomazi. Îmi arunc privirea într-una din aceste case mobile, care pare mai răsărită decât celelalte. În centrul încăperii se află o vatră din piatră, în care este aprins un foc. Deasupra acesteia, la loc de cinste tronează o statuetă din lut ars, frumos împodobită. O recunosc, este Taviti, zeiţa focului şi a vetrei. Acum îmi dau seama, sunt transportată în timp, iar ceea ce văd este un sat al unor sciţi nomazi, care au trăit pe malurile Pontului Euxin cu mii de ani în urmă.

În încăpere se află un bărbat destul de tânăr şi o femeie cam de aceeaşi vârstă. Îmi dau seama că sunt soţ şi soţie după îmbrăcăminte. Poartă haine tesute din acelaşi material, o pânză de culoare roşie. El, bărbatul, este îmbrăcat cu o tunică, peste care îşi trage o alta din zale argintii, strălucitoare. Ea este îmbrăcată tot într-o tunică roşie, dar care este plisată în talie, iar mijlocul este încins cu o eşarfă aurie pe care sunt cusute modele cu flori şi frunze. Pe deasupra îşi pune şi ea o altă tunică din zale, asemănătoare cu a soţului.

Ceva din mine îmi spune să-i privesc cu atenţie! Mintea îmi este invadată de amintiri ancestrale. Privindu-le figurile, mă recunosc în ea, se numeşte/mă numesc Tabita, iar în el, Corio, soţul ei/al meu din acele timpuri… pe bărbatul de pe tăblia de teracotă! Pe mine înţeleg să mă recunosc, trăsăturile mi-au rămas întipărite în gene şi s-au transmis din generaţie în generaţie, până în timpul prezent, când au fost trezite sub influenţa lui Hypnos! Dar el? Soţul? Cum a ajuns figura lui pe soba mea? Iată un fenomen căruia nu-i găsesc explicaţia!

Amintirile, la început ca un firicel suav de apă, devin treptat şuvoi! Ştiu cine suntem şi ce va urma! Tatăl meu, Ateas, a fost conducătorul militar şi religios al acestui trib. A fost ucis acum două săptămâni în lupta cu sarmaţii. Bătălia am câştigat-o, dar el a murit în urma rănilor primite, iar azi are loc înmormântarea.

Suntem îmbrăcaţi în mare ţinută, aşa cum se cuvine la înmormântarea unui conducător erou. Ne fixăm coifurile din argint pe cap, iar pe umeri punem hainele de blană, care trebuie să ne apere de vitregia naturii. Sting focul din vatră, care nesupravegheat ar putea să cuprindă toată aşezarea, iar la ieşire legăm bine fîşiile de piele cu care asigurăm uşa.

Ne îndreptăm spre încăperea mare, acoperită, în care va avea loc ceremonia funerară. Totul este pregătit. În imensa cameră mortuară din lemn se află depus pe catafalc trupul tatălui meu decedat, iar alături de acesta al mamei şi al celor patru slujitori credincioşi, care îl vor însoţi pe lumea cealaltă. Toţi sunt îmbrăcaţi în straie de sărbătoare. Aşa se cuvine.

În jurul lor sunt aşezate armele şi bijuteriile din aur şi argint, harnaşamentele cailor, scuturile din fier cu un ornament central din aur, pe care este sculptată o acvilă în zbor, săbiile cu teaca de aur încrustată cu fildeş şi pietre preţioase, arcurile curbate, gorytosurile în care stau strânse  săgeţile cu vârfuri în formă de trifoi, precum şi carnea,  vinul şi ustensilele gospodăreşti. Toate acestea îi vor însoţi în viaţa de pe cealaltă lume.

Participanţii la ceremonie încep să se adune. Eu/Tabita şi Corio ne aşezăm la capul tatălui decedat. Corio îi urmează drept conducător militar şi religios. Aceasta este legea noastră. Urmaşul la conducere este primul născut, iar în cazul în care acesta este fată, soţul acesteia.

Aseară a avut loc ceremonia de investire a lui Corio drept conducător şi, deasemenea, prin care mama, în numele lui Tabiti, şi-a îndeplinit datoria de soţie. Au fost prezenţi toţi membrii tribului.  Îmi răsună în minte cuvintele de rămas bun pe care aceasta mi le-a adresat, înainte de a-şi împlânta cuţitul în inimă: „ Eşti primul nostru născut. Ai obligaţia ca alături de soţul tău, să conduceţi acest neam cu vitejie, în cinste şi virtute, astfel încât numele acestuia să rămână scris pentru veşnicie în Cartea Lumii.”

În partea dreaptă  a mortului se înşiră, în funcţie de gradul de rudenie membrii familiei: fiii, fiicele, nepoţii, unchii şi mătuşile, iar în continuare restul membrilor tribului.

