Apartenență

 

 

E bine să trăieși  în locul unde ai băut apă prima dată.

 

Lumina soarelului din zorii unei zile de vară, se juca cu ramurile unui tei bătrân, legănat de vânticelul care-i fura parfumul, închipuind umbre jucăușe peste chipul bărbatului care dormea încă. Mângaierea aceea nesimțită cu adevărat, l-a făcut totuși să întredeschidă ochii. S-a uitat către ceasul de pe măsuță. Se oprise.

Cu mișcări greoaie s-a ridicat în capul oaselor, apoi în șezut, pe marginea patului. Dormise îmbrăcat. Cina frugală o lăsase pe jos. O pizza. La fel și cutia de bere. De fapt, mai multe cutii.

 

Casa, deși nelocuită de ceva vreme, îi amintea prin fiecare lucru înveșnicit în nemișcare, de tot ceea ce însemnase copilaria lui.

S-a dus la frigider și și-a pus un bol de lapte cu cereale. Le detesta, dar voia să se apropie, să retrăiască, să reînvie atmosfera aceea. Era marea lui confruntare. Mesteca anevoie, timp în care privea prin încăpere, cerșind parcă lucrurilor să-i dăruiasca amintiri.

Desi era aici de două zile, refuzase să vadă ca până azi. Străbătuse un drum lung ca să-și ostoiasca dorul, să-și hrănească neîmplinirea celui care nu și-a găsit rădăcini în altă parte, așa că brusc a înțeles ca singura modalitate de a face asta era sa iasă din melancolia soră cu renunțarea, în care căzuse.

S-a ridicat de la masă si a început să se plimbe adâncit, mișcat, trist, încântat de locul acela, fericit că durerea nu-l făcuse ca, într-un moment de revoltă sufletească, să renunțe la ideea copilăriei lui.

Se așeză, pe rând, în câte un colț al casei. Pe canapea, în fotoliu, lângă geam, în hol, apoi iarăși în living. Savura tihnit apoi perspectiva și, de multe ori atingea fotografiile, bibelourile, pieptenele care fusese al mamei, lucrurile de pe măsuța de lucru al tatălui său.

A zâmbit. Imaginea canapelei din mijocul livingului, cu tapițeria pe care mama lui îl punea să o curețe cu oțet și detergent, atunci când el, spre disperarea ei, își sprijinea picioarele, era acolo nemișcată de ani. Dintr-o mișcare la fel de agilă ca pe vremuri, s-a așezat cu trunchiul pe canapea și picioarele în sus, sprijinite de spătarul ei, în timp ce își lăsase capul și mâinile să-i flurture liber în jos.

“- Nu mai sta așa răstignit”, îl certa maică-sa.

“Răstignit”, ce mai vorba! își amintea el cu zâmbetul cât toată fața. Bunădispoziția lui a fost și mai mare când, deși singur, a continuat dialogul imaginar strigând ca pe vremuri, cu fața către bucătărie:

“- Hei, mamă, așa îmi așez eu gândurile cel mai bine, trebuie să mă crezi. Apoi, odată puse le punct, mă scutur așa …“ și, în momentul acela s-a ridicat brusc, începând să danseze dezarticulat, în hohote de râs, „și … gata, am fabricat planul ideal să ajung cineva pe lumea asta, așa cum vrei tu și tata.“

Retrăirea l-a dus și acum, ca și atunci, în pragul bucătăriei unde, de data asta nu era nimeni. Zâmbi amar. Cât ar fi vrut acum să audă iarăși teoria despre cum trebuie să  tragem singuri concluzii despre viață, cât de important este să găsim motivații strict personale care să ne ambiționeze să reușim. Cât ar fi vrut să se gudure ca un pisoi de poala mamei sale, cerșind iertare pentru pozna pe care o făcuse (a câta oară!), în felul jucăuș care îmbuna pe oricine, ca apoi s-o ciupească de obraz alintând-o ”puștoiaca mea și a tatei”, asta pecetluind un armistițiu valabil cel puțin până la următoarea abatere.

A stat în cadrul ușii un timp apoi, ca într-o rulare de scene de film, ochii i-au căzut pe scaunul mare din hol. Fusese scaunul lui de pedeapsa. S-a așezat cu băgare de seamă, dar nu mai resimțea durerea pricinuită de cureaua cu cataramă argintie, cu care tatăl său îl altoia în spiritul dragostei părintești, atunci când prea o făcea lată. Si nu au fost puține aceste corecții, pentru că fusese tare neastâmpărat și rebel.

Și-a aprins o țigară (slavă Domnului, că maică-sa nu-l prinsese vreodată făcând asta, deși îl bănuia) și se tolănise pur și simplu, zăcând cu ochii închiși, savurând aroma tutunului care umplea încăperea cu tihna rotocoalelor sale.

Stând așa amorțit și-a amintit de cămara din fața sa. Alte amintiri. Acolo obișnuia să ascundă diverse lucruri de ochii părinților. Odată chiar, și iarăși zâmbi larg de noua amintire, își ascunsese iubita, surprins că tatăl lui ajunsese mai devreme acasa de la serviciu. Râdea. Își amintea și acum cum o chema pe fata cu ochi albaștri cum nu mai întâlnise altadată în viață.

Instinctiv a deschis ușa cămării. Habar nu avea ce aștepta să descopere acolo. Pe raftul din fața lui, în partea de jos era o cutie. O recunoscuse din primul moment și emoția a pus stăpânire și mai mare.

Ținea în mână hanoracul și tenișii ciuruiți, adică echipamentul lui de umblat “pe coclauri, ca un vagabond”, cum iarăși îi reproșa necăjită mama. La vederea lucrurilor, în inima lui s-a aprins o dorință. Să mai facă “o tură”. N-a stat pe gânduri. S-a îmbrăcat într-o clipită, mirat că poate doar viața îl făcuse om mare în acest răstimp, pentru că fizic nu crescuse prea mult, apoi s-a dus la garaj. Acolo era vechea lui bicicletă. A șters-o puțin, i-a ridicat pe rând roțile, le-a pus în mișcare. Era funcțională.

 

S-a bucurat de soare, de strada tăcută la ora amiezii. Se agăța de pomii din care altădată, trecând în goană, se ridica în șa și rupea fructe pârguite. A ajuns la marginea localității, pedalând anevoie pe cărăruia bineștiută prin fâneața care-ți amorțea până și gândurile cu parfumul ierbii strivite. În vârful dealului, care acum părea de zece ori mai înalt din lipsa antrenamentului, s-a oprit. Ajunsese în locul lui secret din copilărie. Ca și atunci, doar iarba înaltă îl ascundea în propria-i lume, ferindu-l de ochi iscoditori.

Privelistea de acum, pe care o suprapunea cu imaginea tăinuită în suflet, a fost prea mult pentru el. Începuse o cautare tumultoasă, epuizantă, retrăiri în avalanșă, care au au declanșat un plâns hohotit, compensând și emoțiile trăite în ajun. Plânsul l-a istovit, dar i-a făcut bine.

Odată cu lasarea întunericului, după o joacă cu stelele pe care încă le recunoștea cu încântare, nu numai după nume, dar și după porecle (inventase personaje care duceau lupte grele sus în cer), deși nu mai făcuse demult exercițiul ăsta, mult mai binedispus, a făcut cale întoarsă.

Acasă nu a vrut să aprindă nici măcar veioza. În aerul laptos al lunii, el era cel care radia plin de strălucire. În el se aprinsese o lumină pe care o căutase în toți acești ani. Își eliberase tristețile, regretele și își alinase dorul.

 

Știa acum că locul nașterii lui va fi, indiferent unde-l va duce viața, și capătul călătoriei lui. Așa că a decis să fie fericit și împăcat cu sine. Da, fericit si recunoscator pentru tot ceea ce a avut temelie, dar conștient și de prezentul lui.

Mai știa, la fel, că data viitoare va împărtăși cu cineva bucuria lui de acum. Că nu-i va mai fi teamă.

– Alo, draga mea, mâine la 10 am zbor înapoi. Abia aștept să-ți povestesc cum e acasă.

 

autor  RADU Irina-Mihaela