Din vasul aşezat pe un piedestal între mine şi soţul meu ies deja aburi. Prin aceştia, iarba sacră ne indică faptul că cei duşi dintre noi au pornit deja pe calea spre veşnicie. Ritualul este început de Corio:

„O, tu, Papaios, zeu al cerului,

  O tu, Api, zeiţă a pământului,

  Ajutaţi pe supusul vostru Ateas

  Pe drumul spre nemurire….”

După terminarea incantaţiilor cu care îi este onorată amintirea şi care îi vor ajuta să străbată căile spre veşnicie, acoperim cu pământ korganul, care fi  deschis după scurgerea unui an.

Întorc privirile în partea sângă. O altă privelişte se oferă ochilor mei. O peninsulă, case din cărămidă arsă. Tomisul, străvechea cetate grecească de pe ţărmul Pontului Euxin

Străzi înguste şerpuiesc toate în aceeaşi direcţie, spre mare. Încastrate în malul de pământ, mai multe încăperi  căptuşite cu cărămidă reprezintă depozitele  de marfă ale oraşului de pe malul mării. Urmăresc traseul uneia dintre străduţe. Acesta se termină într-o piaţă publică, pavată cu un mozaic multicolor decorat cu motive geometrice şi vegetale. Le recunosc pe amândouă. Bazarul roman şi Mozaicul au străbătut timpurile până în zilele noastre.

Continui plimbarea şi mă opresc la o casă. Un bărbat de aproximativ şaizeci de ani, nu tocmai înalt, suplu, brunet, cu ochi negri, arzând de o febră interioară, aşezat la o masă de lemn, frumos încrustată cu motive reprezentând animale fantastice,  ascultă întristat vuietul vântului turbat, apoi ia pana în mână, o înmoaie în călimară şi începe să scrie.

Urmăresc cu privirea cele scrise:

„Parue – nec inuideo – sine me liber, ibis in urlomei mihi ; quod domino non licet ire tuo !” şi instantaneu în minte îmi răsună traducerea în limba romană:

“Tu vei merge, mica mea carte fără mine în oraş, dar nu te invidiez, mergi – du-te în oraşul interzis mie – interzis stăpânului tău.!”

Este Publius Ovidius Naso, poetul roman născut la Sulmona şi exilat în îndepărtatul Tomis datorită greşelii de a fi fost martor scandaloaselor aventuri ale Iuliei, nepoata împăratului Augustus. Sau datorită altui motiv, “Carmen et error”, “o poezie şi o greşeală”, cum spune  el însuşi în Ponticele. Se pare că poezia la care face referinţă este “Ars amatoria”, care, mult prea îndrăzneaţă pentru acele timpuri,  contravenea principiilor  morale stricte ale împăratului.

Acum a început să scrie Tristele, va continua cu Ponticele şi nu va reuşi tot restul vieţii să obţină iertarea şi totodată reîntoarcerea la Roma.

Dar iată că de ridică de la masă. Cu paşi uşori, se plimbă prin cameră, recitând cu voce tare:

“M-aţi alungat, laconic, pe-un urgisit tărâm,
(Bătrân sunt eu, sau iernile aici sunt prea lungi şi prea reci?)
în ţara oamenilor-lupi, mereu o să rămân,
un lup devin şi eu, însingurat, pe veci.”

 

Mă simt din ce în ce mai tulburată. Simt cum străbat din nou spaţiile, apoi mă trezesc în fotoliul meu. Deschid ochii. În mână, ţin un volum din “Cireşarii”, deschis la epitaful de pe monumentul închinat lui Ovidiu, din actuala Constanţa:

 “Sub astă piatră zace Ovidiu, cântăreţul 

 Iubirilor gingaşe, răpus de-al său talent,

 O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată,

 Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin.”

Privirea mi se îndreaptă spre soba de teracotă, la bărbatul care mă priveşte de acolo, parcă dorind să-mi transmită ceva! Corio, iubitul meu soţ din timpuri ancestrale, ai simţit şi tu prezenţa mea?

Vântul de nord îşi continuă goana nebună, iar marea întinde în van, neputincioasă, braţele dantelate spre iubitul crivăţ,  la fel ca acum mii de ani!

 

Addenda

Papaios – zeul cerului la sciţi

Api – zeiţa pământului, soţia lui Papaios

Tabiti – zeiţa focului şi a vetrei la sciţi

Gorytos – tolba pentru sageţi

Iarba sacră – canabis, plantă cu proprietăţi halucinogene, folosită de sciţi prin arderea acesteia în timpul ceremoniilor  religiase.

Korgan – mormânt al sciţilor, sub formă de movilă (gorgan)

 

Ivănescu Ştefanaautor   Ivănescu Ştefana

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Timpuri ancestrale

%d blogeri au apreciat asta: