Se ascunde în trup de toamnă /Sub gând… fior ,autor Stănciulescu Florentina

Se ascunde în trup de toamnă

peste senin

îmi pierd altarul

în clipe îmbătate de virtuți mărunte

ce-mi taie înaltul

cu nedeslușiri de fântâni

și picioarele-mi izbesc

cu drumuri puține

în spatele ochilor

așteptarea se ascunde

în trup de toamnă otrăvită

cu toate neputințele

mă înscriu în resemnare

 

Sub gând… fior

în cartea vieții

orbul își cere împăcarea cu lumina

nebunul tresaltă

săgeată până la gând

înainte de naștere

o ultimă dorință

rază pe cărarea spre adâncuri

tăcerea îl tulbură cu flăcări

absența vânzătoarei de iluzii

îl stânjenește

cu degetele arse

despletește necuprinsul

în gemete de pupile

 

autor  Stănciulescu Florentina

pictura Constanta Abalasei- Donosa

când seara…, autor Maria Oprea

când seara…

 

când seara se-aprind felinare un trecător își ia rămas bun
de la ultimul zâmbet de copil

o carte, o pagină ninsă în gând

un semn că exiști aici acolo ieri sau azi
iar mâine mâine ca și azi un alt remember
un alt fulg ce va face loc printre pașii grei de vise
pe pământul negru-ntins pe fața albă a primului cuvânt

două steluțe aprinse
un surâs și cerurile se deschid în inima ta cu
primul gângurit auzit la pieptul mamei

suav colind alunecând
ușor în diminețile fără margini

când seara se-aprind felinare,
o carte, o pagină ninsă în gând
și un zâmbet de copil…

10.12.2012
autor  Maria Oprea

Să nu mă uiţi, autor Nicolae Cornescian

„În fiece noapte visez aceeaşi fiinţă. Străină. Un chip angelic. Ochii de nuanţa cerului de apus. O văd mereu. Aici. E în visul meu. Ştiu: dacă cineva îţi spune că te visează, dacă îţi repetă de câteva ori, înseamnă că se gândeşte la tine. Necontenit. Dar omul de care vorbesc mi-e întru totul necunoscut. Cum aş putea să mă gândesc la cineva pe care nu l-am văzut niciodată? E absurd. E imaginar. Doar atât şi nimic mai mult. Şi totuşi, simt că există. E aici. E pretutindeni. În fiece clipă. O imagine obsedantă. E ea. Dureros de prezentă. Singurătatea mea căpătând forme clare.

                Când ne simţim singuri, o lume întreagă ne pare străină.”

                Aşa începea mesajul tău, expediat pe Facebook. Aşa începea viaţa noastră comună. Din nimic. Dintr-un vis repetat, obsesiv.

 

 

De când te-ai ivit, chiar şi timpul s-a oprit…

Ştiam că vei sosi tocmai în acea seară. „Să nu fii atât de tulburată!”, îmi ziceam, privind cioburile clepsidrei sparte, atinse în treacăt, din neatenţie. Din pricina lanţului ruginit, pendula cu oglinzi din antreu încetase să-mi mai măsoare tăcerea de dinaintea revederii decisive. Dincolo de geam, ca într-un acvariu imens, chiar şi fluviul se contopea cu cerul. Era o masă vârtoasă, amintind un tablou ireal, izbăvit de orice mişcare, de orice licăr, de tresărirea umbrelor străine. Chiar şi pescăruşii păreau doar nişte pete lichide, din neatenţie împroşcate de penelul vreunui pictor nepriceput. Puteai oare tu, tocmai tu, să spulberi această împietrire? „Vei veni?”, mă întrebam, îndreptând secundarul ornicului din vestibul.

Nu-mi găseam locul. Ştiam că nu voi îndrăzni să te îmbrăţişez. Clipa în care vei sosi va fi asemenea adormirii. Mă voi întoarce în visul lipsit de beznă şi de timp. Ştiu că îmi vei săruta fruntea. Voi uita să-ţi mulţumesc. Şi atunci vei observa lacrimile din ochii mei şi-mi vei spune: „Sunt aici.” N-am să-ţi răspund, dar voi simţi ceva extrem de dureros. Ca şi când sufletul ar începe să se decojească, ceea ce e exagerat ori e poezie.

– Sunt aici.

 

Divagam. Imaginea ta învolbura fiece por al fiinţei mele. Creştea din interior, pregătindu-se să ţâşnească la suprafaţă, să inunde golul de aer din preajma mea. Tocmai la acea distanţă la care văzduhul eliminat de plămâni căpăta luciu. Forma un fel de membrană menită să despartă două umbre străine, trepidând la orice gând interzis.

O crustă firavă, de nisip şi cioburi, precum dantela mănuşilor rupte, îmi acoperea palmele. Adunam ce a mai rămas din clepsidrele sparte. Rezistam haosului în care aveam senzaţia că spaţiul se desprindea de timp. Era un amestec de lumini şi tăcere. Chiar şi glasul constant al fluviului, acea melodie ademenitoare, revărsându-se prin geamul întredeschis, pierdea orice putere. Respiram sacadat, într-o încăpere cu ceasuri oprite, din care s-au scurs ultimele clipe, sclipiri, amintiri. Respiram? Se putea respira într-o asemenea linişte mormântală? Ştiai că viaţa s-a oprit din momentul în care, în absenţa ta, am realizat că spaţiul existenţei mele se numea „genune”? Treptat, mi se părea că alunecam în afara oricărei înfăţişări a realităţii. Totul se amesteca într-o răvăşeală de păreri şi iluzii. Amăgindu-mă, căutam să dau sens zilelor tot mai pustii. Nu-mi aminteam clipa exactă a plecării tale. Nici nu ţi-ai luat rămas bun. Revenind la acea perioadă atât de incertă, retrăiam vânzoleala şi coşmarul de care nici nu ştiu dacă am izbutit să mă lepăd în totalitate. Închisă în camera ta, o încăpere fără geamuri, savuram fiece strop din mirosul îmbătător al trupului venerat. Ca pe o licoare magică, evaporându-se până la ultimul fascicul de adiere. Cu ochii închişi, întinsă pe patul în care ai dormit câteva nopţi, mă simţeam pătrunsă de o făptură ireală, aproape serafică. Era ceva sacru în acele minute. Chiar şi în visul ce a urmat. M-am trezit cu lacrimi în ochi. Simţindu-mă trădată, doream ca pereţii să cedeze, să se deschidă cerul, iar din pământ să rămână doar o urmă de pulbere. Nici nu ştii cât de mult îmi doream să te fi văzut încă o singură dată. Poate chiar pentru ultima oară. Ultima îmbrăţişare ori o simplă strângere de mână însemnau chiar atât de mult? „Rămâi cu bine!”. De ce nu-mi aminteam aceste vorbe? Ca să mă pot elibera de poveri, trebuia să mă împac cu mine însămi, să-mi spun: „Poate că aşa mi-a fost hărăzit.” Refuzam să intuiesc faptele viitoare. Dorinţele năşteau iluzii, însă realitatea se rezuma doar la un perimetru searbăd în care pălea chiar şi cea mai neglijabilă rază de speranţă. Trebuia să scap de fanteziile colorate din perioada copilăriei. În spaţiul meu, de undeva din neant, se infiltrau făpturi de beznă şi umbră. Doar tu ai fi putut să risipeşti această întunecime ce mă înlănţuia, mă sufoca. Cuvintele schimbate în reţelele de socializare nu aveau forţa slovei caligrafiate, vii. Semnul scris, lăsat de vârful sclipitor al peniţei, căpăta contururi disproporţionate. Trăda emoţia şi teama, dorinţa şi chinul, iubirea încifrată în torentul ideilor înălţătoare. Apariţia ta o asemuiam picăturii de cerneală, capabilă să coloreze apele plumburii dimprejur. Ce simţeam, nu se putea creiona în detaliu, cu precizia sculptorului eliberând piatra de excesul cutelor. Se putea compara, dar, în acest caz, pierdea din adevărata-i intensitate. Imaginam pescăruşii ce se izbeau de etravele iahturilor, spintecând pustietăţile nocturne. Ulterior, în mintea mea, din văzduhul fumuriu se decupau fascicule de lumină sângerie, amintind baiere de foc, ţesături de jarişte. Tocmai aşa începea surmenajul.

 

 

Te aşteptam. Trebuia să vii, pentru că râvnele mele treceau dincolo de limitele plăsmuirii, dincolo de suportabilitate. Se materializau. Am omis clipa în care uşa s-a deschis. De la fereastră, privirea mea surprindea doar valurile nisipului, unduind în puterea vântului de nuanţe sticloase. În dreapta, în apropierea estuarului, o luntre cenuşie închegase într-un con de luciu metalic. Malul era pustiu. Mă simţeam asfixiată de această linişte şi nemişcare. Erau secundele în care numai tu puteai să revii. De nicăieri. Din închipuiri ori din visul cu umbre naufragiate, păsări moarte şi vele de fum, de flăcări.

 

 

Erai aici. Chiar în faţa mea. Atât de neaşteptat, între noi doi acum rămânea doar un singur pas. Nu-mi dădeam crezare propriilor ochi. Sinceră să fiu, pe moment n-am înţeles gestul tău. Nu mi-am dat seama că intenţia ta era cât se putea de firească. Ai vrut să-mi săruţi obrazul. Am auzit uşa închizându-se. M-am întors instinctiv. Şi atunci buzele mele ţi-au atins buzele. Au întârziat mai mult decât se cuvenea. În gât resimţeam ceva ca un nod de sare şi sticlă sfărâmată. Ceva umed şi cleios îmi tăia respiraţia. Instinctiv, te-am apucat de umeri. Am închis ochii şi, cu întregul corp, m-am lipit de corpul tău. Purtam doar o rochie subţire, ce nici nu-mi ajungea până la nivelul genunchilor. Conştientă fiind de greşeala comisă, realizam că nici tu, nici măcar tu nu te puteai opune senzaţiilor de nestăvilit. Golul din adâncul fiinţei mele se umplea cu ceva ce-mi amintea un lichid cald şi întremător. O relaţie hrănită doar cu forţa imaginarului, în acele clipe irepetabile, îmi apărea precum explozia astrului singuratic, lăsând în urma sa constelaţii de praf lucitor. Mă simţeam eliberată de orice povară de prisos. Simţeam că plutesc.

– Când ne simţim singuri, o lume întreagă ne pare străină.

– Stai! ai şoptit, aducându-mă la realitate. Chiar nu înţelegi cine suntem noi doi? Aminteşte-ţi! Nu mai eşti doar un copil. Am venit pentru că ai rămas singură. Vom încerca să uităm urgia din ultimele zile. Dacă îmi vei da ascultare, te voi ajuta cât îmi va sta în putere. Dar te rog să te abţii de la asemenea gesturi abjecte.

– Nu! începeam să mă explic, s-a rupt un element hotărâtor în arborele genealogic al familiei noastre. Noi nu mai suntem cine am fost.

Însă bucuria de moment era doar un impuls datorat ivirii tale atât de neaşteptate. N-ai schiţat niciun răspuns clar. Şi, când mă gândesc, ne permiteam să ne descriem toate intimităţile, până la ultimul detaliu. Însă, în realitatea noastră, chiar şi simpla atingere ne inducea emoţii de nestăvilit. Tremuram în faţa ta, iar tu adoptai tocmai acea tactică ce îmi devenea tot mai cunoscută. Te abăteai de la subiect. Mă priveai cu duioşie şi îmi înţelegeai stânjeneala. M-am întors înspre geam, hotărâtă fiind să mă abandonez plânsului incontrolabil. Oare ce anume intenţionai să-mi sugerezi, accentuând cuvântul „copil”? Chiar ţi se părea că iubirea mea era doar o iluzie? Inconştienţa şi sporadicitatea m-au dat de gol. Trebuia să mă abţin, cu toate că, în cazul trăirilor asemănătoare, ştiam: cumpătarea era doar o prisosinţă. Suntem oameni şi suntem emotivi. Când iubim, ne apropiem de îngeri. Cedăm. Pur şi simplu, ceea ce mă lega de realitate pierdea din rezistenţă. Îmi venea să mă sprijin de pervaz, de peretele ce îţi proiecta umbra. Să-ţi recunosc adevărul usturător: „Femeile nu iubesc, dacă nu suferă şi nu realizează că tocmai în acele momente de graţie devin prizonierele tăcerii şi neputinţei.” Probabil că aş fi comis o altă greşeală. Preferam să tac.

– Iartă-mă! te-am auzit ca în vis. N-am vrut să te rănesc.

– Ţi-am amintit de… ?

– Recunosc că era altceva. Şi poate că nu locul, ci doar sufletul ce iluminează acest spaţiu m-a făcut să mă reîntorc.

– De un singur fapt putem fi destul de siguri: vom învinge totul.

– Prea bine ştii că ai nevoie de ajutorul meu.

– Ai venit doar pentru mine şi pentru asta ţin să-ţi mulţumesc. N-am mai suportat. Am izbucnit în lacrimi. Credeam că voi reuşi să-mi ascund tulburarea şi suferinţele. M-am trezit cu obrazul lipit de pieptul tău. Îmi muşcam buza inferioară, ferindu-mă să nu comit vreo altă greşeală.

– În această viaţă mi-ai mai rămas doar tu.

 

 

„Doar tu…” reverbera în mintea mea în timp ce începeam să-mi pierd luciditatea. Lipsită de orice gând de altă natură, te îmbrăţişam ca şi cum aş fi încercat să nu scap ultimul catarg, rămas din vasul naufragiat. Existau anumite lucruri în viaţa mea pe care nu îmi stătea în putere să le controlez. Vorbele tale aveau o forţă stranie. Existau clipe când, în cel mai simplu mod posibil, distrugeai totul. Dar existau şi acele zile în care te căutam doar să te ştiu alături. Nici privirile tale nu răneau atât de puternic precum vocea. Privirilor mă puteam opune, le puteam ignora. Însă glasul tău aveam senzaţia că ocupa tot aerul dimprejur. Pulsând, mă izbăvea de liniştea cu care mă obişnuisem. Începeam să iubesc aceste vibraţii unduioase. Mă obişnuiam cu ele precum cu propria respiraţie. Treceam de la stări febrile la fericirea dată chiar şi de un simplu cuvânt, rostit undeva în spatele meu. În locul din care izvora mirosul dulceag, amintind vegetaţii marine. Ştiindu-te atât de aproape, nu îndrăzneam să mă mişc din loc. Aş fi adumbrit văzduhul ce închega între noi. Mă abandonam unei amorţeli plăcute, progresând cu fiece pas ce-l făceai înspre mine. Te simţeam ca pe propria-mi umbră, fidelă până în clipa în care se va dilua, se va dispersa. Ştiam că îmi vei atinge umărul şi atunci mă voi întoarce atât de brusc, de nesăbuit. Din instinct. Nici nu ştiu de va exista chiar şi o pată de lumină între noi, între mâinile noastre, între aceste buze cu gust de lacrimi, de sare şi nisip.

Ştiai prea bine că aveam nevoie de tine. Nu îmi plăcea să mă ascund, să-mi tăinuiesc sentimentele, aidoma păsărilor zăvorâte în colivii ruginite, uitate prin ungherele înspăimântătoare. Iubirea mea necesita o libertate totală. Să te ştiu alături şi să nu fiu capabilă să-ţi mărturisesc durerile, era ca şi cum nici n-aş fi existat. Dacă tu nu ai fi recunoscut în mine ceea ce eram, probabil că timpul meu s-ar fi sfârşit în punctul din care începea uitarea. Deveneam martora propriilor incapacităţi.

Furată de gânduri, nici n-am observat când te-ai apropiat de playerul din living, un Sonos alb, aflat alături de cărţile tale. Pe acelaşi raft. Sunetele melodiei noastre, o compoziţie celebră, copiată de pe CD-ul cumpărat anul trecut în Rijeka[1], susurau precum aburul înmiresmat, învăluind pomii scuarului din radă. Acea muzică mă transpunea într-o altă lume, potolindu-mi febrilitatea. Mă temeam să mă apropii. Nu doream să dispersez lumina ce iradia din făptura ta, atât de ireală, graţioasă şi detaşată de restul lumii. În prezenţa ta chiar şi aceste sunete căpătau viaţă, se diluau, mă tulburau şi mă făceau să realizez cât de important deveneai pentru mine. Doar pentru mine.

 

 

Bizar era faptul că în acea zi bătrânul pescar n-a mai revenit în port. Seară de seară, acel om ciudat, respectând ritualul bine ştiut, aprindea trei lumânări cenuşii. Le înfigea în nisip, tocmai în locul ce anula orice umbră. Când înceta chiar şi ultima pâlpâire a luminii vii, începea să se-ntunece. Probabil că bezna izvora tocmai din fumul acelor lumânări. Probabil că, ocupându-mi realitatea, tu anulai chiar şi timpul legendelor.

Puteai să înţelegi tu oare ce se petrecea în mintea şi în sufletul meu? Mii de vorbe, schimbate prin toate mijloacele de comunicare, nu aveau acea putere distructivă pe care o avea tăcerea ta; aici, în casa şi în viaţa mea. Acum, când te-ai întors. Scriindu-ţi, îmi alegeam cuvintele ca pe nişte cioburi bine şlefuite, oglindindu-mi dorinţele şi suferinţa. Mă temeam să nu te rănesc. Vorbind, mă străduiam să-mi controlez respiraţia. Realizam că, tocmai în minutele acelui dialog, durerea trecutului se intensifica şi se aduna într-un fel de bulboană. Lipsea doar o zbatere eronată, o trepidaţie în plus ca acest torent de suferinţe năvalnice să erupă, să se elibereze. Iar undele electromagnetice ar fi amplificat totul. Ar fi denaturat haosul trăirilor mele, conferindu-i, probabil, un aspect ilariant. Observam că în timpul acestor convorbiri telefonice existau şi momentele tăcerii comune. Aveam impresia că liniştea noastră accentua distanţa dintre noi, o multiplica, aducând-o tot mai aproape de nemărginire. Străduindu-mă să-mi închipui, vocii tale nu-i puteam găsi nicio locaţie certă. Era aici. Înăuntru. În mine. Chiar şi tăcerea căpăta ecou în lipsa respiraţiilor tale. Chiar şi cerul părea transparent. Părea că şi sufletul tău se dizolvă la atingerea umbrei mele atât de albastre, atât de lichide. Acum totul era dat uitării. Erai aici. Lângă geamul ce îmi cunoştea fiece lacrimă. Priveai în zare. Înspre fluviul nostru. Înspre infinit. „Doar să exişti”, mă rugam. Să exişti chiar şi pentru mine. Doar pentru mine. Dar nu cedam. Erai prizonierul visului meu şi libertinul imaginarului nemărginit. Erai tot ce mi-a mai rămas din această viaţă.

 

 

Nici nu ştiam cât timp a trecut de când ai revenit aici. Te vedeam căutând ceasul de perete, întrebându-te, probabil, de ce în casa mea nu mai funcţiona niciun orologiu. Aveam impresia că vălul înserării nu se va mai lăsa niciodată peste acest ţinut. Tatonând locul, va refuza să ne scufunde în valurile întunericului întremător. Părea că şi fluviul îşi încetinea acea curgere zorită cu care mă obişnuisem în absenţa ta. Părea decupat de restul peisajului, indolent, vitros. Rece, dar prezent.

Te întrebai de timp, iar eu continuam să te îmbrăţişez. Cu mâinile-mi reci şi murdare, acoperite cu nisipul adunat din clepsidrele sparte. Închizând ochii, îndrăznisem să-ţi sărut umărul stâng. Probabil că n-ai înţeles gestul. Ştiai tu oare că există şi acele momente când, pur şi simplu, cedezi? Durerea erupe aidoma apei adunate în vreun vas tubular, amintind ventriculul pregătit să se spargă.

– Timpul real e măsurat doar de bătăile inimii noastre, ai justificat absenţa ceasurilor funcţionabile din casa mea. Şi atunci, tocmai în acea clipă fatidică, pierzându-mi cumpătul, te-am sărutat. Prelung. Apăsător. Adevărat. Ştii ce simţeam? Era ca şi cum aş fi sărutat doar o aripă de fluture, pe când cealaltă aripă se zbătea în flăcări. Praful ce-i permitea zborul, acea pulbere fină, îmi umplea toate viscerele. Tremuram. Mă zbăteam. Înţelegeam totul. Şi chiar dacă în sângele meu se dilua otrava păcatului, gustul mieros anula orice gând peren.

– Mă neliniştesc anumite vise, mi-ai spus într-un târziu, aducându-mă la realitate.

N-am înţeles sensul spuselor tale. Priveam prelung. Tocmai în direcţia în care priveai şi tu. Înspre apă. Mi se părea că în acel aer, estompat de umezeala ce emana din fluviu, razele privirii tale învăluiau chiar şi săgetările luminii sticloase, izvorând parcă dintr-o altă viaţă.

– Mă neliniştesc visele în care e o toamnă eternă. Din care pleci şi-mi laşi întunericul, iar în urma ta rămân doar potecile pierdute, tăinuite de frunze cu iz de realitate.

– Sunt doar nişte vise, te linişteam. Există un loc pe malul Dunării, încercam să schimb subiectul, un spaţiu acoperit cu pământ viu. Cu toţii ştim că bătrânul pescar umple clepsidrele sale tocmai cu nisipul adunat din această zonă.

– Vrei să spui că şi clepsidra spartă… ?

Dar nu te-am lăsat să-ţi continui gândul.

– Îmi pierdeam timpul în faţa monitorului, ca şi cum ar fi fost o fereastră magică prin care se vedea o lume întreagă. Mistificările dimensiunilor virtuale suprimau o mare parte din suferinţele induse de sentimentul singurătăţii. Convinsă că sunt reale, amăgindu-mă, savuram poveştile oamenilor străini ca şi cum aş fi încercat să împrumut din viaţa şi din timpul lor.

– Ştiai că fiece om se confruntă cu amărăciuni pe care nu le va expune niciodată? Singurătatea? E şi ea o formă de oblăduire. E rezultanta ce desemnează absenţa oricărui contact direct. Sunt spaţii, sunt case, încăperi din care lipsesc vorbele, gesturile, atingerile. Tocmai asemenea locuri acumulează ceea ce numeşti tu „singurătate”. În prizonieratul lor începi să-ţi pierzi cumpătul. Protestezi. În cel mai bun caz, găseşti ultima consolare: te refugiezi în lumile închipuite de minţile străine. Aproape că începi să te crezi stăpânul acestui univers ipotetic, în sensul că îl poţi accepta ori îl poţi refuza în orice moment.

Tăceam. Priveam petele de pe cămaşa ta, urme de nisip pe care le asociam cu nişte stigmate. Poate că erau însemnele necinstei. Poate că aveai dreptate. Şi dacă în noi doi curgea acelaşi sânge? Chiar şi gustul sărat mi-a indus ideea păcatului. Cum de-am îndrăznit să te sărut? Şi de ce nu te-ai opus? De ce?

– De ce? te-am întrebat. De ce te simţi atât de singur, ştiind că alături îţi e un suflet apropiat, singurul om de care ţi se leagă toate speranţele, crezul în ziua de mâine, frica de a nu pierde ceea în ce te recunoşti? În prezenţa străinilor nu percepi acest ataşament. Însă tu mă faci să cred că viitorul nostru depinde doar de forţa năzuinţelor noastre.

 

 

Ştiu cine eram. Nici nu trebuia să-mi aminteşti. Vorbesc la trecut, pentru că s-a rupt o verigă hotărâtoare în arborele genealogic al familiei noastre. Pur şi simplu, a dispărut. A trecut în lumea celor drepţi. Însă ideea, acest concept impus de societate şi respectat cu evlavie tocmai de tine, mă făceau să mă simt absentă, mult prea absentă în prezenţa ta. Era ca şi cum, „N-ai găsit omul potrivit”, mi-ar fi spus unicul om de care aveam nevoie.

Totuşi, în felul în care încercai să mă ignori, dar nu reuşeai, iar privirea ta întârzia mai mult decât ar trebui, ghiceam masca îndărătul căreia îţi ascundeai toate sentimentele. Nu voiam să te provoc. Ştiam că va sosi clipa când pasiunea va suprima orice încontrare. O săptămână? Două? Cât? Cât timp vei rezista? Ştiam. Chiar dacă te-ai fi opus văzduhului magnetizat, închegând între noi, ai fi simţit că în mine exista un loc gol, ce putea fi umplut doar cu umbra inimii tale; cu tine. Chiar şi-n ecoul respiraţiei tale părea că percepeam un freamăt prelung al tăcerii. Ştiam că în urma acestor încercări de a surprinde imposibilul voi visa scoici sfărâmate, pojghiţe de văzduh reavăn, purtate de vânturi violacee, straturi de fum vârtos, acoperind siluetele păsărilor rămase pe mal. Adormeam abia când respiraţia ta căpăta un ritm constant. Când, în acelaşi pat, apucându-te de mână, aşteptam să resimt umezeala caldă a palmelor noastre, abandonându-se spasmurilor incontrolabile. Degetele se încleştau. Dacă se atingeau, unghiile eliberau un scârţâit ca de sticlă. Visam cioburi albastre suind înspre inimă, deformându-i conturul, divizând-o, în timp ce lumina. Tremuram, pentru că urmau valurile întunericului prin care lisau urme de zboruri confuze, disecate în alte zboruri, în dâre şi-n praf plumburiu. Reveriile nu se supuneau logicii. Imaginile se succedau într-un mod abracadabrant. Nu pricepeam nimic. Absolut nimic. Te simţeam. Chiar şi-n vis te simţeam. Probabil că în acele nopţi, între corpurile noastre, creştea o singură umbră, mult mai pronunţată şi mult mai oarbă decât bezna însăşi. O pată prelungă, trepidând constant, unindu-ne sufletele, delimitându-le marginile aflate într-o continuă schimbare.

 

 

„Vei ceda?”, mă întrebam seară de seară. În vis, vei izbuti să te eliberezi de gândul ce ne interzicea să cunoaştem extazul? Că mă iubeai, nu trebuia să-mi spui. Iubirile ideale nu se cer mărturisite. Sunt iubiri interzise, ascunse, mascate de alte sentimente. Doar alături de tine iubirea era armonie. Era tot ce continuam din punctul în care te opreai. Tot ce ştiam că ai să spui, că vei răspunde expirând profund, în timp ce inspiram aerul ce ne unea. A iubi însemna a simţi concomitent aceeaşi plăcere; de pe maluri opuse, privind fluviul nostru, a vedea că el curge în acelaşi sens: dinspre orizont înspre nemărginire. A iubi era tot ce nu se putea înţelege, dar ce ne obliga să existăm. Părea că totul dura pentru totdeauna. Ne aparţinea în totalitate. Precumpănitor şi necesar, demarca spaţiul tăcerilor noastre, locul în care mă pierdeam de parcă m-aş fi înecat înăuntrul fiinţei tale. Aş fi vrut să mă eliberez de supoziţii lipsite de orice temei clar. Mă neliniştea gândul că în viaţa ta, undeva într-un cotlon tainic, în timpul tăcerilor apăsătoare germina imaginea altei persoane, o fiinţă străină de care nu ştiam absolut nimic. Totuşi, eram mult prea deşteaptă şi nu mă puteam lăsa pradă acestor amăgiri. Chiar şi în clipa în care ai fi încercat să pleci, să mă părăseşti, aş fi înţeles că te îndrepţi înspre ea, spre altcineva. După felul în care ai fi privit în urmă, după scuzele fără sens. După graba şi tăcerea insinuată în mintea mea, desprinsă parcă de aceste nopţi interzise. Chiar şi-n robia singurătăţii dureroase, abandonată pe malul retras în densitatea întunericului, aş fi simţit că râvneşti idei străine.

Din fericire, gândul tău oglindea realitatea în care existai. Erai aici. Cu mine. Cu vorbe şi prin fapte. În cuvintele pe care le aşterneam pe foile de un alb orbitor. Ne completam frazele ca şi cum am fi încercat să menţinem ritmul respiraţiei comune. Chiar crezi că nu ştiam? Faptul că niciodată nu te delogai de pe contul tău de Facebook, faptul că lăsai calculatorul pornit şi mă lăsai singură în biroul tău, toate astea îmi justificau cât se putea de clar confienţa de care dădeai dovadă. Totuşi, nu eram vreo persoană fluşturatică. Nu-ţi verificam mesajele în absenţa ta. Îţi respectam intimitatea. Şi poate că tocmai această încredere necondiţionată aducea fericirea necesară existenţei noastre comune. Iubirea ideală este iubirea marcată de ipostazele libertinajului total.

Nu ştiam ce îmi va aduce ziua de mâine. Nu aveam niciun reper clar. Nu urmăream niciun scop. Urmam tocmai acel imbold firesc, ce mă purta înspre marginea suportabilităţii. Nu voiam să-ţi impun absolut nimic din ceea ce ai fi făcut din obligaţie, din milă, pentru a-mi anihila durerea de care erai conştient. Şi totuşi, în acea noapte s-a produs imposibilul. Era pentru prima dată când cineva s-a hotărât să mă sărute. Fără să-i cer, să-l provoc. Şi acest suflet erai tocmai tu.

– Taci, mi-ai spus, obligându-mă să tac. Nu ştiai, dar lumea mă considera urâtă. Ce ai văzut tu, spune-mi, ce ai găsit la mine?

– Avem nevoie unul de celălalt doar atunci când ne recunoaştem în imaginea fiinţei de alături. Când, încercând să diminuăm din durerea ce ne induce compasiune, undeva, într-un cotlon tainic al inimii noastre resimţim fericirea. Şi poate că tocmai din acel loc izvorăsc toate lacrimile noastre. Poate că în acea clipă nu vom greşi, încumetându-ne să rostim o confiere pe cât de banală, pe atât de sinceră: „Te iubesc!”

 

 

Plângeam. Ştiam că exista şi un ecou al singurătăţii ce se numea „tăcere”, eterna tăcere din camera cu scoici, ungherul în care te retrăgeai în fiece noapte, izbăvindu-mă de posibilitatea de a-ţi percepe chiar şi freamătul respiraţiei. Nu ştiai, însă chiar şi-n acele clipe mă aflam alături. De cealaltă parte a zidului ce ne despărţea. Îmi făceam iluzii. Nu dormeam. Abia într-un târziu, înspre dimineaţă, îndrăzneam să mă apropii de patul tău şi să-ţi sărut fruntea. Şi tocmai atunci, în rarele clipe de fericire, în semiîntunericul dormitorului te vedeam zâmbind. O urmă de zâmbet, prelinsă de undeva de la marginea visului. Vibra totul în jur. Se dilua. Buzele mele îţi căutau buzele întredeschise. Şi atunci, dar şi acum. Acum, când te-ai decis să dormim în acelaşi pat, dacă vom respecta condiţia impusă: să ne permitem doar câteva atingeri. Banale. Ca între doi copii. Ştiai tu oare că „sufletul umed” nu era doar o licenţă poetică, aşa cum îmi spuneai, când lucram asupra anumitor pasaje? Ştiai că acest suflet îţi era alături şi se compunea tocmai din umbrele noastre, dizolvate una în cealaltă? Nu! Nu ştiai absolut nimic. Era prea târziu. Am ajuns mult prea departe. Extazul era iminent.

– Stai, mi-ai spus când am trecut şi de ultima stavilă. Înainte de a veni aici, în visele mele apărea o fiinţă total străină. Noapte de noapte vedeam acelaşi chip. Inadmisibil, îmi spuneam. Absurd. Abia acum înţeleg cât de mieros e gustul păcatului. Iar acel om eşti tu. Tu. Tu!

– Ai nisip în păr. Ai nisip pe braţe, pe piept, pe tot corpul, îţi spuneam privind clepsidrele sparte dimprejur.

De când te-ai ivit, chiar şi timpul s-a oprit…

 

 

 

„În fiece noapte visez aceeaşi fiinţă. Străină. Un chip angelic. Ochii de nuanţa cerului de apus. O văd mereu. Aici. E în visul meu. Ştiu: dacă cineva îţi spune că te visează, dacă îţi repetă de câteva ori, înseamnă că se gândeşte la tine. Necontenit. Dar omul de care vorbesc mi-e întru totul necunoscut. Cum aş putea să mă gândesc la cineva pe care nu l-am văzut niciodată? E absurd. E imaginar. Doar atât şi nimic mai mult. Şi totuşi, simt că există. E aici. E pretutindeni. În fiece clipă. O imagine obsedantă. E ea. Dureros de prezentă. Singurătatea mea căpătând forme clare.

                Când ne simţim singuri, o lume întreagă ne pare străină.”

 

---

[1] Rijeka – oraş din Croaţia. „Râu”, în traducere.

 

 

autor   Nicolae Cornescian

Poeme de Yigru Zeltil

exercițiu de plutire

dacă mă veți zări vreodată
printr-un club ori cafenea
să știți că sunt efemer

întotdeauna mă așez
lângă ieșire
și admir pereții
ca un tablou minimalist
până ce vine chelnerița
și pac! meniul
mă prefac interesat
limba mea plescăie fără mine

când ea se retrage
îmi scot aripile de la naftalină –
va începe o nouă vânătoare
după cai verzi calzi ca pâinea caldă

 

 

fântâna cu multe mirodenii

graba e o doamnă în papuci
dansând pe strada diamantului
unde curcubeul sforăie

îmi vinzi și mie un greier electric? stai liniștit.
am rezolvat problemele cu drepturile de reproducere.
mâncarea? stai liniștit. am găsit o fântână
unde curgea hârtia
cam piperată dar merge
ține la tăvăleală

 

 

armonie printre buruieni

mâna mea a crescut cât o fată de căpcăună.
soarele a făcut un zgomot puternic –
șșșșș e cineva?
am bătut în ușă
și mi-am lăsat papucii la intrare
ca niște animale de pluș în țara animalelor de pluș

cât de frumoasă e noaptea
când îți intră în sânge
și plutești tiptil prin Veneția

 

autor Yigru Zeltil

adresă, autor Popa Mihaela

adresă

 

 

când nu trăiesc pe de rost

Dumnezeu locuieşte

în Soare

şopteşte copilul care am fost

fiecare noapte cu artificii

întreabă

dacă lucrurile s-ar mişca şi eu nu

oare ce s-ar aşeza lângă mine

 

 

 

 

07.12.2012

autor Mihaela  Popa

 

Săniuţa, autor Aurelia Oancă

Săniuţa mea e mică,

Dar eu o iubesc.

Şi deloc nu-mi este frică,

Atunci când ea mă ridică,

Şi plutesc.

Săniuţa pe zăpadă,

Lunecă uşor.

În troian s-au strâns grămadă

Fulgi de nea ce-au prins să cadă

Dintr-un nor.

Când buluc au dat într-însul,

Sute de copii,

Ce ţipau şi râsul-plânsul,

I-apuca ieşind dintr-însul,

Mai zglobii.

Cu mânuţele-ngheţate,

Plâng cei mititei,

Căutând mănuşi, dar toate,

Erau ude şi-ngheţate.

Iarnă-i. Ce mai vrei?

Apoi bat la uşi de grabă,

Cerând ajutor.

Mamele n-au altă treabă,

Deschid uşi în mare grabă,

Vin de zor.

Când se află la căldură

Şi s-au dezgheţat,

Sunt eroi a căror gură,

O opreşti c-o prăjitură,

Bună de mâncat.

 

autor Aurelia Oancă

Am putea/ Candelă în cer/ E linişte-n cetate, autor Aura Istrate

Am putea

am putea pune împreună de-o rugă,
un genunchi tu, altul eu
verb implorând către-nalturi să curgă,
l-audă din cer Dumnezeu

am putea pune împreună de-o cruce
din trupuri zidite-ntr-un trup
cu mâinile noastre – întinsă răscruce
de păsări, de fluturi, de rug

am putea pune împreună de-o nuntă
cu miri, călăreţi pe un cal
pe ţărmuri pustii, neumblate şi încă
dorite de-o coamă de val

am putea pune împreună de-un foc
din vreascuri şi spuza din noi
ne ţină de cald, ne aducă noroc
doar unul să facă din doi

am putea pune împreună de-o casă
cu fruntea umbrită de-un nuc,
cu noi în pridvor, cu bucate pe masă
măruntă – cât cuibul de cuc

am putea pune împreună de-un veac
domolit, peste noi lunecând,
am putea lumânări să ne stingem, de drag,
eu de-al tău, tu de-al meu, într-un gând

 

 

Candelă în cer

Să ştii că am să vin acasă, mamă

Dar nu ştiu când anume – de mă-ntrebi.

Tu în fereastră leagă o năframă

Şi du-te liniştită după trebi

Te-ncrede-n prispa casei, că-ţi va spune,

De m-o vedea venind printre arini,

Că ochii ei, prin ramuri, văd anume

Ce tu nu vezi, măicuţă, când suspini

Iar dacă prin vecini vei fi plecată

Nu te-ngiji de mine, că nu plec,

Chiar dacă-n poartă-mi râde o lăcată

Ştiu unde-i cheia şi în curte trec

Şi-am să te-aştept pe scândura uscată,

Cea care scârţâia sub paşii mei

Pe când copil eram – c-am fost odată

Şi mă jucam sub florile de tei

Şi de te-ntrebi ce fac, de îmi e sete

Sau – de pe drum venită – de mi-e foame,

Stă apa din fântână să mă-mbete

Iar în copaci mai are toamna poame

Măicuţă, de-i târziu şi-i lună plină,

Nu te grăbi să vii, că nu mi-e frică,

M-o-mbrăţişa pridvorul cu o mână

Şi cu o aripă o rândunică

Şi-om depăna poveşti de noi ştiute,

Pân’ s-o ascunde luna după deal

Şi-atunci m-oi strecura în casă iute

Să mă-ncălzesc cuminte sub oghial

Nici dimineaţa nu mă dau învinsă
Şi nu mă înspăimânt că-s singurea,
Cât am o candelă în cer aprinsă
Eu singură nu sunt, măicuţa mea

 

 

E linişte-n cetate

de două nopţi e linişte-n cetate,

cu zidurile-n braţe dorm soldaţii

nici zvonuri de-adulare, nici ovaţii

nu trec de cheia-ntoarsă în lăcate

a decretat prea-naltul amnistie

şi din nesomn i-a liberat pe toţi

şi trădători şi laşi şi idioţi

să treacă-n somnul cât o veşnicie

de-atâta pace răsturnată- brazdă

n-ai loc să-ntorci privirea unui orb

şi nici văzduh de rătăcit vreun corb

să-şi ostoiască foamea în amiază

un glonţ preapacifist adoră fluturi

lâng-un soldat care visează flori

de treci prin visul lor te înfiori

cât de adâncă-i liniştea din ciuturi

 

autor Aura Istrate

Făptuitoare, minunatele roade ale nimicului, autor Mirea Viorel

FĂPTUITOARE, MINUNATELE ROADE ALE NIMICULUI

 

I-am zis sângelui care copilărise cu mine

ca butoiul cu vinul

trimite-mi trei vedre din sângele tău, slugere,

cum îşi trimite lebăda puful

neantului!

Şi s-o aduci aici, poruncitu-i-am,

unde cerul curge ca sihăstria

prin burlanele rugii amiezii.

 

Dar nu m-a primit, câmpiile lui nu erau coapte

şi lacurile i se urcau prin copaci

ca nibelungile pe oprelişti.

Bine, mi-am zis, şi-am privit cu tărie

dungile plânsului meu.

 

Trimite-mi măcar din sângele ei, înfăţişarea,

rândunicile palmelor sale, spusu-i-am lui,

dă-mi ceva de la ea ca s-o port

ca pe speranţă sărmanul!

 

Nu, mi-a răspuns, şi asta îmi grăbea îngrijorarea

cu 300 de kilometri pe oră.

 

Atunci am strigat-o ca pe limbă cuvintele,

mi-au amorţit venele

sărutându-i tendoanele unei păci

între mângâierile noastre

imaginare.

 

N-a fost să fie, a ţipat vulturul

cu beteşugul câştigătorului!

Lotca,

nu se da mai repede dusă

în aromele în care ne mai puteau iubi

subterfugiile înecului.

 

Şi iar ai venit tu, sânge, fumat la îndemâna ţigării,

păducel întinat de vrăbii restante sărutului,

ai venit ca o pegră pe supunerea-mi

nicovalelor mării!

 

Atunci,

securea n-a mai lovit lemn, chiar dacă el şi-o dorea,

păsări nu mai mâncau din teica pustiului,

ai venit ca nişte note răzleţe

pe portativul ochiului meu.

 

Şi-ai făcut surâsul înaintea omului,

fapta înaintea născutului

iar născutul îşi căuta îndelung faptele

să le-mplinească.

 

Rulmentul regăsirii noastre

cu ochi pătimaşi îl ungea

pavilimentul dragostei căprioarelor.

 

De multe ori m-ai născut, m-ai crescut, m-ai iubit

pentru că eram mai marele tău.

 

Şi te-aşteptam ca pe secetă ploaia,

dar nu cu mine te iubeai tu, lişiţă a unui cer dărâmat

de iubirile mele,

ci cu lunile anului,

cu de pe ceruri corăbii, cu nesupunerile

unui aluat în care n-am mai dospit!

 

Vedeam cărări la stânga, la dreapta,

prin aer prin mări şi prinfrunze.

Spre tine, pe care s-apuc, vultureaso?

 

Gât la cheremul jugului,

carne retrasă sub piele pe zeci de mii de tărâmuri

ale retinei pustiului,

vorbă sub cântec, zală fără surori, zuluf al măceşului,

toate eram.

 

Şi-am chemat cal, dar prin el hoinărea galoparea,

lebădă prin februariiele fără de sălcii.

 

Vă iubeam ca pe săgeţi căprioara, Atlantidă de zmeură,

puiul de enoriaş

şi falsul bătrân al pudorii.

 

Am desfăcut conserve în care chipul tău ambalat, sulfinato,

rămase fixat în ochiul peştelui viu şi al morţii,

ochiul, care mă avea în el pe mine, Dumnezeule, ochiul,

avea în braţe inima mea

prin hidrocentrala căreia

curgeai, tu, lighioană ce te-am iubit

ca pe carapace broasca ţestoasă şi melcul,

şi pe neînţeles veacul!

 

Salutare, tâlhari, salutare!

 

Da, am hoinărit, dar roţile bicicletelor noastre

erau luna şi soarele, vocalele şi consoane

cărau porumbi în pătulul

unde duminica ronţăia vremile în sandale de scârnă!

 

Am aşteptat precum sâmburul nucilor

să spargă cineva coaja –

dar nimeni nu mai venea!

Am tolerat, am dospit, am hulit, am sângerat

cu toate căile sângerăriilor mele,

dar nimeni nu mai venea!

 

Nu mai veneai tu, nu-ţi arătai

părul împletit cu suspin, vrăbiori şi dezastre

care erau luptele posadelor noastre

ce n-au avut loc

decât în noi înşine!

 

Atunci am prezis că s-a întâmplat,

că rugina se pune pe os şi pe fier,

am fluierat prin oasele mele ca prin peşteri, cântece am cântat,

te-am iubit pentru că mamele

se culcau de-a doua pe drum şi năşteau pe sensurile giratorii,

pe senusurile interzise, pa caldarâmurile

unor nepăsări circumspecte de glorii

ale vocalelor voastre de nesuferiţi.

Te-am iubit pentru că, veacule,

în tine aveai mamă!

Pentru că, tu, mamă,

aveai în tine tot veacul!

 

Când vei fi mamă, ziceam,

şi din mine curgeau pe ochi ceraceafurile pline cu feţi,

când vei fi mamă să-ţi amineşti că-ţi eram fiu

că eu şi mama ta te-am născut.

 

A venit pajiştea şi toţi o iubeam

ca albeaţa pe ochi.

I-am adus lipitori să-i tragă amintirile proaste,

i-am adus grâul să-l cultive în văile sexului,

tăişul fără cuţit i-am adus!

 

Dar ea n-a mai venit

ca pasărea din guşa suspinului!

 

Şi mamele continuau să nască pe căile ferate ale mândriei

unui surâs cotropitor de fierbinte.

 

Atunci am negociat cu praful

să nu mai ducem războiul cu oamenii.

Fiule,

zicea coiful,

praful a trădat totdeauna,

ţie îţi revine să porţi mai departe lupta cu el

şi cu tine însuţi!

 

Şi vântul avea o nobleţe

pentru care pălăriile erau revendicări

de calitatea temerii şi cernelii.

 

Noi, care mergeam pe giurgiuvelele cerului

cu multe zeci de mii de căpşuni pe oră

nici nu ne născuserăm

şi tot v-am iubit!

 

A fost anul hulubului când apele din fântâni

s-au urcat pe ceruri, scârbite de atâta pământ.

 

Da, am ponegrit şi-am spurcat!

Da am iubit femei cu fântânile astea în braţe, cu biserici pe umăr

şi cu livezi proaspete pe coapsele înhămate la stele.

 

Da, am iubit împleticirea femeii de a se face

că nu ne iubeşte,

a zis praful

în războiul cu omul!

Da, căci sunt praful!

 

Şi au mers vrăbiile pe părul ei, şi noi  pe dromichitele pământului său

şi luna ne-a spus că ea

suntem noi,

şi-am slăvit!

 

Atunci am făcut un pârleaz

ca mâinile mele să nu se cunoască

una pe alta

chiar pe vecia trecută.

 

Când toţi am votat să-i declarăm război pelinului

tu erai la coafor, i-am zis lunii;

întunericul dumica din pânza pe tot cerul croită,

vântul cânta din susai să ne-învie, şi tu lipseai, suiş fără de coborâre,

măi lună,

i-am zis la obraz soarelui!

 

Să nu credeţi că nu am vrut ca să scap,

mi-am vândut venele mâinilor, planetele pe care se holbează ochii,

erai laptele, eram pruncul

coaptei lucerne.

 

Mă uitam să te văd, raniţă de război, în flori de cireşi cârdăşită cu viermele,

în carele trase de vrăbiile purtate pe braţe de cântecul lor,

în împinse suspinele nelogodiţilor fluturi,

dar nu aflam unde eşti, nici eu,

nici preietena mea, soţia dovleacului,

 

Lenea era în al patrulea an al domniei

sclav şi iubitul ei, eram eu! Sclav şi iubit!

Da, am slăvit!

Ca sâmburul coaja de nucă.

Da, am slăvit! Şi-am iubit-o pre ea

ca şi gheaţa pe apa

la nouăzeci şi ceva de grade.

Da, eu sunt praful.

Şi-anchis.

 

 

autor  Mirea Viorel

RAPORT III, autor Anda Bejan

              „Da’ ruumâânuu’ nu mai știiiieeee președinteee ciiin’ să-i fiiieee, fiuuuu fiiuuuu…„. M-am trezit și pentru un moment nu mai știam unde mă aflu și nici cât e ceasu’. Apoi, mdah, mi-am amintit, eram tot aici. Îmi mutasem de curând patul lângă fereastră. Mă luaseră la bașcă niște amici pe tema asta, că feng shui-ul nu admite patul poziționat lângă fereastră. Cică se învârtejește energia p-acolo și te tulbură. Le-am spus că sunt ei tulburați la creieri. Pentru mine, acasă este orice loc în care mă simt acasă. Îmi aranjez o cameră așa cum îmi place, nu cum spun tratatele de feng shui sau mai știu eu ce.

 Dar amicii mei se lăsau prea mult influențați de generalități și de superstiții. Îmi era greu să înțeleg cum nu-și dau seama că totul a fost creat personalizat. De ce nu reușește același tratament la toți? De ce nu prind cheag în viața ta experiențele altora? Ultimul cuvânt ajunge să îl aibă intuiția ta. Sigur, alege cu inima, dar ia-ți și creierul cu tine. La fel cu dietele, cu alimentele cancerigene, cu alimentele modificate genetic… Doar o manie cu altă pălărie. Uitau că omul sfințește locul. Uitau că peste tot se spune că omul e cununa creației. Deci tu ca om, ai posibilitatea de a dirija tot în funcție de tine. Atunci, de ce să te mai temi de toate nebuniile astea? Nimic nu îți face rău dacă nu permiți asta. Fuck, se pare că iar m-am sculat cu fața la cearșaf.

                Bag ochiu’ pe geam, Adrian, băiatul de curte al gazdelor cânta de mama focului. Cre’că iar a venit ușor matrafoxat și acum trage din greu să-i iasă aburii alcoolului.  Era băiat de comitet. Bine, dar și eu sunt băiat de comitet și azi cred că le scriu. Mai bine mă retrag acum cât n-am făcut pocinogu’. 

 

S-a ridicat din pat vioi, s-a mai întins o dată, și-a tras blugii pe el, a luat vechea tablă cu creta pe care le ținea sub lacăt în cutia de valori și a început să scrie. Sigur, un muritor de rând nu ar fi putut vedea scrisul. Sub aparența unei tăblițe cu cretă se ascundea un dispozitiv de comunicare cu o altă lume. Nici eu ca povestitor nu știu să vă lămuresc, doar că fiind mai aproape de personagiu am putut auzi ceva mormăieli, pentru că uneori rostea fraza înainte să o scrie. Părea că încropește ceva argumente pentru un soi de demisie. Iată câteva fragmente. Vedem noi cum le-om pune cap la cap în sinea noastră.

„E o nebunie în sectorul de care sunt responsabil. Bâtrâna nu știu dacă va reuși să își vândă casa. Prețul este prea mare pe praful asta. Ar trebui să aducă un evaluator. Stă într-o casă deosebită, dar nu se știe dacă este patrimoniu sau nu. Fundațiile sunt populate de oameni pe interes, deci nu cred să se sacrifice careva. Oricum, în general vorbind, nu știu de ce se mai chinuie unii să recompună o istorie și niște lucruri care erau sortite pieirii. Sunt prea multe sforțări și nici un rezultat de a mai păstra ceva despre trecutul acestei țări. De ce mai încearcă? Se întâmplă ca în acel an în care au încercat să salveze Biblioteca din Alexandria, urmările le cunoașteți. Destinul era să o luăm de la capăt, dar astea sunt detalii. Uneori mi se pare că în această țara unde patrimoniul de orice fel a fost distrus sistematic, unde încercările de a salva una alta ici colo sunt aproape suflare de vânt este ca în chestiile acelea ezoterice unde se spune că nu e în regulă să faci bine cu tot inadinsul oricui (aici e vorba aia românească în legătură cu facerea de bine); dacă faci bine cuiva care are de învățat o lecție prin rău, atunci îi preiei povara și e de belea pentru tine… Nu știu de ce îmi vine în minte această comparație fără nici o perspectivă. Îmi este greu să găsesc în mediul de aici o soluție pentru aceste lucruri, și de aceea aș dori să mă retrag. De la distanță aș vedea lucrurile mai limpede. Poate îmi găsiți un înlocuitor aici. „

*

„Descoperirile se bat cap în cap, rețele medicale se împung, dintr-un loc afli că e bine x, din altul că x e de rău. Pe scurt, totul se rezumă la : încurcă-i drace.  Unii au făcut meserie dintr-o metodă de jecmănire: îi spun talk-show televizat, îi spun emisiune sau ziar de scandal. Alții au făcut ca meseria să decadă într-o jecmănire: îi spun preoție, medicină, farmacie, arte divinatorii. Pe de altă parte, lucrurile sunt ca bumerangul: dacă refuzi să fii clientul uneia din aceste meserii, e posibil să ți se întoarcă. Toți vor să vândă orice. Totul este o combinație imensă, sfori trase, îmbârligături. Activitățile care ar trebui să fie altruiste devin meserii de lux. Ele se cheamă arte.”

*

„Unii visează la teleportare. Au senzația că pici într-un loc precum grasul cu fotoliul din videoclipul lui Michael. Și de acolo privești pasiv ca la Antipa. O teleportare schimbă tot. O teleportare te oxidează. Nu ai cum să rămâi neatins. Ți se schimbă percepția curgerii timpului, resimți altfel atmosfera din jur. E posibil să ai anumite simțuri mai dezvoltate, e posibil să ai o predispoziție către anumite afecțiuni, e posibil să gândești mai lent sau mai iute. Unele spații te golesc de tine, îți absorb suflul și puterea, altele îți dau aripi. Oamenii nu fac față la întâlnirile cu ceilalți oameni și au nebunia să creadă că vor face față teleportării. Uneori intri în casa cuiva și simți că nu poți face față atmosferei de acolo, că e o presiune și o încărcare ce te dizolvă, uneori simți că nu faci față timpului în care te aflii și totuși vrei să te teleportezi. Uneori întâlnești un imbecil care te epuizează până te simți la fel ca el. Alteori ești alături de cineva sclipitor care te ridică. Ar trebui monitorizat un pic acest sector și blocate unele cercetări în domeniu.”

                                                                                               *

A pus tăblița pe pat, s-a ridicat și a plecat în curte. A salutat gazdele, s-a întreținut cu ele la masă, dar se vedea că este preocupat de ceva. Nu-i plăceau complezentele, putea recunoaște oricând pe cineva care dorea doar să fie amabil și atât, dar erau momente în care trebuia să o facă. Complezentele te camuflează bine credea el. De fapt obișnuia să glumească zicând că „te cam umfleaza„, pentru că te ascunzi într-o bășică de aer care dă senzația de plinătate. Apoi a ieșit în curte. Abur de toamnă, umezeală, ici colo câte o frunză galbenă-galbenă părea că pulsează. Parcă n-ar fi voit să plece, dar se simțea depășit de o situație pe care nu are cum să o îmbunătățească. Avea prea puțin din rasa umană în el, nu avea puterea să schimbe lucrurile în profunzime. Era doar un observator. Aici trebuia trimis cineva care putea să îi facă pe oameni să fie conștienți de puterea pe care o au. El era prea cârcotaș și simțea că nu poate revela oamenilor forța lăuntrică de care dispun.

-Nu e nimeni ca rumââânuuu, fură toți cum zice unuuu! Ce faci șăfule, mai poți?

-Mă Adriene, nu mă fă, că-ți zic vreo două! Ia zi, cum merge cu puieții ăia?

-Tre’ să se prinză! Avea bunică-mea o vorbă: acolo unde pui tu mâna, Adriene, să puie Dumnezeu mila.

-Faină vorba.

-Un bidon de cinci kile am ras asară în cinstea ei.

-Iar ai băut tot ce-ai câștigat zilele astea, ai?

-Au venit și câțiva băieți, am dat pulpe la grătar, un vin, ne-am simțit bine.

-Când are omu bani are și prieteni.

-Asta e. Eh, îs băieți valabili, îs de anturaj, bagabonți. Numa’ că n-au mână de dat, șăfule, asta e.

Adrian râdea și săpa gropile pentru puieți. Venea un miros dulceag de lemn de brad băgat la sobă. Începură și clopotele să bată in depărtare.

-Cine a murit, de „bate clopotele”, mă Adriene?

-Unu’ care s-a grăbit să nu-l prinză apocalipsa.

-Și zi așa, a murit de tot, ha?

-Nu… Mai avea o leacă!

-Ești zbanghiu mă! Tu te-nțelegi bine cu toți, a?

-Da, șăfule, îs băiat bun.

-Daaa, tu ești băiat bun; e Dumnezeu băiat rău că te ține.

Adrian iar le hăhăi și mai săpă o groapă.

-Bre, nu te superi că fac glume cu matale, da’ e câte unu’ de tre’ să-i explici gluma, că n-are „dualcor” să mă-nțăleagă.

-Ești nebun?! Tu iar n-ai mâncat bine-acasă de scoți termeni d-ăștia cu dual core și d-astea?

-Păi n-am mâncat șăfule că țiu o cură de slăbire cu pește. Știi cum e aia?

-Nțu!

– Dimineață crap de foame, la prânz știucă n-am, seara somn de voie.

-Ăsta-i bună să-o zici la blonde c-o să încerce s-o țină. Mă, Adriene, hai că eu mă tirez în casă că am niște treabă. Ia de aici un ban că ești simpatic. Da’ să te și tunzi și poate-ți desblănești și obrazu’ mai des.

-Mulțam, șăfule, da acu’ nu mai dau cota de lână că vine frigu’.  Dacă mai ai ceva de treabă cu mine la șantier îmi dai o sârmă. Adică suni.

-Hai pa!

 

Când intră în casă își aminti o goangă mai veche de-a lui Adrian: „Vorba aia, de intrat intri pe unde vrei, de ieșit ieși pe unde poți„. Nebunu’ ăsta îi mai descrețise fruntea. Acum, parcă ar mai fi rămas pe aici… De-acum fie ce-o fi, asta ținea numai de hotărârea Superiorului.

 

Pot să vă spun înainte de a ajunge el în cameră ce i s-a răspuns. Asta pentru că sunt entitatea povestitorului și dacă mă ‘nervez aflu ce vrea mușchiu’ meu despre personaje. După ce a ajuns raportul la Superior, acesta a notat în stânga sus cu roșu: „Rog răspuns conform legilor în vigoare„. Raportul, venind tocmai din partea diviziei speciale, a ajuns tocmai la Marele Șef, adică fix la Dumnezeu. Dumnezeu vădit presat de niște decizii de colosală importanță a ridicat singurul telefon roșu din încăperea vast mobilată a norului în care se afla biroul său, l-a sunat pe superiorul observatorului- acest descumpănit agent trimis în România-, l-a beștelit un pic pentru faptul că trimite agenți mai mult sensibili dar mai puțin antrenați acolo, și i-a spus că îi va da un răspuns valabil abia luni, după alegeri.

 

autor  Anda Bejan

Rondelul altor sărbători, autor Ionel Mony Constantin

 

Mi-aduc aminte ţâncul ce eram

Pe când nămeţii îmi păreau cât casa

Atunci pe Moş Gerilă-l aşteptam

Sub bradu-mpodobit cu toată clasa

 

Lui Stalin imn de slavă-i înălţam

Şi Uniunii veşnic glorioasa

Mi-aduc aminte ţâncul ce eram

Pe când nămeţii îmi păreau cât casa

 

Iar seara când la mama mă-ntorceam

Şi Buna tocmai sta să pună masa

Tot lângă brad colindele cântam

Cu Iisus şi cu maica sa duioasa

Mi-aduc aminte ţâncul ce eram

 

La mulţi ani Cititor de Proză, la mulţi ani cetăţeni ai virtualei noastre Cetăţi literare.

Creaţii cât mai multe şi mai valoroase!

 

autor  Ionel Mony Constantin

Caragiale între ambiguitate şi fantastic, autor Carmen Duvalma

 

           Caragiale între ambiguitate şi fantastic

 

Fantasticul nu a însemnat pentru Caragiale un gen nou de proză, abordat în ultimii ani ai vieţii petrecuţi la Berlin, timp în care a scris prozele ce au alcătuit volumul Schiţe nouă, apărut în 1910, cuprinzând nuvelele Kir Ianulea şi Calul Dracului, deoarece volumul Momente cuprindea, în 1901, La Hanul lui Mânjoală (1898) şi La Conac (1900).

Elementele fantastice au existat frecvent în proza lui Caragiale, de la ambiguitatea din Căldură mare (1901), Inspecţiune, Două loturi (1898/1899), Cănuţă, om sucit (1897/1898), la intruziunea visului în realitate din nuvelele psihologice O făclie de Paşte (1889) şi În vreme de război (1898/1899), temă fantastică ce face parte din clasificarea tematică propusă de Roger Caillois în  In inima fantasticului¹, şi până la realizarea unei atmosfere fantastice în La Hanul lui Mânjoală sau în Calul Dracului; aceste ultime proze, alături de La Conac,  reuşind să ilustreze fantasticul modern analizat de Tzvetan Todorov în Introducere în literatura fantastică².

         Încă din perioada începuturilor sale literare, Caragiale a abordat genul fantastic, publicând texte de tip science fiction în Ghimpele, gen denumit de Florin Manolescu „fantasticul paradoxal”³. Această categorie este reprezentată de textele fanteziste publicate în anul 1874, pline de umor prin limbaj şi prin stil, precum textul intitulat Cronică fantastică, publicat în Ghimpele din 9 iunie 1874. Textul are două variante de început, dintre care unul sub forma unui dialog cu cititorul; „acţiunea” se petrece în anul 3874, denumirea locului fiind foarte sugestivă – „Tâmpitopolea” –, iar subiectul este simplu: chinezii au cucerit lumea şi „domnesc asupra continentului vechi pe care l-au chinizat”; finalul textului reprezintă o aducere la realitate a cititorilor, cărora li se adresează din nou pentru a-i lumina:

„ – Iubiţi lectori, nu sunteţi de loc rătăciţi. N-aveţi nevoie de conducerea mea. Luaţi bine seama, a fost numai o glumă fantastică: sunteţi acasă, la dv., între ai dv.… în Bucureşti, în Ţara Românească. Priviţi în jurul dv.; îmi pare că cetiţi «Ghimpele»”⁴.

A doua categorie de fantastic, după clasificarea lui Florin Manolescu, este fantasticul propriu-zis, existent în prozele din volumul Schiţe nouă (1910), dar şi în prozele din anii precedenţi, în La Hanul lui Mânjoală şi La Conac, publicate în 1901, în Momente.

Fantasticul lui Caragiale este alcătuit mai mult din elemente fantastice, singurele proze în care autorul a realizat atmosfera fantastică fiind La Hanul lui Mânjoală şi Calul Dracului; doar aceste proze pot fi încadrate în fantasticul modern.

Paul Zarifopol a remarcat specificul fantasticului în prozele lui Caragiale, analizându-l în „Introducere” la Opere (1931):

         „Fantasticul, chiar acolo unde e introdus direct, în „La Hanul lui Mânjoală”, în „Kir Ianulea”, în „Calul Dracului”, funcţionează numai ca element de motivare; nu e exploatat ca viziune, ci apare ca ciudăţenie uşoară – şi explicabilă raţional! – cum e cotoiul şi căpriţa Mânjoalei, sau e un fel de joc de cuvinte echivoc, cum e coada lui Prichindel în „Calul Dracului”. Caragiale transpune,  cât  poate, fantasticul în „normalitate umană”⁵.

Spre deosebire de prozele scrise înainte de 1909, prozele ce aparţin volumului Schiţe nouă sunt influenţate de folclorul balcanic, prin existenţa motivelor folclorice precum  motivul transformării, motivul averilor pierdute peste noapte, motivul femeii care l-a păcălit pe dracul, motivul dracului însurat, motivul femeii mai rele ca dracul, motivul ochiului/deochiului, motivul focului, motivul vrăjitoarei.        

        Singurele proze caragialiene cu adevărat fantastice sunt doar La Hanul lui Mânjoală şi La Conac, deoarece Calul Dracului şi Kir Ianulea fac parte din domeniul învecinat al fantasticului miraculos. În afară de acestea, există proze în care apar elemente fantastice, ambiguitatea sau visul fiind prezente mai mult sau mai puţin în Căldură mare, Inspecţiune, Două loturi, Cănuţă, om sucit, O făclie de Paşte, În vreme de război.

În Inspecţiune, proză înrudită prin tema obsesiei cu nuvelele O făclie de Paşte şi In vreme de război, obsesia duce la sinuciderea inexplicabilă a funcţionarului Anghelache. Ambiguitatea creşte pe parcursul naraţiunii, colegii mai tineri neînţelegând comportarea bizară a lui Anghelache, care devine anxios în momentul în care află despre fuga din ţară a unui coleg, „vechi impiegat, reputat până mai zilele trecute ca un funcţionar model, ca un om de o probitate mai presus decât orice bănuială”⁶, din cauza lipsei din casă a unei sume mari de bani. Anghelache îl apără pe acel coleg, spunând, spre uimirea celorlalţi prieteni, că acesta „nu e decât o victimă a neglijenţei altora!”; limbajul şi gesturile lui cresc gradat exprimându-i teama şi agitaţia la gândul că oricui i s-ar putea întâmpla acelaşi lucru, deci şi lui: „strigă foarte tare…, bătând cu pumnul în masă”, le adresează colegilor mai tineri insulte precum „prost”, „neghiob”, „măgari”, iar pentru inspectori rezervă invective ca „mişei” şi „canalii”, ca în final să ajungă „în culmea furiei”, spărgând paharul şi ieşind „turbat pe uşă”.

Motivul sinuciderii personajului poate fi pus pe seama scindării personalităţii acestuia, care în realitate nu este ceea ce pare, deoarece pare un om raţional, dar raţionalitatea lui este contrazisă de iraţionalitatea actului de sinucidere. Că acest lucru este posibil, o dovedeşte violenţa gesturilor şi a limbajului acestui personaj bizar, cu care colegii săi nu sunt obişnuiţi, deoarece întotdeauna Anghelache le păruse a fi de un calm desăvârşit. Finalul schiţei rămâne în ambiguitatea exprimată prin întrebarea celui mai tânăr dintre colegii lui Anghelache, „De ce?…de ce, nene Anghelache?”, după care urmează replica ironică a naratorului: ,,Dar, nenea Anghelache cuminte, n-a vrut să răspunză”⁷.

In nuvela Două loturi, ambiguitatea se referă la confuzia dintre numerele câştigătoare, astfel încât personajul obţine invers numerele câştigătoare de la fiecare dintre loterii. Autorul realizează finalul nuvelei prin aceeaşi tehnică a ambiguităţii, propunând două finaluri condiţionate de tipul autorului; astfel, făcând aluzie la autorii romantici – „Dacă aş fi unul dintre acei autori cari se respectă şi sunt foarte respectaţi, aş încheia povestirea astfel…”⁸ – descriind un posibil destin al celor două personaje: doamna Lefter devine „maica Elefteria”, care avea obiceiul de a culege cioburi de străchini”, pe care le aduna în chilia ei ca pe o comoară, iar domnul Lefter devine „un moşneag micuţ, intrat la apă şi scofâlcit”, care avea obiceiul de a se plimba mereu prin faţa Universităţii, spunând acelaşi cuvânt, „Viceversa!…”, ca o obsesie faţă de viaţa lui irosită din pricina fatalităţii.

Finalul nuvelei rămâne în ambiguitate, deoarece Caragiale propune şi cealaltă variantă de final, în care recunoaşte că nu ştie ce s-a mai întâmplat cu personajele sale: „Dar … fiindcă nu sunt dintre acei autori, prefer să vă spun drept:  după scandalul de la bancher, nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu eroul meu şi cu madam Popescu”⁹.

Dimensiunea onirică reprezintă o etapă nouă şi originală în trecerea la fantastic a prozelor lui Caragiale; includerea visului în realitate poate fi observată în nuvelele psihologice O făclie de Paşte, publicată în Convorbiri literare (1 august 1889) şi în În vreme de război, publicată în Gazeta săteanului (1898/1899).

În nuvela În vreme de război, ambiguitatea este realizată prin pătrunderea viselor lui Stavrache în realitate, ceea ce duce la demenţa personajului care face confuzie între vise şi realitate, ca până la momentul deznodământului tragic să ajungă să se înstrăineze total de realitate. Prima dată, Stavrache visează că fratele său, popa Iancu, s-a întors acasă, fiind un ocnaş muribund; în al doilea vis, fratele său era căpitan. Hangiul era obsedat de venirea fratelui cu scopul de a-şi lua în posesie averea de drept; după fiecare vis, el avea impresia că fiecare „vizită” a fratelui său s-a întâmplat în realitate, astfel încât a treia oară, când fratele lui se întoarce într-adevăr acasă, cerându-i să-l ajute cu bani, având datorii, reacţia lui este stranie; el confundă realitatea cu visul, influenţat fiind de visele pe care le-a avut mai demult. Trezit de atingerea fratelui său, Stavrache devine violent până când cei doi prieteni îl imobilizează; deşi imobilizat, evoluţia psihică a personajului către demenţă rupe orice punte de comunicare între cei doi fraţi.

Există o ambiguitate a gândurilor şi a reacţiilor protagonistului din nuvela O făclie de Paşte; acesta oscilează între dorinţa de a rămâne nemişcat şi dorinţa de a scăpa cu viaţă, de fapt, între teamă şi instinctul de supravieţuire care îi învinge în final teama.

La fel ca în nuvela In vreme de război, personajul îşi trăieşte puternic visul, pentru el visul este inclus în realitate, existând aceeaşi confuzie între realitate şi visul lui Leiba Zibal, hangiul bolnav de friguri, care, în timp ce-şi aştepta clienţii, era obsedat de ameninţarea lui Gheorghe, un fost slujbaş răzbunător, că îl va ucide; în nebunia sa, hangiul confundă realitatea cu obsesiile, ajungând până la asocierea ingenioasă care-i salvează viaţa, dintre „ţintuirea” inimii lui pe care ar fi pregătit-o criminalul şi „ţintuirea” mâinii acestuia chiar în momentul în care se pregătea să deschidă uşa prin ferestruica lucrată de hoţi. Frica personajului este descrisă gradat, teama şi obsesiile lui ducând ireversibil către nebunie, lucru frecvent în proza lui Caragiale.

Aceeaşi confuzie între vis şi realitate caracterizează şi nuvela Abu-Hasan, însă diferit de O făclie de Paşte şi În vreme de război, această confuzie existând doar în mintea protagonistului, deoarece confundă realitatea cu visul, pe care crede că-l datorează unui „duh rău” care l-a posedat deoarece musafirul a uitat uşa de la drum deschisă la plecare; în final, Abu-Hasan află că totul a fost o glumă pusă la cale de califul Harun-Al-Raşid deghizat într-un negustor din Musul. Nuvela este scrisă după o temă orientală cu final fericit, în care personajul îşi lămureşte confuzia, iar viaţa lui revine la normal, visul său transformându-se în realitate.

In La Conac, ambiguitatea stă în ciudăţenia apariţiei omului „roşcodan”, tânărul neputând să-şi explice faptul că nu l-a văzut în spatele său, întrebarea sa rămânând fără răspuns: „De unde a răsărit omul acesta? Fiindcă tot drumul, tânărul, măcar că şi-a întors privirile de multe ori pe calea umblată, nu a luat seama să mai vină cineva după el; chiar a gândit: câtă singurătate de dimineaţă pe un drum aşa de căutat întotdeauna!”¹⁰.

Dispariţia misterioasă a tovarăşului său de drum tocmai în momentul în care au trecut pe lângă biserică, după ce tânărul îşi face cruce, rămâne neexplicată, iar el nu insistă să afle mai mult şi nici nu-şi face probleme, încercând să-şi explice faptul în mod raţional, prin posibilitatea ca negustorul să fi trecut înainte, deoarece „în pământ n-ar putea intra un călăreţ cu cal cu tot…” ¹¹. Specific acestei povestiri este jocul de priviri care durează pe tot parcursul naraţiunii; mai întâi privirea tânărului, apoi privirea saşie a negustorului, „un roşcodan grăsuliu, cu faţa vioaie; cârn şi pistrui; dar om plăcut la înfăţişare şi tovaroş glumeţ; numai atâta că e saşiu, şi când se uită drept în ochii tânărului, îi face aşa, ca o ameţeală, cu un fel de durere la apropietura sprâncenelor”¹². Există o legătură între privirile omului „roşcodan” şi toate faptele tânărului, care „urmează calea ce i-o arată ochiul tovaroşului” şi joacă toţi banii pe care i-a dat tatăl său pentru a plăti boierului arenda moşiei. Tânărul pare a fi magnetizat de „ochiul tovaroşului, care-i dă o povaţă mai tare decât cea mai tare poruncă… Pune mâna-n sân şi scoate legătura…Inainte …”, pierzând toţi banii, în ciuda sfaturilor unchiului său care l-a îndemnat să plece la timp, înainte de a începe să piardă la joc.

Punctul culminant al povestirii este reprezentat de momentul în care, la vremea când toţi jucătorii dorm, tânărul „vede în întunerecul nopţii strălucind ochiul ciudat care l-a stăpânit toată ziua”, auzind îndemnul diabolic al negustorului care încearcă să-l convingă să fure banii celorlalţi. Credinţa tânărului, care şi-a făcut cruce, pare că l-a scăpat din posesia stranie în care s-a aflat până în acel moment; atunci „ochiul luminos” a dispărut, iar dimineaţă unchiul său a rezolvat problema, dându-i toţi banii pierduţi, împreună cu două palme, făcându-l să-i promită că-l va asculta. Povestirea se încheie cu acelaşi joc al privirilor dintre tânăr şi fata de la han pe care o vede pe drumul de întoarcere; tânărul merge iute, fiindu-i teamă să se mai oprească din drum; deşi doreşte să se uite înapoi, el ezită de teamă să nu se întoarcă ceea ce s-a întâmplat, gândindu-se că răul ar putea reveni oricând.

Din punct de vedere structural, La Conac seamănă cu La Hanul lui Mânjoală, având tema comună a drumului făcut de un tânăr; amândoi au făcut popas la un han, unde au fost vrăjiţi ori deocheaţi; în final au fost salvaţi de un personaj pozitiv – socrul sau unchiul – , dar nu înainte de a-şi fi făcut semnul crucii.

Atmosfera realistă de la începutul nuvelei La Hanul lui Mânjoală dă impresia de verosimil, constituind o strategie de realizare a fantasticului prin descrierea în detaliu a atmosferei de la han, unde „chirigiii se-ncălzesc pe lângă focuri”, iar în cârciumă „doi ţigani somnoroşi, unul cu lăuta şi altul cu cobza; ţârlâie într-un colţ olteneşte”¹³; în bucătărie „abur de pâne caldă”, hangiţa „frumoasă, voinică şi ochioasă” priveghează cuptorul, iar odaia ei albă şi curată contrastează cu mirosurile aspre de la han, şi îl atrage pe tânăr prin aroma „de mere şi de gutui”, în care se simte protejat, în odaie fiind „cald ca subt o aripă de cloşcă…”¹⁴.

Se remarcă spaţiul ales ca loc de desfăşurare a acţiunii, în ambele nuvele fiind hanul, un loc al răspântiilor, în care se întâlnesc forţele binelui şi ale răului, unde sunt prezente energiile malefice. In odaia hangiţei există detalii care produc ezitarea personajului dar, după motivaţia ei –„d-abia prăsesc cari şi păduchi de lemn”–, totuşi, el îi acceptă explicaţia; după ce-şi face cruce, aude un „ răcnet” pe care caută să şi-l explice prin posibilitatea de a fi călcat pe cotoiul aflat sub masă. După ce Fănică află despre schimbarea vremii, observă că hangiţa a privit „adânc în fundul căciulii”, iar ochii ei „sticleau grozav de ciudat”; după ce şi-a făcut cruce pornind la drum, a auzit „uşa bufnind şi un vaiet de cotoi”, pe care din nou şi-l explică în mod raţional: „Gazda mea ştia că nu o mai văz, intrase degrab în căldură şi apucase pe cotoi cu uşa, desigur”¹⁵.

Magia este o modalitate de intrare în fantastic, la fel ca în La Conac, în ambele cazuri există privirea magică a personajului negativ – hangiţa sau negustorul –, prin care acesta reuşeşte să-şi atragă victima, tânărul ce rămâne să poposească la han.

Spre deosebire de La Conac, în La Hanul lui Mânjoală, vremea reprezintă un efect al magiei cu funcţia de întregire a atmosferei fantastice; vremea se schimbă gradat, existând o legătură între senzaţiile personajului şi schimbările vremii: „Viforul creştea scuturându-mă de pe şea…[…]. Frigul ud mă pătrundea; simţeam că-mi îngheaţă pulpele şi braţele. Mergând cu capul plecat ca să nu mă-nece vântul, începui să simţ durere la cerbice, la frunte şi la tâmple fierbinţeală şi bubuituri la urechi…[…]. Căciula parcă mă strângea de cap ca o menghinea; am scos-o şi am pus-o pe oblânc…Mi-era rău…¹⁶.

O nouă schimbare a vremii are loc, fiind în legătură cu apariţia stranie a unei „mogândeţe”; se observă că această apariţie, deşi stranie, nu produce teamă protagonistului, care încearcă să-şi explice raţional existenţa ei: „Mă uit…In adevăr, la câţiva paşi înaintea calului zăresc o mogândeaţă mică sărind şi ţopăind…Un dobitoc!…Ce să fie?…Fiară?…E prea mică…Pun mâna pe revolver; atunci auz tare un glas de căpriţă…^”.

Deşi tânărului nu-i este teamă de ciudata apariţie, prin contrast, calul său reacţionează violent, parcă răspunzând la reacţiile nesăbuite ale călăreţului: „Mă dau jos de pe cal, care nu mai vrea să meargă în ruptului capului, şi-l apuc scurt de căpăstru; mă aplec pe vine-n jos: „Ţa-ţa!” şi chem căpriţa cu mâna parcă aş vrea să-i dau tărâţe. Căpriţa se apropie zburdând mereu. Calul sforăie nebun, dă să se smucească; mă pune în genunchi, dar îl ţin bine. Căpriţa s-a apropiat de mâna mea: e un ied negru foarte drăguţ, care se lasă blând să-l ridic de jos. L-am pus în desaga din dreapta peste nişte haine. În vremea asta, calul se cutremură şi dârdâie din toate încheieturile ca de frigurile morţii”¹⁷.

Ca efect al infiltrării fantasmei, care apare gradat, Caragiale introduce tema goanei; se poate remarca, în această proză, o goană asemănătoare cu cea din Calul Dracului, de la finalul călătoriei fabuloase a cuplului vrăjitoare-demon: „De mult acum, mergea ca praştia sărind peste gropi, peste moşoroaie, peste buşteni, fără să-l mai pot opri, fără să cunosc locurile şi fără să ştiu unde mă ducea”¹⁸.

La o oprire a calului, protagonistul scapă din captivitatea malefică, după ce-şi face cruce; în acel moment, aude un ţipăt, iar calul se trezeşte, trântindu-l şi luând-o la goană; Fănică găseşte din nou o explicaţie pentru acel ţipăt, în ideea că ar fi strivit iedul, explicaţia lui contrastând cu vorbele unui om din apropiere, care sugerează mai degrabă ceva necurat: „Ucigă-te toaca, duce-te-ai pe pustii!”¹⁹. Momentul „trezirii” protagonistului este reprezentat de trecerea bruscă de la planul ireal la planul real, prin scena realistă a întâlnirii cu Gheorghe Nătruţ, paznicul, care îl lămureşte că s-a întors chiar în acelaşi loc din care a plecat, arătându-i grajdul de la hanul lui Mânjoală, deşi umblase timp de patru ore.

Discursul narativ la persoana întâi accentuează verosimilitatea povestirii, acest procedeu  fiind o strategie de realizare a fantasticului. Acelaşi rol îl are şi dialogul dintre Fănică şi Gheorghe Nătruţ, de generare a autenticităţii în crearea atmosferei realiste.

Finalul nuvelei este ambiguu, deoarece când Fănică îi relatează socrului său întâmplarea, el ezită în faţa supranaturalului în care crede polcovnicul Iordache, insistând că hangiţa i-ar fi pus farmece în căciulă şi că „iedul şi cotoiul erau totuna…”.

De asemenea, planul temporal din final contribuie la realizarea ambiguităţii, deoarece naratorul iese din timpul povestirii, care reprezintă, de fapt, întâmplarea pe care-l punea socrul său s-o repovestească de câte ori se aşezau „după obiceiul de la ţară, dinaintea unui borcan de vin”; ambiguitatea este descoperită în faptul că protagonistul relatează despre cum îi povestea socrului, care nu mai trăia în momentul relatării: „Aş fi stat mult la hanul Mânjoloaii, dacă nu venea socru-meu, pocovnicu Iordache, Dumnezeu să-l ierte, să mă scoată cu tărăboi de acolo”²⁰. Această ambiguitate sugerează că, întâmplarea pe care obişnuia să i-o povestească socrului, acum o povesteşte unor ascultători sau chiar cititorilor.

Tot de verosimilitatea povestirii ţine alegerea unui loc obişnuit şi foarte frecventat ca spaţiu al acţiunii, precum hanul, în La Hanul lui Mânjoală şi în La Conac, sau drumul, în Calul Dracului; prin acest lucru se obţine contrastul în realizarea atmosferei fantastice sau a fabulosului.

Deşi Calul Dracului începe cu o formulă tipică basmului – „Era odată, la marginea unui drum umblat, o fântână, şi lângă fântână şedea jos o babă”²¹ – aceasta este singurul indiciu pentru fabulos, deoarece autorul realizează încă de la început o atmosferă realistă, plasând acţiunea într-un cadru obişnuit, pe un „drum umblat”, descriind cu detalii minuţioase cum baba, stând „ghemuită pe nişte zdrenţe de cergă”, avea un adevărat ritual – tragic şi comic în acelaşi timp – de a mânca: „morfolea-n gingii un crâmpei de covrig muiat într-o năstrapă cu apă rece”; acest ritual seamănă cu ritualul sau „canonul” cerşitului: „Faceţi-vă milă şi pomană, măiculiţă, de o biată păcătoasă fără putere!”sau „Bogdaproste, măiculiţă! Dumnezeu drăguţul să primească! de unde dai să sporească şi să izvorească!”²²; se poate remarca un fel de ironie amestecată cu comic în limbajul babei, presărat cu rime, care poate fi interpretat şi ca o inteligenţă nativă a omului simplu.

Plecarea drumeţilor, înserarea şi venirea lui Prichindel nu îndepărtează naraţiunea de planul real. Dialogul dintre babă şi Prichindel, prin autenticitatea lui, conturează perfect atmosfera realistă din prima parte a nuvelei, mai ales prin comicul lui, provenind din curiozitatea babei care creşte odată cu răspunsurile pline de ambiguitate ale partenerului de dialog:

„ – Da de unde vii dumneata, măiculiţă, de-ai întârziat aşa pe drum?

         – Hei! de unde vin eu… vin de departe…

         – De departe, ai?… Şi… un’te duci?

         – Hei! unde mă duc eu… mă duc departe…”.

Spre finalul dialogului creşte umorul replicilor dintre cei doi:

     „ – Cum să nu-mi pese, mă? întreabă baba cu mirare…Ştii că-mi placi! Cum, adicătele! Nu trebuie să ştiu eu ce pramatie de călător primesc noaptea-n gazdă?”²³.

Singurul element neobişnuit este reprezentat de răsăritul lunii, imaginea lunii este urmărită gradat: „s-a arătat şi luna la răsărit”; „Se urcase luna cam de două suliţi”; „luna sus de trei suliţi şi mai bine”; aceasta constituie momentul revelaţiei, când baba descoperă că Prichindel nu este om, având coadă şi coarne. Scena descoperirii adevăratei lui identităţi şi a trezirii lui violente reprezintă tranziţia spre fabulos. Planul fabulos propriu-zis începe când „luna sclipea dasupra de tot”, odată cu metamorfoza babei în zână sau fată de împărat; transformarea ei nu mai şochează, ţinând până la asfinţitul lunii, când magia călătoriei lor fabuloase se termină brusc, odată cu reversibilitatea metamorfozei babei.

Atmosfera realistă este simetrică prin repetarea scenei de la început, cu trecerea drumeţilor, când baba le cere de pomană; se remarcă repetarea celor trei ritualuri: „canonul” babei, dialogul dintre babă şi drumeţi, care este mereu acelaşi, la fel ca felul ei de a mânca.

Nuvela Calul Dracului depăşeşte limitele fantasticului, după clasificarea lui Todorov²⁴ putând fi plasată în fantasticul miraculos, adică în „categoria povestirilor care se înfăţişează ca fantastice şi care se termină printr-o acceptare a supranaturalului”, având în vedere că ambele personaje sunt supranaturale.

Kir Ianulea se deosebeşte de celelalte proze fantastice, putând fi plasată tot în aceeaşi categorie a fantasticului-miraculos, prin tema metamorfozelor, ilustrată prin metamorfoza dracului în om, temă preferată de Caragiale şi în  La Conac sau în  La Hanul lui Mânjoală, în care dracul este metamorfozat în negustorul cu barbă roşie ori în cotoi sau în iedul care-şi îndeplineşte misiunea de a-l readuce pe tânăr în camera hangiţei. In Kir Ianulea, tema metamorfozelor este ilustrată prin metamorfoza dracului, Aghiuţă, în negustorul Kir Ianulea.

Spre deosebire de celelalte proze fantastice caragialiene, Kir Ianulea începe cu planul ireal, reprezentat de lumea dracilor, care devine normalitate. Planul real este ilustrat prin viaţa lui Aghiuţă, preschimbat în Kir Ianulea şi trimis în lumea reală pentru a afla adevărul despre relaţiile dintre femei şi bărbaţi.

Având particularităţile unui apolog feeric, povestirea are timpul nedeterminat – „o sută şi nu ştiu câţi ani” – şi acţiunea  plasată în Bucureşti, la Hanul lui Manuc, mahalaua Negustorilor, Cuţitul de Argint, fiind evocate evenimentele unei epoci de la începutul secolului al XIX-lea, sugerată şi onomastic prin numele unor personaje: Kir Ianulea, Acriviţa, Hagi Cănuţă.

Comicul descrierii personajelor supranaturale – Dardarot, Aghiuţă – este împins până la un grotesc care le apropie de normalitatea vieţii cotidiene. Aceeaşi reducere a fantasticului la grotesc caracterizează şi personajele lui Anatole France din Revolta îngerilor, roman apărut la doi ani după moartea lui Caragiale.

Astfel, scena din iad pare verosimilă, iar amplificarea acestui moment prin comicul atitudinii personajelor le transformă în personaje groteşti: Dardarot „s-a tras de ţăcălie scrâşnind straşnic, a tuşit de i-a pârâit jeţul, a holbat ochii la ei şi le-a zbierat…” iar Aghiuţă – „mititelul” – „sta pitit tocma pântre diavolii mărunţei de la urmă, şi, pe când cuvânta Dardarot, el, trăgând cu urechea, îşi cântărea coada-n mâni”.

Planul real este reprezentat de aventurile lui Aghiuţă devenit Kir Ianulea în Bucureştiul veacului al XVIII-lea, a cărui atmosferă balcanică a redat-o nu numai prin nume şi prin descrierea Bucureştiului cu împrejurimile sale, dar şi prin viaţa personajelor şi prin comportamentul lor balcanic – existând scena în care Acriviţa îşi bârfeşte prietena în faţa musafirilor – prin evocarea curţii greceşti, toate scenele concretizând o epocă istorică, adăugând culoare şi verosimilitate atmosferei de epocă descrise.

Una dintre scenele reuşite ale naraţiunii este cea în care Kir Ianulea îşi povesteşte trecutul inventat jupânesei bătrâne – Kera Marghioala – „o cotoroanţă zugrăvită şi smălţuită”, relatându-i despre moartea părinţilor săi, greci ortodocşi, bolnavi de „hurduharismòs”, boală inventată, descrisă în mod comic, ca urmare a faptului că ar fi mâncat fasole după ridichi, fiind explicată astfel: „ridichea îşi repede tăria-n sus, iar fasolea îşi năvăleşte puterea spre partea dimpotrivă; una-mpinge, alta nu se lasă; se-ncinge luptă cu iuţeală mare în măruntaie, cârcei peste cârcei, până se face încurcătură-n maţe, de se sparge praporul – şi se prăpădeşte omul de «hurduharismòs»”²⁵.

Altă scenă plină de veridicitate şi pitoresc din cadrul planului real al naraţiunii este scena fugii lui Kir Ianulea din calea creditorilor, când este salvat de Negoiţă, a cărui intrare în scenă este descrisă foarte sugestiv, fiind momentul în care Kir Ianulea, „rupt de osteneală, ajungând pe culme, s-a oprit în faţa viişoarei unui mărginaş bondoc şi-ndesat, care tocmai se spăla pe ochi de dimineaţă la soare în prispa cramei”²⁶.

Scena în care victimele „posedate”, în nebunia lor povesteau fără discernământ celor din jur, despre tainele din viaţa lor, este plină de detalii ce o fac verosimilă, deoarece fata lui Zamfirache Ulierul din Colentina „vorbeşte în toate limbile fără să le fi-nvăţat şi sporoveşte şi-i turuie mereu gura şi spune fel de fel de taine şi pâre – de unde le-o mai fi ştiind? – încât o lume, care aleargă s-o asculte, stă şi se cruceşte” iar fata lui Vodă stă „greceşte pe un covor jos, clătinând mereu din cap ca o păpuşă cu gâtul pe sârmă; întruna se chinuia aşa de cinci zile cu dinţii-ncleştaţi şi fără să-nchidă ochii o clipă”²⁷ şi ţipă „apucată de toate năbădăile”, dând în vileag în „vorbele ei nebuneşti” secretul naşterii sale, deoarece nu era fata lui Vodă, ci a căpitanului grec Manoli.

Finalul nuvelei este reprezentat de întoarcerea în planul ireal al adunării dracilor din iad, pentru a asculta povestea lui Aghiuţă, întors cu „coada-ntre picioare”şi „rupt de oboseală”, păcălit de Acriviţa şi de Negoiţă, îşi cere răsplata de la Dardarot, cele „două hatâruri” fiind trimiterea paradoxală a Acriviţei şi a lui Negoiţă în rai pentru a nu-i mai vedea niciodată şi dreptul la un somn de trei sute de ani.

Tot un apolog feeric este şi Abu-Hasan, proză adaptată după modelul celor „O mie şi una de nopţi”, acţiunea petrecându-se în Bagdad, timpul fiind nedeterminat – „odată” – însă comportamentul şi limbajul lui Abu-Hasan sunt specifice româneşti.

După clasificarea tematică a lui Roger Caillois, nuvela are tema fantastică a întrepătrunderii visului cu realitatea, ilustrată prin confuzia personajului, dar există şi credinţa în duhuri rele, deoarece Abu-Hasan credea că, dacă musafirul nu închide uşa de la drum când pleacă, va intra „duhul necurat”, umplându-i „capul cu vise” bizare; la fel, mama sa credea că este posedat de un „duh rău” când nu a mai recunoscut-o. Abu-Hasan este un personaj exotic, locuind în Bagdad, nuvela plasându-se în orientalism după spaţiu şi după obiceiurile locuitorilor iar protagonistul pare a fi un ideal pentru Caragiale care „avea sociabilitatea excesivă a meridionalului” şi după cum spunea Zarifopol că l-a auzit exprimându-şi dorinţa de a avea un ritual asemănător orientalilor, care se poate recunoaşte în comportamentul lui Abu-Hasan: „Să stau în cămaşă, cu picioarele goale, tolănit într-un port din miazăzi, şi să ţin trecătorii de vorbă cu poveşti”²⁸.

 

                Note:

1. 1.      Roger Caillois, „In inima fantasticului”, Editura Meridiane, 1971.
2. 2.      Tzvetan Todorov, „Introducere în literatura fantastică”, Editura Univers, 1973.
3. 3.      Florin Manolescu, „Caragiale şi Caragiale”, Editura Humanitas, 2002, Cap. 10, „Povestirile «Fantasticului»”, p. 158.
4. 4.      I.L.Caragiale, „Opere”, vol. II, Editura pentru Literatură, 1962; p.294.
5. 5.      Paul Zarifopol, „Pentru arta literară”, vol.I, Editura Minerva, 1971; „Introducere” la ediţia critică I.L.Caragiale din 1931, p. 325.
6. 6.      I.L.Caragiale, „Momente. Schiţe”, Editura Albatros, 1976; pp. 94-97.
7. 7.      Ibid., p. 106.
8. 8.      I.L.Caragiale, „O făclie de Paşte”, Editura Minerva, 1971; p. 129.
9. 9.      Ibid., p.130.

10., 11., 12., 13., 14. Ibid., pp. 132-133.

13, 14. Ibid., pp.96-98.

15, 16. Ibid., pp. 101-102.

17.,18., 19. Ibid., pp.103-104.

20. Ibid., p.106.

21., 22. Ibid., p.205.

23. Ibid., pp.207-208.

24. Tzvetan Todorov, op. cit., p. 62.

25. I.L.Caragiale, „O făclie de Paşte”, Editura Minerva, 1971; p. 170.

26. Ibid., p. 187.

27. Ibid., pp.189-190.

28. Paul Zarifopol, op.cit., p. 180.

 

autor  Carmen DUVALMA

 

 

În acorduri de pian , autor Fărcaș Narcisa

 

 ÎN ACORDURI DE PIAN

 

 

Ies din încăpere cu pleoapele bine strânse,să nu las lacrimile să îmi inunde ochii și totuși sunt foarte atentă pe unde calc. Trec în holul întunecat. Nu este un hol lung: scurt, cu zugrăveala veche, face legătura între drama din interiorul casei și zilele de primăvară din afară.

Am știut că trebuie să merg și să îngrijesc  la domiciliu o persoană cu maladia Alzheimer, așa că m-am dus pregatită cu toate cele necesare. Ce n-am știut a fost că Aurelia Cristescu era în faza terminală a bolii și m-a șocat înfățișarea ei total desprinsă de realitate, fără putința de a  mai comunica în niciun fel; privirea îi era pierdută într-o nișă a prezentului care pentru ea se îngusta de la o zi la alta.

În următoarele săptămâni am avut posibilitatea să cunosc mai bine povestea Aureliei și a soțului ei-Victor Cristescu.  Mi-a spus-o cu tristețe, puțin câte puțin cel care a avut curajul să lupte cu o boală necruțătoare până la capăt. Ar fi putut după ce a aflat diagnosticul să își interneze soția în vreun spital de boli cronice, sau să plătească pe cineva care să stea tot timpul cu Aurelia și să își vadă liniștit de viața lui mai departe. Dar nu a făcut-o.

Toate economiile lor le-au cheltuit pe tot felul de tratamente în speranța că va încetini evoluția bolii și când Victor Cristescu s-a convins că nu se mai poate face nimic s-au retras din București-unde își trăiseră tinerețile-în Ardeal, acolo unde Aurelia își petrecuse copilăria și unde lucrase o vreme ca profesoară de geografie. În toamna lui 1991 cumpăraseră căsuța aceasta și veniseră cu lucrurile care le-au mai rămas să își trăiască bătrânețile și să înfrunte boala.

Cu mândrie Victor Cristescu mi-a arătat pianul la care cânta de multe ori,  în orele când nu se ocupa de pregătirea hranei sau de spălatul rufelor. Deși nu au  avut copii Aurelia îl ajutase să își crească cei trei fii plecați mai apoi unul în Canada, alți doi în Australia. În amintirea iubirii și a tinereții lor Victor Cristescu își îngrijea soția cu un devotament cum nu mai văzusem până atunci: deși era în stadiul în care era,  vorbea cu ea foarte frumos, îi spunea tot timpul „fata mea”, nu o  brusca, nu ridica tonul la ea. Nu vedeam din comportamentul său că ar fi o povară pentru el în niciun moment. A luat asupra lui toată povara îngrijirii unui bolnav de Alzheimer, singur fără nici un ajutor și foarte puțini au acest curaj. Am intuit atunci iubirea care existase între acești doi oameni și, cu toate că perfuziile ce le primea Aurelia în faza în care era nu făceau altceva decât să îi lungească suferința, acceptam să merg încă la ea. Nu puteam refuza rugămințile soțului ei care dorea să o mai vadă lângă el.

Au trecut lunile de iarnă, a venit primăvara și într-o zi din martie s-a întâmplat ceea ce era de așteptat și pentru mine si pentru Victor Cristescu. Când am ajuns la ei mi-a spus că e gata, s-a dus, nu voi mai putea să o ajut cu nimic.

După ce mi-a spus că Aurelia lui ” s-a dus” a făcut un gest care m-a uimit mai mult decât toată povestea vieții lor: s-a așezat încet pe scăunelul de la pian și cu o tristețe imensă a inceput să cânte Moonlight sonata. Mai mult de zece minute nu am rezistat acestui tablou,  acestei plângeri a sufletului în fața plecării iubirii în altă dimensiune.

Mi-am luat rămas-bun și am plecat,   l-am lăsat pe Victor Cristescu să își verse durerea din suflet pe clapele pianului. Chiar dacă era vechi, și dezacordat, era pianul lui.

 

 

autor Fărcaș Narcisa

Şi restul e tăcere / Rondelul unui Heidelberg de altădată / Mereu prezentul Nenea Iancu, autor Gheorghe Suchoverschi

ŞI RESTUL E TĂCERE

– rondel –

Cât costă metrul cub de tăcere ?

E-n hohot plânsul drumului durut !

Dau ceasul meu de mângâiere,

Pe clipa botezată-n absolut !

Sunt ochii treji în cuibul lor de lut

Şi-n cupa plină cu durere,

E-n hohot plânsul drumului durut …

Cât costă metrul cub de tăcere ?

Râd şoapte peste ninsori de sfere,

Dup-o noapte sumbră ce-a trecut

Cu un scâncet vesel şi scăzut,

Al luminii ce-a surpat frontiere …

Cât costă metrul cub de tăcere !!!

 

 

RONDELUL UNUI HEIDELBERG

DE ALTĂDATĂ

Motto : “Vivat Academia !

Vivant Profesores!”

În Heidelberg coboară seara

Când vin să cânte visătorii

Cu inima din piept, ghitara …

În jur se strâng auditorii .

Discipolii şi-aprind ţigara ,

Făcând-o “poştă” cu actorii,

Când vin să cânte visătorii :

“În Heidelberg coboară seara !”.

Pustie-acum de vise, gara …

S-au dus în moarte profesorii !

Şi azi mai retrăiesc povara …

Când amintiri aprind fiorii,

În Heidelberg coboară seara !

 

MEREU PREZENTUL NENEA IANCU

Ca-n vremea lui Caragiale .

Ce corupte „soţietăţi” !!!

Moftangii şi mangafale …

Năravuri noi, vechi vanităţi .

Momeli de-o zi, „bărbi” şi mustăţi ,

Curat-murdar electorale ,

Ca-n vremea lui Caragiale,

Sunt corupte „soţietăţi” .

Lefegii fără parale …

Ipohondrii, mondenităţi ,

Scrisori cu trivialităţi ,

Şperţuri, să scapi de dandanale …

(Ceac-pac să-ţi meargă dumitale !)

Ca-n vremea lui Caragiale .

 

 

autor  Gheorghe Suchoverschi

Despre clovni și morminte / Natură moartă și joie de vivre, autor Anca Vieru

Despre clovni și morminte

 

Ultima dată când l-am văzut

purta un coif de hârtie

scris cu poezii

 

mi-a spus – simetria

și simplitatea vor salva lumea –

apoi a aprins bricheta

și-a scos coiful

și i-a dat foc

 

nu era perfect simetric

păcat

scrisesem niște poezii atât de simple…

 

a luat apoi ultima foaie

și a început s-o plieze

 

nu,

doar vi se pare că-mi tremură mâinile

poezia asta e cea mai simplă

cea mai simplă

cea mai

 

…

 

toate astea se întâmplau chiar înainte

de marele incendiu

 

 

 

Natură moartă și joie de vivre

 

Trageți perdeaua

aici

fiecare geam e sufocare lentă

împinsă în tăceri de împrumut

 

lăsați lucrurile inutile

la locul lor

un calendar

un ceas

– timpul măsurat e timp pierdut –

cutia goală de pe noptieră

aerul din jurul paharului

pastilele

și joie de vivre

 

dați somnul mai încet

butonul cât un ac e undeva

aici

cum, nu-l găsiți?

 

v-am spus

tăcerile ne fac vederea slabă

 

 

autor Anca Vieru

din volumul Tangerine Tangoo, autor, Camelia Radu

Remediu 2012Din pământuri
au scos un fulg roşu de soare uitat,
buza unui vas de lut şi venin scorojit

din vârful unei săgeţi.
Din grădinile cu mandarini au cules rostogolirea
apoi
au mers mai departe prin pădurea de voci, atenţi
la zvonurile războinicilor africani,
au adunat ramuri uscate, trosnete arămii,
mirosul vântului învechit.
Au ţesut mătase, o formă de gând şi un ceas
din aerul deşertului.
Au căutat India printre gesturi şi au desprins
unul din visele zeiţei Laksmi.
Peste toate, au presărat pigment de oxid de fier
– amprentă de pe Brooklyn’s Gate
şi puţin din sangele meu.Praf de pe talpa unui pantof roşu,
găsit pe o stradă, într-un oraş sud-american,
vibraţia unui clopot de lemn, din Tibet,
mărgele de coral, o stea de mare,
o râmă,urme de milenii rătăcite prin zăpada Groenlandei.

Au mestecat de la dreapta la stânga,
în sensul de mişcare al constelaţiilor,
alegând un dragon de apă să verse scuipat
de pe lumea cealalată.

Au pus la soare noaptea
şi au visat…

Înainte de plecare mi-au spus: ia şi bea,
pentru haute couture trebuie să fii otrăvită
până în adâncul lumii.

Aproape oranj

Nu ai înţeles, sub streaşina mandarinei
ţurţurii se topesc încet,
picură pe obrazul asfaltului stropi
dintr-un vis portocaliu, alunecat mai departe
prin crăpăturile lumii.
Ieri,
mi-ai spus că în zăpezile din Bucegi
au răsărit brânduşe cu fruntea fierbinte,
străinul important din viaţa ta le-a adus în oraş,
ispitind cerul cu o culoare nouă.
Azi eşti aici, la uşa mea, cu ele în braţe.Porţi pe tine un convoi de atingeri necunoscute
stau ca polenul prinse de gânduri,
plecând şi venind la fiecare pas
– în fiecare zi îmi aduci câte una.
Călătorim împreună, unii în gândurile altora
pe aceeaşi autostradă.
Când valul dragonului a săgetat inima Japoniei,
când soarele roşu s-a frânt pe flamura albă,
te-a lovit şi pe tine, zdrobind un simbol.
Pune mărţişorul în piept, să îţi aducă aminte
de partea cui eşti.
Vei auzi clopotele Tibetului şi te va atinge
mireasma Indiei,
vei dansa tango pe bordura clipei
cu vecinul de bloc sau poate
îţi vei aduce aminte că poeziile sunt cutii de carton
în care se ascund toate sîngerările lumii.Aşa că vezi,
culoarea anului este o vindecare subită
pentru o iarnă comună,
din care fiecare a sorbit pe cât a iubit.

autor  Camelia Radu

Dor de verde stins / Clementes angeli , autor Luminita Cristina Petcu

Dor de verde stins

Uneori coborîm drumul spre noi înşine,
în lumea dinaintea pierderii,
ca şi cum ai jupui crusta de pe o rană
cît mai demn
căci nici un sceptic adevărat nu spune nu vreau să cred,
ci nu pot să cred
şi doar această tărie de-a socoti iubirea-mi
un lucru firesc e tot ce se opune absenţelor tale
acolo unde însăşi zăpada n-a căzut niciodată.

 

Şi cînd mi-e dor număr degetele pînă la ultimul plic
strecurat printre frunze ca un semn de întrebare,
aparent fără nici o explicaţie
mereu să priveşti, mereu să atingi irezistibilul, vîntul şi dulceaţa lucrurilor
în orele în care marea repetă fără greşeală
clarul de lună
iar noaptea-ţi ajunge la ureche cîntecul unui cuc
ascuns undeva departe,
slab de tot şi bolnav de iubire.

 

Clementes angeli

„Pietrele supravieţuiesc singure”

Ar trebui să fiu împăcată cu asta. Şi cu balsaminele otrăvitoare
de la etajul întîi al nopţilor. Dar eu nu sînt nici cu mine.
Nici cu arcurile de triumf ale lui Marte şi Minervei
pentru simplul motiv ca destinul a poruncit osînda beznei
şi-a luminii acolo unde odinioară păşteau amoniţii.
Din întîmplare, în logica morenei, avalanşei şi apei.

Poate că n-am înţeles totul, îmi lipseşte un spaţiu
un interval sub cupolele de aur ale acestei lumi
înşelătoare. Înţelepciunea de-a şti că ai aflat prea tîrziu
un moment, care e şi ultimul.

După el Alţii o iau de la capăt tot căutînd abisuri
de-a lungul coastelor lui Bricco.
Nu prin iluminare, ci faute de mieux.

Certitudinea că nu mai este nimic de lămurit
asta ar trebui să fie pacea şi triumful meu.

 

 

autor  Luminita Cristina Petcu

La împinge tava, autor Dan Băltăreţu

 

– Bună ziua! Mă adresez eu politicos, la care mi se răspunde formal (pe un ton uşor plictisit, ca de funcţionar public – deranjat de la cafea) cu un salut întocmai.
– Ţineţi morţi doamnă?! Întreb direct, fără ocolişuri.
– Să tot mai fie câţiva (privind sub tejghea) – îmi replică în timp ce izgonea cu palma dreaptă muştele ce îi zbârnâiau prin păr.
– Proaspeţi, cucoană, de ieri de azi sau refrigeraţi?! Mă înfoiez ca un cocoş prin gulerul, ridicat, de la palton – şi ca să fie treaba-treabă îmi dau şi în petec în opinii personale cu iz de monolog: „să îmi fie cu iertare, dar nu mai pot, mi-ajunge cu decedaţii sosiţi de pe alte ţărmuri (înecaţi la mal) congelaţi, recuperaţi de vapoare şi puşi la rece, claie peste grămadă, în locuri septice – trataţi cu mai ştiu eu ce chimicale să nu se altereze!”
– Ai noştrii au stofă, toţi se poartă la costum, dacă pot spune așa! Domnule drag…până şi sloganul nostru, scornit chiar de mine (o banală recepţioneră, se gândea ea probabil) – pentru care bine-nţeles am primit şi o primă (o spunea într-un amor personal ce refula unsuros pe tejghea) este „Viu Mort”…autentic, tre’ să recunoaşteţi şi când mă gândesc că a fost spontan.
– Bine, bine (îi întrerup eu nostalgia) dar cum fiecare ţăran îşi laudă răsadurile şi nu există negustor cinstit, urmează să mă conving personal dacă au vreun cusur produsele cu pricina! Vă rog să îmi spuneţi dacă sunt evisceraţi sau încă mai au măruntaie?!
– Depinde…de exemplu (pentru a vă face o idee) cei care aveau, să zicem, puţin cancer au fost curăţaţi de organul molipsit, restul trupului fiind intact!
– Cum adică „puţin”, nu pricep, aveţi cumva vreo metoda complicată prin care determinaţi gradul de pagubă prin rândul cadavrelor?! (întreb mirat dar totodată uşor persiflat).
– Nicidecum; este un soi de expresie însuşită într-un limbaj de „specialitate” prin rândul angajaţilor, mot a mot ar înseamna că specimenul avea sau nu metastaze! (surprinzător, mi se vorbea pe un ton degajat, sictirul iniţial fiind înlocuit de orice lipsă de procedură).
– Pot spune că înţeleg…dar, fiţi amabilă, celor cu „mult” cancer ce tratament le aplicaţi?! (continui să pun întrebări)
– Prin politica firmei suntem tranşanţi; acestora li se înlătură vişcerele, rămânând o simplă carcasă (cum îi spunem noi) dar să ştiţi că unii clienţi preferă şi astfel de produse – se păstrează mai bine, mai ales dacă sunt lungite la afumat! De exemplu, cei în fază terminală…”oase grele” cum i’am denumit, sunt buni pentru ciorba de os sau piftie; o delicatesă (spunea parcă şi văzând-o lingându-şi degetele) dar cuvintele aparţin, desigur, clienţilor…da, da…nicidecum nu sunt ale mele!
– Înţeleg, înţeleg (afirm descurajat de logoreea bipedei grăitoare) dar caut, să zicem aşa, ceva mai aparte!
– Fireşte, păreţi…mă scuzaţi, chiar sunteţi genul de persoană aleasă, capricioasă în sensul bun al cuvântului (mă peria linguşitor, aşteptând probabil vreo atenţie). Pot spune că da, mulţumim şi acest gen de pofte! Vă recomand o gestantă, preparată desigur la cuptor…asezonată cu mult vin roşu, să o-nfrăgezească – dar ce vă tot vorbesc eu de gastronomie, vedeţi „surpriza” este găzduită de felul principal, căci ce şade în pântec este neprevăzut: poate fi o fată, un băiat sau gemeni…tripleţi mai rar s-au sesizat! Dacă vă gândiţi la un fetus (prematur) cu un măr în gură – la proţap, ca după reţetă – este ceva mai greu de procurat, că tutule de mame îi vor pe majoritatea îngropaţi creştineşte dar mai sunt (desigur) şi excepţii, doar că tre’ să vă „scărpinaţi” mai adânc în portmoneu!
– Stimată doamnă, să îmi fie cu iertare obrăznicia (afirm eu, consultând interesat, doar de aparenţă, meniul) cunosc prea bine problema delicată a canibalilor în societatea modernă; sincer să fiu, chiar am momente când mă simt atât de dispreţuit încât aş pica în cealaltă extremă devenind brusc vegetarian, dând buzna în raionul cu legume sau preparate din soia! Din fericire îmi stâpânesc aceasta „poftă” teatrală şi d-asta v-aş ruga cu o salată de „crudităţi” servită aici (bălmăjeam cu gura plină de cucoana guralivă)!

 

autor  Dan Băltăreţu

LAUDATIO. Trei ani de la apariţie , autor Valentina Becart

 

   Timpul are un “mers” al lui – în care unele lucruri se întâmplă şi altele nu.

În cadrul proiectului „Cititor de proză”, avândul ca şi fondator pe distinsul Emanuel Pope,

inventiv creator de proiecte culturale,  contaminat de “urcuşuri”, de căutări și descoperiri….

a apărut revista online “Faleze de piatră”. ( decembrie 2009). Timpul s-a rostogolit în alibii mai mult sau mai puţin tumultoase şi revista a ajuns  să “împlinească” trei anişori. E mult sau puţin… nu am  tocmai la îndemână un răspuns. Important este faptul, că acest proiect a prins viaţă şi a “săpat” în stânca durabilităţii. Nimic nu se înfăptuieşte fără trudă, de multe ori, dezamăgire… dar s-au găsit Oameni  care au îndrăgit nespus cuvântul scris, şi nu s-au dat în lături când “furtunile” pândeau punctul vulnerabil.

Într-o perioadă destul de zbuciumată ( la nivel social), o mână de redactori au reuşit să păstreze “vie” flacăra speranţei în reuşită. Cu grijă şi devotament pentru cultivarea şi promovarea noilor talente, a scrierilor de calitate, au stat de “veghe” pentru a păstra şi a da valoare revistei.

Amintesc  câţiva dintre redactorii care au pus o “cărămidă” la acest edificiu de cultură:

Alina Dora Toma – redactor, corector; Ion Mânzatu– redactor; Lucian Gruia – redactor, critic;

Maria Sava – redactor, corrector; Nick Sava – redactor; Stănică Budeanu – redactor, corector, administrator soft; Virginia Paraschiv – redactor, critic; Dobrica Mariana – redactor, corrector.

Unii redactori (în afara celor amintiţi) s-au retras din motive personale, alţii au fost înlocuiţi. După o “luptă” începi să faci un bilanţ. Felicitări celor care cu mult efort, dar şi cu dragoste au “păstorit” această revistă timp de 3 ani.

Un merit deosebit îl au şi colaboratorii din ţară dar şi din diaspora. Fără scrierile lor, variate, stilizate,  revista nu ar fi prezentat  un interes atât de mare. Revista şi-a impus o anumită “ţinută” şi anumite reguli care au fost şi sunt binevenite pentru buna desfăşurare a publicaţiilor. Avem de-a face cu o  revistă serioasă, în paginile căreia se găsesc  nume sonore sau tineri debutanţi. Ea oferă un spaţiu de afirmare tuturor celor ce dau valoare scrisului, esteticului şi culturii în general. Pot spune că toate aceste publicaţii conferă longevitate şi  continuitate culturală şi spirituală, adunând în jurul ei scriitori talentaţi care duc mai departe””bătălia” cu timpul , cu “monstrul” ce aşteaptă să-şi arate faţa neiertătoare  la marginea “orei goale”…

Revista este o publicatie care asigură o legătură între  redactori şi colaboratorii săi. Între aceştia apare un “liant sufletesc”, o stare de spirit deosebită, entuziastă ( de cele mai multe ori).

Desigur, în aceşti trei ani au fost şi perioade de neînţelegeri,  perioade de frământări…

Revista are un număr de redactori şi colaboratori fideli pe care se sprijină. De remarcat este diversitatea rubricilor, articolelor, a temelor abordate.

Redactorii şi colaboratorii acţionează ca o echipă. Fără efortul  fiecăruia în parte, privind calitatea, profesionalismul, şi nu în ultimul rând, talentul, – nu s-ar fi ajuns la o reuşită în ce priveşte valoarea revistei.

O mănă de iubitori ai cuvântului  rafinat, bine şlefuit , se străduiesc să ducă mai departe destinul şi valoarea literaturii române. Consider această revistă şi nu numai… un simbol al “rezistenţei” în faţa “ţsunamiului” care vrea să şteargă urmele marilor creatori de frumos.

 

Atractiva, interesantă şi  plină de substanţă, cultivă deopotrivă, tradiţionalismul, modernismul, neomodernismul şi este deschisă noilor curente bazate pe valoare.

 

Felicit, în mod special, pe cel care a avut iniţiativa şi a păstorit această revistă, domnul Emanuel Pope.

Viaţă lungă, prosperă şi cât mai multe apariţii ce vor promova binele , frumosul, aducând o anumită stare de normalitate în aria spiritualităţii.

De asemenea, toată admiraţia pentru echipa de entuziaşti, cutezători a căror putere creatoare şi dăruire

nu pot stârni decât respectul şi sentimental prieteniei recunoscătoare.

                                  La mulţi ani şi cât mai multe numere ale revistei “Faleze de piatră”, la fel de interesante şi incitante.

Felicitări!

Cu preţuire, Valentina Becart

 

 

 

 

Felicitari primite din partea autorilor si cititorilor:

http://www.flipsnack.com/my-flipping-books/details?flip=fztn23f9

 

Ghinduţa şi Remus, autor Adina Lozinschi

                                                             „Chiar dacă ura nu dispare,

indiferenţa să devină dragoste”

 

Cei care ajung în stare gravă la terapie intensivă şi, printr-o minune sunt salvaţi, îşi dau seama că viaţa lor este pe mâinile unor oameni minunaţi. Ce frumos, ce nobil, ce înălţător este să salvezi vieţi! Da, viaţa este doar un firişor de aţă care se poate rupe uşor. Acolo sus, însă, Dumnezeu ne veghează. Nu numai într-un salon de spital se pot salva vieţi, ci…oriunde, numai să fie, cum se spune, omul potrivit, la locul şi în momentul potrivit.

Şi dacă viaţa înseamnă lumină, încredere, bunătate, dăruire, speranţă, la polul opus, în întuneric şi răceală, în ură şi disperare, în egoism şi răutate se află cea mai ingrată meserie din lume, aceea de HINGHER. Pentru nişte bani murdari, aceşti aşa-zişi „oameni”, nişte amărâţi, nişte fiinţe lipsite de suflet sunt gata să treacă la atac. Vin, pe la ore prea matinale, ca să nu fie văzuţi, vin hoţeşte, pe la spate şi chinuiesc biete animale nevinovate. Le ademenesc cu niscaiva hrană, apoi le capturează, şi cum la noi nu există adăposturi pentru animale, decât în promisiunile electorale demagogice, soarta le este decisă în mod cât se poate de tragic.

Flămânde şi însetate, bătute şi alungate, căţele de tot felul aduc pe lume pui. Atâta timp cât sunt micuţi şi încă mai sug la piept, căţeluşii au o viaţă fericită. Toată lumea îi iubeşte. Numai că sunt ai nimănui. Unele căţele sunt mai prietenoase şi acceptă apropierea oamenilor. Există însă şi altele, care îşi apără  puii exagerat şi atacă persoane străine. Aşa înţeleg animalele să îşi protejeze bondoceii lor. În fond câţi oameni nu dau cu pietre în animale, sau nu găsesc alte modalităţi de a le chinui! Şi câţi nu fac rău acestor fiinţe? De unde să ştie căţeaua-mamă cine îi vrea binele şi cine nu?

Sfârşitul lunii noiembrie, cu nopţi friguroase şi vânt usturător o găseşte pe căţeaua roşcată în prag de a aduce pe lume puii. După îndelungi căutări, găseşte o scobitură în zid, pe lângă un hotel părăsit în această perioadă a anului, în Saturn. Sapă cu grijă, ca să îşi asigure un adăpost cât mai ferit. Foamea este o stare permanentă. Şi totuşi…numai la mâncare nu se gândeşte. Mai degrabă s-ar bucura de nişte apă. Ascunsă acolo şi neştiută de nimeni, căţeaua roşcată într-o noapte aduce pe lume zece puişori. Zece sufleţele. Doamne, ce minune! Trei sunt negri, doi negru cu alb, trei sunt crem şi încă doi în culori amestecate.

Nişte zidari de la un hotel discută despre acest eveniment şi unul dintre ei spune cu ciudă:

-A naibii căţea! Acasă am o scroafă care a făcut un singur purcel şi acela rahitic, vai steaua lui! iar asta…torpila asta, că se repede ca o torpilă, a făcut zece!!!

Au urmat multe zile şi nopţi de iarnă, oricât de blândă, tot iarnă este, când căţeaua a stat cu puii pe lângă ea, lingându-i cu tandreţe, adulmecându-i. Numai piele şi os ajunsese Torpila. De-abia se mai ţinea pe picioare. Cu urechile mereu ciulite, cu botul ascuţit ridicat, vigilentă la orice mişcare, ca nu cumva să fie ceva care să facă rău puilor. O dată la câteva zile în sfârşit mai venea câte cineva să aducă ceva de mâncare şi apă. Noaptea, când toţi cei zece căţeluşi dormeau înghesuiţi unul în altul, ea pleca să caute câte ceva de mâncare, dar nu se îndepărta. Trecea strada  cu atenţie şi se ferea de alţi câini. Cu gâtul alungit şi botul în vânt, cu ţâţele umflate şi înroşite, bălăngănindu-se la fiecare pas, căţeaua supravieţuieşte. Încet-încet îşi învaţă puii să o asculte, să i se supună, să se descurce câte puţin şi singuri. Iarna aspră, cu geruri şi zăpadă, nopţile lungi cu  frig şi umezeală ce greu sunt de suportat! Căţeluşii scâncesc şi fiecare se înghesuie să apuce din izvorul de lapte, minunea vieţii şi să se adăpostească la căldura corpului mamei. Treptat devin mai măricei. Doi dintre ei, mai slăbuţi şi bolnavi mor îngheţaţi, unul dimineaţa şi celălalt seara, în aceeaşi zi. Cu botul său cald, având o cicatrice cine ştie de unde, căţeaua îi împinge uşor, sperând că se vor trezi. Dar este inutil. Cineva îi ia pe cei care nu mai mişcă şi îi aruncă într-un canal ca să nu se îmbolnăvească şi ceilalţi, iar căţeaua să uite şi să aibă grijă de aceştia, pentru că au nevoie încă mult timp de mamă. Opt pui rămaşi în viaţă cresc şi se dezvoltă. Curând încep să alerge. Dolofani şi atât de frumoşi, încep să cucerească noi teritorii. Căţeaua se mută mai spre copaci şi găseşte o pajişte mai la adăpost. Cea mai mare bucurie a mea este să îi strig şi să îi văd venind în goană spre mine, care mai de care mai frumos. Sunt atât de fericită, încât nu îmi pot stăpâni lacrimile, care îmi fug pe obraji ca nişte şoricei. Încerc să îi număr, de ficare dată, ca un joc copilăresc, dar este foarte greu, pentru că nu stau locului şi se mişcă, aşa cum se spune, exact ca argintul viu. Doream să ştiu mai multe despre aceşti căţeluşi, ghemotoace însufleţite, pline de încântare pentru una ca mine, să aflu care dintre ei este „băieţel” şi care „fetiţă”. Căţeaua se repezea la persoane străine şi lătra cu furie, dar eu nu am văzut să muşte pe cineva. Cu toate acestea se pare că a făcut-o, chiar de mai multe ori. O fi fost rea cu toată lumea, însă la mine venea şi îmi lingea mâna. Ea mânca rareori şi doar puţin. Devenise din nou suplă şi foarte agilă. Mereu îi lăsa pe căţei să se bucure de ospăţ. Într-o zi a mai dispărut un căţeluş negru, nu se ştie ce o fi păţit, poate s-a îndepărtat de frăţiorii lui, nu a mai ştiut să vină…poate a căzut într-un canal, căci în Saturn sunt mai multe canale descoperite, care pun în pericol nu numai viaţa câinilor, ci şi a oamenilor. Poate o fi luat cineva căţeluşul. Era cel mai frumos, cu blana cea mai lucioasă, neagră-neagră şi lăbuţele la vârfuri albe. parcă avea ciorăpei albi şi avea un pic de alb şi la gât, ca o crăvăţică. Mă rog în gând să îl fi luat un iubitor de animale  şi să îl crească în condiţii cât mai bune. Resping cu îndârjire idea că ar fi murit şi mă amăgesc singură cu gândul că se află undeva în siguranţă.

Şapte căţeluşi nostimi, cu burticile lor bombate se jucau în fiecare zi cu Pongo şi Dona, cei doi câini mari ai mei. Se rostogoleau ca nişte mingiuţe şi se ridicau viteji. Se călcau în picioare pentru un blid de mâncare caldă. În fiecare seară mi se strângea inima când vedeam că rămân în frig şi în mugetul mării, să doarmă sub cerul liber, în bătaia vântului. Îmi imaginam cum le îngheaţă spatele sau lăbuţele, cum nu se pot încălzi decât pe o porţiune foarte mică, unul lipt de altul şi cu toţii cât mai aproape de căţeaua-mamă. Uneori ploua ore în şir şi ei stăteau aşa uzi. Căţeaua îi lingea şi încerca să îi încălzească. Şi-a mutat culcuşul de câteva ori. Găsise un loc foarte bun în pământ într-o groapă plină cu frunze. Acolo se aşeza ca o cloşcă, îşi chema puii şi îi învăţa limbajul câinilor, ce înseamnă duşmănia, sau prietenia, putereaq, sau slăbiciunea, când trebuie să cedeze şi când nu trebuie să se lase. Îi învăţa să latre, le arăta teritoriul şi ei om urmau peste tot.

Trece şi luna ianuarie. Încă un căţel tărcat în mai multe culori dispare, apoi după câteva zile încă unul. Acum sunt cinci. Căţeaua este mulţumită chiar şi aşa…încă are pui în grijă. În februarie vremea se încălzeşte nefiresc şi zilele, săptămânile trec. Într-o zi căţeaua îl pune la punct cu asprime pe unul dintre pui. Nu îl muşcă tare, însă chelălăitul lui îi sperie pe ceilalţi. Căţeaua ştie să îi atenţioneze şi să îi înveţe cât mai multe despre viaţa de câine, să le traseze limitele dintre bine şi rău. Tare frumuşei sunt cei cinci căţeluşi: trei „fetiţe” şi doi „băieţei”. Betty, o căţeluşă mai urâţică, neagră, cu nişte sprâncene gris, cu o blană zbârlită, Ghinduţa – o căţeluşă bej, frumoasă foc, cu boticul negru, cea mai plângăreaţă şi fricoasă, timidă. A treia căţeluşă – Rita – neagră, foarte îndrăzneaţă şi prima la mâncare. Iar masculii, cel mai mare, pe nume Remus, cu nişte urechi ciudate, ridicate, însă având  vârfurile lăsate în faţă şi Pufi – cel mai flocos, maro. Parcă nici nu ar fi frate cu ceilalţi, deoarece nu seamănă absolut deloc. Este mult mai mare, o fi fost primul născut, este ca măgarul între oi. Are o blană pufoasă, dar când îmi treceam degetele prin ea îi simţeam coastele subţirele. Nu era aşa grăsuţ cum părea.

La început de martie, când iarna nu mai are putere, când primăvara bate la uşă, într-o zi, căţeaua roşcată, faimoasa Torpila a dispărut şi odată cu ea trei dintre căţei: Pufi, Betty şi Rita. S-a aflat că hingherii au trecut prin aceste locuri…Câtă cruzime să înhaţe fiinţe nevinovate şi să le ia şi să le ducă la pierzanie! Ce viaţă scurtă şi ce destin nemilos! Cu ce au greşit cei trei căţeluşi să li se curme brutal existenţa la numai patru luni de viaţă? Îi strig, îi caut şi tot sper că vor apărea, dar nu se întâmplă aşa ceva. Într-u târziu, speriaţi apar doar doi, ultimii doi din zece: Ghinduţa cea plângăcioasă şi fricoasă are o rană la picior şi una la gât. Sângerează. O chem ca să îi dau mâncare şi nu vine. Se uită de departe la mine cu teamă. Plâng. Acum plâng de supărare şi revoltă. Nu mai am lacrimi de fericire aşa cum se întâmpla când îi vedeam pe toţi cei zece căţeluşi alergând spre mine…Mai curajos este Remus. Negru ca pana corbului, cu urechile lui caraghioase, vine la picioarele mele şi se aşează cu burta în sus ca şi cum ar spune: „mă predau, sunt al tău, poţi să îmi faci ce vrei”! Eroii care au reuşit să scape de hingheri sunt Remus şi Ghinduţa.

În ziua următoare când îi chem, vine numai Ghinduţa. O săgeată de gheaţă mă duce cu gândul la hingher, poate că s-a întors. După îndelungi căutări descopăr că Remus este sechestrat într-o curte cu o poartă metalică, în spatele unui restaurant din Saturn. În martie este pustiu şi nu trece mai nimeni prin zonă. Remus, cunoscându-mi vocea, scânceşte din ce în ce mai tare. Îmi strecor mâna pe sub poartă. Are lăbuţele şi botul pline de păcură sau motorină, ceva unsuros de la şina pe care culisează poarta aceea metalică. Un lacăt mare atârnă sfidător, agăţat de un lanţ.

-Înseamnă că e bine! încerc să mă autoîncurajez. Îmi închipui că există cineva care l-a luat pe Remus ca să îl crească. Dar sunt uimită şi nu pot să înţeleg cum ar fi posibil ca acel om pe care îl cunoşteam din vedere să se schimbat într-atât…îmi aduc aminte foarte bine că omul acesta NU SUPORTĂ CÂINII. Cu un an înainte, vara, de mai multe ori, văzându-mă cu doi câini se răstea la mine:

-Pe aici ţi-ai găsit, doamnă, să treci cu potăile? fac mizerie, avem turişti!

-Mai mare mizerie fac turiştii, decât câinii mei, i-am aruncat eu exasperată, peste umăr. Da, da, era chiar în curtea aceea. Era acelaşi bărbat cu ura împotriva câinilor. Cu toate acestea mă gândeam că acolo este altcineva, care are nevoie de un câine de pază. Ar trebui să mă bucur, dar nu mă simt în stare! Şi dacă îl ţine acolo nemâncat pe bietul Remus şi uită de el? Vine o dată la câteva zile…sper să nu fie aşa! În acest timp Ghinduţa, cu blăniţa ei de culoare crem şi botişorul negru, cea mai frumoasă şi cea mai plângăcioasă dintre toţi stă acum lipită de poarta metalică. Vrea să intre acolo la frăţiorul ei. Numai pe el îl are. De-abia şi-a pierdut mama şl frăţiorii toţi. Acum…nici pe Remus să nu-l mai aibă? În spatele porţii Remus scoate nişte chelălăieli jalnice. Nu a mai fost închis până acum. Înainte alerga şi se juca pe unde vroia, iar acum este nevoit să stea într-o curte cu ciment pe jos, fără nici un fir de iarbă. Se pare, sau  cel puţin aşa îmi imaginez, că stăpânul a vrut neapărat un mascul. Pe Ghinduţa a lăsat-o  să plece unde vrea ea. Nu are nevoie de femelă care să-i facă o droaie de căţei…Numai că Ghinduţa, mititica, a fost crescută chiar acolo. La numai un metru distanţă de poarta metalică se află groapa cu frunze, culcuşul matern, leagănul ei unde nu demult dormeau toţi cei cinci căţeluşi împreună cu mama lor. Acum, dintr-odată Ghinduţa s-a trezit că a rămas singurică. Memoria animalelor este situată pe alt plan decât memoria noastră. Va uita curând că a avut frăţiori, va uita că a avut o mamă. Rămân instinctele.

Şi totuşi există minuni!După câteva zile, Remus care mai mult ca sigur fusese închis din greşeală în curtea aceea, probabil era întuneric, iar el fiind  atât de negru nu a fost văzut şi nimerise  fără să vrea acolo, acum a scăpat. Mare bucurie mare pentru cei doi căţeluşi Ghinduţa şi Remus! Chiar în momentul când nu ar mai fi crezut nimeni, s-au regăsit. Ce zbenguială, ce tăvăleală! Ce viraje!!! Ghinduţa în timp ce alerga era gata să intre cu botul într-un copac. Acum se au unul pe celălalt…Vor supravieţui câtva timp împreună într-o lume ostilă.

Hingherii ar trebui puşi la zid. Ar trebui omorâţi cu pietre. Şi vânătorii care  nu fac altceva decât să omoare din plăcere animale, la fel. Ar trebui să dispară de pe acest pământ. Cum să omori animale? De ce? Ce rău au făcut aceste fiinţe?

O pasăre, în zborul ei spre azur simte gheara morţii în glonţul, în alicele care o ating. Se poate ca puişorii ei să o aştepte undeva, într-un cuib, dar ea îngheaţă încet şi sigur în cleştele morţii.

„Să nu ucizi!” Este una dintre cele zece porunci din Biblie. Şi totuşi pe lume există, încă mai există, din nefericire, hingheri. Aceştia însă nu vin, decât dacă sunt chemaţi de cineva. Discutând cu diverse persoane, printre care se afla chiar o femeie care asistase  la scena apocaliptică  a capturării acestor câini, mi-am dat seama că omul care chemase hingherii nu era altul decât cel care se răţoise la mine deranjat de prezenţa câinilor  pe lângă poarta metalică pe şină. De bună seamă că pentru serviciile hingherilor acest individ a şi plătit. Căţeaua roşcată numită Torpila era foarte versată şi nu putea fi prinsă decât cu viclenie. Ademenită de acel adevărat Iuda, cu mâncare, căţeaua şi puii au fost cu toţii împuşcaţi cu tranchilizante. Cu săgeţile în spate, sau în picior, pe unde a fost nimerit fiecare dintre ei, căţeluşii au căzut repede la pământ, dar căţeaua s-a zbătut mult şi a reuşit să intre printr-o spărtură într-o magazie părăsită. de acolo au scos-o înţepând-o cu nişte beţe metalice. Scâncind şi zvârcolindu-se la picioarele călăului său, în sfârşit nu mai mişcă. Ce fel de om poate fi acest şef de restaurant şi cât de profundă îi poate fi ura împotriva câinilor, din moment ce a stat ca o stană de piatră şi a asistat cu satisfacţie la scena aceasta terifiantă desprinsă dintr-un amarnic coşmar? Ce fel de creatură josnică şi lipsită de suflet este în stare să provoace o asemenea scenă incredibilă şi să savureze cu indiferenţă, poate chiar cu bucurie ceea ce se petrecea sub ochii săi nemiloşi? Din cinci căţei, numai trei au fost prinşi, după cum am aflat ulterior, pentru simplul fapt că Ghinduţa  şi Remus nu erau de faţă. Ei nu au ştiut ce s-a întâmplat şi nu au înţeles ce pericol reprezintă omul de la poarta metalică, marele şef de restaurant. Ştiu doar că la începutul lunii martie s-au trezit deodată fără mama şi fără frăţiorii lor. Este posibil ca atunci când Remus a fost închis în curtea aceea, să fi fost dat la rândul său pe mâna hingherului. Ce pradă uşoară! Iar Ghinduţa, care stătea numai pe lângă poarta aceea, se oferea pe tavă, fără să ştie ce ar fi urmat.

În fiecare dimineaţă şi seară, când îi strig pe Ghinduţa şi Remus, dacă nu apar imediat, un fior rece îmi coboară de la inimă în stomac, urmând ca apoi să mă mir şi să mă bucur în egală măsură când îi văd. Remus este un căţelandru de toată frumuseţea, iar Ghinduţa a crescut şi blana pe spate şi la ceafă este maro. Culoare i s-a mai închis, iar botul negru caută mângâiere. Zile în şir îl întâmpinau pe  călăul familiei lor fără să ştie cât rău le-a făcut, sau le-ar putea face, îl întâmpinau cu prietenie şi devotament, lătrau la persoane străine, apărându-l pe cel care le-a ucis mama şi fraţii. iar el…nemernicul…de nenumărate ori lua câte un băţ sau o piatră şi îi lovea.  de aceea Ghinduţa sângera atunci… fusese bătută probabil de ciudă că scăpase de laţul hingherului. Prima grijă a omului care chemase hingherii era să facă ăn fiecare zi  un ocol al restaurantului şi să verifice totul. Ghinduţa şi Remus încercau să îl însoţească, dar el nu ştia cumsă se debaraseze mai repede de ei. După mai mult de o lună, câinii şi-au dat seama în sfârşit că nu au cu cine să se înţeleagă şi s-au mutat în preajma altor oameni care îi iubesc ţi îi îngrijesc.

Nemernicul…nemernic rămâne. Îl văd deseori. Avea pe vremea aceea o maşină dacia veche, cu un număr de înmatriculare într-o combinaţie de trei litere „JME”, ceea ce mi-a declanşat rapid expresia:”JALNIC MAI EŞTI!”. În maşină avea o icoană şi alte semne care arătau că ar fi un om cu frica lui Dumnezeu, un om credincios, însă nimic nu este adevărat, după cât rău a făcut. Acesta nu este  om, ci este o creatură josnică, are creierul amputat şi este incapabil de a conştientiza ce înseamnă dragostea sau bunătatea.

Şi dacă ura împotriva animalelor nicicum nu se poate schimba, nu-mi rămâne decât să cred şi să sper din adâncul inimii că dragostea faţă de tot ce este viu pe acest pământ, este cu mult mai puternică  şi vă mărturisesc că dorinţa mea cea mai mare este ca indiferenţa unora să se transforme în dragoste şi să nu mai existe poveşti triste despre vietăţile din preajma noastră.

 

 

autor Adina Lozinschi

Anotimp sufletesc / Trăiesc în privirea ta / Oftat închis în auz, autor Renata Verejanu

 

în memoria mamei Ana

 

 

Așa senină ploaie am văzut o singură dată:

Ascunsă de copii, plângea în sine mama…

Și zarea înalt aprinsă de-atunci e înlăcrimată,

Și plânge uneori fără să-și deie seama:

Ce anotimp domnește în vorba omenească,

Și cum se simte spicul în ochi-aprinși rodit?

Nereținându-și jalea,

fulgerul trimis e să lovească

Cerul sufletesc de nori răutăcioși acoperit.

Așa senină ploaie… dar uite că nu trece,

Ci în dureri adânci pâraiele-și revarsă,

Și îmi rănește graiul dansul ei cel rece –

Și eu, copil naiv, o tot adun în plasă,

Așa cum ochii mamei îi tot adun în mine

Cu tot ce au văzut în viața lor frumoasă, –

Dar ochii părintești, în loc să mă aline,

Mă izgonesc în ploi, să fiu mai sănătoasă.

 

Trăiesc în privirea ta

Eu trăiesc în fereastra închisă de obloane

Să nu vadă cerul că-s eu către drum.

Timpul mă împinge, flămând de coroane

Crescute pe dinlăuntru a tot ce îţi spun.

Inima zilei deschide a sa carte

La pagina scrisă de acum un an,

Si crede că-s mănunchi de glume curate

Neimportante pentru vre-un plan.

Ci eu trăiesc în fereastra ta, vis devreme,

Soarele întinde umbra-mi pe pereţi.

Nenumărate patimi cearcă să te cheme –

Să nu fugi de-acasă, cer de dimineţi.

Eu trăiesc în fereastra ta, şi când e noapte,

Şi-n corp îmi dă năvală gândul tău, senin:

Nu lăsa privirea să-mi ducă anii departe

Că-n geamul tău deschis pot să nu revin.

Oftat închis în auz

Mi-am turnat vorbele în palme, poftiţi:

Voi, patru anotimpuri flămânde de mine,

Serviţi.

Istovită de anii mei, nu încap în nici o oglindă

A celor patru zări; ca focul în lemne

Surâd blândă.

Oftatul, din suflet eliberat, s-a închis în auz,

Nu-l goneşte nici o rugăciune, nici o sudalmă –

Preludiu confuz.

M-am răspândit ca un zbor neterminat

Din casă în casă, din palmă în palmă –

M-am înălţat

În numele de Mamă.

 

 

autor  Renata Verejanu

pictura Constanta Abalasei-Donosa

Cartea, autor Militaru Corina

 

Cartea

            Draperiile de culoarea untului, mătăsoase, mai mereu trase, împietreau sufrageria Monicăi  într-o înserare continuă. Nici lumină, nici întuneric. Nici viaţă, nici moarte. Mobilierul simplu, dar ales cu gust, abia se distingea. O canapea din piele maro ciocolată, două fotolii la fel, o măsuţă din sticlă cu obişnuita cană de ceai pe ea, şi multe poliţe ce se împleteau în zigzaguri pe peretele din faţa canapelei, pline de cărţi. Lângă fereastră o mică seră, cum îi plăcea Monicăi să numească locul unde aşezase câteva plante ornamentale, plante ce parcă se obişnuiseră să se hrănească din semiîntuneric ca şi stăpâna lor.

–        Moo! Unde eşti? Uff, iar ai tras draperiile!

Monica tresări şi se ridică din fotoliul unde cu ochii închişi îşi lăsase mintea să alunece în trecut, aşa cum obişnuia să facă, mai ales în ultimul timp.

–        Ce faci? o întrebă privind-o cu reproş, Anca, fata vecinei.

O cunoştea pe această tânără de când se născuse, acum douăzeci de ani. O văzuse crescând, o ajutase de multe ori cu temele în şcoala primară, apoi îi fusese profesoară de limba română în liceu. Pentru Anca ea era Mo, după cum îi stâlcise numele când începuse să vorbească. Nu trecea zi fără s-o viziteze măcar o dată. Monica o învăţase să iubească cărţile, arta, îi dădea sfaturi, iar Anca îi dăruia câte o gură de aer proaspăt. Trecea ca o pală de vânt spulberând semiîntunericul blazat în care trăia ea.

–        De ce faci asta, Mo? întrebă Anca în timp ce strânse draperiile, lăsând loc luminii să inunde camera.

–        Ce fac?

–        De ce te îngropi în fotoliul ăla? Eşti încă tânără!

–        A, da! De când voi ăştia mici consideraţi un om la cincizeci de ani tânăr? Îî? întrebă Monica înviorată de prospeţimea fetei.

–        Eu nu gândesc aşa!

–        Bine, bine! Hai să mănânci ceva!

–        Nuu! Am mâncat acasă! Am venit să-ţi povestesc. Azi am cunoscut un băiat…

Anca povestea însufleţită iar Monica privea chipul ei luminos, ochii aprinşi de nerăbdarea de a simţi dragostea adevărată. Există pentru fiecare un moment magic. Ea trecuse pe lângă el, incapabilă să-l prindă. Cunoscuse acea dragoste, dar nu avusese curajul s-o trăiască până la capăt. Fugise şi de atunci viaţa ei cursese în zadar purtând în ea un gol imposibil de acoperit. Îşi amintea cum îl întâlnise pe Lucian. Îl ştia de mult timp. Mergea foarte des, pe vremea aceea, la teatru. Îi admira talentul şi nu numai. Încă tânăr, era un bărbat înalt, bine clădit şi foarte frumos. Avea carismă. Nu scăpa nicio piesă în care juca el. Acum se mai strecura câteodată în sala teatrului, doar ca să-l mai vadă puţin. Mereu cu grija să nu fie observată.

Îşi amintea că, voia să invite la cercul de literatură din liceu câteva personalităţi artistice printre care şi un actor de la Teatrul de Stat. Astfel, după un spectacol, căutându-l pe directorul teatrului pentru a-i cere ajutorul, se văzu deodată faţă în faţă cu Lucian. Acesta îmbrăcat încă în costumul de pe scenă se grăbea către cabine şi văzând-o dezorientată îi spusese uşor teatral, crezând că vrea un autograf,

–        Cu toată dragostea, frumoasă domnişoară! Dacă-mi daţi un pix şi…

–        Pentru? întrebase Monica încruntându-se uşor.

–        Autogr… nu asta voiaţi?

–        Şi cine sunteţi dumneavoastră, mai exact? întrebase Mioara şi văzându-l undeva la câţiva paşi pe domnul director, un actor mai în vârstă, se dusese spre el zâmbitoare.

După acea primă întâlnire, din întâmplare sau nu, Lucian fusese actorul ce se alăturase proiectului ei. A doua întâlnire îi dezvăluise un om manierat, fin, cu un simţ al umorului foarte dezvoltat, liber şi extraordinar de inventiv. Au urmat alte, şi alte, întâlniri. Privind în urmă Monica a realizat că se îndrăgostise de la prima atingere a privirilor lor. Era totul perfect, atât de perfect încât teama de a nu pierde acea magie, a făcut-o să refuze căsătoria cu el. Atât de frică i-a fost de momentul în care el, înconjurat de atâtea admiratoare, ar fi uitat-o, încât a preferat să rupă ea visul gândind că se protejează de o suferinţă viitoare. Apoi îşi dorise să se întoarcă, să-i spună că a greşit, dar orgoliul n-o lăsase. Timpul se scursese  refuzând să aştearnă balsamul uitării peste inima ei. El se căsătorise după doi ani şi divorţase după alţi trei.

Anca plecase de mult. Nu apucase să-şi termine povestea despre băiatul întâlnit pentru că o chemase mama ei, dar promisese că revine mai pe seară. Monica se întorsese la fotoliul ei şi la semiîntunericul în care se simţea bine. Se resemnase de mult. I se părea prea târziu pentru orice. Acum. Dar ce-ar fi fost dacă… Se ridică şi alese dintre cărţi una aproape ascunsă vederii. De format mai mic decât cel obişnuit, legată îngrijit, cu coperţi din piele fină verde închis şi cu marginile paginilor aurii. Era cadou de la Lucian, făcută la comandă special pentru ea, cuprinzând toate poeziile dragi ei. Un dar cum numai el putea face. O mângâie uşor cu palmele, se întoarse în fotoliu, aprinse veioza ca o floarea soarelui cu petalele aplecate şi începu să răsfoiască. Se opri asupra unui poem. Citi, reciti de câteva ori, apoi îndoi colţul paginii, încălcând fără să-şi dea seama codul ei de reguli cu privire la cărţi, o închise şi se adânci în gânduri. Ultimele versuri pluteau în mintea ei „Dar dacă nu rişti nimic, Nu faci nimic, Nu ai nimic, Nu eşti nimic…”(*) O ardeau. „Of, de-aş putea s-o iau de la început!…” îşi spuse simţind cum regretul îi muşcă sufletul.

 

***

            Monica intră în casă, îşi aruncă geanta pe canapeaua din sufragerie şi se scufundă în fotoliul ei preferat. Nu ştia ce este cu ea. Ar fi vrut să creadă că lucrurile sunt limpezi aşa cum spunea Maria, prietena ei, dar le simţea complicate. Se prefăcuse că-i este rău când Lucian o ceruse în căsătorie. De fapt chiar îi era, făcuse un atac de panică. El o înţelesese, amânase discuţia pentru a doua zi, o adusese până în faţa blocului, ea insistase s-o lase acolo, pentru ca apoi să fugă la Maria. După două ore de discuţii, singura concluzie la care prietena ei ajunsese era că ea, Monica, are nevoie de un doctor.

–        Dacă ţi-e frică de suferinţă, de ce ai mai început relaţia? Ce se întâmplă dacă te căsătoreşti? Necăsătorită nu poţi să-l pierzi? Nu te înţeleg! fusese ultima replică a Mariei.

Nu ştiuse ce să răspundă. Apoi se revoltase pe prietena ei. Ce era aşa de greu de înţeles? Fusese lângă ea când de la perfecţiune ajunsese la dezastru, când din nori ajunsese direct în noroi. Ştia cât de greu îşi revenise după ce-l găsise pe fostul ei soţ în pat cu… nici nu mai conta cu cine! Nu, nu mai voia să treacă prin aşa ceva.

Auzi o bătaie în uşă, apoi aproape se rostogoli în casă, Anca, fetiţa vecinei, foarte dragă Monicăi. Aceasta veni în viteză, se aruncă în braţele Monicăi, îşi puse mânuţele pe obrajii ei şi frecându-i uşor a alintare o rugă,

–        Mo, vleau o poveste! Îmi spui? Te loog!

–        Da, puiule! răspunse Monica şi în timp ce-i povestea copilei despre lumi miraculoase îşi recăpătă calmul.

După ce Anca plecă, gândurile începură iar să roiască în capul ei. Se uită în jur căutând un punct de sprijin. Privirea i se opri pe cartea primită în dar de la Lucian. Mereu la îndemână, pe măsuţa dintre fotolii, conţinea poezii dragi ei, balsam pentru suflet. O luă gândind că îi face bine să citească din ea. Cartea se deschise la o pagină cu colţul îndoit. „ Off, Ancuţă, Ancuţă!” îşi spuse Monica convinsă că fetiţa umblase neatent cu cartea ei. Gândul că trebuia s-o înveţe pe Anca să păstreze cărţile, rămase atârnat undeva în aer, atenţia ei fiind concentrată pe câteva versuri.„Dar dacă nu rişti nimic, Nu faci nimic, Nu ai nimic, Nu eşti nimic…”

*  Riscul de Rudyard Kipling

 

Decembrie 2012

autor  Militaru Corina

 

 

Poeme de Angela Nache Mamier

mă trezeşte mulţimea

în frâul lacrimilor abia timide oprelişti
sunt femeie am îndatoriri
viaţa frământată nu-mi aduce nimic
nici ploaia îndărătnică
nici aşezarea montană
mi-e frig şi mă frâng fără stăpânire de sine
să cred în ceva în versuri în oameni
în gesturile automate
în aşteptare
suflet rupt
mă trezeşte mulţimea
rinoceraşii
supraomeneşte încerc să le semăn
să funcţionez
cum să uit tristeţea vălul singurătăţii
crâncena zbatere între viaţă şi moarte
chipul şters al iubirii blânda icoană
purtată de sângele amintirilor blând
acoperind în răstimpuri
coşul pieptului tânăr rănit
nu poate fi viaţă nefericirea
nici acesta oarecarele meu sfârşit

mi-aş dori un sânge rebel

mi-aş dori un sânge rebel
peste universul întins necitit
mi-aş dori tâmple fără grele amintiri
vă mai spun ieşiţi din impas nu ca mine
daţi cu picioarele-n
piatra grosolană a singurătăţii
fericirea este de esenţă divină
câţiva zei nu-i aşa ostenesc pentru asta
vezi aceste vitralii
din aerul alipit luminii din catedrale
ar putea cuprinde câteva
din poveştile noastre
cândva binefăcător de naiv colorate

 

elastice faceri în trunchi
sufletul sprjinit elastice faceri în trunchi
ritmice taine din care n-au cum rămâne şi resturi
totul se-mparte egal braţe fluturii pielii
însufleţitul cântar
în care cad ca trăsnite de bine
seminţe ademenite de lume
las pământului oricum ceva
cum strigam aş fi dat înapoi
să m’acopăr un timp
să amân iminentul impact
preţul celui mai palpabil destin
sigur nu mai sunt aceeaşi fiinţă
astăzi vă cred mai puţin
fapta şi clipa te-ncearcă şi schimbă
nimeni nu ştie cum recunosc şi cum simt
izul amăgitor dar sublim
urmele fragede
nu mai sunt ale tale
ele pot fi ale altei femei
ale altui bărbat
lutul dragostei lor
modelându-le pruncul ca trup

 

 

autor   Angela Nache Mamier 

Pe pămînt străin, autor Costi Arcu

 

              N-am reușit la automat și am fost nevoit să merg la biglietteria. Uno biglietto spre Arezzo, cer. Nu știu cum se spune în italiană vă rog, dar să nu uit măcar de grazie. Un domn în vîrstă, cu pleoapele inflamate de conjunctivită, mă servește. Grazie. Omul încuviințează zîmbind. N-am înțeles ce a spus, însă pare amabil. Numai să nu uit de compostare, m-a atenționat și doamna Gina să am grijă. În Italia, înainte de a urca în tren, ești obligat să compostezi biletul pe peron. N-am reușit să pricep care este sancțiunea dacă te găsește cu biletul nevizat. Observ că trenul meu va pleca de la binario șapte. E în regulă. Am de așteptat mai bine de o oră și casc gura învîrtindu-mă prin gara uriașă. Îmi cumpăr de la un chioșc un sandvici sau panino de patru euro și aștept partenza. Încerc s-o dau pe italiana. Mă emancipez zi de zi.

Cînd se apropie ora plecării, merg pe peron. Trenul se află la linia șapte și identific ușor vagonul cinci. De pe culoar, reușesc să descopăr compartimentul în care am loc. E vraiște. Observ că sînt vreo trei copii și cîțiva adulți. Se vede că vin de mai departe, nu au urcat în Roma. Sînt instalați comod, somnoroși. Probabil voi rămîne pe hol să admir peisajul, nu are rost să-i deranjez. Numai că se circulă mult pe culoar și vreau să scap de rucsac. La urma urmei am un loc plătit, n-am să stau cu bagajul în spate.

Intru în compartiment și spun frumos buongiorno, încercînd să găsesc pe sus un loc unde să-mi așez bagajul. Nimic. E o harababură de nedescris, numai bagaje desfăcute și împrăștiate. Cer din priviri ajutor, însă nimeni nu se sinchisește. Un individ cu privirea fixă pălăvrăgește ceva către doamnă grăsuță de lîngă fereastră. În fața ei se află o pereche ceva mai tînără, care participă la discuție cu destulă reținere. Tocmai vorbărețul nervos se află pe locul meu, dar face abstracție totală de mine. E prins în discuție și tot arată ceva spre copii, trecîndu-și mîna prin părul vîlvoi. Probabil îi face reproșuri soției sale, nu-mi dau seama. Sau se referă la mine, nu exclud. Orice ar fi, nu mi se pare corect să stau cu rucsacul în spate vreo două ore sau cît o mai fi durînd călătoria. Întind biletul și-i fac semn că îmi ocupă locul. Dintr-o dată am pus paie pe foc. Macaronarul își scoate biletul, îl agită prin aer și pornește să turuie pe alt ton. Oach! se strîmbă apăsat, stranieri sporchi…, nu înțeleg din tirada lui decît această sintagmă. Îmi dau seama că nu-mi înalță cuvinte de laudă, solo stranieri, sporchi etc.! Mama mă-ti de măgar, îi șuier printre dinți, te bag în mă-ta etc. etc.! Tot cuvinte unul și unul extrase dintr-un vocabular select. Constat cu uimire că am început să devin grosolan. În nici o împrejurare eu nu înjuram și nu foloseam cuvinte murdare. Nici nu gîndeam în argoul ăsta jegos. Acum însă descoperisem o adevărata voluptate să-i șuier macaronarului insulte și mizerii. Acela continua să melițe despre stranieri care îi provocau lui atîta disconfort, degeaba încerca doamna să-l tempereze. Mi-ar fi plăcut să-i dau un pumn în gură numai să-l fac să tacă. Mă călca pe nervi cînd pronunța cu dispreț (și ură, mi se părea) cuvîntul stranieri. Era un porc de cîine.

Din fericire, n-am apucat să-i dau cîteva între ochi, așa cum mă îndemnau instincte atavice. Atunci a fost cînd a intrat controlorul și, cum obișnuiește tagma asta pretutindeni în lume, ne-a cerut să-i prezentăm biglietti. În fața autorității, apriga dorință de a-i rupe broscarului fălcile s-a stins în bună măsură. Mi-am dat seama că aș fi intrat în mare belea dacă ajungeam în fața carabinierilor însoțit de un italian de-al lor cu maxilarele fracturate. Numai să fi dat peste vreun fascist din ăsta și printre carabinieri, că nu mai scăpam din beciurile poliției cîte zile aș fi avut. I-am întins controlorului biletul și i-am spus răspicat pe românește că jegul acela refuză să elibereze locul. Nu vă spun cît de repede a înțeles piticania situația dezagreabilă în care se găsea un oaspete de vază al Italiei. Tipul era un brunet cu mustața cănită și buze subțiri, un cocoșel italic, dacă pot spune astfel. Impresionat de modul tranșant în care promovam limba maternă, a examinat rapid cele două bilete și fața tuciurie i s-a luminat pe loc. Mi-a restituit biletul făcîndu-mi semn că locul îmi aparține și s-a dat la tipul agresiv. Tonul acestuia se mai înmuiase, însă își continuă tirada presărată cu invective, stranieri sporchi etc. Doamna încerca să-l calmeze, dar parcă punea gaz pe foc. Era probabil învățat să procedeze așa în locuința lor și uitase să-și lepede proastele obiceiuri la plecare. Mi s-a părut că situația va rămîne la fel de nelămurită și măgarul ăla va continua să mă înjure pînă la destinație. Numai că mititelul reprezenta autoritatea și ținea să o arate față de doamne. S-a întors din ușă și i-a spus recalcitrantului cîteva cuvinte cu voce scăzută, din care n-am înțeles o boabă. Dar formula mi s-a părul magică pentru că fiara s-a înmuiat dintr-o dată și s-a cărăbănit ostentativ pe culoar.

M-am așezat cu destulă reținere, gîndindu-mă că micii broscari mă vor urî pe veci pentru că le-am dezonorat capul și mîndria familiei lor. Că în manualele de istorie se va consemna victoria prin șiretlicuri și trădare repurtată de un străin nemernic asupra unui reprezentant ilustru al națiunii italiene etc. Bine măcar că n-am dat de înțeles că sînt român, din cîte am băgat seama nu avem o faimă strălucită pe acolo. Dar nu s-a întîmplat nimic rău. Dimpotrivă, copiii se zgîiau la mine cu interes. Le apăream probabil ca un șarpe cu ochelari băgat într-un recipient din sticlă. În partea opusă, lîngă maică-sa, se afla o fetiță blondă, cu ochi verzui-albaștri, de vreo nouă, zece ani. A schițat un zîmbet în direcția mea, reprimat rapid ca pe un gest de gravă erezie. I-am răspuns la fel de imperceptibil. Aveam un complice în tabăra adversă. Peste cîțiva ani această copilă se va desface înflorind într-un trup de irezistibilă feminitate, gen Claudia Cardinale, însă părea improbabil să am atunci acces la nurii ei. Acum eram zeu, mai departe nu puteam fi sigur de nimic. Înfruntarea din care ieșisem victorios mă făcea să simt că trăiesc. Eram un mascul învingător. Viața e o luptă continuă, mi-am șoptit cu satisfacție în barbă, iar nu lîncezeala în care m-am scăldat pînă acum. Presimțeam frenezia care m-ar fi încercat vărsînd sînge de macaronar.

Numai Flu-Flu părea posomorît. Își pîlpîia luminițele prin fața ochilor mei, încercînd să-mi abată gîndul de la confruntări sîngeroase. Și, la drept vorbind, pe vremea aceea nu aveam pic de experiență în băutul sîngelui de italian. Îmi plăcea vinul lor, dar nu și sîngele. Nu venisem aici pentru a declara război Italiei ori să mă iau la trîntă cu Berlusconi magnificul. De ce nu mă comport civilizat? îmi striga trăgîndu-mă de mînecă universitarul care căuta să-și facă loc tot mai în față. Își revenise din moartea clinică în care a zăcut cîțiva ani și dădea din coate încercînd să treacă de celelalte personaje îngropate în mine. M-am calmat de îndată, nu-mi venea la socoteală să fiu văzut de vechile mele cunoștințe în starea aceea de surescitare.

Și nici nu era cazul să forțez lucrurile. Făcusem dovada că știu să-mi apar drepturile, nu eram un simplu peregrin pe care îl poți muta de ici, colo, cum ai chef. Rămăsesem cu rucsacul în brațe, renunțînd să mai scot laptopul. Tipul de lîngă fereastră, un ins slab și chel, îmbrăcat la costum maro și cămașă bleu descheiată la guler, a schimbat cîteva cuvinte cu doamna din față. Priveau îngrijorați bagajele împrăștiate în compartimentele de sus, parcă ar fi fost drobul de sare. Mi-am dat seama că oamenii sînt în căutarea unei soluții inginerești. Chelul s-a săltat de pe locul său și a înghesuit bagajele desfăcute, făcîndu-mi semn că pot să-mi așez rucsacul. OK, grazie. Molto grazie, îi spun. Prego, spuse acela. Nu pricepeam bine ce vrea să însemne prego, deși mai auzisem cuvîntul. Probabil corespunde expresiei „cu plăcere” din limba română, am presupus. Am săltat rucsacul pe suportul de deasupra și mi-am înfipt privirile în fereastră cu gîndul de-a admira peisajul. Nu știam cît mai durează drumul pînă la destinație. Am ridicat din umeri, ce importanță avea? Îmi puteam permite o clipă de relaxare. Habar n-aveam cine mă așteapta și dacă mai exista o destinație pentru mine. La ce să mă grăbesc? Mergeam pe mîna destinului.

Un timp prin fața ochilor mi s-au derulat imaginile ruginii ale toamnei, peste care din cînd în cînd se suprapuneau pete de un verde întunecat, cladiri, întreprinderi, din nou pășuni dezgolite, oi și capre, cîteva vaci în stînga unui șir de chiparoși, toate într-o învălmășeală tot mai grăbită. Simt că mi se închid ochii și pe retină îmi apare macaronarul acela sărit de pe fix, care își tot trece mîna prin părul rar, în dezordine și imediat și-o aduce în față privind-o cu stupefacție, de parcă ar fi făcut nu știu ce descoperire. În paralel, se simte o tensiune enervantă, pînă cînd intră un controlor cu mustață uriașă, îl înșfacă de guler fără o vorbă și-l aruncă pe fereastră din goana trenului. Nu știu ce rol joc eu în toată povestea, însă mă simt bîntuit de vrednicie de parcă aș fi înfrînt o întreagă armată ostilă. Mă simt personaj pozitiv, un erou. Și sînt încredințat că bătrîna Katy ar fi mîndră să afle că îmi arăt mușchii prin străinătate. Am totuși certitudinea măgulitoare că i se vor transmite ziarele occidentale ce relatează în amănunt isprăvile mele. Și că toate astea vor fi cuprinse mai tîrziu într-o nouă odisee.

Ca și cum m-aș rostogoli dintr-o altă lume, revin în prezentul lipsit de strălucire. Îmi dau seama că surîd, iar micii broscari (mormolocii, îmi spun, și abia mă abțin să nu izbucnesc în rîs) mă urmăresc din priviri. Probabil se minunează că un șarpe cu ochelari poate zîmbi. După ce le-am izgonit din compartiment tatăl sau, mă rog, tutorele ori însoțitorul, acum mă distrez. Lîngă fata cu potențial distructiv printre bărbați stă un țînc de vreo trei ani, mucos și cu fața rotundă ca o minge de fotbal de pe San Siro. E blond, puțin transpirat și cu părul vîlvoi, copie minusculă a fascistului de pe culoar. Pare totuși teafăr la cap, măcar nu-i ies ochii din cap înjurînd străinii. Pilotează un avion purtîndu-l în viteză spre fața soră-si și înapoi, țipînd bucuros u-uuuu-u-uh! volare, u-uuu-uh! Agitat și fericit pentru că toți ochii sînt îndreptați spre el. Presimt că se va produce pozna și va sparge buza copilei. Intuind pericolul, doamna intervine interpunîndu-și mîna. Surprins de alianța brusc încheiată, scandalagiul încearcă să-și ia elan mai larg și scapă din mînă avionul care aterizează izbindu-se în piciorul meu drept. Fața mi s-a schimonosit de durere, mi-am prins fluierul piciorului cu mîinile și am început să urlu de durere. M-am silit să nu scot totuși nici un sunet, însă micul macaronar n-a sesizat manevra și a continuat să se holbeze la membrul schilodit. Părea o grea pagubă colaterală care nu putuse fi luată în calcul nicidecum. Contorsionat de durere, am ridicat avionul agresiv și i l-am întins zîmbind pe neașteptate. Nici nu bănuise, era ziua surprizelor pentru el. Dar a priceput imediat că a fost tras pe sfoară, am citit asta în ochii lui, ca dovadă că mormolocii sînt foc de inteligenți. Cu ușoară reținere, și-a luat arma și a izbucnit într-un rîs năvalnic, înviorîndu-i și pe ceilalți. Mi-am dat seama că devenisem dintr-o dată simpatic. Se observa în privirile lor că nu mai eram șarpele cu ochelari.

Mi-am scos biletul și am verificat ora de sosire în Arezzo. Arrivo, învățasem cuvîntul pentru sosire la Termini. Potrivit orei afișate pe telefonul celular, făceam mai puțin de un sfert de oră pînă la destinație. Era momentul să-mi pregătesc retragerea. Privesc pe fereastră și văd cîteva clădiri răzlețe cu aspectul unor făbricuțe sau ateliere, semn că mă apropii. Îmi iau rucsacul și cînd deschid ușa mă întorc strigîndu-le ciao, ragazzi, addio, bambini! Omul meu se află la fereastra de alături și întoarce capul suprins din cale afară cînd își aude progeniturile urîndu-mi cele bune. Eu continui să pun gaz pe foc și le fac semne din mînă, adio, mici broscari, cred că ați pus-o cu fascistul ăsta. Figura sa uluită mi se pare chiar simpatică. L-am lucrat la marea artă, un șiretlic demn de o vulpe ca Decebal, mă asigur. Nu-i puțin lucru să faci pact cu aliații dușmanului și să-l lași în pielea goală. Manevra asta ar trebui să fie preluată în toate manualele de strategie militară. Și pentru a isprăvi treaba, îmi fac rapid un plan de bătaie, calculînd că aș putea, în trecere, să-i ard una la gleznă pentru a mă revanșa față de întreaga lor familie. Desigur, operațiunea trebuie însoțită de un pardon cu sonor puternic. Prin înghesuiala asta nu ai cum evita unele mici și scuzabile incidente. Renunț la gîndul agresiunii în ultima clipă. Dă-l în mă-sa. Am destule pe cap, numai o încurcătură îmi lipsește acum.

Și drept dovadă a pașnicelor precepte după care mă călăuzesc, am coborît prin partea opusă a vagonului, evitînd practic un conflict de proporții. Măcar și pentru atît, și domnii de la Stockholm ar trebui să califice gestul meu drept simbol al bunelor intenții, considerîndu-l o serioasă opțiune în acordarea Permiului Nobel pentru Pace. Pe peron e aproape pustiu și bate un vînt rece. Au mai coborît vreo șase persoane ce dispar pe niște scări. E un pasaj subteran prin care se ajunge în sala de așteptare a gării. Mă mai învîrt puțin dezorientat și o pornesc pe aceeași rută. Nu mă așteptam totuși să fiu întîmpinat cu flori pe peron. Traversez un tunel dezgolit, urc niște scări și intru în gară, stazione pre limba lor. E o încăpere modestă. Dacă n-ar exista automatele pentru bilete, ai putea crede că ești în stazione din Dorohoi sau Tecuci. Se află mai mulți oameni aici, unii cumpără bilete, alții stau în așteptare lîngă bagaje, însă nici unul nu pare interesat de ilustra mea persoană oricît mă agit încolo și încoace. Nu mi-i nici foame și nici frig, nu sînt grozav de obosit, mă apasă numai o senzație dezagreabilă. Pare aiurea să aștept nu știu cît pe nu știu cine în gara asta amărîtă. Dacă îl aruncam din tren pe nemernicul ăla, acum eram bine mersi la poliție și probabil mă alegeam cu un scaun și un ceai cald. Și, în mod sigur, cu un acoperiș deasupra capului pentru noapte.

N-a fost încotro, m-am văzut nevoit să recurg la soluția extremă. N-aș fi vrut să-l sun eu pe acel misterios Luigi (părea să fie numele conspirativ), sperasem că mă va aștepta la gară. Așa am dedus din ultimele mesaje electronice primite de la Anca. Și atunci mi s-a dezvăluit dintr-o dată realitatea nudă. Nu mai eram nici universitar și nici ziarist, ci un terchea-berchea urmărit de oameni răi, capabili de orice. Exilul însemna protecție numai dacă te dădeai cu totul la fund și nu scoteai sub nici o formă capul de la cutie. În rest, te aflai într-un pericol perpetuu. Ei țineau morțiș să controleze și aici oamenii pentru că voturile ăstora contau mult. Nu mai departe, la ultimele alegeri au înclinat decisiv balanța în favoarea președintelui în funcție.

Scot mobilul și caut numărul lui signor Luigi. Eu jucam rolul lui Cezar prin părțile astea. Cezar Mihali din Beiuș. Deși în viața mea n-am trecut prin Beiuș. Mă rog, astea sînt neajunsuri pe care ești nevoit să ți le asumi cînd te afli sub acoperire. Simt o ușoară reținere, însă am fost asigurat că Luigi vorbește româna. După cîteva apeluri, aud în telefon – Pronto, buon giorno! Mă zăpăcesc pentru moment. Dincolo e o cucoană, iar eu urma să iau legătura cu acel Luigi. Pronto, con chi parlo, scusi? Pronto, pronto, îl caut pe don Luigi, madam, spun descurajat. Don Luigi! Aaa, Luigi? se interesă doamna. Cine îl caută ? Constat bucuros că a dat-o pe românește. Cezar din Beiuș, cum cine? Înțeleg că sînt aproape de țintă. Cucoana se interesează unde mă aflu. Mă asigură că în jumătate de oră un Opel gri închis va parca în fața gării. Am senzația că sînt Agentul 007.

***

(Fragment din romanul Legiunea română, în lucru)

 

autor  Costi Arcu

cercuri pe ape (jam session), autori Mioara Băluță și Liviu Ion Dragoș

cercuri pe ape

(jam session)

 

 

 

autori Mioara Băluță și Liviu Ion Dragoș

 

 

 

 

 

aerul acesta nu este decât

o poveste spusă timpului

oare va ști cineva să inventeze

ceea ce vom deveni

poate cel ce ar stropi cu vin un pumn de tărână

împărțind orezul și grâul în clipe

prinse în palma unui copil

să rămânem aici

să respirăm

câte cuvinte atâția pești sclipind

 

poate aceasta e viața pe care o recunosc

săgeată printre rânduri

imperfect în chipul tău căutându-se

fierbinte invizibil învață-mă tu

cum să fac un pod peste noi ape…

 

 

*

se aruncă lumânări de fier

săgeți în noapte

geniali sunt ochelarii care măresc

realitatea cuvintelor tu crezi

că ar putea fi pâinea de care te sprijini

ca o bucată de cer și capul

ca un mâner de șarpe acum

 

stau într-o cafenea și aștept lumea

să se ridice ca aburul gratiilor

rotunde numai dincolo de fereastră sunt

lanțuri uriașe care tac ori cântă

ca și cum două zile ar fi o lună

de la început și până la sfârșit o poezie…

 

 

 

 

*

 

mă sperie putrezirea lemnului

și umărul pământului atins cu fruntea

nu mai sunt sigură dacă

iarba are sâmburi sau semințe emotive

păreri despre moarte

vreau să-mi spună și mie cineva hai vino cu mine

să

împărțim lumina în cercuri și

cercul în rune

frica mea are flori în brațe

se trezește înaintea mea

și se lasă ca o piatră

peste lucruri …

 

 

*

 

astăzi s-a acordat în sfârșit

premiul nobel pentru cei ce au

descoperit frica

 

”frica mea are flori în brațe

și se trezește înaintea mea ”

 

și eu aș vrea să-i fiu atunci

pământ de flori sub ape

și peste ziduri străzi

iubind să-i fiu o altă lume

pe unde bate vântul cel mai tare

și totuși înaintea lui s-ajung la ea

să-i spun că străzile au sensul unic

pentru oameni și o statuie pentru

cei dispuși să se întâlnească acolo

unde chiar și statuile au nevoie de flori

de frică și dreptate Doamne cât…

 

*

 

ninge iar

de parcă tinerețea mea și-a început

de o sută de ani numărătoarea inversă

știe că singurătatea e o artă

pe care nu o mai putem învia

noi suntem deja depărtarea

ne ține trupurile flămânde

aristocratic sentiment cum ar fi să te afli

fără cuțit în fața pâinii

ca o ironie a sorții

în singurătate nimeni nu e părăsit

arta e să te lepezi de toate

și să intri în tine cu cineva atât de liniștit

cum intri într-un schit când vrei

să-i vorbesti lui Dumnezeu într-o

limbă pe care nimeni nu o înțelege…

 

 

 

 

 

*

 

singurătate înseamnă să dormi singur

singurătate înseamnă să nu dormi

să iubești cum nu iubește nimeni

să vrei și să nu poți în fine

singurătatea e importantă

 

sarutul să nu fie de sticlă

 

singurătatea nu dăruiește flori

așteaptă numai pământ și ploaie

poeme de citit hârtiei trăind

cu cerul înțelegi ce înseamnă

să rămâi neclintit

împăcat și fără regrete

 

atunci am râs când mi-am tăiat din ani

și vene…

 

 

*

 

 

puterea mea e ca un fir de ață învelit

în pâine și ceară de care

trag cu furie cei care vor să-l aprindă

altcineva îmi umple cu lumină încăperea

derutată mă agit ca un peștisor portocaliu

într-un pahar cu apă cred

că orice pisică înseamnă sfarșitul celor

o mie și una de nopți și doar două cuvinte

pe un ochi de hârtie

înghițindu-ne strigătul

și nu sunt de bronz nici de aur nici

lumina sau umbra unei medalii

 

puterea lumii noastre e aerul

care privește lumii celeilalte cerul…

 

 

*

 

 

în spatele ei aerul meu

e o piramidă întoarsă cuvânt

din carnea mea

cea mai puțină carne de pe pământ

 

îți spun ce e un pește și liniștea

care ne înghite ne separă aripile de vânt

la capătul piramidei aerul se folosește

de plamânii ei și mai puțin de puncte cardinale

 

orice mănăstire știe când iubești orice

religie știe cum se dezbracă și îmbracă cerul

cu păcate și clepsidre goale

 

 

 

 

 

 

*

 

în lumea noastră statică

părem mai grăbiți ca niciodată

și doar am renunțat pe rând 

la fumat 

apoi la euri

 

acum stăm fiecare în spitalul lui

privind ca niște bolnavi descumpăniți

un medic bolnav 

 

în centrul orașului se-aprind lumini

 

trupul mi se înconvoaie

se face arc în spatele faptelor 

transparente umbre lipsite de zid 

se apropie rostind încet

tot mai încet

numele pe care inima îl tipăƒ

 

nimeni nu aude nu răspunde nimeni

lumea e un spital în care

fiecare își bea liniștit ceaiul amar

cu lămâie  …

 

*

 

și brusc mi s-a făcut un dor cumplit

de-o noapte albă tu

la un zmeu copilul meu știe

stinge lumina și privește pe geam

când afară ninge

când afară e afară cu tine tu

peste orice urmă

de îndoială cu corpul tău electric

acoperit de-o pânză albă poți

să renunți la tot

să nu spui nimănui că nu era zăpadă

era doar o noapte banală

peste o sticlă spartă

nu mă-ntreba de ce …

 

 

autori   Mioara Băluță și Liviu Ion Dragoș

pictura Constanta Abalasei-Donosa

Mingea , autor Florin Dan Prodan

Mingea

 

Şi mingea se rostogoleşte se rostogoleşte

Roată de locomotivă pierzîndu-se în ceaţă

Spre gările haosului adunînd călătorii

Desenaţi pe pietre, cu nume dintr-o semn

Şi pălării din macii unui singur mormînt

 

Şi mingea se rostogoleşte se rostogoleşte

Versurile ei aruncate-s afară demult

Scuipate-s iar pe pămîntul tăcut

Linii de oţel din minele întîmplării

 

Şi mingea se goleşte se goleşte

Peste dealuri, suflete şi leduri

Dealuri întregi de ecrane muşcînd

Din noapte ca nişte ciclopi beţi

 

autor Florin Dan Prodan

 

 

Jazz / Schit de antracit , autor Valentin-Claudiu DOBRE

JAZZ

Am dedus că înecase
luna,
vinovata,
fântâna;
praf de argint se face rouă.
Aplecându-mă să cert,
apele ei se tulburară,
oglindind mânia zilei:
nevinovată rază fugară.
Căci gemetele adâncurilor
impurifică cristalul păcii
aşternut ca raţiune
letargică pe luciul apei.

 

SCHIT DE ANTRACIT
Aripile libelulei prinse de antracit
zbat să iasă în zbor ateu,
fărâmiţându-se de grabă.
Diamantine, pietroase şi
strânse buze plate o reţin.
Doamne,
n-are să scape singură.
Fii !! (nd) atât de bună,
roagă-te de-o lină
adiere.

 

autor Valentin-Claudiu Dobre

Miţa, autor Ion Toma Ionescu

Miţa

          (Fragment)

 

Ion Toma IONESCU

 

 

 

Să încep cu fetiţa vioaie, codiţe împletite, fundiţă roşie, mâinile zburătăcite deasupra capului şi privirea încrezătoare, străfulgerând cu o ideie mai repede decât ceilalţi ceaţa vreunei întrebări dificile ce cobora peste lume de la catedră? Sau s-o privesc direct pe scenă, o Cătălină firavă ce-şi flutura cu simţiri, peste capetele părinţilor, la serbarea de sfârşit de an, mărturisirea iubirii de Eminescu, ţinând la piept coroniţa pe care o dobândise şi, n-avea dreptul să i-o ia nimeni

– Numai inimă-n ea, nodul ăsta de fată a lui Mitică! Măcar la serbare, satul strâns ciopor în curtea largă a şcolii era dispus să-i uite porecla lui tatamare Tobârlan şi, acesta, în respectul general îşi lipea palmele mari, apăsat, într-un pocnet greoi, doar al lui, separat de restul aplauzelor, mustrându-se în sinea sa că o mai înjurase câteodată, când se grăbea seara pe după deal şi Miţa încă nu terminase de muls toate vacile.

– Lasă că-i prinde bine şi înjurătura că i se urcă la cap!

A uitat repede Miţa, clipele ei de glorie. I s-au luat şi vacile trecând în sarcina celei mai mici dintre surori, Veronica(Pe Miţa, a mică o striga ţăţica şi aşa i-a rămas numele sau ţaţa când s-au mai pus anii). Tat’su Tobârlan, o trezea din pat din viul nopţii, îi turna să se spele afară dintr-o oală de pământ, aplecată peste parmalâcul sălii cu mânecile cămăşii suflecate. Apa se stropşea peste braţele ei ce păreau subţiri, dar de fapt erau învârtoşate de muncă.

– Dă cu apă multă, nu-i purta de grijă că e destulă-n fântână! N-o strecura, ţine-o- n pumni şi spală jegul de pe faţă că azi vin boierii de la Bucureşti. Măcar curată să fii şi, grijă cum vorbeşti, doar când eşti întrebată şi să nu te-ntinzi cum ţi-e obiceiul că mă faci de râs. O lua cu el la vilă în fiecare zi. Nu pe firul Văii Pribii, că era de ocol. Traversau drumul un pic în stânga din faţa porţii, dădeau capacul sub nuc, tăiat în gard, la o parte, intrau peste un pârleaz în grădina Lucichi şi puneau capacul la loc. Lucica era a mică, un pic mai mare decât mine, nu se născuse în vremea aia de care povestesc. Maică-sa, o ştiam bolnavă, imobilizată la pat, n-o văzusem la chip niciodată în copilăria mea, iar taică-su, croitor, mojmondea toată ziua la Singerul lui. Îmi scapă acu numele lor de-aia am pomenit-o pe Lucica, chit că îi apucasem trăind şi, nu am nici pe cineva lângă mine dintre ăi bătrâni să-i întreb că s-au dus cu toţii. Ştiu însă bine şi eu drumul acela.

Poteca urma latura stângă a gardului care nu se închidea înspre pădure. Săream gârla Pribi, apa era mare doar când ploua şi strângea toate şuvoaiele de se umfla cât un râu, dar atunci trebuia s-o luăm de ocol. Poteca, după ce urcai, ţinea dreaptă deasupra gârlei, o porţiune printre copaci, până ieşea într-o margine. Numai ce părăseam concertul matinal oferit gratis de prim solişti orchestrei pădurii şi ieşind de sub bolta de stejari şi fagi se ivea soarele. În stânga, o livadă cu meri şi pruni întra până în potecă. In dreapta un aluniş tânăr îşi făcuse loc intrând şi el la rândul lui în pădure. Ne umpleam buzunarele cu alune aplecând crengile, direct din potecă.

– Hai Miţo că mai avem de treabă până vin boierii!

Tobârlan era un fel de administrator la vilă. Era chiar administratorul, doar că nu dormea acolo. De dormit dormea Policrad. acesta însă lăsase frâiele gospodăriei toate în mâinile lul tatamare, el îmbrăcând oarecum îndeletniciri boiereşti. Boier nu zic bine, e prea mult. Mai degrabă paznic şi casier, păstrând pentru sine să facă plăţile. Adus din oraş, om de încredere, Policrad nu se pricepea într-ale pământului, nu se băga nici la tocmeli, îi convenea ce-i zicea tatamare. Îi cerea din când în când socotelile, cu care se urca pe tren şi le ducea la Bucureşti. Când veneau boierii la vilă, preţ de câteva zile la odihnă cu musafirii, aceştia îi chemau să pună ţara la cale, pe amândoi.

După ce a venit democraţia şi s-a restricţionat vila, lui Policrad i-au lăsat comuniştii două camere într-o clădire anexă, rămânându-i în continuare meseria de paznic. Vila era prea mare şi departe de sat, nu se hotărâseră pe moment la ce s-o întrebuinţeze.          Nemaifiind boieri, ăştia de la noi citiseră timpul probabil, erau previziunile sumbre în ţară dar au reuşit să plece la timp. A plecat şi tatamare să-şi facă alt rost. A cumpărat în luncă ceva pământuri, s-a judecat cu ferma şi cât a trăi le-a stăpânit transformându-le în grădină de zarzavat. E mult de povestit, o vom face trag nădejde dacă va fi timp.

De la Vilă, aşezată într-un luminiş înconjurat de trei părţi de pădure, un drum îngrijit dădea în şoseaua principală ce unea Piteştiul de Curtea de Argeş. Când eram copil doar o porţiune de câteva sute de metri era asfaltată în Merişani, de la gară până la parc unde stătea Lupeasca cu casele. Lipăiam alergând cu picioarele goale pe şosea când duceam vitele la păscut în luncă.

Am înţeles de la ţaţa, mătuşa mea Miţa, despre care vreau să povestesc, că acea porţiune se asfaltase din porunca regelui. Nu sunt sigur dacă nu cumva fabulez, dar mi-a rămas în minte, din auzite. Când se oprea trenul în gară, se aşternea un covor de la scara vagonului pentru ca încălţările elegante ale lui Carol să nu se umple de praf. Viguri întregi dintr-un covor roşu, dacă o fi fost cu adevărat, se derulau până-n spatele gării la şosea. Acolo alaiul urca în şarete duse de cai al căror galop pe asfalt ţintuia aerul încărcat de mirosul de mere ce venea din livadă până la parc. Ţin minte vag, că pe Valea Boierească într-o curte, sub o polată, am prins chiar o caleaşcă frumos încrustată cu canapelele din piele, dar murise vizitiul si nimeni n-a mai ieşit cu ea pe uliţele satului. După un timp s-a topit şi acea imagine.

Şarete erau mai multe, până a venit colectivul şi a luat toţi caii. Nu vreau să deviez de la subiect dar ar trebui să mă ocup şi de parc, să-l descriu cumva, să-l repun în drepturi sau să-l imaginez, căci eu l-am văzut când el se stricase deja, lăsat în paragină de comunişti. Am s-o fac cu siguranţă mai târziu. Copacii aliniaţi perfect, mai puteau desena în vegetaţia luxuriantă întinsă anarhic din gardul viu sălbăticit, vechea dispunere a aleilor. Se păstrase doar aleia principală, până la scările monumentale ce urcau pe platoul curţii largi, pietruite, întinsă între casele cu etaj, ascunse privirii de copaci şi de gardul zidit din cărămizi, înalt de trei metrii cu o lăţime de cel puţin o jumătate de metru, care înconjura  pe câţiva kilometrii întregul parc.                    .

În dimineaţa asta Miţa mai avea de şters în interiorul vilei oglinzile şi praful de pe mobilele din lemn masiv, pe care de altfel ieri le mai ştersese o dată, dar trebuia ca totul să strălucească. Stăpânii aduceau cu ei musafiri de vază, un general care lucra în minister, cu soţia şi pe sora acesteia. Abia de terminase treaba şi se privea mulţumită în apele limpezi ale oglinzii veneţiene uriaşe ce domina salonul de la etaj. O fetişcană înbujorată la faţă a cărei înălţime era ascunsă de supleţea mijlocului încins cu betele, peste fota brodată cu arnici şi ia înflorată, o privea de pe malul celălalt. Îi şedea bine Miţei în costumul de duminică. Fată de popi din Curtea de Argeş, mama Lina păstra tradiţia şi-şi trimitea copii la horă duminica în costumul tradiţional. În cinstea musafirilor a trebuit să se îmbrace deosebit şi se pare că nu greşise, îi şedea bine ţărăncuţă.

Un claxon s-a auzit pe drumul spre vilă intrând din şosea şi agitaţia a sporit toată suflarea s-a adunat în câteva zeci de secunde, aliniindu-se în faţa scărilor printre rondurile cu flori. Din cele două maşini au coborât cinci persoane adulte doi domni, trei doamne şi trei copii. Miţa s-a înclinat în faţa boierilor şi toată numai zâmbet a luat copii de mână cerând îngăduinţa să-i plimbe şi să culeagă cu ei alune, taman ce ruginiseră de câteva zile şi aveau sâmburele copt.

– Ai grijă că sunt năzdrăvani, să nu-şi dea peste degete cu piatra când spargeţi alunele şi când intraţi în casă să se spele pe mâini la cişmea.

Ziua aceea se pare că a schimbat viaţa Miţei. Generalul a plăcut-o şi i-a propus lui Mitică să i-o dea la Bucureşti, fată în casă, de ajutor generălesei la călcat cămăşile, să ducă şi să aducă copii de la şcoală şi, vor avea grijă să-i fie bine când s-o alege la casa ei. S-a gândit Tobârlan, nu-i de colea să ai o odraslă în Bucureşti şi pe loc şi-a dat încuvinţarea de părinte.

Nu a fost grea viaţa în capitală. Cea mai importantă răspunderea o avea când lustruia cizmele generalului. Tare mulţumit era dimineaţa acesta când îşi căuta în bombeuri mustaţa. Pleca liniştit la minister, era la locul ei mustaţa şi nici nu albise, asta datorită Miţei.

Copii au crescut repede, mergeau singuri la şcoală. Miţa făcea cumpărături pentru casă în cartier(Ferentari parcă). Cumpăra mai mult de la „Prăvălia lui Nae”. Găsea acolo de toate. Vindea un flăcău chipeş, înalt, de două ori cât „dânsa”. Ulterior a aflat că era de fapt proprietarul prăvăliei. Nu i-a displăcut nici „dânsului” fata care-şi făcea drum la prăvălie pentru orice fleac, aproape în fiecare zi. Nu i-am auzit niciodată în copilăria mea şi mai târziu tutuindu-se. Dânsul, dânsa, dumnealui, dumneaei aşa îşi vorbeau unul despre celălalt

– Ia spune Miţo nu ţi-ar place să vinzi în prăvălie? I-ar fi plăcut, nimic de zis, dar era prea mică de înălţime şi abia de s-ar fi zărit de după tejghea.

– Ia să vedem! Olteanul vânjos a luat-o în braţe şi a trecut-o dincolo. Cam avea dreptate „dânsa”, a trebuit să recunoască. În ziua următoare când a trimis-o generăleasa să cumpere două kile de crap proaspăt adus de la Brăila, a încercat din nou. Toată noaptea olteanul meşterise un grătar de lemn în jurul tejghelei. A ridicat-o în braţe peste tejghea şi a trecut-o cu grjă dincolo. N-o mai privea de sus. Se înălţase, cu grătarul era deja la nivelul lui. A profitat nu mai era nimeni în prăvălie şi a sărutat-o.

În sâmbăta din săptămâna următoare Nae a mers la general să o ceară de soţie. Generalul l-a măsurat, ca înălţime ar fi corespuns. Nu l-a întrebat decât unde a făcut armata. Olteanul i-a răspun scurt

– La cavalerie să trăiţi domnule general!

Se pare că răspunsul a fost bun şi l-a chemat la Bucureşti pe Mitică, era de grabă începea războiul.

– Dom’ Mitică dânsul şi dânsa s-au căsătorit.

 

autor   Ion Toma Ionescu 

din volumul Poeme în zodia balanţei ( video inclus ) , autor Petruţa Şerban

FĂRĂ TITLU

 

îmi spun unii

că ar fi bine

să rîd mai mult

că uite ce minunat sunet

scoate bucuria mea

cum penetrează ea anotimpuri

şi oase

şi iubiri

îmi spun unii

că ar trebui să mă las

de potrivit cuvinte

că asta nu e meserie

,,bucură-te dragă dacă reuşeşti

să faci din firul ăsta de iarbă

o capodoperă fără titlu

dar mai bine

caută-ţi un rai stabil

ia trei haine cu tine

vreo două mirări

şi taci că se aude toamna

peste tot”

nu pot să-i ascult

 

 

PASTILA DE SUFLET

 

bărbatul de la masa

de alături

îşi înghite sufletul

cu un pahar de vin

bărbatul de la masa mea

luminează trist

prin fumul de ţigară

mă strînge tare

sub piele

ştie că împărţim

aceaşi grupă de sînge

şi-acelaşi destin

,,ia iubito un paracetamol

şi menta asta din pahar

rămîi vie

întoarce brazde în mine

şi stropeşte-mă

cu apele tale

pînă la primăvară

atunci îţi voi răsări”

 

 

 

IT’S A DEAL

 

ziua asta

cu toate ale noastre

pe care le avem

ţi-o vînd ţie

la preţul pe care

l-am stabilit atunci

it’s a deal

şi e-n original

o zi

în copertă de plastic

e a ta acum

n-o să uiţi

cum ţi-am deschis

toate ascunzişurile

doar cu un singur

cutremurat de puls

 

autor  Petruţa Şerban

 

…astăzi blidarul /…astăzi masa /…astăzi nimic , autor C.Macovei

La o frumoasa aniversare se vine cu daruri scumpe de litere alese dar traista mea nu e pe masura bucuriei acestei sarbatori.  Am atasat doua documente din care am sa va rog sa culegeti doar ceea ce credeti ca poate ajuta si nu strica aceasta sarbatoare.

In speranta ca pot ajuta macar cu o caramida la aceasta frumoasa zidire va urez mult succes pe mai departe.

La buna auzire si „Sarbatori fericite!”.

Cu stima al dumneavoastra,

C.Macovei

 

…astăzi blidarul

la loc de cinste pe peretele de lumină, străjuia blidarul

carne din carnea pădurii, mustind a tăcută tămâie şi-a verde,

cotropit de visare şi crăpături.

pe masa de ospeţie străjuiau cinci farfurii albe ca uitarea

menite a-ndestula zilele

iar cănile ciobite se-ascundeau, sabine nerăpite

din tăcerea lor umedă.

el, blidarul viselor şi spaimelor mele

ascundea taina lutului

smălţuit şi-mpestriţat ca însăşi viaţa

încondeiată în lutul amăgirilor noastre.

…astăzi masa

mi s-au îndestulat foile şi minţile de preaplinul vorbelor

şi bucuria m-a făcut să mă-npărtăşesc alături de alţii

aşa că am făcut strigare mare şi m-am aşezat la masă

adunând la ospăţ toate rimele şi toate cuvintele,

toate uitatele şi neînceputele

şi fiecare îşi găsea locul după rang şi străluminare

împrejur.

şi ne bucuram benchetuind.

numai că în graba mea

am uitat să invit şi tăcerea,

da, tăcerea sfioasă, cu ochii în pământ

îmbujorată şi stingheră totodată.

şi cheful era în toi:

vorbele se-nşirau sprinţare

rimele se alegeau şi se-mperecheau în văzul tuturor

iar punctele ostenite rămăseseră în suspensie

nimeni şi nimic nu părea că vrea a stăvăli veselia generală

pentru că dintre noi lipsea tocmai ea,

şăgalnica şi neasemuita tăcere

mirungerea ostenelilor

şi stavila potopirilor

 

…astăzi nimic

“nu este nimic acoperit, care nu va fi descoperit,

nimic tăinuit, care nu va fi cunoscut şi nu va veni la lumină”

ce-i Bună, ce s-a-ntâmplat?

nimic, ce să fie.

s-a cutremurat temelia timpului

şi m-au năvălit amăgirile trecutului…

aşa era ea, pentru orice nimic avea câte un răspuns pus deoparte

şi totodată, multe taine le-mbrăca cu haine de nimic

ea m-a-nvăţat cum să-mi zidesc lacrimile ca să nu dea nimic pe-afară

să las mici nimicuri să se-avânte pe aripi de lumină

şiu să-mi învălui bucuria cu aburii nimicului.

cât ăi să fi nimic din ce te-nconjură nu trebuie să te smintească

şi să te tulbure

pentru că noi toţi vom fi alături, ziduri şi zidire

aplecându-ţi talerul înfaţa Lui

şi izgonind toate grijile

toate nimicurile ce-ţi încălzesc sufletul

să le ascunzi în tainiţe

adânc în străfundul fiinţei căci numai ele

la vreme de iarnă te-or mai încălzi

ele, toate nimicurile, se strâng într-unul

te ia în braţe şi te leagănă ogoindu-te

ţine-te departe de rele

şi nu te-ncrede prea mult în lume

că-i ca pasărea de curte, scurmă-n suflet

şi ciugule tot ce mişcă şi străluce

şi nu se vor lăsa până nu vor tăbărî asupra-ţi

luându-ţi tot, lăsându-te-ntr-o mare de nimic

abia atunci baielele sufletului se vor desface

şi toate nimicurile adunate

se vor revărsa

coperind pământul.

 

 

 

autor C.Macovei

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ravaş de peste Prut , autor Traian Vasilcău

În miresme îngropat

În zori o să ne-atace trandafirul,

Treziţi copiii, spuneţi-le clar

Că a sosit minutul milenar

Să vă spălaţi pe suflete cu har

Şi să înapoiaţi, golit, potirul

Ce duce-n Dumnezeu la ora şapte.

Veniţi şi încărcaţi-vă-n priviri

Parfumuri dense amintind psaltiri

Scrise de fluturii ninşi pe cetate

La ora inefabilei jertfiri.

În zori o să ne-atace trandafirul,

Deja ţinteşte sufletu-mi stingher,

În focul lui m-arunc cu patrafirul

Cusut din fir de stea şi plătesc birul

De-a fi-n miresme îngropat ca-n Cer

Psalmul zilei a șaptea

Am totul cît Te am pe Tine, Doamne,

Şi n-am nimic dacă Te părăsesc.

Cîmpii de lumînări nesecerate

În ochi-mi duc şi tot Te preaslăvesc.

Nevrednic sînt de Tine însuţi, Doamne,

Tăcerea mi-i mormînt, pe care-l cresc,

Netrebnicul de mine-s o tînjire

La porţi de iad şi tot Te preaslăvesc.

Călugăr fără schit, n-am vreo chilie

În inima-mi pentru vreun cînt ceresc.

În leagăn dau mereu tristeţea lunii,

Şi-am înfiat-o şi Te preaslăvesc.

În orice zi mă nasc şi mor întruna

Şi iar mă nasc să mor şi să-mplinesc

Condiţia neantului continuu

Pe care-l birui şi Te preaslăvesc!

Inscripție pe catedrala de aur a limbii române

Nu se putea să nu provenim dintr-un neam infinit, izvodit din lacrima strămoșilor daco-romani și ctitorit în imensa Columnă a lui Traian.

Toate drumurile duc la Roma și pornesc de acolo, ” noi de la Rîm ne tragem” și voim spovada unei zodii să ne spună spre care din tării ne vrem tărîm.

Aici ajunși, vom scrie că limba noastră e doina ce doinește în izvor și-această glăsuire este limba unui popor ce-a izvodit din dor.

Sîntem și scriem: limba română și ne închipuim deodată că ea ar face parte din poporul român.

Dacii unei patrii, care nu era decît Dacia lor liberă, porneau la luptă cu năvălitorii, purtînd pe buze, ca niște boabe miraculoase, cuvintele sacre ale limbii materne.

Noi vom fi rămas de-a pururi să fim în limba română ca-ntr-o “acasă” a noastră, unde oricine își poate avea chilia sa de duh.

Iubiți-vă copiii în limba română, dați-le în dar cuvintele limbii strămoșilor voștri și nu socotiți fără vreo trebuință acest unic , de fapt, adevăr.

Sărutați-vă în limba română, să puteți auzi în danțul sărutului vostru neprihănit clinchetul dulce și fără sfîrșit al cuvintelor limbii române.

Eu te sărut în limba română, tu mă săruți în limba română și mînă-n mînă, unul lîngă altul, nedespărțiți în veci, sîntem veghetorii fideli la dulcele fagur de privighetoare al limbii române.

 

autor Traian Vasilcău

libertatea e ca şarpele divin, autor Monica Mureşan

                       

libertatea e ca şarpele divin

(aproape basm)

 

să tot fi fost pe când începutul nu avea sfârşit/nimic nu începea nimic nu înceta

în acel Tot veşnic. dintr-o mare confuzie începutul şi sfârşitul se amestecaseră oprindu-se pe loc. /totul pare că a început în acel nimic monoton şi tocmai de asta ne-a şi făcut El să fim încântaţi: fiinţe vocalice ne-am trezit la viaţă ademeniţi de vocea Lui caldă învăţându-ne să cântăm aaa de la Adam şi eee de la Eva. /

cum şi-a terminat El cântecul, în sfârşit a început şi începutul. /e sigur că atunci

s-a trezit şi şarpele că-i mare meloman dar te pui cu omul când îl are cu el pe Dumnezeu?! /mai greu este de gestionat libertatea – a sâsâit şarpele exersând o suită de variaţiuni pe o singură consoană – e mult mai pasivă libertatea /o putem vissssaa şi prin vissss intrăm în circuitul divin.

 

aaaa, a exclamat ascendent şi-ncrezător Adam dar Eva–l întrerupse cu un eeee! descendent. ceva ne face să bănuim că tot atunci s-a concentrat într-un punct o lumină puţin cam nerăbdătoare poate şi pentru că punctul neavând diviziuni

era o capcană pentru lumină şi din el nu se putea ieşi – când de fapt punctul e

ca o capcană pentru lumină tocmai pentru ca ea să nu poată ieşi păstrându-se pură… şi atunci a făcut El să apară imposibilul: atât şi atâta / a rostit deşi era cam îndoit şi pus pe gânduri de această auto-limitare ce a dat drept la un singur

început şi un singur sfârşit.

ce e atâtul? a–ntrebat Adam, încântat fără să ştie de ce. / dar atâtele? s-a înfoiat Eva. /asta ca să nu fie mai prejos. / ah, ce bună întrebare ridicată la fileu! a sâsâit

îmbietor cu gura plină de un venin suculent şarpele, lăssssaţi-mă ssssssă vă sspun:

sssub rezerva interpretărilor ulterioare atât şi atâta sunt nişte metafore ale punctului şi deşi există /încă nu au fost descoperite deoarece punctul nu le dă spaţiu de emisie /le ţine numai pentru sine sssssingur!

 

prin incantaţii sâsâite sămânţa consoanei s-a împletit cu acele vocale /a încolţit

şi în curând a crescut în pomul vieţii /astfel s-a exteriorizat spaţiul ce la început

nu ştia nimic şi scotea nişte mârâituri mrrr mmârrrr. Adamul A şi Eva E îl imitau

şi s-au înţeles să-i spună mâr apoi mur şi-n cele din urmă mur-mur iar şarpele

nu a avut nimic împotrivă fiind prea ocupat să se gudure pe lângă noul cuvânt

mâr-mur-mărul în schimb era nemulţumit că nu se poate mişca – de aceea

îi făcuse El rădăcini /să n-o ia la fugă teleleu spre cer /cum se mai întâmplase

când nu era atent.

o vreme s-a mulţumit cu târcoalele şarpelui ale cărui atingeri îl gâdilau ce-i drept dar apoi se puse pe plâns /şi A şi E l-au imitat repetând mur? măr! şi aşa a rămas de-atunci să i se spună măr./şarpele încercase şi el să plângă dar oricât de mult ar fi vrut să vorbească /nu putea decât să sâsâie – cu toţii se întrebau de ce există numai un copac şi nu şi o copacă, un şarpe şi nu şi o şarpă. /cam tot atunci /se zice/a făcut El o păsăre ca să zboare şi pentru copac / în locul lui/ dar să nu poată trăi fără el. /şarpelui nu i-a făcut pereche zicându-i că nu e cazul şi aşa un şarpe este deja prea mult şi oricum nu are ce să-i facă dintr-o singură consoană…

cine l-a pus să sâsâie dintr-un S care nici nu cântă nici nu plânge… în fond şi-a făcut-o singur.

lăsat de capul lui, spaţiul a–nceput să se întindă cu ochii aţintiţi la acel punct

neştiind că şi punctul îl privea din depărtare. /şi acum ei se admiră la fel deşi spaţiul tot mai suferă pentru tristeţea unei margini pe când punctul nu e trist deloc odată ce în jurul său există mereu un spaţiu de umplut.

în viitor poetul se va îmbolnăvi de tristeţea spaţiului pentru margini şi de această boală a nemărginirii îi vor suferi şi cuvintele şi sufletul – dar poetul nu se mulţumeşte niciodată că sufletul este nemuritor / el va dori ca şi cuvintele sale să devină nemuritoare, suferind pentru ele chiar fără a şti că dacă alege cuvinte greşite acestea îi mutilează lumea iar dacă plantează sămânţă de vorbă bună

aceasta va ajuta la prefacerea lumii.

 

am uitat să spun că între timp copacul şi pasărea făcuseră împreună un pom în care şarpele şi-a luat libertatea de a se încolăci mâhnit. /la facerea lumii poetul nu pare a fi fost creat ci exista numai în Cel Veşnic dacă nu cumva s-a ivit într-unul din cei doi pomi al vieţii şi cel al cunoştinţei binelui şi răului la care de-acum şarpele putea gândi în tihna vecilor.

şi-a zis El atunci în sinea Sa:  se trezeşte un punct ce se visează spaţiu?! gata ajunge! iar Sinea L-a imitat ceea ce tare că I-a plăcut /de atunci Şi-a luat obiceiul de a folosi pluralul divin dar după această dată nu a mai fost imitat şi nimeni /nici măcar Sinea /nu şi-a luat această libertate socotind că libertatea supremă este

să fii unic aşadar şi singur.

sigur că da /libertatea este ca şarpele care a fost lăsat să se descurce singur. /

totuşi, drept consolare i s-a făcut o legendă.

 

autor Monica Mureşan 

Câinele Ulgann, autor C.P.Popescu

CÂINELE ULGANN

 

Îl găsisem în dimineața rece în fața măcelăriei, așteptând atent. Tremura de frig din toate încheieturile și privea cu nădejde spre ușa închisă care îi împiedica posibila hrană. Cuiva i s-a făcut probabil milă de el, pentru că ușa măcelăriei se deschise și o mână de bărbat îi aruncă o bucată roșie de carne, dar în aceeași clipă bucata e înhățată de un dulău mai mare și mai iute ca el. Cu coada între picioare, se dă într-o parte, deznădăjduit și tremurând nu numai de frig ci și de frică. Trecătorii trec, temători că ar putea fi mușcați pentru cine știe ce tainice vinovății. Se feresc, e viscol, le e frig și sunt foarte, foarte grăbiți. Celălalt mârâie gros, cu bucata de carne în colți și o zbughește după primul colț.

Are poate puii flămânzi, se gândi, credincios și câinește iertător.

…

L-am luat acasă în ziua aceea și s-a obișnuit iute cu hrana pentru pisici pe care încă o mai păstram după fuga ei neașteptată. Îi era bine la căldură, ochii lui mă priveau ca și cum mi-ar fi mulțumit. Știam, simțeam că așa este, dar nu putea vorbi în cuvinte omenești. Nu încă, pentru că peste câteva săptămâni, într-o seară tristă de Crăciun singur, doar cu el, cel fără nume, stăteam cu pipa aprinsă lângă bradul meu sărac împodobit, dar plin de scânteieri de dincolo de lume. Numai muzica discurilor se auzea, îmi plăcea cu deosebire Bach în momentele acelea din trecuta mea viață. Stătea pe labele dinapoi și privirile ochilor lui aveau ceva hipnotic, fără să-mi dau seama dacă erau urmarea acordurilor suave de orgă, sau se însumau în mine cu alte stări adormitoare. Era cald, era bine, era pace.

Am ațipit, cu ochii în ochii lui, strălucind în luminițele Crăciunului.

…

      Ca și ție, și mie mi-au fost așezați ochii în față, pentru a merge numai înainte. Ca și ție, mi-a pus îngerul vieții în trup o mare de cuvinte, încă de pe vremea când eram copil. Le amestecase foarte bine, ca să nu-mi fie ușor a-l descoperi pe cel doar al meu. Pe atunci, copil fiind încă, aceste vorbe se rosteau fără nicio legătură între ele, așa că părinții mei au socotit că nu sunt o făptură în toate mințile. S-au împăcat cu realitatea asta, deși eu cunoșteam înțelesul cuvintelor mele. Ei însă nu le puteau alătura unele altora după cifrul cunoscut doar de mine de la înger. Îmi era tare milă de ei, iar îngerul mă îndemna să-i fac și pe ei să fie iar copii, dar nu reușeam asta niciodată. Ba chiar de câte ori încercam primeam câte o nuielușă pe spinare, așa că am învățat cu timpul să tac.

      Nu m-au dus la școală, deși eu descoperisem de multă vreme o carte mare cu copertă groasă în care îngerul îmi șoptise că scrie așa: La început a fost Cuvântul. Și Cuvântul era Dumnezeu. Mai mult nu mi-a descifrat el din cifrul acelei cărți, știa poate că cifrul minții mele nu se potrivea mai departe cu acela al cărții groase, dar eu m-am bucurat să aflu că mai sunt și altele.  

      Când m-am făcut mare, am început deodată să vorbesc cu șir, cu înțeles, așa cum nimeni nu s-ar fi așteptat. Tocmai de aceea erau cum nu se poate mai atenți, urmărindu-mi ideile (ale mele oare, ale îngerului care poate îmi schimbase cifrul copilăriei și mă făcuse om mare?) până la capăt și plecând apoi gânditori. Călăuzit de înger, am tot vorbit, bucuros să mă simt ascultat, dar, după o vreme, când se răspândise vestea despre mine, cei care doreau mai mult ca orice altceva pe lume să păstreze tainele cărții aceleia doar pentru ei mi-au întins o capcană și m-au prins. Trebuia pesemne să tac, așa cum făceam când eram mic. Dar ei nu mi-au dat cu nuiaua pe spinare ca părinții mei. Nu, ei m-au dus în cercul lor închis, întunecat și rece și m-au preschimbat în câine, ca să nu mai pot vorbi niciodată. Sărmanii, ei nu știau că am un înger! Iar îngerul, văzându-i și lăsându-i să mă pedepsească, îmi dărui puterea de a rosti cu ochii singura propoziție pe care o înțelesesem în alt cifru din cartea aceea. Și toți oamenii o înțeleg și o ascultă, numai dulăii răi provizoriu nu. Ei își duc poate alte pedepse, nu ca mine. Nu te mira că îți spun toate astea: tu ești cel care m-a judecat atunci. Ai uitat, asta s-a petrecut tare demult, poate de asta nu-ți mai amintești și acum te-ai ascuns într-o viață cumsecade și singuratică. Îngerul mi-a spus că ai trăit destul povara ta neștiută și m-a trimis pe mine să-i țin locul pentru tine. Acum ți-am spus tot ce știu, cifrul meu și al îngerului. Te iertăm și vom avea grijă de tine mereu, așa să știi.

…

Muzica s-a oprit demult. Bach tace, e liniște. Crăciunul a venit, iar câinele meu, cel căruia nu m-am învrednicit nici măcar să-i alcătuiesc un nume, spunându-i de obicei cățelul meu, scâncește încet:

– Ulgann, Ulgann, Ulgann…

Este, pentru mine, încifrarea unor silabe rostite gutural de un câine și atât. L-am repetat, îngânându-l cu gura închisă. Am simțit vibrații ascunse pe care le recunoșteam cu emoția unei temeri noi: era numele meu vechi, atât cât putea fi el rostit de un câine de pripas, înfrigurat, flămând și slab, luat de pe o stradă pe care trecătorii totdeauna se grăbeau. Eram doar fruntea pe care o încruntaseră gânduri mult îndepărtate. Mă găsiseră acum, ascuns bine în propria mea memorie, așa cum bolnavii își caută cu sete vindecarea și uneori nu știu că le este alături, la îndemână oricând. Dar câinele acesta îmi aducea darul unei iertări în seara de Crăciun! Era cel pe care un înger îl alesese să învețe, pe când era un copil nătâng, primele cuvinte pe care mâini altfel binecuvântate o scriseseră în Biblie. Doar atât, nimic mai mult, ca și cum tot conținutul cărții ar fi urmat să fie înțeles în cel puțin câteva mii de ani, de multe milioane de ființe, care nu erau nici pe departe copii neajutorați. Treaba asta cred că mai continuă încă și azi.

Acesta i-a rămas numele. De atunci au trecut trei ani. Îmi e credincios pe cât sunt și eu credincios în Cuvânt. El e cel ce iartă și cu siguranță că după îndelungi cercetări voi izbuti să deslușesc cifrul numelui său, asta dacă va rămâne lângă mine, împreună cu îngerul din el, în Cetatea unde locuim.

 

autor C.P.Popescu

Ma voi ruga (cantec folk), autor Liviu Baitel

Ma voi ruga (cantec folk)

Dorm visele-n sertare neştiute
Şi adevãrul nu-şi mai aflã rost
De dincolo de literele mute
Se-aprind ecouri care n-au mai fost

O cernere totalã pare clipa
Desprinsã din a timpului rãbdare
Şi nu mai ştiu de nu-i cumva risipa
Parfumul zilei fãrã de culoare

Cerşind luminii ceasul de-ndurare
M-alãtur umbrei tale pe nisip
Sperând cã printre valuri cãlãtoare
Gãsi-voi semn la fel cu al tãu chip

Icoanelor ce nu-şi mai aflã somnul
Prin reci unghere-n taina dimineţii
Mã voi ruga precum mã rog la Domnul
Sã mi te-aducã iar luminã vieţii

 

autor Liviu Baitel

Poeme de Adriana Weimer

 

 

Mereu înspre voi

Port povara stelei în noapte:

şi-n întuneric,

lumina-mi

se revarsă-n priviri

mereu înspre voi.

Lumină de toamnă

Să pleci împăcat,

în lumină de toamnă,

în căldură de rod,

regăsit în nuanţe,

nepierdut în Cuvânt.

Să pleci împăcat spre Acasă,

în lumină de suflet,

în căldură de gând.

 

Lumina-n vitralii

Se va întoarce drumul la mine

precum pământul în brazda de toamnă

– bumerang înspre suflet –.

Voi apune-n lumină,

în lumină voi trece,

cum lumina-n vitralii

îndumnezeită-n altare.

 

Cu ochi de senin

Târzie toamnă-i dincolo de gânduri…

cât timp eşti aici, nu-mi pasă de amurg.

Mă doare căderea ce urcă în arbori…

priveşte câtă risipă de viaţă,

de suflet,

îţi cad la picioare.

Târzie toamnă-i dincolo de vorbe…

în priviri plămădesc puterea de-a răzbi

şi-n galbena frunză rescriu primăvara

ce din nou, pentru noi,

va veni.

 

Mirabil Cuvânt

Cât pot cuprinde-n priviri

– o mare de grâu încolţit

în soare tomnatic.

Cât pot cuprinde în gând

– aur de grâu pârguit în soarele verii.

Sămânţă prinsă în sfânt pământ,

ca-n pilda vie a semănătorului

– rod adunat în lumină

spre mirabil Cuvânt.

 

Steaua Polară

Eşti Steaua mea Polară,

ţi-am spus într-un vis;

după tine îmi rotesc

şi viaţa,

şi iubirea,

şi norocul.

Departe de mine

Departe de mine e umbra sfârşitului

când tu eşti în mine

ca pofta de viaţă în lumină de zori.

Paşii mă poartă pe drumuri de soare

şi cald mi-e sufletul în lumină de gând.

Pe aleile toamnei

falnicii brazi mă privesc în adâncuri

cu ochi de senin,

de înalt.

Lumină de suflet

Coboară toamna soare în frunze;

în noi, toamnele-şi numără anii…

Îmi potrivesc mersul

– nu şi sufletul –

cu ziua, cu lumina tot mai puţină.

Paşii vor ghici drumul

de frunze cu soare şi sânge

călcate-n picioare.

Numai lumina de suflet

– la fel de mare şi caldă –

rămâne.

În lumină

Am ales cu sufletul

o stea care-mi seamănă;

pe drum de stele

paşii au redevenit zbor;

am ales cu inima

cerul la care să urc în lumină.

Rămâi

N-aş vrea să schimb nimic din ce-i acum;

muguri de linişte se deschid înspre noi;

pot să privesc viaţa în ochi

şi seninul din privirea ta.

Rămâi aici, să poţi gusta şi tu

din calda lumină a toamnei.

Dor de Acasă

Au obosit şi drumurile de paşii mei

rătăciţi prea în noapte,

prea grăbiţi…

Mi-e dor de Acasă,

de ochii dragi,

de gândurile line.

La infinit

Împărţită în patru,

inima stelei

– şi a mea –

se divide la infinit lumină.

Echinox

În echilibru cu Universul

sufletul meu intră în echinox

ca-ntr-o mănăstire

– cu smerenie –.

 

Drum

De câte drumuri are nevoie un drum

spre a-şi găsi sensul?

Drum la drumul mare mă simt…

Sensul e unic, e singur?…

Timp al clipei

Vine un timp al clipei din urmă

când ochii nu vor mai vedea

şi buzele nu vor mai spune

– clipa tăcerii –.

Semn de viaţă şi iubire

e lacrima ce-acum curge,

cuvintele ce-acum se rostesc

şi seninul privirii spre voi;

primiţi-le,

ca şi când ar fi

revărsarea clipei mele finale

spre-apoi.

O vreme

A fost o vreme

când ţi-ai deschis timpul înspre mine

şi i-ai dat vieţii ce era al vieţii.

A venit o vreme

când ai deschis spre mine cerul dragostei

şi i-ai dat iubirii ce era al iubirii.

Va veni o vreme

când vei deschide cerul spre mine

şi voi da pământului ce e al pământului

şi sufletul meu ţie, Doamne.

Dăruim

Rând pe rând,

fiecare pas făcut împreună

e drumul nostru;

rând pe rând,

fiecare clipă petrecută împreună

sunt amintirile noastre;

rând pe rând,

fiecare drum

şi amintire împreună

este viaţa noastră;

rând pe rând,

vieţile noastre împreună

ni le dăruim unul altuia,

pas cu pas,

amintire cu amintire.

Lugoj – 2012

autor  Adriana Weimer

Se anunţã cod galben / Urmele paşilor / Cuvintele mele, autor Lucica Dragoş

Se anunţã cod galben

 

Dintr-o datã

toamna asta

cu şoldurile late

m-a înşfãcat de umãr

am simţit-o

ca o muşcãturã

pânã la os

acum vânturã în stânga

şi în dreapta

tot felul de poveşti

scrise pe frunzele prinse de brumã

şi pe sclipirile argintate

ale crizantemelor

cum cã ea

şi-ar fi cam terminat treaba

şi are de gând

sã ne sufle în creştet

ploi multe

şi reci.

 

 

Urmele paşilor

 

În despletiri

de anotimpuri copacii

s-au despuiat

de haina ruginie

purtându-şi semeţi goliciunea

cu sãrutul soarelui

lipit pe buze

vântul

îşi face de cap

risipind

pe fruntea plinã de sudoare

a pãmântului

mormanul defrunze

care înghite urmele

paşilor.

 

 

Cuvintele mele

 

Îmi fug gândurile

aşa cum se duc copiii la joacã

în inimã

am partea mea cea mai bunã

aidoma unui izvor

cu apa limpede

din al cãrui suspin

îmi adun mereu sufletul risipit

Desfrunzesc copacii

a toamnã

şi lacrimile ploii curg

printre cuvintele mele

care vin şerpeşte

târându-se

prin iarba azurie a sufletului

mã adulmecã

îmi sar de gât

îmi ling rãnile şi mã înfãşoarã

în cârpe albe de mãtase.

Sub o palã de vânt

cuvintele mele

în cãmeşe de tort

înmuguresc pe buze

şi infloresc

în zbor spre cerul

inimii tale.

 

autor  Lucica Dragoş

 

Vocea, autor Stănescu Aurel Avram

 

‘’Economistă mică, grasă şi urâtă’’ aşa începea anunţul care îl interesa. Imediat începuse să-i fluture ideile şi dispoziţia i se schimbă..

Se trezise dimineaţă indispus. Ajunsese într-un punct mort, aparent fără ieşire cu societatea comercială Imprimeus pe care tocmai o constituise şi nu ştia ce să mai facă. Până atunci treaba îi mersese destul de bine ţinând cont de condiţii, fără nici un ajutor din partea nimănui, fără nici un sprijin, fără un mijloc de transport în această lume pentru care profitul, interesul, cererea şi oferta sunt primordiale.

Cum a format societatea nici acum nu-i vine să creadă! A bătut la maşina de scris statutul şi contractul de societate şi-a început alergarea! Trebuia să înscrie societatea în tot felul de birouri, camere de comerţ, direcţii, foruri tutelare… şi ministeriale să intre în legalitate. Peste tot i se percepeau taxe şi impozite legiferate de nişte organisme ce nu-şi aveau rostul şi nu erau de loc mici. Incredibil dar a reuşit! Îşi angajase câţiva oameni, îşi cumpărase câteva scule şi materialele de care avea nevoie şi se puse pe treabă! Numai un singur lucru îi lipsea… compartimentul financiar contabil iar anunţul i se potrivea ca o mănuşă! Chiar condiţiile îi păreau acceptabile dacă anunţul nu ascundea o capcană. Pentru el contabilitatea se rezuma la hârţoage, facturi, chitanţe şi vehiculat banii.

Să fie edificat începu la telefon o discuţie ce s-a dovedit interesantă. După ce explică sincer cine este, ce vrea şi motivul îngrijorării sale din partea cealaltă îi răspunse o voce caldă, impresionant de plăcută însă fermă care-l asigură de la început că toate problemele lui vor fi rezolvate. În timp ce urmărea surprins acele inflexiuni răscolitoare, realiză că incertitudinile contabile prin care trecuse vor fi depăşite uşor. Se ghicea glasul unei adevărate profesioniste şi care continuă:

– Domnul meu, am dat un anunţ agresiv. Bineînţeles contează modul cum este abordată problema! Suntem persoane realiste şi mai ales inteligente! Şi eu ca femeie am nehotărârile… îndoielile mele aşa că nu mi-o luaţi în nume de rău. Chestiunea contabilă a unei societăţi nu este atât de simplă cum crede toată lumea! Fiind vorba de un volum de acte impresionant e necesar să ţinem legătura permanent şi să ne sfătuim adesea. Vor fi necesare discuţii suplimentare, deseori îndelungate trebuind să aducem clarificări importante dar să nu uit… vă cer multă seriozitate în predarea actelor la termen. Acesta va fi o condiţie ,,sine qua non,, a colaborării noastre.

Şi parcă pe măsură ce se derula discuţia, vocea caldă căpătase un timbru chiar senzual! În creier i se prelinse îndepărtat, datorită acelor zile încărcate cu supoziţii nesigure un presentiment forfecat de realitate Folosind tot felul de termeni contabili glasul plana asupra lui înţelegător, cu subînţelesuri candide, invitaţii ascunse şi provocatoare însă concret, ceea ce-l mai interesa în mod stringent adică plata… vocea nu suflă nici un cuvânt.

Uşurat ieşi afară din birou şi strigă hotărât un muncitor, urmărind planul iniţial:

– Sorine, vino până la mine urgent! Când muncitorul intră Bossul îl pofti să ia loc.

– Îţi fac o propunere care-ţi va schimba soarta. Fiecare om dacă este inteligent cât de cât îşi cunoaşte propriile posibilităţi sau mai bine zis limite. Ştiu situaţia ta! Nu eşti însurat, n-ai unde sta şi de aceea am acceptat să dormi pe aici. Şcoală n-ai prea făcut, meserie n-ai învăţat, de aceea te-am angajat necalificat deşi mie îmi place de tine. Eşti săritor, faci treabă cu simţ de răspundere însă nu-mi convine să-mi vină cu reclamaţii la porţile societăţii tot felul de matracuci, mai ales că de-acum ai o vârstă şi a sosit timpul să-ţi faci rostul tău. Am găsit în dimineaţa asta o soluţie bună pentru tine şi implicit societăţii Imprimeus. Citeşte atent te rog anunţul subliniat şi judecă rapid înainte să spui ceva!

Şi îi întinse ziarul gândindu-se la situaţia dată . Sorin era un bruneţel drăguţ, scund de statură, solid construit, curat, cu trăsături fine, fâşneţ care pricepea repede ce i se cerea şi îşi achita conştiincios sarcinile de serviciu. E drept adesea trebuia să-l corijeze, nu avea acea dexteritate înnăscută ori alteori căpătată a mecanicului.

Sorin a fost încântat de ce i-a spus şeful. I se citea pe chip bucuria de a-i fi de folos mai ales că avea încredere în el. Îl adunase vorba aia ‘’de pe drumuri’’.

Ca tot omul neobişnuit cu cititul buchisea rar, cu voce tare iar şeful îl urmărea binevoitor,

– Economistă mică, grasă şi urâtă asigur servicii complete de contabilitate autorizate contra sex. Telefon 23032.

Anunţul era clar. Se cunoştea de departe disperarea femeii în anumite privinţe sau… necesităţi. Vrei un serviciu important pentru tine? Atunci oferă alt serviciu important pentru mine! Cam asta era ideea însă l-a impresionat sinceritatea dezarmantă a femeii.

Sigur că propunerea nu-i va fi respinsă Bossul aştepta încrezător acceptul muncitorului. După câteva clipe de gândire Sorin îi răspunse ofuscat,

– Şeful… nu pot face aşa ceva! Bossul enervat îl expedie la locul de muncă neuitând să adauge,

– Eşti un fraier! Nu pricep şi pace motivul refuzului … toţi de-aici suntem însuraţi sau încurcaţi! Te căpătuiai şi tu!

Pe la prânz află de la un mecanic de încredere… se combinase cu o piţipoancă şi se distra în fiecare seară la restaurantul din apropiere cu boschetarii obişnuiţi ai cartierului. Abia îşi luase chenzina dar pentru cât timp îi va ajunge?

Nu mai interveni altă dată, trebuia să închidă luna urgent şi altă cale nu se întrezărea. Îl presau termenele fixe! Contabilitatea îl pândea lunar ca o termită dar acum, viitorul societăţii Imprimeus era asigurat! Negocierile îl hotărâseră de mult.

Spre seară, obosit, îşi desprinse maşina din şuvoiul nesfârşit până îl înghiţi întunericul. Îl întimpină un bloculeţ cochet, a cărui intrare era luminată discret de două reflectoare ascunse în verdeaţă.

Sună la interfon şi auzi vocea! Răsuflă uşurat.

 

autor  Stănescu Aurel Avram

Poeme de Gabi Schuster

O rochie pink

 

Vii în faţă îţi arăţi dinţii

şi eu trebuie să te iubesc

pentru că aşa se cade

dacă sunt viu,

 

ai părul lung

o rochie pink

prin care şoldurile

mă privesc insistent

sala de bal viermuieşte

dar tu vii mereu în faţă

până te văd numai pe tine

rochiile celorlalte învolbură aerul

şi părul tău se întinde pe jos

să calc pe el să te doară

 

vii în faţă

eu te iubesc

şi mor.

 

 

Oamenii ciori

 

Iată ce fac oamenii aceştia

trăiesc din gunoi –

ciorile cu capete de om

patul şi-l îngustează pe asfalt

să nu îi calce

orbii care se duc grăbiţi acasă orbi

 

în nopţile cu vânt zdrenţele sunt prinse în cuie

bătute în carnea puţină

până la os

 

foamea stă de pază – e cel mai sentimental însoţitor

banii nu se coboară atât de jos,

dacă plouă

roata dinţată din pântec nu curge la canal

cu frunzele şi ambalajele goale

 

carnavalul a luat sfârşit

ne luăm indiferenţi pielea de fiecare zi

şi trecem la nepăsarea de fiecare zi,

laboratoarele iubirii schimbă ADN-ul

cu o spirală de monede ;

până la lăcomia fără margini

se strecoară prin sânge

intră în labirinturi lasă urme

 

plouă

foamea nu se spală

nu şiroieşte la canal

oamenii să rămână între oameni

cum merită

 

pământul este al nimănui

rătăceşte de multă vreme sub soare

cu gropile de gunoaie pe burtă

ciorile cu gheare de om

se ceartă cu ciorile cu cap de ciori

croncăne,  croncăne pe pradă.

 

 

Oceanica

 

se odihneau cuviincioase pălăriile, poeziile

rămăsesem în bătaia lunii,

amândoi ne argintam cu nuferi şi delfini

 

la prova prietenii stârpeau timpul

cu râsete mioape

 

carmennnnnnnnnnnn….

cânta voios un Sprinten,

se legăna năvalnic în parâmă

adulmeca cuvinte, lipea un colţ stelei polare

şi împăcat cu gloria sa îşi lua zborul în larg,

se răsucea cu lumea-în cap

de-i ţiuiau urechile a slavă

şi părul a vâlvoi, dar

prietenii de club aplaudau…

cu toate că soprana, tomnatică şi ea,

îşi înghiţise limba la fortissimo

 

albatrosul domestic,

singurul depistat,

îl îndruma către EST

lăsându-i la-îndemână

temutul Windcanal

dezlănţuit în aerodynamica sorţii

acolo se cântau mise funebre

înmormântau comunişti, capitalişti

speranţe de bine

 

ah… sus într-un cui se legăna parâma

îndepărtate stelele mureau

chiar şi luceafărul înţepenit violent

în fereastra adolescentei de seară

dulci-aromate

 

carmennnnnnnnnnnnn…

gemea cuvios trogloditul în lipsa vocalelor

şi se lăsa plutit de albatrosul domestic

mult mai departe decât departele…

NESCIT VOX MISSA REVERTI

– voi vă veţi descurca fără mine

– absolut

 

 

Origine vegetală

 

sufletul

mi s-a născut întîi

pe gura unor trandafiri

 

din culoare

am căpătat ochi,

mîini, trup

ca să plîngă

 

cu noaptea mă adun

în aer de tei

mi-e moarte

pe toate străzile

pe toate casele

pe toate lumile.

 

 

Paloşul a ruginit…

 

Spânzurători i s-au ridicat din gură

cuvintele bune se usucă

în vârtejul minciunii şi făloşeniei

 

la propria mea-înfierare

stă firea amuţită,

sub spânzurători

sudoarea nervilor se cianozează şi dispare

cu pojghiţa de linişte în timp ce

noaptea se subţiază la orizont cât văd cu ochii.

 

ce să fi făcut ?

Heile Welt

încăpăţânatele buchete de păpădii

luau formă obstinat numai în lumea

din care am scos

urâtul şi meschinăria.

 

ghionoaia îl uitase de mult pe zmeu

paloşului ruginit

îi căzuseră dinţii

 

eu sunt mai singură ca niciodată.

 

 

Pe partea cealaltă

 

Ochii mijiţi la iubire

se închid cu zgomot

printre degetele flămânde

inocenţa cu obrazul pe pământ

râde în alcătuirea clipei

sfredeleşte un loc în inimă

unde ne vom întoarce

să bănuim adâncimea trecutului

 

cu capul în jos vom ieşi din valuri

pe partea cealaltă.

 

 

Plopul

 

Trăgându-şi rădăcinile

dintr-un pământ

plopul se sprijinea

cu foşnetul slab

de păsări obosite

pe cer

mi-atârnam ochii

de crengi

şi treceam printr-o spaimă

aproape de moarte

 

ferecat într-un cântec

la popas

mi-l aşez deasupra capului

 

îmi odihnesc visele.

 

autor Gabi Schuster

Ilustraţii MONTSERAT GUDIOL

http://www.cizgidiyari.com/forum/sanatsal-tablolar/23857-montserrat-gudiol-corominas.html

Confesiune, autor George Pena

Confesiune

Ne regăsim egali în orele albastre,

gata pentru zboruri, gata pentru schimb;

dispersia luminii deasupra lumii noastre

perpetuează al vieţii minunat nimb.

Mai aproape ziuă, tot mai aproape clipă,

ne purtăm candoarea în fiinţări senine;

oropsiţi ai sorţii prin culori risipă

dăm trăirii noastre, faptele-suspine.

O vreme înnoitoare cu iz european

ne bucură şi urcă în mândria noastră;

şi-n frământarea vieţii ce-şi va afla liman

ne regăsim în tril de pasăre măiastră.

 

autor  George Pena

Versetele apocalipsei , autor Bianca Dan

Versetele apocalipsei

 

nu sunt o persoană atipică și uneori mă port ca și cum aș fi pământeană făcută din lemn și asezonată cu frunze iar inima o păstrez în cutia cu viermi de mătase

sunt atâtea lucruri pe care mi le spun și efectul invers apare atunci când nimeni nu se așteaptă în acest univers am o mie de clone

îmi pui sângele în miscare ca un efect al gramofonului toamna târziu când oamenii se iubesc prin ploaie dezbrăcându-se de piele pe linia asfaltului

în octombrie toți suntem mai singuri pământul se rotește invers vine ziua morților ocrul e culoarea predominantă ca un feeling încețoșat deschis tuturor posibilităților

păstrez verdele în frigider chiar dacă mai târziu se va clătina soarele și mingea de fotbal a copiilor va rămâne suspendată la etajul trei

de aici  nu mai e mult până vor deschide ospiciile și nebunii se vor plimba  pe autostradă, fără pelerina de ploaie

față în față cu încălzirea globală, cu fumigenele și noua ordine mondială, vor recita versetele apocalipsei cântarea cântărilor și toate care nu s-au spus

ne vom încalzi la brichetă și mâinile noastre vor iubi cămașa de forță pereții albi rujul strident al asistentelor umbrele ce se preling pe cearșafuri

vor scrie un tratat de lobotomie și ne vor păstra creierul în borcane cu cele două ventricule pentru o mai bună sincronizare alături de fetuși contaminați de prima gură de aer

mamele noastre vor plânge apoi vor deschide umbrela vor ateriza ozn-uri în grădinile de pe acoperiș și ne vor strânge obiectele sacre

apoi toate cuptoarele cu microunde vor exploda, se vor scufunda submarinele

aerul va fi mai dens și își vor aminti de acea vara intrată-n fibrilație, de groparul care-și sufleca mânecile

o atmosferă de început de lume când toți îndrăgostiții mănâncă mere coapte.

 

autor  Bianca Dan

Sus şi jos, autor Mirella Tonenchi

Sus şi jos

 

Doi pescăruşi albaştri îşi începură dansul după amiezii asupra lacului separat de mare prin faleze de piatră dispuse într-un unghi de o sutăşaptezeci de grade cu vîrful spre larg şi ornate cu statui din marmură şi amfore ceramice, iar graţia zborului lor se reflecta perfect în unduirile somnoroase ale apei, aşa încît de cineva privea în lac putea să jure că păsările dansau cînd cu norii, cînd între ele, într-atît de fidelă era oglinda de jos.

– Degeaba ne imitaţi, niciodată nu veţi putea dansa ca noi, strigau pescăruşii plini de orgoliu, iar norii le ţineau isonul, Niciodată.. niciodată…

– Ba uite că da! Reflexia din lac dădea de ficecare dată răspuns, nu se lăsa cu nici un chip mai prejos, Voi nu vedeţi că voi ne imitaţi pe noi? Pe noi, da! norii din lac la rîndul lor, Pe noi…  Uite cum ne mişcăm noi, la fel şi voi, exact, aidoma, fără greşeală, eu fac la stînga, el face tot aşa, acesta face o rotaţie, acela la fel! La fel… la fel… se umflau norii.

– Şi ce vă zburliţi aşa? Noi n-am făcut asta, vedeţi că nu sîntem la fel? Pfffff!!! Ha ha!

– Ba aţi făcu exact! Pfffff!!!!

De fiecare dată era aşa, ceea ce se întîmpla deasupra lacului se răsfrîngea dedesubt iar ei se ciondăneau într-una, cei de sus susţinînd că sînt copiaţi de cei din lac, iar aceştia replicînd că cei de pe cer îi imitau pe ei, gîlceava fiind pornită cînd de unii cînd alţii, după nici o regulă ori logică posibil a fi explicată.

Uneori, atunci cînd se întîmpla să plouă, suprafaţa lacului se arăta ca o pînză tremurîndă şi mici rotocoale concentrice apăreau şi dispăreau cu repeziciune doar ca să apară în alt loc, necontenit, pînă ce ploaia se oprea, doar norii, tunînd şi fulgerînd mai erau prezenţi la confruntare, o întrecere, Noi am fulgerat primii, Ba noi, şi se porneau a-şi arunca fulgerele unii-n alţii de întreg cerul şi suprafaţa lacului era luminată ca-ntr-o sărbătoare, artificii, pînă ce, doborîţi de oboseală şi lipsiţi de orice fărîmă de energie, începură căsca, a se întinde şi a se risipi.

Multă vreme continuară jocul acela vesel şi în acelaşi timp nebunatic, nimeni nu mai ştiu pînă cînd, şi norii şi pescăruşii şi străveziile libelule, iată cocorii ori raţele sălbatice, toate ploile şi fiece zburătoare ce se afla la un moment dat deasupra lacului, toţi fără excepţie, chiar şi cîte o pălărie purtată de vînt, un balon ori cupola unei Umbrele roşii zburată din neatenţie. Timpul trecea… Care timp nu ştim pentru că încă nu sîntem siguri de aceasta, Se spune că timpul trece peste noi, de ce nu spunem că trecem noi peste el? Că îl păşim mereu, cu tălpile bătătorite de distanţe, cu palmele arse de dorinţe. Timpul curge. Dar cine a văzut că e fluid? Zboară, dar are oare aripi mai mari ca orice pescăruş albastru? Ei spun că trece, însă pe unde o fi cutreierînd

de nimeni nu l-a întîlnit? Stă poate doar pe loc şi ne urmăreşte pe fiecare cum trecem vii şi nepăsători, stă nemişcat, măsurat de doar vieţile noastre. Se spune că timpul fuge, sau… Poate că doar nu există timp, ce simplu aşa, iar jocul durează la infinit.

O schimbare totuşi s-a petrecut, a fost o nedumerire generală pentru scurtă vreme, e drept, s-a făcut că totul s-a întors pe dos într-o clipită şi lacul a ajuns sus iar cerul jos în locul lacului, desigur că şi pămîntul, falezele, statuile, amforele din ceramică, tot, absolut tot era sus iar în locul lor erau norii, zburătoarele şi ploaia care cădea tot aşa dar invers, pescăruşii şi cei ce puteau zbura o făceau cumva caraghios, cu spatele către lac pînă s-au dumirit că cerul lor era jos de acum şi atunci s-au întors, pălăria o întoarse firesc vîntul, doar baloanele zburau tot aşa, ce era sus era şi jos ori invers.

– Hei!! Imitaţi, imitaţi, niciodată nu veţi putea dansa ca noi!

– Niciodată, niciodată…

Doar Umbrela roşie se roteşte cum o taie capul, într-un nebunatic dans în toate direcţiile.

 

autor  text, fotografie si desen Mirella Tonenchi

 

DE ZIUA TA, FALEZE, autor Mariana Vârtosu

 

DE ZIUA TA, FALEZE

 Va fi, probabil, cel mai sărac dar pe care-l vei primi, dragă revistă, acesta de la mine alcătuit din cuvinte simple, dar spuse din inimă.  Nu-ţi voi dedica nicio proză, nici un poem, nici un eseu, doar cuvinte. Ţie şi redacţiei, ţie şi iniţiatorului.  Doar, eşti o publicaţie puternică, de stâncă, nu?… şi, vei primi ,,darul meu de suflet,, aşa cum se cuvine. Dă-mi voie să-l felicit pe iniţiatorul acestui proiect, Emanuel Pope, promotor cultural, căruia-i mulţumesc pentru idee şi pentru faptul că m-a acceptat cu texte între paginile tale, nu-i aşa? Să-i mulţumesc d-lui Emanuel Pope pentru minunatele poeme publicate pe pagina sa; pentru posibilitatea cunoaşterii atâtor nume,  pentru oportunitatea îmbogăţirii spirituale prin punerea la dispoziţia noastră, a cititorilor site-ului a atâtor texte, poeme,  eseuri,  imagini ale artiştilor plastici….Să mulţumesc admistratorului(sau admistratorilor?) acestui site, în mod special scriitorului Stănică Budeanu, un admirabil prieten şi îndrumător (între noi fie vorba, sânt varză la capitolul tehnică, iar lui îi datorez multe dintre postări!).   Să mulţumesc celor ce au postat creaţiile lor minunate(nu tuturor) şi, nici nu voi da nume, voi mulţumi pentru minunatele clipe de bucurie oferite prin lectura textelor.   Să mulţumesc acelora care au avut răbdare şi mi-au citit postările, celor care nu au vibrat la cuvintele din textele mele. Mulţumesc, dragă redacţie  că existaţi, că aveţi această revistă FALEZE DE PIATRĂ, revistă minunată căreia îi doresc viaţă lungă şi prosperă: LA MULŢI ANI!

 

autor Mariana Vârtosu

 

Felicitari primite din partea autorilor si cititorilor:

http://www.flipsnack.com/my-flipping-books/details?flip=fztn23f9

O picătură de viaţă , autor Ciprian Alexandrescu

O poveste bazată pe fapte reale…

 

            Vineri noaptea, în mod„normal”, nu mai ajungeam pe acasă, mă întâlneam cu prietenii, ne mai lipeam de câte un chef și acolo rămâneam. De data asta m-am trezit dator că trebuie să mă întâlnesc cu o fătucă pe care pusesem ochii ceva mai devreme în acea seară. Ne-am tot întâlnit privirile de câteva ori  și la un moment dat i-am spus „Ce zici, ne vedem și noi mai târziu?” „Ne vedem, dacă ne mai întâlnim până plec acasă. Dacă nu, asta e, ne găsim noi într-o altă zi a vieții noastre” mi-a zis, ea, pe un ton rece și fără să lase loc de speranță. Mi-am zis că n-am nici o șansă să am vreodată o întâlnire cu ea, e foarte respingătoare, vorbele și mimica feței sunt ca un zid, pe care nu poți nici măcar să te cațeri și să-l sari în cele din urmă. Zic, las-o moartă că nu-i de mine, mie îmi plac mai sociabile, mai de viață. Doar n-o să stăm și-o să ne privim unu‘ pe celălalt până o să adormim? Am renunțat la gând și mi-am continuat seara liniștit alături de tovarășii mei.

             Am plecat spre locuința unui prieten unde vroiam să chefuim în acea noapte. Pe drum ne-am oprit la un magazin și am cumpărat alcool și țigări. Avea să fie o noapte dată dracu‘, gândeam noi. Cum ne-am văzut ajunși în apartamentul tovarășului nostru am jurat că nu mai plecăm până n-o facem lată. N-avea să ne scoată nimeni de acolo, nici măcar poliția. N-a fost chiar așa. Tovarășul nostru trebuia să fie singur acasă în acea noapte, taică-su era la țară iar maică-sa era schimbul trei, însă un telefon ne-a dat planurile peste cap. Ta-su vine acasă. Am zis că dacă vine poliția nu plecăm dar dacă vine ta-su, e nasol! Adică e nasol pentru Andrei, că pentru noi, era doar o petrecere ratată. De-abia trecuse o jumătate de oră și eram nevoiți să plecăm. Andrei era deja amețit și-njura într-una „‘tu-ți morții mă-tii, de bețiv, cum îmi strici tu petrecerea, băga-mi-aș … în tine!„. Zic „Las‘ mă că mergem în altă parte, vedem noi, nu-i așa mare nenorocirea”. Era întradevăr bețiv, dar parcă nu se cuvenea s-o spună el, în gura mare, de față cu atâta lume. Furios și puțin luat de cap, luă un cuțit de bucătărie și urlă„De aici nu pleacă nimeni, că dracu‘ vă ia!” În același timp înfipse și cuțitul în scaun. Eram îngroziți, tocmai îi alunecase mâna de pe mâner, pe lama cuțitului. Când a ridicat mâna, a izbucnit și sângele de-un roșu închis și de-o abundență de ți se încrețea pielea până pe călcâie, ca după o baie fierbinte. Eu unul, mai aveam încă puțin și leșinam. I-am luat mâna și i-am legat-o cu un prosop de bucătărie, mai sus pe braț, ca să-i oprim sângerarea. I se vedeau prin tăietură, în palmă, tendoanele care îl ajutau să-și folosească degetele. Am sunat repede la salvare. În zece minute a venit. În tot acest timp, Andrei a lălăit și-a râs de parcă îl zgândărea cineva în talpă. Ba, ne mai și întorcea stomacurile pe dos, arătându-ne tendonul, trăgând de el. Am coborât. Tocmai urma să se încheie întâia zi de februarie, zăpada mai devreme imaculată, era acum dâră de sânge, în lumina lunii îți dădea senzația strașnică că acolo s-a petrecut vreo crimă. Când a ajuns salvarea, a ajuns și ta-su. Dădea zăpăcit din cap și ne privea neputând să spună nimic. Mi-am dat seama după față că așteaptă un răspuns și i l-am dat „Nu e nimic grav, un mic accident, vroia să taie ceva și…” , apoi i s-au descleștat și lui fălcile „Păi bine, bine, nu e nimic grav, dar dacă nu e, ce caută salvarea aici?”. Andrei hăhăind îi spuse „Hai, bre că n-am nimic!”. S-au urcat amândoi în salvare și vira la urgență. Am rămas puțin muți și stând pe loc. La un moment dat am făcut un pas, mai mult împingând piciorul pe gheață ca un copil plictisit și zic „Na, mă, că pân‘ la urmă tot ne-a scos cineva din casă, nu ne-a scos poliția, dar ne-a scos ta-su, Andrei și salvarea. Hai acasă, ce dracu‘ mai stăm aici de proști!”

           Și-am plecat spre casă, așa, fiecare cu gândul lui. Apetitul nostru pentru petrecere fusese extirpat în totalitate, poate singurul care încă mai avea chef o fi fost chiar Andrei, care-o ardea cu glume, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, asta doar așa ca să nu leșine, sau să nu plângă. Bine, poate doar cu ta-su, în salvare, o fi plâns. Mai doare și prostia câteodată, degeaba spune lumea… Dar mergând așa și tot apropiindu-mă de casă, mă părăsise gândul roșu, plin de sânge cu tendoane încâlcite și ca prin alt vis, care-l întretaie pe cel vechi într-un mod brutal, îmi apăru în fața ochilor, chipul fetei căreia-i propusesem să ne vedem ceva mai târziu. Ajung în dreptul primei alei care duce spre casă și le zic celorlalți doi, cu care mai rămăsesem între timp „Hai, că eu mă duc spre casă. Ne vedem mâine, da, băieți? Hai, baftă, aveți grijă de voi!” și dau s-o iau pe alee. Acum da, nu mai era „normal” căci urma să mă duc acasă. Ce seară! Mă opresc. Îmi zic în gând că mai merg cincizeci de metri până la următoarea alee care duce către blocul meu, după care, dacă nu o văd, plec acasă. Am mers până în capul aleii celeilalte iar când am ajuns, în susul străzii, cam la trei sute de metri, se zăreau trei siluete feminine. M-am oprit. „Ea e!” mi-am zis, trezindu-mă deodată bucuros, parcă prea bucuros la vederea acestei puștoaice. „Îi recunosc mersul!”, unicat până atunci dar și până acum. Am întâmpinat-o cu un zâmbet ștrengăresc, așa, de golan. La vederea mea, ochii săi căprui creșteau parcă înspăimântați și parcă aveam o dată cu ea senzația pe care o ai atunci când intri într-o apă rece și ți se urcă stomacu-n gât, plămânii îți plesnesc, iar mușchii de la picioare sunt încarcerați, de rămâi pironit ca un olog ce-așteaptă să fie ajutat să se urnească. Ne-am salutat, iar celelalte două ne-au părăsit din mers, pesemne erau vorbite de dinainte, nu știu, nu mi-a zis niciodată asta, dar așa părea. I-am oferit brațul meu drept toartă și am luat-o din loc. Am mers vreo sută de metri fără să schimbăm vreo vorbă. La un moment dat am spus eu „Și?” habar n-aveam ce dracu s-o întreb. Nu mi-a zis nimic timp de un minut, după care mi-a-ntors-o tot cu o întrebare „Și ce?” „Păi ce să fie, zic eu mai sfios, zi și tu cum te numești, că ne știm doar din vedere, nu și după nume, eu sunt Marian, Marian Andronescu, tu?” „Eu sunt Paula, Paula și atât, restul nu contează atât de mult”. Am mai mers cam o sută de metri, înapoi, în direcția din care am venit, dar pe partea cealaltă a străzii. Zăpada sticloasă ne scârțâia sub tălpi. Era frig. Aveam nasurile roșii de parcă ne podidea sângele. M-am oprit și i-am zis apoi, cu un tupeu fantastic, recunosc acum, „Ei bine, Paula Și Atât, ce-ai zice dacă am merge la tine?”. Ea a zâmbit scurt și a zis că „Da, de ce nu?”. Poftim, mi-am zis în gând, ce dracu mă, am luat-o razna, nu pot să cred ce-mi face asta!? Eu credeam că-mi va zice vreo două, că-s nesimțit și mă bag cu forța în sufletul omului, să plec de unde am venit și de-astea. M-am conformat dacă tot m-a mâncat în cur… 

*

            Când am ajuns în dreptul ușii, îmi făceam deja griji, cu cine o fi acasă, ce o să spună ta-su, ce o să spună mă-sa… îmi trecea prin cap să caut vreo scuză, ca să nu mai intru. Prea târziu. A deschis ușa larg și mi-a făcut semn să poftesc în casă. Am intrat. Holul era mic, înghesuit, avea o ușă cum vezi la țară, ușă prin geamul căreia se vedea camera de zi, iar mai în capăt dormitorul. În dormitor am zărit pe perete, ceva ce nu mai văzusem până acum la mine acasă, o carpetă. Era, evident, scena răpirii din serai. Aproape m-a bușit râsu‘, dar m-am abținut, era prea riscant și chiar nu vroiam să jignesc pe nimeni. M-am descălțat, mi-am dezbrăcat geaca, între timp am simțit cum mi se udă șosetele  de la apa scursă de pe ghete, și am intrat în camera de zi. Acum chiar am zâmbit, la vederea unor mileuri din macrame cu bibelouri pe ele, dar imediat în stânga am zărit o femeie, brunetă, care stătea pe fotoliu, cu piciorele trase sub fund. Am zâmbit mai larg, așa încât să mi se vadă puțin dinții. „Sărut mâna!”, zic, „Bună seara!” îmi răspunde femeia, dar în același timp o căuta pe Paula cu privirea, încercând să întrebe cine sunt și ce caut acolo la acea oră. Era totuși o oră cam târzie, era trecut de unsprezece noaptea. Mă prezint, întind mâna, femeia întinde și ea mâna. În următoarele secunde am rămas șocat, femeia era mama Paulei. Nici cea mai mică asemănare, Paula avea tenul atât de alb, iar mama sa era atât de tuciurie! Cred că seamănă cu ta-su, îmi zic eu, cine știe. Dar ta-su nicăieri, m-am gândit că o fi plecat pe undeva.

          M-am așezat pe un fotoliu. Pe o măsuță erau două pachete de țigări și o scrumieră. Mi-am scos țigările și le-am pus cu bricheta deasupra, pe măsuță, lângă celelalte. Spre uimirea mea, unul dintre pachete era al Paulei. Și-a aprins prima o țigară și a tras din ea cu poftă, deloc elegant. Eu, bărbat, dar nu puteam să fumez în fața mamei mele!

*

            Așa am cunoscut-o pe Simina. Da, Simina e Paula, de fapt Paula nici nu există, Paula era doar un nume inventat. Am aflat asta când m-am dus a doua zi la Andrei, la spital, să văd ce-i face mâna. I-am zis că m-am întâlnit cu Paula, că am fost la ea, că am cunoscut-o și pe maică-sa… Andrei m-a oprit „Înseamnă că te-ai întâlnit cu altcineva, fata pe care o știu eu, se numește Simina”. „Nu se poate, sau da, poate o cheamă Paula Simina și nu mi-a precizat asta, n-am avut timp să ne cunoaștem așa bine”, i-am zis eu cu o oarecare siguranță în vorbe.„Nu e nici o Paula Simina, se numește Simina Roman. Am fost în aceeași clasă în generală”,„Păi, de ce m-ar minți, nu văd nimic în neregulă cu numele ei?” „Asta o să afli tu, eu de unde să știu?”

             Am plecat cam nedumerit de la Andrei – era bine, fusese cusut și era bandajat – mă tot întrebam, de ce nu mi-o fi spus numele real? Ce oare ascunde  fata asta? N-ascundea nimic, a început să râdă când am întrebat-o și mi-a zis că se gândea că i s-ar potrivi numele acela, dar dacă nu îmi place, revine la numele său real. M-a pufnit râsu‘, mi-am zis că nu-i așa grav, are încă mintea unui copil.

            Era sâmbătă, pe la zece și jumătate când m-am dus la Simina. Maică-sa era tot pe fotoliu – cu piciorele trase sub fund – fuma o țigară și își bea cafeaua. M-au primit zâmbitoare. Între timp au schimbat canalul TV, de pe un post de muzică pe un altul, apariția mea le-a făcut să creadă că nu agreeam genul lor muzical – așa și era – apoi m-au servit cu o cafea. Am fumat vreo trei țigări și am vorbit tot felul de banalități ca să umplem timpul. La un moment dat, îmi spune Simina zâmbind „Îți mai amintești că anul trecut m-ai cerut de soție?” Am rămas mut. Zic „Glumești, nu?” „Nu glumesc, chiar așa ai făcut. Ieșeai dintr-un restaurant, din Palace, și m-ai întrebat dacă vreau să fiu soția ta.” Eram mut de-a binelea, încercam să-mi amintesc episodul. „Nu ți-am răspuns, am plecat acasă și i-am zis mamei «Ia uite, mamă, ce-am pățit, m-a cerut un prost, pe care nici nu-l cunosc, de nevastă!» și mama zice «Și nu i-ai zis, mamă, vreo două, toți proștii cred că dau eu, fată așa frumoasă, cu una, cu două!?» „Mi-am amintit, da, așa e. Ieșeam într-o seară de la Palace, eram amețit, când a apărut o domnișoară în calea mea, deci tu erai?” „Da, eu.”

             Nu m-am supărat că mă făcuseră la vremea aceea prost, eu eram bucuros de fapt, de o așa întâmplare ciudată, întâmplare ce-mi sugera că nu poate fi doar o simplă coincidență și că trebuie să aibă o semnificație aparte. Poate o fi destinul, destin în care nu crezusem până atunci. Parcă mai tare mi s-a pus pata. Nu mai puteam rezista cinci minute fără să o văd, parcă îmi furase mințile, nu mai eram eu, cel pe care-l știam și-l știau și o grămadă de prieteni, cel care nu iubea pe nimeni, care nu punea suflet în nici o relație, cel care nu dădea voie nici unei femei să pătrundă mai mult decât era cazul, în sufletul lui. Eram schimbat în totalitate, aveam o licărire de fericire în ochi, pe care o observase și mama. „Da‘ ce fericit ești azi, mamă!” îmi zise ea în timp ce bătea de zor cinci albușuri de ou din care vroia să facă o prăjitură. „Da, mamă, sunt. Am cunoscut o fată. O cheamă Simina, locuiește peste drum, cred că o ști pe mama ei” „Poate, mamă, e mic orașu‘, dacă o văd sigur o știu.” „Îmi place chiar mult, mamă.” „Păi, vezi, termină cu examenele, că apoi ai timp” „Termin, stai liniștită. Hai că ies, mă duc la Simina” „Bine, mamă, să fii băiat cuminte!”

             Era tot sâmbătă, eram pentru a doua oară la ea. Când am intrat m-a izbit un miros puternic de sarmale – maică-sii îi plac mult sarmalele – încă erau pe foc. Simina m-a servit cu prăjituri. A zis să am grijă că de-abia le-au luat din cuptor și încă n-au apucat să se răcească. Am luat una, era rece și tare, dar nu am băgat deloc de seamă. A început să râdă ducându-și capul pe spate „Tu, chiar ai crezut!? Noi nici nu facem prăjituri vreodată. Le-am cumpărat de la magazin. Dacă tot sunt, de ce să ne chinuim să facem?” „Jur că nu mi-am dat seama, dacă nu îmi ziceai trăiam cu impresia că sunt făcute de tine” Erau bune al naibii acum! Înainte nici nu prea mâncam așa ceva pentru că mie îmi făcea mama acasă proaspete. Ce naivi și creduli sunt îndrăgostiții! Tot ce zboară se mănâncă, asta până se trezesc, iar când se trezesc, dragostea trece prin stomac.

             A fost prima oară când mi-au plăcut prăjiturile de magazin, cum a fost și prima oară când i-am spus unei femei că o iubesc. Acest cuvânt cred că are și ceva diavolesc în substanță. Dacă îl spui într-un moment în care trăiești cu adevărat acea senzație de atracție, te va lega veșnic și chiar dacă nu vei mai fi cu acea persoană, de fiecare dată când îți vei aminti de ea, vei ști că ai făcut greșeala vieții că te-ai încurcat cu altcineva. Am mai auzit la unii spunând că dacă erau deștepți și nu se încăpățânau erau și acum cu nu știu care și că ce fericiți ar mai fi fost… Eu deocamdată mă încăpățânam să fiu cu ea, cu Simina, să o iubesc și să o visez cu ochii deschiși dacă nu era lângă mine.

             Duminică am plecat la facultate. Mi-am luat la revedere aproape cu ochii în lacrimi. Urma să revin weekend-ul viitor, dar mi se părea o veșnicie, un chin pe care până atunci nu îl mai trăisem decât de dorul părinților mei și ăla totuși era altceva.

*

             Legătura noastră devenea tot mai strânsă, petreceam mai mult timp împreună, învățam și lucram pentru licență la ea acasă. Ai mei mă vedeau din ce, în ce, mai rar. Plecam dimineața, mă întorceam pe la prânz, plecam din nou și mă mai întorceam dimineața pe la patru. Legătura cu prietenii era din ce în ce mai slabă. Ne-am mai întâlnit de vreo câteva ori cu ei, iar Simina dădea uneori de înțeles, alteori îmi spunea în față, că nu-i agreează și că atunci când sunt în preajma lor nu mai sunt același om, că nu-i mai dau atenție. Odată mi-a zis „Dacă nu-ți convine, du-te cu prietenii tăi și lasă-mă pe mine!” Era un semn clar, e o femeie posesivă, iar eu spre rușinea mea i-am respectat regulile fără să negociez. Nu mi-am mai lăsat nici o portiță deschisă, dar sunt sincer și spun că nici nu mi-am dorit. M-am complăcut în această postură de băiat cuminte, exagerat de cuminte. Nu aveam clipe în care să fim separați, decât atunci când eram la mine acasă și totuși avea curajul să-mi spună că bagă mâna-n foc că o înșel. „Rămâi la noi” mi-a spus într-o zi Mariana – maică-sa, am uitat să specific numele, Mariana Gavrilă, era divorțată, de asta și absența soțului din peisaj. Am înțeles că o luase razna și era internat – „Rămâi la noi, că ș-așa pleci dimineața la cinci de aici.” M-am gândit imediat, că sigur, sugestia maică-sii are legătură cu gelozia excesivă a Simonei. Că s-ar fi gândit maică-sa, să facă acest pas pentru siguranța fetei, că eu nu o înșel,  poate și pentru siguranța ei. Atât mi-a trebuit. M-am dus la ai mei și le-am spus că vreau să mă mut la Simina. N-au fost împotrivă, între timp le cunoscuseră și li se confirmase că mă țin de carte și că învăț pentru examene. I-am întrebat ce părere au despre Simina și mi-au spus că lor le place, oricum, lor le place tot ce-mi place și mie, contează doar ce mă face pe mine fericit.

              Acum însă, îmi dau seama că existau mai multe motive pentru luarea deciziei de a mă muta la ele. Unul dintre motive era acesta, pentru siguranța fetei că nu o înșel, al doilea era ca să nu vorbească vecinii despre plecările mele la patru dimineața – de parcă stătea cineva să mă păzească – al treilea motiv, legarea definitivă a destinelor noastre – era tot legat de vecini, ca nu cumva să râdă cineva de ea și fata ei, în caz că ne vom despărți. Era foarte curioasă dacă am trecut la nivelul următor al relației noastre „Băi, voi sigur ați făcut ceva că prea vă înghesuiți unu-n altu” , iar când i-am confirmat, i-am citit neliniștea pe chip. Dacă, acum, după ce i-am folosit fata, o părăsesc? – iar al patrulea motiv e chiar caraghios. Era foarte încântată, ca o bunicuță cu mentalitate veche, că sunt la facultate și că ce ginere deștept are ea. Facultatea pentru mine a fost o alegere firească, am considerat că acesta e următorul pas pe care trebuie să-l fac în viață însă nu l-am făcut constructiv – a fost doar o altă etapă și nu un scop – l-am făcut, alegând să urmez ceva din plăcere. Știam că după finalizare îmi va fi foarte greu să-mi găsesc de lucru în domeniu, poate chiar imposibil. Și pe deasupra nici măcar nu intrasem cu o medie mare, intrasem aproape la limită. După ce am trecut și prin astea, acum știu că studiile superioare nu mai sunt ce-au fost, cărturarii nu mai sunt cărturari devotați. Acum totul este doar un business, iar absolvenții – într-o majoritate îngrijorătoare – niște parveniți, care după terminarea studiilor au atitudine de oameni importanți, cu pretenții, că ce au mai învățat ei și ce deștepți mai sunt. Sunt sătul de astfel de persoane, le recunosc după câteva vorbe.   

             Își făceau probleme în zadar. Dragostea mea pentru fata ei era tot mai puternică cu fiecare scenă de gelozie pe care o făcea. Mă ațâța să fiu al ei și doar al ei, mă amăgea și mă făcea să mă simt vinovat de lucruri pentru care nu ar fi trebuit vreodată să mă scuz.

             Am și dovada iubirii mele necondiționate pentru această fată, ce nu poate fi combătută de nici un specialist în dragoste. Eram cu tovarășii mei – asta se întâmpla undeva după o săptămână după ce ne cunoscusem – băteam strada n-aveam nici un plan pregătit, nu știam ce va urma să facem în următoarele ore, decât eu, aveam să mă întâlnesc cu Simina ceva mai târziu. Lângă clădirea liceului zăresc doi băiețași, la vreo douăzeci și cinci de ani fiecare. Unul dintre ei vorbea la telefon, iar celălalt, un tip cu gâtul lung și cu urechile clăpăuge, în care avea îndesați vreo zece perechi de cercei de argint, se certa cu o domnișoară. Le-am zis băieților să stea pe loc. L-am luat doar pe unul cu mine, așa era corect, ei doi, noi, doi. La un moment dat, clăpăugul, o bruscă pe domnișoară, apoi ridică mâna să o pocnească. Fiind foarte aproape de el, am avut timp să-i parez lovitura, l-am prins de ambele mâini și l-am lipit de zid. O talpă i-am pus-o pe bocanc. Era imobilizat clăpăugul. „Ce faci, Cerceluș? Bați femei? De unde ești?” Păi să vezi… că n-am vrut, că aia, că cealaltă, că nu-s din oraș, câr, mâr. „Auzi, băi, Cerceluș? Mă auzi ce spun? Tu nici măcar nu ești din oraș și totuși ai tupeul jegos, să bați o domnișoară în plină stradă? Prietene, tu, conștientizezi în ce te-ai băgat?” Clăpăugul amuțise. „Uite cum facem, ca să fie treaba bună pentru toată lumea” Clăpăugul se mai luminase, simțea că e loc de negociere. „Noi nu putem lăsa să se întâmple astfel de lucruri la noi în oraș, altfel ne-am complace așa și mâine, poimâine,o să ne trezim că o să ne bateți femeile. Nu suntem cârpe de șters pe jos! Ști câte lucruri am putea să vă facem Cerceluș și ție și prietenului tău?” Prietenul său care până atunci nu paruse neliniștit, acum simțea că are și el un rol în scena asta. Se observa cum îi tremură bărbia, nu de furie cât de frică, iar o palmă i se zbătea pe pulpa piciorului. Ciudate apucături pot avea unii oameni în astfel de situații!„Bănuiesc că-ți închipui, dar te rog alegele pe cele mai groaznice! Auzi, Cerceluș, sau cum te-o fi chemând, oricum nu mă interesează, nu vreau să legăm prietenii, câți bănișori aveți disponibili pentru noi?” „Păi, ă… ă… avem ceva, da, avem nu-i problemă, vi-i dăm dacă asta vreți de la noi, nu-i problem” „Problemă sau problem?” „Problemă” „Aha. Am crezut că ști și altă limbă. Da, măi, Cerceluș, e bine, e bine dacă ai. Vezi tu, noi suntem de fapt vreo zece inși și nu ne-ar fi greu să vă tâlhărim, dar noi nu facem asta. Noi, ne gândeam că o să mergem undeva și o să suportăm să ne faceți cinste. Ce zici, Cer-ce-luș?” „Păi ce să zic, e bine, facem cinste” „Cere-ți scuze de la domnișoară. Spune-i că e frumoasă și că tu nu meriți să cunoști o așa fată.” Făcu întocmai, ba chiar a avut o atitudine de copil, ceea ce mă făcu pentru moment să-mi pară rău, dar mi-am amintit imediat cum a bruscat-o și ce urma să se întâmple. „Bun, băieți, să mergem!” i-am chemat făcându-le și semn cu mâna. „Apropo, Cerceluș, băieții mei consumă câte două beri, de fiecare, așa trebuie să faci comanda, de fiecare dată dublu, e simplu, e ca și cum ai fi beat și în loc de unu vezi doi.”

              Ne-am dus și am făcut întocmai cum am stabilit cu Cerceluș. La un moment dat mi-am dat seama, în beția mea, că trebuie să ajung la Simina. Mi-am zis că și dacă-mi spune Dumnezeu să nu mă duc, mă voi duce. Era foarte important pentru mine să ajung la ea acasă. Mi-am lăsat tovarășii în compania celor doi.  Am ajuns cu greu la Simina, deși nu locuia foarte departe de locul de unde plecasem, oricum nu-mi mai aduc aminte exact totul, doar atât, că așa au cunoscut-o pe mama, care a fost nevoită să mă ia acasă și să-și ceară mii de scuze față de Mariana și Simina – asta cu luatul acasă de către mama, a fost tot o idee cretină de-a Marianei, că vezi Doamne, n-aș fi putut ajunge singur, sau cine știe ce-aș mai fi făcut – și că atunci i-am spus prima oară Siminei „Te iubesc!” Asta e dovada iubirii mele, ce nu poate fi combătută de către nimeni, asta fost întâia mea declarație de dragoste, pe care am făcut-o cuiva vreodată. Ceea ce spune un om beat – cu toate că un om beat nu mai e la fel de priceput la vorbe în acel moment, dar nu un bețivan, nu, nu un bețivan, căci un bețivan are mintea ferfeniță, un bețivan ajunge să se îndoiască de însăși existența sa, nu, ci un om care se îmbată ocazional, care nu face din asta o obișnuință – nu poate fi decât cel mai pur adevăr rostit de către cineva vreodată. Acela a fost momentul în care cuvântul te iubesc a căpătat sens și valoare, a fost acel moment în care sentimentul de iubire a trăit șocul de a fi receptat de către conștiința mea. Însă-și divinitatea ar fi putut în acel moment să semneze un act, care să certifice sentimentul meu pur de iubire.

            Mă întrebasem până atunci de ce nu a fost valabil și pentru mine „prima dragoste nu se uită niciodată”, însă, eu, înțelesesem greșit cuvântul dragoste. Îl folosisem ca sinonim pentru sex. După ipoteza mea greșită, eu acum ar fi trebuit să fiu cu o târfă, că prima a fost clar din curiozitate și-a trebuit să știe măcar ea ce are de făcut. Și plus că prima trebuia să-și asume că a făcut-o, că doar eu, cum aș fi dovedit că am intrat în rând cu ceilalți. Copilării… Cert e că doar prima a fost publică, orice mucios face asta, iar celelalte au fost doar simple aventuri, patimi, pe care le-am păstrat doar pentru mine. Oricum senzația ce-am avut-o când am dezvăluit-o pe prima, m-ar fi împiedicat să o fac și cu celelalte. Am avut senzația că mă aflu în fundu’ gol în fața tuturor, iar lucrul acesta nu mă caracterizează. Sunt, de fel, un pudic, care n-ar face striptease chiar și pe bani, cu toate că n-aș avea vreun handicap de ascuns.

*

              Trecuse un an de zile de când renunțasem la anturaj, în favoarea iubirii. Simina a dovedit, într-adevăr, că-i o femeie posesivă, egoistă, ce-i drept încă necoaptă. Într-un an, deja avusesem nenumărate scandaluri, dar al naibii, parcă ne legau tot mai mult, făceau ca relația să fie tot mai puternică! Eram cu adevărat de nerecunoscut. Eu, băiatul rău, care nu dădea doi bani pe sentimente, care nu putea să spună nici unei ființe „te iubesc!”, eram prins în mrejele  Afroditei, care parcă îmi ținea creștetul între picioarele ei și mă amețea cu parfumul ce izvora de acolo. Îmi doream să stau de vorbă cu mine și să-mi pun în ordine gândurile. Doar o parte din mine dorea asta, o parte, îmi cerea mereu amânarea.

            Tovarășii mei și-au văzut de chefuri, de golănii, nu se terminase lumea odată cu plecarea mea. M-au tatonat vreo trei luni, dar când și-au dat seama că nu există nici un leac pentru boala de care sufeream, au renunțat. Andrei Ghinea, între timp, și-a luat permisul de conducere. Zi de zi rula, cu o Dacie obosită, 1310, pe puținul asfalt al micuțului nostru oraș. Mă gândesc și acum, cum naiba i-o fi dat ăstuia permisul? Un tip care să sufere de teribilism mai mult decât Andrei, încă nu am cunoscut. Își umplea mașina la refuz, fete, băieți, călare, îngrămădiți, se crucea lumea când îi vedea.

Într-o zi a venit mama, plânsă toată. Zic „Ce s-a întâmplat, mamă, ești bine?” „Cică a făcut accident Ghinea. Nu știu prea multe, cică nu era singur în mașină. Sunt și morți, dar nu știu cine.” M-am prăbușit în hol și-am început să plâng ca un copil. Simina plângea cu mine. Le vedeam în fața ochilor, cadavrele tovarășilor mei, sfârtecate de fiarele contorsionate ale mașinii. Mi s-a întors stomacul pe dos, îmi venea să vărs. Simțeam, parcă, în nări mirosul sângelui ce se scursese pe banchetele mașinii. Mi-a luat ceva timp până am fost în stare să mă ridic, să-mi șterg lacrimile și să mă duc să mă interesez de starea lor.

              Am aflat că au fost doar trei inși în mașină: Andrei, care conducea, un băiețaș nou, care tocmai își făcuse intrarea în gașcă și Năros – așa îi spuneam noi, se înțelege de ce – restul rămăseseră în club și îi așteptau să vină cu vreo două pițipoance. Înainte să plece după pițipoance, Andrei le-a zis băieților „Cine vrea să moară, să vină cu mine!” Care era ocupat cu vreo pipiță, sau cu vreo sticlă de ceva, i-a zis că-l așteaptă să se-ntoarcă, însă, Năros și tipul cel nou se plictiseau pe un colț de canapea,  nu prea aveau chef de nimic, așa că au ales să meargă cu el. Nici n-au luat în seamă vorbele lui Andrei. Andrei a călcat pedala până la podea. Într-o curbă, a pierdut controlul mașinii și-au nimerit direct într-un stâlp. Andrei a rămas încarcerat de la brâu în jos, dar era întreg – puțin  mai lipsise să-l dea pe din două – tipul cel nou, stătea pe locul mortului, dar ca printr-o minune, a scăpat cu viață. Nu-și pusese centura, iar impactul l-a catapultat prin parbriz, peste gardul unei întreprinderi. S-a ridicat în picioare, s-a scuturat, și-a mai sărit și gardul să vadă ce se întâmplase cu ceilalți doi. Năros, cică, stătea întins pe trotuar și scotea un horcăit din plămâni. El stătuse pe bancheta din spate, dar în urma impactului, mașina s-a răsucit și s-a oprit violent cu roata dreaptă-spate, în bordură, iar portiera s-a deschis. Năros a fost proiectat direct în stâlpul gardului. Lovitura violentă pe care a suferit-o la cap, i-a fost fatală. Și-a dat sufletul acolo, în stradă. Dar și mai sfâșietor a fost momentul în care a apărut bunicul lui Năros în stradă, să vadă ce s-a întâmplat – bunicul lui chiar acolo locuiește, peste drum de trotuarul unde Năros și-a dat sufletul – iar când a văzut despre cine era vorba s-a luat cu mâinile de cap și și-a blestemat zilele și pe Dumnezeu.

               După două zile m-am hotărât să-l sun pe Andrei, cu toate că o parte din mine n-ar fi vrut. L-am întrebat dacă e bine, mi-a răspuns că da, doar că e în ghips mai tot. Părea vesel, iar asta m-a revoltat, îmi venea să intru prin telefon și să-l strâng de gât. Năros era la morg, iar lu Ghinea îi ardea să fie vesel. M-am abținut cu greu să nu-i zic vreo două. La un moment dat a-nceput să plângă și să-mi zică de Năros „L-am omorât pe Năros, bă, frate! L-am omorât! Ce mă fac eu, frate, ce mă fac?”, atunci mi s-a strâns inima-n piept și n-am mai putut să-i zic nimic. M-am gândit că poate i-aș face rău, o fi având gânduri sinucigașe. L-am îmbărbătat, i-am zis să stea liniștit că o să se însănătoșească cât ai zice pește. Vorbeam gâtuit, chinuit, parcă obligat de cineva, așa că la un moment dat am închis, am închis telefonul de tot, lăsând să se creadă că mi s-a descărcat bateria, sau că n-am semnal.

             În memoria lui Popa Mihai (Năros)

*

            Au trecut cinci ani de atunci și încă mă gândesc la acel accident. Pe moment nu mi-a trecut prin cap, dar mai apoi am realizat că dacă nu era fătuca asta, Simina, actuala mea soție, eu aș fi putut fi în acea mașină. Eram împreună cu Andrei și când trebuia să urinăm, de aceea cred că ar fi fost imposibil ca eu să fi lipsit în acea seară nenorocită. Probabil că întâlnirea cu ea mi-a salvat viața. Zic probabil pentru că nu știu sigur, ceea ce știu cu siguranță este că viața mea, clar, s-a schimbat. 

           Golănașul din mine s-a îmblânzit, m-am transformat într-un familist convins. Certurile dintre mine și Simina au continuat și vor continua, a rămas la fel de posesivă și egoistă, nu are leac. Leac nu am nici eu. O iubesc la fel, se pare că nu o să mă vindec niciodată.

          Asta-i doar o picătură din viața mea, într-o zi voi povesti ce s-a mai întâmplat între mine și Simina, soacră-mea – la care nu mai locuim –  poate voi povesti câte ceva și  legat de copilăria mea, o copilărie fericită, ce-i drept.

          Eu, Marian Andronescu, vă doresc să iubiți! Iubirea lasă urme adânci și amintiri… amintiri amare, amintiri dulci…  

Fine

autor  Ciprian Alexandrescu

Povestea Urâtei, autor Nick Sava

Povestea Urâtei

– S-a întâmplat de mult, de mult de tot, pe când saxii începuseră să atace spre apus. Un mare rege s-a ridicat atunci împotriva acestor păgâni – căci ei nu se închinau atunci Marelui Zeu! – şi i-a oprit, apoi i-a întors înapoi de au ajuns tocmai până în Albia unde au cerut sălaş, trăind şi acum prin unele oraşe, mai ales pe sub munte.

Şi acel rege vestit, Arostus pe numele lui, se înconjurase de războinici voinici, ca în basme. Toţi îi erau credincioşi şi îşi dovedeau vitejia călătorind prin ţinuturile lor îndreptând nedreptăţile, luptându-se cu tâlharii şi vrăjitorii cei răi, şi mai ales adunându-se sub flamura lui Arostus să stea în faţa năvălitorilor, căci nu numai saxii au vrut să cotropească pământurile lor bogate… Se zice că aşa de frumos era în acel ţinut, Loriant, că şi zânele trăiau acolo printre oameni!

Avea regele obiceiul ca la toate marile sărbători lăsate de către Marele Zeu şi Sfântul Prunc să fie spre bucuria oamenilor, să poruncească vitejilor să se adune în jurul unei mese rotunde, la care toţi stăteau egali. Şi fiecare îşi povestea aventurile prin care trecuse între cele două sărbători. Dar cea mai mare sărbătoare era ziua Naşterii Pruncului.

Se întâmplă ca într-un an de Ziua Naşterii Pruncului, oastea lui Arostus tocmai învinsese cu totul pe saxi şi vitejii se bucurau împreună de pacea pe care o aduseseră în ţinut, că iată cum intră în sala uriaşă o domniţă frumoasă ca un vis. Îmbrăcată cu totul în roşu, cu părul galben lung până la mijloc, cu bijuterii mândre pe ea, părea o regină – părea chiar mai frumoasă decât regina Junera, soţia lui Arostus, neam din neamul zânelor!

Se apropie domniţa cea frumoasă de masă şi se închină regelui, spunându-i:

– Îţi aduc închinăciune, rege Arostus, şi te felicit pentru măreaţa ta victorie. Ştiu că eşti viteaz şi puternic, că nimeni nu-ţi poate sta în faţă. De aceea vin în faţa ta să mă plâng de nedreptatea pe care mi-a făcut-o un ticălos de cavaler care nu vrea să-ţi recunoască puterea şi stăpânirea.

– Spune, cinstită domniţă, i-a răspuns cuviincios Arostus, care găsea vorbe bune şi pentru nobili, şi pentru cei umili.

– Este acest cavaler numit Rasan Basan, în Castelul Malpery. Şi de acolo, de câte ori vede trecând cineva, iese cu putere şi-l calcă, îl ucide ori îl ia prins şi-l duce în fortăreaţa castelului său. Iar noi, eu şi cu iubitul meu soţ, ne-am întors dintr-o călătorie trecând în neştiinţa noastră prin apropierea Castelului Malpery. Soţul meu a fost şi el în oastea ta, rege Arostus, luptând împotriva saxilor, iar de la bătălie s-a întors rănit. De aceea, când a ieşit Rasan Basan împotriva noastră, el nu s-a putut împotrivi. Iar ticălosul de cavaler l-a legat, aşa rănit cum era, pe cal, şi l-a luat cu el. Iar cum eu încercam să mă împotrivesc şi îi căzusem la picioare, rugându-l să ne păsuiască, mi-a dat o palmă, crăpându-mi buza!

Auzind de această fărădelege, toţi vitejii de la masa regelui săriră în picioare, bătând cu săbiile în masă şi jurând că nu vor găsi linişte până nu vor pedepsi un ticălos care se dă drept cavaler, dar încalcă poruncile cavaleriei, lovind o doamnă frumoasă şi fără apărare. Dar regele Arostus se ridică şi el în picioare şi zise:

– Precinstita domniţă a venit drept la mine, cunoscând în mine un apărător al celor năpăstuiţi şi un răzbunător a celor umiliţi. Aşadar, mie mi se cuvine să iau armura şi armele şi să pornesc spre Castelul Malpery, să înfrunt acel ticălos Rasan Basan. Să mergem, domniţă!

Şi chiar în acel ceas, îndemânatecii scutieri ai regelui îl îmbrăcară în armura lui din oţel strălucitor, îl încinseră cu vestita lui sabie Xaliba, şi îi dădură în mână un scut ţeapăn şi o lance lungă şi puternică. Pe calul său fără seamăn, Velandir, porni regele cu domniţa în spatele şeii lui, căutând să ajungă cât mai grabnic la castel. Şi ajunseră după câteva zile, după ce trecură printr-o pădure vrăjită, o mlaştină fără capăt şi un lanţ de munţi cu vârfurile ascuţite ca un fierăstrău.

Acolo, pe o insulă în mijlocul unui lac, se înălţa un castel construit din blocuri de piatră neagră, cu donjonul din piatră albăstruie, lucitoare. Duse Arostus la buze cornul său de vânătoare şi lansă chemarea lui de înfruntare. De trei ori sună în corn. Cu un zornăit de lanţuri, poarta grea de lemn se lăsă ca un podeţ peste canalul ce despărţea insula de mal, şi pe acest podeţ păşi un cavaler îmbrăcat complet în negru, înalt cât un uriaş din vechime. Iar calul lui, tot atât de negru, părea chiar mai uriaş, aşa încât cei doi păreau mari cât o casă de om gospodar. Faţa cavalerului nu se vedea, fiind acoperită de vizieră. Din dosul vizierei se auzi strigătul înăbuşit al cavalerului:

– Rege Arostus, te dovedeşti viteaz şi cavaler, dar fără pic de minte! Nu e dat regilor să-şi lase ţara de izbelişte doar pentru a participa la aventuri cavalereşti. Ceea ce ţi se va întâmpla îţi va folosi spre învăţare de minte!

Regele Arostus era viteaz şi puternic, nu o dată făcuse dovada acestor calităţi. Deci, el nu se sperie, ci îşi lăsă viziera şi dădu pinteni calului – după ce lăsase domniţa jos de pe cal. Nu observase surâsul ei maliţios…

Şi, în timp ce Velandir se apropia ca o săgeată de podeţul pe care Rasan Basan aştepta liniştit, regele lăsă lancea în jos, gata să ia cavalerul în ea. Numai că, deodată, calul se opri ca împiedicat într-o mlaştină. Iar braţele viteazului căzură fără vlagă, scăpând scutul şi lancea. Se simţea Arostus fără putere, nici un cuvânt nu era în stare să spună.

– Haha, râse aspru cavalerul cel negru. Ai văzut, Arostus, cum ţi-ai pus ţara în cumpănă? Dreptate avea sora ta şi stăpâna mea, zâna Moriana, să spună că nu meriţi tronul.

Văzu atunci Arostus domniţa venind veselă spre podeţ. Vraja se îndepărtase şi în locul feţei frumoase şi dulci regele văzu chipul propriei lui surori, frumos dar plin de răutate.

– Hei, frate! Ţi-am zis eu că mintea îţi stă în lance. Ar trebui să poruncesc să ţi se taie capul! Dar pentru că ţara Loriant este şi ţara mea, te las să pleci pentru a-ţi pregăti urmaşul. Iar într-un an să fii înapoi, aşa cum o să-mi juri că o vei face. Altfel, ceasul ţi-a venit chiar acum!

Jură Arostus, neavând încotro. Înainte să plece, strigă zâna Moriana în urma lui:

– Pieirea o să-ţi vină de la o femeie, frate! Ţi-am zis întotdeauna să le cunoşti bine – sunt jumătate din populaţia stăpânirii tale. Dacă într-un an şi o zi de azi te întorci şi-mi spui care este lucrul pe care şi-l doreşte o femeie mai mult şi mai mult pe lumea asta, o să te iert.

Se întoarse Arostus trist la cetatea lui Galinore, unde îl aştepta toată curtea. Şi acolo le povesti întâmplarea prin care trecuse, fără să ascundă nimic. Aşa că toţi se întrebară care o fi lucru preţuit mai mult şi mai mult de femei. Întrebară mai întâi pe doamne şi domniţe: soţiile, mamele, fiicele, surorirle mândrilor cavaleri. Fiecare răspunse ba că una, ba că alta: care că cel mai de preţ lucru este frumuseţea, sau arta, sau averea, aurul, bijuteriile, hainele scumpe, prietenia, dragostea, curtenia, vorba frumoasă, şi tot aşa… Dar aşa de multe răspunsuri primi bietul rege, încât nu se putu hotărî care ar fi răspunsul aşteptat de Moriana. Porniră atunci cavalerii prin împărăţie şi întrebară toate femeile, şi nobile, şi soţii de negustori, de meşteri, la urmă slujnice şi ţărănci… Răspunsurile acum erau şi mai diferite. Uneia îi plăcea o mâncare deosebită, alteia o rochie, unei a treia un cal frumos… Ba o cerşetoare zise că o bucată de pâine e lucrul care ar mulţumi-o cel mai mult!

Trecuse aproape anul, iar regele îşi luă rămas bun de la toţi şi porni din nou spre castelul din mijlocul lacului, Malpery. De data asta porni alături de rege iubitul lui nepot, viteazul Guvin. Pe când treceau prin mlaştină, iată că se întâlnesc cu o femeie. Îmbrăcată toată în verde, de un verde ca mătasea broaştei, părea că se ridicase chiar atunci din mâl. Şi faţa îi era ca de broască. Cu botul mare şi dinţi galbeni şi lungi, cu bube urâte pe faţă şi ochi sticloşi, vineţii, cu o dungă ca la şerpi… Pe spate avea o cocoaşă, tot o cocoaşă avea între sânii mari şi căzuţi, iar fundul îl avea mare ca o iapă. Părul rar şi unsuros îi cădea zburlit şi liber până pe umerii largi şi căzuţi. Mâinile scurte şi puternice se sprijineau pe un toiag, încercând să o ţină dreaptă. Pielea mâinilor părea pătată, iar gheare lungi şi încovoiate terminau degetele noduroase.

– Hihi, hâsâi ea, răguşit. Duceam cap la tăiam, nu ştiam răspuns.

– Ba îl ştiu, zise regele. Am întrebat toate femeile.

– Femei spuneam ce el credeam. Moriana ştiam altcum…

– Şi tu ştii ce răspuns aşteaptă soră-mea? o întrebă Arostus, plin de o nouă speranţă.

– Ştiam! Da’ nu spuneam geaba, vream răsplat.

– Îţi jur că îţi voi da ce-mi vei cere, promise Arostus.

– Majestate, se împotrivi tânărul Guvin, nu promite fără să ştii pe ce. Poate te va înşela.

– Hihi, nobil cavaler nu credeam. Spuneam tain, răsplat ceream când veneam înapoi. Nu adevărat, nu veneam, hihi….

– Dacă ne întâlnim din nou, o să-ţi dau ce-mi ceri – dacă este lucru de virtute.

– Virtute eram, zise femeia, apropiindu-şi buzele groase de urechea regelui să-i spună taina. Nu uitam, promis eram, mai spuse ea la despărţire.

Porniră cei doi mai departe. Iată că ajung în faţa lacului şi podeţul se coboară, legând insula de mal. Apare cavalerul cel negru, Rasan Basan, călare, iar în urma lui păşeşte sprintenă zâna cea rea, Moriana.

– Ei, frate, zise ea, văd că te-ai întors cu credinţă. Ştiu că nu-ţi lipseşte aceasta. Ai adus răspunsul?

– Am adus mai multe răspunsuri, recunoscu Arostus. Şi începu să i le spună pe rând, aşa cum le ştia. Dar farmazoanca dădea numai din cap, refuzându-le, iar calul cel negru scurma cu copita nerabdător în lemnul podeţului. La urmă, zise zâna:

– Măi frate, de ţi-ar fi fost credincioase femeile de la curte, ţi-ar fi spus. Ţi-ar fi spus iubita ta soţie… Aşa, cavalerul meu îţi va lua capul.

– Ia-l pe-al meu, zise atunci viteazul şi credinciosul Guvin, păşind în faţă. Lasă-l pe rege să plece. Dacă ai trebuinţă de un cap, îl ai pe-al meu.

– Aha, nepoate, îi eşti credincios unchiului tău… Nu, nu-mi trebuie capul tău. Mai bine mergi tu şi ia în stăpânire ţara, cu încuviinţarea regelui.

Dar Arostus îşi amintise de cele câteva cuvinte spuse de femeia cea urâtă şi întrebă:

– Nu cumva ceea ce preţuieşte mai mult şi mai mult o femeie este să aibă putere asupra bărbatului ei?

Zâna Moriana se înnegri la faţă de supărare, căci acesta era răspunsul aşteptat de ea.

– Numai ticăloasa de Randal a putut să-ţi dezvăluie taina! Bine, de data asta ai scăpat de mine. Să văd cum o să scapi de soartă.

Furioasă, se întoarse pe călcâie şi dispăru sub bolta porţii, urmată de Rasan Basan. Cu un zornăit de lanţuri, podeţul se ridică şi cei doi se treziră singuri pe malul lacului cu ape întunecate. Bucuroşi, cavalerii porniră spre casă.

Dar în mijlocul mlaştinii îi aştepta Randal.

– Hihi, scăpam! Dam răsplat?

– Aşa cum ţi-am promis, zise bunul rege Arostus. Cere-mi.

– Vream soţ, hihi. Tu eram însurat. Peţeam alt mire – nobil eram ca tine! Nu vream, luam cap la rege.

Se întristă regele. Cine ar accepta o soţie ca Randal? Dar credinciosul Guvin spuse:

– Rege, nu trebuie să cauţi mai departe. Eu îţi sunt nepot, eu însumi fiu de rege. Am sânge tot atât de nobil ca şi tine – femeia asta nu poate găsi un altul mai nobil ca mine în tot ţinutul Loriant. Accept bucuros să o iau de soţie, dacă ea mă doreşte de soţ.!

– Hihi, se înveseli urâta. Vream soţ tinar şi frumos! Vream nunt, bucuram tot curte!

Nu avură încotro, nu se putură împotrivi. Guvin dădu mâna femeii şi o ajută să urce pe cal în faţa lui, cuprinzându-i trupul hâd în braţe.

Când intrară în cetatea Galinore, unde toată curtea aştepta cu nerăbdare întoarcerea regelui, toţi izbucniră în râs când văzură femeia cea urâtă săltând ca un sac plin cu paie în faţa frumosului cavaler. Când aflară însă că aceasta era mireasa lui Guvin, se îngroziră.

Regele pregăti o nuntă frumoasă şi bogată, aşa cum se potrivea propriului său nepot. Toţi veniră şi aduseră daruri de nuntă, dar când să felicite mirii, nimeni nu putu spune nici o vorbă, ci lacrimi de milă le picau din ochi.

Când nunta se sfârşi, Guvin se retrase în iatac cu mireasa sa. Încerca să nu-şi arate scârba şi tristeţea, ci îi spunea glume şi vorbe drăgălaşe. Femeia îi spuse:

– Lăsam la vorbă – nu eram ceas de vorbeam. Pupam la mireas, eram timp de iubeam!

Nu avu încotro Guvin. Închise ochii şi îi luă capul urât între palme şi o sărută pe buzele groase şi verzi, de broască. Ar fi vrut să-i dea dumul, dar braţele ei scurte şi musculoase îl cuprinseră pe după grumaz. Şi se miră de fragezimea buzelor… Se desprinse mireasa de gâtul lui şi îi spuse cu glas mângâietor:

– Iubitul meu soţ, priveşte-ţi mireasa!

Uimit, Guvin deschise ochii şi văzu în faţa lui o fecioară frumoasă, mai frumoasă decât cea mai frumoasă domniţă visată vreodată de el. Ochii ei mari şi frumoşi îl priveau cu dragoste.

– Nu te mira, iubitul meu soţ. Eu sunt Randal, zâna Pădurii de Smarald. Au început fiinţele magice să spună că sunt mai frumoasă decât însăşi Moriana! – şi asta ea nu a putut ierta. A pus o vrajă pe mine, dându-mi înfăţişarea asta, şi mi-a zis: „Numai când un om, un nobil cavaler, te va lua de soţie şi te va săruta de bunăvoie, o să se rupă vraja.”

Se bucură Guvin şi îşi luă mireasa în braţe, fericit.

– Să mergem, să mergem! strigă el. Să vadă toţi mireasa pe care şi-a luat-o Guvin!

Dar Randal dădu trist din cap.

– Nu se poate, iubite, pentru că blestemul e ridicat numai în parte. A ştiut Moriana ce face… Eu sunt zeiţă, tu om. Nu putem trăi împreună – decât sub un alt blestem. Aşa că nu pot fi cu tine în această formă decât jumătate de timp! Tu trebuie să hotărăşti care jumătate. Vrei să fiu aşa ziua, când curtenii mă pot vedea şi îţi vor aduce cinstire – în schimb, noaptea, când vom fi împreună, să nu te poţi apropia de mine decât cu scârbă? Sau vrei să mă ai frumoasă noaptea, doar pentru tine – iar ziua să stau ascunsă de ruşinea curţii? Hotărăşte tu cum vrei să fie.

– Ba nu, iubita mea soţie, zise Guvin atunci. Hotărăşte tu cum vrei să fie. Eu voi fi mulţumit oricum. Dar gândeşte-te că de multe ori ziua voi fi plecat la turniruri, bătălii, aventuri, iar tu vei sta singură şi ascunsă, de vei fi hotărît să fii frumoasă noaptea. Hotărăşte să fie bine pentru tine, căci mie îmi va fi bine oricum.

Se bucură Randal şi hotărî să fie frumoasă în timpul zilei. Mult s-au bucurat curtenii văzând dimineaţa mireasa, şi mai mult s-a bucurat regele Arostus, care îşi iubea nespus nepotul. Se zice că Randal era cea mai frumoasă domniţă de la curtea din Galinore! În schimb, când se lăsa seara şi curtenii continuau să petreacă, ea se grăbea spre apartamentul ocupat de ea şi Guvin în Castel. Tare se mirau curtenii de ce frumoasa Randal nu dorea să stea cu ei la petreceri. Dar toate rugăminţile lor au fost refuzate, chiar şi cele venind dinspre Arostus şi Junera.

Numai Guvin nu insista ca soţia lui să rămână. El era cel mai fericit cavaler cât era ziua de lungă. Ieşea mult mai rar în aventuri şi călătorii lungi, prefera să stea pe lângă castel. La turnire ieşea cu Randal şi se arăta să fie cel mai puternic şi priceput cavaler, câştigând cele mai multe întreceri. Împărţea această cinste cu ceilalţi doi mari cavaleri ai timpului, Trisam şi Luncelo. Şi nu o dată se întâmpla să-şi petreacă întreaga zi în iatacul soţiei…

Dar seara, când Randal se retrăgea în iatacul ei, el rămânea trist, singur. Rar se întâmpla să îşi facă drum spre cămările lui, ci mai adesea se plimba singur prin parc, sau încăleca pe cal şi pleca prin păduri, întorcându-se numai în zori… Randal nu zicea nimic, nu îl chema să vină să o vadă.

Într-o seară Guvin, în loc să coboare în grădină, porni şovăitor spre iatacul lui Randal. Aceasta trăia singură, refuzase să aibă slujnice în preajma ei pe timpul nopţii. Când intră Guvin la ea, o găsi stând tristă, cu lacrimi curgându-i pe obrajii verzi, puhavi. Randal ridică privirea spre el şi Guvin se simţi foarte vinovat. Se aşeză alături de ea şi începu să vorbească, povestind din întâmplările prin care trecuse, despre planuri şi vise… Cu graiul ei pocit, începu şi Randal să-i vorbească, fericită. Şi începând din acea seară, Guvin începu să-şi viziteze tot mai des soţia în timpul nopţii.

Cu timpul, descoperi că vorbirea lui Randal începuse să se schimbe. Nu mai era aşa de pocită – iar glasul semăna tot mai mult cu glasul ei drăgăstos şi mângâietor din timpul zilei. Ochii se schimbară şi ei, nu mai erau vineţii cu iris ca de şopârlă, ci deveniseră negri şi adânci, plini de emoţii. Începuse să găsească plăcere în aceste ceasuri petrecute împreună, prindea tot mai mult drag de ea.

Trecură aşa an după an. Acum, când se lăsa seara, Guvin se ridica şi oferea braţul frumoasei lui Randal, îşi lua rămas bun de ceilalţi curteni şi pornea cu soţia spre apartamentul lor. Geaba îi invitau acum ceilalţi cavaleri să mai rămână, geaba îl invitau pe Guvin la petreceri între bărbaţi – Guvin refuza simplu, dar hotărât. Toată curtea se întreba: „Ce-o fi cu ei? Care o fi taina lui Randal?”. Şi într-o noapte Randal i-a zis soţului cu tristeţe:

– Guvin, sunt şapte ani de când suntem împreună. Au fost cei mai frumoşi ani ai vieţii mele. Dar tu eşti uman, iar eu sunt zână. Blestemul este încă peste noi. Acum trebuie să alegi ce va fi mai departe. Pot fi frumoasă tot timpul, zi şi noapte, pentru alţi şapte ani – dar apoi voi muri. Sau putem trăi împreună toată viaţa noastră – dar eu va trebui să păstrez chipul hâd tot timpul. Numai tu poţi face această alegere! Gândeşte-te bine.

Guvin răspunse însă fără şovăire:

– Iubita mea Randal, tu eşti frumuseţea mea mereu, zi şi noapte. Ochii minţii te văd tot timpul frumoasă, tot atât de frumoasă ziua precum noaptea, şi tot atât de frumoasă noaptea precum ziua. Cum să aduc eu pieire asupra ta numai pentru a mă bucura de frumuseţea aparentă? Vom trăi cât vom trăi – dar împreună!

S-a bucurat Randal şi l-a luat în braţe cu dragoste, iar Guvin i-a răspuns cu aceeaşi iubire, deşi ea avea înfăţişarea de broască, fiind noapte. Şi i-a mai zis:

– Guvin, eu viaţa mi-o trag din puterea Pădurii de Smarald, de unde am ieşit de atâta vreme. Viaţa nu-mi va fi lungă dacă nu mă întorc acolo.

– Te voi urma! zise Guvin. Şi plecară în aceeaşi noapte.

Mare fu mirarea cavalerilor şi a regelui văzând dimineaţa că cei doi dispăruseră. Regele a trimis cavalerii în aventură să-i caute şi să-i aducă înapoi la Castelul Galore.

Au trecut anii. Regele Arostus s-a trecut, cum s-au trecut şi cavalerii lui şi minunatul ţinut al Loriantului. Au venit alte naţii, s-au format alte ţări. Baladele vorbeau despre faptele acestor viteji din trecut şi amintea şi de Guvin, cel mai viteaz, mai priceput, mai credincios cavaler de la curtea regelui Arostus, unchiul său, şi despre frumuseţea fără seamăn a soţiei lui, domniţa Randal. Şi despre marea lor dragoste şi dispariţia lor fără urmă într-o noapte…

Iar un strămoş de-al meu, ajuns trubadur pe acele meleaguri, a avut el însuşi o aventură. Într-o zi l-a prins o furtună şi s-a refugiat într-o pădure. Acolo s-a rătăcit şi, încercând să găsească o cărare, care să-l scoată afară, s-a înfundat tot mai adânc în codru, până a ajuns într-o poiană cu un izvor într-o margine. Alături de izvor era o mică peşteră, iar întreaga poiană era acoperită cu felurite flori mirositoare şi frumoase la privit.

Lângă izvor, în flori, stătea un bărbat cu părul albit şi o domniţă frumoasă cu părul de aur şi ochii mari, negri şi adânci, cu pielea feţei plină de riduri fine – singurele care îi trădau vârsta înaintată. L-au invitat pe acel strămoş al meu să poposească alături de ei şi să împartă cu ei hrana simplă pe care o aveau. Drept mulţumire, el a început să le cânte despre regele Arostus şi vitejii lui cavaleri. L-au ascultat cu bucurie, dar şi cu tristeţe, iar când au ascultat balada despre Guvin şi Randal, au plâns.

Atunci i-au spus cine erau: cei doi din balada cântată. Şi i-au spus toată povestea aşa cum fusese ea în realitate, căci nimeni nu ştiuse că noaptea frumoasa Randal devenea o altă fiinţă. Precum şi motivul pentru care părăsiseră pentru totdeauna curtea şi lumea oamenilor.

– Dar, s-a mirat strămoşul meu, cum de aţi trăit atât de mult?

– Puterea acestei păduri vrăjite ne ţine în viaţă, a zis Randal. Nu suntem nemuritori, căci eu îmi împart nemurirea cu Guvin. Îmbătrânim şi noi, vom muri cândva. Dar vom muri împreună, aşa cum am trăit.

– Şi nu aţi dorit niciodată să ieşiţi din nou printre oameni?

– De ce să fi ieşit? s-a mirat Guvin. Avem aici tot ce ne trebuie ca să fim fericiţi. Ce îmi poate oferi viaţa altceva, în altă parte? Trăiesc alături de iubita mea în linişte, pace şi dragoste. În peşteră avem un mic altar al Marelui Zeu şi a Pruncului Sfânt, la care ne închinăm. Moartea nu ne mai sperie, iar lumea cu deşertăciunile ei nu ne atrage.

– Dar cum s-a întâmplat că doamna Randal este frumosă, şi nu hâda de care aţi vorbit? S-a rupt acel blestem?

– Într-un fel, da, a râs Randal. Trăind atât de mult timp împreună, vraja pădurii a venit peste mine. Tu mă vezi aşa cum mă vede Guvin pe mine. Eu sunt în realitate cu înfăţişare de troglodit, dar el mă vede mereu cu înfăţişarea mea umană. De fapt, ceea ce vezi tu este imaginea sufletului meu!

– Nu-i aşa că-i frumoasă? a întrebat fericit Guvin, şi acel străbun a trebuit să mărturisească: niciodată nu întâlnise o doamnă mai frumoasă şi mai mândră decât Randal.

Dimineaţa i-au arătat drumul spre ieşirea din pădure. Oricât a încercat, niciodată nu a mai reuşit să intre în pădurea cea vrăjită, să-i întâlnească pe cei doi. Ar fi vrut să se întâlnească cu ei, să le cânte balada pe care o compusese el – aşa cum v-am spus-o eu. Şi cu aceasta am încheiat balada mea despre Viteazul Guvin şi Preafrumoasa Randal.

 

*

*    *

 

Se lăsase tăcerea. Mult timp au stat cei şapte aşa, gânditori. Despre ce gândeau Prinţul şi Netoata lui era greu de spus, dar într-un târziu Elina şopti:

– Ce frumos a fost! Niciodată nu am citit o carte aşa de frumoasă. Nici nu mai trebuie să-mi cânţi vreodată, tu-mi vei rămâne mereu în amintiri cu această baladă.

Boian se înroşi de plăcere, dar Elinei îi spuse:

– Cu ajutorul Marelui Zeu, îmi voi găsi Vocea şi Cântecul. Voi face o baladă despre domnia ta, o baladă cum nu a mai fost cântată vreodată pe acest pământ!

– Randal troglodit eram, zise Yulgur. Cunoşteam poveste la el, tot troglodit ştiam. Batjocorit eram, duşman la Duşman eram. Cunoşteam la Prunc, ajutam la el – carte sfânt nu povesteam. Mama la Prunc rugam la Mare Zeu răsplat dădeam la Randal. Zin la pădure făceam, chip om dădeam. Diavol, troglodit rideam, credeam Randal rău sfârşeam. Yulgur fericit eram, aflam Randal fericit eram cu om!

Leproasa se ridică deodată furioasă în picioare.

– Ha! Nu ştiu cum era acea Randal când era hâdă. Dar credeţi că pe mine m-ar fi sărutat Guvin? Dar ce vorbesc eu, m-ar fi sărutat vreun om, oricare om?! Uitaţi-vă la mine! Hai, uitaţi-vă! strigă smulgându-şi masca de pe faţă.

Toţi o priviră  cu un amestec de groază şi milă. Cine ştie din ce motiv, Netoata izbucni în plâns, dar Hitaiori o luă în braţe şi începu să o legene ca pe un copil, liniştind-o. Nimeni nu îndrăzni să-i spună leproasei nici un cuvânt, dar Yulgur se ridică greoi şi se apropie de ea.

– Vream vedeam biet troglodit? Vroim ştiam cum Randal eram? Priveam! îşi dădu gluga peste cap, arătându-şi chipul. Cei care îl văzuseră nu spuseră nimic, dar leproasa se trase înfricoşată câţiva paşi înapoi, murmurând:

– Oh, Mare Zeu!

Yulgur dădu trist din cap, vrând să-şi tragă gluga înapoi pe chip. Înainte să o facă, Elina se ridică şi se apropie de el, punându-i braţele frumoase în jurul gâtului şi lipindu-şi obrazul de pieptul lui vânjos, umflat de cocoaşă.

– Tu eşti frumos şi bun, sfântul meu prieten. Dea Marele Zeu să-ţi iasă în cale o preafrumoasă troglodiţă, să găseşti fericire şi pe acest pământ, nu numai în ceruri.

– Fericit eram, zise Yulgur emoţionat. Aveam frate bun la voi, prieten. Nu doream alt fericire. Mare Zeu bun la Yulgur eram!

 

Nick Sava,  Un joc- În căutarea lui Harap-Alb, Editura Atheneum, Vancouver,2007

 

Mama, autor Teodora Noje

Mama

Mâinile-i sunt fermecate,

Căci nimeni ca ea nu poate ,

Cu mângâieri să-ți aline

Temeri, griji, doruri, suspine.

Prin a ei blândă povață,

Lucruri bune te învață;

De rele te ocrotește,

Când greșești te dojenește.

Plângi mereu cu ochii ei

Și îți poartă pașii grei;

Ea ți-e înger păzitor,

Tu, lumina ochilor

Și din fașă la mormânt,

Tot copil, miracol sfânt.

Mâinile-i sunt fermecate,

Căci nimeni ca ea nu poate,

Într-o inimă s-adune,

Toată dragostea din lume.

 

 

autor  Teodora Noje

Marginalii la ” Zbor în bătaia săgeţii ” de H.-R. Patapievici, autor Ana-Maria Botnaru

 

 

          MARGINALII LA ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEŢII DE H.-R. PATAPIEVICI

 

          A iubi

 

„Când mă va chema la El în clipa Judecăţii şi mă va întreba « cine eşti? », îi voi spune: « lasă-mă să Îţi spun mai întâi pe cine am iubit; apoi Îţi voi mărturisi de oamenii care m-au iubit ei, şi în cele din urmă ai să cunoşti cine am fost ».“ (Zbor în bătaia săgeţii, fragm.150, pag. 179).

 

După ce în cercul meu de prieteni Zbor în bătaia săgeţii s-a citit cu nesaţ şi cu disperare, am propus cu imprudenţă un joc, şi anume ca fiecare dintre noi să-şi aleagă un singur fragment preferat încercând să justifice (pentru sine şi pentru ceilalţi) alegerea făcută. Am spus „cu imprudenţă“ pentru că jocul, devenit serios şi care avea să se repete şi cu alte cărţi, mi-a dat de gândit. Departe de a revela o presupusă coeziune a grupului, bazată pe o „constantă de sensibilitate“, el m-a ajutat să înţeleg lucrurile într-o lumină mai profundă, clarificând două aspecte: (i) Eram împreună nu pentru că aveam gusturi comune sau măcar convergente, ci pentru că puteam răspunde afirmativ la întrebarea Vezi acelaşi adevăr? şi (ii) O carte este cu adevărat mare atunci când oameni foarte diferiţi se regăsesc deopotrivă în ea şi, mai mult încă, atunci când lecturile succesive sunt resimţite ca o necesitate, căci înţelesul său profund nu este de tip ghiulea, ci se luminează treptat, iar din această aventură, uneori fără ca tu să ştii, ieşi de fiecare dată îmbogăţit.

Inutil de precizat că fragmentul meu în jocul de care pomeneam este cel citat la început. Am să încerc acum să reiau pe scurt explicaţia care a însoţit alegerea mea. M-a frapat de la prima lectură simplitatea austeră a acestui dialog imaginar, care se încheagă din întâlnirea a două verbe esenţiale: a fi şi a iubi.

Întrebarea « Cine eşti? » poate genera perplexităţi. Cum? Oare Dumnezeu nu ne cunoaşte? Şi nu ne va recunoaşte pe fiecare atunci când vom sta înaintea Lui în ziua de pe urmă? Punând această întrebare, Dumnezeu nu caută să obţină o informaţie. Dacă ar fi fost aşa, răspunsul primit trebuia să fie un nume. Or, el aduce mai degrabă cu o ghicitoare: « lasă-mă să Îţi spun mai întâi pe cine am iubit; apoi Îţi voi mărturisi de oamenii care m-au iubit ei, şi în cele din urmă ai să cunoşti cine am fost ». Justificarea unei existenţe exclusiv prin iubire e un gând foarte tare, deloc „liric“, ci mai degrabă înfricoşător prin suprimarea alternativei: nici succesul, nici puterea, nici bogăţia, nici suferinţa, nici măcar înţelepciunea nu dau seamă de ceea ce suntem. La Judecată vom fi întrebaţi despre iubire… Atât.

Simplitatea evanghelică a răspunsului dezvăluie o enigmatică dar precisă ierarhie: întâi – « pe cine am iubit », abia apoi « oamenii care m-au iubit ei ». De ce? Fiindcă iubirea dăruită depinde numai de noi, pe când aceea primită depinde întotdeauna şi de celălalt / ceilalţi. Apoi: a iubi este mai vast decât a fi iubit. Îl iubeşti pe Dumnezeu, iubeşti făpturile sale, îţi iubeşti părinţii, familia, prietenii, iubeşti măreţia naturii, înţelepciunea cărţilor, splendoarea muzicii, adevărul rugăciunii… Dar, în afară de Dumnezeu, nu poţi fi iubit decât de oameni.

«… şi în cele din urmă ai să cunoşti cine am fost ». Nu există om pentru care ecuaţia   a   i u b i   –   a   f i   i u b i t   să nu aibă o soluţie. Toţi iubim şi suntem iubiţi, însă combinaţia celor două date esenţiale este unică pentru fiecare dintre noi: a   i u b i   +   a   f i   i u b i t   =   a   fi.

 

http://www.scribd.com/doc/7574788/Horia-Roman-Patapievici-Zbor-in-Bataia-Sagetii

 

 

autor Ana-Maria Botnaru

 

 

 

Interviu cu Alexandru Buican de Miroslav Uram

S-A ÎNCERCAT SĂ SE ESCAMOTEZE CRUZIMEA PERSONAJULUI REAL, DECI S-A FALSIFICAT ŞI ISTORIA ŞI ADEVĂRUL PSIHOLOGIC…

 

Interviu cu Alexandru Buican  de Miroslav Uram

 

 

 

 

 

Miroslav Uram: Aţi tipărit recent, la Editura Livingstone, „Ţepeş. O biografie a lui Vlad III Dracula“. Care au fost dificultăţile adunării documentelor referitoare la acest „om de geniu […], om al soluţiilor geometrice?” Cum aţi verificat autenticitatea surselor de informaţie istorică pentru biografia aceasta?

 

Alexandru Buican: „Adunarea” documentelor nu a fost dificilă. Există culegeri de documente din arhivele turceşti, italiene şi mai ales ungureşti. Ceea ce am făcut eu nou, este folosirea lor în spiritul de care au fost animate atunci când au fost redactate. Nu am încercat să le interpretez apriori ca să-mi substanţiez o idee făcută deja despre Vlad III. Şi apoi le-am citat. O prejudecată a istoriografiei româneşti este aceea a lipsei documentelor. Documentele există, sunt revelatoare, ele trebuie doar citite corect. Şi apoi, chiar şi aceste documente nu sunt reproduse mai niciodată de istoricul român care vrea să fie crezut pe cuvânt. Oricâtă autoritate (sau talent!?) ar avea autorul, simpla comentare a faptelor nu convinge. După un timp naraţiunea ia calea poveştilor şi trezeşte neîncrederea. Istoria nu convinge prin cu afirmaţii, ci prin probe. Numai documentul în sine, care poartă energia unor voinţe omeneşti de la 1400, zguduie sufletul. Integrarea lor în naraţiune, este esenţială în elucidarea „misterului psihologic Vlad III Dracula.” Nereaducerea în „actualitate”, în lumea culturii vii, a documentelor este responsabilă în mare măsură pentru neîncrederea aproape bolnăvicioase (dar şi justificată) a românilor în propria lor istorie.

 

Miroslav Uram: Care personalitate din istoria României credeţi că a făcut cel mai mult pentru români?

 

A. B.: Credinţa mea este că personalităţile nu sunt chemate „să facă ceva pentru români”, românii, ca popor, fac ei înşişi ceva pentru ei ca români. În această ordine de idei, ei trebuie să dea şansa oamenilor de vocaţie să-şi împlinească vocaţia, adică să nu-i obstrucţioneze. Din păcate, un mare număr de lideri politici şi militari au sfârşit executaţi în urma trădării şi un mare număr de poeţi au sfârşit la ospiciu… e o problemă naţională.

 

Miroslav Uram: În carte apare cetatea Bratislava: „În februarie, în anul următor, 1453, Vlad III ia parte, de asemenea, alături de Ioan de Hunedoara, la ceremonia încoronării minorului de treisprezece ani, Ladislaus V Postumul, ca rege al Ungariei. Cu această ocazie, la Bratislava, unde are loc ceremonia, el este prezentat ca pretendent la tronul Ţării Româneşti şi face, desigur, angajamente tânărului rege.“ Ştiu că aţi vizitat acest oraş. Puteţi să ne relataţi o experienţă de aici, să ni-l descrieţi?

 

A. B.: Bratislava mi se pare un oraş liniştit, civilizat cu oameni cumpătaţi, care trăiesc într-un bun raport cu situaţia lor economică şi financiară. Un oraş unde nu întâlneşti stridenţe caracteristice „orientului”. Un oraş din Europa Centrală care – deşi „central” – pare a aparţine mai mult Europei de Vest.

 

Miroslav Uram: Ce v-a inspirat/motivat pe dumneavoastră să scrieţi o carte despre Vlad III. Dracula?

 

A. B.: Precaritatea lucrărilor anterioare. Vlad III a devenit în Occident şi în America un fel de apendice al unui personaj fictiv creat de un scriitor irlandez mai degrabă minor. Un geniu al Renaşterii nu poate fi o consecinţă a unei cărţi dubioase. Din păcate, în România, unde românii nu văd în lideri decât nişte Tătici, care trebuie „să le dea”, s-a încercat să se escamoteze cruzimea personajului real, deci s-a falsificat şi istoria şi adevărul psihologic… din susceptibilităţi naţionale. Totodată, epopeea domnitorului, ajuns, în vremea sa, o celebritate — bizară pentru unii — pe continent, este şi una de semnificaţie europeană, cele două perspective condiţionându-se reciproc, în condiţiile geopolitice de atunci.

 

Miroslav Uram: L-aţi considera pe Vlad un personaj istoric negativ?

 

A. B.: Eu m-am limitat la a prezenta faptele. Din ele, dacă acestea nu sunt falsificate şi dacă sunt într-un număr covârşitor, se desprinde – fără ajutorul meu! – până la urmă un portret interior. Am încercat totodată să prezint alături de datele „eroice” ale personajului istoric şi pe cele de stare civilă, ba chiar şi pe cele intime, pentru ca în încheiere să dăm celebrului şi înspăimântătorului om portret interior menţionat.

 

Miroslav Uram: De unde credeţi că au început zvonurile fanteziste despre Dracula? (Să fie Bram Stoker singurul vinovat?) Sunteţi de părere că biografia va fi citită şi de fanii literaturii fantastice? (Mai exact, a literaturii despre vampiri?) Vor fi dezamăgiţi?

 

A. B.: Cruzimea lui şi modul absolut în care el o aplica i-a uimit pe contemporani. În ceea ce priveşte zvonurile fantezise, ele s-au coagulat prin ceţurile Irlandei. Ultimul lucru care mă preocupă este părerea „fanilor literaturii fantastice”.

 

Miroslav Uram: Cui aţi recomanda această carte?

 

A. B.: N-o recomand nimănui, dar sper ca ea să fie de folos celor interesaţi de adevărul istoric şi psihologic în legătură cu acest personaj istoric: Vlad III Dracula.

 

Miroslav Uram: Care a fost cel mai mare opozant a lui Vlad III. Dracula (în caz că a existat un astfel de om)?

 

A. B.: Din faptul că Vlad III a făcut repetate raiduri în Transilvania, unde a produs mari pagube materiale şi unde a ucis mulţi germani şi unguri, opoziţia care i s-a făcut a venit de la Buda. Apoi, în ultimul an al domniei, după schimbarea orientării politice, Mehmed II i-a devenit duşman şi l-a şi înlăturat de la domnie.

 

Miroslav Uram: Este, sau va fi în viitor tradusă cartea dumneavoastră într-o limbă străină? (Dacă răspunsul este afirmativ, care ar fi prima?)

 

A. B.: Da, cartea este tradusă şi sper să fie publicată în America.

 

Miroslav Uram: Aţi redactat şi o biografie artistică „Brăncuşi“. Ce alte proiecte de acest tip mai aveţi?

 

A. B.: Da, am scris o biografie „ştiinţifică” Brâncuşi. Preocuparea mea de acum este reconstituirea vieţii unui mare poet român (care a „vizitat” şi el în repetate rânduri ospiciul) – Bacovia – , cel mai influent în lirica românească de azi.

 

Interviu cu Alexandru Buican de Gelu Ionescu

„ÎN ULTIMUL TIMP AM OBSERVAT CĂ M-AM ÎNTORS LA PASIUNILE DE ÎNCEPUT: BRÂNCUŞI, CAMIL PETRESCU, BACOVIA”

 

Interviu cu Alexandru Buican  de  Gelu Ionescu

 

 

 

 

Gelu Nicolae Ionescu: Stimate Domnule Alexandru Buican, vă propun ca în primele rânduri ale acestui interviu să vă prezentaţi cititorilor revistei ploieştene ATITUDINI, să le spuneţi despre activitatea Domniei-Voastre.

 

Alexandru Buican: Dragă Domnule Gelu Nicolae Ionescu, eu am mai spus şi în alte locuri că am părăsit România la vârsta de 26 de ani, cu un „paşaport pentru persoane fără cetăţenie”. Studiile mi le întrerupsesem, deci nu e nimic interesant de spus despre un tânăr de 26 de ani. La 26 de ani, cred eu acum, nu ştii nici măcar cum te cheamă, ca să mă folosesc de o expresie vulgară, dar potrivită. O idee mult mai fertilă aş vrea să formulez. După plecarea din mediul românesc nu am putut duce decât o viaţă „dublă”. Să fiu mai lămurit. Acum vorbim despre Brâncuşi, despre Vlad III, despre Bacovia, Caragiale şi Eminescu. Facem aici, la Ploieşti, chiar şi o lansare de carte. Şi mă simt foarte implicat în aceste discuţii şi activităţi. Dar, imediat ce avionul aterizează pe aeroportul J. F. Kennedy din New York, toate aceste lucruri, ce par atât de importante aici, devin dintr-o dată aproape inexistente. Când îţi iei primul ziar de la stand, când cauţi terminalul pentru următoarea etapă a zborului sau, după caz, când dai taximetristului adresa din Manhattan, toate aceste lucruri de care vorbim aici se topesc într-un mod curios. România însăşi, împreună cu problemele ei, încetează să mai existe. Pentru alţii poate să fie — şi ştiu că este — altfel, pentru mine însă aşa stau lucrurile. America este o ţară interesantă, pasionantă — un imperiu ajuns într-o situaţie de criză — şi, în consecinţă, mă pasionează şi pe mine. Acolo nici nu am decât câteva cunoştinţe, foarte întâmplătoare, printre români. Nu mă interesează românii din America! Fiecare poate interpreta asta în felul lui, dar eu aşa sunt. În anii din urmă, dorind să public câteva cărţi pe care le-am scris sau gândit în trecut, având o problematică românească, m-am pasionat de România şi de destinul ei nenorocit. Cu alte cuvinte, dacă vreau să interacţionez cu români, eu vin — şi stau — în România. Românii aici sunt. Eu nu stau în mijlocul Manhattan-ului plângându-mi în barbă de dorul României. Dacă este să spun un lucru autobiografic de o oarecare semnificaţie, voi spune că familia mamei este originară din Ploieşti, bunica şi bunicul au fost „ploieşteni sadea”, de când există cunoştinţe în familia lor. Am şi eu fotografii cu ei la Ploieşti, unde bunicul lucra, la începutul secolului trecut, în cadrul Primăriei.

 

G.N.I.: Sunteţi cunoscut ca unul dintre cei mai buni biografi ai lui Constantin Brâncuşi. Povestiţi-ne un pic despre trăirile, despre descoperirile extraordinare, despre revelaţiile avute în timpul documentării despre marele sculptor.

 

A.B.: Da, să spun mai întâi că am scris o biografie a lui Brâncuşi — de 800 pagini în versiunea engleză —, şi atât. Am trecut mai departe. Nu m-am instalat ca o căpuşă pe spinarea celebrităţii lui. Şi am scris-o pentru că m-am aflat, cum spune englezul, în locul potrivit la timpul potrivit. Brâncuşi mi-a atras atenţia foarte devreme în viaţă. El mi-a revelat un fapt care e prezent peste tot în societate şi chiar în ordinea fenomenelor din Univers: că lucrurile nu sunt nicidecum ceea ce par a fi. În legătură cu arta lui, eu am formulat aşa: „Dacă pasărea lui nu seamănă cu pasărea de pe gard, cu atât mai rău pentru pasărea de pe gard. Ea ar trebui să facă un efort mai mare să semene cu pasărea lui Brâncuşi, pentru că aceea e adevărata pasăre — esenţa ei fiind zborul şi nicidecum penele.” Dar asta se aplică oriunde printre oameni. Dacă domnul grav şi bine odihnit, care vorbeşte rar şi autoritar, e bancher, nu e deloc sigur că nu e un hoţ. Iar dacă un altul, la fel de grav, e critic şi academician, nu e deloc sigur că are cea mai vagă idee despre literatură şi artă, sau despre cum gândeşte creatorul, adică despre ce e funcţia de creaţie. Aş spune că dimpotrivă. Deci Brâncuşi are o funcţie mult mai vastă decât lasă să se bănuiască, la prima vedere, figurinele lui ciudate. Despre documentare am mai vorbit de asemenea: 5 ani de muncă, de pasiune, petrecuţi în prima jumătate a secolului XX, în acel district numit Montparnasse, mişcându-mă printre toţi cei pe care i-a înregistrat istoria artei şi nu numai. Bineînţeles că, fizic, am stat cuminte la măsuţă la New York Public Library.

 

G.N.I.: A ieşit de sub tipar în acest august cartea Ţepeş. O biografie a lui Vlad III Dracula. Credeţi că spiritul lui Dracula poate fi unul bun? Că ar putea chiar mântui poporul român?

 

A.B.: Presupun că termenul „mântui” se referă la a-l ridica odată şi odată din mizeria în care viermuieşte. Nu cred. Vlad III este o încercare deja făcută şi nereuşită. Se cheamă insistent ca el „vină” şi să-i pună pe cei răi la balamuc şi în puşcării şi apoi să le dea foc. Dar tocmai esenţialul nu se înţelege. El a venit odată! Şi „venirea” lui n-a dus la nimic. Este, ca să spun aşa, o încercare ratată. Şi a fost ratată, pentru că nu se putea altfel. Popoarele sunt organisme sociale asemeni celor biologice şi s-a spus că „la naştere se trânteşte o uşă genetică”. Nimeni nu mai evoluează. Popoarele îşi poartă virtualităţile şi măsurile interioare în codul genetic. Iar „nebunii” şi „famenii” nu sunt deloc, cum credea Eminescu, dintr-o „pătură superpusă”, adică dintre „străini”. Ei sunt românii înşişi în ipostaza de politicieni corupţi, bancheri hoţi, critici literari care n-au nici urmă de gust (altfel ar crea, n-ar parazita pe creaţia altora)! Vlad III a tras în ţeapă… români — se dă de către documente şi cronici cifra de 40 000! Da, nu e nimic de mirare. Războiul lui cu turcii a durat… 23 de zile. Câţi turci putea să tragă în ţeapă în acest interval? A mai făcut-o cu un număr oarecare de prizonieri luaţi din Transilvania. Pe rrrromâni i-a tras el în ţeapă! Ei şi? A stârpit ticăloşia printre români? Acel „Cum nu vii tu…” este iarăşi eronat. „Ţepeş” a venit, i-a pus pe români în temniţă şi în puşcărie, a dat foc la amândouă, iar ticăloşia e azi mai mare decât oricând. „Nu face plopul mere şi răchita micşunele.” Vlad III, cu „venirea” lui a rămas un vis.

 

G.N.I.: Spuneţi-ne trei bucurii legate de faptul de a fi român şi trei tristeţi legate de acest fapt.

 

A.B.: N-am avut nici o bucurie care să se tragă din faptul că m-am născut român, iar tristeţile au fost puzderie. Acum însă, după ce am înţeles ce am înţeles, nu le mai pot lua în serios. Acum, în urmă, am găsit doi căţei, unul orb care căzuse probabil dintr-o maşină pe şosea, cu picioare rupte (şi-a revenit după operaţie), iar altul doar choir (“maidanez” acesta, picioare rupte, şi-a revenit şi el). Plec cu ei. E o bucurie, totuşi.

 

G.N.I: Ce mai fac americanii? Cultural, vorbind…

 

A.B.: Americanii îşi trăiesc viaţa. Faptul că un vehicul trimis spre Marte în urmă cu 8 luni, chiar zilele astea a aterizat acolo şi face fotografii, filme şi explorează suprafaţa planetei, e un fapt cultural. Aceste performanţe dau posibilitatea, unui poet tânăr, de pildă, să-şi împlinească şi el destinul în mijlocul unei culturi şi civilizaţii care contează. El nu va fi silit, cu tot geniul său, să spună ca Bacovia: „Mai bine singuratec şi uitat,/ Pierdut să te retragi nepăsător,/ În ţara asta plină de humor…” America poate fi ce vreţi, dar nu e o ţară caraghioasă, este o ţară cu mulţi oameni serioşi care-şi ţin străzile curate, dând posibilitatea unui Bacovia să scrie Faust, Hamlet, dacă poate, nu să-şi piardă energia şi dorul de viaţă plângându-se de „lumea asta cu dugheni”!

 

G.N.I: Dintre toate locurile în care aţi călătorit unde aţi simţit că românii sunt cel mai bine primiţi?

 

A.B.: Când călătoresc mă interesează oamenii locului, nu vagabonzii ăştia politici sau economici (printre care mă număr şi eu) care au împânzit lumea pentru că în două mii de ani n-au fost în stare să-şi facă şi ei o ţară îndeajuns de bună încât să stea în ea şi au ajuns să se ducă peste alţii, în hoarde din ce în ce mai mari.

 

G.N.I Povestea unui povestitor: cum, când aţi început să scrieţi literatură?

 

A.B.: Îmi aduc aminte că, la vârsta de 14 ani, aveam deja un teanc de maculatoare cu versuri, cu piese de teatru în versuri. Le-am ars când l-am întîlnit pe Camil Petrescu (scrierile lui, fireşte).

 

G.N.I Cum vedeţi lumea de azi? Spre ce ne îndreptăm? Ar trebui să aşteptăm schimbări majore în viaţa planetei noastre?

 

A.B.: Eu nu cred în chestiunile cu „încălzirea planetei” şi alte catastrofe de care se sperie unii pe internet. Arşiţe, cutremure, inundaţii, „nori de lăcuste”, ce doriţi Dvs., au fost înregistrate în istorie în nenumărate rânduri. Dar o criză economică dezastruoasă poate izbucni peste noapte. Efectele ei sunt imprevizibile, deoarece de data aceasta în ecuaţie intră un factor puţin semnificativ în trecut, dar esenţial în prezent şi viitor: explozia demografică. Fiecare se sperie de perspectiva dispariţiei lui, dar specia, când se autoreglează, n-are în vedere individul (deşi e legată intrinsec de el). În orice caz, în urma unui spasm major al omenirii (un război nuclear, de pildă), lumea nu va mai arăta aşa cum o ştim noi azi. Eu sunt bucuros că-mi pot sfârşi viaţa într-un enviroment cultural „tradiţional”, ca să spun aşa. Mai pot hoinări pe o stradă europeană cu iz de Ev Mediu, mai pot răsfoi o carte de bibliofilie. Omenirea viitoare nu va arăta aşa. Dispariţia câtorva oraşe europene ar şterge memoria civilizaţiei „Umaniste”.

 

 G.N.I Sunteţi un idealist?

 

A.B.: Cred că sunt un entuziast. Cineva care a lucrat 5 ani la o carte, zi de zi, producând 6 variante, strângând 4 000 de fotografii în legătură cu acea epocă, nu poate fi un indolent, un resemnat, trebuie să fie entuziast.

 

G.N.I Când aţi plâns ultima oară?

 

A.B.: Nu-mi aduc aminte. Dar am făcut-o de nervi, de frustrare. Recent nu mi s-a mai întâmplat.

 

G.N.I Cel mai recent râs în hohote.

 

A.B.: Câteodată, surprinzând absurdul unei aserţiuni, încep să râd, apoi văd mereu latura ridicolă crescând neîncetat şi râd până la lacrimi, de unul singur. Chestii de prin cărţi, poncifele pe care şi le servesc unii cu gravitate sunt uneori de o asemenea idioţenie, încât mi le imaginez transpuse în scene. Râd în hohote, nu mă pot abţine.

 

G.N.I Cea mai frumoasă (una din cele mai frumoase amintiri…) amintire a copilăriei Domniei-Voastre?

 

A.B.: Când m-am întâlnit cu piesa Suflete tari a lui Camil Petrescu. Nu aveam încă 14 ani. Atunci — şi eu! — „am văzut idei”.

 

G.N.I Care este următoarea carte?

 

A.B.: Se numeşte ROMÂNII. ÎNTRE PRIMITIVISM ŞI CARAGIALE. E o lucrare, nu prea voluminoasă, în care expun părerile mele despre cauzele pentru care poporul român este aşa cum e şi nu aşa cum îşi închipuie el că ar fi. Adică de ce, România, de azi şi de totdeauna, arătând aşa cum arată, face versul lui Eminescu: „La trecutu-ţi mare, mare viitor” — o penibilă idioţenie.

 

G.N.I: Cum l-aţi prezenta unor amici pe Dracula (dacă el ar exista azi, evident)?

 

A.B.: M-aş feri de el. Era impredictibil. Iar pe Eminescu l-aş sfătui să facă la fel. Să nu-l mai invoce. Pe el l-ar trage în ţeapă primul, pentru că a fost cel mai eronat în privinţa „calităţilor” românilor.

 

G.N.I.: Cel mai mare vis al Domniei-Voastre?

 

A.B.: Visul meu e modest, nu e greu de îndeplinit. Să trăiesc într-un loc curat, unde oamenii sunt politicoşi, unde ei se preocupă de munca lor individuală, de ce spune şi face reprezentantul local, şi nu numai de ce spune şi face „Preşedintele”. Şi unde, oricât de nepopular ar fi acesta, se aşteaptă termenul legal ca să-l trimită acasă. Într-un cuvânt, să trăiesc într-un loc relativ stabil, nu într-un marasm de incertitudini. Din fericire, pot trăi într-un asemenea loc.

 

G.N.I.: Momentul preferat al zilei, sau cea mai iubită oră din cele 24?

 

A.B.: Când îmi număram vârsta cu 3 în faţă, prietenii fugeau de mine când se apropia ora 22:00. Mă cuprindea un fel de febrilitate şi voiam să-i ţin pe toţi treji până dimineaţa. Am petrecut foarte multe nopţi treaz — fără să fac ceva deosebit —, aşteptând să se deschidă o cafenea în Broadway ca să-mi iau micul dejun şi apoi să mă întorc acasă ca să mă culc. Asta a durat ani mulţi. Acum încerc să adorm devreme, ca să prind acele ore dimineaţa când creierul e odihnit şi când îmi mai pot întreţine iluzia că am „ceva” de făcut.

 

G.N.I Scriitori români preferaţi?

 

A.B.: Maeştrii mei români îi consider a fi fost Bacovia şi Camil Petrescu. Am citit repetat (practic i-am studiat) pe Caragiale şi Rebreanu cu un folos mare. În ce-l priveşte pe Eminescu, pentru care am avut o pasiune „mortală” în adolescenţă, îl consider astăzi, după ce m-am radicalizat în gândire şi în simţire, un scriitor de la care am înţeles cum nu trebuie să fii. Îl citesc şi astăzi cu încântare pe Macedonski. Prefer adică pe acei scriitori în capetele cărora fenomenele psihice sunt clarităţi. Pe Rădulescu-Motru şi pe P. P. Negulescu îi trec printre scriitori, deoarece pentru mine scriitorii citaţi mai sus, sunt intersanţi pentru gândirea lor, nu numai pentru că „au făcut frumos”.

 

G.N.I Ce ne puteţi spune despre poezia şi proza americane contemporane?

 

A.B.: Mi-ar fi ruşine de mine, să mă prefac că le cunosc. Se face din când în când agitaţie în jurul unui autor, ori doar a unei cărţi, urmează succesul… Dar ce probează succesul? Nimic. În câteva săptămâni trec în uitare şi autorul şi cartea respectivă. În acelaşi timp, undeva neştiuţi, câţiva, puţini, creează capodopere, dar sunt neştiuţi încă deoarece ei ori par prea „simpli” — lucrurile mari sunt simple —, ori devansează sensibilitatea epocii. Dar atenţie! Ei nu sunt niciodată atât de ignoraţi cum e cazul cu scriitorii de valoare din ţări ca România, de pildă, unde nici posteritatea nu mai funcţionează.

 

G.N.I Completaţi: „Un om printre români”, Un … printre americani.

 

A.B.: Acum, după atâţia ani de la plecarea din ţară, am realizat că de fapt, chiar şi atunci, la vârsta când nu înţelegeam prea mult, eram un neadaptat în România. Şi nu numai din cauza comunismului. Comunismul era doar o piele pe care, temporar, şarpele românismului o ducea în spate. În ’89 s-a lepădat de ea, dar nimic nu s-a schimbat în moravuri. Remaniind romanul Un om între români — scris demult —, în vederea tipăririi, l-am folosit ca un laborator în care să-mi explic care a fost procesul ce a dus la plecarea mea din ţară. Pentru că eu cred că nimeni n-ar trebui să-şi părăsească ţara. Acum însă n-aş mai putea trăi în România. Găsesc moravurile de pe aici ca fiind inacceptabil de barbare. Strada însăşi, cu viaţa ei, cu agitaţia ei, nu e un loc decent. Cât priveşte America, nu e nici o filozofie. Ea e acolo, eu trăiesc acolo, e ca şi cum ai trăi la Roma în Antichitate. Ca şi Roma de odinioară, e şi ea intrată — fără nici un dubiu — în decadenţă. E greu de crezut că secolul XXI va mai fi „secolul american”. Însă decadenţa acestor coloşi e luuuungă! În orice caz, nu degeaba America a fost numită „Ţara uitării de ţară”!

 

G.N.I Ce melodie auziţi când sunteţi fericit?

 

A.B.: Ascult muzică aşa cum citesc. Nu citesc o carte, citesc un autor, mereu şi mereu şi mereu. Muzicianul meu preferat este încă John Lennon. Personalitatea lui e o combinaţe de forţă, amestecată cu vulnerabilitate. A exprimat tragismul unei generaţii. La 9 decembrie 1980, când a fost împuşcat, eram şi eu, între mii de oameni, la Dakota — numele blocului unde-şi avea locuinţa, de pe strada 72, la intersecţia cu Central Park West. Au trecut ceva ani de atunci.

 

G.N.I Cel mai mare regret?

 

A.B.: Am pierdut, în urmă cu 6 ani, o situaţie economică ce mi-ar fi asigurat o independenţă materială deplină.

 

G.N.I Anul Caragiale sau ani caragialieni?

 

A.B.: După Bacovia, care a avut în mixtura sa intelectuală şi luciditatea diabolică a lui Caragiale, dar şi „instinctul proletar” al lui Eminescu, îl consider pe Caragiale ca fiind scriitorul cel mai fertil… de învăţat de la el! E unanim gustat, dar e înţeles numai la suprafaţă. Şi aici, atenţie! Are în comun cu Eminescu un lucru care-l face „naţional”. Oricât ar părea de paradoxal, asta e realitatea. Dintre toţi scriitorii români (poate şi Rebreanu poate fi adăugat, dar el a fost mai mult un sociolog care nu a tras concluzii), Eminescu nu a privit individul. El nu prezintă individualităţi care-şi plivesc eul. El nu s-a ocupat decât de popor, de „naţiune”. De aici şi categorii ca „naţionalismul lui Eminescu”, „poetul naţional” etc. Nu altfel a procedat Caragiale. El s-a ocupat la fel de obsedant de „bobor”, de „rrrromâni”, ceea ce e, în esenţă, acelaşi lucru. Aceşti doi scriitori sunt scriitori care nu pot apărea decât în mijlocul naţiunilor care nu şi-au rezolvat problemele — acele popoare care sunt lovite şi paralizate de complexe de inferioritate — complexe ce uneori se rezolvă într-o mândrie agresivă, în care nu cred totuşi nici ele. Din această cauză cei doi sunt şi atât de actuali. Cel dintâi a fost fantast, s-a iluzionat şi astăzi apare ridicol. Caragiale a fost însă lucid. Nici el n-a fost însă un scriitor-filozof. Pe Bacovia, care s-a ocupat de destinul fiinţei umane pe suprafaţa unei planete roase de o uriaşă eczemă, îl consider ca fiind, pe departe, cel mai profund român care a lăsat ceva scris.

 

G.N.I Cioran… Aveţi uneori accente cioraniene. L-aţi cunoscut?

 

A.B.: Nu aveam cum să-l cunosc. El trăia în Paris, recunoscut, faimos, om în vârstă. Eu am petrecut primii mei ani americani legat de aşa-zisa „comunitare românească” din cartierul Queens din New York — un veritabil getou cu cca. 5 000 de familii de inadaptabili, rătăciţi într-o lume în care nu puteau fi decât nişte emigranţi împovăraţi de nevoi. Din fericire, am părăsit acel loc repede. În ce priveşte „accentele cioraniene”, eu nu gust exasperările lui faţă de români… care se rezumă numai la afirmaţii! Da, sunt perfect de acord că românii, ca popor, n-au nici un destin istoric, că sunt un popor lipsit de orice valoare, dar pe mine m-a interesat să ştiu de ce. Cu alte cuvinte, am mers la etnogeneză. A-i jigni pe români e fără niciun folos. A găsi explicaţia lipsei lor de valoare, e adevărata dificultate. De altfel, ce face Cioran nici nu jigneşte măcar. Românii se autoflagelează demult. Ştiţi acele „ca la noi la nimenea”, „treabă românească”, „România e frumoasă, păcat că e locuită” etc. Şi astăzi sunt voci prin presa de aici care vorbesc de „douăzeci de milioane de idioţi”, de „popor de vite”, de „popor de cretini” etc. Pe mine m-a interesat de ce e aşa.

 

G.N.I.: Care sunt cei mai demni şi mai respectaţi/ respectabili români ai tuturor timpurilor?

 

A.B.: Chiar din formularea întrebării se vede imediat complexul, tipic românesc, al „recunoaşterii”, care ne însoţeşte din antichitate, formulat chiar, în evul mediu, în acel „nasc şi în Moldova oameni.” Nimeni în America nu stă în faţa unui român (şi nici în faţa unui bosniac, francez, german sau somalez) gândind: „Da, iată! îl respect pe acest domn român, demn! Nu, americanul îşi trăieşte viaţa şi dacă interesele lui se intersectează cu cele ale unui român (sau bosniac etc.) interactivează cu el. Dacă este un bun mecanic auto îi plăteşte costul manoperei, dacă e un sculptor genial, îi plăteşte bani grei pe o lucrare. Simplu. Americanul n-are complexe de recunoaştere pe aiurea, din care cauză nu le poate înţelege nici la irelevanţii care le au. El s-ar mira foarte dacă ar vedea bazaconiile astea de pe aici: „nota 10 pentru România”, „cel mai mare român” etc. Nimeni nu se ocupă cu aşa ceva acolo. Societatea americană este foarte mult un „business”, şi nicidecum o milogeală.

 

G.N.I Mai suntem daci? Ce/ cât mai e tracic în noi?

 

A.B.: Foarte mult. Dar asta e nenorocirea. Vorbeam mai înainte de jignirile gratuite care se aduc românilor. Apar şi în romanul meu Un om între români, dar asta pentru că acolo sunt personaje care gândesc aşa, care vorbesc aşa, iar eu nu sunt cenzor. Se pare însă că, pentru puţinii mei cititori, argumentele din spatele exceselor rănesc adânc. Ele ar trebui să substanţieze faptul că poporul român este tocmai urmaşul dacilor, care în atichitate nu erau decât nişte barbari — adică un rebut din punct de vedere genetic, prin comparaţie cu grecii şi romanii. Şi că acest popor român a devenit apoi, prin altoiuri succesive, de cea mai proastă speţă, sosite din Orient, de-a dreptul un gunoi genetic. Dealtminteri, mare parte din populaţia de sub Carpaţi, cu greu ar mai putea fi socotită a fi parte din rasa albă. De la dacii barbari, primitivi s-a perpetuat gândirea prelogică, iar de la orientali stricăciunea morală şi voliţională. Şi cred că ele, argumentele, rănesc fiindcă sunt simţite ca adevărate. Şi sunt simţite adevărate datorită faptului că, pentru spiritele speculative, e clar că ne găsim într-un moment de scepticism. Ideile există „în aer”, ca să zic aşa. Jignirile lui Cioran nu conving. Şi nici măcar o sofistică, oricât de ingenioasă, nu convinge. Ca să convingi e nevoie să îndeplineşti o cerinţă esenţială: să ai dreptate! Astăzi când România, casa poporului român, e pe ultimul loc în toate clasamentele — cele care au în vedere elemente de cultură şi civilizaţie —, nimeni nu se mai poate iluziona cu bazaconiile lui Eminescu.

 

G.N.I.: Grănicerii graniţei occidentului cu orientul…

 

A.B.: Astea sunt de asemenea vorbe goale. Nimeni la München nu se trezeşte dimineaţa să zică: „Oare ce mai fac grănicerii graniţei Occidentului cu Orientul?” Nemţii se trezesc şi se duc la muncă: produc bunuri folositoare lor (şi altora); produc idei folositoare lor (şi altora); îşi ţin străzile curate; cheltuiesc mai puţin decât consumă; îşi zâmbesc cu politeţe şi delicateţe când se intersectează pe stradă sau în autobuz… adică sunt nemţi. Şi atenţie! Fără să-şi fi propus, devin… „Europa”! Mitica, pentru români, „Europa”. În această vreme, în nişte zone incerte pentru germani, e o foşcăială de grosolănie, e o adâncă indolenţă, o totală lipsă de entuziasm şi o continuă lătrătură însoţită de muşcături care se cheamă politică. Acolo nu se produce nimic şi se trăieşte din cerşeală de „fonduri europene”. Strada e un maidan. Iar de zâmbet… să nu mai vorbim. Ce devin aceştia? Nu „Europa”, Doamne fereşte. Ci, simplu: „Balcanism”. Asta nu-l împiedică pe câte un nenorocit, în căutarea unei identităţi de Om, din disperare, să-şi găsească false motive de mândrie ca să nu înnebunească. Dar tot nu scapă, cum s-a întâmplat cu Eminescu!

 

G.N.I: Un gând către Atitudini.

 

A.B.: Atitudini este o revistă care ia în seamă un autor foarte puţin cunoscut, cum e cazul meu. Cu politeţe, îi mulţumesc.

 

G.N.I: Unul către români.

 

A.B.: Nu sunt suficiente cele de mai sus? Atunci ei să-şi procure romanul Un om între români, apărut la Editura Livingstone, în acest an, şi vor avea parte de multe altele. Îi asigur că la orice altă sursă vor merge, nu vor mai găsi un text de un asemenea radicalism despre condiţia românului ca individ şi ca popor, şi nici de mai mare scepticism în ce priveşte faimoasa „trăire românească”. Definitiv, nu vor fi în pericol să dea acolo peste „Cântarea României”.

 

G.N.I: Unul către americani.

 

A.B.: Asta e o glumă. Americanii, care au depăşit de mult faza de început, a „pionierilor”, pătrunşi de ideea „excepţionalismului” lor — din ce în ce mai contrazis de realităţi, e drept —, nu iau seama la gândurile unora care dau buzna peste ei, şi nu ca să-i lumineze cumva, cu „culturile” lor (falimentare), ci doar ca să se hrănească şi să se adăpostească.

 

G.N.I: În loc de final…

 

A.B.: În ultimul timp am observat că m-am întors la pasiunile de început: Brâncuşi, Camil Petrescu, Bacovia? E un fel de căutare a timpului pierdut. Ce înseamnă asta? Psihologia spune că rămâi mereu ce ai fost la 14 ani. E posibil. Curios e faptul că, pasionat fiind de cele câteva chestiuni culturale menţionate, le găsesc justificate când mă găsesc oriunde în afară de România. Mi-aş dedica 10 ani să reconstitui viaţa lui Bacovia. Dar, atenţie! când sunt în România, când mă aflu în situaţia de „coleg de trafic cu românii”, de pildă, cum spune un prieten de-al meu, mă cuprinde o lehamite că dau dracu’ şi pe Brâncuşi şi pe Camil Petrescu şi pe Bacovia. E ceva descurajant în aer „pe aici”. Şi atunci gândul meu e cam aşa: „Dacă toţi ăştia n-au influenţat cu nimic să apară un trotuar curat, sau un zâmbet pe feţele ăstora, ei sunt doar nişte inutili într-o lume inutilă.” Poate că aici e cheia psihologică a faptului că, mie, cultura română mi se pare a fi un faliment total.

 

Casa cu voci , autor Helene Pflitsch

CASA CU VOCI

 

– Bună Mihai. Crăciun fericit să ai.

– Bună Ina. Mulțumesc. La fel și ție. Ce faci?

– Ei, sticla cu vin, cozonacul. Mă pregătesc și eu că doar sunt femeie harnică. Tu?

– La fel. Trupa a plecat de ieri și vreau să ajung la ei.

– Ce munți colindați anul ăsta?

– Sus, la Vlădeasa. Zăpada e numai bună de schi acolo. Tu?

– Mie nu-mi stau schiurile în picioare. Ce poate fi mai superb decât un Crăciun în vârful patului, cu o sticlă de vin și cozonacul copt în cuptor la Patiseria Speranța?

– Da, dacă ai lângă tine și persoana dragă, poate să fie interesant.

Mi-a râs ironic și-a fluturat mâna în semn de salut și și-a croit drum prin mulțimea ce se revărsa asemeni unui fluviu mânios.

Am ajuns la mașina ce o parcasem la intrarea în piață. Ina se pregătea să deschidă portiera maşinii ei  parcată alături.

– Ne întâlnim din nou, îi zic.

– Lumea e mică, Mihai, lumea e mică.

– De ce cred că acolo, în vârful patului vei fi doar tu și sticla de vin? o întreb fără să îmi dau seama de ce.

Ina s-a apropiat de mine și mi-a șoptit:

– Să nu spui asta nimănui, te rog. Nu vreau să se știe. Moș Crăciun mi-a adus în dar o scrisoare de adio.

– Ştii ce? Vino cu mine.

– Ți-am spus că mie nu-mi stau schiurile în picioare.

– Nu acolo. Vino cu mine la casa mea din munți.

– La” Casa cu Voci”? Hmmm, ademenitoare propunere.

 

Era într-o dimineață de mai când am ajuns în satul acela din munți. Mai întâi am văzut doar raze de soare care se jucau voioase printre ramuri de prun înflorit. M-am îndreptat într-acolo probabil căutând căldura lor. Noaptea mi-o petrecusem într-o colibă părăsită și fusese răcoroasă. Îmi fusese prea lene să îmi întind cortul.

Ca să ajung la petecul ăla de pământ am urmat drumul făcut de roțile carelor cu boi. Nu fusese de mult folosit și buruienile începeau să-l acopere. Drumul urca pe firul unui pârâu a cărui apă murmura suav ca un cântec de fluier. L-a părăsit și s-a strecurat pe sub poala unei stânci golașe. După stâncă, o livadă de pruni, meri și doi nuci bătrâni. Iarba necosită, înaltă, ajungea până la ramurile pomilor în floare. Flori multicolore își scoteau capul din verdele crud al ierbii, vrând să prindă soarele. Albinele munceau de zor, zburând din floare în floare.

Razele de soare pe care le urmărisem din vale mă strigau.

O pădure de urzici mi-a tăiat calea. Printre ele ramurile unui corcoduș încercau să iasă la lumină. Alături, un colț de acoperiș.

Am culcat la pământ urzicile cu un leaț apărut la picioarele mele de nu știu unde și am ajuns la casă.

Mi s-a părut un palat deși mai erau doar ici pe colo niște țigle înnegrite de vreme, iar păianjenii își țesuseră plasa peste tot. Treptele de scândură putreziseră dar o piatră de râu în apropierea lor m-a ajutat să ajung în tinda largă.

Două uși de lemn cu clanțe mari, ruginite de vreme.

Am apăsat clanța primei uși. Ea s-a deschis scârţâind ușor ca și cum un arcuș ar fi mângâiat coarda viorii.

În față, cuptorul de pâine. Peretele din spatele lui lipsea, lemnul fusese scos de cineva. Pe masa de lemn uitată sub fereastra împărțită în patru mici canate se odihnea o oală de lut. Podeaua de lemn era acoperită de un covor de praf care a păstrat urma bocancilor mei. Am încercat pe rând scândurile mirându-mă cum s-au păstrat așa de bine deși vântul, ploile și ninsorile le-au biciuit din când în când.

Cealaltă cameră m-a întâmpinat zâmbind. Razele de soare m-au urmărit intrând râzând prin cele trei ferestre acoperite de pânza fină de păianjen.

Parcă era o femeie dornică să mă îmbrățișeze. Și m-am îndrăgostit de ea. Dragoste la prima vedere. Dragoste nebună, năvalnică, ce te îmbolnăvește, ce îți intră în sânge asemeni unui drog și simți că nu mai poți trăi fără el.

Am petrecut întreaga zi cercetând fiecare colțișor al ei. Era ca și cum îmi descopeream iubita și îi mângâiam trupul. Iar ea mi se dăruia cu tot ce avea mai frumos.

Când asfințitul a cuprins zările și au răzbătut până la mine glasurile sătenilor amestecat cu cel al clopotelor de la gâtul vitelor am coborât în sat.

– A cui e casa aia de pe coastă? am întrebat primul mocan întâlnit.

Știa, așa cum mă așteptam, oamenii ăștia, din ce în ce mai puțin, îți spun cu vorba lor domoală, ca și cum timpul pentru ei nu ar conta,” că doră îi vreme de tăte”, tot ce vrei și nu vrei să știi.

După o săptămână aveam actele în mână și am revenit la iubita mea care mă aștepta nerăbdătoare. Am dormit în noaptea aceea jos, pe podeaua măturată cu un mănunchi de urzici.

Și am auzit vocile.

Erau voci voioase de copii ce se jucau în tindă, erau voci voioase de femei ce chemau la cină, erau voci voioase de bărbați care își odihneau trupurile istovite de munca de peste zi, ospătându-se cu un păhărel de țuică  de prune, prune din livada de lângă casă.

 

Pe Ina o cunoscusem în vara următoare. Venise împreună cu niște prieteni comuni. Rămăseseră peste noapte. Femeile au dormit în camera pe care reușisem să o curăț și să o fac primitoare, iar noi bărbații, pentru că eram oameni de munte, în tindă, în sacii de dormit.

Ina împărțise singurul pat ce-l aveam, acoperit cu scoarță țărănească cu una din copilele prietenilor noștrii.

S-a trezit prima în dimineața aceea. S-a așezat pe iarba umedă de rouă alături de mine, într-un colț al grădinii unde obișnuiam să îmi beau cafeaua.

A privit soarele ce se ridica încet- încet pe cerul albastrul fără nori ca ochii ei mari.

– Casa asta e plină de bucurie și fericire. Bănuiesc că este raiul tău aici.

– De ce crezi asta? am întrebat-o mirat.

– Am auzit vocile. Aici de-a lungul anilor a fost doar bucurie. Să nu schimbi asta.

Nu vorbisem nimănui de vocile auzite de mine. Șoapta Inei m-a mirat și m-a bucurat în același timp. Dar se treziseră ceilalți și nu ne-am mai continuat discuția. Nici atunci, nici mai târziu. Doar când o întâlneam întreba:

– Ce mai e la” Casa cu voci”?

 

Am ajuns o dată cu ninsoarea care  se cernea din cerul cenușiu.

În timp ce eu făceam focul în mica sobă, Ina despacheta lucrurile aduse cu noi. Din când în când ieșea afară și revenea aducând cu ea mirosul proaspăt de zăpadă. Era numai un zâmbet și parcă plutea ca o lebădă  pe apă.

– Zăpada s-a așezat deja de-un lat de palmă. Și stânca aia din zare mi-a urat bun venit. Îmi dai mie stânca aia? Sunt sigură că are multe povești să-mi spună.

– Și când crezi că va face asta? am întrebat-o mirat de exuberanţa ei pe care nu i-o mai văzusem niciodată.

– Dimineața, în timp ce-mi beau cafeaua cocoțată acolo, pe grinda aia. Sau seara în timp ce ascult glasul greierilor.

– E iarnă Ina, greierii nu mai cântă.

– Pentru mine vor cânta. O să vezi. Așteaptă doar să vină seara.

Căldura a cuprins repede încăperea. Fără să-mi dau seama când, Ina aranjase masa. Nicicând nu fusese aranjată așa. Avea până și fața de masă la fel de albă ca zăpada care se așternuse peste tot.

– De unde ai scos fața asta de masă? Dar șervețelele?

– Fața am improvizat-o din ceva ce era în dulapul tău, iar șervețelele le-am luat la ieșirea din apartamentul meu. Mă gândeam că nu găsesc pe aici.

Ne-am așezat la masă. Sporovăiala voioasă ne-a fost întreruptă de o bătaie discretă în ușă.

– E Niculae, cu siguranța. A văzut fumul.

Niculae a intrat cu căciula în mână și s-a oprit lângă ușă, ca să nu facă ”udeală” pe dușumea.

– Doră n-aț vinit să petreceți Crăciunul aici? a întrebat el. Iată, ați adus și zăpada cu voi. Apăi asta e bine. Fain Crăciun va fi… Faceți și brad?

– Facem și brad? Avem brad? Poți să aduci un brad? a întrebat Ina cu o voce rugătoare.

– N-am avea ce pune în el, i-am răspuns, parcă puțin dezamăgit că nu pot să îndeplinesc dorința ce răzbătea prin toți porii ei.

– Adu-mi un brad. Uite acolo, a zis în timp ce a ieșit din nou în tinda casei, arătând locul.

– Apăi, vă pot aduce io, a intrat Niculae în jocul ei.

Niculae a adus bradul și laptele proaspăt muls a doua zi, de dimineață. M-am oferit să-i dau o mână de ajutor la tăiatul unor lemne și am plecat cu el lăsând-o pe Ina cocoțată pe grinda ei să asculte povestea ce tocmai începuse să i-o spună Stânca ce i-o dăruisem.

Când m-am întors bradul era la locul lui. Nu-mi dădeam seama cum reușise să facă podoabele alea argintii dar nu mai văzusem un brad mai frumos împodobit. Am stat minute în șir admirându-l și întrebându-mă dacă nu cumva  intrasem într-o poveste.

Am găsit-o cu mânecile suflecate luptându-se cu aluatul.

– Ce faci acolo?

– Pâine, mi-a răspuns firesc. E ajun de Crăciun.

– Ai mai făcut vreodată pâine?

– Fac acum.

Am lăsat-o să își frământe pâinea. Categoric intrasem într-o poveste și îmi plăcea. Uitasem de Vlădeasa, de schiuri, de prietenii ce probabil se întrebau de ce nu mai apar, uitasem de toate planurile pe care mi le făcusem pentru acest sfârșit de an, uitasem că femeia ce îmi era alături îmi era practic necunoscută, mă învârteam în jurul ei și așteptam cu nerăbdare următoare clipă.

Când seara s-a așternut tăcută peste case lăsând doar toaca de lemn să tulbure liniștea, anunțând că a doua zi este Nașterea Domnului, Ina își isprăvise treaba și a rupt fericită un colț din pâinea ce tocmai o scoase din cuptor.

– Acum trebuie să mergem cu colindul, mi-a zis întinzându-mi colțul de pâine.

– Unde? am întrebat uimit.

– Știu eu o casă. Am văzut-o atunci când am mai fost aici?

– Cine stă la casa aia?

– Nu știu. Contează?

Nu m-am mai întrebat nimic și nici nu m-am mirat. Am privit-o doar tăind din pâinea încă fierbinte, din cozonacul de la Patiseria Speranța și am urmat-o spre casa știută doar de ea.

Ne-am oprit în fața porţii înalte. La fereastră se vedea lumina unui lămpaș.

– Aici stă Moș Ștefan, am șoptit încet, parcă nevrând să trezesc cu glasul meu universul.

Poarta a scârțâit ușor, Ina a intrat, iar Moș Ștefan ne-a ieșit în prag ca și cum ne aștepta. Ne-a poftit înăuntru. Ne-am așezat pe banca de lemn peste care era așezat un țol țesut în casă.

Ina i-a întins pachetul, el l-a luat cu mâna tremurândă, a scos bucata de pâine și a mușcat din ea după ce o clipă și-a lăsat simțurile să se desfete în mirosul ei.

– Au fost faine Crăciunuri în casa aia, a șoptit încet după un timp.

– În care casă? am întrebat.

– În casa voastră. Acolo a fost numai bucurie și fericire. Să nu o strâcați… A fost casa părinților și moșilor mei… Nu ai știut asta? mi-a spus într-un târziu văzându-mi mirarea din ochi.

L-am lăsat pe Moș Ștefan la lumina lămpașului împreună cu motanul ce torcea după cuptor și ne-am întors spre casă. În fața cârciumii o mulțime de oameni stăteau și ne priveau bradul ce strălucea în noapte înstelată ca și cum ar fi fost luminat de mii de beculețe.

               – Asta-i sară de Crăciun

                Și Măria-i tot pe drum

                Umblă-n sus și umblă-n jos

                Ca să-l nască pe Cristos,

a început Ina să cânte. Sătenii i s-au alăturat cu glasurile lor și am avut parte de cel mai special colind al vieții mele.

 

Am pierdut-o pe Ina într-o zi de mai, când prunii erau în floare.

Se apropie Crăciunul.

Îl aștept cocoțat pe grindă ascultând povestea Stâncii ce-o făcusem cadou. Aștept seara să aud colindul greierilor, pentru că ei pot să cânte și iarna dacă ai urechi să-i auzi. Simt mirosul proaspăt de pâine și văd bradul argintiu strălucind în noapte. Mă las dus în lumea visurilor pentru că, acolo, aud vocea Inei  care se amestecă cu vocile voioase ale copiilor ce se joacă în tindă, cu vocile voioase ale femeilor ce chemă la cină, cu cele ale bărbaților care își odihnesc trupurile istovite de munca de peste zi.

 

Cerul se umple de stele.

Fulgi albi de nea coboară pe Pământ acoperindu-l cu o pătură albă, pufoasă.

Miros de pâine proaspătă.

Universul începe să cânte:

Asta-i sară de Crăciun

Și Măria-i tot pe drum

Umblă-n sus și umblă-n jos

Ca să-l nască pe Cristos.

 

 

 

 

 

 

 

autor Helene Pflitsch

Cartierul Felinarelor Stinse (fragment) ,autor George Cornilă

ROMAN: Cartierul Felinarelor Stinse

(fragment)

 

 

Când nu ploua şi aveam mult timp la dispoziţie, făceam lungi plimbări prin Delfshaven şi îmi amintesc cât de impresionat am fost când am văzut Maeslantkering, bariera împotriva furtunii dintre Hoek van Holland şi Maassluis, privind-o ca pe una dintre acele mari realizări ale omenirii de care eu nu aş fi fost nicicând capabil şi cum Jurjen povestea mândru că tatăl său lucrase pentru o vreme la construcţia celui mai mare baraj, Oosterscheldekering, în cadrul proiectului Delta Works.

După ce treceam de Hoek van Holland, pe partea stângă se afla un golf ultramarin şi un vechi cimitir de vapoare, al cărui paznic solitar, domnul Maarvijk, fusese prieten din copilărie cu bunicul lui Rasmussen. Uriaşele schelete ruginite încă mai pluteau agitate de valuri slabe, aşteptând să fie dezmembate pentru piese sau vândute ca fier vechi. Dintre sutele de bărci, traulere, steemere şi iahturi, foarte puţine erau reparate şi recondiţionate. Vechiul trauler Meermin, care zăcuse ani buni acolo, fusese unul dintre cele norocoase, fiind salvat de fraţii Schaars de la o eternitate rece şi inutilă. Majoritatea aveau să rămână însă pentru totdeauna în acea sepultură neguroasă. Foste stăpâne ale mărilor, unele încă se mai înălţau semeţe, păstrând o mândrie melancolică, altele zăceau într-o rână, decăzute, triste şi deznădăjduite, unele erau tăcute, altele scoteau sinistre tânguieli metalice. Printre mormanele de tablă şi de azbest, pescăruşi se certau şi briza sufla, aţâţând ceaţa şi învăluind sumbrul loc de odihnă într-un miros sărat de peşte şi de alge. Mă plimbam prin dezolantul peisaj simbolist, colorat în nuanţe de roşu, oranj, maro şi gri, privind coşurile înnegrite, timoneriile unde stătuseră cândva bărbaţi neînfricaţi, calele crăpate şi deschise precum burţile unor imenşi peşti şi verigile titanice ale lanţurilor ancorelor care nu aveau să mai fie ridicate vreodată.

Domnul Maarvijk, bătrân precum marea însăşi, trăia singur într-o dugheană din capătul unui ponton, având ca şi companie doar un pescăruş, pe care îl adoptase după ce îl găsise pe stânci când era pui şi pe care îl botezase Livingston.[1] Se născuse la cumpăna dintre secole, în ultima noapte a anului 1899, iar tot ceea ce îşi mai dorea de la viaţa sa lungă era să prindă trecerea într-un nou mileniu, eveniment pentru care se încăpăţâna să mai trăiască. Deşi aproape surd şi aproape orb, trăsăturile sale drepte îi confereau în continuare alura mândră a unui senator roman. Vocea sa gravă, pe care el nu o mai auzea decât atunci când ţipa, spunea minunate poveşti, împletite cu fapte şi evenimente istorice, detalii picante despre personalităţi ale vremurilor apuse şi descria amănunţit momente pierdute în neguri.

Avea rafturi întregi de corăbii construite cu minuţiozitate în sticle pe vremea când mâinile nu îi tremurau şi încă îşi mai putea îndoi degetele. Ne povestea despre fiecare în parte cu exaltare şi uneori cu lacrimi licărind în ochii săi străvechi. A înviat momentele în care Victoria şi apoi Golden Hind făceau înconjurul lumii, Niña atingea coastele Lumii Noi, Mayflower ducea primii pelerini spre a crea o naţiune înfloritoare, iar Bounty ardea în urma revoltei echipajului. Învăluia în detalii macabre relatările despre Queen Anne’s Revenge, condusă de temutul Edward Teach Barbă Neagră, despre Seetiger, corabia cu catarge din aur şi argint a lui Klaus Störtebeker sau despre misterele pierdute în ape adânci de pe Mary Celeste, Lady Lovibond şi Rhône sau îngheţate la bordul Baychimo şi Octavius.

Ştia totul despre mare, despre curenţi, despre vânturi, despre peşti şi despre vase şi nu puţini erau cei care veniseră de-a lungul anilor să îi ceară sfatul înainte de a se avânta în imensităţile zbuciumate ale Mării Nordului.

Luptase pe frontul de est spre finele primului Război Mondial, unde învăţă că tot ceea ce trebuia să facă era să îl omoare pe celălalt, numit duşman, înainte ca acesta să îl omoare pe el. ”Nu trebuia să ne întrebăm de ce. Cei care se întrebau mureau primii.” A fost rănit de un şrapnel în Galiţia şi a primit, în ciuda vârstei şi a scurtului timp petrecut pe front, patru medalii de bronz Crucea Războiului. ”Încă una îmi mai trebuia să primesc o medalie de argint. Când să o câştig şi eu, hop, războiul se termină. Ştiam eu însă că avea să mai vină unul. Nu trebuia decât să aştept.” Perioada interbelică îl găsise lucrând pe o platformă petrolieră pe Marea Nordului, iar în Cel de-al Doilea Război Mondial, apăra podurile din Nijmegen, Arnhem şi Eindhoven, când un obuz explodă lângă el în timpul operaţiunii Market Garden, luându-i auzul urechii drepte, în ciuda noilor căşti din oţel ambutisat. Explozia transformă noaptea în zi, o zi albă şi înspăimântătoare precum  Judecata de Apoi. Rămase nemişcat şi privi în gol asupra bolgiei care se întindea în faţa sa, cu părul vânturat de suflul halenic al morţii, în timp ce deasupra tranşeelor cădea cu zgomot o ploaie de pământ, ca o furie cerească. Războiul se termină fără ca el să mai câştige vreo medalie. Se întorsese acasă scârbit şi surd de-o ureche. Nu i s-a oferit nicio primire triumfală, dar deja nu îi mai păsa. Nimic nu putea răscumpăra vieţile pe care le luase pe când nici nu putea concepe să renunţe la gloria închipuită a câmpurilor desfundate de bombe şi a gropilor umplute de suferinţă şi mizerie. Meditând asupra faptelor sale din timpul celor două războaie, concluziona ”Parcă am fost în transă în toţi acei ani.” Locurile de muncă erau greu de găsit chiar şi pentru eroii de război. Se simţea inutil, nu îşi mai găsea locul, iar viaţa nu mai părea să aibă sens. Nu înţelegea pentru ce luptase. După căutări îndelungi, urmate de un scurt timp petrecut lucrând într-o uzină, îşi luă raniţa în spate şi părăsi oraşul său natal. Următorii douăzeci de ani îi petrecuse pe diverse vase comerciale, înconjurând lumea şi în barăcile porturilor din toate cele patru zări, sperând că valurile imenselor întinderi de apă sărată ar fi putut spăla vreodată sângele de pe mâinile tânărului inocent care fusese el cândva, în vremuri în care războiul era doar un zvon fugar.

Locuia în acel cimitir de fiare nu pentru că nu şi-ar fi permis un trai mai confortabil, întrucât strânsese banii câştigaţi de-a lungul decadelor, ci pentru că simţea că nu avea nevoie de mai mult. ”Banii îi voi dona cuiva la un moment dat. Încă nu am găsit pe cineva să îi merite.” Nu se căsătorise niciodată şi nu avusese copii, spunând că singura doamnă de care fusese îndrăgostit vreodată fusese marea şi că nu ar fi putut trăi fără aceasta, fără ţipetele pescăruşilor şi fără vapoarele sale, pe care le ştia pe nume. ”Singurătatea se simte altfel aici”, spunea el. Ne relata cu încântare povestea fiecăruia dintre vapoarele din cimitirul metalic, ca şi cum ar fi fost la fel de faimoase ca şi cele pe care le reconstruise în sticle, mândru că în cimitirul său se puteau găsi reminiscenţe reprezentative pentru evoluţia omenirii de-a lungul secolelor, de la o ancoră despre care spunea că ar fi provenit de pe una dintre fregatele lui Pier Gerlofs Donia, nemuritor în opinia sa, până la un iaht abandonat de o celebritate de carton, care ţinuse primele pagini ale tabloidelor şi care avea să fie uitată de umanitate, ca şi orice alt anonim, timpul exercitându-şi efectul de radieră asupra diferenţelor dintre oameni. Mirosea a sărat, amintindu-mi de domnul Verdronken din Saeftinghe. În ciuda chipului său ars de soare, avea picioarele albe, cu vene umflate şi noduri varicoase vineţii. Singur precum Lonesome George[2] şi la fel de bătrân, se plimba asemenea acestuia, greoi, cu spatele anchilozat, târându-şi picioarele drepte pe ponton, uitându-se la epave şi uneori scotea cu o funie o găleată de apă sărată, în care băga o cană de tinichea, ducând-o apoi la gură şi sorbind zgomotos. Labele uriaşe ale picioarelor sale, cu al doilea deget mai lung decât primul, cu unghia îngroşată de onicomicoză lăsau urme albe pe scândurile umede.

În ciuda vârstei, era lucid şi dădea dovadă de o memorie de invidiat. În timp ce ne povestea, îşi amintea de multe ori de fetele frumoase înnebunite după uniforme, de surorire medicale care generau epifanii muribunzilor, cu albul angelic al veşmintelor pătat de sânge şi de umori, de gărgăriţele crocante din gamelele cu fasole, de injecţiile usturătoare antitetanos, de mirosul înţepător al iodului din corturile brancardierilor, de căldura sufocantă din tunelurile tartarice săpate de genişti sub liniile inamice, de chiotele caraghioase ale canadienilor îmbujoraţi şi ahtiaţi după Calvados[3] şi de nechezaturile terifiante ale cailor răniţi, aşteptând în agonie să fie mâncaţi de lupi, de corbi şi de foştii stăpâni.

În penultima dintre vizitele noastre, pe când stătea pe un jilţ şi îşi rula cu degete mari şi ţepene tutun dintr-o pungă albastră, îmi observă ceasul de la mână, moştenit de la bunicul meu şi pe care îl aveam atunci cu mine, deşi nu îl purtam mereu de teama de a-l pierde sau de a-mi fi furat. Mă întrebă de unde îl aveam şi, când i-am povestit istoria, ridicând tonul încât să mă poată auzi, m-a întrebat cum mă chema. A rămas minute bune uitându-se în zare, iar sub sprâncenele sale ca două linii oblice, ochii spălăciţi licăreau şi pielea încreţită şi roşie din jurul lor părea să tremure. A adormit mormâind încet ”Van Hoorn, Van Hoorn…” Aş fi vrut să ştiu dacă el fusese camaradul bunicului care adusese ceasul de pe front bunicii mele, aş fi vrut să îi mulţumesc, dar începuse deja să sforăie.

Peste câteva săptămâni, l-am vizitat din nou şi l-am găsit stând pe jilţul său pe ponton, privind cu ochi palizi apa şi bărcile. Pescăruşul Livingston stătea pe mâna sa rezemată pe mânerul scaunului şi chiscuia abia auzit. Ne-au trebuit minute bune să ne dăm seama că murise. Nu apucase noul mileniu, aşa cum nu apucase nici cea de-a cincea medalie de bronz. Briza îi trecea prin părul alb şi îi mângâia matusalemicul chip care părea încă viu. Mai bătrân decât bărcile sale, stătea nemişcat în locul lui preferat, deşi văzuse întreaga lume. Pe ponton se vedeau urmele albe şi sărate ale paşilor săi, ale miilor de paşi făcuţi într-o viaţă de om care a ştiut ce a vrut şi care i-a fost drumul.

Nu cred că ar fi vrut să fie luat de acolo, dar aceasta nu era o decizie pe care aş fi putut eu să o iau. Uşa de la dugheana pe care o numise casă era deschisă, iar vântul puternic dărâmase şi spărsese multe dintre sticlele cu corăbii. Pe podea erau împrăştiate ţăndări, bucăţi de lemn, pânză şi steguleţe, ultime rămăşiţe ale trecerii lui prin această lume. Medicul chemat să constate decesul ne-a spus că, din câte se părea, era mort de mai bine de o săptămână, poate chiar două, dar că, probabil de la aerul sărat, corpul său nu începuse să se descompună. Oamenii mai evlavioşi de prin partea locului, în special o comunitate de polonezi stabiliţi în zonă pentru a lucra la baraj, spuneau că nu mai existau pe lume oameni ca el, l-au considerat un sfânt şi cu siguranţă s-ar fi închinat moaştelor sale dacă acesta nu ar fi fost incinerat de către autorităţi, întrucât nu avea nicio rudă în viaţă. Sub salteaua roasă au fost găsite maldăre de bani devalorizaţi, strânşi pe întinderea lungii sale vieţi, lângă cele patru medalii de bronz, care prinseseră un strat verzui de cocleală.

Ceasul meu ticăie în continuare, măsurând timpul care îi face să dispară pe toţi cei care l-au purtat, indiferent de faptele lor de vitejie sau de nobleţe. La un moment dat, eu însumi îl voi da mai departe, înainte de a părăsi această lume, întrebându-mă dacă am fost vreodată demn să îl port.

 

---

[1] Referire la pescăruşul contemplativ din fabula ”Pescăruşul Jonathan Livingston” (Jonathan Livingston Seagull) a autorului american Richard David Bach (1936- );

[2] George Singuraticul (lb. engleză); ultimul reprezentant al speciei de broaşte ţestoase uriaşe indigene Insulei Pinta din Arhipelagul Galápagos; se estimează că ar avea peste o sută de ani; Chelonoidis nigra abingdoni;

[3] Brandy distilat din cidru de mere sau de pere, ţinut la învechit în butoaie din lemn de gorun sau de castan; numele provine de la regiunea Calvados din Normandia de Jos; a fost adoptat ca băutură a Regimentului Husarilor Regali Canadieni după Debarcarea din Normandia (6 iunie 1944 – D-Day, în cadrul Operaţiunii Overlord din Cel de-al Doilea Război Mondial);

 

autor George Cornilă

Duminica unui Noiembrie obosit, autor Lisandra Lungu

Duminica unui Noiembrie obosit

 

M-ai sunat aseară și ai vrut să ne vedem cît mai repede cu putință. Simțeam în vocea ta o urmă de chemare a buzelor, a ochilor, a degetelor.

Am ajuns în dreptul scării tale și te-am sunat să-mi deschizi. Mereu uit ce număr ai la ușă. Adică nu uit, știu că e ceva cu 2 și apoi încurc următorul număr, sau prefer să îmi deschizi tu.  Urc tremurînd cele două etaje și infinitatea de trepte,fiind atentă să nu mă împiedic. Sunt în dreptul ușii,o ating ușor, o mîngîi. N-aș vrea s-o uit vreodată. Apoi trag aer în piept și bat de vreo două ori. Descui ușa și îmi deschizi.  Ușor neras, cearcăne, cămașa albastră în carouri și mirosul mediteranean al pielii tale mă trage brusc . De fapt, nici nu apucăm să ne salutăm, ori să scot eu vreun cuvînt și mi-ai prins mîna dreaptă, m-ai tras înăuntru.

Miroase a ceai. Încă nu reușesc să mă dezmeticesc pentru ca frigul de afară și trecerea bruscă de la frig la cald mă face să strănut. Tu rîzi în timp ce te apleci să îmi desfaci șireturile ghetelor. Niciodată nu aș fi crezut că… ai fi putut face asta. Apoi intru în sufrageria în care dăinuie mirosul de tutun și de cărți proaspăt scoase din tipografie, acel miros al hîrtiei ce abia a fost atinsă de mîini. Nu mai vreau să mă ating de cărțile tale. Știu că detești lucrul ăsta, așa că mă voi așeza comod pe canapea, așteptîndu-te să vii din bucătărie cu ceaiul fierbinte. Sau poate cafeaua. Tînjeam după mirosul puternic al tău, al cafelei pe care o doream. Poate și un ceai ar fi fost de ajuns. Te amenințasem cu un masaj. Ultima dată nu știu ce s-a întîmplat de nu am făcut asta, dar am zis că odată ș-odată tot trebuie să-mi iau inima în dinți și să te masez, fără a-ți spune ceva. Comod te-așezi pe scaunul magic de la birou,căutînd nu știu ce.  Oricum muzica bună se auzea pe fundal. Am venit ușor și mi-am pus mîinile pe umerii lui ca și cum as fi atins clapele unui pian. Apoi am urcat ușor pe ceafă. Ai tresărit. Te-ai ridicat, m-ai luat în brațe și m-ai strîns de era să-mi iasă sufletul și să intre în tine. Dar nu…

M-ai dus în dormitor și m-ai lăsat în picioare,  întinzîndu-te comod în pat pentru acel  masaj. Zis și făcut. Corpul devenise din ce în ce mai moale, mai maleabil. Într-un final adormiseși.

Mulțumită, ies din dormitor și fug să pun de un ceai, apoi să fumez o țigară în balcon, lăsîndu-l să se odihnească. De mult îmi trecuse prin minte să îl masez, dar am tăcut. Pînă acum. Ceaiul turnat în căni, arunca aburi în tot apartamentul și mă bucuram precum un copil, ori o felină de liniștea oferită de el,omul adormit.  Asta m-a atras la începuturile prieteniei noastre. Satisfăcută pentru că mi-am făcut datoria, aprind o țigară în balcon și admir marea, numai că frigul toamnei tîrzii îmi pătrunde în oase, fiind nevoită să savurez momentul în sufragerie, cu ușa balconului închisă.

Caanapeaua moale mă strînge, mă cuprinde, mă vrea. Refuz cu încăpățînare să adorm și să o simt, așa că mă îndrept spre dormitor. Deschid ușor ușa și el încă dormea. “Perfect”,mi-am zis. Locul de la perete, locul de lîngă el parcă mă chema. M-am lăsat dusă de val și… m-am așezat lîngă el. Cu fața spre perete, inima cît un purice, parcă așteptam ceva să se întîmple. Ceva, orice, nu știu. Încercam să adorm, strîngeam ochii, vroiam să număr stele și nu oi; parcă nu mai îmi era somn. În sufragerie îmi picau ochii și aici…nimic. Cred că a simțit că mă foiam și s-a întors cu ochii închiși spre mine, m-a luat în brațe și a început să-mi sărute părul, fruntea, obrajii, nasul…  Tremura. Se încălzise. Zîmbea și se topea. Ne topeam. Era atîta liniște în mine, încît nimic nu putea să mă supere, să mă deranjeze. Era de ajuns ce se întîmpla. I-am sărutat mîinile, brațele, obrajii, gîtul. Tremuram. Nu vroiam să spun nimic, să mă gîndesc la nimic. M-am ghemuit în el. M-a primit și mă ținea acolo. Parcă-i eram comoară. Așa am adormit. În doi, în unul, în liniștea unui Noiembrie plin de comori ascunse sub stîncă, sub iluzia unui corp din titan, plin de viață, iar eu… așa cum mă cunoscuse, cum vroiam să îi fiu.

E de muncă, dar nu regret nimic. Sunt, rămîn și nu dispar. Cuvinte nu folosim pentru că nu sunt necesare. Ne-am trezit zîmbind. Semăna cu un vis pentru mine…   Ciufulită cum eram, m-am ridicat și am încercat să mă întind, așa cum știa că fac. Se amuza mereu pe seama acestui act.  Dar de data asta m-a surprins.

Pe sub bluză a urcat o mînă fină cu degete lungi și căuta cu nesaț umerii. I-a găsit, strîngîndu-i puternic. M-a tras spre el și am ramas… față în față, buze întredeschise, ochi ce căutau, umeri ce se apropiau ușor ușor și un văl se aruncase deasupra…noastră. Nu am mai rezistat. L-am sărutat, încercînd să fug apoi. Inima dorea să rămînă, și eu , dar am zis să nu depășesc “bariera” și să mă rezum la prietenia pe care nu aș vrea s-o pierd. Speriată, am sărit din pat și m-am dus să-mi aprind o țigară. M-a urmat, zăpăcit și adormit, căutînd să mă liniștească. Tremuram și nu vroiam ca reacția mea să îl sperie și să se închidă. Doamne, cît mi-a luat pînă am reușit să găsesc portița spre el!  Dar am reușit…   Îmi vorbea, dar nu auzeam nimic, nu mai vroiam decît să mă evapor, să ies din viața lui pentru o zi. Atît. Mi-a prins corpul și m-a strîns,  sărutîndu-mi apăsat gîtul. M-a întors cu fața spre el și mi-a cuprins buzele. Mi-a întors sărutul!  Zîmbind, inima s-a mai potolit, m-am liniștit, dar tot nu eram sigură. Știu că nu vorbește, și mie a început să-mi displacă  acele conversații despre inimă și alte chestii siropoase, repetîndu-mi că dramatizez într-una.

Trecînd peste acel moment critic, m-a luat cu totul în brațe, eu stînd pe vîrfuri. Legînîndu-ne ușor asemeni trestiilor din Eterna Vară, m-am apropiat de el, m-a strîns și  buzele mi se lipiseră de umărul drept. Aplecat, căci sunt mai scundă decît el, îmi desena ceva pe spate. Așa am rămas o vreme.

Nici nu știu cînd s-a făcut tîrziu și a trebuit să plec, să ies.  Aș vrea să mă întorc, dar  nu sunt sigură că vrea să fiu mereu acolo…

Cine știe ce va fi în Timp?

 

autor Lisandra Lungu 

Poeme de Gelu Dragoş

 

Mesaj pentru CITITOR DE PROZĂ LA 3 ANI DE ANIVERSARE

    Dragă domnule Emanuel Pope, îmi sunteţi unul dintre cei mai dragi români pe care i-am cunoscut eu vreodată. Ceea ce faceţi în cadrul Proiectului „Cititor de proză” ne onorează atât pe românii de aici din ţară cât şi pe cei din diaspora care pun  condeiul în mână după talantul şi talentul pe care-l are fiecare. Dacă vom şti să privim cu înţelepciune ceea ce faceţi dumneavoastră pentru tinerii scriitori prin acest site care deja „umblă” în picioare la cei 3 anişori ai lui, vom vedea că „Cititor de proză poate să ajungă la maturitate şi chiar la o vârstă seculară.

    Dumneavoastră domnule Pope sunteţi un om cu har şi modul românesc de simţire mă face să cred că iubiţi mai mult România decât ar trebui să o facă cei care ar putea-o face din parlamentul ţării. Faptul că m-aţi vizitat cu dr. Mihai Ganea şi eseista Virginia Paraschiv la Lucăceşti, în satul natal mă onorează şi îmi produce clipe de bucurie, dragi amintiri şi acum, la un an de la întâmplarea aceea frumoasă.

Despre persoana Emanuel Pope ar fi multe de spus şi bineînţeles lucruri şi fapte minunate. Vă caracterizează modestia, altruismul, valoarea şi sunt ferm convins că o să mergeţi cât timp o să aveţi sănătate, cititori fideli şi interesaţi, bani, cu acest proiect până la capăt. La mulţi ani „Cititor de proză!

                                                                                                      Gelu Dragoş

                                                                                                      Lucăceşti, 5 decembrie 2012

 

 

in memoriam Marin Sorescu

Asemeni lui Iona îmi spulber idei

Îmi sfâşii şi visele mele

Pământul acesta îmi pare imens

Şi simt nevoia să construiesc

Cetate de drumuri pe el.

Cetate înaltă cu turnuri de veghe

Cu una sau mai multe intrări înspre ea

Ca visele să poată da năvală-năuntru

Când sufletu-i pregătit ca şi ea!

Ce utopic respir. Îi urmez eu lui Iona?

Asemeni lui mă descompun, mă spintec şi eu.

Cetatea dispare acum şi drumurile

În vise se-opresc şi visele în drumuri lovesc,

În coşmar şi haos se transformă totul!

Iar pământul îmi pare deşert…

Etern nisip

Te mai presimt pe geana mea de sare,

un foşnet adormit în păsări iar,

etern nisip, pe mări imaginare

şi eu, argonaut imaginar.

Eu n-am corăbii, tu n-ai nici un nume,

eşti ţărmul unor mări şi vraja lor,

catargele îţi bântuie prin lume,

dar, mările n-au poartă, nici zăvor.

Un val pustiu mi te-a luat, probabil,

străin, de dorul unui alt tărâm,

de tine sunt, bolnavul incurabil

aici te-aştept, şi marea ta rămân.

Corăbii de cuvinte

Motto: „ Eu nu strivesc corola de minuni a lumii…”

(Lucian Blaga)

Corăbiile de cuvinte, încărunţind, lângă o vâslă

mut, ca o lebădă, poetul stă rezemat de umbra lunii

pe mine mă tot latră iarba şi întunericul de pâslă

iar, prin abecedarul limbii mă-nţeapă viespea raţiunii.

Când zeii ospătează vifor, la-ncrucişare de destine

flotilele de cărăbuşi, plecate să se-ngroape-n verde

mai trag o brazdă prin cuvinte, înnobilând cum se cuvine,

imperiile de cenuşă, limba rănită peste verbe.

Când poezia şi poetul devin o osie de lemn

în Lancrăm scutură cireşii, iar florile-şi usucă vlaga,

când eu mă trag cu el pe roată şi bate clopotul, e semn

că-mi va seca din ochi cerneala, la curtea dorului de Blaga.

 

autor  Gelu Dragoş

Faleze de cuvinte, autor Nicolae Cîrstea

Faleze de cuvinte

 

Pribeag prin lume, să dau un rost existenţei conştiinţei în soma purtătoare, mă târăsc spre o luminiţă ce mereu fuge de mine. Sunt trubadur înţarasurzilor, tocmit să cânt doar pentru veşmintele mele pestriţe, care-i fac pe ceilalţi să se simtă bine prin simplă comparaţie. Dacă la început pusesem patos în ceea ce făceam, o dăruire invers proporţională cu firfireii pe care-i primeam ca leafă, acum am început să mimez. Ce folos să mă manifest dacă tot nu sunt ascultat?! Culmea e că am devenit de bon ton şi nu mai puteam lipsi din casele bogaţilor, eram jucăria ce trebuia închiriată la serbări şi-aşa firfireii au început să se înmulţească. Ba chiar unu s-a oferit să-mi fie impresar pro bono. El urmărea de fapt să intre în graţiile unei surde insensibilă la semnele lui de dragoste, gândind că aşa, punându-se dezinteresat în promovarea mea, îi va câştiga inima. Cota-mi creştea înţarasurzilor, porcuşorul de ceramică a devenit neîncăpător pentru firfireii câştigaţi şi a trebuit să mai cumpăr de la magazin nişte puşculiţe. Fiind pe val, am optat pentru un hipopotam şi, câteva luni mai târziu, pentru un elefant. Am vrut să-mi cumpăr şi nişte haine noi, dar impresarul mi-a interzis. ”Ce, voiam să-mi pun în umbră singura mea calitate?!” mi-a spus şi i-am dat dreptate. Lucrurile mergeau bine, ajunsesem să lucrez şi 14 ore pe zi. Surzii nu se mai săturau să mă vadă şi eu, cu conştiinţa prezentă în soma purtătoare am început să improvizez poveşti. Aşa că la fiecare petrecere spuneam câte o poveste şi lumea era mulţumită crezând că le cânt. Impresarul s-a prins că nu mai cântam şi ca să se convingă mi-a cusut un microfon în gulerul surtucului. Toate poveştile mele au ajuns într-un calculator şi, printr-un program de translaţie, cuvinte sub ochii lui.

În ajunul Crăciunului, la trei ani de când plecasem de-acasă cu gând să câştig bani pentru familie, în palatul preşedintelui surzilor am fost prins de mână de-un necunoscut. Hotărârea cu care m-a smucit a făcut ca parte din peticele ce peticeau mâneca surtucului să rămână înpalmalui. Asta i-a amuzat pe cei de faţă. Prin ruptură, cămaşa străvezie lăsa să mi se vadă pielea braţului. Câtă diferenţă! Toţi cei din palat erau îmbrăcaţi în haine noi, bărbaţii la frac şi papion, doamnele în rochii scumpe, acoperite de eşarfe de caşmir sau cape din blăniţă fină. Cu excepţia chipurilor nimeni nu-şi arăta pielea. Ori tocmai acest lucru le-a crescut interesul şi au început să se foiască pe lângă mine, să mă atingă cu degetele înmănuşate şi să râdă copios. După ce fusesem trecut în revistă de întreaga asistenţă necunoscutul s-a apropiat din nou de mine. Gândeam că vrea să-mi smulgă cu totul mâneca spre deliciul surzilor, dar el m-a luat blând de braţ şi m-a dus într-un loc ferit.

– Ce cauţi aici? l-am auzit vorbindu-mi.

Mi-au dat lacrimile. De atâta vreme nu mai auzisem voci bine articulate şi căldura cuvintelor lui m-au înfiorat. I-am spus că m-am autoexilat în speranţa că voi câştiga bani pentru a demonstra lumii nivelul ridicat al conştiinţei din soma mea purtătoare, că aşa gândeam să-mi feresc familia de neajunsuri.

– La noapte pleci cu mine! mi-a spus el imperativ.

Nu înţelegeam ce vrea cu mine. De plecat aş fi plecat eu demult, dar nevoia de firfirei mă ţinea pe loc. I-am spus şi lui asta. Atunci a apărut lângă noi şi impresarul meu. M-am temut să nu renunţe la mine văzându-mă vorbind cu necunoscutul, altfel decât prin semne.

– Nu-ţi fă probleme! Mă prefac a fi un emisar al ţării vecine, dar am fost chemat aici chiar de impresarul tău.

Impresarul dădea din cap a aprobare, dar eu tot nu înţelegeam. Şi necunoscutul mi-a povestit că impresarul trimisese poveştile mele unei edituri dinţaravecină şi cum acestea s-au bucurat de un mare succes, acum voia să mă readucă, celebru, acasă. Am chicotit de fericire. Apoi am început să dansez. Abia atunci impresarul s-a îngrijorat făcându-mi semn să mă potolesc.

– Nu trebuie să se ştie că pleci! m-a avertizat necunoscutul.

La mirarea mea firească, impresarul a scos din buzunar un ziar frumos împăturit, pe care am zărit data de ieri. L-a desfăcut şi pe prima pagină, cu litere bolduite apărea un decret prezidenţial prin care urma să fiu învestit cu titlul de ”Bun Naţional” în dimineaşa zilei de 25 decembrie. Mie-mi părea o cinste asta, dar necunoscutul mi-a spus că era o stratagemă prin care eram depersonificat şi ca bun naţional nu mai puteam părăsiţara. M-am cutremurat la gândul că n-am să-mi mai văd vreodată fetiţa şi nevasta, că n-am să mai vorbesc cu oameni de-o seamă mie, că n-am să mă mai îmbrac vreodată cu altceva decât zdrenţe pestriţe…

I-am mulţumit impresarului şi i-am spus că-i las lui porcul, hipopotamul şi elefantul plini cu firfirei, să-i cumpere cu ei iubitei lui un patefon şi pe pâlnia acestuia să lipească poza mea. Eram sigur că asta o va îmbuna.

Apoi l-am urmat pe necunoscut afară din palat. De gărzi am trecut uşor fiindcă impresarul îmi dăduse pelerina lui largă şi înfăşurat în ea, zdrenţele mele nu se vedeau. Ne-am strecurat pe poarta ce ducea către mare. Era întuneric. Falezele înalte mă înspăimântau. Nu voiam să cad în apele furioase, să mor acum când îmi găsisem izbăvirea. Am început să povestesc întunericului evadarea mea. Stelele au început să rupă noaptea fâşii iar luna mi-a făcut cu ochiul. Sub picioare nu mai simţeam nisipul umed. Călcam pe cuvinte. Evadam pe-o faleză de cuvinte…

autor Nicolae Cîrstea

Poeme de Marilena Apostu

Plânsul numără crucile

În cimitir plânsul numără crucile

şi în toată casa

e un miros puternic de duminică umedă

îndurerată aştept

ultima zi din ţipătul copilului bolnav

fratele meu pictorul

îşi stinge nevoia de plecare într-o pânză

cea mai putredă poruncă

scapă singurătatea de vina tălpilor

Cerul îngenunchează sub frunte

Prea multe frunze au căzut în lipsa ta

acum îţi ascult trupul dezmierdând o toamnă

ce a învăţat să răspundă

în mii de rădăcini

versul tău se aşterne

peste piatra ce pândeşte prima ninsoare

păsările aduc cenuşa lemnului

care te-a încălzit

încă un zâmbet crapă-n oglindă

şi nici nu mai ştiu câte vieţi au trecut

de când păşesc cu ochii închişi către tine

senin

cerul îngenunchează sub frunte

Precum doi fluturi rănile noastre

Precum doi fluturi rănile noastre

s-au regăsit în vina de a fi însinguraţi

cheia a ruginit sub lacrimile reci

nu mi-am trădat niciodată umbra

şi mereu am ştiut

în câte silabe s-ar descompune mâna mea

secundele aleargă desculţe

prin ploaia de afară

undeva aproape

încă o femeie este vânată de ziduri

ţipătul ei sparge ora din sâmbure

 

autor  Marilena Apostu

Revelaţie şi informaţie, autor Ion Manzatu

( Fragment din volumul Comicul nimicniciei )

 

Fascinaţia operelor fundamentale ale literaturii şi artei universale, forţa lor de a emoţiona, în pofida depărtării istorice  de specificul particular al originii, este mereu şi mereu îmbogăţită de faptul că, la fiecare receptare, ele revelează noi nivele în structura cunoaşterii receptorului – ca o relaţie ambivalentă între om şi univers. Sunt nivele care există atât în structura mental-obiectivă, cît şi în cea mental-subiectivă ale receptorului şi care au nevoie de un moment de emoţie pentru a se revela şi a se adăuga în conţinutul cunoaşterii acestuia.  Momentul acela specific de revelaţie tinde spre o anume particulară armonie cu modificările pe care spiritul uman le suferă din cauza noilor mecanisme ale realităţii, născute şi ele tot dintr-o relaţie cu natura, cu cosmosul apropiat. Aceste revelaţii operează în conştiinţa receptorului  o modificare importantă de mentalitate, cu atât mai importantă cu cât are un coeficient mai ridicat de subtilitate. Iar  acela care s-a supus unui astfel de proces va deveni tot mai dependent de legăturile esenţiale dintre trecut şi viitor, pe care opera i le facilitează, atingând, sau cel puţin având impresia că le atinge, sursele originare ale unor problematici esenţialmente umane. Procesul revelaţiei  luminează hotărâtor un complex de realităţi sociale mereu în mişcare, iar acest lucru este posibil deoarece opera fundamentală este un organism viu, evolutiv  ce rămâne mereu esenţă a cunoaşterii.

Momentul originii se produce în mentalul autorului, acolo unde  felul de relaţie pe care acesta o are cu mediul său induce un fel de Atitudine, şi numai pe acela: – „Opera este realitatea pe care şi-o dă conştiinţa;…”[1].  Atitudinea autorului este întreţinuntă de o Lipsă care alimentează un permanent conflict între aspiraţiile acestuia şi realitate, precum şi o nevoie stringentă de înlocuire a Lipsei; ceea ce – în cazul operei – produce acel declic, care devine punctul de plecare.  „Un obiect sau o acţiune dobândesc o valoare  şi devin în acelaşi timp reale numai pentru că participă într-un fel sau altul la o realitate care le transcede.”[2] – afirmă Mircea Eliade despre un astfel de moment iniţial. Şi chiar dacă, opera este rezultatul unei trădări, care se petrece în procesul de transformare a unei proiecţii inefabile în materialitate, în trecerea de la gând la operă: „Obiectul apare ca un receptacol al unei forţe exterioare care îl diferenţiează de mediul său şi îi conferă sens şi valoare.”[3]  Ne găsim în plin paradox, pentru că: pe de o parte autorul caută să diferenţieze opera de mediul său, pentru a-i da sens şi valoare, sau după cum ar spune Hegel: „Artei îi stau la dispoziţie nu numai întreaga bogăţie a formaţiilor naturii, cu toată strălucirea ei multiplă şi variată, ci  imaginaţia creatoare poate să se extindă, dincolo de toate acestea, în chip inepuizabil în sfera propriilor sale producţii.”[4]; iar pe de altă parte simte nevoia ca opera sa să se integreze deplin în mediu şi să fie asimilată de acesta. Toate aceste situaţii justifică deplin cele două principii enunţate de acelaşi Mircea Eliade: „1. orice creaţie repetă actul cosmogonic prin excelenţă: Creaţia Lumii; 2. în consecinţă, tot ceea ce este întemeiat se află în Centrul Lumii ( pentru că, aşa cum ştim, Creaţia însăşi s-a efectuat plecându-se de la un centru)”.[5] Pentru autor, opera sa devine un centru care trebuie să fie cu totul asimilat în configuraţia cosmică, trebuie să-şi afle propriul traseu în acestă configuraţie cosmică. Lucian Blaga este cel care desenează o posibilă configuraţie a traseului aceastei atitudini: „Fiecare curent din câte s-au ivit în istoria europeană, de la clasicismul francez încoace, se credea astfel cu cel puţin un pas mai aproape de natură, decât curentul premergător. Oricare din aceste curente a încercat să-şi asume singur dreptul de a fi socotit ca o emanaţie directă a «naturii». Un nou curent găseşte de fiecare dată că înaintaşii au creat forme pretenţioase, potrivnice naturii, şi de fiecare dată noul curent izbuteşte, pentru cîtva timp, să dea impresia că e singurul care merge pe linia inerentă a «naturii». Acest repetat apel la natură dovedeşte cel puţin că natura e privită ca suprema operă de artă şi ca o ultimă justificare a operelor de artă omeneşti. Desigur persistenta asemuire, ce s-a făcut, din generaţie în generaţie, între creaţiile geniului omenesc şi «natură», constituie o problemă. Pentru noi această curioasă raportare a artei la natură alcătuieşte un document în favoarea unui fapt, pe acre-l înregistrăm ca atare şi care caută încă formularea. Se pare că «natura» e din punct de vedere estetic polivalentă. Mai mult sau mai puţin tautologic formulată, această polivalenţă înseamnă că natura poate să fie adusă în legătură cu varii valori şi realităţi spirituale.”[6] Putem afirma astfel că fiecare operă este fructul trădării derivate dintr-o revelaţie care tinde să se integreze într-o cosmogonie arhetipală. De fiecare dată, autorul resimte efectul  trădării de care va încerca să se vindece printr-o revelaţie nouă, iar opera sa va deveni un destin individual, păstrând foarte puţine legături cu părintele său, pentru că: „…necesitatea frumosului artistic derivă din lipsurile realităţii nemijlocite, iar sarcina lui trebuie stabilită în sensul că frumosul artistic are chemarea să înfăţişeze fenomenul vieţii şi îndeosebi pe acela al celei spirituale. Numai atunci a fost scos adevărul din mediul său temporal, din dispersiunea sa în noioanul finităţilor exterioare, din care nu mai străvede sărăcia naturii şi a prozei, ci o existenţă demnă de adevăr, care subzistă acum ca atare în liberă neatârnare, întrucât îşi are destinaţia în ea însăşi şi nu şi-o găseşte sădită în ea de către altcineva.”[7]

Departe de a căpăta un aer vetust, muzeal, o operă fundamentală devine, în lungul traseului sau istoric, un participant viu, puternic, surprinzător, capabil să orienteze spre un sens dezechilibrele alimentate de conflictul dintre tradiţie şi tendinţele novatoare. O operă fundamentală conţine un inefabil mecanism de armonizare între aspiraţiile intime, nedefinibile, puternic individualizate, fie ele în egală măsură, ale autorului sau  ale receptorului – şi realităţile brutale din mediu, ce impun atitudini încă neobişnuite, greu acceptabile, atitudini care presupun un efort substanţial de adaptare. La o privire superficială s-ar putea susţine că trădările despre care am vorbit ceva mai sus, se vor acutiza în detrimentul operei, iar conţinutul acesteia se va usca pe măsura trecerii timpului artificial, va sărăci în posibilităţile ei de a emoţiona. Istoria culturii dovedeşte că lucrurile nu stau de fel aşa. Odată cu trecerea timpului opera izbuteşte să elimine efectele trădărilor şi să-şi armonizeze valorile cu aspiraţiile, mai ales emoţionale, ale noilor generaţii. O astfel de situaţie ne îndeamnă să afirmăm că, trădările care au loc atunci când opera este creată se dovedesc a fi, în cursul istoriei, mai degrabă fertile, născătoare de relaţii noi, de conţinuturi noi.  Acesta ar putea fi motivul central pentru care o operă fundamentală  impune nevoia de a fi „recitită” la anumite distanţe temporale, şi de acelaşi individ, ori de aceeaşi generaţie, dar şi de indivizi sau generaţii diferite. Cu alte cuvinte, opera fundamentală impune cititorului o atitudine anume faţă de sine, ca aceea pe care o semnalează  Borges: „N-am citit prea mult la viaţa mea, în schimb am recitit foarte mult”.[8]

Putem afirma, fără să ne temem prea mult de greşeală, că opera fundamentală se extrage dimensiunii timp (sau dovedeşte că ea nu există!), se lipseşte pe sine de această dimensiune pentru a câştiga şi mai mult în subtilitatea expansiunii spirituale din lungul istoriei, mergând în egală măsură atât către origini, cât şi spre nădejdile viitorului; contribuind decisiv la configurarea unui proces de iluminare  în momentul receptării. Procesul de iluminare – cel care declanşează revelaţia –  este produs de emoţie, care devine astfel nivelul cel mai important al operei, miezul ei generator de energii; către el concentrându-se, pe de o parte, eforturile creatorului şi, pe de altă parte, aspiraţia receptorului. Din acest proces de iluminare rezultă un efect modelator profund, bazat pe serii de revelaţii, care modifică substanţa relaţiei subiectului cu Sinele său cuprins în mecanismele realităţii. „Când scriu, eu mă bizui pe cititor, presupunând că va completa singur elementele subiective care-i lipsesc povestirii…”[9] – afirma Cehov, devoalând  un secret important al operei sale: relaţia sincer ludică pe care autorul încearcă programat s-o întreţină cu cititorul său, relaţie din care ultimul are foarte mult de câştigat pe măsură ce izbuteşte să sesizeze existenţa orizonturilor insolite spre care este invitat să păşească. O astfel de relaţie explică de ce în scrierile autorului rus există – sub stratul subţire al aparenţei –  o multitudine de straturi de realităţi surprinzătoare şi subtile. „Artistul exprimă lumea în care trăieşte şi dacă publicul se află în întârziere, el trebuie grăbit. Suntem la capătul unei lungi perioade de discuţii, de experimente şi de încercări care au dus, în cele din urmă, la distrugerea totală a FORMEI artistice. Tocmai pe aceste dărâmături va fi ea reconstruită.”[10]  În  acest proces de reconstruire surprinzătorul şi subtilul sunt mijloacele cu care autorul deschide, pentru receptor, căile revelaţiei şi ale iluminării.

Când Moles scria aceste lucruri (1971) creaţia artistică se afla de multă vreme într-o încrâncenată dispută despre atitudine – pe care întrega lumea a creatorilor simţea că o pierde, că apar noi tendinţe care fac să dispară un atribut esenţial al creaţiei, şi anume: relaţia intrinsecă a Autorului cu Sinele său în sensul hegelian al termenului. Sinele – atât al aurorului cât şi al operei –  este o entitate care aparţine Inefabilului şi devine perceptibil într-un moment de dezechilibru, abia atunci capătă formă. Vorbim de un moment de iluminare  care  este profund şi indisolubil dependent de atitudinea autorului, este produs de dezechilibrul creat de relaţia autorului cu mediul său. Spunem mediul său, şi nu societatea sa, pentru că toate elementele realităţii în care autorul trăieşte produc momente de dezechilibru care generează o nevoie, o lipsă pe care acesta trebuie s-o înlocuiască. Atitudinea este aceea care întreţine dezechilibrul şi când aceasta este amendată de diferiţi factori externi, ce nu ţin de relaţia intrinsecă, profundă a autorului cu Sinele său  nu mai putem vorbi despre o operă, ci mai degrabă despre un produs. „Aminteşte-ţi că scriitori pe care-i numim nemuritori, sau măcar simplu buni, au o caracteristică comună şi foarte importantă: ei se îndreaptă încotrova şi te cheamă şi pe tine într-acolo, şi tu simţi, nu cu capul, ci cu toată fiinţa ta, că au un  scop, exact ca umbra tatălui lui Hamlet, care nu-i apărea şi nu-i tulbura mintea fără să aibă un rost. [11] spune Cehov, într-o scrisoare către A.S. Suvorin.

Disputa veche, şi capabilă să orienteze autorul în câmpul subtil al atitudinii, din nefericire s-a stins treptat în ultimile decenii,  sub presiunea unei realităţi care tinde spre alte orizonturi. În această dispută,  autorii care doreau proclamarea informaţiei – pusă în circulaţie în forme subtile – ca element fundamental al comunicării artistice; ea, informaţia, trebuind să determine filosofia, structura, forma operei -, încercau o evadare din condiţia prea strictă impusă de atitudine;  informaţia nu are nevoie de emoţie ca vehicul care să facă legătură între autor şi receptor, ci de plăcere, ca atare şi atitudinea – atât a Autorului cât şi a Receptorului devine mai permisivă, mai liberală. Dar  existau – din ce în ce mai puţini – şi   autori care doreau ca emoţia să fie cea care să determine condiţia fundamentală a creaţiei artistice: „… arta are chemarea de a concepe şi înfăţişa existenţa ca adevărată în apariţia sau fenomenele ei, adică de a o concepe şi reprezenta în potrivirea ei cu conţinutul său adecvat şi existent prin sine şi pentru sine. Prin urmare, adevărului artei nu-i este îngăduit să fie simplă exactitate – la care se mărgineşte aşa-numita imitaţie a naturii -, ci exteriorul trebuie să se acorde cu un interior care este în concordanţă cu sine însuşi şi care tocmai din acest motiv se poate revela în exterior ca sine însuşi.”[12] Pentru această categorie de autori, atitudinea este esenţială pentru că ea este izvorul stărilor de emoţie care derivă direct dintr-un Sine al creatorului.

Delimitarea între a plăcea şi a emoţiona; a revela şi a informa s-a acutizat cu vremea, alimentată copios de societatea consumistă, care încearcă prin orice mijloace să transforme opera în produs industrial, supus în totalitate mecanismului comercial – ceea ce, din nefericire s-a şi întâmplat cu contribuţia noilor mentalităţi ale autorilor. Abraham Moles suprinde modul cum opera se îndepărtează de la profunda relaţie cu Sinele său, relaţie care a dominat conştiinţa creatorilor timp de veacuri: „Opera de artă este un mesaj caracterizat de gradul său de complexitate sau de gradul său de informaţie, care depinde el însuşi de cultura globală a societăţii. Valoarea operelor variază după gradul lor de complexitate urmând o curbă «modală» ce reprezintă un maximum. Dar acest maximum se deplasează cu uşurinţă odată cu timpul istoric şi cu creşterea cumulativă a culturii în societate. În acelaşi timp, el devine mai puţin limpede datorită unei mai bune repartiţii a item-urilor* culturale în societatea de masă. Pe scurt evoluţia globală a artei tinde către ansambluri de elemente din ce în ce mai complexe, mai subtile, mai dificile, adică ceea ce numim în fiecare epocă incomprehensibilul.”[13]

Din păcate adevărurile acestea, peste care au trecut aproape o jumătate de secol, sunt cauzate şi de faptul că analiza tezistă, aplicată, partizană,  – practicată până la mijlocul secolului al XX-lea -, cea care căuta să impună un anume gen de operă, sau altul – să–i determine principiile, calităţile, filosofia etc. – a fost înlocuită, mai întâi, cu aceea indiferentă operei sau genului, detaşată, structurală  -, ca mai apoi să se facă loc analizelor de interes comercial, care să înlesnească relaţia dintre o anume operă şi un număr cât mai mare de receptori. O astfel de analiză nici măcar nu mai este interesată în a stabili dacă există un gen, dacă există o anume orientare estetică specifică a autorilor, o orientare ideologică  a acestora, un anume gen de filosofie; important este  ca opera analizată să devină o reuşită în tranzacţiile comerciale, singurul criteriu de apreciere fiind numărul de exemplare, sau de cópii ale acestora, puse în circulaţie, şi valoarea sumelor încasate. Din această poziţie a operei sunt derivate mai apoi criteriile: de apreciere şi nu de valoare. În general, nu mai putem vorbi despre o operă, ci despre un produs,  atitudinea – atât a autorului, cât şi a analistului, dar şi a receptorului – fiind ca atare.  Şi iată cum, în noua situaţie, cantitatea de emoţie revelată a unei opere s-a diminuat tot mai mult făcând loc informaţiei ca valoare comercială.

Multe, foarte multe secole au fost dominate de opera creată pentru sistemul de valori al Sinelui său, la care autorul are aces într-un moment al său de iluminare, şi căruia îi jertfeşte  truda şi suferinţa sa. Într-o astfel de  ecuaţie, receptorul trebuie să depună eforturi necondiţionate pentru a merita accesul la sistemul de valori propus de operă, ca atare atitudinea acestuia trebuie să tindă a deveni egală cu aspiraţia sa. Ea, opera, nu-şi dezvăluie sistemul de valori oricum şi oricui; au loc procese progresive de iniţiere pentru ca receptorul să merite accesul spre zone ce converg către Sinele operei. Este de fapt calea firească prin care receptorul poate ajunge la cunoaşterea de sine şi la capacitatea de a înţelege subtilităţile relaţiilor realităţii momentului. Acest lucru se întâmplă într-un interval temporal, şi, de ce nu, istoric, cu eforturi repetate care modifică mentalitatea receptorului. Dacă vreţi, receptorul trebuie, astfel, să încerce refacerea traseului suferinţei pe care a resimţit-o autorul atunci când Sinele operei i s-a revelat. Vorbim despre un act de suferinţă primordială, datorat strădaniei autorului de a materializa o formă a inefabiliului ce a devenit particulară odată cu momentul iluminării. Acest moment al iluminării este unul de extragere din inefabil,  pe care autorul îl relevă şi către care receptorul aspiră: „În fiecare clipă totul este reluat de la început. Trecutul nu este decât prefigurarea viitorului. Nici un eveniment nu este ireversibil şi nici o transformare nu este definitivă. Într-un anumit sens, se poate spune că nimic nou nu se întâmplă în lume, căci totul nu este decât repetare a aceloraşi arhetipuri primordiale ; această repetare, actualizând momentul mitic în care a fost  revelat gestul arhetipal, menţine fără încetare lumea în clipa aurorală a începuturilor. ”[14] Până la apariţia inteligenţei artificiale, un astfel de proces – al extragereii din inefabil – era greu de imaginat în instrumentele sale intime, dar şi mai greu de acceptat de o mentalitate lipsită de mijloacele specifice ale percepţiei. „Metoda cibernetică a analogiilor ne sugerează să reproducem cât mai perfect posibil, printr-un fel de iterare a gândirii, toate procesele pe care le stăpânim, să simulăm tot ceea ce este posibil de a simula.”[15] – devoaleză Abraham Moles procesul care face accesibilă, în parcurs evenimenţial,  relaţia  dintre mentalitatea umană şi inefabil, cu ajutorul inteligenţei artificiale. Iluminarea nu mai este un mister inexplicabil, mitic, ci un parcurs care poate deveni comun prin folosirea unor mijloace adecvate.

Această condiţie a autorului, despre care Hegel ne dezvăluie că: „Numai gândul, intelectul poate face deosebiri fixe: numai spiritul, fiindcă este spirit, poate produce opere conforme acestor distincţii riguroase. Operele datorate artei sau ştiinţei sunt atât de abstracte şi esenţial individualizate, încât ele rămân credincioase determinării lor individuale şi nu amestecă într-însele deosebiri de esenţă.”[16] , era cea care definea atitudinea acestuia, a autorului,  faţă de dinamica unui moment al existenţei aşa cum era el imprimat în inefabil. Dar important, deosebit de important, era faptul că apecificul acestei atitudini a autorilor a contribuit consistent la păstrarea unui coeficient substanţial de inefabil în operă, cel care a întreţinut misterul acesteia, a ferit-o de diferitele forme de alienare şi a oferit aspiraţiilor receptorului o motivaţie puternică. Din momentul în care opera este oferită de autor receptorului ca un produs care încearcă să-i întâmpine aspiraţia, eliminând cu bună ştiinţa relaţia acesteia cu Sinele său (al operei), se ajunge în primul rând la eliminarea sistemului de valori; opera nu produce sisteme de valori decât în relaţie intrinsecă cu Sinele său; în al doilea rând, emoţia se estompează şi este înlocuită cu plăcerea, care, după cum am văzut mai sus, are cu totul alte funcţii. În consecinţă avem de a face – ab initio –  cu o restrângere dureroasă a orizontului de aspiraţii ale receptorului şi, în consecinţă, cu o diluare puternică a interesului pentru un sistem de valori, ceea ce produce o tulburare gravă a capacităţii acestuia de orientare.  Procesul de alunecare dinspre emoţie spre plăcere iniţiază tentaţia superficializării şi de-valorizării operei, pentru că nu mai vorbim de efortul de a configura, pentru receptor,  un Sine al operei ci despre a simula o formă a acesteia care să imite un moment de realitate: „Întrucât apoi principul imitării este cu totul formal, când se face scop din el, dispare însuşi frumosul obiectiv*. Deoarece atunci nu mai e vorba cum este făcut, ce calitate are ceea ce trebuie reprodus, ci are importanţă să fie imitat precis. Obiectul şi conţinutul frumosului este considerat cu totul indiferent.”[17], caracterizează Hegel o astfel de poziţie, care a devenit în zilele noastre un modus vivendi, atât pentru autor cât şi pentru receptor.

Cehov face parte din categoria autorilor care au fost departe de un astfel de principiu al imitării realităţii. El, am putea spune, are un temperament suficient de cinic pentru a-şi stârni şi întreţine spiritul ludic pornind de la relaţiile organice din jocul elementelor unei realităţi pe care i-o descoperă un  Sine al operei.  Un exemplu întru susţinere acestei trăsături de caracter ar putea fi şi o afirmaţie dintr-o scrisoare către sora sa, pe care i-o trimite din Ecaterinburg, în drum spre Shalin, la 29 aprile 1890: „Pentru mine, rudele sunt nişte indivizi faţă de care mă simt tot atât de indiferent ca şi faţă de Frosia Artemenko.”[18]

Structura operei sale este clădită în nivele succesive către o suprafaţă, pe care aparenţele o vor organiza în suficient contrast cu ceea ce se ascunde în straturile de profunzime, pentru a deveni o capcană plină de seducţie. Jocul, subtil şi credibil, de aparenţe este fascinant şi mereu surprinzător, dar, mai ales este cumplit de amăgitor, cu atât mai mult cu cât este iniţiat cu bună ştiinţă de autor. Cehov nu e de loc un autor îngăduitor cu semenii săi. Nu este mânat de un sentiment  de înţelegere pentru slăbiciunile acestora, ci dimpotrivă. Existenţa omenească – în particularul şi universalul ei – este materia cu care el poate exterioriza formele ce îi sunte revelate din inefabil, şi atunci,  simte din plin că datoria sa fundamentală este să pătrundă până la nivelele cele mai apropiate de Sinele operei, acolo, şi numai acolo,  unde realitatea are un caracter unbicuu şi devine astfel accesibilă pentru fiecare receptor în parte, în formele ei particulare, specifice. O face cu nedisimulată bucurie, dar şi ca un soi de penitenţă, mai ales pentru că are despre sine sentimentul că şi-a interzis, şi că i-a fost interzis, accesul în zona creaţiei marilor înaintaşi pe care-i admiră: Gogol sau Tolstoi, mai ales. „Cei mai buni dintre ei sunt realişti şi descriu viaţa aşa cum este, însă, datorită faptului că fiecare rând al lor e impregnat de conştiinţa acestui scop – pe lângă viaţa aşa cum este o mai simţi şi pe cea care ar trebui să fie, şi lucrul acesta te cucereşte.” – îi scrie el lui Suvorin în 1982, referindu-se la marii scriitori a căror filosofie îi întăreşte convingerile. Relaţiile dintre diferitele nivele ale operei ne oferă un joc alimentat substanţial de capacitatea receptorului de a şti să privească dincolo de aparenţe. „Piesele lui Cehov sunt pline de mişcare, nu însă din punct de vedere al desfăşurării lor exterioare, ci al unui dinamism lăuntric. Dedesubtul inactivităţii oamenilor pe care el ni-i prezintă, se ascund complicate acţiuni lăuntrice.” [19], spunea Stanislavski, fiind printre primii creatori care au dovedit că au înţeles mecanica subtilă a conflictului din operele doctorului, chiar dacă în montările sale s-a lăsat, de multe ori, el însuşi păcălit de aparenţe. „Greşesc cei care, în piesele lui Cehov, se încăpăţânează să joace, să reprezinte. În aceste drame trebuie să fii, adică să trăieşti, să exişti, urmărind o stare sufletească şi un drum lăuntric adânc croit.”[20] ,  mai preciza Stanislavski, sedus de forţa cu care Sinele operei cehoviene impune receptorului, pentru că în fiecare din lucrările sale, scriitorul rus a căutat să  monteze fragmente de realitate într-o structură pornită de la un Sine al operei.

 

 

 

 

---

[1] Hegel, op. Cit., p. 88.

 

[2] Mircea Eliade, Eseuri, traducere de Maria şi Cezar Ivănescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1991, p. 13.

[3] Idem, p.14.

[4] Hegel, op.cit., pp.90-91

[5] Mircea Elilade, op.cit., p. 24.

[6] Lucian Blaga, Încercări filosofice, Timişoara, Editura Facla, 1977, pp.199-200

 

[7] Hegel, op.cit., pp.92-93.

[8] Willis Barnstone. Borges despre Borges, Trad. de Mihaela Simion Constantinescu, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1990, p.5

[9] A.P.Cehov.  Opere, vol. 1-12, vol.12 -Scrisori, traducere de Otilia Cazimir şi Nicolae Guma,Bucureşti, Editura Pentru Literatură, 1963, p.234.

[10] Abraham Moles, Artă şi ordinator, traducere de  Ion Pascadi, Bucureşti, Editura Minereva, 1974, p. 53.

[11] A.P. Cehov, Op. Cit., pp. 334-335.

[12] Hegel, op.cit., pp. 97-98.

* prin item autorul înţelege nu numai rădăcina fonetică, ci şi cea de sens, purtătoarea unor valori de bază, definitorii (N.T.)

[13] Idem, p.54.

[14] Mircea Eliade, op.cit., p. 72

[15] Abraham Moles, Op.cit., p. 66.

[16] Hegel, Op.cit., p. 95.

* Sublinierile aparţin ediţiei.

[17] Hegel, op.cit., pp. 98-99.

[18] A.P. Cehov., Op. Cit., p.240.

[19] Constantin Stanislavski,Viaţa mea în artă, Bucureşti, 1950, Editura Cartea Rusă, 278.

 

[20] Idem, p.279.

 

autor  Ion Manzatu

 

Despre o altă periodizare istoriografică, autor Sitar-Taut Daniela-Monica

Despre o altă posibilă periodizare  a istoriografiei. Carenţe, supralicitări, erori[1]

 

Lector dr. Daniela SITAR-TĂUT

Univerzita Komenského v Bratislave

 

1. Graniţele şi permisivitatea unui concept. Pentru o poetică a adevărului

Rescrierea istoriei literaturii române ar trebui să pornească de la definiţia însăşi a lexemului: istoriografie. Conform acesteia, termenul comportă două accepţiuni, aflate în raporturi de complementaritate: „ştiinţă auxiliară a istoriei, care se ocupă cu studiul evoluției concepțiilor și cu studiul operelor istorice; totalitatea scrierilor periodice dintr-o anumită perioadă sau dintr-o anumită țară; totalitatea cercetărilor istorice privitoare la un anumit aspect.”[2] Dacă înţelesul primar este centrat exclusiv pe domeniul istoric, cel secund poate fi ataşat deopotrivă perimetrului exegetic. Paradigma istoricului contaminează, influenţând, domeniul literaturii, deoarece ambele ştiinţe trebuie să aibă în centru adevărul. Dacă principalul instrument de măsură al celui dintâi îl constituie documentul, beletristica ar trebui să fie tributară în primul rând eticului şi abia apoi esteticului. Scriitorul e necesar să rămână „un secretar al timpului său”. Literatura înseamnă deopotrivă cunoaştere şi atitudine. Căutând şi exprimând adevărul, scriitorul nu poate fi decât angajat. Pentru că el, chiar fără s-o vrea, prin sublinierea adevărului, într-o lume în care omul este exploatat, represat, înjosit, devine subversiv, deci, implicit, un luptător împotriva factorilor distructivi din cadrul speciei, pe care îi identifică în cei ce promovează disimularea, minciuna, violenţa, răpirea libertăţii. Angajarea lui decurge fatal tocmai din atitudinea faţă de adevăr. De aceea se presupune mereu că locul artistului este în fruntea colectivităţilor. Proba de foc a personalităţilor este curajul civic. În perioada totalitară, prin aplicarea forţată a ideologiei comuniste, care făcea acum deplin substanţa organizării vieţii sociale – prin instituţii juridice, apoi de stat – se impusese o „nouă cultură”. Dar aceasta, străină şi neasimilată, dusese la o sciziune între realitate şi aparenţă. Românii trăiau astfel, de mai bine de două decenii, fizic, într-o închisoare cu toate mizeriile ei, şi totodată într-o supra-realitate ideologică ce nu era decât o sub-cultură. Mărturia lui Paul Goma, Cutremurul oamenilor, în care s-a înregistrat pentru posteritate felul în care o conştiinţă, fiind supusă tuturor presiunilor şi mizeriilor totalitarismului a făcut faţă cu demnitate exemplară răului, mi se pare a fi tocmai textul clasic al unei anumite perioade şi, în loc să fie „exilată” şi ea, ca şi autorul ei, ar trebui să fie predată în şcoli. Este un caz tipic de scriitor-cetăţean, care răspunde „prezent” la apelul istoriei, dar civismul lui nu-şi găseşte decât prea puţini partizani. Şi este un mare nedreptăţit al istoriografiei noastre…

 

2. Soluţii posibile: pluridisciplinaritatea

Criticul, şi mai ales istoricul literar, nu pot avea pretenţii de exhaustivitate atâta vreme cât se limitează la simpla „interpretare”, de cele mai multe ori eseistică, a materialului livresc. Abilitatea criticului rezidă şi din capacitatea acestuia de a percepe semnele viitorului. Să fie un spirit modern, apt să pună diagnosticări ferme contemporanilor, să intuiască valoarea de falsele valori, de tinichelele sonore ale momentului. New Historicism se întemeiază pe principiile interdisciplinarităţii, luând în calcul temporalitatea, spaţialitatea, dinamica mentalităţilor, istoria, psihologia, geopolitica, sociologia şi, nu în ultimul rând, etnopsihologia. Textul îşi revendică el însuşi contextul şi nu poate fi privit ca un apendice autonom, străin insului creator. Istoria şi teoria criticii literare ar trebui să aibă ca promontoriu biograficul, cu cele două axe: spaţiul şi timpul, aflate într-un perpetuu raport de inter- şi intradeterminare. Trecutul României furnizează suficiente probe ale cineticii acestor categorii datorate unirii/amputărilor teritoriale, anexării teritoriilor româneşti unor superputeri, diferenţei de percepţie a evenimentelor de la o epocă la alta, schimbării domnilor/domniilor, alianţelor, subiectivismului cronicarului. Tripticul reprezentare – dezinteresare – maximum de obiectivitate, operaţional în cazul istoriei, este valabil şi pentru istoriografia literară. Aceasta nu presupune radierea contribuţiilor predecesorilor, un misprision, ci înfăţişarea probă a unei epoci/scriitor fără cosmetizări conjuncturale şi expunerea ei/lui în grilă modernă.

3. Particular/universal, margine/centru, istoricitate estetică/etică pluridisciplinară), balcanic/european

Problema, dintotdeauna, a istoriografiei noastre literare o constituie lipsa unui bagaj teoretic bazat pe continuitate, iar în ultimele decenii principala menire a criticilor pare a fi fost aceea de re-ordonare valorică de după hegemonia dictonului proletcultist. Deşi au apărut recent numeroase istorii literare, acestea sunt tributare modelului lovinescian şi celui călinescian. De la cel dintâi ar trebui re-evaluate conceptele de „sincronism” şi de „mutaţie a valorilor estetice”, amplasate într-un context contemporan, comparatist, observând cât/şi ce anume şi-au apropriat exegezele/scriitorii noastre/noştri, după perioada franţuzită şi cea germanofilă, din curentele de opinie/instrumentarul tematic şi artistic/estetica momentului. Globalizarea istoriografiei nu trebuie privită în sens peiorativ, ca o frână a europenismului sau etnicităţii. Modelul american, pluralist, oferă o persuasivă mostră de „cum scriem istoria/istoria literară”. Cuantificările ar trebui axate pe antinomii de tipul particular/universal, margine/centru, istoricitate estetică/etică (pluridisciplinară), balcanic/european. O altă carenţă a culturii române o constituie lipsa biografiilor. Cele câteva, puţine, apărute în ultimul deceniu, nu au cum să suplinească lipsa unei tradiţii în care avem doar monografii, studii erudite, universitare, dar care pun prea puţin în centru profilul spiritual al omului în raport cu epoca sa.

În preajma Revoluţiei de la 1848 fiii boierilor pământeni sunt trimişi la studii la Paris şi descoperă Occidentul. Structura lor sufletească va fi amprentată de influenţa lui A. de Musset, A. de Vigny, P. Mérimée (prieten cu Alecsandri), A. de Lamartine, care a prezidat chiar o asociaţie a studenţilor români din Franţa. Trecerea de la modelul francez, care culminează în epoca celui de-al treilea imperiu, sub Napoleon III, care i-a ajutat pe exilaţii români şi a contribuit la recunoaşterea Unirii din 1959, la influenţa germană, se datorează conştiinţei că doar un principe străin ar putea face ordine în haosul politic din ţară. Aducerea lui Carol I de Hohenzollern, reformator legislativ şi cultural, cel care a introdus ceasurile în cancelarii, ca semn al punctualităţii vor amplifica influenţa germană, în special în perimetrul Junimii, dar şi a ideilor filozofice, naţionaliste a lui Eminescu. Tot acum se produce democratizarea culturii/literaturii. Dacă în trecut aceasta era apanajul unei aristocraţii (a spiritului) care îi avea drept promotori pe un I. Ghica, bey de Samos, V. Alecsandri, care a refuzat tronul Moldaviei, C. Negruzzi, D. Bolintineanu, Gr. Alexandrescu, acum ea capătă infuzii plebee. Şi oricât de geniali ar fi „marii clasici”, tot „common” sunt. România, rurală în proporţie de 90% nu va fi capabilă să asimileze lecţia simbolismului, deliciile decadentismului, iar cei doi giganţi, Al. Macedonski şi G. Bacovia, au un statut de catacombe şi trec aproape neobservaţi. Dacă celui dintâi G. Călinescu îi acordă credit în Istoria sa…, capitolul dedicat lui Bacovia atestă cecitatea estetului care eludează artisticul şi nu ştie cum să mânuiască un astfel de fenomen. Depreciativ, exegetul oferă un profil dezarticulat… de propria-i neînţelegere: „Bacovia simulează în genere pierderea şirului ideilor, pretenţia de filozofie. Declaraţia absurdă, cu aparenţă de profunditate, intervenţia prozaică… Această simulaţie dă naştere unui soi de ermetism care în poeziile din urmă (Comedii în fond), un exces de naivitate, căci acum a dispărut stilul lugubru, duce la un manierism insuportabil…[3]” Procesul de receptare al acestui poet unic va fi trenat de diagnosticarea prolixă a criticului. La fel, excesul de superlative îi acoperă, cvasiunanim, şi pe O. Goga sau G. Coşbuc. Sub influenţa idolatriei pentru Eminescu, care consideră cele zece piese ale lui D. Bolintineanu fără valoare, se afiliază şi el numindu-le „bizare”. În realitate, nu e nimic bizar în ele. Cuprind atitudini romantice măreţe, vicii la fel de tenebros romantice, descrise în foarte frumoase versuri. În mai bine de o sută şi cincizeci de ani nici un regizor nu s-a simţit îndemnat să prezinte pe scenă măcar una dintre aceste lucrări dramatice! Iar seria de Opere complete e incompletă, din ea lipsind taman… Nepăsarea de religie, de patrie şi de dreptate la români, apărută la Bucureşti în Tipografia lucrătorilor asociaţi, în anul 1860 şi având 128 pagini!

4. O altă posibilă cartografiere istoriografică

În descendenţa şcolii engleze de literatură (ex. epoca elisabetană, victoriană etc.), propun un alt tip de periodizare a literaturii române, care să fie structurată pe epocile marilor domnitori. Astfel, vom avea: epoca lui Al.I. Cuza, cea a lui Carol I (pe care o percep drept cea mai fertilă calitativ din întreaga noastră literatură), perioada lui Carol al II-lea etc. Vom sesiza o extraordinară congruenţă între profilul spiritual al liderului etapei respective, catalogul său acţional, respectiv traducerea acestui nou nerv/suflu în operele literaţilor. Se vor distinge atunci, mult mai uşor, valoricul de conjunctural, fariseul oportunist (mare captator de cronici de întâmpinare, cumpărate, ca şi azi „la negru”) de omul superior, nerecunoscut, exilat în sine sau din propria-i ţară, formatorul de opinie şi deschizătorul de drumuri, apreciat, poate, doar de posteritate.

Multitudinea de taxonomii care încearcă să clasifice, numească, împartă, despartă epocile literare în funcţie de diverse criterii pot funcţiona ca simplu material informativ (uneori ca desuet exerciţiu lingvistic al criticului dornic de înnoire), de uz universitar şi chiar liceal, însă nu au validitate pragmatică. Bonjuriştii, intimiştii, dadaiştii, „Remake modernist”, „optzeciştii întârziaţi” par simple tatonări pe claviatura limbii dacă botezarea lor nu este urmată măcar de coordonate temporale, succedate un nume emblematic al perioadei. Pecetea modelului călinescian, fascinant încă pentru epigoni, nu permite debarasarea de această manie a încrengăturilor şi nici a modelului de lucru, entuziast şi abracadabrant uneori, al maestrului. Fiecare istoria literară îşi are „clasicii ei”, mai ales atunci când se referă la literatura momentului, iar opiniile sunt divizate în funcţie de confrerii. „Nouăzeciştii” merită mai mult credit/spaţiu tipografic decât „douămiiştii”? Cât şi câţi vor mai rămâne peste două decenii? Importantă e, cred eu, re-lectura clasicilor şi a interbelicilor. L. Rebreanu ar trebui studiat pe baze psihosociale, nu doar estetice. Rolul unei noi istorii literare este de a o completa şi corija pe cea a precursorilor şi a oferi respiraţie mai largă, pluridisciplinară, în conformitate cu standardele culturii europene.

 

5. Din nou despre exil. Profilul „desţăratului”

Vrând să recupereze un handicap, acela al cenzurii, se acordă un credit nelimitat literaturii din afara graniţelor ţării, supralicitându-se valoarea acesteia. În plus, deşi s-au creat cariere universitare pe această temă, nu cred că se poate accede la obiectivitate şi comprehensiune exegetică atâta vreme cât nu ţi-ai asumat personal această experienţă. Literatura în exil survolează graniţele monocorde ale literaturii ca literatură. Ea se transformă într-o literatură militantă, care transgresează limitele artei, aducând în exilul scriitorului lumea ţării pe care a părăsit-o. Personajele, locurile, întâmplările, simbolurile au o încărcătură socială şi politică mult mai pregnantă decât în beletristica pură, scrisul acumulând în structura sa realităţi politice, drame personale, frustrări sociale, tragedii ale maselor. Creatorul aflat în exil trăieşte drama patriei sale aproape la fel de pregnant ca oamenii care nu au părăsit-o, deoarece viaţa lui se derulează deseori prin prisma evenimentelor de „acasă”, acasă însemnând familie rămasă, prieteni, muncă, suflet. Nevoia de confesiune scripturală a exilatului este în concordanţă cu durerea şi disperarea din sufletul lui. Inadaptaţi ai acestui nou univers democratic, aceştia resimt acut statutul de refugiaţi, şi mai ales se simt strangulaţi de lipsa de comunicare. Chiar dacă scrisul are o funcţie soteriologică, acesta nu este un panaceu, ci doar un analgezic al rememorărilor, o posibilitate de translare a spasmelor interioare. Viaţa în exil era o perpetuă pendulare între o scrisoare scăpată de vigilenţa securităţii sau rarele întâlniri cu vreun conaţional ajuns în Occident, datorată şi de neintegrarea sau integrarea insuficientă în noua „patrie”, precum şi constanta invariabilă a dezideratului de revenire în ţara natală. Exilul este un fenomen strâns legat de o epocă totalitară, condiţia de exilat presupune imaginea tragică a unui damnat, iar actul de creaţie literară, axat autenticist pe elemente biografice, devine şi el, în astfel de circumstanţe, dramatic. A-ţi asuma condiţia de exilat necesită renunţarea la o veche identitate şi acceptarea alteia noi, sau acceptarea statutului de „ausländer”, deoarece de prea puţine ori această damnare aduce cu ea şansa unei renaşteri spirituale. În consecinţă, prea puţini dintre scriitorii care au ales calea exilului au ajuns să aibă în străinătate acelaşi statut profesional ca şi acela din ţară, mulţi dintre ei fiind nevoiţi să renunţe la actul creativ şi să presteze munci de altă natură, care să le asigure subzistenţa.

 

6. Ce ar fi de făcut? Sugestii pentru o istoriografie pragmatică

obiectivitate analitică; reevaluarea istoriilor anterioare; compartimentarea perioadelor literare în funcţie de marii domnitori; perspectivă pluralistă; amplasarea autorilor într-un spectru geopolitic, social, spaţial mai vast, european sau universal, conform seriilor Particular/universal, margine/centru, istoricitate estetică/etică (pluridisciplinară), balcanic/european; abandonarea epigonismului călinescian; aproprierea viziunilor istoriografice externe; reticenţă în faţa literaturii contemporane până la… clasicizare.

 

---

[1] Lucrare prezentată în 21 noiembrie 2012, la Colocviul Internaţional Cum să scriem astăzi o istorie a literaturii române, organizat de Institutul de Literatură Mondială al Academiei Slovace de Ştiinţe, Catedra de limbi romanice a Facultăţii de Litere a Universităţii Komenský din Bratislava, Departamentul de românistică din cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii Caroline din Praga, Institutul Cultural Român din Praga, în baza grantului de cercetare VEGA V-12-055-00, Dejiny rumunske literatúry (literárne dianie v  kultúrom priestore)/Istoria literaturii române (procese literare în spaţiul cultural)

[2] http://ro.wikipedia.org/wiki/Istoriografie

[3]G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediţia a II-a, Revăzută şi adăugită, Editura Minerva, Bucureşti, 192, pp. 708-709.

 

 

autor Sitar-Taut Daniela-Monica

Panică în metrou, autor Livia Dimulescu

Panică în metrou

–        Bine că avem lumină!

Întorc capul şi văd un bărbat în vârstă, cu sprâncenele  albe şi aluniţe de toate dimensiunile la baza nasului. Ai fi zis că se hrănesc unele pe altele.  Dar, n-aveam chef de asta.  Eram obosită şi cineva făcuse o gluma proastă trăgând alarma în metrou. Jandarmul se agita inutil şi arogant de colo-colo, fără rezultat.  O mare parte dintre pasageri îşi ridicase privirea din ziare ( sau cărţi), ca nişte găini buimăcite , aşteptând boabele de porumb.  Agitaţia lor , încă ţinută sub control, le traversa corpurile făcându-le să se foiască ca-ntr-un cuibar. Încă nu era timpul pentru impresii.

De câte ori jandarmul trecea repezit prin dreptul lor, fiecare pasager ridica o privire ucigătoare , care, dacă ar fi fost o săgeată otrăvită, acest reprezentant al ordinii publice ar fi murit de cel puţin optzeci de ori.  Avea noroc că încă mai era în viaţă.

Femeile corpolente, gureşe , începură primele acorduri la valul de vociferări pe care îl intuiam că-l vom înfrunta fiecare dintre noi.

-Aşa ne trebuie dacă vă plătim, ca idioţii, abonamente şi bilete. Trăiţi pe spatele nostru şi ne ţineţi sub pământ ca pe nişte proşti! se auzi din al doilea vagon.

Tonul discuţiei fusese aruncat ca un coltuc de pâine unor prizonieri înfometaţi. De-acum încolo toată liniştea se prăvăli ca la cutremur.

-Avem copii în casă! Singuri!

-Domnule jandarm , mai stăm mult?

Nu ştiu dacă a răspuns cuiva. Faţa congestionată de nelinişte se înroşise. Un puseu scurt de tensiune, îmi spuneam în gând. Dar, l-am dat la o parte ca pe o pânză de păianjen, hotărâtă să-mi vad doar de ale mele.

-Nu e ceva grav, dacă avem lumină.

Uitasem de prezenţa lui. Le urmărisem mişcările şi mimica feţelor de parcă analizam cine ştie ce tablou celebru , încercând să descifrez mesaje ascunse. Făceam exerciţiul ăsta ori de câte ori luam metroul.  De el, de vecinul cotului meu din dreapta, uitasem cu desăvârşire.

Fusese o dimineaţă calmă, care nu anunţa nimic deosebit.  Ziua trecuse îmbălsămată într-o plictiseală de nedescris. Mă uitasem la ceasul computerului din sfert în sfert de oră.

Nici un client nu se învrednici să ne deschidă uşa şi nici chef de o bârfă inofensivă n-aveam. Începuse să-mi pară rău că mă machiasem o oră în faţa oglinzii, smulgându-mi şi un fir alb din sprânceana stângă. Până şi Fred, motanul durduliu pe care l-am primit cadou de la ultimul meu iubit,  zăcea pe covor.  Nu-i era sete, nu-i era foame.  Ce mai: toropeala plictiselii cuprinse toate fiinţele care apucaseră să se trezească azi, în marţea asta ciufută.

-Credeţi că o să rămânem, aici,  până mâine?

-De ce până mâine?! Poate vor remedia defecţiunea.  Suntem în 2012.

.Ei, taică, ce ştii matale? Dacă avem ghinion…

-Nu cobiţi!

-Nu cobesc.Vă spun din experienţă. Acum trei ani am stat o zi şi-o noapte sub pământ.  Pe la două noaptea se declanşase o adevărată isterie.

-Între timp, poate s-au mai modernizat. Cum să stăm aici douăzeci şi patru de ore?!

-Aşa bine. Cu răbdare. Dar,….sunteţi drăguţă. Măritată?

Uluită, răspund mecanic:

-Nici gând.

-Păcat.

-Vă preocupă soarta mea?

-Ah…nu , dar ce să vorbim? Despre preţul benzinei, despre războiul din Irak ?! Aşa mai trece vremea…

Deschide o servietă care, în mod sigur, avea vârsta mea.

-Am două sandwich-uri puse de săraca  nevastă-mea. Ia şi matale unu’.

-Sunteţi calm, văd.

-Păi, ce să fac , domnişoară?!Dacă ţi-aş spune că, într-un fel , mă bucur că stăm izolaţi aici, ce-ai zice?

Refuz să comentez şi înfulec bucata de pâine unsă cu unt.

-Dar, vă gândiţi cum decurge viaţa unui pensionar vechi de peste douăzeci de ani?!   Insomnii, piaţa de la ora opt, jurnalul TV,  sforăitul nevestei în fotoliu, durerile de spate, gândul morţii ascuns peste tot ca firul de praf….aşa că , te văd pe dumneata şi mă aşez cu mintea pe drumul tinereţii.

Jandarmul se fâţâia periodic pe culoar, măsurând în paşi de cadenţă lungimea celor patru vagoane.

-Dar, de ce nu v-aţi măritat?

-Nu m-a vrut niciunul.

-Nu pot să cred. Bărbaţii din ziua de azi nu mai au gust.

-Aveţi copii?

-Am şi trei nepoţi.De la ei vin.

-Sunteţi norocos.

-Da, băftos. Mi-a plăcut viaţa. Ce lucraţi?

-Sunt agent imobiliar şi studiez psihologia.

-Interesant.Am fost diriginte de şantier patruzeci de ani.Am condus mii de oameni.Le duc dorul, uneori.

Lumina începuse să pâlpâie ca o lumânare care vrea să se stingă.Abia atunci teama mi se localiză în genunchi, făcându-i să tremure. Nu mai puteam scoate o vorbă.

După nici zece minute, se stinse definitiv şi panica năvăli din vocile noastre , care mai de care mai sonore.  Bătrânul vorbea ca şi cum ar fi depănat un ghem din lână, jandarmul, probabil, era ştrangulat într-un colţ, totul avea iz de răzmeriţă amestecată cu groază. Copiii zbierau cel mai tare, femeile plângeau cu sughiţuri , mirosea a transpiraţie rece peste tot. La un moment dat, simt nişte buze umede pe obraz. E întuneric beznă, dar nu mă îndoiesc că autorul e vecinul meu din dreapta. La nici cinci minute, degetele lui îmi masau genunchii şi mă mângâiau pe fluierul piciorului.   Am încremenit în întunericul claustrofob, cineva încerca să ţină aprinsă o brichetă, dar m-am predat mângâierii lui, cu gândul pervers că, poate aşa, mă voi vindeca şi de frică.

 

autor Livia Dimulescu

pictura Constanta Abalasei-Donosa

 

–

 

 

Printre nori de cuvinte, ploaia a înflorit tăcerile, autor Irina Lucia Mihalca

Printre nori de cuvinte, ploaia a înflorit tăcerile

În ziua acelui straniu reflux,
dansând foarte aproape de moarte,
au plecat zeii.

Capetele lor devin tot mai mici,
două puncte la orizont, o boare de tăcere,
o zbatere, abia perceptibilă, de apă.
În urma lor, marea redevine lină,
închizându-se deasupra.

Retrase, apele au oprit vântul
într-un timp încremenit…
Dezlegând moartea de viaţă,
în ultima noapte marea
păstrează sărutul şi morţii
unui trecut tot mai îndepărtat.

Peste mări, un albatros rătăcit purtat de valuri…

Cu gust de ceaţă,
o împletire între tristeţe şi soare
prin care respiră ritmuri mareice,
Câinele negru muşcă adânc,
încă puţin şi-i devorează inima.

Ploaia a înflorit tăcerile celor două fluvii:
– dor şi cuvânt –
în aer, printre nori de cuvinte,
zborul pierdut al unui fluture…

Sufletul-copil amestecă în pumni
culori de foc şi sunete de lumină,
La o margine de stea îşi înalţă iubirea.

Mâine va ajunge la fântâna visată!

Tu vezi în ea …

 

autor  Irina Lucia Mihalca

http://issuu.com/insemneculturale/docs/aliteratia_timpului_poezii/1

Contemplări autumnale , autor Macovei Lilioara

CONTEMPLĂRI  AUTUMNALE

 

Urmăresc un fir de  vânt care îmi aduce şi îmi duce cum vrea el  ba un gând, ba o atingere, ba un zâmbet, o idee  şi cine mai ştie câte şi simt parfumul lui în mod unic şi ameţitor.

Îl urmăresc şi parcă văd cum împrăştie în cele patru colţuri ale lumii  un andante melancolic al celei mai blânde toamne.

Am găsit timp pentru reculegere şi simţire.

Văd cum roşul aprins din topirea soarelui la apus  se metamorfozează într-un portocaliu din ce  în ce mai stins şi abia acum îmi duc mâna la frunte  întru apărare de timp.

–          Ce este mai uimitor decât uimirea?

–          Numai tu acuma, poţi spune!

–          Nu ştiu, de asta am întrebat !

Clipele  de preţ au înlăturat oboseala chinuitoare lăsând ochii să umble peste tot unde este frumuseţe de văzut.

Compasiunea mea pentru frumoasa doamnă mi-a câştigat sufletul prin apelul ei fără cuvinte şi iată de ce nu vreau să risipesc clipa răsăritului de soare.

Acum, consider că suprema  bucurie a înţelegerii acestei frumuseţi autumnale este  admiraţia. Cineva spunea că admiraţia este iubirea minţii dar în toamna asta, neiertător de frumoasă,  ochii ce spun ?

 

Când  îmi adunam puterile să rup un ciorchine de strugure  gălbior sau roz aveam o  aşa de mare plăcere fără mustrare, încât  cu mândrie o numeam  fericire.

–          Nu culegeai şi bobiţele de pe jos ?

–          Ba bine ca nu !

–          D-apoi, ce le mai spălam ?

–          Pai, de unde apă pe coastele alea de dealuri ?

Ne încleiam  degetele mici ca nişte  pernuţe cu sucul acela dulce de tot care ne dădea un disconfort substanţial dar numai în primele trei minute, că ne osteneam să uităm repede, fiindcă ne năvăleau alte priorităţi.

Mai simt şi acum pe obraz puful acela  tomnatic al  vreunui fel de păpădie ori altă plantă de câmp şi chiar îmi duc mâna să o înlătur.

Apar şi dispar ca şi comandate crâmpeiele de atunci, ori din alte timpuri, dar partiturile sunt cam aceleaşi.

–          Nu  mai vreau să mă domine acest sentiment de tristeţe  plecând când acolo,  când aici  că prea e un dute-vino emoţional, iar această scurtă euforie  nu duce decât la un fior de nervozitate şi o părere de rău.

–          De aceea  o să rămân aici!  Este prezent  fascinant şi asta este!

–          Spui de parcă ai avea şi alte  variante! Hai, să vezi ce producţie de tărtăcuţe am eu în grădină! Nu ştii ce sunt tărtăcuţele ? Sunt alea de le spui tu  coccinia indica.

–          Da  ştiu că te pricepi!

Am  privit împrejurul şi,  văzându-i lumina  perceptibil schimbată, ne-am dat cu părerea că nu există ceva mai de ţinut minte.

Un mozaic de culori ca o însumare fără finalitate ne dă linişte şi  aptitudini de artişti în devenire.

Muzica toamnei ne coordonează vocea, toate din jur ne fac poeţi, devenim pictori  fără pensule şi pânze şi, ca să punem totuşi punct, deşi nu am ajuns  la capătul imaginaţiei, trăim un anotimp absolut.

Îmi port privirea departe spre dealurile arămii, gândind că poate măcar  tu ai găsit răgaz  să treci pădurea de  mesteceni şi să cânţi  deodată cu păsările cerului numai acel viers venit de undeva din alte timpuri.

Eu am să te îngân cu  vocea mea  guturală şi cu inflexiuni spre plâns discret, căci aşa ştie anotimpul ăsta  să ma alinte acum.

Nu aş vrea să pierd nimic din mişcarea asta tomnatico-melancolică  fiind perfect conştientă nu ar mai fi alta asemănătoare.

Văd cum se dezbracă domnii copaci, încet, senzual, neasemuit şi bat în retragere spre scaunul  de sub cais.

Îmi mai pun în cană cafea.

Simt cum în  suflet firul de vânt încearcă să mă răscolească.

Evit  ascultând viori adunate în alte adieri, dar corzile rănite cedează lăsându-mi cântecul neterminat.

Un fior de neputinţă  mă face invidioasă pe cele din jur, dar inima îmi dă din nou poruncă :

–          Priveşte fructele,  frunzele, cerul şi lasă-te în voia frumuseţii din faţa ta! Femeie întristată, vrei să-ntrebi pe acel cineva, de ce nu cârmuieşte bine timpul ?

–          Tânguirea asta surescitantă a vântului, mi-a luat puţin gândul de aici, dar nu mă las eu  învârtită de el, nu-mi purta de grijă !

–          Nu s-ar spune că vrei să mă convingi !

Cu certitudine că sufeream, dar mă ţineam  trufaşă.

Aş fi vrut să mă pălmuiască frunzele, dar în liniştea asta am reînvăţat rugăciunea şi meditaţia.

Mi-am dus privirea către un fluture pierdut de grupul lui. Aveam ceva dintro bucurie timidă  amestecată cu o satisfacţie unică, întreruptă din când în când de câte un strop de vanitate evidentă.

Am terminat cafeaua şi ,pentru a nu mai fi sclava ideilor de cugetare adâncă, am să mă îndrept iarăşi spre portocaliul sidefat, roşul consistent, verdele stins sau strălucitor, cenuşiul de perlă, ori cel închis şi mai altfel muştarul nebun, albastrul trecut în verdele plăsmuit, galbenul savuros şi spre toate degradeurile enigmatice ale acestei naturi senzuale.

Îmi revine în gând ca un refren tânguitor ,,e normal să fie toamnă…”, îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate şi mă întreb :

– Cum va fi cealaltă toamnă ?

 

autor Macovei Lilioara 

spate în spate, autor Munteanu Nicolae

spate în spate

 

spate în spate

fără să tragem cu ochiul

frământăm lutul

mângâiem piatra

 

din piatra mea

a zburat o pasăre albastră

o vreme

am urmărit-o cu mâna umbrind ochii

doar o vreme

 

lângă tine

a răsărit

o femeie ca tine fără cuvinte

avea picioarele de pământ

privirea ei albastră

mi-a amintit

de pasărea mea pierdută

apoi a venit ploaia

şi lutul meu

a curs peste picioarele tale

 

autor Munteanu Nicolae 

pictura Constanta Abalasei -Donosa

 

Treptele sunetului viu, autor Any Dragoianu

Treptele sunetului viu

zidisem gândurile în inima unui oraş străin

aveam la dispoziţie câteva zile să redefinesc iubirea

treptele castelului se măcinau zburând până la piramide

când asfaltul se topise sub tălpile pline de spini

în grădina timpului meu

străbătută de sunetul pianului cu clapele sparte

am văzut ieslea… un prunc şi un înger

noaptea nu găseam simfonia culorilor

pe tavanul încăperii pustii

încă un puzzle rămas nerezolvat

ca toate ecuaţiile ce mă tulburaseră

ţineam două cuie în palma stângă

prefăcându-mă în curcubeu

deasupra clepsidrei curăţam aripile

alt înger mă dezlegase de moarte pentru a …

noua dată

treptele se sfârşeau printre norii cenuşii

cu albastrul în călcâie… o ultimă viaţă

plăteam cu firele de nisip împlinirea destinului

când m-am trezit erai acolo

şuviţele se lipiseră pe obrazul stâng

cioburile amestecate cu nisip

intră în carnea cuvintelor

 

autor Any Dragoianu

poate , autor Cristina Stancu

poate

 

Va fi o evaporare.

Ghici.

…………………………………………………………………………………………………..

momente. se stinge lumina lumea crapă pe ici pe colo oamenii se acoperă încercând să evite cât mai bine răsăritul. mergi prima oară într-o cutie adâncă de platină, primii pași răsună la fel ca în coșmaruri – necunoscuții își văd de viețile lor în timp ce închizi ochii și-i privești. diminețile lor sunt mai decolorate. în timp ce-ți usuci ochii cutia dispare, libertatea conduce tractorul cochet ce se-ndreaptă amenințător către locul viran unde-ți îngropi tălpile. ar trebui să reacționez acum chiar acum. îți vorbește una dintre gemenele din vis, ea a coborât la prima. locul de echilibru devine o scorbură în copacul trecut pe hartă (doar la doi pași, doi.spun în cor) praf viran. îți îndeși scorbura în tine și fugi. răsăritul se ferește. ne dărâmăm între noi. nimic nu e bine.

…………………………………………………………………………………………………

 

Formolul se descurcă singur, nu trebuie să-ți faci tu griji pentru el, mai repede e invers. Când    ți-au pus masca de gaze ți-au spus că vei dormi puțin, chipul cuiva a mai luminat încă două secunde încăperea oricum prea uniformă apoi s-a pierdut, s-a așternut ceva ce nu era nici măcar o culoare. Te-ai trezit într-un pat mic lângă multe alte paturi pline de oameni cumsecade încercând să bâlbâi în afară că tu nu vezi unde e problema. Oamenii fericiți te-au luat, ți-au tras pantalonii de unde te răzgândisei tu, te-au băgat într-un taxi de un galben flagrant unde șoferul era mai static decât ne-am fi așteptat, te-au dus într-o casă de oameni fericiți unde de-atunci încolo te tot chinui să zâmbești măcar o dată. Măcar o dată iar fericirea oamenilor fericiți va fi mai puțin macabră.

…………………………………………………………………………………………………

 

La sfârșitul zilei vreau doar să vomit; și poate să dorm puțin.

…………………………………………………………………………………………………

 

cad peste mine toate. buza unui crater, piele, aer, vomă vomă vomă. piele în aer și mai ales vomă în piele. reproduci cuvintele în franceză pentru trecători. acolo e poza cu restanțele la căldură, restanțele la diacritice. se amestecă toate de parcă n-ar sta la rând să le pipăim, noi toți în șir indian întinzându-ne gâturile plate după o țigară puturoasă. omul din mijloc, masă aproape gazoasă în cozoroc din piele de ren, nu se mai oprește din silabisit, speră să primescă ceva mai mult din ceva anume, așa a fost dresat : în centrul scenei trebuie să repeți ceva folosindu-ți brațele, mintea, literele. literele se vor împotrivi, s-au împotrivit, vo – mă vo – mă voi – mă. spațiul ramâne fără aer, chipurile se-ntunecă, plesnesc de atâta vinețiu, se aude un gong ca de final de act din vremurile bune. bum bum (fulgerător). corpurile transformate în tinichea cad lovindu-se unele într-altele poc poc. un om de serviciu în uniformă albastră vine în centru, face o plecăciune către publicul evaporat, începe să măture în toate direcțiile. în cele din urmă tinicheaua dispare. contururile lor din cretă sunt transportate de urgență la spitalul nouă al contururilor. doctorul a precizat că a fost o simplă criză de împietrire, metalele intestinelor s-au ciocnit cu gongul, a rezultat o reacție chimică cu efecte din cele mai diverse însă de fiecare dată reversibile deci nicio grijă, zice. microfonul a căzut jos, reporterul bălai devenit contur pe propriile picioare. cameramanul în stare de șoc face prim-plan pe moaca doctorului tânăr în halat, doctorul face tz tz tz. de cealaltă parte a globului aflat în aceeași situație dificilă, omul de serviciu în uniformă albastră asistând la scenă își ia mătura și-l lovește pe doctor până cade lat. cameramanul în stare de șoc face prim-plan pe moaca extaziată a omului de serviciu în uniformă albastră în timp ce îl cară pe doctorul în halat de-a lungul străzii pentru a-l duce acasă la el în dulap. cameramanul în stare de șoc intră în propriul cadru spune tz tz tz și pleacă spre spital simțind apropierea crizei de contur. cititorul repetă tz tz tz și se transformă în contur. autorul repetă tz tz tz și se transformă în contur. ceva se întoarce cu imaginea înspre scenă, scena devine un cerc din cretă roșie pe fundal negru. acel ceva ce s-a întors cu imaginea se transformă în contur. (publicul își revine puțin din evaporare și începe să pâlpâie blink blink blink)

…………………………………………………………………………………………………

 

un mesaj spre noi repetându-se cu încetinitorul pe fâșia albă învârtită în pereți. mesaj postat acum 15 ore: azi: grevă generală de pluș. mesaj postat acum 18 ore: vânătoarea de mansarde a început prea târziu, a căzut, s-a înnoptat, am pierdut tânăr și neliniștit pentru a treia oară în viața asta, a cincea oară în cealaltă, ne e frig, corpul tău emite dungi albe de-a lungul pavajului săpunit bine de baba care miroasea a mâncare de cartofi și a praf grăbit din noi, ea vine cu pămătuful ne cere să nu ne mișcăm din locul ăla până nu spune ea, aleea miroase a tei și e aproape iarnă. Noi i-am fi spus repede repede că tanti, noi ne grăbim, ne e foame, vrem aer și un sunet ceva că aici nu se aude chiar nimic dar tanti a plecat înainte să apucăm, așa că iată-ne. mesaj postat acum 2 ore: dragii mamii, mai puteți? a început să ningă, toate anotimpurile astea unul după altul sunt palme peste ceafă din senin din senin și iar iarnă & alb. voiam să zic că era ceva intermitent, am o chestie pentru contrapunct. era azi, îmi măsuram frica în parametrii alb-negru pe trotuar. la intrare am găsit un coș plin cu papuci de casă ca la disney acasă, figurinele de pluș rotunde cu zâmbetele, ochii îndreptați asupra mea, totul alb-negru ieșind din groapa special adaptată, dar eu simțeam pe tanti caterina de la 4 privind în jos printre perdeluțe, rostind un bonjuur viforos pe vocea de tabac proaspăt.

…………………………………………………………………………………………………

 

țigări cu aromă de căpșuni, încarcerări ca niciodată. haite uriașe de trupuri supurând a disperare. vocea adormită a naratorului: îl adorăm pe gide deși el nu ne adoră pe noi. gratiile din fumul țigărilor cu aromă de căpșuni. amin. mă sufoc.

…………………………………………………………………………………………………

 

spații ample personajele au tăcut, imaginea s-a rotit armonios către cealaltă perspectivă, aproape ești tu acolo da tu învârtind un cadru cu celălalt. spații ample în lumina lăptoasă aproape aer, scena se golește brusc de vocile lor, volumul diferă pentru a face o mică întrerupere, acum gândurile tale iau loc încăperea e scundă nici n-ai simțit când s-au petrecut toate. ești acolo, ai făcut un mic ocol de câteva secunde bune te-ai întors   te-ai privit

 

autor Cristina Stancu

Silvia , autor Elena Ghirvu – Călin

 

 

                         SILVIA

 

Fragment din romanul CONSTELAŢIA ANONIMILOR

 

 

 

 

Ceasul indica ora şapte seara. Se făcea tot mai târziu. Gândul că Edward va pleca şi ea va fi nevoită să treacă prin alt coşmar, al despărţirii, simţea cum toate resorturile cedau. El se uita la ea cu milă imensă, inutilă şi neputincioasă. Momentul despărţirii se apropia şi Silvia simţea că moare. El era fiul pe care şi-l dorise, era iubitul pe care nu-l cunoscuse, era singura persoană din lumea asta pe care dorea s-o privească mereu, clipă de clipă.

– Ia-mă cu tine. Am paşaport, am vize valabile, am bani destui, vreau doar să nu fiu singură, atât, nimic mai mult, să ştiu că ţi-e bine, să te pot vedea când şi când. Am fost cumplit de îndrăgostită de tatăl tău. L-am iubit. Mai înainte de toate l-am iubit şi nu m-a descurajat absenţa reciprocităţii. El n-a iubit-o decât pe mama ta. Îi era frică de români. Era înfricoşat că nu pricepea felul de a fi al românilor.

– La fel am fost şi eu. Acum am sentimentul că m-am născut din nou. Simt o foarte ciudată stare de bine. De îngăduinţă, de iertare.

– Nu mă părăsi, mor fără tine.

– Nu te părăsesc. Îţi voi trimite pe cineva să lucreze cu tine, să realizezi un aşezământ caritabil cu numele părinţilor mei, un spital azil pentru cei foarte, foarte obosiţi în fază terminală. Şi apoi vei veni să locuieşti cu mine, cu Jane, cu restul familiei. Acum imediat plec la Londra. Avionul companiei ne aşteaptă pe aeroport, trebuie să plec, dar îţi voi telefona îndată ce voi pune la punct problemele.

– Vă duc eu la aeroport.

– Nu-i nevoie. S-a închiriat o limuzină.

– Totuşi vin cu tine la aeroport.

Amănuntele o îndurerau. Nevoia de a şti de unde venise pe pământ şi unde se va duce după moarte, cunoaşterea rădăcinilor, singura în măsură să-i dea echilibru şi durată, o făcea să aibă senzaţia că atârna în vid spânzurată de mâni. Edward stârnea în inima ei o durere fără limite. Trebuia să încerce s-o anestezieze cu ceva. Se uita la el cu adoraţie. Ori de câte ori, ochii ei îi întâlnea pe ai lui, simţea o emoţie atât de cumplită că-i venea aproape rău. Nu mai ştia ce-i cu ea. Cu o ultimă nădejde se înfipse cu mâinile în braţul lui murmurând pierdută:

– Spune-mi că nu regreţi că ai venit.

– Nu. Sigur că nu.

Cum timpul îl presa, Edward vorbi puţin şi fără culoare despre moştenirea bunicului, după care trecu repede la acţiuni precise. Va trimite un reprezentant şi acela, în colaborare cu ea, cu Silvia, va înfiinţa fundaţia Patrick şi Ariana Cambell. Va cumpăra poate vila Moisesecu sau poate alt imobil mai potrivit, şi-l va transforma în spital pentru bătrâni. Chemă apoi limuzina să fie gata să-i ducă la avion. Silvia îi spuse că îl urma în propria maşină. Îl urmări cum pleacă şi simţi că i se smulge o parte din inimă, din viaţă, din destin, acel fragment de a cărui valoare, azi, la vârsta deplinei maturităţi, era deplin conştientă. Neexistând alternativă, la poarta de îmbarcare de la aeroport se despărţi de Edward şi de Jane. La întoarcere, acasă, constată cu surpriză că Sorin Enoiu revenise, o aştepta. Văzându-l, bătrân, obosit, cu tenul ridat şi palid, gândi că şi ea arăta la fel. Chiar nu voia acum să-şi mai bată capul cu problemele fundaţiei proiectată de Steriade, nu voia să se gândească la tot ce pierduse.

– S-a întâmplat ceva?

– Voiam să discut cu tine între patru ochi. Ce ne-a făcut nouă Adamescu!!! Sunt bolnav, nu-mi revin din şoc. Voi, tu şi Steriade, aţi ştiut?

– Să ştim ce?

– Că Adamescu lucra cu vrăjitorii.

– Sunt obosită. Vin de la aeroport. L-am condus pe Edward. A plecat. Dacă nu mor azi, în noaptea asta, cu siguranţă nu voi mai muri niciodată. Nu vreau să vorbim de Adamescu. Nici de tot ce-am pierdut noi. Nu vreau, nu pot.

Se aflau într-o cameră nu foarte spaţioasă folosită uneori de Steriade ca birou şi bibliotecă. Sorin se ridică, se duse la geamul deschis cu gând să-l închidă. Dar încremeni înainte să acţioneze. I se păru că aude vocea Arianei rugându-l să nu-l închidă fiindcă nu mai putea respira, nu mai avea aer. După câteva secunde întoarse capul, o văzu şi căzu în leşin. Silvia se sperie, o strigă pe Lucreţia. Bătrâna turnă apă rece pe capul lui Enoiu.

– Bietul domn, aprecie ea, a făcut insolaţie, a stat cu capul în soare. De la o vârstă omul trebuie să se protejeze.

După ce se ridică de jos şi se reaşeză pe fotoliu, tăcu îndelung trecându-şi încet privirea de la una la alta. Îşi amintea c-avusese o vedenie, dar nu îndrăzni să comenteze.

– Nu mai pune totul la inimă, îl îndemnă Silvia. Acum s-a terminat, nu mai avem nimic de pierdut. Dacă ţi-e urât să te duci acasă poţi rămâne aici. Alege o cameră, oricare.

– Mulţumesc, nu, spuse el. Îţi voi telefona, vorbim mâine.

– Da, bine, bine.

 

Imediat ce se retrase în camera ei, se aşeză pe marginea patului şi se trezi plângând de parcă abia acum descoperea binefacerile plânsului. Plânse şi se rugă ore şi ore la rând. Ca să-i mai treacă puţin disperarea, se adânci în rugăciune repetând monoton, toate paragrafele din Evanghelia sfântului Ioan, la fel cum făcea, de altminteri, în fiecare noapte. Îşi făcu de câteva ori semnul crucii şi tocmai trăgea la o parte cearşaful, să se întindă în pat, când simţi cum cineva o prindea de braţ cu degete deosebit de reci. Tresări speriată oarecum, sau mai curând nedumerită. În dormitorul pustiu cine s-o prindă de braţ? Îşi mai făcu o cruce mare strecurându-se sub cearşaf tremurând deşi cu numai o clipă mai înainte îi fusese prea cald. Gândi că reîntâlnirea cu Edward dublată de moartea lui Steriade, îi prăpădise rău nervii. Puse capul pe pernă dornică să doarmă, dar somnul nu veni. O lăsă să plutească printre umbrele trecutului, un gen de împărăţie fără contururi precise, fără început, fără sfârşit. După moartea lui Patrick şi apoi şi a Arianei, se apucase de studiu ştiinţei oculte, deşi Steriade o sfătuise să nu o facă. Se blocase pentru multă vreme în studii despre îngeri şi alte ierarhii spirituale, îngrozită uneori de păcatele făcute de-a lungul vieţii, nu atât din stricăciune cât din neştiinţă. Se gândea cu stupoare la cât de mare păcat era să invidiezi pe aproapele tău, să ai gânduri rele pentru el. O invidiase pe Ariana, gândise că nu-l merita pe Patrick. Îşi rememora viaţa dusă din copilărie şi până la căsătoria cu Eugen Steriade şi se cutremura de un bocet pasional, convinsă că va ajunge direct în iad. Atâta vreme cât nu ştiuse ce era şi ce nu era păcat trăise în mare armonie cu propria conştiinţă. Ignoranţa fusese o cojocică protectoare pentru suflet şi conştiinţă. Nu regretase nimic sau regretase că nu-l cucerise pe Patrick; el fusese tot ceea ce îşi dorise cu fervoare şi nu se întrebase niciodată dacă era bine sau rău. În memoria Silviei trecutul fusese răscolit de sosirea lui Edward. Din clipa când el trecuse din holul scăldat în lumini, în încăperea vastă, ce păruse neîncăpătoare din pricina splendorii lui, privirea ei îl regăsise pe Patrick, şi-şi dorise dintr-o dată puteri supraomeneşti să poată îndura amintirea trecutului ce se prăbuşea peste sufletul ei. De aproape, fiindcă nu rezistase tentaţiei şi se apropiase de el, i se păruse şi mai uluitor, desprins parcă anacronic din pagini de legendă, din poveşti cu Feţi Frumoşi, dintr-o lume dispărută, o lume care fusese cândva lumea zeilor. Trăsăturile lui de o splendidă armonie şi expresivitate, dovedeau că venea dintr-o familie de oameni dăruiţi de Dumnezeu cu multă şi invidiabilă frumuseţe.

Chiar dacă în conexiune cu prezentul făcuse faţă obligaţiilor curente, clipă de clipă în plan secund se gândise la Edward, cel ce depăşise faza copilăriei şi-i aducea peste timp mesajul unui adevăr, singurul care-ar fi putut face din viaţa ei o reuşită şi nu un dezastru. Pe căi ocolite destinul îi târâse pe toţi în fundătura morţii, nu răzbise nimic la lumină; victimele şi călăii, în finalul existenţei, îmbătrâneau împreună şi diferenţa nu mai era prea mare. Pe fruntea lui Adamescu nu scria că fusese un călău.

Din fericire, după un timp, oboseala de peste zi, îi înceţoşă preocupările şi-o împinse în somn. Îndată ce adormi, Silvia alunecă dintr-un vis în altul, dar i se părea că totul se petrecea de fapt în realitate şi nu în vis. Într-unul din aceste vise, Steriade revenise acasă făcând-o să sară din pat şi să stea buimacă în mijlocul covorului rememorând fiecare detaliu, fiecare scenă, căutând instinctiv o graniţă posibilă care să marcheze pragul dintre realitate şi fantasmă. Îl întrebă cum de se ridicase din sicriu, iar el zâmbind dădu din umeri mormăind că ăsta era secretul său. În alt vis se făcea că stătea pe scaun în faţa oglinzii din dormitor, dar în loc să se vadă pe sine, vedea un drum desfundat, ca de ţară, pe care mergeau un bărbat şi o femeie, mici de statură, îmbrăcaţi în zdrenţe şi cu încălţări rupte. Apropiindu-se tot mai mult, recunoscu dintr-o dată că cei doi erau părinţii ei; mama sa venise parcă tot mai aproape şi îi arăta degetele de la picioare rănite de atâta drum. Simţi că i se rupe ceva în inimă. Se deşteptă încolţită de o suferinţă de neîndurat. După câteva minute îşi reveni. Controlându-şi cu atenţie respiraţia se duse la bucătărie unde bău un pahar de apă. Avea senzaţia că în locul stomacului îi creştea un arbore cu multe crengi şi fiecare era ca o rană vie. Nu vru să cerceteze cauza, era transpirată, simţea că-i fuge somnul cu totul, trebuia să se întoarcă în pat. Ieşi din holul mic care separa bucătăria de sufragerie şi intră într-o sală lungă şi îngustă care ducea la grupul sanitar. Când mai avea de făcut câţiva paşi până la uşa băii, îi apăru dintr-o dată în faţă Ariana. Purta rochia de brocart şi colierul de rubine şi arăta de parcă tocmai sosise de la o petrecere. Silvia îşi duse pumnii la gură ca sugacii ca să-şi înăbuşe un ţipăt. Nu era posibil ca, în spaţiul dintre un perete şi altul s-o privească în faţă, îmbrăcată în rochia de brocart verde, în care fusese înmormântată, o rochie de o rară splendoare, pe care o purtase o singură dată când susţinuse singurul concert la două piane, împreună cu Patrick. Fără să realizeze ce i se întâmpla, Silvia stătu lipită de perete zguduită de spaimă. Ariana părea stingherită ca şi când ar fi fost surprinsă asupra unui fapt neplăcut. Inima Silviei se zvârcolea, nu se mai putea vorbi de un puls agitat ci de un suflu care o luase razna. Îşi apăsă pumnii pe gură pentru a-şi controla ţipătul instinctiv.

Ani la rând cochetase cu ştiinţele oculte dorind aprig să descopere planul ezoteric în care dispăruseră Patrick şi Ariana. La moartea fiecăruia, din pricina durerii fusese la un pas de a înnebuni. Zile în şir bocise cu patimă şi-l implorase pe Steriade să facă o şedinţă de spiritism şi să-l cheme pe Patrick, să-l întrebe dacă-l găsise pe Dumnezeu. Privind-o acum pe Ariana, care-i apăru în faţă, în puterea nopţii, crezu că-i va exploda inima în mii de bucăţi. Casa era scufundată într-o linişte cumplită. Nu se auzea nici cel mai mic zgomot. Ar fi vrut să poată ţipa, s-o audă Lucreţia, să verifice dacă vedea fantoma sau numai ea reuşea s-o vadă. Ariana traversă holul, trecu prin perete şi dispăru fără să-i spună ceva, fără să arate că luase act de prezenţa ei. Silvia sughiţă, îşi înghiţi parcă dopul din gât care-o împiedicase să respire, să ţipe, sau să vorbească. Tremura din cap până în picioare. Încerca să-şi limpezească mintea, dar se simţea tot mai ameţită. Cu chiu cu vai îşi dezlipi tălpile de podea şi se năpusti, ca un copil speriat de întuneric, în direcţia camerei unde dormea Lucreţia. După ce reuşi să deschidă uşa şi să intre, scăpă un ţipăt destul de impresionant ca s-o trezească din somn.

– Ce-i? Ce s-a întâmplat?

– Eu sunt, nu te speria, mi s-a întâmplat…Pot să mă culc lângă tine? Vocea ei stridentă, schimbată din pricina fricii, răsună destul de ciudat în tăcerea nopţii. Mai întâi i-am visat pe părinţii mei şi pe urmă am văzut fantoma Arianei.

– Vai de mine, Silvia, doamnă, cum se poate?

– Taci şi dormi, vorbim dimineaţă!

Mult timp încercă să-şi dea seama dacă nu cumva văzuse fantoma Arianei tot în vis. Îşi aminti că numai rugăciunea o ajuta să readoarmă ori de câte ori se trezea prea devreme. Fiecare minut i se părea o veşnicie. Până dimineaţă, când credea că se va sfătui cu cineva priceput, îşi putea pierde minţile de spaimă. Cum era cu putinţă să-i fi ieşit în cale fantoma Arianei acum, după aproape douăzeci şi nouă  de ani de când murise şi ce calităţi paranormale căpătase ea ca s-o poată vedea? Dar dacă nu era Ariana? Îi recunoscuse rochia de brocart şi colierul de rubine, îi recunoscuse ochii, silueta. Tremură zguduită de un nou val de frig. Tremura şi încerca să se roage, dar mintea îi fugea mereu la posibila semnificaţie a apariţiei, în eventualitatea că fusese ceva real şi nu o nebunie născută din mintea ei prea obosită. Moartea? Citise de o mie de ori, într-o mie de texte, că pentru o minte sănătoasă şi bine organizată, moartea era doar începutul unor mari şi fabuloase aventuri. Se agăţă de subiect şi se sili să-şi ţină gândul legat de nemurirea sufletului. Îşi imagina cum se va întâlni cu tatăl ei, cum vor putea călători. Se vor opri la Florenţa, oraşul pe care dorise să-l vadă înainte de a muri, înainte să apuce să-i spună cât regreta că murea înainte să fi apucat să vadă cum era să fii liber. În loc s-o consoleze amintirea tatălui o arunca parcă tot mai adânc într-o fântână întunecată. Se lipi de spatele Lucreţiei încercând să-şi golească mintea şi să doarmă sau măcar să nu se mai adâncească în trecut. Îşi aminti că pentru a depăşi momentul de acum trebuia să se proiecteze în spaţiul celei mai fericite zile din viaţa ei. O căută în memorie şi se simţi pierdută când îşi dădu seama că era aceea când îl văzuse prima dată pe Patrick. Ghemuită cu genunchii la gură, la distanţă de patruzeci de ani de momentul când îl văzuse prima dată pe Patrick şi aflase de existenţa lui, pradă convingerii că nimic din ce-şi dorise de la viaţă, nu căpătase, începu iar să plângă asemeni unui copil rătăcit de părinţi într-o gară. Îşi plângea tinereţea crezută, în termeni melodramatici, pierdută; oamenii de paraştiinţă, i-ar fi explicat că în univers totul se petrecea organizat, nimic nu se pierdea, totul se înfăşura într-o spirală a existenţelor paralele definitive, rezistând plăcerii autodistructive. Ea ştia însă că în această viaţă trăită deja până la şaizeci de ani, fericirea ar fi contat cel mai mult. Avusese un soţ despre care ştia că n-o iubise, dar se purtase cu ea cu blândeţea unui sfânt. De îndată ce Steriade murise, constata că nimic n-o mai lega de prezent, de treburile pământului. La un an după moartea lui Patrick, aproape imediat după ce murise şi Ariana, Steriade îi spusese în grabă să se salveze, să fugă din România, să-şi implore mama s-o cheme în Chile numai să iasă din ţară. Reevalua evenimentele din care i se adunase existenţa şi cum niciodată nu le cântărise cu inima pe care o avea acum, cu acea certitudine că va muri fără să recupereze anii pierduţi ai tinereţii, anii când privise fix spre speranţa că va mai iubi şi pe altcineva afară de Patrick, în zorii acestei zile, după ce văzuse fantoma Arianei, sau poate din vreo cauză de nedescoperit imediat, avusese o halucinaţie şi i se păruse doar că-i ieşise în cale o fantomă, lovită de un val masiv de frig, tremurând şi plângând de propria ei milă, se întreba cum de reuşise să-şi nimicească în aşa măsură, fiinţa? Cum de reuşea azi să fie atât de nefericită? Pentru întâia oară poate, acum, dând frâu liber unor facultăţi oprimate, sever controlate, sau pur şi simplu nefolosite, în momentul acesta de spaimă şi disperare, îi veni în minte ca o concluzie, certitudinea că înfăptuirea destinului ei n-a stat de loc în puterea minţii sau a voinţei ei. Nu acceptase, de pildă, în nici un fel, iubirea ei pentru Patrick considerată o infantilitate şi-o păguboşenie, chinuitoare, netrebnică, luptase din răsputeri, cu o voinţă plină de dârzenie împotriva sentimentelor, de mii de ori renunţase la el cu hotărârea amară şi inflexibilă de a duce lucrul până la ultimele consecinţe, dar sentimentele continuau să trăiască şi să facă din sufletul ei o marionetă. Zadarnic se ruga cu o rară fervoare: te implor, Hristoase Dumnezeule, ajută-mă să nu-l mai iubesc, să nu-l mai visez, te implor, Doamne! Nimic n-o ajuta, nici măcar imensa ei voinţă care voia să iubească pe oricine altcineva, convinsă că chiar putea iubi oricare alt bărbat, destul de sănătos şi bine educat. Îşi spuse că nu era vina ei, nu era responsabilă pentru nefericirea din prezent. Ştiuse din totdeauna ce-şi dorise, nu bâjbâise nici măcar o singură zi, privise dintotdeauna fix spre trei ţinte: iubire, sănătate, carieră. Era convinsă că n-a fost vina ei pentru ratarea idealului. De iubit iubise şi cunoscuse numai cumplita întrebare: oare cum ar fi fost viaţa dacă în locul lui Steriade ar fi fost Patrick şi iubirea pentru el ar fi fost împlinită printr-un sentiment reciproc? Cum era oare dragostea făcută din iubire cu un bărbat iubit? Ariana aflase şi plătise cu propria ei viaţă, fiindcă nu reuşise să-i supravieţuiască.

Se dădu jos din pat, sforăiturile Lucreţiei răsunau ca tobele într-o fanfară. chiar dacă nu era speriată tot n-ar fi putut readormi din pricina zgomotului infernal. Lumina din geamuri demonstra că zorii erau aproape. Se duse în baie, deschise robinetul de la duş, verifică temperatura apei, apoi îşi aruncă pijamaua. Sub jetul de apă fierbinte, simţi că se încălzeşte. Ceva mai târziu, aşezată pe scaun în faţa oglinzii, îşi privi cu atenţie faţa. Se schimbase dramatic. Când ? Cum? De ce nu observase? Sub ochi cearcănele adânci, vineţii, păreau obţinute cu ajutorul fardurilor într-atât erau de accentuate. Ochii, altădată mari şi migdalaţi, arătau acum deosebit de micşoraţi, adânciţi în orbite, cu o expresie plângăcioasă. De o parte şi de alta a nasului se adânceau şi curgeau în jos, spre bărbie, cele două cute ale expresivităţii, numite popular, cutele mizeriei. Tenul roz cândva, devenise gălbui şi ameninţat să arate ca o pânză creponată. În vreme ce se uita la fiecare trăsătură a chipului, uimirea îi era într-atât de mare că nu izbuti să-şi înfrâneze un mic hohot de râs urmat aproape imediat de unul de plâns. Disperarea o făcu să uite de ce se aşezase în faţa oglinzii. Îşi repetă de vreo patru ori că trebuia să facă neapărat o operaţie estetică, un liftface, o epilare definitivă. Văzu c-o năpădise părul pe bărbie, pe lângă urechi. Se hotărî să acţioneze imediat pentru ameliorarea înfăţişării. Felul cum îi îmbătrânise faţa defrişa în inima ei zonele cele mai dureroase. Fusese din categoria frumuşică, drăguţă, nu frumoasă; asta i-o spusese Sorin Enoiu pe vremea când erau încă foarte tineri şi aveau în comun doar familia Steriade.

După ce termină cu examinarea feţei, Silvia se fardă cu grijă, îşi puse cerceii cu diamante purtaţi de mama, de bunica, de străbunica ei în fastuoasele zile ale nunţilor lor. Îmbracă apoi o rochie subţire din voal verde căptuşită cu satin de aceeaşi culoare, îşi definitivă machiajul ca să creeze o înfăţişare suportabilă. Îşi trecu prin minte toate posibilităţile unde s-ar putea duce, ca să constate, într-un final, că nu avea unde, nici măcar la biserică. Era o zi de luni.

 

autor Elena Ghirvu – Călin

pictură Constanta Abalasei-Donosa

Tahograful, autor Gabriel Badica

Tahograful

În week-end am călătorit până în capitală şi înapoi. Despre dus nu am ce spune, a fost întuneric şi înnorat iar şoferul un tip antipatic. În plus, era răcit. Oprea mereu ca să repare câte ceva la motor și când trecea prin localități scotea capul pe geam, admonestându-i pe pietoni. Puținele cuvinte folosite de el erau neprietenoase. Călătoria a durat mult. Nici despre cele două zile petrecute în Bucureşti nu am ce spune. A fost frig, destul de întuneric şi toţi cei cu care am avut de-a face s-au dovedit a fi tăcuţi, introvertiţi. Ore întregi a bătut vântul. Din când în când, ploua. Oamenii contractaseră de curând viroze care se aflau în diverse etape de evoluţie. Unora dintre cei pe care i-am întâlnit aproape că le curgea sânge din nas, ceilalţi erau răguşiţi, aveau febră şi vomau cu icnituri din coşul pieptului. Îi durea capul şi îi ustura în gât. Tuşeau pe rând apoi cercetau cu ochii cât cepele substanţa din batiste. Tăceau, aşteptând să le treacă răceala pentru a vorbi din nou, pentru a întreprinde iar activităţile obişnuite. M-am bucurat să îi pot ajuta, aducându-le apă fierbinte de la bucătărie, făcând ici şi colo câte o frecţie, lăudând ceaiurile medicinale, care ne produc tuturor atât de mult bine. Toţi ne uitam pe geam la norii plumburii. Pot să jur că unii aveau lacrimi în ochi. Gândurile oamenilor păreau a fi triste sau măcar neplăcute. Copii sau bătrâni, femei sau bărbaţi, aveau o mină proastă, erau epuizaţi fizic şi psihic, chinuiţi, încercaţi de neplăceri şi de vremea urâtă. Păreau duşi, absenţi, terminaţi. Deşi m-am bucurat să îi regăsesc, adeseori a trebuit să adopt o atitudine rezervată sau de compătimire. Mi-ar fi plăcut să îi sărut, să îi îmbrăţişez dar se dădeau înapoi şi îmi spuneau prin gesturi că sunt contagioşi. Câte o doamnă îşi ridica puţin fusta şi îmi arăta cât de umflate îi sunt picioarele. Nu am văzut în viaţa mea picioare atât de umflate, mă miram eu, atingându-le cu buricele degetelor şi palpându-le cu delicateţe. Vreţi să vă aduc puţină apă fierbinte de la bucătărie? Da, dădea tristă din cap femeia. Mă mai şi întrebi! În asemenea momente mi se făcea pielea ca de găină. Mimica lor îmi sugera o recunoștință fără margini, comparabilă ca intensitate, probabil, cu suferințele îndurate! A fost extraordinar! În fine, această vizită, cum era şi firesc, a luat în cele din urmă sfârşit. Venisem îmbrăcat destul de subţire şi, ajuns în stradă, am simţit şi eu asprimea neobişnuită a vremii.

 

Dar dacă mă gândesc bine nu era cine ştie ce, deşi rareori, poate că niciodată ca până acum, nu mi s-a mai părut Bucureştiul atât de posomorât şi de neprimitor. Oamenii, neatenți, se izbeau unul de altul, se loveau neglijenți cu umbrelele. Toți priveau, tăcuți, în pământ. Nu le păsa de mașinile care treceau în goană prin băltoace și îi stropeau cu noroi. Până și vitrinele magazinelor erau întunecoase, ascunzând mărfuri neatrăgătoare, iar cinematografele, cine știe de ce, fuseseră închise. Aproape că mă bucuram că plec, cu toate că stătusem atât de puţin în preajma locuitorilor capitalei. Nu mi-am cumpărat nimic și nu am mers la film. Mă temeam că dacă mai rămân am să răcesc și eu și am să mă simt mizerabil. Cine știe ce mi s-ar mai putea întâmpla în viitor, poate chiar să ajung în situația de a mă supune unui tratament medical, incluzând injecții. Mi-am cumpărat, ușurat, bilet la ultimul microbuz. Bine că am găsit loc, mi-am zis. Se întunecase de-a binelea când am urcat în maşină, hotărât să trag un pui de somn, obosit de multele mele întâlniri. Şoferul a închis uşile, a pornit motorul şi a dat drumul la încălzire apoi a pus capul pe volan. Părea să fi aţipit. Ce faci, domnule, nu demarăm? l-am întrebat eu, contrariat. Trebuia să plecăm la şapte! Vom pleca la şapte treizeci, îmi răspunse omul, ridicând capul fără chef. Apropo, nu ştiţi pe unde trebuie să o luăm ca să ieşim din oraş? continuă el. Era un bărbat vârstnic, ridat, cu părul alb și de aceea am fost surprins de cererea lui, neobișnuită din partea unuia încărcat de ani. Un asemenea om, cu o experiență remarcabilă, ar fi trebuit să cunoască orașul. Păi dumneata nu ştii pe unde? Cum se poate una ca asta? De când munceşti ca şofer? Este prima mea cursă, îmi spuse bărbatul. Şi continuă: Până acum am lucrat în străinătate, în construcții. Dar m-am întors, vreau să mor acasă. Nu cred că rahatul ăsta de viață mai durează mult. E timpul să trag linie și nu vreau să dau ortul popii printre străini, ca un câine vagabond. Nu asta vor toți românii? Am întrebat eu, zâmbind către ceilalți călători. Nu mi-a răspuns nimeni. Probabil că nu, m-am gândit eu. Dar până atunci ar fi bine să fac niște bani, continuă șoferul. Să fie… Pentru înmormântare și pomeni, pentru ce altceva? Aici nu se construiește nimic și mi-am schimbat meseria. Norocul meu a fost că toamna mulți dintre angajați sunt bolnavi de gripă și patronii nu au suficienți oameni la muncă. Dacă ies din oraș îmi va fi ușor, am umblat mult pe drumuri și mă descurc peste tot, însă prin București n-am umblat, nu mă descurc, pentru că eu sunt din Tulcea. Sunt angajat doar de probă, așa că ar fi bine să nu o dau în bară. Colegii mi-au zis să merg pe Ştefan cel Mare… Fugi, domnule, de-aici, am replicat. Faptul că ești din provincie nu este o scuză să nu cunoști Bucureștiul. Toți din mașina asta suntem din Tulcea și totuși cunoaștem capitala. M-am uitat către ceilalți pasageri și am zâmbit din nou dar nimeni nu a confirmat nici de data asta afirmația mea. M-am gândit să o las mai moale, poate că exagerez pe undeva și cu ăștia nu se știe. Pe unde vrei dumneata să ne duci sunt multe semafoare și e aglomerat… Chiar şi drumul până la autostradă este de două ori mai lung prin partea aia! Trebuie să o luăm pe dincoace, prin Vitan Bârzeşti. Auziţi, dacă tot aveți o variantă mai bună, de ce nu vreţi să îl pilotaţi pe bietul om? Nu vă costă nimic! mă interpelară călătorii. E nou, ajutaţi-l puţin, trebuie să îşi câştige şi el pâinea!

Astăzi găseşti atât de greu un serviciu! Uitându-mă mai atent la ei, mi-am dat seama că ar fi bine să nu fac pe nebunul. Cei mai mulți erau înțoliți cu haine mișto, groase, așa că poate că veneau și ei din străinătate și aveau motive să țină cu șoferul.  Când trăiești mult afară nu numai că te îmbraci mai bine dar începi și să gândești altfel, nu îți mai pasă de fraierii de acasă. Dă-i dracului pe ăștia mai înapoiați, care habar nu au cum e viața adevărată! Haideţi, vă rog, în faţă, lângă mine, insistă repatriatul.  Terminăm cu toţii mai repede partea grea dacă mă ajută puţin cineva care cunoaşte oraşul. Numai să ies… Am trecut pe locul din dreapta şoferului. Să pornim, i-am spus, nu cred că mai apare niciun călător… Nu pot să plec, mi-a răspuns, mai avem de așteptat. Ia uitaţi-vă aici, îmi arătă el un aparat complicat, asemănător unui contor Geiger-Müller, montat pe bordul maşinii. Acesta este tahograful digital şi este setat la șapte și treizeci. Dacă nu respectăm setările se arde cardul. Stric tahograful din prima zi de muncă! Ce credeţi că îmi vor spune mâine dimineaţă şefii? Chiar aşa, ce credeţi că îi vor spune, domnule, îi ţinură hangul şi ceilalţi călători. Îl vor da afară! Dumneata nu ai pic de inimă? Ce fel de om eşti? Şi unde te grăbeşti aşa, la urma-urmei? A trebuit să recunosc, în sinea mea, că aveau și ei dreptate, că argumentul lor avea sens. Unde mă grăbesc? În fond, când mergi la Tulcea nu ai motive să te grăbești, acolo e capătul drumului. Nu poți decât să speri că totul va fi bine și că, la un moment dat, mașina va opri la peronul autogării. Bătrânelul care a venit să moară acasă și s-a angajat ca șofer va aștepta să coborâm, ne va ajuta cu bagajele apoi va duce microbuzul la garaj. Poate că va muri în noaptea asta. Dacă tovarășii mei de drum nu ar fi atât de arțăgoși, atât de snobi, aș risca un pariu cu ei. Moare sau nu moare? Dar s-ar putea să nu îi intereseze. Un asemenea pariu presupune răbdare, este încărcat de suspans pe parcursul monitorizării atente a proceselor intermediare. Oamenii nu mai au timp pentru lucruri de finețe, pentru astfel de pariuri cu mize mari. Oricum, mai departe de-atât nu ai unde să mergi. Nu contează dacă mori sau trăiești. Nu știu de ce, m-am simțit, brusc, foarte trist. M-am simțit cam ca atunci când familia mea s-a mutat, din orașul frumos unde copilărisem fericit, în orașul prăfuit de la malul Dunării unde nu cunoșteam pe nimeni și unde nu mi-am făcut prieteni nici până azi. Eu în Tulcea am multe cunoștințe dar nu am prieteni, pentru că nu i-am iertat niciodată pe tulceni pentru copilăria mea întreruptă atât de brutal!

Îi privesc pe toți puțin de sus, pentru că mi se pare că îmi sunt datori cu ceva, ceea ce este, desigur, adevărat. Să își plătească, mai întâi, datoria, îmi spun eu când mă gândesc la atitudinea mea față de tulceni. Măcar, scaunul de lângă șofer era mai comod decât cele din microbuz așa că aveam și acest argument la dispoziție ca să accept solicitarea neașteptată ce mi se făcuse. Mi-am întins, mulțumit, picioarele și am început să îi studiez, peste umăr, pe călătorii din spatele meu. Am fost puțin surprins să constat că niciunul dintre ei nu era răcit sau măcar afectat cât de cât de atmosfera încărcată a orașului pe care se pregăteau să îl părăsească. Nu numai că nu își sfârcâiau nasurile, dar erau zâmbitori și comunicativi, își șopteau la ureche și gesticulau discret. Nu am văzut semne de suferință fizică sau de depresie la acești oameni, nici teama că ar fi contagioși. Apropierea dintre ei, ochi în ochi, obraz lângă obraz, mi s-a părut indecentă, provocatoare. Pupilele le străluceau, trupurile li se atingeau fără opreliști. Mi se părea că așteptarea, în loc să îi enerveze, ca pe mine, le provoca o bucurie secretă, nejustificată, absurdă. Făceau glume, își împărțeau senvișuri, arătau cu degetul afară, pe geam. O iritare puternică își făcea loc, treptat, în sufletul meu, căci nu vedeam nimic nostim sau încurajator în călătoria pe care o vom suporta împreună. Cel mai mult mă intriga la ei faptul că păreau să se fi distrat copios în București, că păreau să se fi simțit bine. Aveau ce povesti și aveau o mulțime de subiecte de amuzament, care mie îmi păreau suspecte căci, dată fiind experiența mea groaznică din ultimele zile, era imposibil sau măcar neverosimil să aibă. Am mai aşteptat câteva minute, bătând energic darabana în capacul torpedo-ului.

Pornim acum, pornim acum, mormăia din când în când șoferul, fără să ridice capul de pe volan. Probabil că, în timp ce făcea asta, o soilea ca la mama lui și vorbea în somn. Este ceva normal la o anumită vârstă. Era șapte și treizeci când m-a tras de mânecă să mă trezească și pe mine, pentru oboseal a își spusese cuvântul și, fără să-mi dau seama, mă doborâse brusc, astfel încât în ultimele minute adormisem și eu. Hai, pilotați-mă! Trebuie să plecăm, căci altfel se strică tahograful! Mai devreme plouase mărunt dar pe Splai era deja uscat, aerul se limpezise şi printre nori ieşise luna plină care lumina ca ziua. Ce altceva mai face, domnule, tahograful ăsta, am întrebat eu, după ce l-am condus cu dibăcie spre drumul care urma să ne scoată din oraș. Tahograful, îmi răspunse şoferul, are înregistrat traseul nostru. Când, ce, cum. Opririle permise, orele de odihnă şi de muncă… totul este acolo, pe card. Dacă ne abatem de la traseu, dacă facem prostii, se înregistrează de către tahograf. Dacă avem idei ciudate, sentimente greșite și gânduri urâte, se înregistrează. Organele de control şi, bineînţeles, şefii noştri verifică pe un computer dacă ne-am văzut de treabă, disciplinaţi. Al dracului! m-am mirat eu. Oraşul arăta diferit. Tineri bine-dispuşi, domni eleganți şi doamne pline de viaţă mai că nu se hârjoneau la intrările unor cluburi de noapte sau pe lângă teatre. Maşini de lux claxonau zglobiu. Oamenii se opreau peste tot, pâlcuri-pâlcuri, să comunice, să povestească, să dezbată. Nimeni nu strănuta, nu era nimeni răcit. Cuvintele șoferului îmi răsunau în urechi cu o rezonanță neașteptată.

Tahograful are grijă să ne dozeze forțele, resursele naturale de care dispunem. De fapt, spunea el, rolul acestui aparat este acela de a transforma călătoria pasagerilor într-o experiență plăcută, armonioasă și de neuitat. Aceasta trebuie să fie nici prea lungă, nici prea scurtă, nici monotonă dar nici agitată. Orele la care trebuie să ne deplasăm sunt alese cu grijă, de asemenea și locurile de popas. Succesul nostru se bazează pe tahograf. Tahograful ne face să avem gânduri pozitive și încredere în viitor. Chiar sănătatea noastră depinde de setările tahografului. Deși pare un aparat simplu și este atât de fragil, a fost construit având în vedere însemnătatea călătoriei noastre dar și complexitatea naturii umane. În timp ce șoferul vorbea, observam cum afară, despărţit doar de caroseria subţire a microbuzului, orașul Bucureşti trepida plin de viață. Mergeam încet prin aglomeraţie, aşa că puteam auzi cântece. Prin instalația de aer condiționat intrau mirosurile proaspete de după ploaie și uneori aromele picante ale unor mâncăruri deosebite de la bucătăriile restaurantelor din centru.  Încet-încet ne apropiam de Vitan Bârzești și curând aveam să intrăm pe autostradă. Oamenii s-au rărit și luminile s-au estompat. Gândurile îmi zburau la importanța tahografului digital în timp ce eram invadat de bucuria de a mă întoarce la Tulcea. Acesta era un sentiment surprinzător, nou, pe care nu îl mai încercasem cu nicio altă ocazie. De acum încolo nu voi mai pleca la drum înainte de a verifica dacă microbuzul are un tahograf și dacă este setat corespunzător.

Era limpede pentru mine că la venire tahograful fusese deranjat. Poate chiar i se arsese cardul și nu se mai putea face nimic. De aici și toate necazurile mele. Dar acum lucrurile mergeau bine cu un șofer atât de atent față de tahograf. Când am intrat pe autostradă mă durea puțin capul și aveam febră. Începuse să îmi curgă nasul dar nu îmi păsa nici cât negru sub unghie. Un tratament cu pastile și câteva injecții pot rezolva ușor asemenea boli ale sezonului ploios. Șoferul vorbea în continuare despre tehnologia modernă utilizată în transporturi, despre deplasarea noastră echilibrată și lină în căutarea fericirii. Mă bucuram pentru bătrânul de la volan și mă gândeam că în curând va muri la el acasă, în mijlocul familiei și nu ca un câine vagabond. În fond, nu asta își doresc toți românii?

 

autor Gabriel Badica 

Eminescu și noi, autor Ion Ionescu-Bucovu

Eminescu și noi

 

 

La mijloc de iarnă, Eminescu cade în sufletele noastre ca un blestem frumos. Academia Română i-a închinat în ziua lui de naștere o mare sărbătoare: Ziua culturii române. Poate vă întrebați de ce. Pentru că Eminescu e unic ca Dante, ca Shakespeare, ca Petrarca, ca Ronsard, ca Goethe sau ca Byron. Și e unicul român romantic de talia marilor romantici ca Lamartine, Vigny, Musset, Hugo, Heine, Novalis, Schiller, Byron, Leopardi, Pușkin și Lermontov.

El a despărțit apele de uscat în literatura română. De la el încoace se scrie altfel poezia. A rupt lanțul ciunismelor și pumnismelor ardelenești și a creat limba literară, altoind-o cu filonul ei cel mai sănătos, limba populară.

 S-au scris și se vor mai scrie mii de pagini despre el cât va trăi limba română. Viața lui, puțină cât a fost, a fost aruncată  pe tarabă de diferiții biografi, de la Octav Minar până la ultimul eminescolog, tălmăcind-o și răstălmăcind-o. Prinsă din vârtejul cotidianului, viața lui a căzut pradă vulgului și anecdoticului, repovestită de contemporanii lui, prieteni sau neprieteni, și reluată în biografiile succesive care mai de care mai bizare.

Eminescu în primul rând a fost și el om ca toți oamenii. A iubit și a urât. A avut și vulnerabilități. Dar a avut ceva în plus. A luat asupra lui tot blestemul nației. A simțit ca nimeni altul pulsul timpului și a arătat încotro merge lumea. El este,, descoperitorul lumii așa cum este” cu toate implicațiile acestei descoperiri. Aceasta este revelația sa și este și revelația noastră când îl citim.

Cred că Eminescu-omul, viaţa lui, e greu de descifrat după 163 de ani. Mai bine să lăsăm mărturiile contemporanilor care l-au cunoscut să vorbească. Deși mărturiile lor au pus preț mai mult pe cancanuri, scoțând în relief partea exotică a vieții lui.

El nu a apărut pe un sol arid. În familia lui era o efervescenţă culturală. Se vorbeau câteva limbi, căminarul avea o bibliotecă bogată. Şi mai presus de orice voia ca fiii lui să înveţe carte. Apoi mamă-sa iubea folclorul, le spunea basme, le cânta şi îi încânta cu snoave, proverbe şi eresuri. Şi copilul Eminescu a îndrăgit natura Ipoteştilor, pădurea, lacurile, dealurile, câmpul, ciobanii,  prisăcarii, ţapinarii.

 

Apoi la Cernăuţi a avut norocul să dea peste un om al lui Dumnezeu care i-a îndrumat primii paşi spre o lectură solidă. E vorba de Aron Pumnul, profesorul lui de limba romăna la care stătea în gazdă. Aici l-a numit şi bibliotecar peste biblioteca gimnaziştilor. Primele poezii ale înaintaşilor le-a citit şi răscitit din ,,Lepturariul” lui Pumnul şi acum se îndrăgosteşte de poezie. Boliac, Cârlova, Alexandrescu, Eliade şi mai presus de toţi, Alecsandri, sunt mentorii lui de la care va fura rime, ritmul, teme şi le înnoieşte, trecându-le prin personalitatea lui. Ca dovadă că după ce profesorul moare, Eminescu nu mai e interesat de gimnaziu şi pleacă aiurea hoinărind cu trupa de actori prin ţară.  Acum înfloreşte erosul. Era la vârsta când iubirea dă în floare. Iubirea şi aventura pun stăpânire pe el. Colindă ţara cu trupele de actori, se emancipează, discută cu artiştii, devine chiar artist în ,,Răzdvan si Vidra”, jucând rolul ciobanului.

Un rol de seamă în viaţa lui l-a jucat revista ,,Familia” a lui Iosif Vulcan. Aici publica primele poezii, fiind elogiate de ziarist. Apoi Viena, centru cultural al Imperiului Cezaro-Crăesc, îl primeşte cu braţele deschise. Acum ia contact cu filozofia timpului prin profesorii renumiţi ai Universităţii vieneze. Şi ceea ce este hotărâtor pentru el, publicarea în revista ,,Convorbiri literare” a primelor creaţii de valoare: ,,Venere şi Madonă” şi ,,Epigonii”. Iacob Negruzzi îl informează imediat pe Titu Maiorescu despre frumoasele creaţii ale necunoscutului poet.

Un capitol aparte din viaţa lui este epoca veroniană, femeia care-i captivează toate simţurile şi scrie cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română.

De aici încolo incepe calvarul. Venind în ţară este supus unor vicisitudini politicianiste. Mutându-se în București de la Iași, intră în vâltoarea politicianistă. Participă zilnic ca ziarist la Camere, fiind martor la toate luptele politice ale timpului. Dar ,,Timpul” devine tribuna lui de luptă împotriva tuturor nenorocirilor care cuprinseseră această ţară. Articolele lui de la ,,Timpul” încep să deranjeze atât pe ciocoii de la Junimea, regalitatea, cât și stăpânirea austro-ungară care pune pe urmele lui o sumedenie de spioni. De aceea toți care i-au lăudat poezia lui în timpul vieții, n-au zis un cuvânt despre activitatea lui jurnalistică.

Aşa zisele pete gri din viaţa lui au fost discutate şi paradiscutate.

De la ,,Mai potoliţi-l pe Eminescu!” al lui Carp, intriga nenorocită ţesută în jurul ziaristului Eminescu de slugile Imperiului Austro-Ungar, făcându-l nebun, şi până la injecţiile cu mercur care i-au distrus viaţa, Eminescu a trecut printr-un hăţiş al vieţii greu de imaginat. Să fi fost societatea ,,Carpaţi” cauza care cerea Ardealul, mobilizând mii de români? Sau fulminantele lui articole din ,,Timpul” împotriva Imperiului? Să fi acţionat unii dintre junimişti ca spioni ai imperiului? Sau Maiorescu să fi jucat un rol dublu? Pe deoparte să-l ajute pe Eminescu şi pe de altă parte sa-l incrimineze?Eu nu ştiu cum s-au suprapus nişte coincidenţe peste viaţa lui. Cum se face că pe 8 iunie 83 e luat pe sus şi băgat în ospiciu şi imediat pe ziua de 28 iunie 1883 Austro-Ungaria rupe relaţiile diplomatice cu România, Bismark ameninţă cu războiul, executând manevre militare în Transilvania iar presa maghiară ameninţă cu anexarea Valahiei. Medicul Ovidiu Vuia susţine că până în 1883 Eminescu a fost psihic normal, nu a prezentat semne de lues ereditar, în 1872 a avut o hepatită, mai târziu o enterocolită, urmată de o artrită, boli care n-au avut nicio legătură cu infecţia luetică.

Încet-încet Eminescu își dăduse seama că este părăsit de prieteni. Pe Maiorescu îl face smintit ( vezi celebra Ex. Min. Tit. Maiorescu), junimiștii îl ocolesc, Slavici se depărtează și el sub diferite pretexte, doctorul Bardeleban, medicul curant al regelui și soțul lui Mite, ducea vești despre el nu tocmai potrivite reginei. De aici și furia lui Eminescu pentru rege. Semnalul este dat de celebra ,,Mai potoliți-l pe Eminescu!” a lui Carp. Trebuia cu tot dinadinsul înlăturat de la ziarul care devenise un potențial pericol. Și așa-zisa nebunie a lui a căzut ca o mană cerească .

După 1883 viaţa lui pendulează între reverie şi durere.

Între 1883 și 1889 biografii lui scot în evidență mai mult latura lui ,,bolnavă”.Dacă ne-am apleca cu mai multă atenție asupra acestei perioade am constata că Eminescu a avut mai multe clipe de luciditate decât de reverie. Cum se face că dus la Viena cu escortă polițienească la sanatoriul Oberdobling, fără nici un tratament, în câteva zise își revine și vorbește cu doctorii filozofie, despre vechimea limbii noastre, recită versuri, de asemenea este invitat la masă, purtându-se ca un om normal. Același lucru putem spune despre el și când este internat la Odesa. Aici se comportă normal, scrie scrisori în țară, vorbește cu doctorii, este invitat la masă etc. El a continuat să  scrie și poezie. Dar n-a mai avut lădoaiele lui să-și păstreze ciornele, sau caietele lui, hârtia scrisă, mototolită, fie s-a pierdut, fie a fost aruncată la gunoi. Dar când vine în țară și i se administrează injecțiile cu mercur, cade în reverie, îmbolnăvindu-se mai rău. Sau acele tratamente empirice cu apă și funii ude, ca pe timpul evului mediu. Și mai rău, cum îl bagi între niște nebuni clinici, unde este lovit de alt nebun, Petre Poenaru, cu o piatră zvârlită în cap. Vă închipuiți ce calvar?

Mai degrabă Eminescu a suferit o mare depresie sufletească, văzându-se înlăturat de la Timpul, ziarul lui de suflet, unde și-a pus în joc toată pasiunea lui jurnalistică. Văzându-se fără un venit care să-i asigure un trai normal, Eminescu, s-a înstrăinat, a căzut într-o apatie iremediabilă. La toate acestea s-a adăugat și refuzul lui Maiorescu de a-i încuviința căsătoria cu Veronica Micle. Dacă această căsătorie avea loc, poate soarta lui era alta.

 

Eminescu este şi rămâne zeul tutelar al românilor.

Asemenea Luceafărului, el a apărut pe bolta literelor româneşti la o răscruce de drumuri şi de timpuri. Totul se rezumă la cuvântul modernizare. Modernizarea limbii, ieşirea ei din ciunismul şi pumnismul timpului, aplecare spre producţiile populare, spre limba poporului care se articulează cu limba literară. Vine apoi Junimea care ridică limba din marasmul producţiilor de duzină şi-i scoate la iveală pe Slavici, Caragiale, Eminescu şi Creangă. Nu întâmplător unul e romancier, altul dramaturg, altul poet şi ultimul povestitor. Patru genuri în care literatura română excelează.

Complexitatea proteică în opera lui Eminescu te întâmpină pretutindeni. El caută mereu ,, cuvântul ce exprimă adevărul” într-o fugă melodică fără precedent. Ridică erosului cele mai frumoase versuri din literatura română. Eminescu descopere lumea așa cum este, aceasta este revelația noastră când îi citim opera. Fenomenul Eminescu a fost unic, de la el încoace poezia se scrie altfel. Ba chiar putem să spunem că adevărata poezie începe cu Eminescu.

 

autor Ion Ionescu-Bucovu, moderator Eminescu/Folclor

grafica penita   Constanta Abalasei -Donosa

Punctul negru – Le point noir / Îmbrățișează-mă, stăpână – Maîtresse, embrasse-moi

Gerard de Nerval (1808 – 1855): Punctul negru – Le point noir

 

Oricine-și mai îndreaptă privirea către soare

E-ncredințat că vede, zburând cu-nverșunare

În jurul său, în aer, o pată cam lividă.

Astfel, când încă tânăr și mult mai îndrăzneț,

Privirea mi-am fixat-o pe glorii fără preț,

Doar punctu-acela negru mi-a prins privirea- avidă.

De-atunci, băgat în toate, semnu-acel de doliu

Îl văd de parcă ochii mi-s prinși sub un lințoliu.

Păi cum ? Mereu zăbranic ce-ascunde fericirea,

Să văd pata cea neagră cum rupe lumea-n două,

Ferice-neferice! Doar vulturii – vai nouă –

Contemplă fără teamă, spre soare, nemurirea!

 

Trad. Andrei A. RADU, ian. 2012.

 

 

 

Pierre de Ronsard (1523 – 1585) : Îmbrățișează-mă, stăpână – Maîtresse, embrasse-moi

 

Îmbrățișează-mă, sărută-mă, strânge-mă, stăpână

Și viața-mi încălzește cu blânda ta suflare,

Cu sărutări adaos, petale ca-ntr-o floare

Ce-amorul, fără număr, le ține într-o mână

Căci altă lege n-are , când poate să rămână

Cu sărutări, o mie, sau palida uitare

Pe care Pluton însuși o seacă de culoare,

De i-ar fi chiar soție sau doar amică bună.

Cu-a gurii tale roză apasă-mă pe suflet

Și stinge-mi dorul aprig, sătul de-atâta umblet,

Cuvinte ciopârțite șoptește-mi, muribundă,

Iubirea ce ne-nvie, pe mine și pe tine

Cum vezi, acum nici moartea nu poate s-o ascundă

Că de ni-i scurtă noaptea, ziua ne-o  fi mai bine.

 

Trad. Andrei A. RADU, ianuarie 2012.

Ametist lucid declamând, autor Ion Untaru

Ametist lucid declamând

Au murit caii, nechează călării
Fiori de mătase trec prin şira spinării
Se revarsă luna noaptea peste urbe
Stautile plâng pe străzile curbe
Pe care se plimbă uşor resemnate
Figurile triste cu şeile în spate
Privind melancolic spre ţărmul mării
Cu faţa prelungă ca semnu-ntrebării
De-a lungul plajei luminate şi lise
Suspină pierdute şi moartele vise
De unde cu zorii răsună duios
Un cânt de sirenă nespus de frumos

 

autor Ion Untaru

Mereu mă întreb, autor Cristian Melesteu

Mereu mă întreb

Mereu mă întreb ce s-ar întâmpla,
dacă fericirea ar fi o pasăre.
Ne-am cumpăra toţi
costume de vânători,
câini dresaţi,
puşti,
arcuri,
praştii?

Am ieşi toţi pe străzi la vânătoare,
am împuşca elegant o fericire,
de la balcon, în timp ce
ne bem tacticos cafeaua?

Dar noi, miopii,
ce ne-am face, Doamne?

 

autor Cristian Melesteu

Liturghia, autor Gelu Pescaru

Moş Constantin se sculă de dimineaţă, trase briciul pe bucata de piele de toval, întinsă pe un suport din lemn, se săpuni bine cu pămătuful şi începu să-şi dea jos barba crescută peste săptămână. Lampa cu petrol nu-i făcea lumină suficientă, aşa că ieşi în bătătură, îşi agăţă ciobul de oglindă de un cui bătut direct în trunchiul salcâmului crescut falnic în faţa casei. De el se sprijinea şi plita oarbă, zidită din spărturi de olană, lipite cu pământ galben amestecat cu balegă de cal. Acolo pregătea tuşa Floarea mâncarea, de cum se topea ultima zăpadă la începutul primăverii şi până cădea alta la sfârşit de toamnă târzie. Foloseau drept combustibil ogrinji[1] de porumb, ori tizic[2] sau crengile uscate de viţă de vie.

Moş Constantin era nelipsit în fiecare duminică de la liturghia ţinută de părintele Plutaşu în biserica din comună. Preotul dacă nu l-ar fi văzut în biserică, a doua zi precis l-ar fi certat. Era un participant important în corul bisericii. Mai îndeplinea şi funcţia de epitrop al bisericii. El ţinea toată contabilitatea donaţiilor din partea enoriaşilor. Părintele Plutaşu dorea să refacă picturile locaşului de cult.

După ce termină cu bărbieritul, intră în camera „curată de la stradă” cum îi spuneau ei, deoarece acolo nu dormea nimeni, doar îşi ţineau lucrurile mai bune. Deschise lada de zestre a Floarei, soţia sa, pe care o primise de la părinţi la măritiş ca dotă şi îşi alese costumul negru din dimie[3] ţesută de ea la război. Lâna pentru stofă, o luau de la oile proprii. Cumpărau doar aţa din bumbac pentru urzeală.

Moş Constantin venise în Dobrogea de prin zona Sibiului, odată cu transhumanţa. Aici soseau nu numai mărgineni sau ţuţuieni cum li se mai spuneau mocanilor din zona Sibiului, ci şi mocani de prin partea Braşovului, din zona Săcele sau din Ţara Bârsei.

Cum terminau de tuns oile, pe la sfârşitul lunii august, începeau să coboare cu turmele de pe păşunile montane, spre Lunca Dunării sau spre Dobrogea, pentru iernat, trecând Dunărea pe la Vadul Oii în apropiere de Hârşova, prin Vadul Cailor la Călăraşi, la Brăila pe la Ghecet, sau la Gura Ialomiţei pe la Piua Petrii. În urma turmelor de oi, în căruţele cu coviltir, îi însoţeau adeseori soţiile şi copii, care întregeau familia peste iarnă, până la reîntoarcerea pe pământurile natale de la munte.

Dobrogea în ciuda faptului că de-a lungul secolelor a fost călcată de mai multe popoare migratoare, sau că s-a aflat sub ocupaţie otomană, şi-a păstrat caracterul naţional, limba şi preocupările care erau în general aceleaşi ca şi a populaţiei de dincolo de Dunăre şi anume: păstoritul, cultivarea viţei de vie, agricultura, apicultura, sau pescuitul prin bălţile, lacurile ori apele Dunării. Aici întâlneai întinderi mari de câmpii mănoase, codrii deşi, apă pentru adăparea animalelor, o climă mai blândă şi taxe mai mici decât în Transilvania.

Fenomenul transhumanţei se perpetuase de-a lungul secolelor în viaţa păstorilor, indiferent de împrejurările vremurilor, fie ele războaie, fie schimbări de dominaţie a zonei Dobrogei. Păstoritul era una dintre preocupările principale a muntenilor, alături de apicultura, datorită faptului că agricultura nu se putea dezvolta din lipsă de suficiente suprafeţe arabile de pământ. Prin venirea oierilor din Ţara Românească pe pământul Dobrogei, sau consolidat relaţiile dintre români, datinile şi legăturile economice cu restul ţării, indiferent sub ce ocupaţie s-ar fi aflat.

Odată cu înscăunarea pe tronul României a regelui Carol I şi decretarea a legii agrare din 1882, o parte dintre mocanii veniţi în transhumanţă nu s-au mai întors cu oile la munte, stabilindu-se definitiv în Dobrogea. Printre ei s-a numărat şi Constantin cu tânăra sa soţie Floarea, pe atunci un păstor ţuţuian, venit cu turma sa de oi la iernat.

Odată stabilit în comuna Pecineaga[4], moş Constantin şi-a înstrăinat o parte dintre mioare şi cu banii câştigaţi şi-a ridicat o casă pe cei patru mii de metri pătraţi ce i s-au acordat de către administraţia locală, în afara celor douăzeci şi cinci de hectare de pământ arabil extravilan cum se spune mai curând. Avea acum acareturile sale, o gospodărie înfloritoare în mijlocul comunei şi cinci copii, patru băieţi şi o fată: Păun, Dragu, Dumitru, Stoica şi Neaga.

Palmele bătrânului erau bătătorite ca pământul din faţa casei, de cât a strâns coarnele plugului, sau coada sapei, la arat sau la prăşitul culturilor agricole. Când a hotărât să rămână definitiv pe pământ dobrogean, a înţeles că trebuie să-şi schimbe preocupările. Nu mai hălăduia cu turma sa printre dealurile şi văile din Dobrogea sau printre munţii din Mărginime, ci trebuia  să-şi cultive pământul primit în posesie. Interesul administraţie locale era să se dezvolte agricultura şi în această parte a ţării, să dispară ca pe timpul domniei otomane, a stării de pământ bun pentru păscutul turmelor de oi sau a cirezilor de vite, ale mocanilor veniţi în transhumanţă, de aceea i-a împroprietărit cu pământ pe băjenari. Mai târziu, la al doilea val de migraţie, noii veniţi vor fi catalogaţi drept colonişti şi aşa se va numi şi cartierul unde aceştia îşi vor ridica locuinţele.

Astăzi era sărbătoare şi moş Constantin dorea să meargă la biserică să asculte liturghia preotului Plutaşu, un preot bătrân, cu o barbă albă ca şi părul ce-i răsărea pe sub potcap sau culion cum se mai numeşte acoperământul de pe capul preoţilor. Moş Constantin trăia cu frica lui Dumnezeu, fiind o fire evlavioasă de felul său, stare de spirit moştenită din moşi-strămoşi.

Moşul, se îmbrăcă cu cele mai bune haine ale sale şi încălţat în nişte botine luate de la un negustor grec, care hălăduia din sat în sat să facă trocul cu ţăranii, dându-le cele necesare traiului ce lipseau din „prăvălia” sătească, contra produse agricole, merse în grădiniţa din faţa casei de unde rupse câteva tufănele şi cu buchetul de flori în mână, plecă voios spre biserică, la întâlnirea sa sufletească cu Dumnezeu. Locaşul sfânt nu era aşa departe de casa lui, doar la trei – patru sute de metri depărtare.

Când a ajuns, biserica era plină. Slujba începuse. Era mare sărbătoare, Sfântul Dumitru, praznicul când ciobanii returnau proprietarilor oile avute în grijă din primăvară, şi îşi primeau restul de simbrie. După ieşirea de la liturghie, fiecare proprietar merge în prund să-şi aleagă oile proprii, care purtau un semn distinct al stăpânului, ori prin încrustarea unei urechi, ori prin vopsirea pe spinare cu o anumită culoare după cum avea fiecare.

Moşul toată săptămâna s-a preocupat de repararea porţilor de la saivan şi pregătirea spaţiului pentru iernatul mioarelor. Paiele erau stivuite şi aşteptau să fie puse în iesle, cele de ovăz şi de orz pentru hrană, cele de grâu pentru aşternut. De asemeni şi tulpinile de porumb după recoltarea ştiuleţilor erau în căpiţe. Sare în bolovani cumpărase de la magazin. Acum putea să vină iarna, avea cu ce-şi hrăni cele treizeci de oi. Cu atât mai rămăsese. Restul le-a vândut să-şi ridice casa şi să-şi cumpere o vacă pentru lapte la copii şi cai pentru munca câmpului şi pentru deplasare.

Multe lucruri sunt necesare în gospodăria unui ţăran când îşi schimbă profesia de păstor în cea de agricultor. Pentru toate trebuiau bani. Dorea să fie independent din acest punct de vedere. Nu trebuia decât pentru lucruri mai mari să meargă să se împrumute la vecini sau la cei mai avuţi şi cu mai multă experienţă în agricultură.

Moş Constantin avea o mustaţă stufoasă pe care îi plăcea să şi-o răsucească de parcă dorea să străpungă cerul cu vârfurile sale. Era un bărbat înalt, cu o faţă roşcovană. Şi la cei şaizeci şi cinci de ani trecuţi ai săi, tot se mai simţea în trupul său vigoarea mocanului falnic. Era mândru că-i mocan, om al muntelui, rătăcit de nevoie în câmpia dobrogeană. Se vedea hărnicia ţuţuianului prin casa ridicată cu mâinile sale, învăţate mai mult să strângă ugerul oii între degete, să-l facă să ţâşnească laptele în spumă, decât coarnele plugului, dar ce nu face omul pentru familie în viaţa lui? Le învaţă pe toate de nevoie.

Ajuns lângă strana sa, se alătură corului bărbătesc al bisericii. Avea o voce frumoasă moşul, de aceea nu-i plăcea bătrânului preot ca el să lipsească de la slujbă. De partea cealaltă erau femeile care cântau în cor. Era o muzică divină în biserică în timpul slujbelor. Nişte simpli ţărani dădea măreţie prin glasul lor celor sfinte, înălţând imnuri de slavă Creatorului. Era o încântare să-i asculţi. Preotul Plutaşu se mândrea nevoie mare cu un asemenea cor. Se dusese vestea chiar şi la mai marii bisericii ortodoxe din Constanţa şi de aceea la acest praznic al Sfântului Dumitru sosise un înalt prelat, să se convingă de un asemenea cor şi să dea prin prezenţa sa o mai înaltă preţuire slujbei.

La sfârşitul liturghiei, moş Constantin s-a dus direct acasă să se schimbe de ţinuta de sărbătoare, şi-a încălţat din nou opincile din piele argăsită de bou, hainele de lucru şi porni spre prundul vacilor, unde se împărţeau oile. Nu dorea să-şi murdărească costumul de mers la biserică. Cu banii necesari în buzunar şi cu o sticlă cu vin la el, să-l cinstească pe cioban, se alătură celorlalţi săteni ce se îndreptau spre prund.

Lume multă ca şi mioarele grase şi frumoase. Fiecare sătean aştepta la rând să-şi aleagă oile din cârd. Venindu-i rândul şi lui moş Constantin, acesta constată că-i lipseşte o mioară. Luându-l la întrebări pe cioban despre oaia lipsă, acesta dădea din colţ în colţ că ar trebui să fie, însă oaia nu era nicăieri. La urmă recunoscu că la un moment dat când s-au întâlnit două turme, s-ar fi putut să se amestece mioara în turma celuilalt cioban. Moş Constantin era hotărât să-şi recapete mioara, aşa că nu-i mai dădu ciobanului simbria necesară până nu-i aduce oaia. Ciobanului nu prea i-a plăcut acest lucru, dar nu avu ce să facă, ştiindu-l cât este de hotărât şi-i promise că va căuta să-i aducă acasă oaia rătăcită. Propunerea lui de a i se opri valoarea ei din simbrie, nu fu pe placul moşului. El îşi iubea mioarele şi nu dorea să se despartă de niciuna, mai ales că aştepta ca în primăvară să-i aducă şi mieluţi frumoşi care să-i sporească turma.

Ajuns acasă cu mioarele, le închise în saivan unde aveau umplută ieslea cu fânul cosit de pe loturile sale, sau de prin zonele necultivate, unde creştea într-o floră spontană sălbatică. Oile zbierau în ţarc, neobişnuite să fie închise într-un spaţiu aşa de mic. Se obişnuise să trăiască într-o turmă mare, nu câteva ca acum.

Moş Constantin dorea ca odată aduse oile acasă, să dea o petrecere, mai ales că avea şi un băiet cu numele de Dumitru, aşa că îl invită şi pe preotul Plutaşu să-l onoreze cu prezenţa familiei sale la această aniversare.

Aşeză sub salcâmul falnic din faţa casei o masă din blăni de brad, peste care aşternu o faţă de masă ţesută la război de tuşa Floarea, apoi ataşă două canapele făcute din dulapi din lemn de salcâm. Tuşa Floarea aduse o pâine cât roata carului, coaptă pe vatră în cuptorul de alături, farfurii din lut ars smălţuit, pline cu caş şi brânză proaspătă, ceapă şi ce era mai important, o oală mare din argilă arsă, frumos colorată cu motive florale, plină cu zamă de cocoş. Era o ciorbă fierbinte, deasupra căruia pluteau steluţe de grăsime ce-i dădea o aroma şi un gust deosebit. Restul de carne o făcuse friptură la care adăugase nişte cartofi pregătiţi în acelaşi cuptor, odată cu pâinea. Gătea bine tuşa Floarea. Ştia ea reţetele folosite de muntence, dar învăţase şi altele de la localnice, cu un gust oriental.

Moş Constantin coborî în beciul construit lângă casă şi aduse o sticlă cu ţuică de tescovină de anul trecut şi o oală cu tulburel rozaliu de anul acesta. Făcea vin bun moş Constantin.

Începu să-i sosească oaspeţii care din politeţe mai întâi treceau să-i vadă mioarele. Doar era răvăşitul oilor cum se numea această zi prin părţile lui de baştină.

– Bună ziua Floareo şi Constantine, spuse părintele Plutaşu când intră pe poartă.

– Sărut mâna părinte. Bine aţi venit la noi. Poftiţi, luaţi loc la masa de sub salcâm.

– Lasă Floareo că de stat am să tot stau. Stai să vină şi coana preoteasă. I-am trimis vorbă să vină şi ea.

– Foarte bine părinte. Chiar, nu am mai stat de vorbă de ceva vreme cu coana preoteasă.

Părintele ca şi ceilalţi invitaţi trecu pe la ţarcul oilor şi binecuvântă animalele, să fie sănătoase, să facă miei frumoşi şi să dea mult lapte. Le stropi cu busuiocul înmuiat în aghiazma adusă de tuşa Floarea şi apoi după ce binecuvântă întreaga gospodărie, ca şi pe cei prezenţi, se aşeză la masă obosit de atâta stat în picioare în timpul slujbei din biserică.

Sosise între timp şi coana preoteasă, aşa că se putea începe petrecerea. Cel sărbătorit alături de oile din ţarc, era cel de al treilea copil al lui Moş Constantin. Era înclinat mai mult spre meserie. Nu-i plăcea nici oieritul şi nici agricultura. Îi plăcea fierăria, de aceea l-au dat ca ucenic la un localnic, să înveţe meseria de fierar. Era mult de lucru într-o comună aşa mare ca Pecineaga, unde trăiau vreo patru mii de suflete. Coana preoteasă era învăţătoare. Toţi copii lui moş Constantin şi a tuşei Floarea i-au fost elevi. Ce-i mai urechea când veneau cu lecţiile neînvăţate! Câte înjurături de bisaltir sau de ceara mă-si mai primeau ei când venea coana preoteasă şi se plângea că iar au venit nepregătiţi la şcoală. De multe ori nu erau copiii vinovaţi, ci moş Constantin care îi lua cu el la munca câmpului, ori să ţină caii de dârlogi la arat sau la prăşitoare, ori cine mai ştie ce alte treburi puteau să facă şi un copil mai răsărit ca vârstă, însă necopt pentru muncile mai serioase ale câmpului.

Seara de sfârşit de octombrie se lăsă peste satul dobrogean, aşa că şi mesenii lui moş Constantin şi tuşa Floarea începură să părăsească bătătura, îndreptându-se spre căşile lor, ca tot omul. A doua zi nu mai era sărbătoare şi la ţară timpul nu te lasă să leneveşti în pat. Zilnic găseşti câte ceva de făcut.

Tuşa Floarea strânse totul de pe masa pe care moş Constantin o duse împreună cu canapelele în chiler[5] şi se adunară cu toţii în odăi, sub lumina chioară a lămpilor care mai mereu afumau sticla. Se duseră la culcare, că a doua zi trebuia să o ia de la capăt. Unii cu munca prin gospodărie, sau cu aratul pământului şi pregătirea ogorului pentru semănat, alţi cu şcoala. Trebuia semănat grâul de toamnă. Şi aşa i se părea moşului că a cam întârziat cu aceasta. Intrară cu toţii obosiţi sub ţoalele de pe paturi şi adormiră fiecare cu gândul la alte preocupări ce le avea de îndeplinit a doua zi. Se dăruiră cu plăcere somnului dulce şi odihnitor, în aerul curat al câmpiei dobrogene, scăldată de lumina încă dogoritoare a soarelui de sfârşit de octombrie.

Mangalia 14 oct. 2012

---

[1] Tulpină de porumb uscat fără de frunze. Reg. NA

[2] Material combustibil obţinut prin fermentarea gunoiului de grajd presat şi uscat la soare, pentru evaporarea lichidelor din el. Reg. NA

[3] stofă ţesută la război folosind lână de oaie şi urzeală din aţă de bumbac. Aceasta se prelucrează prin impregnarea într-o soluţie chimica şi

prin vopsire de către persoane specializate. Reg. NA

 

[4] Se dăduse numele comunei după cel al pecinegilor, popor migrator ce a poposit şi pe pământul dobrogean de-a lungul istoriei. N.A.

[5] Magazie de obicei lipita de corpul principalal casei, unde sunt ţinute produsele agricole şi unele articole agricole. NA

 

autor  Gelu Pescaru

Fata din jurul cuvintelor , autor Aurelia-Georgeta Paunescu

Fata din jurul cuvintelor

 

Mi-e sete și e atâta noapte în capul meu

Că pot scrie până când tabla lumânării de lângă pat se stinge și ea.

Azi vom vorbi despre ce am făcut bine și ce nu,

ce însemn eu pentru cuvintele mele,

câte desene mi-au umplut pereții și va urma…

Mergând pe scări,

mi-au crescut aripi scunde,

iată o idee

purtând papuci de casă portocalii,

un bun venit înghițit în cheie.

Camera e mereu goală,

cu excepția clipelor în care îmi sunt o companie plăcută.

Tot ce făceam se vede de-a binelea acum

Și să nu uităm de câte ori am fost pentru mine

o pereche remarcabilă,

aveam saci de oameni ce se înhesuiau în spatele meu,

am ales cu umbra .

Lui i-am spus că tot ce vreau e să nu mai stau,

că nu cred, că viața e o barcă fără vâsle,

că n-am răbdare.

Fata din jurul cuvintelor joacă teatru cu nostalgie,

crezând că ratează aplauzele dacă închide cortina

înainte de fluierul final.

 

autor  Aurelia-Georgeta Paunescu

II Escape from SoPo (South of Power), autor Valery Oisteanu

II Escape from SoPo (South of Power)

by Valery Oisteanu

 

The wrath of Sandy in the City of Candles.

Notes on solitary confinement during the deluge

 

Shortly after 8.30 p.m. on Monday, Oct. 29, 2012, I was on the phone with my Uncle Morris in Princeton, N.J.; he was just telling me how he had lost all power to Superstorm Sandy, when I heard an explosion. My first thought was that it was the 14th Street Con Ed substation, not far from my home. A second later I also lost power – the TV, the desktop computer, the lights, all went off.

 

I said a quick goodbye, hung up with Mo and looked out in the hall, where the emergency lights came on. A neighbor came out and informed me that most of the emergency lights in the stairwells were not working: „It’s pitch-dark there,” he said. I found my flashlight and, thanks to old batteries, it was flickering at best. I looked out the window, but it was all empty darkness, streetlights off, the streets deserted. In the blind labyrinth of Gotham, ghosts and spirits ruled Lower Manhattan.

 

Somewhere in the distance the Empire State Building remained a beacon, it’s crown lit up as usual. But here, in the East Village, on Second Avenue across from St. Marks Church, everything came to a standstill for 96 hours. I felt trapped inside this East Berlin of Manhattan, in SoPo, short for South of Power, south of 34th street. As I watch the street, occasional first responders, a few taxis and bicycles float by in the dark, the absence of traffic lights leaving every corner a no-man’s zone.

 

In the distance I saw a figure decked out with flashing psychedelic colors, reminiscent of Burning Man in the Nevada dessert, and I wasn’t sure if it was a biker with restlessness of the “burners or running freak preparing for Halloween”. WHAT?

Suddenly SoPo had become the latest ghetto: no heat, no power, no phones, no Internet, no busses, no subway, no taxis.

 

I was alone in my apartment; my wife had driven out of Manhattan on Sunday, just ahead of the super Frankenstorm, and managed to get to Riverdale in the Bronx, where her 94-year-old mother lives in an assisted-living home. My mother-in-law had been left alone as her usual aides couldn’t get to her due to a sudden lack of transportation.

 

There was no way to escape from New York; the tunnels were closed, so were the bridges. I was cut off from the mainland unless I could find my bike in the dark basement, ride in the storm to the East River, dodging a cascade of falling trees everywhere, slip into an inflatable kayak or rowboat and go paddling into the hurricane, still raging like a tsunami, until I could reach the Queens or Brooklyn shore. But that likely would not work, and in the meantime, seawater was rising on both sides of the Manhattan.

 

Floodwater came rushing through Alphabet City, taking parked cars and pianos alike with powerful waves, trashing them like cardboard boxes and floating t hem down the street. Several blocks away there was so much water, sharks were observed on Ave. D. Water snaked through the East Village streets and poured into basement apartments on Ave. D, C and B in turn. Some people reported flooded basements in Ave. A and even First Ave. IN all, the East River would wind up surging over its banks by 14.9 to 17 feet.

 

I still had cooking gas that first night and I was able to warm the apartment with hot water boiling on the stove, just like I did in Bucharest, Romania, during harsh winters spent under Communist rule. On the advice of a friend from Hawaii, I filled my bathtub with several pots with filtered water, as well.

 

Equipped with water, bags of cat food and a not-so-trusty flashlight, I went up the staircase in pitch darkness, to check on my neighbors and their pets. First door to the left, I knocked and got no answer. I had the keys to the apartment and let myself in, shut the windows. Other neighbors down the hall had evacuated ahead of the storm, and I went in to close their windows as well.

 

This was the third blackout in Loisaida I experienced since I began living here in the early 1970s, but this time it was totally different. It was scary, and residents could do nothing but wait for the storm to leave town. Maybe the world would end as the Mayans had predicted, though their target date had been Dec. 21, a day when all of the planes would be perfectly aligned.

 

The night proved an ordeal. I rigged an old transistor radio with batteries taken from my wa-wa pedal and fell asleep listening to horrible news of flooded streets and inundated tunnels. The darkness bred thoughts of an existential nature, and to become lyrical at the height of despair seemed to me a survivalist purification and salvation.

 

Next morning, the sky above was full with black clouds getting ready to loose still more water upon the city at any time. I could see small tribes of Power Zombies in the street searching for power strips, extension cords, generators, any place where they could charge their smart phones, iPads, laptops…

 

Some older women were seen to be lugging jugs of tap water from a bar on the Bowery and up 19 floors to flush their toilets. The Korean restaurant on E. 10th Street gave out for free noodles and miso soups. An Indian grocery opened to candlelight, ”Cash Only” signs, and a line around the corner of somber, non-talkative people. I was wearing a cap with inscription „Zoo-York,” the name of a defunct fashion line.

 

A Korean grocery store suddenly jacked up the price for a gallon of water from $2.50 to $10. I found an open restaurant lit with candles at the bar and ask them for tap water to fill my gallon plastic bottles; blessedly, they did. At this point many stores were giving food away; I obtained two packs of tofu and some goat’s milk. A bicycle man standing by the exit said to me, „That’s all?” and I nodded yes, saying, ”I hope it’s not for long!”

 

Back to creativity as a temporary relief from thoughts of death and destruction, I fixed a landline and talk to various neighbors and friends. Sometimes I established contact with poet/artist acquaintances the old-fashioned way, by shouting down to the street until they heard and came to my window, out of which I’d throw a key to the downstairs door.

 

Meanwhile, the local fire stations had generators, and some allowed people to charge their phones and other electronic gadgets. Help stations popped up in churches and synagogues, 36 hours into the storm, and still no juice, no heat.

 

I went out and decided to walk north passed the new Berlin Wall on 34th Street to see if the Morgan Library and its show on Michelangelo’s drawings was open; but that attempt failed at 23rd Street. There I was, so close to artistic civilization, when I suddenly was diverted by hunger and an open Chinese restaurant that served hot food by candlelight. After a delicious meal, I felt tired and turned back to return to SoPo.

 

My next sojourn outside the No Light Zone took place 49 hours into the disaster, when I found out my cell phone would likely work better above the 34th Street demarcation line. There I found long lines of people in front of the fast dwindling examples of public phones, trying to contact friends and family. The scene reminded me of The Matrix, where people were teleported to 42nd Street by dialing a code.

 

As darkness once again approached I found myself back in the SoPo ghetto. By 4 p.m. all was grey fading to black. I found a small restaurant, where by weak candlelight I attempted to make my way to the men’s room. I stumbled along groping for the walls and felt a handle, which I pushed open to find myself in a long dark tunnel, where followed a chaotic succession of sordid galleries, a cluster of small rooms, a series of cellars branding into and from other cellars, all with a subterranean draft smelling faintly like the alcohol from 1920s bootleggers.

 

Finally I came upon a wall with steps carved into it, which I scaled feeling clumsy and fatigued. As I rose I began to glimpse neon lights, and climbing out of a vent I was blinded by big electrified advertisement letters. I became angry – wasn’t this an abuse of precious power when almost a third of the Island of Lights was in darkness? People here were super busy shopping and merrily drinking as if nothing had happened. How come no one offered us a spare generator or some help with water or hot food like for the refugees of a hurricane in Sri Lanka? Every bloody building seemed to have industrial generators, except in SoPo. How many older residents were left with no water, no supervision, no help, no lights, no food deliveries, no way to leave their apartments, no oxygen…

 

My phone rang, and I felt instant relief. My wife was driving home from Riverdale with a car full of food and groceries, a tank full of gas, and cash – the ATMs in the East Village had stopped working in the storm. I could foresee an end to scrounging for free dry ice or ice bags, the two of us cooking by candlelight, drinking and listening to bad news over the radio…more than 100 people dead due to the storm.

 

But still we prayed for electricity to come back, as if electrical power was some ancient god or ultimate authority like in the movie Brazil. We didn’t know it, but in another 48 hours the deluge would come to an end, and the moment the lights came on, we instantly forgot the darkness and its impact, the flickering lights and scratchy radio. The juice was on, and it was quickly back online with our iPads, back to CNN, back on track to catch up with wired reality, with both the extension-cord and wireless communities, with my more thn 5000 facebook friends.

 

SoPo was quickly decommissioned and went out with the darkness.

 

autor   Valery Oisteanu

 

 

 

 

 

 

 

 

 

II. Evadare din SuIn (Sudul Întunecat)[1]

 

Mânia lui Sandy în Oraşul Lumânărilor

Gânduri despre captivitatea solitară din timpul potopului

 

Puţin după ora 20.30 în ziua de luni, 29 octombrie 2012 vorbeam la telefon cu unchiul Morris din Princeton, New Jersey; tocmai îmi spunea cum, din cauza cumplitului uragan Sandy, rămăsese fără curent, când am auzit explozia. Primul meu gând a fost că era vorba despre transformatorul[2] Con Ed(ison) de pe strada 14, nu departe de casa mea. O clipă mai târziu am rămas şi eu fără curent – televizorul, computerul de pe birou, luminile, toate s-au stins.

 

Mi-am luat repede rămas bun de la Mo, am închis telefonul şi m-am uitat pe hol, unde se aprinseseră luminile de siguranţă. Un vecin a venit şi mi-a spus că majoritatea luminilor de siguranţă de pe scară nu funcţionau: „E întuneric beznă pe aici”, a zis el. Am găsit o lanternă dar, cum bateriile erau vechi, abia dacă pâlpâia. M-am uitat pe fereastră dar totul era pustiu, cufundat în întuneric – şi nici ţipenie de om pe strada neluminată. În labirintul orb demn de un Gotham[3], stafii şi spirite rele puseseră stăpânire pe tot sudul Manhattanului.

 

Undeva, departe, Empire State Building părea un far, cu coroana sa luminată ca de obicei. Dar aici, în East Village, totul a rămas nemişcat timp de 96 de ore. Mă simţeam prizonier în acest Berlin de est din Manhattan, în SuIn, prescurtare de la Sudul Întunecat, la sud de strada 34. Pe când priveam spre stradă şi-au făcut apariţia primii oameni îngrijoraţi, câteva taxiuri şi biciclete pluteau în întuneric, în timp ce semafoarele inerte făceau din orice colţ de stradă o zonă a nimănui.

 

În depărtare am zărit o siluetă împodobită în culori vii, psihedelice, amintind de Omul în Flăcări din deşertul Nevada, iar eu nu eram sigur dacă era doar un biciclist grăbit sau unul care se pregătea pentru „nebunia artificiilor de Halloween.” CUUUM?

Dintr-o dată, SuIn se transformase în ultimul ghettou: fără lumină, fără curent, fără telefoane, fără Internet, fără autobuze, metrou, taxiuri.

 

Eram singur acasă; soţia mea plecase din Manhattan de sâmbătă, cu maşina, înainte ca acest Frankenstein al uraganelor să se dezlănţuie şi reuşise să ajungă la Riverdale, în Bronx, la căminul spital unde stă mama ei în vârstă de 94 de ani. Soacra mea rămăsese singură, căci cele care o ajutau de obicei nu reuşiseră să ajungă la ea, din cauza lipsei neprevăzute a unui mijloc de transport.

 

Nici o şansă să evadezi din New York; pasajele erau închise, la fel şi podurile. Eram rupt de lume şi singura şansă ar fi fost să-mi găsesc bicicleta în subsolul cufundat în întuneric, să gonesc prin furtună spre East River croindu-mi drumul printre trunchiurile arborilor ce cădeau peste tot, să mă strecor într-o barcă pneumatică sau într-un caiac şi să vâslesc înspre uraganul care furios ce ridica apele asemenea unui tsunami, pentru ca, în sfârşit, să ajung la mal, în Queens sau Brooklyn. Dar aproape sigur că nu ar fi mers şi, între timp, apele oceanului se ridicau de o parte şi de alta a Manhattanului.

 

Apele revărsate ale fluviului inundau Alphabet City, luând cu ele, pe valurile furioase, maşini parcate sau piane, la grămadă şi strivindu-le, apoi, ca pe nişte cutii de carton pe care le purtau de-a lungul străzii. La câteva străzi mai departe apa crescuse atât de mult încât unii aau zîrit chiar şi rechini, pe bulevardul D. Apa se insinua pe străzile din East Village şi inunda apartamentele de la subsol, pe rând, pe bulevardele D, C şi B. S-au raportat inundaţii de subsol pe bulevardul A şi chiar pe First Avenue. În total, East River avea să urce peste maluri cu 4,5 până la 5 metri.

 

În prima seară încă mai aveam gaz pentru gătit şi am reuşit să încălzesc apartamentul cu apă fiartă pe aragaz, exact cum făceam la Bucureşti, în România, în iernile cumplite pe care le-am trăit sub comunism. La sfatul unui prieten din Hawaii mi-am umplut şi cada cu câteva oale de apă filtrată.

 

Înarmat cu apă, pungi de mâncare pentru pisici şi o lanternă nu prea grozavă am urcat scara pe întuneric, să văd ce fac vecinii şi animalele lor de casă. Prima uşă la stânga, am bătut şi nu mi-a răspuns nimeni. Aveam cheile de la apartament şi am intrat să închid ferestrele. Alţi vecini, de la capătul holului, plecaseră înainte să pornească furtuna, aşa că am intrat şi acolo să le închid ferestrele.

 

Era a treia pană de curent din Loisaida[4] pe care o trăiam de când am ajuns aici, la începutul anilor 1970, dar de data asta era ceva total diferit. Era înspăimântător, iar moi, cei care trăiam aici, nu puteam face altceva decât să aşteptăm ca furtuna să părăsească oraşu. Poate că venise sfârşitul lumii, aşa cum au prezis mayaşii, deşi data anunţată de ei era 21 decembrie, o zi în care toate planetele aveau să fie perfect aliniate.

 

Noaptea s-a dovedit a fi un coşmar. Am meşterit un vechi tranzistor cu baterii de la pedala chitarei şi am adormit ascultând teribilele ştiri despre străzi pline de apă şi staţii de metrou inundate. Întunericul îmi trezea gânduri existenţiale şi mi s-a părut că lirismul născut din profunda disperare era o formă de purificare, de supravieţuire şi salvare.

 

În dimineaţa următoare, cerul era acoperit de nori negri, gata în orice clipă să arunce şi mai multă apă peste oraş. Ici-colo, mici găşti de maniaci electronici umblau după ceva prize, cabluri, generatoare sau orice loc în care ar fi putut să-şi încarce telefoanele inteligente, iPad-urile, laptopurile…

 

Cineva povestea că văzuse nişte femei în vârstă, care cărau carafe cu apă luate dintr-un bar de pe Bowery, pentru toalete. Restaurantul coreean de pe partea de est a străzii 10 oferea, gratuit, fidea şi porţii de supă miso. O băcănie indiană a deschis la lumina lumânărilor, peste tot se zăreau afişe care anunţau că „Acceptăm doar bani gheaţă” iar şirul lung de oameni vorbăreţi trecea dincolo de colţul străzii. Eu purtam pe cap o şapcă pe care scria „Zoo-York”, numele unei colecţii de modă deja dispărute.

 

O băcănie coreeană a urcat brusc preţul unui galon de apă, de la 2, 5 dolari la 10. Am găsit un restaurant deschis, cu lumânări aprinse la bar şi i-am rugat să-mi umple sticlele de plastic cu apă; slavă Domnului, mi le-au umplut. În acel timp, multe magazine ofereau mâncare; am obţinut două pachete de tofu şi nişte lapte de capră. Un biciclist, aflat la ieşirea din magazin, m-a întrebat: „Doar atât?” şi am dat din cap în semn de încuviinţare, spunându-i „Sper să nu dureze mult!”

 

Revenit la creativitate, ca formă temporară de eliberare din chinul gândurilor despre moarte şi distrugere, am pus în funcţiune un telefon cu fir şi am vorbit cu diverşi vecini şi prieteni. De câteva ori m-am adresat câte unui cunoscut, poet sau artist, în modul clasic, demodat, strigând spre stradă până mă auzeau şi veneau la fereastra mea, pe care apoi le aruncam cheia de la uşa de jos.

 

În vremea asta, pompierii aveau generatoare şi unii dintre ei le permiteau oamenilor să-şi încarce telefoanele şi alte obiecte electronice. Surse electrice de urgenţă au apărut prin biserici şi sinagogi la 36 de ore după declanşarea furtunii şi încă nu se întrevedea nicio şansă de îmbunătăţire a situaţiei.

 

Am ieşit şi m-am decis să o iau spre nord, trecând pe lângă noul Zid al Berlinului de pe strada 34; voiam să văd dacă Biblioteca Morgan şi noua expoziţie cu desenele lui Michelangelo erau deschise; dar încercarea mea a eşuat în dreptul străzii 23. Mă aflam atât de aproape de civilizaţia artistică dar, dintr-o dată, foamea şi un restaurant chinezesc ce servea mâncare la lumina lumânărilor m-au oprit din drum. După o masă delicioasă m-am simţit obosit şi am pornit pe drumul înapoi spre SuIn.

 

Următoarea escapadă pe afară, în Zona Fără Lumină a avut loc după 49 de ore de la începutul dezastrului, când am descoperit că telefonul meu mobil avea toate şansele să funcţioneze mai bine dincolo de linia de demarcaţie a străzii 34. Acolo am găsit o mulţime de oameni stând la rând în faţa câtorva telefoane publice, repede epuizate, încercând să ia legătura cu prieteni sau rude. Scena asta mi-a amintit de Matrix, unde oamenii erau teleportaţi spre strada 42 printr-o simplă formare a unui număr de telefon.

 

Se lăsa seara, iar eu m-am trezit din nou în ghettoul din SuIn. Pe la ora 16.00 totul era gri, aproape negru. Am găsit un restaurant şi, ghidat de lumânările care abia pâlpâiau, m-am îndreptat spre toaletă. M-am împiedicat, m-am ţinut de pereţi şi, pe pipăite, am găsit mânerul uşii; când am deschis-o m-am trezit în faţa unui tunel lung şi întunecos, cu o mulţime de galerii sordide, aşezate haotic, o mulţime de camere micuţe , o serie de celule care se deschideau spre alte celule, toate cu mirosul acela caracteristic de subteran, ce aducea vag cu alcoolul traficanţilor din anii 1920.

 

În fine am reuşit să ajung în dreptul unui perete în care erau săpate nişte trepte; am urcat, nesigur şi obosit. Cu cât urcam mai sus puteam zări lumini de neon şi, când am ieşit, o firmă luminoasă m-a orbit cu literele ei mari, copleşitoare. M-am înfuriat – oare nu cumva era vorba de un abuz din electricitatea atât de preţioasă, în timp ce aproape o treime din Insula Luminilor era cufundată în întuneric? Pe acolo, oamenii erau ocupaţi cu cumpărăturile sau stăteau, veseli, la un pahar, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Cum era posibil ca nimeni să nu ne dea un generator, sau să ne vină în ajutor, într-un fel sau altul, cu mâncare sau apă, aşa cum se întâmplase în cazul refugiaţilor din cauza uraganului din Sri Lanka? La naiba, fiecare clădire părea să aibă generatoare industriale – doar în SuIn nu. Oare câţi bătrâni ce locuiau acolo nu mai aveau nici apă, nici supraveghere, nici ajutor, nici lumini, nu mai era nimeni care să le aducă mâncare şi nu puteau să-şi părăsească apartamentele, nu aveau oxigen…

 

În acel moment a sunat telefonul şi, dintr-o dată, m-am liniştit. Soţia mea plecase din Riverdale şi se îndrepta spre casă, cu maşina plină de mâncare şi provizii, cu rezervorul plin şi cu bani – ATM-urile din East Village nu mai funcţionau din cauza furtunii. Deja întrezăream un sfârşit al cerşitului după gheaţă carbonică sau pungi de gheaţă, cu noi doi gătind împreună, la lumina lumânărilor, cu un pahar de băutură în faţă şi ascultând veştile proaste la radio… peste 100 de oameni morţi din cauza furtunii.

 

Chiar şi aşa, ne rugam să revină lumina, ca şi cum energia electrică ar fi fost vreun zeu străvechi sau o autoritate absolută, ca în filmul Brazil. Nu aveam de unde să ştim, dar peste alte 48 de ore potopul avea să se sfârşească şi, în clipa în care luminile s-au aprins din nou, am uitat imediat de întuneric şi de impactul acestuia, de luminile ce pâlpâiau şi de radioul ce se auzea intermitent. Aveam din nou curent şi ne-am reîntors online cu iPad-urile noastre, am revenit la CNN, am reluat legătura cu realitatea virtuală, cu comunitatea legată prin fire şi cu cea fără fir deopotrivă, cu cei peste 5000 de prieteni de pe Facebook.

 

SuIn, retrogradat degrabă, se pierdea în noapte.

 

 

 

 

Traducerea: Carmen Ardelean  

 

 

 

 

 

---

[1] În original SoPo (acronym de la South of Power), termenul  creat de designerul  newyorkez Jake Levine desemnează zona de sud a oraşului New York, lipsită de electricitate ca urmare a ravagiilor uraganului Sandy – situaţie care a creat o „graniţă” nedorită între nordul luminat al oraşului şi zona din sud, cufundată în întuneric (n.tr.)

[2] În limba română, în jargonul ingineresc, traducerea termenului substation este “post trafo” – o adaptare a numelui producătorului belgian de transformatoare Pauwells Traffo (n.tr.)

[3] Oraşul imaginar al lui Batman, în desenele animate (n.tr.)

[4] “Loisaida” este o transcriere grafică a modului în care locuitorii de origine hispanică pronunţă numele zonei Lower East Side din Manhattan. Termenul a fost consacrat mai ales în mediile artistice, după ce, în 1974, poetul  Bittman « Bimbo » Rivas a scris un poem cu acelaşi titlu.

Partida de pescuit, autor Gheorghe Neagu

Partida de pescuit

 

Pe Tică îl apucă ameţeala. Ochii începură să-i joace feste. De-o bună bucată de vreme nu-şi dezlipise privirile de la pluta nemişcată a undiţei. „Şi tâmpitul acesta de Florin stă cu nasul în bucoavna lui, fără să mormăie măcar”, îşi zise el cu ciudă. Dar nu-l putea urî. N-avea voie. Erudit fusese şi erudit rămase.

– Doamne Sfinte, fă şi tu ceva ca să se mişte şi pluta mea!, zise el cu glas prefăcut, cucernic şi vibrant.

Florin îşi întoarse privirile către faţa lui, adumbrită de barbişonul negru,  ce-i înconjura gura „ca la un cur de femeie”, cum îi mai ziceau uneori şi Mitică şi Ionică, când „îi apuca flama”.

– Iată uite domnule, ce voce de răspopit are poetul!, rosti Florin calm şi inflexibil, de parcă nici usturoi n-a mâncat şi nici gura nu-i miroase.

– Ai înviat, băi, eruditule? Dacă pluta nu mişcă, măcar limba-n gură să mi se mişte! Dar cu tine n-am nicio şansă.

– În viaţă am cunoscut două tipuri de canalii: liberale şi pescari. Dar acum mai descopăr una, poet pescar! Păi, ce limba ta e legată de plută? N-ai decât să reciţi nişte poezii, ca să nu-ţi amorţească limba!

– Cui, Doamne, iartă-mă? Ţie? Tu te străduieşti să devii tatăl erudiţilor!, îşi slobozi Tică năduful din bărbuţa ce-i străjuia buzele roşii ca sângele.

– Uite, spune asta: domnilor confraţi!, îi spuse Florin, scărpinându-se uşor pe frunte.

Într-adevăr din zare se auzeau, vocile lui Mitică şi Ionică, tălăzuind printre arbori şi arbuştii livezii. Cântau din troparele dragi lui Mitică, ori de câte ori îi veneau în suflet amintirile.

– Lăudat fie numele Domnului!, ziseră într-un glas cei doi cu voioşie.

– Pace în sufletele voastre!, le răspunse Tică bosumflat.

– Pace ţie, cititorule!, îi zise Mitică lui Florin, în mod special.

– Vezi, de aia te iubesc eu pe tine Mitică! Că eşti o lichea dulce! Dar mai ales că s-a dus pacea mea de cititor.

– Măi Florine, pacea ta s-a dus de când ţi s-a măritat nevasta şi behăie, de la un capăt la altul cât este de fericită.

– Măi Mitică, eu te înţeleg, dar nici să spui despre ea că behăie.

– Dar să se zbenguie are  voie?, nu se lăsă Mitică.

– Gata, până aici!, interveni brutal Ionică. Decât s-o înghesuie unul sau altul, mai bine să se zbenguie cu doctorul care a dus-o în faţa altarului. Şi mai şi scrie pe deasupra.

Florin nu-i răspunse. Se ridică şi o porni cu capul plecat pe una din cărările ce despărţea livada.

Tică se făcuse mai mic. Nu se aşteptase la  aşa întorsătură . Şi pluta tot nu se mişca.

– Doamne care eşti stăpânul meu, cu ce ţi-am greşit de nu-mi dai nici cea mai mică speranţă? Mişcă-mi, Doamne, pluta, căci a Ta este Împărăţia!

– Ce te prefaci, mă, că nu ştii? Ce te prefaci? Doar ţi s-a spus că asta îţi va fi pedeapsa! Ai să stai cu undiţa până ai să căpiezi şi n-ai să prinzi niciodată nimic! Întreabă-l şi pe Mitică! Ştie şi el, că doar împreună cărăm apă în acest lac! Şi n-am adus niciun peşte, bodogăni Ionică.

– Aşa-i bătrâne!, confirmă şi Mitică.

– Şi pentru asta nu trebuie să mă mai rog la Dumnezeu?, îşi arătă nedumerirea Tică.

– Ba roagă-te, roagă-te frate Constantine, până când bunul Dumnezeu s-o îndura să-ţi dea cât să nu poţi duce!, se auzi deodată glasul lui Corneliu, ivit pe neaşteptate, în spatele lor.

– Ia uite, bă,  şi pe lezmajestate!, zise Ionică.

– Tot n-ai uitat? Eram matol. Şi-n faţa unui rege bâlbâit ca Mihai, m-am bâlbâit şi eu, crezând c-o să mă înţeleagă mai repede în limba lui Voltaire decât în limba noastră. Ce mai, m-am făcut de cacao! Şi cu el şi cu nevastă-mea şi cu voi!zise el cu naduf şi fără nici o sâsâială de parcă i-ar fi crescut iar dinţii.

– Ai, măi, nu-ţi mai pune cenuşă-n cap că noi te-am iertat încă de atunci!, îi zise Mitică.

-Şi pe vremea aia n-aveai nici dinţi în gură .Ţi-i dăduse jos amantul din casă, adaugă Ionică răutăcios

-Decât cu atâtea femei ca tine….

– Ce s-a întâmplat? Ce se întâmplă aici? Ce faci nea Cornele?, îi potopi sub vorbe  precipitate Puiu.

– Băi, a tunat şi ne-a adunat! Uite-l şi pe culturnicul ăsta cu urechile făcute pâlnie!, zise Mitică ritos.

– Lasă-l Mitică, dă-i pace! Ştie el ce face! Măcar ne mai scăpa şi nouă câteva milioane din când în când, aşa ca să ne astupe gura!, zise Ionică.

– Nu-i adevărat! Nu-i adevărat! Eu vă dădeam bani pentru valoarea voastră!

– Haida de,valoarea lor. Care valoare…El bea acolo cu mult har /Din ploscă şi din pahar/Unei brunete, mai drăguţă/I-a sorbit chiar şi din ceşcuţă…!, se auzi din spatele lor vocea epigramistului Săvel.

– Uite cine ne mai lipsea!, îl întâmpină Puiu cu ţâfnă.

– Ai băi berbecule, nu ţi-a mai trecut? Asta era epigramă pentru Mitică, nu pentru tine. Tu eşti prea bleg, să te ţii de băutură. Nu beai nici la nunţi, când îţi lipeau suta de frunte!

– Ai văzut, aţi văzut? Aşa face. Şi mai vrea să mă port frumos cu el!, îşi slobozi cuvintele ca mitraliera Puiu.

– Să ştii măi Săvele, că nici eu nu mor după epigramele tale!, îi zise şi Ionică.

– Păi cum să-ţi placă? Te atac  la beţiveală! Şi pe tine şi pe Mitică!

– Dar ce, am băut pe banii tăi?, îl ricană Mitică.

– Nu mă Mitică, n-ai băut din banii mei ci doar din cramele mele de la Vin-Export! Iar acum, de când am ieşit la pensie, nu mai recunoşti, că aşa e felul tău!

– Mitică, aici are dreptate conul Sava! Şi pentru că eşti măgar, o să cari apă cu două găleţi în plus faţă de mine!, interveni Ionică în şuguind.

– Să le care Florin! Muscalul ăsta dacă-l înţepi în vârful nasului curge votcă nu sânge! zise Mitică îmbufnat.

– Haideţi mă, fiţi serioşi, de atâta vreme şi de atâta hâială a ieşit şi mama votcii din el!, zise Tică împăciuitor, aruncând cu undiţa în luciul apei.

– N-a ieşit! Că dacă ieşea nu mai căra apa cot la cot cu noi!, nu se lăsă Mitică.

– Măi, dar turnătorii ăştia doi, nu cumva trag cu urechea la ce facem noi şi ne toarnă îngerului supraveghetor?, îşi lansă cu iscusinţă petarda îndoielii Ionică.

– Ce turnători? Care turnători?, se agită Puiu .

– Las’ că ştii şi tu!

– Ce ştiu eu?

– De Zamparo, n-ai auzit?, nu se lăsă Mitică

– Hai măi, terminaţi, că-mi speriaţi peştele!, rosti răguşit Tică.

– Măi fraierule, băi poet al pierzaniei ce eşti, dacă tu crezi că ăştia o să aducă în găleată vreun peşte, te înşeli!, ricană cu umor Săvel. Mai bine ai asculta de la mine încă o epigramă, o să-ţi treacă timpul mai repede. Uite una şi lui Ionică: Mărturisesc că sunt ades/ Invidios pe-al tău succes/ Dar mai am timp şi zic că-i bine/ Că sunt cu-n an mai mic ca tine.

– Salut artele!, strigă de departe Florin, care în ruptul capului n-ar fi acceptat să fie surprins cu ceva pe picior greşit. Îi simţi că vorbiseră ceva despre el şi pentru a-şi masca iscusinţa intuiţiei preferă să-i salute el de departe. Lucru care în mod firesc nu s-ar fi întâmplat. Lângă el, nedespărţitul Trăienică. În spatele lor, ca o năluca,Viorel,veşnic afumat. De data asta şi la propriu şi la figurat.

– Salut poete!, îi spuse Ionică. Era de fapt singurul răspuns din gaşca aciuată pe malul lacului. Tică ar fi vrut să se ridice în picioare respectuos. Lucrase şi el la ziarul unde cei doi slăviseră puterea atee în fel şi chip cu sârguinţă, ani în şir!

Mitică nu le răspunse pentru că nu uitase cum îl izgoniseră de la tainul partidului unic şi-l făcuseră textier pentru brigăzile armatei, miliţiei şi a altor instituţii obligate să dea o limbă iubitului conducător.

– Salut, băi bătrâne!, se auzi ca un ecou şi vocea lui Traian. Se prefăcu a nu înţelege primirea ostilă. De fapt era mai mult un ecou venit din  butoiul de grăsime purtat cu stoicism şi pe acest tărâm.

            – Ai prins ceva?, îi zise Florin lui Tică.

– Deocamdată nimic!

– Păi cum să prindă, băi, Florine, cum să prindă? Dacă s-ar  fi cărat mai multă apă poate că şi balta s-ar fi populat cumva, că nu o fi Sfântul Petru atât de sadic încât să nu-i plaseze lui Tică măcar o icră de crap sau de caras. Dar sunt învăţaţi ca şi voi  din ce mai curge din crame şi nu cu apa de izvor!, zise Cornel cu  ironie .

 

– Te bag… !

– Stai aşa! Nu înjura! N-ai voie pe acest tărâm să faci păcatele pentru care ai fost pedepsit deja!, îl opri Sava pe Mitică.

Mitică îşi înghiţi înjurătura. Îşi luă găleata şi se depărtă de grupul înfierbântat odată cu sosirea celor doi.

Puiu se ridică şi el, dar nu ca să plece ci să se apropie de cei doi numiţi mai mult în glumă Muscalu – Traian. Se ştiau de fapt încă de pe vremea când colaboraseră tustrei la turnatorie, başca încă vreo câţiva care nu veniseră încă de-a Dreapta Tatălui şi care-şi continuau încă misiunea pe tărâmul unde văzuse lumina vieţii.

– Eu nu mă bag!, zise el, de parcă i-ar fi cerut cineva părerea. Dar e mai bine să plecăm!, îşi continuă el rostirea, îndemnându-i şi pe ceilalţi să se depărteze de grupare. De fapt mai rămăsese doar Sava, Ionică şi Tică. Şi cum Ionică fără Mitică nu-şi găsise rostul nici pe vremea când era viu şi navătămat îşi luă şi el găleata îndepărtându-se agale.

– Am rămas doar noi!, zise Sava.

– Şi nici măcar n-ai o undiţă!

– Ai dreptate! Mă duc să-mi fac rost!

Rămas singur, Tică îşi scoase undiţa pregătindu-se să înfăşoare în jurul băţului firul până la plută, pentru că sub plută nu mai avea nimic. Aşa fusese toată viaţa lui. O glumă. O mimare. O viaţă fără momeli şi fără cârlig.

Pe malul apei urmele paşilor celor buluciţi nu se mai zăreau. Era şi firesc. De atâta imponderabilitate nici partida de pescuit nu era decât…

 

autor Gheorghe Neagu

 

 

Faleze de piatră , autor Ovidiu Bufnilă

Faleze de piatră

 

 

 

Privind din balconul imperial ploaia de meteori purpurii care venea de dincolo de orizontul vizibil scăldând falezele de piatră, prinţesa Amabalamaia din Huantamatanor i-a spus amiralului ei, Patontiakov, că a auzit vuietul pe care îl făceau furtunile oceanice animând motorul istoriei şi că se temea pentru supuşii ei care trăiau printre algele de lumină veche.

Tocmai primise un mesaj secret de la amiralul nordicelor care o rugă să-şi trimită armada scânteietoare în punctul de conjunctura magnetică Huabobassa pentru a i se alătură în bătălia împotriva delfinilor cicălitori din Puertillo Picător.

Şi bătrânul împărat al oglinzilor de ape din Jabahab Ab Jabadah a auzit glasul dezmăţatelor furtuni oceanice după ce trecuseră deja cinci mii de ani de la moartea bietului Peşte Orb, măturând falezele de piatră.

Un astrolog s-a furişat într-o noapte ploioasă printre coloanele de ceaţă ale palatului imperial. S-a împiedicat în barba-i liliachie. Şi-a vălurit uşor mantia înstelata învolburând aerul cald. A tuşit uşor parcă nevrând să-l tulbure cumva pe bătrânul împărat care trăgea înfrigurat cu urechea la palpitul universului plin de universuri în apropierea telescopului oficial. A dat să se întoarcă, speriat de gândul său nebun. Aflase că epocile se desfăşurau deodată şi că nu-şi urmau una alteia. Şi, mai mult, că în carnea falezelor de piatră se aflau nepreţuite comori literare, ciudate, magice, din vremuri de demult scrise de scriitori dăruiţi prinşi într-un inel magic în waved wonderful world.

Dar era prea târziu. Prea târziu, se miră Împăratul. Să le descifreze înţelepţii!

Împăratul clipoci uşor. Îşi deschise încetişor cei o mie de ochi sulfuroşi.

Oftă. Ştia că astrologul îi aducea o ştire cutremurătoare.

În străfundurile universului plin de universuri, inelele magice fuseseră străpunse de forţe nevăzute iar fiinţele fabuloase fuseseră transformate în principii.

Împăratul oglinzilor de ape din Jabahab Ab Jabadah nu era mai învăţat decât predecesorii lui. Tehnologiile imperiale ar fi fost de nefolosit în străfundurile istoriei care, nici ea, nu era un adevăr ci doar o superbă ficţiune.

Era oare acel eveniment sfârşitul inevitabil al lumilor acvatice asemenea lui Barâskin, legendarul personaj?

Fiinţele fabuloase, moi şi plăcute la atingere sau, dimpotrivă, tăioase şi aspre, se preschimbau în virtualităţi şuierătoare?

O astfel de întrebare şi-a pus şi monstrul acvatic în timp ce o înfuleca pe Colombiona, un animat al călugărilor din Wankusai, la o mie de ani la stânga fluxului principal de evenimente care inundau aparenta oceanică.

Colombiona a ţipat uşor înfiorată, s-a zbătut un pic şi şi-a dat sufletul transformându-se într-o matrice informaţională de o jumătate de rotaţie.

Monstrul acvatic a trimis-o departe în străfundurile lui luând forma corăbiilor lungi pe care le îndreptau către ultimul sens an de an vitejii războinici ai sudicelor în încercările lor sângeroase.

Armada a înfruntat forţele imperialelor trandafirii de dincolo de pânzele Hamoai care făceau să se rotească inelul magic din marginea arhipelagului Seto, o lume zăpăcită construită de navigatorii secretului.

Vasul amiral s-a ciocnit cu el însuşi iar torpiloarele s-au lovit între ele din cauza unui principiu rătăcit care-şi făcea mendrele prin marile locului.

Călugării din Wankusai i-au luat urmă dar nu au putut în nici un fel să fie pe potriva monstrului acvatic. O oarecare Tamerosa din Bakalor, oraşul şerpilor de mare, i-ar fi avertizat asupra acestui pericol dar călugării nu au vrut să-i de ascultare. Înainte de a se desprinde de marile recife au ţinut o slujbă secretă şi s-au închinat sirenelor din Nottanguya considerându-le fără de sfârşit.

Aflându-şi moartea în instantaneul acvatic construit de teribilul mosntru, călugării s-au săvârşit în chip eroic mânuindu-şi spada de foc împotriva unui duşman imaginar crezând că sirenele îi puneau la încercare.

Corporalitatea lor, strânsă în mare grabă dintre stânci de un oarecare Kamceaitai, armurier la arsenalul din Tambole Tamboree, oraşul rătăcirilor, a fost vândută în bazarul din Armonai, arhipelagul deosebirilor.

În inima iernii, un copil zănatec, spun Pricolicii din Bambuela, ar fi descifrat scrierile tainice săpate în carnea falezelor de piatrăde scriitori dăruiţi din alte timpuri.

 

 

 

autor  Ovidiu Bufnilă 

Poeme de Dan Iordache

10

au început să curgă oamenii.

am aprins farurile.

limuzina avea haionul ridicat.

seceta ucidea

din chipuri se desprindeau frunze.

 

cerul părea ascuţit.

fruntea era o floare falsă şi neagră.

uşor albastră.

sângele umplea sfinţitul.
acoperite cu muselină un ochi sau o mână.

 

4

o naştere

umană

este un mare avantaj.

 

cu anevoie se dobândeşte

un corp tânăr
feminin cu părul spre talie.

 

lumea s-ar putea
rătaci

într-o pădure

cu lanţuri albe.

 

unde chipul ei
se înfăşoară

cu o pânză de corabie.

 

 

76

 

multe poeme frumoase

au rămas definitiv

îngropate. dar

 

dacă rămâne valabilă

teoria mântuirii sufletului

acestea se vor vedea

 

ca naşterea unor stele.

şi-atunci  va fi ca un cer nou
şi un pământ nou.

 

 

autor Dan Iordache

Apocalipsa pas cu pas , autor Mihai Batog-Bujeniţă

APOCALIPSA PAS CU PAS

(cronică descoperită înainte de a fi scrisă)

          Zvonurile referitoare la o nouă Apocalipsă, foarte asemănătoare celei descrise acum aproape 2000 de ani de Apostolul Ioan, deveneau din ce în ce mai insistente. Apăruseră şi cărţi care descriau, pas cu pas, evenimentele, aşa cu fuseseră ele calculate, ba de mayaşi, nişte dezaxaţi care aveau un fix cu matematica, ba de Berossus, caldeeanul, alt ipochimen care n-avea ce face şi băga groaza-n popor, dar şi de iniţiaţi locali, de regulă din mediul rural, că, ştiut este, aici sunt cei mai mulţi înţelepţi pe cap de locuitor, sau mai nou, de unii dintre băieţii care dau la nară şi la venă cu prea mult entuziasm. Neliniştea frisona prin trupurile celor conştienţi, deveniţi, nu se ştie cum, majoritate. Însă, prin cârciumile de cartier mai dospeau totuşi nişte bătrâni care afirmau că lor li se rupe de orice fel de sfârşit al lumii, că doar ei mai trecuseră prin trei-patru asemenea încercări şi, ”io-te că, hai, să trăim, şi când ne-o fi mai rău aşa să ne fie!” Erau, desigur, inconştienţii de care nu ducem niciodată lipsă, sclerozaţii incapabili de receptarea noului, aşa că, nimeni nu-i băga în seamă şi, foarte probabil, bine făcea. Cu toate acestea, teama se infiltra cu abilitatea unui şarpe în coteţul cu găini. Poporul aştepta…

Prin urmare exact pe data de 21.12. 2012, aşa cum fusese prezis de mayaşi, dar şi în conformitate cu planurile întocmite în cabinete de către strategii dezvoltării durabile ale marilor puteri, în întreaga lume, se porni Apocalipsa. Cum nu avem habar despre ce cred alţii referitor la problemă, am luat în calcul mărturiile unui fericit supravieţuitor, aflat acum la o sihăstrie, în cei mai fericiţi munţi din lume, pe cel mai binecuvântat pământ de la Facere încoace. Iată ce ne-a spus acesta sub pecetea tainei şi a unui pahar de ambrozie din ţinutul cel misterios al Cotnarilor:

– Era cam aşaaa, pe la ora prânzului, când nimănui nu-i mai ardea de nimic în afară de o beriţă, sau hai, dacă luăm în seamă vremea rece de atunci, de o ţuiculiţă fiartă cu o brumă de boabe de piper mozaic pentru un strop de tărie în plus şi puţină aromă provenită din cele mai exotice locuri. Când, deodată, cam pe neaşteptate, să recunoaştem, liniştea acestor bravi şi liniştiţi oameni se spulberă… Mii de indivizi, din pricini absolut necunoscute, ieşiră pe străzi şi începură să strige că ei vor Apocalipsă, că s-au săturat de minciuni şi palavre despre libertate şi bunăstare, că Apocalipsa este tot ce-şi doresc pentru ei şi pentru copiii lor. În cel mai scurt timp, deşi aflaţi sub privirile cam speriate ale militarilor, sparseră, într-un mod foarte meseriaş, vitrinele magazinelor dându-se astfel semnalul de începere a jafurilor. Cel mai bine se prăduiau băuturile, chiar dacă nu prea erau ele, multe sau diversificate. Că, hai, să fim sinceri, altceva ce să iei!? Castraveţi muraţi, gogoşari în oţet, izmene flauşate, acum când se aşteptau creşteri însemnate ale temperaturilor, caiete dictando, sau călimări de cerneală?

Nu, tată, pileală, că abia după ce ai ceva la bord vine şi elevaţia spirituală, sau cum i se mai spune, trecerea într-o altă dimensiune a cunoaşterii pentru întreaga umanitate, adică, exact scopul Apocalipsei. Prin urmare, putem afirma, cu toată certitudinea, că acest prim punct al planului fusese îndeplinit cu un neaşteptat succes, deci, se putea trece la etapa a doua! Strategii apocalipsei îşi frecau mâinile de bucurie.

Firesc, etapa a doua începu cu un potop. Apa se revărsa prin robinetele uitate deschise din cauze diverse: prostie, beţie, răutate, răzbunare, în fine, fiecăruia după cum îi venea mai bine. Inundaţiile ajutate corespunzător de frigul de afară, dar şi de cel din apartamente duseră la o mică epocă glaciară. Apoi veni, în scurt timp, focul. Dezlănţuit cu un entuziasm molipsitor de militari el cuprinse întreg pământul. Trupeţii trăgeau din toată inima, în tot ce mişca, fericiţi că nu mai intră la bulău dacă pierd vreun tub de cartuş, pufanii trăgeau ca să nu-i pună caporalii la şmotru şi frecat closetul cu periuţa de dinţi, cadrele fiindcă sperau să ia grade, funcţii şi primă de Crăciun, iar civilii pentru că primiseră şi ei arme, inclusiv aruncătoare de grenade şi nu voiau să pară proşti în faţa gagicilor care priveau excitate de la geam. Oaaa, dar când au început tancurile să-şi huruie motoarele şi să tragă salve în tot felul de clădiri, sau tunurile care aruncau obuze de sute de kilograme în capul unor bezmetici care umblau noaptea de nebuni si-şi adune caprele speriate de bombe, ori avioanele care au doborât toţi inamicii aerieni de pe cerul liber al patriei, avioane care mai târziu nu ne ieşeau la socoteală, sau rachetele antiaeriene care încântau cu jeturile lor ochii bravilor apărători ai tradiţiilor de luptă şi care au doborât mii de ţinte invizibile şi înainte şi după…            Într-adevăr, merita să trăieşti, din plin, întregul spectacol şi momentele de tensiune ale Apocalipsei. Adrenalina vâjâia prin toate corpurile, inclusiv prin cele vlăguite de vreme şi vremuri ale unor babe care declarau în faţa mulţimilor ieşite din felurite motive pe stradă, că acum, ele sunt gata să se sacrifice, să ia puterea în stat şi să ne ducă pe drumul… ăăă, pe drumulll, adică să ne ducă…

Aşa, ca distracţie, se mai dădea foc la unele clădiri mai importante, doar pentru a vedea pe unde călcăm, dar şi la biblioteci pentru ca să aibă unde să se încălzească luptătorii care se jertfeau pentru apărarea Apocalipsei, iar ţiganii dădeau foc peste tot  pentru a acoperi urmele jafurilor. Splendid! Fericiţi, strategii se băteau pe spate între ei, unii chiar puţin uimiţi de succesul scenariilor, dar şi de talentele de excepţie ale  actorilor implicaţi, majoritatea fără studii de specialitate.

Muncitorii, în primele zile prăduiră cu zel tot ce se putea lua în braţe, din întreprinderi, apoi se organizară cu acea dârzenie devenită legendară şi, cu ajutorul utilajelor de tot felul, completară opera, iar mai spre sfârşitul evenimentelor, când au obosit şi nici nu mai merita efortul, totul fiind pus la pământ, ieşiră în stradă, mărşăluind cu lozinci în care cereau salarii astronomice, dreptul la grevă, concedii lungi şi plătite de la buget, organizarea în sindicate libere, sporuri de tot felul şi prime de sărbători (toate!).

Ţăranii, fiind ei mai proşti şi mai bisericoşi, puseră doar de nişte cafturi foarte temeinice cu uneltele tradiţionale: furci, coase, topoare, măciuci, sau pari din gard, activităţi soldate cu un număr, insignifiant totuşi, de victime. Era însă foarte clar că nu aveau nivel politic. Se băteau doar pentru nişte ipotetice moşii, nu pentru afirmarea conştiinţei de clasă. Şi doar Marx îi avertizase că-s nişte fraieri şi-or s-o ia în goarnă la fiecare etapă din istorie. Dar, se vede treaba că nici acum nu-i preocupa cititul, la fel ca şi pe vremea clasicului revoluţionar..

Înnebunită de groază omenirea stătea la televizor şi privea la smintiţii care se băgau în faţa camerelor de filmat  bâiguind cuvinte necunoscute şi promiteau, cu acea seriozitate specifică schizofrenilor, nişte chestii de tot râsul. Ca să fie mai convingători, agitau, privind crâncen la telespectatorii fascinaţi de cursivitatea discursurilor, kalaşnicoave, ameninţări cu tifosul şi otrăvirea fântânilor, cu terorişti şi gherile urbane, cu mânia Domnului şi focul Armaghedonului, în fine, tot felul de tâmpenii care-ţi făceau pielea ca de găină. Şi asta, noapte de noapte, fraţilor!

Prin pieţe, de la tribune improvizate, nişte arhangheli, foarte tereştri, de circumstanţă am putea spune, cu părul vâlvoi şi ochi injectaţi, puneau mulţimile să îngenuncheze şi să se roage în cor. Mulţimile, pline de inteligenţă şi bun simţ, se dedau cu entuziasm acestor exerciţii de hipnoză în masă povestind apoi rudelor de la ţară cum ei deja sunt mântuiţi şi aşteaptă, din zi în zi, să le crească aripi albe.

Oricum, după cam o săptămână, pământul arăta pustiu şi fumega neîncetat. Strategii hotărâră că era timpul să se treacă la etapa decisivă a apocalipsei. Apariţia Salvatorilor!

Îngerii (cei desemnaţi, nuuu…) se arătară noroadelor îmbrăcaţi simplu, în pulovere, cu figuri luminoase şi vorbe dulci despre concordie, pace şi împăcare, socialism cu faţă umană, carne fără cartelă, ceva pâine, libertate confesională şi pentru avort, trecerea într-o nouă etapă spirituală şi, evident, aşa cum cerea scenariul, libertate, prosperitate, drepturile omului şi ale poporului, plus democraţie, nişte chestii absolut obligatorii pentru orice fel de Apocalipsă. Efectul imediat a fost o stare de euforie mai puternică decât cea dată de rachiu, îngerii salvatori reuşind astfel, după nişte păruieli între ei, să preia conducerea treburilor şi, în sfârşit, se instaură liniştea. O linişte atât de profundă încât poporul aţipi. Era, hai, să recunoaştem şi foarte obosit după petrecerea mult prea prelungită din timpul Apocalipsei. Intra astfel el, mulţumit, în ceea ce se va numi, ani şi ani la rând, tranziţie. Asta până la viitoarea Apocalipsă, cea pregătită, pe şest, de ce cei care acum, la actuala, o luaseră, doar aparent desigur, în freză. Că şi ăştia erau nişte pricepuţi într-ale Apocalipselor, de te treceau fiorii!

 

autor Mihai Batog-Bujeniţă

Cărări de timp, punţi de suflet / autor Georgeta Resteman

Buna ziua, distinsi prieteni,

Mai intai vreau sa va multumesc pentru invitatie, sunt onorata sa furnizez materiale pentru revista Faleze de piatra, mai ales pentru numarul aniversar. Activitatea mea pe site a fost mai redusa in ultimele luni, fiindca timpul mi-e limitat si conditiile sunt de asa maniera ca nu mai apuc sa deschid site-urile literare, de multe ori limitandu-ma la pagina mea de facebook si uneori si in grupurile literare de aici…

Eu va atasez doua materiale, dumneavoastra puteti selecta daca doriti si poezie si proza, sau ceea ce  credeti ca merita, si daca merita publicat. Dumneavoastra decideti, nu e nicio suparare.

Va felicit din toata inima pentru ceea ce realizati, pentru eleganta, seriozitatea si tenacitatea cu care, iata, de trei ani, truditi pe taramul acesta sensibil, oferindu-ne posibilitatea sa ne facem cunoscute creatiile. Sa avem multi ani de colaborare impreuna, cu realizari minunate, ganduri bune, pace si Lumina! Va multumesc frumos si va doresc numai bine!

Cu drag si respect deosebit,

CĂRĂRI DE TIMP, PUNŢI DE SUFLET

 

 

 

Motto: “De dincolo de timp, pânze de suflet şi-un război de ţesut vise…”

 

                                                (Elena Buică)

 

 

Amintiri rătăcite prin anotimpuri

 

Speranţei i-a rămas sufletul „acasă”, acolo în sătucul uitat de lume şi de civilizaţie, între dealurile ce-l mărginesc ca nişte ziduri de cetate, cetatea ce i-a dăruit tot ce a avut mai frumos şi mai  bun – spiritul care n-a părăsit-o niciodată şi în care s-a format mai apoi ca adult, ca specialist, ca om. Acolo se simte ea însăşi, acolo este atât de aproape de adevărul din ea şi din oameni. Ori de câte ori ajunge la căsuţa din Apuseni, munţii falnici ce străjuiesc Ţara de Piatră, se încarcă cu energia pozitivă în care a fost plămădită, cea care o ajută să rămână acelaşi zid de nepătruns de nimic rău, neadevărat sau lipsit de dragoste.

 

Curtea copilăriei, ca un covor de iarbă fermecător, ornată cu o mulţime de flori cărora le vorbeşte pe limba lor şi le mângâie cu privirea-i strălucind de încântare, alunul de lângă fântână, apărut parcă printr-o magie, pe care acolo şi-l doreşte, implorând-o de fiecare dată pe mama ei să nu-l văduvească de crengile-i bogate ce umbresc grădina poate mai mult decât trebuie, mărul de la drum, de care se agaţă adesea copiii şi rup până şi fructele de-abia formate din trupuri de flori rozalii, salcâmii cei bătrâni… of, salcâmii pe care-i adoră – toate sunt „minunile de-acasă” alături de care a copilărit, a crescut şi a trăit cele mai fericite clipe din viaţa ei.

 

Cum ar putea să uite primăverile, cu tufele de liliac rostind simfonia florilor sub a căror mireasmă petrecea zile şi nopţi urmărindu-le trecerea cu lacrimi în ochi? Erau mereu prilej de revenire în satul dintre munţi, pentru că rare au fost sfârşiturile de aprilie şi începuturile de mai, pe „vremea florilor de liliac”, în care să nu dea o fugă „acasă”, indiferent unde s-ar fi aflat… Glasul pământului reavăn din „grădina curcubeului” o chema şi nu putea rămâne nepăsătoare strigătului ierbii ce se răsfăţa neosândită de griji în curte, în „grădina dinaintea casei” sau în „cea dinspre coastă”, în care îngenunchea şi plângea de bucuria regăsirii fluturilor, mângâiată de cântecul neasemuit al păsărilor ce coborau adesea până jos… aproape de umerii ei. Rostirea sufletului femeii era rostirea dragostei de locuri, de oameni, de liniştea aceea patriarhală unde simţea o totală împlinire a spiritului. Adesea pribeagă pe cărări de timp şi-a păstrat intactă, nealterată zestrea interioară, oricât de greu i-a fost dat să trăiască.

 

Verile… oh, da, verile Speranţei nu existau fără „acasa” ei cu neasemuitele miresme răspândite de fânul cosit din grădină sau de pe dealurile din jur, cu parfumul de flori de câmp în care se născuse, fără gemul de strugurei (coacăze roşii) cu zmeură culeasă „de pe coastă” sau din pădurile dinspre munte, pe care mama îl măiestrea ca nimeni alta, în zeci de borcănele ce luau drumul oraşului pe la nenumăraţii prieteni ce-i călcau pragul, vară de vară… Zilele însorite în care mergea la scăldat, de când era copil şi până în ziua de azi, când, chiar dacă apa-i mângăie doar gleznele obosite îi „gustă” din plin atingerea, ca pe un balsam vindecător al dorului de adevăr şi de bine. „Mi-e dor până şi de pietrele şi colbul de pe drum” – spunea adesea, atunci când povestea prietenilor ei despre „satul cu dor” ce nu şi-l scosese niciodată din minte… Serile în care uita de ea numărând stelele şi se pierdea de Carul Mic şi Carul Mare, urmărindu-le pe cele care se prelingeau ca şi nişte lacrimi de lumină pe straiul întunecat al nopţii. Doamne, şi cum mai plângea când Luceafărul „se ascundea” după dealul din faţa casei, aşteptându-l să revină seara următoare cu sufletul cât puricele de teamă să nu-l piardă… În serile cu lună stătea pe podeţul din capătul satului cu picioarele în apa limpede a râului ce curgea precum un suflet de adolescent printre trăirile pure ale dragostei dintâi; şi prima ei dragoste tot de-acolo a fost, tot din neamul pripăşit de veacuri lângă Râtul Romanului şi nemuritoarele lui legende…

 

Dar ruginiul toamnei, dar freamătul codrului, plânsetul frunzelor rătăcite de vânturile neiertătoare credeţi că le-a uitat vreodată? Nu, pentru că toamna avea farmecul ei şi ca un blestem sau ca o binecuvântare – nici ea nu ştia cum să-i spună -, toamna era vremea dorurilor, „seceta ucisă de vânt” şi focul arzând tristele ierburi uscate, vremea gândurilor răsfirate peste durerea ce inunda fiecare fărâmă din trupul şi sufletul ei… Şuierul sălbatic al vântului şi ploile biciuindu-i obrajii pe care nu se vedea niciodată tristeţe, gropiţele semănând cu două steluţe ce-i luminau faţa atunci când râdea din toată inima, erau tristele săruturi ale toamnei peste strânsoarea funiilor ce nu dădeau libertate deplină viselor…

 

Zăpezile, brazii cu cetini ninse, săniile scârţâind pe drumul bătătorit precum cărările timpului ei, trosnetul lemnelor în teracota încinsă lângă care-şi aşeza scăunelul şi număra de fiecare dată scânteile jucăuşe ce se zbăteau în gura sobei, toate sunt trăiri şi imagini sublime ce au rămas neşterse în memoria femeii îndrăgostite de veşnicia locului de baştină. Sărbătorile de iarnă cu toate ritualurile satului – sfântă moştenire din străbuni, colindele copiilor, ale feciorilor care vesteau cei dintâi naşterea Mântuitorului Hristos, hora de la căminul cultural din centrul satului animată de neîntrecuţii ceteraşi locali.

 

Şi câte alte amintiri nu îi ţineau mereu fiinţa zălogită în universul copilăriei şi-al tinereţii celei fară de seamăn rătăcind nestingherite prin anotimpurile sufletului ei. […]

 

 

 

 

De-ale copilăriei…

 

Multe amintiri mai are din anii copilăriei, şi pe toate femeia de azi le înşiră fără să clipească, iar dacă-i urmăreşti lumina din ochi şi tremurul glasului îţi dai seama câtă emoţie şi câtă bucurie se ascunde în spatele unor pasaje de viaţă, poate singurele care azi îi dăruiesc şi linişte şi bucurie…

 

Jucăriile cele mai frumoase de care-şi aduce aminte sunt păpuşile din cârpă, meşteşugite de ea şi de copilele din vecini, cu care se ascundea în zilele de vară, te miri pe unde, prin şura care aştepta să se umple de fân sau prin coteţul uscat şi primenit pentru a-şi aştepta „grăsunii” ce se cumpărau în toamnă şi se tăiau taman de Ignat. Şi se jucau de mama focului, până zdrenţele din păpuşile care zburau dintr-un  colţ în altul al „palatului zânelor” ce şi-l ornaseră anume cu ierburi şi flori de prin grădină, se transformau în biete fire curgânde peste tot pe podelele din care mai răzbătea, uneori, câte-un damf nu tocmai îmbietor… Dar ele nu simţeau, pentru că fiecare avea rostul şi rolul ei la „palat”: una facea curat, alta gătea – şi asta era „funcţia” ce-o agrea cel mai mult Speranţa, alta avea grijă de copii. Câteodată, de mai avea câte-o fetiţă nefericita idee de a se erija în „isprăvniceasă”, cu veleităţi de şefă şi cu o plăcere enormă să „dirigălească”, atunci să vezi, cum îi mergea guriţa Speranţei noastre de zicea-i că-i o moară stricată şi nu se lăsa până nu-i demonstra „isprăvnicesei” că munca în „comunitatea zânelor” se împărţea în mod egal!

 

Unde-o fi auzit ea de asta, că nu aveau nici curent electric în case, darămite televizor, să afle care sunt principiile de bază ale societăţii aceleia. Plecase Dej, venise „Ceaşcă” dar fetiţa nu avea nicio treabă cu ce se întâmpla. Părinţii au avut grijă s-o ferească de discuţiile în care ei dezbăteau cu teamă ceea ce se întâmpla în România acelor ani, deşi fetiţa mai trăgea cu urechea seara, târziu, când ei ascultau „Vocea Americii” sau „Europa liberă” şi credeau că gâgâlicea doarme… S-o creadă ei, că doar ea ştia să se întoarcă la perete şi să simuleze că doarme; învăţase să respire regulat şi profund de parcă ar fi fost demult în lumea viselor! Aşa aflase şi că veneau alegerile, că mama iar trebuia să ducă cratiţele cu pui fripţi, brânză de burduf, slănină şi cârnaţi, şi ceapă din aia „de apă”, să nu cumva să li se aplece „burtoşilor de la partid” … Dar, fără să vrea, le-a „pregătit” şi Speranţa o surpriză, cât burţile lor de mare, care era cât pe ce să-i coste scump pe dragii ei părinţi…

– Pregăteşte-te că mergi cu mama la primărie, trebuie să ducem mâncarea că le-o fi foame – îi spusese mama Speranţei, în miezul zilei de toamnă în care pe uliţă treceau sătenii în sus şi în jos, de la sau înspre secţia de votare amenajată în primăria comunei. Era osândită mai tot timpul să gătească pentru cei de la „partid”, fiindcă soţul ei era singurul localnic din primărie şi nu avea „loc de întors”, nu putea să se eschiveze, că doar era locul de muncă al barbatului ei în joc.

– Eeeei, ce fetiţă cuminte şi frumoasă – îi zise Speranţei activistul „C”, roşu ca racul, cu un nas coroiat şi plin de bube, în momentul în care ajunseră în biroul special amenajat ca sală de protocol pentru „ilustrele” personalităţi de la judeţ – ia spune tu, cum te cheamă?

– Speranţa, răspunse ghemotocul care strâmba din nas din cauza mirosului înţepător de pălincă ce răzbătea dinspre sticla uitată deschisă pe masa scorojită şi tapetată cu bucăţi decupate din  ziarul „Scânteia”.

– Bravo, îi spuse coroiatul cu nasul roşu pe care micuţa deja îl asemuia cu spânul din Harap-Alb-ul lui Creangă, povestea ei preferată.

– Ia, spune-mi tu mie, o poezie ştii?

– Cum să nu ştiu? – îi răspunse gâgâlicea, indignată de faptul că i se puneau la îndoială cunoştinţele în domeniu, mai ales că urâtania asta de om habar nu avea cum recita ea la fiecare serbare poezii, de se cutremurau pereţii căminului cultural din sat. Şi… nici una, nici două, îi trecu prin cap o năstruşnicie mai mare ca ea! Privind cu subînţeles la tăticu’, cel căruia i se umpleau mereu ochii de lacrimi de dragoste atunci când stătea cu fata lui la sfat, începu să recite „una scurtă” dar „bună”, fără să bage în seamă agitaţia mamei care se apucase de aşezat bucatele pe faţa de masă albă ca spuma laptelui şi ţesută în coscă: „Eu sunt o fetiţă mică / Şi vă spun un lucru mare: / Cine-n Dummezeu nu crede / Merge la pierzare!” Pentru un moment s-a făcut o linişte mormântală, spartă însă brusc de trosnetul cratiţei cu pui fript care căzuse din mâna mamei şi de oftatul tatălui, care se şi vedea „pe liber”… Coroiatul cu nas roşu, pur şi simplu s-a învineţit de furie. S-a apropiat de fetiţa care se uita, când înspre el, când înspre părinţii speriaţi şi fâstâciţi, ca la o comedie într-un act şi a ciupit-o de obraz până i-au dat lacrimile:

– Cine te-a-nvăţat pe tine poezia asta, mititico, doar nu ai „prins-o” de la grădiniţă? – şi apoi îi dădu drumul scrutând-o cu o privire dură.

– Îngeraşii mătuşii mele, care este cea mai frumoasă şi mai bună fiinţă din lume, după mămica – răspunse Speranţa şi îşi sterse lacrimile cu mânecuţa apretată a rochiţei cu dantele în care era îmbrăcată.

 

Ce-a urmat, numai Dumnezeu şi părinţii ei au ştiut… Ei, săracii, au tremurat o vreme, până s-au liniştit lucrurile, pentru că urâtania de la judeţ a reclamat că „tov-ul” din satul X face propagandă creştină în comunitate, prin însuşi copilul său, că îl propune pentru destituire, că ceea ce s-a întâmplat este un afront adus ideilor şi practicilor comunismului, etc. Cu toate acestea, tatăl micuţei a rezistat mai bine de 35 de ani în funcţie, exercitându-şi meseria ca nimeni altul în folosul comunităţii din care se ridicase. Dar Speranţa nu îşi dăduse seama de ceea ce făcuse, pentru că în mintea ei era sigură că îi dăduse o lecţie coroiatului cu nas roşu care mirosea atât de urât… Se aştepta însă, ca seara, când venea tăticu’ acasă, să se coboare Sfântu’ Nicolae din grindă (pentru că o nuieluşă artizanală din răchită crudă stătea mereu aşezată la vedere între două cuie bătute în grinzile de lemn ce ţineau loc de tavan în casa lor)… Dar tatăl a intrat în casă, obosit după lunga zi a alegerilor, a luat copila pe genunchi şi i-a spus doar atât: „Bine ai făcut, mama lui de coroiat!” I-a explicat apoi că aşa ceva nu mai trebuie să facă niciodată, pentru că celor de la judeţ şi, în general, „celor mari” nu le plac astfel de poezii şi e mai bine să le ţină în familie, ca pe un secret bine păstrat.

 

Ce fericită era fetiţa că de-acum, ea şi părinţii ei aveau secretul lor şi… ca să pună capac le spuse şoptit, ţinându-i cu mânuţele după cap pe amândoi: „Da… la nenea ăla de la Europa Liberă cred că i-ar place să afle secretul nostru, nu?”

 

(fragment din romanul în lucru, „Cărări de timp”)

 

autor Georgeta Resteman 

Impactul virtualului / acoperişul virtual, autor Bianca Marcovici

Anatomia textuală

 

Catherine Byron

Vellum

Traducere de Dana Bădulescu şi Radu Andriescu

Editura T,   80 pp., f.p.

 

Bianca Marcovici

 Impactul virtualului

WordPress: Haifa, Israel,   82 pp., f.p.

 

Voi începe cu o mărturisire: a trecut mai bine de un deceniu de cînd a m scris ultima dată despre un volum de poezie. Nici unui critic – implicat, se înţelege, în foiletonistica literară, chiar şi cu un ritm mediu al frecvenţei publicistice – nu-i face onoare o asemenea revelaţie. Totuşi, judecînd la rece dinamica noastră culturală din ultimii cincisprezece ani (cel puţin), aş spune că realitatea de mai sus nu este neaparat incriminatorie. Nu a fost, să recunoaştem, tranziţia comunismului către liberalism – strict mentalist vorbind – un timp al poeziei. Universul cenuşiu, indistinct, al cotidianului a rezonat acum pe deplin (exact ca la englezi, în epoca victoriană, la debutul industrializării!) cu instrumentarul de chirurgie socială, presupus de epic – gen căruia îi prevăd, în continuare, o dezvoltare febrilă. Două fericite „excepţii” însă m-au scos din lunga hibernare ”ne-poetică”. E vorba, mai întîi, despre traducerea în română a volumului The Getting of Vellum/Vellum, aparţinînd poetei irlandeze Catherine Byron (tălmăcirea este făcută de angliştii ieşeni Dana Bădulescu şi Radu Andriescu, ultimul poet el însuşi). Apoi, am în vedere cartea cunoscutei poete Bianca Marcovici, Impactul virtualului, tipărite recent la Haifa.

            Catherine Byron are, cultural vorbind, idealuri pre-rafaelite în artă, crezînd în simbioza cîmpurilor artistice. Spre deosebire de pre-rafaeliţi însă, care supralicitau un sincretism al poeziei cu muzica şi pictura, poeta se focalizează pe interferenţa dintre textul liric şi reprezentarea lui semiotică. Catherine Byron a colaborat, în acest sens, cu artistul caligraf irlandez din Dublin, Denis Brown, celebru pentru inscripţionările sale pe piele de animal şi chiar pe sticlă. Poeta a urmărit îndeaproape modul în care se obţine pergamentul subţire (din piele de viţel), adică „velumul”, material folosit (în trecut) la legarea manuscriselor sau la redactarea lor propriu-zisă, investind întregul proces cu o dimensiune estetică. Poemul cel mai consistent din volum (Vellum) este o radiografie şi, în acelaşi timp, o parabolă. Radiografia „canalelor” ontologice prin care natura se metamorfozează, devenind concept, şi parabola spiritului ce înnobilează, ultimativ, materia. „Scrisul pe piele” constituie, pentru Catherine Byron, un demers artistic per se. Textul nu e numai gîndire abstractă, concentrată în semne (lexicale), ci şi „anatomie”, „corporalitate”, „materie” simbolică, trăind „biologic”, aidoma unei fiinţe din carne şi sînge.

Miza artistică a Biancăi Marcovici e poezia de dragoste, mulată perfect pe profilul său cultural. Erosul reprezintă pretextul prin excelenţă al simbiozei dintre eul estetic şi cel textual. Schimbarea contextului istoric însă (prin emigrarea poetei în Israel, la începutul anilor nouăzeci) a adus o nouă dimensiune în creaţia sa, mai curînd greu de asumat de către consumatorul de literatură român. Mă refer la o tensiune dramatică, psihedelică, generată de vecinătatea permanentă a morţii şi războiului. Titlul unui volum precedent al autoarei este cît se poate de relevant în acest sens: Cireşe amare sub katiuşe – 2006. Războiul intervine violent în spaţiul sideral al poeziei, dar lasă în urmă trăiri puternice, pasibile, în mod paradoxal, de fior artistic. Frecvent, teroarea anihilează identitatea ludică a poetei, metamofozînd-o, proiectînd-o (autodefensiv?) în capsula atemporală şi anistorică a literaturii (Ceva s-a rupt în mine în ziua Armistiţiului).

Prin urmare, dacă textul devine corp, atunci şi ficţiunea trebuie privită ca istorie, iar literatura, mai mult decît am vrea să credem, ca viaţă.

           

Codrin Liviu Cuţitaru

 

 

Eu nu vreau sa conving pe nimeni

 

nici să-mi spun  parerea echilibrului ideal

 

trăiesc de multa vreme

 

printre hornurile lui Gaudi-

 

şi nu-mi irosesc timpul

 

aşteptind ceva de la cineva …

 

comunicarea nu e obligatorie,

 

m-am risipit suficient

 

cautând stările tinereţii,

 

am facut destule compromisuri

 

traind în virtualul în care nu-ţi poti alege

 

acoperişul.

 

nu e nevoie decât de muzica spaţială

 

privind perfectiunea

 

ca pe o revelaţie de neatins,

 

Pedrera imi ajunge…

 

un poem neirosit,

 

nu pot să scriu pe marginea unei cărţi

 

ea ,cartea nu-mi aparţine…

 

 

 

 şi nu pot să-i preiau suflu magnetic,

 

redându-l,

 

sună ca un plagiat.

 

 

 

 

 

autor Bianca Marcovici

Madeleine / Şi-ngheaţă, autor Boris Marian

Madeleine

S-au golit nopțile toate,
cufere cu galbeni, sparte,
se mai văd urmele dinților în pernă,
craterul viselor, pe scândurile rupte,
licheni au crescut, șerpi leneși, Madeleine,
se-nvîrt palele, orele, zorii,
unde ne sunt îndurătorii?
Spuneai să fim buni,
dar ce bem înainte de moarte, Madeleine?
De privesc în sus, nu se vede nici un duh,
cine poate, mai crede, cine nu,
se întoarce cu fața la perete, în geamăt.

 

 

Şi-ngheaţă.

Gura ei aștepta sărutul.

Gura ei aştepta sărutul, lacrimile ei erau o chemare a fericirii, inima ei se zbătea încă, prinsă în plasa copilăriei şi totul a fost curmat de un glonţ, de o ardere intensă care a pornit glonţul, de mult trupul ei zace inutil în pământ, sufletul ei este departe, mâna care a ţinut pistolul, scrie azi despre trecut, desprte dreptate şi neagă istoria fetei moarte.

Nu te teme, şi-a spus, vântul sorbea din căldura trupului său, nu te teme, şi-a spus, tremura ca o stea tot mai înaltă deasupra pământului. Memoria nu face zgomot ca şi morţii, împuşcăturile sunt amortizate, focurile s-au stins, dar nu este întineric, memoria este fiica Luminii, aşa cum şi morţii pe care îi iubeşti sunt ţesături fine de lumină.

Cine a zvântat sudoarea celor duşi la execuţie? Cine i-a privit în ochi cu ochii milei? Cine le-a pus degetul pe bizele în murmur? Cine a oprit execuţia, a dat la o parte ţeava flămândă a puştii, a ridicat bătrânul, femeia, copilul? Toată treaba au dus-o la capăt trăgaciul şi glonţul plecat fără gânduri şi fără întoarcere. În rest nu era nimeni.

 

autor Boris Marian

atinge-mi sufletul( touch my soul), autor George Ionita

atinge-mi sufletul( touch my soul)

atinge-mi sufletul
topeşte-te şi curge peste lacrima scursă
să-ţi pot zâmbi din nou
şi mâna mea să nu te mai ceară
să te mângâie doar
să mergem apoi acolo
unde cerul e cel mai albastru
şi vântul şopteşte din vârfuri de brad
unde timpul nu mai e timp şi secundele ard
şi noi nu mai suntem doi
suntem trupul frivol
să mergem acolo unde tăcerea nu chinuie
şi iarba se lasa strivită
de tine femeie de mine
şi muzica lui duval ne-nvăluie
ne învăluie

touch my soul

 

autor  George Ionita

Fondatorul limbii ”Esperanto” , autor Lucreția Berzintu

Fondatorul limbii ”Esperanto” ,

Dr. ZAMENHOF, LAZARUSLUDWIG:Ludovic Lazarus (Ludwik Lejzer) Zamenhof (n.15 decembrie 1859 – d. 14 aprilie 1917)

Motto: ”Limba internațională a următoarelor generații va fi doar și sigur o limbă artificială” (L.L.Zamenhof)

    

 

 

 

 

Founder of the universal language „Esperanto”; born at Byelostok in Dec., 1859. L. L. Zamenhof s-a născut la 15 decembrie 1859, în Bialystok, Polonia, Imperiul Rus (acum în nord – estul Poloniei). El a fost un evreu polonez – medic oftalmolog, filolog și fondatorul limbii artificiale Esperanto, limba cea mai vorbită, construită, până în prezent. Tatăl său, Markus Zamenhof, și bunicul său, Fabian Zamenhof, au fost profesori de limbi străine. Fabian Zamenhof a fost un pionier al culturii generale în rândul evreilor din Bialystok. Conform recensământului din 1897, din populația totală de 66.000, evrei erau 41.900 (63%). Limba naturală a fost rusa și idiș dar el a vorbit fluent poloneza și germana. Poloneza a devenit limba maternă a copiilor săi. Mai târziu a îvățat limba franceză, latina, greaca, engleza și a fost interesat de italiană, spaniolă, lituaniană.

Înafară de limba evreiască, idiș, populația din Bialystok a fost formată din alte trei grupuri etnice: polonezi, germani și belaruși. Datorită acestui fapt, conform părerii lui Zamenhof, existau disensiuni și neânțelegeri care tulburau orașul. El a presupus că principalul motiv de certuri era neînțelegerea reciprocă din cauza lipsei unei limbi comune pentru dialog. Ca  evreu, care a trăit într-un mediu de conflict rasial și național (privind granița ruso – poloneză), Zamenhof s-a dedicat promovării toleranței, în special prin crearea unei limbi de circulație internațională. Ca student la o școală secundară în Varșovia, el a făcut încercări de a crea o astfel de limbă cu o gramatică simplă.Timp de trei ani de zile a lucrat la idiș, în speranța că ar putea fi universalizată. Ca și contemporanul său, Eliezer Ben Yehuda, Zamenhof a știut că poporul evreu ar avea nevoie de o limbă modernă evreiască. Pentru Ben Yehuda, visul sionist era renașterea limbii ebraice, dar Zamenhof a optat pentru modernizarea limbii idiș. În 1879, Zamenhof a scris prima gramatică a limbii idiș, ”Lebn visnshaft”. Dar deceniul care a început cu un nou idiș se va termina într-o limbă cu totul nouă: Esperanto. În cele din urmă, Zamenhof a cedat idiș pentru Esperanto. A ajuns la concluzia că nicio limbă nu ar putea deveni vreodată un mijloc de comunicare universală în cazul în care s-ar identifica cu orice naționalitate individuală sau țară. Trebuie să fie neutră. În 1878, proiectul său era aproape terminat, publicând Lingwe uniwersala.

În 1882, din cauza pogromurilor din Imperiul Rus, Zamenhof ia parte la mișcarea sionistă ”Sion Hibbat”. În 1887 a părăsit mișcarea iar în 1901 a publicat o declarație în limba rusă cu titlul ”Hillelism” în care el argumentează că proiectul sionist nu a putut rezolva problemele poporului evreu. Pe lângă activitatea sa lingvistică, Zamenhof a publicat o filozofie religioasă pe care a numit-o ”Homaranismo (tradus ca umanitarismul), bazat pe principiile și învățăturile lui Hillel cel Bătrân.

La 26 iulie 1887, cartea intitulată Lingvo internacia: Antauparolo Kaj plena lernolibro (limbă de circulație internațională: cuvânt înainte și manual complet) a fost publicată în Rusia sub pseudonimul ”Doktoro Esperanto” (Doctor speranță) din care derivă și numele limbii. Această carte a fost primul manual Esperanto. La 7 august 1887 apare în ziarul polonez ”Kurjer Codzienny” primul articol dspre Esperanto, sub semnătura lui Wladyslaw Sabowski. Pentru Zamenhof, acest limbaj a fost o modalitate de promovare o coexistenței pașnice între oameni și culturi diferite. Primul poem scris în Esperanto este ”Mia penso” (Gândul meu), de L. L. Zamenhof (1887). Cinci ani mai târziu, Zamenhof a publicat primul dicționar Esperanto, ”Universala Vortaro”. Prima revistă Esperanto a apărut în 1889. Cu unele aptitudini literare și lingvistice, Zamenhof a dezvoltat și testat noua sa limbă prin traducerea unui număr mare de lucrări, inclusiv ”Vechiul Testament” (pe care l-a terminat la scurt timp înainte de moartea sa). Din acel moment Esperanto a crescut constant în popularitate. În anul următor Societatea Volapuk de la Nuremberg a încetat să mai existe dar locul său a fost luat de către primul club de Esperanto. În 1891 un al doilea club a fost fondat la Upsala, în Suedia, a urmat Sankt – Petersburg, cu filiale la Odesa și în Siberia. Franța și Danemarca au aderat la mișcarea Esperanto în 1897 iar în anul următor, la Bruxelles și Stockholm. Primul grup de esperantiști a început la Paris, în 1900. În anul următor Esperanto și-a făcut prima apariție oficială pe teritoriul American, la Montreal. De atunci, asociațiile pentru studiul Esperanto au fost fondate în toate părțile lumii.

În 1905, aproape 700 de entuziaști ai limbii au venit la primul Congres Mondial de Esperanto de la Boulogne, Franța, și Ludwik Zamenhof a fost decorat cu Legiunea de onoare. În 1910, Zamenhof a fost nominalizat pentru Premiul Nobel, dar premiul a fost câștigat de Biroul Internațional de Pace. Cu ocazia celui de-al cincilea Congres Universal de Esperanto, la Barcelona, Zamenhof a fost numit comandant al Ordinului Isabella de regele Alfonso al XIII-lea al Spaniei. În 1912, Zamenhof a renunțat la conducerea formală a mișcării Esperanto la Cracovia, Polonia. În ultimii ani, Congresul Mondial de Esperanto s-a desfășurat la: Adelaide, Montpellier, Berlin, Tel Aviv, Zagreb, Brazilia, Suedia, China, Lituania ș.a.

Pentru popularizarea Esperanto, Zamenhof a suportat cheltuieli majore. În scopul de a reduce povara sa financiară, s-a mutat la Grodno. Acolo el a început să lucreze pentru a pune bazele unei noi religii, Hillelism, nume dat după rabinul Hillel, cunoscut pentru bunătatea lui și a toleranței. Mai târziu, el modifică denumirea, redevenind Homaranism (în sensul esperanto, mai multă umanitate, în general).

Izbucnirea primului război mondial i-a nimicit speranțele lui Zamenhof în unirea popoarelor lumii. Acestă dezamăgire, împreună cu stresul muncii continue, și-a pus amprenta asupra sănătății sale. A murit la Varșovia și este înmormântat la cimitirul evreiesc de pe strada Okopowa.

Zamenhof și soția sa, Klara, au avut trei copii, un fiu, Adam, și două fiice, Sofia și Lidia. Toți trei au murit în Holocaust. Munca lui Zamenhof a fost continuată de fiica sa, Lidia (1904 – 1942) care a călătorit mult la prelegeri Esperanto. Astfel a intrat în contact cu membri ai religiei Bahai, împărtășind mesajul universal al mișcării esperantiste. Și ea a devenit adeptă a acestei credințe. La sfârșitul anilor 1930 s-a întors în Polonia, a fost arestată de către germani și depusă în ghetoul din Varșovia. În 1942 a fost deportată la Treblinka, unde a fost ucisă.

În prezent există circa 120 de societăți iar limba este vorbită de aproximativ jumătate de million la câteva milioane de personae. Mulți dintre aceștia sunt în Japonia, Coreea, Brazilia, Bulgaria, Polonia, România (Timișoara, Cluj, Covasna, Baia Mare, Tulcea ș.a.) La Expoziția de la St. Louis a fost acordată recunoașterea oficială de către comisia secțiunii franceze. Există o literatură mare și în continuă creștere în Esperanto. Peste douăzeci de reviste sunt în circulație, inclusiv o revistă lunară, Braille, pentru nevăzători. De asemeni, limba a intrat în uz comercial.

Un asteroid (1462), descoperit de Observatorul din Finlanda la 06 februarie 1938 poartă numele de Zamenhof, în onoarea sa. Un alt asteroid (1421) poartă numele de Esperanto, în onoarea lui Zamenhof (denumire provizorie). De asemenea, sute de străzi urbane, parcuri, poduri din întreaga lume poartă numele după Zamenhof. În Lituania, cea mai cunoscută stradă, Zamenhof – este în Kaunas, unde a trăit și a avut o casă câtva timp. Alte denumiri după Zamenhof, sunt în Franța, Ungaria, Polonia, Cehia, Spania, Italia, Israel, Brazilia ș.a.

De-a lungul timpului au existat mai multe încercări de a se construi un limbaj universal, începând încă din Evul Mediu. Veți spune, astăzi, că o limbă universală ar fi engleza. Adevărat, dar nu este în concordanță cu visul lui Zamenhof. Limba creată de el poate uni oameni din întreaga lume. Și-a dorit crearea unei limbi mai egalitare. Zamenhof ar spune că cea mai mare parte a lumii (cea a cărei limbă naturală este alta decât engleza) ar fi clasificată de rangul doi. Esperanto, însă, a devenit limba artificială cu cel mai mare succes. Este o limbă vorbită și scrisă, cu un lexic derivat din limbi vest – europene, cu o sintaxă și morfologie de influență slavă. Chiar și acum, noi proiecte lingvistice sunt publicate aproape în fiecare an. Asociația Universală de Esperanto (UEA), cu sediul la Rotterdam, Olanda, are asociații afiliate în 62 de țări. În 1954 Conferința Generală UNESCO a recunoscut că succesele Esperanto sunt în armonie cu idealurile UNESCO și ca urmare s-au stabilit relații între UNESCO și UEA.

UEA mai are relații consultative cu ONU, UNICEF, Consiliul European, Organizația Statelor Americane și Organizația Internațională pentru Standarde. Anual au loc peste o sută de conferințe și întâlniri în Esperanto. Cea mai mare dintre ele este Congresul Mondial de Esperanto. Peste o sută de periodice apar regulat în Esperanto (Monato, Fonto, Esperanto ș.a.). Multe stații de radio din lume emit în Esperanto. Sunt sute de mii de Site-ri în Esperanto.

Bibliografie: L. L. Zamenhof (Enciclopedia Britanica); Fundația Utilika: Jonathan Pool(expert priv. L.L. Zamenhof); Wikipedia; National Geografic; Google.com; Enciclopedia Jewish; roportal.ro; en.poland.gov.pl/Ludwik, Zamenhof; Yiddishbookcenter.org

 

autor Lucreția Berzintu

Africa din mine, autor Dan Orghici

Africa din mine

 

„În fiece dimineață, o antilopă se trezește în Africa și în fiece zi știe că trebuie să alerge mai repede decât leul dacă nu vrea fie mâncată, ca a doua zi să se gândească la a doua zi.

În fiece dimineață, un leu se trezește în Africa și în fiece zi știe că trebuie să alerge mai repede decât antilopa dacă nu vrea să moară de foame, ca a doua zi să se gândească la a doua zi.

În fiecare zi, cineva se trezește și nu numai în Africa și în fiece zi știe că trebuie să alerge mai repede dacă vrea ca a doua zi să se gândească la… a doua zi”!

Am găsit replica asta la sfârșitul unui film, nu mai știu care, m-a marcat nu acțiunea în sine, ci aceste cuvinte. Animalelor le este simplu, știu că-n fiece zi trebuie să facă ceva, să fugă, să rumege sau să rupă, să sfâșie ori să moară.

Mie ce-mi este hărăzit în astă Africă?

În fiece dimineață mă trezesc și după scurta-mi conversație cu Mântuitorul, dau leului dintr-o bucată de antilopă, sub formă de cafea și fum de țigară, apoi fug. Fug spre vremelnicele-ndatoriri ce mi se pare că de la mine leul lumii le așteaptă; astfel, dau iar jertfă bucata de antilopă pe altarul cotidienei nebunii. Bucăți din mine răsfrânte-n timp și semeni. Alerg apoi spre magazine, atenta antilopă din Africa cea mare nu are a se teme decât de leii cei flămânzi, flămânzii-mi prădători mă-mbie în suave măști pe palide fețe cu marfa lor, ei nu vor carne, ei o vând, ar vinde și suflete, dar nu le stă în putere; pe bani cumperi doar marfă și ei în asta se afund. Parcursul vieții te face să întâlnești mulți oameni și dintre ei există o persoană care nu este ca

toate celelalte. Este acel cu care ai putea să vorbești ore în șir și să nu te plictisească, acel căreia ai putea să-i spui lucruri fără să te judece, acel pe care nu-l vei lăsa să-ți scape niciodată.

Mai apoi, alerg de hienele flămânde ce pândesc; ele nu au curajul leului să atace, nu fug după pradă ci așteptă un dărab de hoit pe care vremea-l lăsase în urmă-i, eu l-am uitat, dar ei îl aduc pe tapet, dându-i trecutului valoarea zilei de actual, de hrănesc hienele mele cu amintirile ce dor, au sadica plăcere de-a veni în haită să-nfulece. Trăiesc din trecut ca să nu poată vedea viitorul, sunt prea mici și slabe pentru ziua de azi, de privit în ochi, nici vorbă să te poată privi, nu au demnitate, ele doar îți mănâncă nervii tocând ce a trecut, dorindu-te jos acolo în cloacă, că doar, cum poți tu să nu fi parazit când ele sunt, de ce să ridici capul, de ce să fi tu însuți, de ce să alergi spre mai bine, când trebuie să te ferești de hiene? Astfel, mai dau leului un crâmpei de antilopă, un ceva scris să poată citi. Aci, în Africa din mine, în fiece dimineață, un leu rage ca antilopa să fugă, cum și eu

fug.

La amiaz’, fug din căldura Africii, mă trag la hodină32, dar leul, leul nu se oprește, mai vrea hrană, el, prădătorul, nu cere, vine și o ia. Din liniștea-mi sufletului rămâne o scrijelitură, din tot se-nfruptă el. Îmi ia, hapsânul și foile scrise și gândurile ce nu au prins viață. Încercări mentale de răzvrătire, mai bine zis repunere în adevăr, nu leul a trăit în locul meu, el lasă acvilelor din hoitul de povești și vorbe, fără să simtă o singură clipă ce am simțit

eu.

Seara, ei, seara, nu știu ce va mai face leul, sunt doar la amiaza Africii dinluntru-mi. Las Timpul să decidă de va mai fi o seară și o zi a sufletului meu. O certitudine am din fugă-mi reținută: o să-l ascult doar pe cel ce-mi vorbește cu ochii, o să-l înțeleg doar pe cel ce îmi atinge sufletul fără ocolișuri și o să mă implic doar atunci când am încredere deplină în cineva. Și mâine:… „de va mai fi mâine… o să mai dau și mâine prinos de rugă Creatorului și jertfă de cuvinte-nsâgerate leului.”

Antilopele Africii fug zilnic, dar nu zilnic un leu se hrănește cu ele. Însângerate vremuri, sofisticatul leu. Cu toată-mi fuga în Africa mea, am iubit, am pierdut. Mi-a fost dor și milă, dar am rănit, am avut încredere, dar am făcut greșeli. Din toate acestea, cel mai important, am învățat! Am învățat să mulțumesc zâmbetului ce-mi face ziua lumină, am învățat să mă ridic atunci când cad și de cad, iar să o iau de la capăt pentru că nimic nu mă oprește să stau drept, cum nimic nu mă oprește, căzut fiind, să stau în tină. Am învățat că trebuie să știu să mor și să-nviez în fiece zi, deoarece viața-i continuă moarte…

În fiece zi, în Africa, o antilopă fuge de un prădător, cum în fiece zi, Africa-mi renaște.

 

autor Dan Orghici

Mascarada învinşilor, autor Oliviu Crâznic

OLIVIU CRÂZNIC

Mascarada învinşilor

 

            Îi detectasem încă de dimineaţă – veneau amândoi călare, de undeva dinspre Sud, ceea ce însemna că puteau fi din armata fratelui meu, sau din armata lui Herbert. Nu aveam cum să îmi dau seama deocamdată – şi nici când urma să le disting uniformele nu puteam să fiu sigură. Exista întotdeauna gândul că unul sau altul a dezbrăcat un cadavru şi i-a luat hainele – nu era mare lucru. Ce-i drept, pentru o observatoare cu educaţia mea, ar fi fost uşor să remarc că nu se potriveau unele detalii – o jambieră prea lungă, sau haina strâmtă la umeri – dar până la urmă morzii lăsaseră prea puţine resurse, şi soldaţii nu mai erau acum înmormântaţi cu efectele lor – dacă mai erau înmormântaţi totuşi.

Gareth ştiu sigur că nu îi mai înmormânta.

Eram singură-singurică la fort de aproape patru zile, şi nici soţul nici fratele meu nu îmi trimiseseră încă pe nimeni. Ultimele ştiri aduse de un negustor vorbeau de avansarea armatei morzilor până aproape de Şanţ, cu susţinere continuă de la Herbert Flood şi Lorzii Estici. Pactul pe care îl semnaseră aceştia cu morzii fusese iniţial un motiv de bucurie în familia mea – Herbert nu era prea apreciat. Însă curând, Gareth şi Geoffrey înţeleseseră că alianţa asta putea să ne distrugă Casa – Esticii nu erau atât de lipsiţi de putere cum se crezuse, astfel că soţul meu retrăsese trupele în Vest şi Geoffrey încercase o învăluire, hotărâţi să prindă la mijloc corpul de armată condus de Herbert şi de Lorzi înainte de joncţiunea cu morzii.

Am oftat. De când morzii aterizaseră, lucrurile deveniseră extrem de complicate.

Şi Dinastia noastră pierdea.

Dar până atunci – trebuia să îi ţin sub supraveghere pe cei doi bărbaţi care se apropiau, să stau cu ocularul pe ei, deoarece amândoi veneau direct încoace.

Mda, aveau uniformele noastre – am putut să îmi dau seama către prânz, şi păreau ambele în regulă. Dar asta nu era totuşi o garanţie. Am mai aruncat o privire supărată către comunicator – nu aveam încă suficientă tensiune să îl pornesc, vremea fusese proastă şi nu putusem capta prea multă energie solară. În plus, era foarte neplăcut să te descurci fără servitori – deşi bineînţeles că puteam, toate principesele erau educate să facă faţă oricărei situaţii.

Dar dacă puteam, nu însemna şi că îmi făcea plăcere.

Au ajuns sub zid către seară.

– Lester Cath, se identifică primul la vorbitor, călăuzitor în Corpul patru al lui Geoffrey Ice.

– Sober Nombrum, zise al doilea, atacant de stânga în Corpul doi. Fost purtător de arme al lui Aaron Netrebnicul şi spion aghiotant pentru Trupele de serviciu ale lui Gareth Ice. Ermengaarde Eyes, în numele stăpânilor noştri comuni cerem găzduire.

Bineînţeles că cereau găzduire. Dacă ar fi rămas pe câmp în timpul nopţii, ar fi fost devoraţi de khazugi. Dar în acelaşi timp – imposibil să nu fi observat că placa de identificare era nealimentată, aşa că acţiunea lor mi se păru făţarnică întrucâtva.

Nu aveam de gând să le deschid.

Probabil înţeleseseră.

– Stăpână, se miorlăi unul din ei, cel care se numea Cath, un bărbat lat în spate şi cu părul lung şi murdar, trebuie să ne lăsaţi înăuntru. Suntem foarte flămânzi şi am auzit un khazug urlând la doi canteri în stânga – haita nu poate fi prea departe.

M-am hotărât să îi răspund.

– Meseria voastră presupune anumite riscuri, Lester Cath. Le cunoşteaţi când aţi semnat pentru înrolare. Aici nu e han – vedeţi-vă de drum, şi să vă ajute Tatăl Ceresc, dacă o avea chef.

– Nu e atât de simplu, Stăpână, zise liniştit Nombrum – scund dar bine legat, avea părul tuns scurt şi o cicatrice urâtă deasupra ochiului. Geoffrey Ice se luptă la Sud cu Herbert şi cu morzii – zilele îi sunt numărate. Purtăm un filament către soţul Domniei-Voastre… trebuie să îi vină în ajutor până nu e prea târziu. Şi în orice caz trebuie să părăsească Văioaga – un detaşament de morzi zburători se îndreaptă direct acolo.

Îmi arătă filamentul.

Am cumpănit afirmaţia câteva momente. Putea să spună adevărul – uniformele o confirmau, iar filamentul sclipea stins, ceea ce arăta că fără îndoială era unul dintre ai noştri. Desigur, nu ştiam ce conţinea filamentul – dar nu ar fi îndrăznit să mintă. Şi Geoffrey, şi Gareth ar fi reacţionat prea urât.

– Dă-i filamentul lui Cath, i-am zis. Vreau să fiu sigură.

Fără şovăire, i-l întinse.

Sclipea.

Da, era clar – amândoi erau din trupele noastre. Chiar dacă eram singură, n-ar fi avut curaj să se uite la mine măcar – planoarele luau imagini de interior la fiecare patru mese, şi acestea ar fi fost descărcate din pereţi şi ar fi ajuns la Gareth. I-ar fi jupuit de vii.

În plus, dacă filamentul conţinea ce susţineau ei, chiar era necesar să îi bag înăuntru.

Khazugii i-ar fi mâncat – probabil.

Riscul era prea mare.

– Intraţi.

Şi au intrat.

S-au purtat desigur umil, cum le-o cereau biciul şi eticheta – nu îşi ridicau privirea mai sus de genunchii mei goi, şi primul lucru – s-au repezit la mâncare. Le-am adus nişte băutură – singura rezervă se mai afla în camera mea, aşa că le-am lăsat suficientă la îndemână. Chiar şi beţi, frica era mai puternică – nu eram în nici un fel de pericol.

– Vreau să văd filamentul, le-am zis apoi.

Schimbară rapid o privire. Ştiau că nu pot refuza un ordin direct, iar ochii le deveniseră deja apoşi de la lichidul consumat, ceea ce le slăbea voinţa. Pe de altă parte, Gareth s-ar fi putut supăra. Însă Nombrum se decise şi mi-l dădu.

– Iată-l,… stăpână.

Nu mi-a plăcut pauza făcută, şi nici felul cum a pronunţat stăpână, parcă cu mai puţină reverenţă decât era necesar – dar am presupus că era din cauză a ceea ce băuseră. Am parcurs rapid filamentul şi ei beau în continuare – în curând aveau să se clatine rău, eram sigură.

Şi, deodată, am îngheţat.

Mesajul nu era cel pe care mi-l comunicaseră ei, nu întocmai – da, Gareth urma să fie atacat de morzi zburători şi, dacă nu era anunţat, ras de pe suprafaţa pământului, dar Geoffrey nu se lupta cu Herbert la Sud – se luptase. Conform filamentului – care era ultimul trimis vreodată de fratele meu – la ora când eu îl parcurgeam, nimeni din armata lui nu mai era în viaţă.

Cei doi vizitatori mă minţeau.

Mi s-a făcut frică.

Nu am ridicat privirea spre ei – mă întrebam cât efect avusese asupra lor băutura. Însă am simţit că ei mă priveau – se uitau la trupul meu gol cu lăcomie şi poftă, ceea ce nu ar fi îndrăznit niciodată dacă Geoffrey ar fi fost viu sau dacă Gareth avea vreo şansă să scape.

Şi oricât de disperată ar fi fost situaţia, Geoffrey nu le-ar fi dat niciodată filamentul unor astfel de oameni.

Nu exista decât o singură explicaţie.

Mercenari.

Fuseseră mercenari de ai noştri, care dezertaseră. Care îi uciseseră apoi pe mesagerii reali şi preluaseră filamentul; aveau de gând să se folosească de el într-o ultimă mascaradă, intrând aici pentru a se feri de khazugi – şi pentru a-şi face poftele cu fosta Stăpână. Nu va mai rămâne nimeni să îi pedepsească, pentru că nu aveau nici cea mai mică intenţie să ajungă la Gareth – din start plănuiseră să îl lase să moară, şi apoi cu filamentul doveditor să obţină adeziunea morzilor, ceea ce era o prostie. Morzii i-ar fi făcut una cu pământul pentru trădarea lor, căci nu apreciau astfel de acte – dar dobitocii ăştia doi habar nu aveau de asta.

Iar eu, eu una aveam o mare problemă.

– Oh stăpână, spuse tărăgănat unul din ei. Stăpână…

I-am privit în sfârşit în faţă. Rânjeau cu bale curgând din gură, încântaţi de ceea ce urma, de ceea ce sperau că urmează.

De ceea ce eu speram că nu urma.

– Băieţi, faceţi o mare prostie, le-am zis rece, încercând să calculez în minte cât timp trecuse de când băuseră prima cană. Nu sunt neajutorată.

– Dar eşti, spuse Cath, cu ochii ţintă la trupul meu, şi făcând un pas spre mine.

În clipa aceea am isprăvit calculele. Trecuse destul.

Le-am zâmbit.

– În regulă, atunci. Luaţi-mă.

Se priviră suspicioşi dintr-odată.

– Ce este?… I-am întrebat. Vă aştept!…

– Aşa e, mormăi Nombrum. Ne aşteaptă…

Nu termină, desigur, fraza. Ochii i se holbară sălbatic în orbite, când otrava îi aprinse sângele în artere şi vene, dând drumul focului clocotitor în interiorul lui. Nombrum urlă dement, şi Cath dădu să se tragă cutremurat înapoi, scăpând la pământ pocalul contaminat din care băuse, dar era prea târziu, apa rea îşi făcea deja efectul.

N-am mai stat să îi privesc cum ard – nu îmi păsa şi nu îmi făcea plăcere. Am urcat în camera mea, ascultând urletele tânguite ale khazugilor peste stepă, şi am aşteptat încărcarea completă a comunicatorului ca să pot lua legătura cu Herbert.

Apoi l-am aprins.

– Eşti bine, iubito?… întrebă el îngrijorat, cu pletele blond-închis căzute în ochi şi o expresie încordată pe faţa lui frumoasă şi hotărâtă. Am simţit ceva cald şi plăcut cum mă invadează – eram bine.

– După ce s-a întrerupt legătura…

I-am arătat filamentul.

– Ştiu, l-aţi terminat pe Geoffrey. Fără asta, Gareth nu va şti ce îl loveşte – morzii or să îl facă fărâme. Or să poată în sfârşit să se răzbune pe cei care i-au ademenit pe planeta asta, le-au măcelărit semenii şi i-au trădat. Şi mie nu îmi va mai spune nimeni pe cine trebuie să iau de soţ – niciodată.

Herbert se aplecă spre ecran. Îngrijorarea nu îi dispăruse cu totul.

– Iubito… de unde ai filamentul ăla?…

I-am răspuns cu cel mai seducător zâmbet al meu.

– Stai să îţi povestesc.

 

autor Oliviu Crâznic

Urmarirea,autor Ion Iancu Vale

Urmărirea

 

Nu mai realiza de când alerga. Să fi fost minute, ore, zile… Câmpia rămânea la fel de fără capăt, dură şi duşmănoasă în uniformitatea ei accidentată. Solul cald şi sfărâmicios îngreuna fuga până la chin, praful îi intra în ochi, în gură, în nas. Iar el alerga, alerga… Auzea în urmă gâfâitul sacadat al câinilor care parcă dinadins nu-l înhăţau, înnebunindu-l cu mârâitul strecurat prin grebla sticloasă, lucitoare a fălcilor lor mari, aşteptând să cadă epuizat şi moale ca o curea udă, ca mai apoi să-l rupă în tihnă.

Şi alerga întruna, cădea, se ridica, scuipa cocoloaşe zgrunţuroase şi amare, de ţărână amestecată cu salivă. Privea din când în când în urmă şi stiletele scânteietoare din ochii câinilor îi dădeau aripi. Dar efortul îndelungat şi groaza densă ca un nor în plinul furtunii îl dădură aproape gata, când, deodată, în faţa lui se ivi pasarela. Cu ultim efort străbătu distanţa rămasă şi înşfăcă disperat una din barele de oţel ale scării cu care era dispusă construcţia şi începu sa urce. Pasarela – sau mai bine zis estacada – era o lucrare foarte ciudată. Părea un lung stâlp dreptunghiular de înaltă tensiune, ce se întindea orizontal de-a lungul câmpiei, până hăt departe. La capătul ei se zăreau acoperişurile şi turlele unui oraş, sclipind ademenitor în lumina ceţoasă a acelei înăbuşitoare zile. Căută de-a lungul estacadei o cale de acces, dar aşa ceva nu exista pe orizontala ei inutilă şi tristă. Îşi trase puţin sufletul încercând să-şi potolească bătăile repezi ale inimii, îşi şterse sudoarea de pe faţa schimonosită de efort şi spaimă şi începu să coboare înapoi, scara pe care de-abia urcase. La un moment dat, tot coborând, îşi aruncă privirea sub el şi fu cât pe ce să se prăvălească în golul de sub el. Pe platoul de beton ce se întindea sub estacadă îl aştepta haita de câini furioşi ce săgetau înălţimea cu boturile rânjite. Spaima îl încercă iarăşi. Urcă din nou portiunea pe care o coborâse din scară şi se prinse cu mâinile de una din barele dreptunghiului metalic. Ajutându-se de picioare, începu să se mişte încet deasupra golului de sub el. Se strecura printre contra fisele oblice ale structurii, ce se întâlneau în unghi ascuţit, şi fiecare nouă mişcare însemna o posibilă alunecare în gol. Ne având nici un fel de asperităţi, palmele abia făceau priză pe metalul lustruit şi încins. Înainta încet, ca un melc, încolăcindu-şi mâinile şi picioarele pe barele estacadei, strângând din dinţi, orbit de sudoare şi de părul ce-i intra în ochi. De câteva ori alunecă până la bara inferioară a estacadei, bălăbănindu-se în gol, dar graţie unui efort supraomenesc, reveni de fiecare dată în interiorul ei, înaintând încet, încet… Pierdu iarăşi noţiunea timpului. Se opri încercând să-şi mai odihnească trupul obosit. Privi în jos şi văzu câinii. Ei îl urmăriseră minut cu minut, centimetru cu centimetru, înaintând şi ei pe pista de beton de sub estacadă.

Acum se opriseră şi priveau corpul suspendat între cer şi pământ. Omul fu cuprins de o stare de indiferenţă. Parcă ceea ce i se întâmpla i se întâmpla altcuiva. Teama îi dispăru ca prin farmec, o linişte supremă îi cuprinse mintea şi trupul chinuit. Mâinile şi picioarele i se desprinseră ca de la sine şi începu să cadă lin, plutind, sfidând legile gravitaţiei.

*

Patul era moale, cearceafurile răcoroase şi curate. Deschise ochii şi albul orbitor al camerei îi răni privirea. Încercă să-şi dea seama ce i se întâmplă şi se ridică în capul oaselor privind în jur. Se găsea într-o cameră de spital cu paturi imaculate, frumos aliniate de-a lungul pereţilor. Era singurul pacient în tot salonul.

Îşi mişcă rând pe rând mâinile, picioarele, capul. Se pipăi atent, metodic. Era întreg şi nu avea nici cea mai mică zgârietură. Nici nu se zdrobise de pământ, nici nu-l rupseseră câinii. Fericit, se întinse în pat şi adormi. Avu un somn lung şi liniştit. Se trezi dintr-odată cu senzaţia că este privit. Rotindu-şi privirea peste paturile goale, observă nu departe, pe o noptieră, două mici statuete de porţelan. Le privi fix, hipnotic. Statuetele, antrenate parcă de privirea lui, prinseră viaţă, se mişcară şi săriră pe podea începând să crească văzând cu ochii, până deveniră două tinere şi frumoase femei. Erau înalte, zvelte, cu păr lung castaniu. Aveau ochi albaştri, trăsături fine şi o piele albă, catifelată. Veşminte subţiri, uşoare, le acopereau trupurile fragile. Păreau gemene. Una dintre ele făcu o reverenţă în faţa bărbatului ce le privea fascinat şi se îndreptă spre uşă, ieşind din cameră. Cealaltă se aşeză pe pat, foşnindu-şi rochia vaporoasă, îl îmbrăţişă, îl sărută prelung, el răspunzându-i fără să şovăie, tacit, înfiorat, şi se iubiră, timpul pierzându-şi iarăşi consistenţa.

Într-un târziu, în salon îşi făcu apariţia cealaltă femeie, ţinând în mâini un platou cu fructe. Fu şocat de faptul că fata zveltă şi suplă, la plecarea din cameră, avea cum pântecul crescut şi deformat de sarcină. Ea aşeză fructiera pe noptieră şi împreună începură să mănânce fructele dulci şi zemoase. Sfârşind de mâncat, fetele, fără să rostească o vorbă, ieşiră din cameră. El rămase în continuare în pat, aşteptând reîntoarcerea celor două. Dar timpul trecea şi ele nu mai veneau. Aşteptarea în singurătatea aceea albă şi silenţioasă începu să-l apese. La un moment dat, se ridică şi se hotărî să iasă afară, sperând să le găsească pe cele două femei. Ieşind, fu izbit de lumina opacă şi de aerul înăbuşitor. Chiar în faţa lui, aşezaţi ca nişte soldaţi în poziţie de tragere, cu boturile pe labe, îl aşteptau câinii. Într-o parte văzu pilonii şi scara metalică în spirală ce urca spre estacada metalică.

Teama îi încleşta din nou mintea şi măruntaiele, trupul tot. Se întoarse brusc, vrând să intre din nou în spital, dar se izbi de un perete de beton. Disperat, se repezi spre scara sclipitoare de metal şi începu să urce…

 

 

autor  Ion Iancu Vale

Acrobaţie , autor Ionela Voicila

Stimata redactie,

Cu ocazia aniversarii revistei FALEZE DE PIATRA eu ii doresc viata lunga si va trimit alaturat cele mai reusite creatii proprii personale din acesti trei ani.Deasemenea va doresc tuturor celor care ati vegheat la bunul mers al editarii revistei, multa sanatate si bucurii de la colaboratori, familie si prieteni!Ionela, cu aleasa pretuire.

Acrobaţie

Am clădit un vis, drum suspendat

Şi îl străbat pe vârfuri, temătoare.

Şi sufletu-mi de vajnic acrobat

Suportă-arsura căii roditoare.

Acolo, între culori de curcubeu,

Cu mâinile în echilibru,

Eu, crucea mi-o veghez mereu,

Puternică, asemeni unui tigru!

Sinusoidă

Ne aflam în Peşti

Şi ,,cât ai zice peşte’’,

Norocul s-a dus pe fundul apei.

Totul a devenit atât de alunecos

Încât prefer să admir apa

Vălurind trecutul.

Roata timpului

Numai ceasul e de vină!

De când a coborât din perete

şi a ieşit din cerc

s-a însăilat pe ecranul telefonului

şi toate firele vieţii s-au încurcat

în limbile-i înveninate de Timp.

Liniştea sufletului

Doamne, nu mi-ai spus cât să urc

când ai pus în mine zborul

şi câte râuri voi naşte

din lacrima dăruită!

Darurile Tale au împletit drumul spre mine

şi liniştea sufletului am primit odată cu ele.

autor  Ionela Voicila

Falezelor de piatră , autor Andrei A. RADU

FALEZELOR DE PIATRĂ

 

Cuget liber, lasă turma

Cu-ale ei vise mărunte;

Peisajele cărunte

Tremurând, își lasă urma

Dincolo de metereze.

Valea Plângerii ne cheamă

Cu poteci de dor și teamă….

Pașii umezi, pe faleze,

Dintr-o lume idolatră

Ne conduc către Niciunde.

– De-ar fi  să fugim, pe unde?

– Pe…Falezele de Piatră!

autor Andrei A. RADU

Kafka – 100 de ani de Metamorfoză, autor Adrian Grauenfels

Kafka – 100 de ani de Metamorfoză

 

 

Pe vremuri timpul era o dimensiune concretă folosită de umani în fragmentarea 

şi măsurarea unor  întâmplări cuantificabile,  aşezate ca mărgele pe o sfoară, marcând evenimente ce se succed linear de la cântecul cocoşului în zori şi până la ultimul scâncet al pruncului adormit în noapte. Acum o sută de ani Franz Kafka a scris nuvela Metamorfoza în care destinul şi transhumanţa individului  din om într-o gâză detestabilă, sunt ecoul transformărilor la care ne supune Timpul. Gregor Samsa, eroul nuvelei trăieşte şi moare în umbra ceasului deşteptător de la capătul patului său, ceasul apare ca un obiect imens şi ameninţător care punctează etapele unei vieţi mediocre, supusă automatismului şi alienării. Ce panică dimineaţa, când Samsa trebuie să se trezească din visurile nopţii, în sunetul strident al deşteptătorului, în huruitul rotiţelor erei  mecanice, în scrâşnetul macaralelor care construiesc o cetate inumană, făcută din traverse de metal care vor rugini cu timpul, din betoane care se vor fărâma după un  timp, şi el Gregor Samsa înfricoşat şi adormit, refuză scurgerea timpului, temporalul, tactul şi metronomia clipelor în  care e obligat să funcţioneze.  

 

  

Iată cum acest timp trece, Gregor pierde ora la care trenul se dizolvă în fumul oraşului industrial, omul nu va ajunge la serviciul său birocratic, este prizonierul unui timp al neputinţei, Samsa începe să se transforme. Dictatura maşinilor asupra omului este deplină. Timpul a fost reîmpărţit în microsecunde şi picosecunde care sunt nişte bătrâne zbârcite în comparaţie cu femtosecundele care şi ele îmbătrânesc chiar cum se nasc. Timpul ne apare infinit în ambele direcţii. Doar omul rămâne captiv într-un spaţiul limitat, sufocant, marcat de ticăitul sincron  al ceasornicul care  numai pentru noi oamenii bate. Pe axa acestui timp relativ, invenţie culturală perfidă  ne transformăm regresiv, după cum demonstrează Kafka în povestea surealistă a metamorfozei lui Gregor punctată de un timp neiertător.  Familia încearcă să-l trezească dimineaţa devreme, ei se roagă de bărbat să funcţioneze logic în cadrul timpului util, deterministic, care îl strânge ca un cleşte de fier , amintindu-i de obligaţii, trebuie să ajungi în timp la gară, la job, la munca robotică apoi  să gonească înapoi la familie care aşteaptă un salariu, trecerea pe la vreo bancă , băcănie sau farmacie.

Dar uite, e deja ora 6 .30, Samsa va rata mecanismele de transport, va rata industria 

în care este şi el un şurub al unei organizaţii reci care respiră şi exhală indiferent de ce simte individul strivit de obiecte, documente, reguli şi ordonanţe. Samsa ratează ocazia efemeră în care legi prietenii, când poţi deschide inima şi discuta deschis despre o cutare ştire sau despre vreo carte citită. Se face ora 7, cineva bate la uşă, Gregor zice mama, cu o voce pe care Gregor nu o mai recunoaşte, vocea mamei vine dintr-un alt spaţiu trecând printr-un tunel al depărtărilor abisale, devine un ţipăt dureros în urechile sale transparente, adaptate la tăcere şi liniştea lungă a cimitirelor în care societatea te aruncă când devii bătrân, sau inutil. Sunetele casei se transformă şi ele în zgomote pulsante, şuierul este cel al mizeriei umane, născute şi expulzate dintr-un uter de formă monstruoasă.

Mama lui Gregor se transformă într-un instrument al naşterii şi al durerii iar el Samsa se naşte din el ca un vierme gol într-un spaţiu fără dimensiuni, în care nu există timp, doar voci neinteligibile. Ba se aude cântecul la vioară al Gretei sora lui Gregor,

care încearcă să-l readucă la normalul rutininier, e deja ora 9,  toate par pierdute

ireversibil, Samsa nu se trezeşte, nici nu mai răspunde familiei înfricoşate de această intolerabilă întâmplare. Prin crăpătura uşii familia zăreşte trupul lui Gregor deformat de timpul arhaic, de involuţia de la om la insectă primară, care va moştenii lumea după eoni şi suferinţă. Cel ce era Gregor, este acum o insectă hidoasă care lasă dâre lipicioase pe podea şi pereţi, care acum doreşte timp, doreşte percepţie, el caută să cerceteze obiectele existenţei sale, totul a devenit tactil, bizar, simte textura şi formele, speranţele mai există, mă voi trezi zice, mă voi spăla, voi lua micul dejun cu ziarul pe genunchi şi o cafea fierbinte, mai este timp zice, ca să sucombe în neputinţa de a descifra ceasul care ticăie invers, mesajul este falsificat de forţe tenebre, de analfabetismul insectei-om. În ultima parte a nuvelei Kafka foloseşte pentru ultima oară noţiunea de timp, două luni sunt necesare ca familia să accepte cu silă starea deplorabilă a fiului.

Camera e golită de mobile, ca Gregor să poată circula nestingherit pe pereţi şi pe plafon, într-o locuinţă-hrubă în care doar sora Grete mai pătrunde ca să-i aducă o hrană scârboasă, potrivită unui animal. Devine familiar cu o lume pământoasă, se simte legat de creaturi cu antene şi mandibule, nu mai are  memorie, ci o lungă litanie interminabilă, un bâzâit şi un foşgăit care îi mută gândurile de la timp şi progres spre o stare de transă, fără emoţii sau amintiri ale vieţii trecute.

Kafka anihilează timpul modern care nu mai permite individului o oră liberă. O simplă oră de refacere, de sfinţenie şi relaxare, departe de constrângerea tehno-temporală.

Totul este monoton, repetativ, predictibil. Timpul este pierdut într-o formulă defectivă

care dezleagă morala de timp şi de spaţiu. Nu putem fii aici şi dincolo. Nu putem

reveni în trecut pentru a repara viitorul. Cauza unidirecţională, deterministă, ne va schimba ireversibil. Urmaşii lui Georg ca şi  cititorii lui Kafka vor deveni făpturi îmbibate de mesajul prăbuşirii timpului.

Insecta odioasă Gregor moare ca să-şi elibereze familia de povară şi pacostea care s-a abătut  asupra lor. La 100 de ani de la scrierea Metamorfozei, Kafka apare ca un bărbat slab, îmbrăcat în negru stând în picioare la porţile unui oraş umbrit de coşuri şi antene imense, de stâlpi electrici înalţi, de trenuri care vin şi pleacă, se aud sirene şi claxoane, avioane care zboară în cercuri fără de centru, el aşteaptă zadarnic clipa în care va fi poftit înăuntru.

Dar această clipă nu va veni niciodată, ea a trecut deja.  

 

autor Adrian Grauenfels– 2012

Paralele regretabile , autor Nicolae Iuga

PARALELE   REGRETABILE

               Pentru a luci cât mai tare faţa pe care noi românii ne-o arătăm unii altora, am fost educaţi, fiecare, încă din familie, să avem măcar două moduri de abordare, două unităţi de măsură. Una este faţa grădinii, a curţii şi a casei şi alta este dosul curţii, fundul grădinii şi cuptoriştea din dos. Un fel de covoare avem pe pat în camera „de la drum” şi cu altele ne acoperim noi noapte de noapte. Şi exemplele pot continua.

              Meteahna de a <părea> in detrimentul lui <a fi> a fost speculată în perioada comunistă şi dusă până la apogeu. Fiecare, în locul lui, trebuia să şlefuiască de zor  imaginea locului de muncă, a satului, până la cea a ţării, sfârşind prin a ne striga satisfacţia vieţii – a aceleia de faţadă bineînţeles – stând la coadă la „adidaşi” [unghii de porc]. Intrebându-mă cum de s-a putut aşa ceva, încerc un sentiment de jenă, când îmi aduc aminte cum eram pus, ca un căţel,  „să fac frumos” şi mai ales mi-e ruşine, că eu, uneori, chiar făceam slujul şi încă mă străduiam să fie cât mai original…

             După Revoluţia din decembrie 1989 şi chiar înainte de acest hotar între lumi, s-au ridicat voci autorizate de-ale românilor şi ne-au cerut tuturor să ne oprim din lustruitul fals pe care-l faceam cu asiduitate vieţii noastre, istoriei noastre, trecute şi prezente şi să o lăsăm mai încet cu „realizărili”. Ne-au spus şi cei cărora doream să le arătăm lustrul oglinzii noastre, că lumina pe care o reflectă aceasta  e artificială, e rece şi neconvingătoare.

             Toate aceste voci au produs prin profunzimea adevărurilor rostite, la început fisuri, apoi largi crevase, în ecranul pe care noi ne vedeam feţi – frumoşii lumii.

            Şi aşa a început demitizarea. Şi a continuat cu prezentarea pe ecranele televizoarelor a certificatelor de 5-6 clase primare ale unor academicieni, generali de armată si ale altor icoane pe care le-am lustruit cu sârg ani de-a rândul.

            Simţind ca şi mine frustrarea despre care încerc să vă spun câte ceva şi încă înainte de mine, un reputat istoric nu a rezistat tentaţiei de a se elibera şi a scris o demult aşteptată istorie sinceră a poporului român, cu care luminează multe unghere întunecate.

            Sigur, în faţa celor care vor să ne îmbătăm în continuare cu apă rece şi a celor ce vor să promovăm mai departe acelaşi patriotism gregar şi primitiv, asemenea cărţi sau asemenea opinii sunt condamnabile. Pentru că – nu-i aşa – poporul român trebuie să ştie că el este cel mai grozav, el are întotdeauna dreptate, el a avut şi are conducătorii cei mai străluciţi, etc, etc.

            De ce să afle poporul nostru că el nu e centrul universului, că nu reprezintă el întreg „corul”, că e doar o „voce” în „corul” Europei şi al Lumii şi că trebuie să se străduiască din răsputeri să nu „cânte” fals şi „vocea” lui să fie remarcată prin acurateţe, vigoare şi profunzime?

           Aşa încât, ne este mai uşor să spunem ce convine, menajând susceptibilităţi şi sensibilităţi . Astfel că trecem uşor, chiar superficial, pe lângă teme „grele” ale trecutului şi chiar ale prezentului, într-o dubioasă duplicitate şi din păcate  într-o cvasiunanimă complicitate.

          De ce să se afle, de exemplu, că pe cât a fost de reală şi admirabilă vitejia dacilor întru apărarea gliei şi a neatârnării, pe atât de reală a fost şi trădarea lui Decebal de către daci. Nu de catre toţi ci doar de unii, nu mulţi, dar suficienţi cât să… Dar atunci, aşa a fost, aşa s-a întâmplat.

          Fără să îmi propun să caut anume fapte care să ateste aceste regretabile paralele, care ne amărăsc sufletul de adevăraţi patrioţi, vin cu un alt exemplu şi întreb precum poetul : „Unde ne erau românii când ne fu  tăiat  Viteazul ?…  Dar atunci aşa a fost, aşa s-a întâmplat…

             Micşorează cu ceva anvergura europeană a lui Mihai Viteazul şi a faptelor de vitejie ale românilor de sub comanda sa cele ce s-au întâmplat în 1601? Puţin probabil dar posibil. Probabil sau nu, posibil sau nu, aşa a fost, aşa s-a întâmplat. Regretabil, frustrant dar adevărat şi făcând un vers involuntar, la întâmplare luat.

             Inchei, deşi din păcate mai am exemple. Multe, parcă prea multe paralele regretabile între fapte măreţe şi crâmpeie de viaţă nedemne ale căror protagonişti sunt fii ai aceluiaşi neam. Contrariaţi, uneori de-a dreptul consternaţi, de diferenţele de abordare acum şi altădată a unor fapte şi evenimente din trecutul poporului nostru şi fiind şi deosebit de captivaţi, uneori până la obsesie de sinuozităţile si meandrele noilor interpretări, va trebui probabil sa cerem Academiei Române să scrie o istorie a trădării la români.Am convingerea că exemplul ar fi urmat şi de alte popoare ale căror frustrări şi idiosincrazii pe teme istorice nu se vor opri doar la faptele în sine ci vor merge până la făptuitorii acestora.

          … Şi totuşi, mă mângâi cu gândul că puterea celor 30 de Arginţi, s-a dovedit altădată pe altă Scenă şi cu alţi Actori…

             autor   Nicolae   Iuga    –     Brad.          18  februarie   2004.

 

Lupul , autor Mihai Ganea

 

 

 

Lupul

 

 

            Eram prin clasa adoua. Locuiam în incinta uzinei de plumb de la Ferneziu. Drumul de piatră cubică, drmul care venea dinspre Baia Mare, trecea pe lângă uzina electrică şi cotea la dreapta peste podul de lemn, şerpuind printre casele colbarilor până la intrarea în plumbărie. Aici se bifurca. Ramura stângă urca spre Podine, unde era cimitirul comunităţii. Aici erau îngropaţi cei care mureau de saturnism, colbarii. Deasupra Podinilor se înălţa coşul de evacuare a gazelor de la rafinăria de plumb şi dezargintare. Aerul era aici greu de respirat. Aerul avea gust. Un gust acru şi înecăcios. Aici locuiam noi. Locuiam alături de clădirea şcolii şi a grădiniţei, dar şi a bisericii  reformate unde mergeau, în ficare duminică, ungurii să se roage. Noi, familia şi vecinii, mergeam la biserica de pe Lunci. La ortodocşi. Parohul, părintele Câmpeanu, ne preda religia. Avea o umbrelă uriaşă, neagră cu spiţe din oţel, pe care o vâra ca într-o teacă, într-um tub de bambus, folosind-o când nu ploua, ca baston. Cu acel baston părintele ne bătea în fiecare sâmbătă, după ce asculta pârele copiilor despre încălcarea poruncilor biblice.

-Dom părinte ! zicea câte unul, Popanu a suduit de Dumnezeu.

Iar Popanu era invitat la catedră unde părintele îl aşeza cu faţa în jos şi îi trăgea cu bastonul la fund, până nu mai ieşea din stofa pantalonilor copilului niciun fir de praf.  Acesta era părintele Câmpeanu. Doamna Livia, învăţătoarea noastră, era fiica lui. Doamna Livia era soţie de ofiţer. Costel, fiul lor, Mureşan Constantin, stătea cu mine în bancă. Ne hârjoneam tot timpul şi ne dădeam reciproc cu tăbliţa în cap. Pe vremea aceea purtam tăbliţe. Fiecare elev avea în ghiozdanul său maron, în ghiozdanul din carton şi cu bretele de in frumos împletite, o tăbliţă. O tăbliţă dintr-un material casant, un condei şi un burete. Buretele era legat cu sfoară, trecută la un capăt, printr-o gaură, făcută anume pentru asta în rama de lemn a tăbliţei. După ce Popanu îşi lua porţia cuvenită de bătaie, noi ăştilalţi  aşteptam tremurând de frică să ne vină rândul. La fiecare.

-Dom părinte ! Cutare a minţit. sau  . . . a furat, sau s-a bătut. Toate, toate păcatele, erau pedepsite cu bastonul. Dar cel mai mare păcat era suduirea de Dumnezeu. Aici părintele era necruţător. Te bătea rău. Rău de tot. Niciodată nu am înţeles de ce Popanu îl înjura pe Dumnezeu. Pentru noi, era un mister. O fi avut el vreun motiv, sau o făcea aşa numai ca să fie băgat în seamă. Ciudat era copilul acela. Şi doar era un copil de numai şapte sau opt ani. Un copil sărac.

După ora de religie, a intrat în clasă doamna Livia. Doamna învăţătoare.

-Copii ! Puneţi toţi pe bancă Abecedarul şi Aritmetica.

Eram obişnuiţi cu asemenea poruncă. Regulat ni se făceau control la ghiozdane şi cărţi. Eram liniştit. Pe ale mele, mama le îmbrăca săptămânal, în hârtie albastră peste care aplica o etichetă, ca pe un timbru, după ce-i lingea bine partea dată cu lipici. Pe etichetă tata scria cu litere mari numele meu şi clasa. Ţineam mult la cărţi. Aveam o pasiune bolnavă pentru ele. Îmi plăcea să stau în sufragerie toată ziua şi să răsfoiesc cărţile din biblioteca părinţilor. Biblioteca îmi plăcea mai mult decât biserica. Asta o îngrijora mult pe mama.

Doamna Livia s-a apropiat de prima bancă. A luat Abecedarul şi Aritmetica primului copil şi i-a rupt primele foi. Noi stăteam îmărmuriţi. Învăţătoarea a procedat la fel şi cu celălalt copil. I-a rupt şi lui, primele foi din carte. Apoi, tot aşa, mai departe. Iar când a făcut acelaşi lucru şi lui Nagy Gabriela, cea mai bună elevă din clasă, am început să plâng. Păi, cum să merg eu acasă cu cărţile rupte ?  Şi încă de cine ? Chiar de doamna Livia. Doamna învăţătoare. Când mi le-a rupt şi pe ale mele, doamna Învăţătoare văzând că plâng, mi le-a vârât, aşa rupte, foile la locul lor, în carte. Mă uitam la ele. Erau foile cu pozele majestăţiilor lor. Regele Mihai şi Regina Elena.  În drum spre casă, am trecut pe lângă casa domnului Maliţa, Casa cu tauri. Casa cu tauri de prăsilă. Domul Maliţa şi o mulţime de săteni din Ferneziu, încolţiseră un lup. Mai mult ca sigur, animalul acela sălbatic se rătăcise prin sat. Coborâse din pădure mai mult decât se cuvenea. Păcătuise bietul animal, iar cineva îl pârâse. Oamenii îl alergau prin ocolul cu gard înalt de peste doi metri. Fără să vreau, m-am oprit şi am privit într-acolo. Priveam oamenii, priveam lupul. Şi în mintea mea totul devenea confuz. Şcoala, cărţile, pozele regelui şi a reginei, umbrela- baston a părintelui Câmpenau, Popanu cel sărac şi îndărătnic, Tanti Livia Învăţătoarea, Costel, Costel şi tăbliţa, tăbliţa şi eu. Mă simţeam asemenea lupului şi-mi plăcea de el.

Lupul se oprise brusc. Realiză că nu poate depăşi gardul. Oamenii se apropiau ameninţători de el. Se apropiau scoţând urlete sălbatice, agitând tot felul de obiecte ciudate. Cuţit, furcă, topor, ciomag. Care cu ce apucase. Cercul se strângea în jurul bietului animal. Acesta, ca şi cum şi-ar fi înţeles destinul şi sfârşitul, îşi zburli coma semeaţă, îşi arătă colţii fioroşi şi începu să urle şi el. Urletul lupului, urletul morţii. A urmat măcelul.

În drum spre casă, am realizat că uneori o zi poate însemna mult în viaţa omului. Am realizat că uneori poţi trăi într-o zi cât alţii într-o viaţă. Am înţeles şi văzut că omul este cel mai sălbatic animal de pe pământ.

 

 

autor Mihai Ganea

 

 

 

 

 

Motoreta Mobra, autor Mihai Ganea

Frumoasă mai era motoreta aceea. Frumoasă şi unică. Nu mai era alta ca ea pe stradă sau în comerţul socialist de bunuri de larg consum. O vedeam în permanenţă frumos aşezată în vitrina magazinului de lângă gară al OCL-ului, aparţinând Organizaţiei Comerciale Locale, Produse Industriale, Baia Mare. Grozav ce îmi plăcea motoreta aia. O visam până şi noaptea. Uite aşa, mă trezeam uneori şi visam cu ochii deschişi la ea. La motoreta Mobra. Câte nopţi oi fi visat eu, nu ştiu dar un lucru e sigur. Nu m-am lăsat până nu am strâns bani. Banii necesari pentru a da avansul la prima rată. Motoreta aceea se putea cumpăra şi în rate. Pentru asta, trebuia să fii om al muncii, să fii angajat ca salariat cu vechime în câmpul muncii de minim şase luni. Şase luni, asta era. Şase luni. Şase luni şi buletin. Buletin de identitate. Buletin de Baia Mare. Frumoasă mai era motoreta aia Mobra. Mă uitam la ea cum stătea acolo în vitrină. Închideam ochii şi-mi imaginam că zbor. Că zbor cu motoreta prin oraş, prin oraş şi mai departe, mai departe, mai departe . . . spre Satu Mare sau Cluj sau, de ce nu, chiar spre Bucureşti. Frumoasă mai era motoreta aceea. Roşie, cu ţeava de eşapamernt nichelată, cu turbină de aer pentru răcirea cilindrului, cu ghidonul acela, nichelat şi el, cu jantele şi spiţele sclipitoare, o bijuterie . . . iar şaua, şaua aceea neagră şi lucioasă, parcă te îndemna să o încaleci. Să o încaleci şi să dai pedală. Apoi, să accelerezi plecând în trombă aşa, în trombă ca la raliuri. Am visat mult la motoreta Mobra. Aşa că nu e de mirare că atunci când am terminat facultatea de medicină şi am devenit om al muncii cu acte în regulă, primul lucru la care m-am gândit atunci când am luat prima mea leafă, a fost să-mi cumpăr, bineînţeles în rate, motoreta aia roşie care mă obsedase atâţia ani. Ani de studenţie.
Era vară, era soare. Strada era plină de lume. Eu eram mândru. Mândru şi emoţionat. Împingeam de ghidon motoreta proaspăt achiziţionată purtând pe cap o cască roşie, roşie şi ea, încadrată de nişte ochelari fumurii de protecţie, cum poartă orice motociclist care se respectă. Mânuşi de piele nu găsisem, aşa că m-am mulţumit cu cele de lână făcute de mama, dar cărora le tăiasem jumătate din degete, aşa cum văzusem eu într-un film cu motociclişti la cinematograful “Minerul” din centru vechi al oraşului. Mergeam spre Valea Roşie. Aici locuia prietenul meu Noni. Noni a lui Hailac Feri, unul din foştii colegi de muncă ai lui Loli, de la Flotaţia Centrală. Feri Hailac şi fiul său se pricepeau la motorete. Apariţia mea acolo a fost o adevărată sărbătoare. Rar vedeai acolo o motoretă nouă. Şi niciodată, cred, un medic nou cu o motoretă Mobra nouă. Feri Hailac, era într-al nouălea cer. Avea ocazia să pună în stare de funcţionare şi să pregătească pentru rodajul indicat în cartea tehnică a fabricantului de la Braşov, o motoretă nouă. Îi lăsa gura apă, cum s-ar zice, i se scurgeau ochii după minunăţia aia de motoretă. Aşa că imediat s-a apucat de treabă. Câte nu erau de făcut. Frânele. Astea trebuiau reglate fiecare în parte. Mai întâi faţa, apoi spatele. Tamburii abrazivi trebuiau să fie aşezaţi corect şi la distanţă milimetrică de carcasa metalică a butucului roţii. Apoi, jenţile. Păi astea trebuiau să fie bine echilibrate, iar spiţele, ei bine, spiţele trebuiau să fie intinse corespunzător până scoteau, la lovire cu levierul, ca un diapazon, sunetul acela echivalent cu “la-ul” oboiului după care se acordează o orchestră simfonică. Ce mai încolo şi încoace, era o groză de treabă cu motoreta aia nouă. La final, Feri Hailac a turnat dintr-o sticlă preţioasă un lichid gălbui care conţinea doza de ulei special pentru Mobra mea, într-o sticlă cu benzină de CO75. Am scos din buzunar cheia de contact de care şi atârnasem un breloc cumpărat special pentru asta. Feri a răsucit cheia şi a apăsat triumfător pedala de pornire. Ce fericire ! Ce sunet divin ! Ce relanti silenţios şi grav. O muzică divină, cerească, ce mai ! Chiar că eram emoţionat. Mai ales că apăruse şi Geta, nepoata lui Feri care locuia în cartierul Săsar. Ce frumoasă mai era şi Geta. Avea 15 ani şi semăna cu Abba blondă. Am plecat pentru cateva moment la Alimentara din colţ. După bere şi prăjituri. Feri a zis să iau şi un sfert de rom. La el, berea nu merge decât cu rom. Şi uite aşa a trecut timpul şi ziua aceea minunată, iar spre seară am urcat pe mobră şi am luat-o pe străzi lăturalnice spre casa mea de lângă miliţe, tremurând de spaimă să nu mă prindă vreun miliţian şi să-mi ceară permisul de conducere. Asta era problema mea acuma. Permisul de conducere.
La Miliţia din Baia Mare, Maramureş, comandantul circulaţiei rutiere era tovarăşul maior Lupaşcu. Tovarăşul Lupaşcu din Filipeştii de Pădure. Fain om. Înalt şi jovial. Un tovarăş miliţian bine informat. Ştia o sumedenie de lucruri, printre care şi acela că am o motoretă Mobra. Locuiam vis a vis de localul Miliţiei, mai precis la câţiva metri poarta mea de a lor. Intrarea de pe strada Şteampului, cum se spunea atunci. Ne vedeam zilnic şi ne salutam uneori. Mai mult eu. Asta pentru că, deşi eram doctor, majoritatea miliţienilor nu-mi răspundeau la salut. Eram cunoscut acolo. Eram cunoscut după dosar. Dosarul meu de cetăţeam al Republicii Socialiste. Dosarul meu de securitate. Tovarăşul maior Lupaşcu, Lupaşcu din Filipeşti de Pădure era bine informat. Ştia, printre altele şi de faptul că eu mai circul cu motoreta Mobra şi fără permis de conducere. Mai ştia că am depus nişte acte în acest sens, cerând o programare pentru o examinare în vederea obţinerii acelui permis necesar pentru a conduce pe drumurile publice o motoretă Mobra. O motoretă propulsată de puterea unui cilindru de 49 centimetri cubi. Ştia tovarăşul maior Lupaşcu multe lucruri de-ale mele şi de-ale miliţiei. De-ale miliţiei şi securităţii. Ştia de tata. Ştia de mama. De tata, de mama şi de pozele regelui Mihai şi ale reginei Maria, găsite în fosta noastră locuinţă din Ferneziu, devastată de securitate. Ştia totul. Ştia şi de Antonescu. Că mama grijulie, atunci când a ascuns pozele majestăţilor lor, a ascuns-o şi pe a Mareşalului. Aşa, ca să fie acolo. Să fie acolo când vin americanii. Că mama, săraca, toată viaţa i-a aşteptat pe americani. I-a aşteptat toată viaţa pe americani. Pe americani şi pe Hristos . . . .
Toate acestea îmi treceau prin cap în timp ce aşteptam în anticamera biroului tovarăşului maior Lupaşcu, Lupaşcu din Filipeştii de Pădure, comandantul miliţiei de la serviciul “circulaţie” din Baia Mare, Maramureş. Trecuse o jumătate de an. O jumătate de an de când depusesem actele pentru examen. Examen de permis. Permis pentru motoretă. Pentru motoreta Mobra. Întrevederea a fost scurtă. Întrevederea a fost, ca să zic aşa, încă o mostră de teroare jovială comunistă. Atunci nu înţelegeam ce-i aia. Atnci nu înţelegeam nimic.
-Tovarăşe maior Tovarăşe commandant ! Am primit o adresă din partea dumnevoatră prin care sunt anunţat că nu mi s-a aprobat să dau examen pentru permis. Pentru permis de conducere a unei motorete.
-Aşa este, tovarăşe doctor ! Nu am aprobat să daţi acest examen.
-Păi, de ce, tovarăse maior, de ce ? Ne era mai elegant să dau examenul şi apoi, să aveţi grijă să nu-l promovez ?
-Ei, tovarăşe, noi organele de miliţie suntem corecţi. Partidul şi miliţia este corectă. Dumneta ştii că ofiţerii superiori ai Uniunii Sovietice nu au permis de conducere auto ?
-Greu de crezut, tovarăşe maior şi chiar nu cred aşa ceva, dar nu înţeleg, ce legătură are acest lucru cu mine şi permisul meu.
-Asta e, tovarăşe doctor, uite că are. Are legătură, şi încă un serioasă. Dumneta îţi închipui ce valoros este un ofiţer superior al Armatei Uniunii Sovietice ? Poate cineva să-şi asume responsabilitatea privind viaţa preţioasă a unui asemenea om ? Gândiţi-vă, oare poate fi pus un general al armatei Uniunii Sovietice să conducă o maşină, motocicletă sau . . . sau o motoretă pe stradă ? I se poate, oare da permisiunea unui asemenea on valoros, de a-şi pune viaţa sa preţioasă în pericol, riscând o accidentare într-un eveniment rutier conducând un vehicol ? Înţelegeţi asta, tovarăşe doctor ?
-Nu ! Nu prea . . .
-Grav, tovarăşe, foarte grav, tovarăşe doctor !
Tovarăşul maior Lupaşcu, Lupaşcu din Filipeştii de Pădure, s-a ridicat în picioore. S-a ridicat de la biroul său în piciare şi a continuat autoritar.
-Dumnevoastră, tovarăşe doctor, aţi avut un parcurs professional asccendent. Aţi muncit la mină la Herja, la Phoenix ca muncitor, la Fabrica de pâine şi la Trustul de construcţii locale. Aţi terminat liceul şi facultatea. Sunteţi doctor şi aveţi viaţa înainte. Înaintaţi în grad ca un ofiţer superior al Uniunii Sovietice. Nu pot să semnez ca dumnevoastră să vă pierdeţi viaţa într-un accident de circulaţie. Nu pot să semnez. Intelegeţi asta ? Bine ! Dacă nu, asta e, bună ziua !
-Bună ziua şi . . . să trăiţi tovarăşe maior, tovarăşe comandant !
Am ieşit în stradă. Soarele m-a izbit puternic în ochi. Eram năucit. Năucit, dar fericit. Fericit că scăpasem doar cu atât. Putea să fie şi mai rău. Ce dacă eram doctor, conta ceva, conta asta undeva ? Conta că aveam facultate ? Aş ! Prietenul meu Ghiţă Talpoş, Talpoş Gheorghe din Tăuţi de Sus, era inginer. Ghiţă era înginer la Uzinele Mecanice de Utilaj Miner, deci om cu facultate, şi într-o seară l-au bătut măr în arestul miliţiei din Baia Mare. Ghiţă Talpoş, inginerul Ghiţă Talpoş din Tăuţi de Sus, era rău de gură. Era rău de gură şi cu antecedente. Eram fericit că scăpasem uşor. În poarta casei strălucea în soare roşie şi nichelată motoreta mea. Motoreta mobra. Frumoasă mai era motoreta aia. Motoreta mobra.

Epilog.
Americanii aşteptaţi de mama nu au venit. La Hristos, mama a ajuns, dar numai după ce miliţia şi securitatea locală, au trimis-o la Sighetu Marmaţiei să-şi ispăşească pedeapsa.
La rândul meu am înţeles atunci, în sfârşit, un lucru. Comuniştii nu au trecut, nici viitor, comuniştii au doar prezent. Lumea asta era a lor iar eu, doar trăiam în ea. Nu-mi rămânea decât să rezist, pentru ca rezistând, să exist atât cât va vrea Dumnezeu în ea.

autor: Mihai Ganea

Ionuţ Caragea – poeme din volumul ”Suflet zilier”

Suflet zilier

 

vă voi spune povestea sufletului

ce-şi poartă sacul de carne în spate, rândaş al umbrei

al pământului şi constructor de vise

 

vă voi spune povestea sufletului istovit la porţile inimii

cerându-şi porţia de fericire

un petec pentru sacul de carne putrezită

să nu miroasă încă a moarte

 

vă voi spune povestea sufletului şomer

cerând ceva de-ale gurii

la colţul buzelor

 

vă voi spune povestea sufletului aruncat

în sacul fără fund

să nu-l mai găsească nimeni

nici cel mai lacom dintre cei cu mâinile lungi

 

Primul pas spre eternitate

şi iată-mă plecat spre eternitate

ca şi cum ar fi la o aruncătură de lacrimă

la o aruncătură de stea

primul pas este cel mai dificil

este viaţa

ca zborul între două oglinzi

separate de timp

este viaţa

ca râul ce izvorăşte din inima mea

şi curge prin capilarele acestui univers

cu ochi galactici

este viaţa

ca gura ta ce aşteaptă respiraţia mea

să-ţi împrospăteze sufletul rarefiat de absenţe

este viaţa

ca urechile tale ce aşteaptă apropierea paşilor mei

zigzagaţi de dureri şi ispite

este viaţa

ca visul unor alte emisfere cerebrale

captive în dimensiunea misterului

este viaţa

ca poemul acesta ce se hrăneşte

cu propriile mele cuvinte

distorsionate

de gravitaţia albului

 

 

autor   Ionuţ Caragea

Câştigătorii concursului de proză scurtă: ”Peregrinări”, Dublin 2012

Concurs organizat de  Centrul de excelenţă în Promovarea Creativităţii Româneşti – Dublin :     http://hopernicus.falezedepiatra.net/CentruldePromovareaCulturiiDUBLIN/

 

http://static.issuu.com/webembed/viewers/style1/v2/IssuuReader.swf

Open publication – Free publishing – More concurs

 

 

LOCUL I:  SUFLETUL PĂMÂNTULUI, autor Nicolae Cirstea

Luna se gudura pe lângă nişte nori tuciurii şi zdrenţăroşi, promiţându-le teritorii în noapte de vor alunga degrabă soarele ori măcar de-i vor lua din strălucire, doar aşa, pentru orgoliu propriului halou. Nu de alta, dar cine altcineva să grăbească drumeţii să găsească un han sau să trezească haitele de lupi flămânzi?

Soarele roşu însă mai clipi de două-trei ori şi vânticelul iscat deşiră norii năimiţi la rele. Lupii s-au întors în bârloguri, căutând nedumeriţi care la lună, care la soare. Şeful haitei a urlat prelung şi a ieşit iar din bârlog. Lupoaicele l-au urmat de îndată, în ordinea autorităţii câştigate cu colţii, adulmecând mirosurile pădurii. Puii cei mari stăteau încă ascunşi, pe când cei mici îşi făceau de lucru printre picioarele adulţilor.

Încă un urlet înfiorător şi haita porni în goană prin noapte. Ierbivorele se grăbiră care încotro căutând şansa unei noi zile de teamă…

”Sunt ai noştri şi ei…” şi-a spus moş Manole care tocmai ieşise din pădure şi căuta să ghicească drumul spre sat. Căra în spate un coş mare plin cu pământ galben, trebuincios la oalele lui. Era greu tare, că-l umpluse peste măsură, aşa ca gospodarul care decât să facă două drumuri cu umplutură pe jumătate, mai bine face unul singur şi cu folos. Timpul câştigat îl petrecea mângâind pământul şi din mâinile lui fecunde izvorau forme nemaivăzute de oameni. Nu-i vorbă, făcea şi oale pentru vânzare, că altfel din ce să trăiască?

Dar şi oalele abia de mai aveau căutare. De când cu libertatea, până şi-n satele pădureneşti ajunsese civilizaţia şi chiar dacă se construiau încă din lemn, casele ascundeau de-acum televizoare, frigidere şi maşini de gătit cu gaz ori plite electrice. Ei, şi o dată cu aparatura veniseră şi felurite oale, cratiţe şi farfurii din te miri ce materiale. O dată a şi râs, când a venit o cucoană să le vândă nişte oale făcute, zicea ea, din materialul din care se fac şi rachetele americane, alea de se duc pe lună.

– Şi ce, io-mi trimit tocana în spaţiu? a întrebat-o Manole pe doamna cu oalele şi sătenii au râs. Apoi, cât se poate de serios i-a spus femeii că ce bagă muierea lui în cratiţă o dată, nu face nici a cincizecea parte din cât costă cratiţa minune şi că de-aia nu găseşte rostul minunii spaţiale. Dar ca să nu se simtă ofensată de cele zise, Manole a invitat-o acasă, că nevasta tocmai făcuse sarmale într-o oală de-a lui, de pământ. Femeia era uimită şi încântată. A zis că n-a mâncat niciodată ceva atât de bun şi la plecare a cumpărat cinci oale de la moş Manole.

De cele mai multe ori mergea dimineaţa în pădure. Ştia el câteva locuri unde pământul se păstra mereu umed şi, sub stratul de frunze şi o pojghiţă negricioasă, găsea lutul galben ca aurul. Dar acum rămăsese fără pământ fiindcă avea de onorat o comandă mai mare. Erau unii din Anglia, care mai cumpăraseră de la el. Pe englezi îi adusese acum câţiva ani un nepot, cam puşlama el, dar şi descurcăreţ foc de multe ori. Îi văzuse la oraş că le plac obiectele ceramice şi le-a vorbit de unchiul lui.

Când i-au poposit în curte, englezii s-au minunat atât de tare de oale încăt au cumpărat tot ce le arătase. Nici măcar n-au încercat să negocieze, atât erau de încântaţi. Asta i-a reproşat nepotul mai târziu, că de-l lăsa pe el să spună preţurile, cu siguranţă ar fi avut cu jumătate mai mulţi bani în chimir. Dar moş Manole avea preţ fix pe oalele lui şi nu căuta să păcălească pe nimeni. Ca să-şi înveselească nepotul i-a dat şi lui ceva bani de buzunar.

La vreo două luni englezii i-au intrat iar în curte. Aşa a aflat că erau anticari şi că produsele de ceramică aveau mare căutare în magazinele lor. Acum veniseră cu o dubiţă albă, hotărâţi să-i ia şi mai multe oale, dar moş Manole nu avea prea multe făcute. Englezii i-au spus că pot aştepta două săptămâni şi că-şi vor căuta cazare la oraş. Dar casa în care copilărise olarul era goală, că mamă-sa numai ce trecuse în lumea drepţilor. Acolo i-a cazat pe englezi şi aceştia s-au bucurat şi de două săptămâni de olărit cu moş Manole. Nepotul, cu gînd să sporească banii în buzunarul unchiului, gândind că va primi şi el parte de-acolo, le-a vorbit de formele ciudate pe care moşul le făcea şi pe care nu le arăta multor oameni. Asta nu i-a plăcut lui moş Manole, dar a cedat stăruinţelor englezilor. Când au văzut că ceea ce pe dinafară părea un hambar dărăpănat era de fapt la interior un adevărat muzeu, englezilor li s-a tăiat respiraţia. Pe pereţii văruiţi în alb strălucitor erau fixate rafturi din lemn negeluit şi pe ele stăteau lucrările olarului. Erau felurite spirale, globuri perfecte, forme neregulate, animale, păsări şi peşti, toate din pământ ars, unele smălţuite şi vopsite în culori vii, altele în stare brută.

– Ce sunt astea? a întrebat un englez când i-a revenit vocea.

– Sufletul pământului! i-a răspuns moşul şi englezii au râs. El n-a râs. Atunci au priceput şi ei că omul vorbea serios. L-au rugat să le vândă din obiecte, erau pregătiţi să plătească oricât. Moşul i-a dezamăgit spunându-le că aceste obiecte nu părăsesc locul şi cu siguranţă nu pleacă din ţară.

Cu gândul la profit, unul i-a propus să vină în Anglia, că-i pune la dispoziţie tot ce are nevoie, numai să-i facă şi lui obiecte ca cele de pe rafturi. Şi moş Manole a acceptat, mai devreme decât se aştepta până şi nepotul. A acceptat cu gândul la bani, că pruncul unuia dintre feciori i se născuse cu o malformaţie, dar din lipsă de bani nici nu gândeau la operaţie.

În Anglia l-a luat şi pe nepot, să-i fie translator. A ars mult pământ pe-acolo şi anticarii erau mulţumiţi. A strâns bani pentru operaţia pruncului şi i-a trimis în ţară. Lucrurile mergeau bine pentru toată lumea, poate mai puţin pentru puşlamaua de nepot. Acesta prinsese gustul pariurilor şi mai mereu era prezent la cursele de cai. Deşi avea parte din ce lucra olarul, nepotul mereu se pngea de bani. Moş Manole simţea că-şi scăpase nepotul din mână şi că drumul pe care apucase acesta sigur îl va duce la pierzanie. Ş-apoi îi era dor de casă, de muiere şi feciori, de nepotul operat care deja putea alerga prin curte.

Când le-a spus că pleacă, englezii l-au înţeles. Nepotul sub nicio formă nu înţelegea şi a făcut tot ce i-a stat în putinţă să-l facă să se răzgândească. N-a reuşit şi cum anticarii nu-i găseau rostul în lipsa unchiului, a revenit şi el în ţară.

Moş Manole era fericit. Englezii îl vizitatu de două ori pe an şi se mulţumeau cu vase, căni şi oale de pământ. De-acum şi feciorii lui aveau televizoare în casele lor, frigidere şi maşini de spălat rufe. Cu banii câştigaţii din oale cumpărase încă două dealuri cu pruni de la unii de-au plecat de tot din ţară şi le-a dat în grija băieţilor. Cu fânul de pe dealuri dat crescătorilor de animale şi din sutele de litri de ţuică vândute orăşenilor în târg, familia lui moş Manole n-avea grija zilei de mâine.

Şi el continua cu oalele lui. Asta până într-o zi, când a găsit lacătul de la hambar spart. Îi dispăruseră lucruri. Se întâmpla asta după ce nepotul îi adusese nişte nemţi şi insistase să le arate şi lor muzeul. S-a lăsat convins într-un târziu, numai să scape de gura puşlamalei. Nemţii puseseră ochii pe două obiecte şi erau gata să plătească cinci sute de euro pe ele. Moşul i-a refuzat. Dar tocmai alea două îi dispăruseră din muzeu…

A doua zi l-a prins pe nepot în hambar.

– Unchiule, mai lasă-mă să iau două bucăţi, că pe-alea de ieri le-au spart nemţii, s-a rugat nemernicul de nepot. Cu banii luaţi mă fac om de treabă! a promis el.

Moşul nu l-a certat. L-a luat de braţ şi l-a dus în casă. Dintr-un scrin a scos o sumă mare de bani şi i-a spus:

– Ia-i şi pleacă din ţară, că ai vândut sufletul pământului. Pleacă şi nu te mai întoarce, că locul tău nu mai e aici. Du-te după nemţi…

La sfârşitul săptămânii, după slujbă, i-a chemat pe toţi oamenii din sat să-i vadă muzeul, apoi împreună cu feciorii lui a pus toate obiectele în saci de cânepă şi au plecat cu căruţele către lacul de acumulare din apropiere. Optzecişiopt de saci au descărcat din căruţe şi opt drumuri au făcut cu barca până în mijlocul lacului. Acolo moş Manole le-a deşertat cu grijă, că nu voia să le spargă. Voia să le redea pământului exact aşa cum sufletul lui le modelase.

De-atunci făcea doar oale, căni şi străchini. Şi lumea cumpăra încă. Cele mai multe i le cumpărau englezii. Pentru comanda lor fusese acum, seara, în pădure, că-şi anunţaseră vizita.

– De ce nu-ţi chemi feciorii să te ajute? l-a întrebat un vecin când l-a văzut trecând prin faţa crâşmei. Moş Manole s-a apropiat, a sprijinit coşul de zid şi a intrat.

Cucul ceasului din crâşmă tocmai cânta de nouă ori când s-a aşezat pe un scaun.

– Dă-mi o bere, a cerut el crâşmarului. Apoi i-a răspuns şi vecinului că dacă l-ar ajuta cineva, copiii lui sau vreun străin, n-ar mai putea spune cuiva că oalele sunt ale lui şi n-ar mai putea garanta pentru ele. Omul n-a înţeles dar nici n-a insistat. Avea însă altă nedumerire:

– De ce oare te-oi fi întors tu, Manole, io nu pricep nici să mă arzi cu ceară…

”Că-mi era dor de familie, de pământ, că nu ştiu nici măcar cum se zice dor în engleză…” gândea moş Manole, dar cum o spusese de-atâtea ori şi lumea tot nu pricepea, a oftat şi a arătat cu degetul către ceasul de pe perete.

– Vezi, vecine, eu sunt ca orătania din ceas, am şi io un arc ce m-a tras înapoi…

autor  Nicolae Cîrstea

LOCUL II: POVESTEA CERȘETORULUI AFGAN, autor Bruno Stefan

Am un prieten bogat, care are mai multe magazine în centrul Capitalei: rotiserii, fast-food-uri, cabinete medicale, veterinare, de avocaţi, etc. Acum vreo 7 ani s-a aciuat lângă una din rotiseriile lui un orb insoţit de o căţea. Când nu avea ochelarii pe nas era înspăimântător, căci avea ochii scoşi. După ce primea de la vreun client sau de la vânzător o bucată de pui, se retrăgea într-un colţ, mesteca bine carnea şi o scotea să i-o dea câinelui care-l însoţea. Intrigat de comportamentul lui ciudat, care-i alunga clienţii de la rotiserie, prietenul meu s-a hotarât să stea de vorbă cu el. L-a chemat in biroul lui, dar el a refuzat să intre dacă nu intra şi căţeaua lui. Miraţi de ataşamentul lui faţă de un caine, ne-am hotarât să-i ascultăm povestea.
– Tatal meu a fost mollah-ul oraşului Kabul. El a fost cel care a organizat apararea orasului la invazia ruşilor. Credea mult în valorile civilizaţiei americane şi a inceput tratative cu ambasada SUA pentru sustţnerea rezistenţei afgane. Lupta de guerila pe care a dus-o de la inceput a creat o solidaritate uriaşă între afgani şi el a primit sprijin din toate colţurile ţării. Dar într-o zi, sub pretextul ajutorului islamic, în oraşul nostru au intrat trupele saudite. Au ocupat poşta, gara, radioul, spitalele şi toate punctele cheie din oraş, spunând că vor să organizeze mai bine apărarea în faţa ruşilor. Tata nu l-a privit cu ochi buni de la început pe liderul lor, Osama bin Laden, căci părea viclean şi cu scopuri ascunse. Antipatia a fost reciprocă, dar nu s-a manifestat o bună bucată de vreme. Când Osama l-a proclamat mollah peste oras pe un alt afgan, dându-l la o parte pe tata, acesta a reacţionat cerându-i să parasească ţara. În acea noapte seraiul nostru a fost atacat de saudiţi, tata a fost omorât, la fel şi mama şi fratele meu cel mare, iar mie mi-au scos ochii, urmând să mă omoare a doua zi, împreuna cu celălalt frate şi cu sora mea. Cum cunoşteam toate cotloanele casei, am reuşit să fug şi să mă ascund în casa imamului de la periferie – vechi prieten cu tata. La scurt timp Osama a declanşat razboiul cu americanii, iar Kabulul a fost continuu bombardat. Într-o noapte o bombă a atins casa imamului strivindu-ne pe toţi sub ruinele ei. Eu am nimerit sub masă, dar nu mă puteam mişca pentru că deasupra mea erau mormane de moloz. I-am strigat pe toţi din casa, dar nimeni nu mi-a raspuns şi cred ca erau morţi cu toţii. Eram convins că voi muri şi eu, căci nu stiam cum pot să ies. Într-un târziu am auzit un lătrat de câine. Am strigat şi câinele şi-a dat seama unde eram. A reuşit să-i alerteze pe vecini şi m-au scos de sub dărâmături. Au venit cei de la Salvare şi au vrut să mă ia la spital, dar eu am fugit de teama să nu incap iar pe mana saudiţilor. Atunci căţeaua a venit după mine. De parcă ar fi inţeles totul fără să-i vorbesc, m-a scos din oraş pe drumuri ascunse, ferite de paza oamenilor lui bin Laden şi, după 10 saptamani de rătaciri prin tot felul de aşezări, am hotărât să părăsesc ţara. Căci întreg Afganistanul era bombardat, chiar şi munţii cei feriţi şi plini de peşteri secrete. Însotit de această căţea, am traversat munţii şi am ieşit din ţară pe la Bala direct în Turkmenistan. Am bătut la porţile mai multor căpetenii turkmene care, în trecut, apelase la ajutorul tatălui meu, rugându-i să mă ajute să-i îndepartez pe saudiţi din Afganistan. Amăgiţi însă cu ideea îmbogaţirii cu petrolul din Marea Caspica, cei mai mulţi lideri nu mai voiau să audă de ţara mea – se temeau şi de ruşi şi de americani şi de saudiţi şi nu voiau să aibă vreo atitudine vrăjmaşa faţă de ei. Aşa că am plecat mai departe în Armenia, apoi la kurzii din Turcia şi, negăsind sprijin nici la ei, am urcat în Bulgaria şi apoi în România. Am ajuns aici după 6 luni de mers, în cea mai mare parte pe jos, dormind pe marginea drumurilor şi mâncând ce imi dădeau oamenii sau ce gasea caţeluşa asta. Cu cât mă îndepărtam de ţara mea, cu atât interesul şi dorinţa de a ajuta Afganistanul scădeau simţitor. În Bulgaria şi în România oamenii nici nu stiu unde e situată ţara mea pe hartă, iar comunităţile musulmane nici nu vor să ne ajute în vreun fel. Eram convins cîă voi merge mai departe pana la Bruxelles sau chiar mai departe în SUA, dar caţeluşa s-a îmbolnăvit. Picioarele o dor şi nu mai poate face drumuri lungi, iar dinţii i s-au stricat şi nu mai poate mesteca fără dureri. Aşa că ne-am oprit aici în Bucureşti de câţiva ani. Am găsit o vreme un frate musulman care m-a lasat să-l ajut la shaormerie, dar când clienţii i s-au împuţinat nevasta lui a dat vina pe înfăţişarea mea şi a trebuit să plec. Am vrut să predau pe undeva limba şi literatura arabă, caci aceasta erau specialitatea mea la Kabul, dar n-am gasit pe nimeni interesat aici. Şi am continuat să cerşesc ca sa am cu ce s-o hrănesc pe căţeluşa mea şi să strâng ceva bani pentru a o putea vindeca. Dacă ea m-a salvat de la moarte şi m-a adus până aici, sunt dator şi eu s-o salvez, ca să mergem mai departe. Ştiu sigur că dacă voi
ajunge în America soarta ţării mele se va schimba.

Prietenul meu afacerist l-a luat pe cerşetor şi l-a dus la cabinetul lui veterinar. Nu ştiu ce s-a întâmplat mai departe, căci el nu s-a mai arătat langa rotiserie. Uitasem de el, căci au trecut 7 ani de-atunci, dar ieri prietenul m-a sunat să-mi spuna ca a primit o scrisoare de la cerşetor. A ajuns in SUA, preda la Universitatea din Madison, Wisconsin şi speră să se reîntoarcă în Afganistan în anul următor cu sprijinul autorităţilor americane. M-a uimit modul în care a încheiat scrisoarea: “Mulţumesc lui Allah pentru milostivenia lui şi il rog să mă ierte că ma închin şi lui Hristos, pe care îl implor să aiba grijă de tine, aşa cum tu ai avut grijă de căţeluşa mea”.

autor  Bruno Stefan

LOCUL III:  SCHENGEN, autor Ionel Mony Constantin

 Jean Pierre Melon ieşi pe uşa de la Les Toillettes Publiques şi grăbi pasul, coborând în viteză străzile in trepte ale oraşului vechi. Pavajul de piatră cubică devenise alunecos sub ploaia măruntă care începuse să se cearnă odată cu lăsarea întunericului Piciorul drept i se poticni într-o denivelare şi fu cât pe ce să cadă, dar se reechilibră şi strânse cu grijă la piept servieta diplomat, înjurând printre dinţi admirativ:

-Merde! Are mai mult de două sute de ani şi e ca nou, l-au făcut încă din vremea Revoluţiei şi n-au schimbat nimic. A rămas intact şi în timpul bombardamentelor, pendant la guerre.

Se opri o clipă, ridicând zgribulit gulerul pardesiului şi îşi trase mai pe ochi borul pălăriei negre de fetru. De unde se afla, înainte de a coti spre oraşul nou, se mai putea vedea încă turnul şi ceasul luminos de la L’hôtel de Ville. Estompată de distanţă, răsună prima strofă a Marseillesei şi apoi cele şapte bătăi care marcau ora exactă.

Dădu colţul şi încercă să scruteze semiîntunericul străpuns de reclame. Câteva buticuri îşi reduseseră intensitatea luminilor iar la galeriile Lafayette angajaţii senegalezi îmbrăcaţi în combinezoane portocalii începuseră deja să şteargă vitrinele.

Se uită îngrijorat la ceas, până la Supermarché mai erau câteva sute de metri, trotuarele începuseră să se golească şi Jean Pierre risca să-i piardă din nou…

Auzise despre ei de vreo săptămână. Îşi schimbau mereu locul, puteau fi văzuţi mai ales noaptea în zonele aglomerate din preajma marilor magazine, o pereche între două vârste, însoţiţi de o puştoaică mărunţică, negricoasă, care începea să cânte la un instrument ciudat de câte ori se apropia cineva. Ahmed algerianul din tura de zi îi întâlnise primul, la ieşirea din schimb. Ultimele zile şi le petrecuseră în preajma supermarchetului. Acum în apropierea sărbătorilor acesta închidea mai târziu, iar turiştii din est, în căutare de cadouri ieftine pentru cei de acasă, puteau deveni o pradă uşoară

– Des magrebiens, peut-être, îşi dăduse acesta cu părerea. Erau îmbrăcaţi amestecat, femeile în haine europene peste fustele lungi înflorate, bărbatul cu o geacă de piele uzată, purta o pălărie de paie nepotrivită cu anotimpul.

– Des emigrants, nişte cerşetori îi replicase el, des mendiants, un peu voleurs, sans documents, bien sûr.

Se uită împrejur atent la pulsul străzii şi se apropie de clădire. Cocoţată la ultimul etaj, străpungând noaptea cu văpăi purpurii reclama aducea aminte tuturor evenimentul care se apropia cu paşi repezi. Ridică ochii şi citi: IL ETAIT UNE FOIS UN NOËL! A fost odată un Crăciun! murmură nostalgic. Când coborî privirea, îi văzu.

Tocmai se pregăteau să plece, alungaţi de stropii tot mai deşi. Îşi stângeau amândoi boccelele, împingându-le într-un con de umbră, undeva în spatele magazinului, în timp ce puştoaica încerca, ţopăind, să mai atragă atenţia puţinilor trecători, cântând.

Recunoscu imediat instrumentul, La Flûte de Pan, un nai rudimentar şi grăbi pasul în diagonală, astfel încât, intercalat între ei şi fată, să le împiedice orice tentativă de fugă. Aceasta îi văzu prima mişcarea şi dădu alarma în limba ei necunoscută: Vine un barosan, uite că vine !

Cei doi se întoarseră brusc, dar era prea târziu să mai facă ceva, aşa că se îngrămădiră unul într-altul. Femeia cuprinse strâns fata în braţe, parcă pentru a o ocroti, în timp ce bărbatul făcu un pas înainte cu mâinile ridicate paşnic, cu palmele întoarse spre exterior. Era tuciuriu, cu o mustaţă lăsată pe oală şi îşi schimbase pălăria cu o şapcă uzată de base-ball. Vorbea într-o franceză aproximativă încercând să fie convingător, în timp ce femeile îl aprobau scuturând energic din cap:

-Nous sommes des refugiés palestiniens, sans patrie, sans maison, sans…

Se edificase deja, cu cine are de-a face. Refugiaţi pe dracu, bombăni printre dinţi, nişte gunoaie, des ordures, des gitans venus de Roumanie. Scoase legitimaţia şi i-o tăie scurt declinându-şi calitatea:

– Et moi, je suis Inspecteur Communautaire pour les Problèmes de l’Emigration illégale. Vous n’êtes pas de Palestiniens vous êtes des gitans roumains n’est pas? Celălalt nu spuse nimic, dar Jean Pierre îşi dădu seama că acesta înţelege mai mult decât voia să lase să se vadă

– Vos papier s’il vous plaît, actele, îi somă cu o voce ameninţătoare. Cu tot întunericul, îl văzu pe ţigan, albind-se la faţă. Vru să continue dar cel din faţa sa făcu semn să aştepte puţin, un instant spuse şi se dădu un pas înapoi întorcându-se spre ai săi cu care începu să discute aprins pe limba lor. Ţiganca se opuse la început, apoi făcu un gest de lehamite şi duse mâna la sân.

Jean Pierre se crispă, acesta era momentul cel mai periculos, era singur în toată parcarea, alţii reacţionaseră ca dracu în situaţii asemănătoare şi nu era prima oară când s-ar fi aflat în faţa unui şiş deschis. Scoase celularul şi tastă numărul de urgenţă. Alo, la police, je suis… Ţiganul îl privi peste umăr, oftă, şi se întoarse cu mâna strânsă pumn.

-Deux cents, pas d’argent encore, două sute îi spuse în franceza lui poticnită.

Printre degete nu se vedea culoarea bancnotelor, dar ştia că reuşise. Luă banii, fără să-i mai numere, la naiba n-aveau ei curaj să-l înşele, traversă spaţiul gol şi se îndreptă spre staţia de taxiuri. Înainte de a urca într-unul, se uită înapoi, dar nu mai văzu pe nimeni.

Maşina îl lăsă la marginea zonei pietonale, de aici mai făcu câţiva paşi, se opri în faţa uşii încuiate şi întoarse cheia în broască. Se opri în dreptul ferestrei de la intrare scoase anunţul cu Je reviens dans un instant, apoi intră în debara. Îşi scoase pardesiul îl agăţă pe umeraş şi puse pălăria în cui. Îşi îmbrăcă apoi halatul albastru şi se aşeză pe scaun lângă măsuţa pe care se aflau biletele de intrare. Fusese norocos, aici la budă, găsise un serviciu uşor.

Luă din servietă sticla cu turţ pe care o primise de două zile din ţară, trase o duşcă şi numără în sfârşit banii. Erau toţi. Scoase din sertar un plic şi adăugă un „P.S.” la scrisoarea abia terminată:

Dragă mamă, îţi trimit de Sărbători nişte euroi ca să aveţi de cheltuială, da’ mai bine să luaţi un mobil ca să putem să mai vorbim şi noi. Te duci vineri la oraş la poştă împreună cu frate-miu să îi ridici, că ţi-i trimit tot prin Money Gramm. Te înbrăţişez, Ionică.

Lipi plicul şi începu să scrie adresa: Doamnei Maria a lui Petrea a lui Pepene, România.

autor  Ionel Mony Constantin

Alt psalm cu mama, autor Traian Vasilcău

Alt  psalm cu mama

 

Îţi tace sufletul, parcă-ar zăcea

În rochia de iarbă-nmormîntat.

La templul lui, biet rob îngenuncheat,

Am poposit să-i spun că voi pleca.

Trăsura Domnului nu e departe,

Iar tu, ca să nu-mi mai pot fi străin,

Eşti candelabrul dintre Zi şi Noapte

Şi eu, de-atîta Cer, flaut devin!

 

autor Traian Vasilcău

Zile de august, autor Mihai Victus

Dac-ar fi să aleg un loc în care să mă pot întoarce în timp, cu siguranţă ar fi vacanţa de la Dumbrăveni. Acolo e Fani. Acolo sunt eu, un muscoi prăpădit de-un metru şi încă niţel. Acolo e Paşa, cu moaca lui pistruiată şi cu şepcălia de marinar de care era atât de mândru. Acolo e Mişu cu banda lui de prăpădiţi. Haha! Ce mai războaie purtam între noi. Le stârneam din orice dar mai de fiecare dată ajungeam s-o dăm  la pace când găseam altceva mai bun de făcut. Oricum, cea mai obişnuită cauză a înfruntărilor noastre e că nu reuşeam să decidem pe cine să punem căpitan al găştii. Eu şi cu Paşa o susţineam pe Fani iar ceilalţi pe Mişu. Acu’ să nu vă-nchipuiţi că dacă Fani era fată n-ar fi fost un căpitan adevărat. Trăgea la măsea cel puţin la fel de bine ca noi; atuncea când mai reuşeam să şterpelim câte-o duşcă din pivniţele alor noştri. Dar la bătaia cu beţele îl întrecea chiar şi pe Mişa. Ţopăia atât de repede în jurul tău încât nici nu-ţi dădeai seama când urma să te lovească. Şi să nu credeţi că loviturile alea erau chiar aşa, de mântuială. Aveam braţele şi coapsele pline de vânătăi. De parcă ne-am fi luat la trântă c-un berbec.

Oho, aproape că-l uitasem pe Napoleon! Ăsta era berbecul bunicilor, un uriaş bleg pe care-l călărea Fani. Adică nu era el chiar atât de bleg din moment ce doar pe Fani o lăsa să-i stea-n spinare. Cântărea cel mai puţin dintre noi. Imaginaţi-vă o gaşcă de-asta de vreo şase prichindei şi-n mijlocul lor o fetişcană plină de noroi cocoţată pe-un berbec. Ţipând şi tropăind cât o duzină de soldaţi chercheliţi. Spaima muştelor şi-a câinilor vagabonzi!

Odată, pe când ieşeam din pădure încărcaţi de ghinde pe care le foloseam la praştii (fiindcă se dovediseră mai puţin dureroase ca pietricelele alea colţuroase adunate de lângă râu) am dat peste un băiat care stătea întins la umbră şi răsfoia o carte. Ne-a văzut şi-a ascuns-o repede. Cred că era mai în vârstă ca noi, dar arăta atât de prăpădit încât l-am fi pus la trântă fără nicio problemă.

– Ce-ai acolo? l-a întrebat Fani arătând cu băţul în spatele lui, unde ascunsese cartea.

– E treaba mea.

Avea curaj, nimic de zis. De parcă numai pe Fani ar fi avut-o de înfruntat.

– Arată-ne! i-a cerut ea.

– Nu vreau.

Fani s-a întors spre noi şi ne-a făcut semn:

– Ţineţi-l!

Nici nu s-a zbătut când l-am înhăţat. Spunea doar „lăsaţi-mă” şi „daţi-mi drumul” şi „o să vedeţi voi dacă vă spun lui tati.”

– Auzi, tati, l-a imitat Fani pe un ton plângăcios.

Ne-am prăpădit de râs. Între timp am reuşit să luăm cartea. Ne-am fi aşteptat la o revistă de-aia cu femei dezbrăcate sau nişte poze deocheate ascunse printre pagini. Mai văzusem noi de-alea. Nu era, însă, decât un manual de geografie.  Dezamăgiţi, l-am eliberat iar Fani i-a aruncat manualul în iarbă. El l-a ridicat şi i-a îndreptat cu grijă paginile îndoite.

– Care-i treaba? l-a întrebat Fani. Ai teme pentru la şcoală?

N-a vrut să răspundă. Ne-am dat seama că aştepta să plecăm. Nici gând să facem asta. N-aveam altceva de făcut. S-a dus mai încolo şi ne-am ţinut după el. Când a văzut că nu poate scăpa de noi s-a aşezat la umbră şi-a deschis manualul. Avea de gând să nu ne mai dea nicio atenţie.

– Nu vrei să te joci cu noi? l-a întrebat Fani.

A ridicat din umeri. S-a lăsat convins cu greu. Dacă n-ar fi fost Fani n-am fi insistat prea mult. N-aveam nevoie de un mofturos ca ăla în gaşca noastră. Şi nici nu prea se pricepea la vreun joc aşa cum trebuie. Niciunul n-am fi vrut să-l avem în echipă. Dar până la urmă ne-am obişnuit cu el şi n-a mai fost chiar deloc o problemă.

Îl chema Dorin. Când ne-am întins pe iarbă, doborâţi de oboseală, el a luat manualul şi-a început să-l răsfoiască.

– Haideţi să vă arăt, a zis.

Ne-a povestit despre Grecia şi Spania şi America şi-o mulţime de insule şi fluvii şi altele de genul ăsta. Dar nu ni le spunea aşa plicticos cum erau scrise în manualul de geografie. Nici vorbă! Ni le spunea de parcă ar fi umblat chiar el prin toate locurile alea şi-acu’ ni le descria exact aşa cum le văzuse. L-am ascultat cu gurile căscate şi-n zilele care-au urmat, între pauzele de joacă, îi ceream să ne povestească despre alte locuri minunate despre care nici nu ne închipuiam că poate să existe. Lacuri cu peşti peste doi metri şi păduri pline cu bărbaţi în toată firea care nu erau mai înalţi nici decât cel mai prăpădit dintre noi, păduri cu plante carnivore şi-o groază de alte chestii . N-aveam idee cum de ştia atâtea şi nici n-a vrut să ne spună. Îi plăcea să facă pe misteriosul.

Oricum, toţi am ieşit în câştig. El a învăţat o mulţime de jocuri de care habar n-avea iar noi am trecut la geografie cu nota zece. Fiindcă, la fel ca orice lucru frumos, vacanţa s-a terminat şi-a trebuit să ne întoarcem la manualele noastre prăfuite.

Între timp am auzit că Fani aşteaptă al treilea copil. Paşa n-a reuşit să se facă marinar, aşa cum visa pe vremea aia, dar continuă să strângă parale pentru o barcă. Despre Mişu şi Dorin şi-ăilalţi nu mai ştiu nimica.

 

 

autor Mihai Victus

Din vară, te-am furat pe Tine,autor Bianca Petcu

Din vara aceasta am furat apusurile sângerii ale lui August şi freamătul frunzelor în zefirul Nopţii. Am închis o lume în palmă, o fericire în ochi şi o iubire în suflet. Este linişte acum şi un fel de glas târziu al dimineţii mă trezeşte mereu.

Sunt bulversată. Sunt haotică; sunt neştiutoare; sunt curioasă; simplă; copilăroasă; friguroasă şi visătoare. Dar sunt prinsă pe pământ. Am avut un vis vara aceasta. M-am visat atât de mică, încât fiecare strop de apă ce curgea din cer pe lângă mine, se risipea şi devenea o mare. Şi-ntr-una din mări, mă pierdusem Eu. Mă pierdusem de Mine, de Eul pe care l-am dobândit atât de mult timp în suflet, în vene şi-n arterele ce-mi păstrau inima caldă. Căutam printre scoici, mă luptam printre alge şi mă jucam în nisip, iar nisipul…ei bine, nisipul era atât de moale, încât degetele mi se scăldau în el. Era ireal, într-adevăr un vis, dar parcă ceva încă mă ţinea prinsă de pământ. Şi brusc, visul meu a devenit un amalgam de idei, de gânduri şi de sinapse controversate ale neuronilor. Nu vreau să visez realitatea, nu vreau să văd în vis ceea ce trăiesc deja! Nu vreau caracatiţele ce bulversează mereu tot, nu vreau meduze şi nici demoni maritimi ce înghit vise şi împroşcă tot ce e frumos cu alge putrezite. Devenisem speriată în vis. Părea un fel de paralizie nocturnă a minţii ce nu avea să se termine decât la strigătul soarelui, iar soarele, era departe. Am vrut să ţip, dar marea nu îmi permitea. Să fug, dar nisipul părea să mă strângă de picioare. Şi am deschis ochii în vis. Am rugat marea să nu îmi rănească privirea şi să nu îmi alunge visele, aşa că iată-ma aici, la fel ca înainte relatându-mi visul. Cu ochii deschişi, reuşeam să păşesc prin visul meu straniu şi uşor timid. Timid, căci nu mi te arăta pe Tine. Dar Eu te căutam, şi ştiam că am să te găsesc lângă o scoică aşteptându-mă pe Mine. Ştiam că am să te văd şi am să îţi sar în braţe cu ochii mei înlăcrimaţi şi plini de sare, iar Tu ai să îmi zdrobeşti oasele şi ai să-mi fărâmi buzele cu un sărut. Ştiam că îmi vei povesti poeme şi îmi vei recita gânduri, că totul va fi diferit dar de asemenea totul va fi minunat; că nu ne va atinge din urmă nicio meduză, nicio caracatiţă şi niciun monstru maritim. Ştiam că deasupra noastră vor pluti vase ce se vor risipi în largul mării pustii, iar noi…noi doi vom înota stângaci spre malul plin de nisip ars şi urme de tălpi aproape şterse. Dar nu mi-a fost să te găsesc. Cu ochii plini de sare şi cu buzele fărâmate de apa învolburată, mi-am pus bocancii în picioare şi am pornit din nou la drum. Am alergat, având în Mine o forţă uluitoare, spre ţărmul cel mai apropiat, iar acolo, printre scoici eşuate şi îndrăgostiţi radioşi, te puteam zări pe Tine, destul de ameţit şi trist. Am ştiut că mă căutai, căci mi-am dat seama din privirea ta întrebătoare, din atmosferă şi din zâmbetul atât de fad. Ai ştiut ca voi veni, căci mi-ai simţit parfumul amestecat cu briza mării şi ai auzit nisipul scrâşnindu-mi sub bocancii grei. Ne-am înecat în sângele cerului, şi ne-am pierdut în frumuseţea mării împreună. Drumurile noastre lungi au luat sfârşit aici. Ne-am găsit, dupa multe scoici rupte, tone de alge putrezite şi câţiva demoni ai mării fioroşi. Amândoi cu hainele murdare de nisip şi de cerneală, am alergat pe plajă spre Septembrie. Te-am furat din vara, şi vreau să-i mulţumesc lui August pentru decorul frumos pe care mi l-a oferit…pentru liniştea şi uşurinţa cu care a făcut ca tot acest act să pară perfect.

Din Septembrie am de gând să fur frunze şi ploi reci. Şi am să alerg cu tine prin stropii infiniţi până la adăpostul nostru – o casă veche, ce emană istorie şi iubire. Şi-o să mă strângi în braţe sub mica bucată de acoperiş în timp de părţi din părul meu se vor uda… Da…din vara aceasta am furat atât de puţine şi totuşi mi-am completat viaţa cu Tine. Visul meu din mare este acum realitatea pe care o trăiesc pe ţărm, cu bocancii în picioare şi cu pumnul strâns în palma Ta…

 

autor  Bianca Petcu

Liberi, autor Anca Tănase

Lotca încărcată cu nuferi galbeni alunecă pe apa îngrăşată  de mâluri şi alge primordiale, ambarcațiunea arhaică se târăște la doar o lungime de braţ de femeie și  de liziera plaurului în care, egretele şi cormoranii sunt prinși în ritualul de împerechere.

Brațele acoperite pe jumătate cu horbotă verzuie  se mişcă ritmic. Ea vâslește. În rest, ar putea fi linişte deplină.Se aud și lupii tineri, așa  cum se aleargă printre tulpinile de trestie casantă ca un cristal veritabil. Formele vegetale troznesc la fiecare mişcare a sălbăticiunilor, în timp ce fluviul fantomatic se înfundă în delta muşcată, în aval, de talazurile Mării Negre.

Străina din lotcă prinde să cânte, nu de teamă, nu de singurătate.Buzele sale muşcate la sânge lasă să-i scape  jalea unei baladei adusă acolo, de oameni născuți și crescuți pe alte meleaguri.

Totul este un murmur a tot ceea ce fusese odată, un blestem, o povară de rusalcă fără podoabe din argint sau aur. Femeia din lotcă nu are vârstă și nici identitate.

Între scânduri, pe un braț de izmă sălbatică, stă coșul de răchită plin cu pâine și o stilclă de vin roșu și dens  precum sângele bivolului de apă. Lângă coș, femeia își mișcă trupul și brațele din inerție, caligrafiind în apă și în aer, cercuri concentrice. Sigur simte amorțeală în degete, în palme, în umeri,  apoi durerea moale i se lasă ca o piele prea strâmtă, peste sânii asudați, peste pântecele gata pecetluit în așteptarea facerii. Între scândurile vechi și demult călăfuit cu smoală, dau iama șuvițe din apa bălții. Rochia ei din creton ieftin îi lasă dezvleți genunchii,  peste care roua dimineții cade obraznică. Deasupra este cerul și crengile sălciilor ce se oglindesc himeric în apă.

|La zenit, abia se deslușește turnul de pază, apoi rând pe rânt, toate trei rândurile de sârmă ghimpată ce își încolăcește geomoetria barăcile în care sunt dorm prizonierii.

De pe canal, nu se simt nici gardienii, nici câinii de pază.

Lotca încărcată cu nuferi s-a oprit ca și singură. Femeia se înfioară apoi strânge pleoapele, privește prin hățișul de trestii cu insitență, cu teamă omenească. Se închină.

Execută gestul fără cucernicie, fără frondă și fără să-și facă iluzii că ar ajuta-o în ziua, care se anunță a fi liniștită pentru  hoți și paznici.

Lotca s-a înțepenit în coasta plaurului din care sălbăticiunilse trezesc și amușină vânatul.  Ea  tremură și abia se abține să nu țipe. Șarpele face  înconjorul bărcii de câteva ori, apoi se ridică, se prelinge, cu tot trupul șui, în barcă. Ea îl simte rece ca marmjra lângă pulpa piciorului. Jivina este atrasă de dogoarea sângelui și i se  lipește, apoi, i se încolăcește în jurul gleznelor . Ea  nu mai are putere nici dorința să i se opună și , acolo departe de lume, acolo sub primele raze de soareale zilei nebune, Rosemarie  îi atinge cu sfârcul degetelor solzii tineri.

Șarpele se retrage și de pe mănunchiul de mentă sălbatică, din sticla, ce părea a fi închisă eremtic, se scurge, gâlgâie , curge tot vinul, se amestecă cu apa de baltă.

Acum, pătat cu roșu, ștergarul în care a mai rămas doar pâinea de secară, este doar mărturisirea unei  jertfe. Profane.

Dinspre colonia prizonierilor se aud câinii-lup . Furioși.

Sună și alarma. Se dau ordine peste ordine și puștile sunt îndopate cu gloanțe adevărate.

În dimineața cu gingiile sângerânde peste plaur, el, evadatul nu pare a fi îmbrăcat zeghe ci într-o cămașă din zale dintr-un material cu totul și cu totul necunoscut.

În lotca aia, din lemn subțiat de vechime, el bărbat, ea femeie, se contopesc cu umbra șarpelui pe care nici un glonț nu îl poate atinge.

Străina ține ochii închiși și buzele-i sunt ca și peceluite cu aburul dimineții.

Clar, nu este o eroină, și cu el alături, nu mai știe de rostul cuvintelor. Nici Timpul nu mai are dimensiune. Vremea este când fierbinte când rece și gloanțele paznicilor șuieră. Ori,poate este numai șarpele care părea să fi dispărut în maldărul de flori sălbatice…

Real este numai fluviu, apa tot mai grea de sedimentele unui continent decadent, și care nu își acceptă destinul.

Acolo, la capătul lumii , printre plaurii cu cormorani și egrete, cei doi habar nu au că, de fapt  ei sunt ultima poveste de dragoste adevărată a Planetei.

Sunt liberi în barca, unde apa le-a trecut de glezne, de genunchi, de pântece, de coșul pieptului…

 

autor  Anca Tănase

pictura Constanta Abalasei- Donosa

Jurnal banal, autor Ionut Copil

Am primit de la un prieten o carte: „Despre omul frumos” scrisă de unu Purice. Dar mi-a plăcut. În goana noastră după altceva am uitat să mai recunoaştem frumosul. E adevărat, privind un armăsar care se autofurajează pe un mirific plai… zicem că-i frumos, gândindu-ne de fapt cum să-l posedăm sau, pentru cei mai perverşi, cum să fie posedaţi(te) de respectivul animal.

Lumea noastă e plină de lucruri şi fiinţe frumoase. La început şi omul a fost frumos. Şi a început să se bucure de lucrurile frumoase.

Şi aşa a apărut urâtul în lume. Cu orgoliul limbricului că e mai mare decât intestinul subţire.

Cu rare excepţii, omul nu a creat lucruri frumoase… şi atunci a decretat că urâtul e Frumos. Adevăratul frumos e simplu, armonios, util…

Aş vrea să cred că percepţia frumosului este o unealtă psihologică prin care recunoaştem lucrurile juste din Univers, printr-o altă cale decât raţiunea, care prea adesea e limitată şi pătată de societatea care o cenzurează.

 

Nevoia cetăţeanului de a fi dator.

Nu-i o glumă! De ce credeţi că atât de mulţi cetăţeni sunt datori vânduţi băncilor?

Pentru că acei bani le sunt vitali pentru supravieţuire? Da’ de unde! În majoritatea cazurilor se duc pe lucruri cu care cetăţeanul, ajungând acasă, se întreabă la ce o să-i folosească! Şi cu toate că am o părere destul de proastă despre intelectul cetăţenilor, nu pot să cred că sunt chiar atât de „hotărâţi” să achiziţioneze lucruri de care nu au neapărată nevoie cu preţul multor luni de sclavie.

De fapt, lucrurile sunt un picuţ mai complicate: Cetăţeanul e în raport cu societatea un măgar (la figurat, că dacă era la propriu nu era aşa nasol), sau mai bine zis un/o paricopitat(ă), adică oaie… Ideea e că e posedat de spiritul gregar. Şi, din această cauză, face lucruri pe care nici o maimuţă mai răsărită nu le-ar face, darămite un om întreg la cap:  e sclav. Îşi provoacă sieşi durere. Nu se bucură de nimic. Îşi bate cu nepăsare joc de darul Universului. Şi toate astea provoacă frustrări!

Dar cetăţeanul este prea îndobitocit (laş) să schimbe ceva.

 Cum ar fi pur şi simplu … să trăiască. Aşa că face datorii pentru aşi justifica sclavia.

 

Era un organism

Mintea era orgolioasă, făcea numai ce vroia ea. Stomacul se credea într-un restaurant de fiţe şi înghiţea cu lăcomia specifică tot ce intra în raza sa de acţiune.

Bila protesta… şi da pe afară! Rinichii se rugau de un litru de apă în plus (sau o bere) dar cine să-i asculte,  aşa că s-au reprofilat în depozit de materiale de construcţii. Inima tânjea după un pic de afecţiune, sufocându-se sub un nor de amărăciune,  plămânii se uscau sub arşiţa indiferenţei. Sub dictatura legii autonomiei locale, fiecare se conducea după legea propriei ignoranţe şi a egoismului iluziei propriei supravieţuiri.

Unii erau fericiţi, alţii mimau fericirea, mai mulţi mascau durerea, puţini agonizau sub priviri indiferente.

 Apoi a venit colapsul: Marea criză!

Vom înţelege oare că Totul e Unul  şi Dumnezeu e în oameni, şi nu în poveştile popilor?

autor  Ionut Copil

Miruna, autor Ionescu Ion

O seară mirifică. Lună plină. Stele. Mii de stele. Puzderie… Pe Calea laptelui se plimbă îngerii. Şi liliecii ling mierea serii. Mă întâlnesc cu Miruna din întâmplare. A rămas tot fragilă. Cred că n-are mai mult de 14 ani. O copilă.

Suntem la ţară, în vacanţă.

O invit la o plimbare prin pădure.

Ea are privirea tulbure. Am pus mâna pe obrazul ei şi arde toată. E o vâlvătaie. O torţă cu flăcări nevăzute. Şi frumoasă ca o regină. Priveşte galeş la mine si mă întreabă :

-Unde mă duci ?

Eu tac şi o prind de mână. Unde s-o duc ? În Paradis ! Dar nu vreau să-i spun. Pădurea tace. Doar un vânt cald trece prin frunzele verzi. Noaptea pădurea pare a fi un monstru.Copacii au chipuri deavoleşti. Iarbă mare. Poiene de vis. Ce frumos miroase a flori : didiţei, maci sălbatici, şi aglice… Cântă în depărtare un corn. Dulce cântă peste aceste tăceri. Ca un glas de flaut.

Miruna tace şi aşteaptă răspunsul.

-Te întreb, unde mă duci ?

-Aici, zic, aici în această poiană ! Aici e Paradisul…

Ne-am culcat în nămeţii ierbii. Cu faţa în sus. Priveam cerul, luna, stelele… Vântul cald ne mângâia feţele. Miruna tace. Se gândeşte. Într-un târziu îmi zice :

-Prost mai eşti ! Aşa a gândit Dante Paradisul ?

Miruna are ochii mari, gene lunguieţe, sprâncene subtiri, desenate parcă sub fruntea ei împodobită cu buclişoarele aurite ale părului.

-Miruna, Dumnezeu când te-a făcut a pus în tine toate minunile lumii, îi zic. Şi ea tace. Priveşte-n sus şi se gândeşte.

-Aştept totuşi răspunsul, zice.

-Care răspuns ?

-Ăla cu Paradisul…

Şi n-am mai rezistat. Am îmbrăţişat-o şi am sărutat-o pe ochi. Îi ardeau şi ochii. După o pauză începe să plângă din senin. Îi sorb lacrimile. Sunt sărate şi dulci. Licoarea lor mă îmbată. Trece un foşnet lin prin pădure. Ea se scutură. O stea cade undeva peste orizont şi cade spânzurată printre copaci. Foşnetul se-nteţeşte. Mă ia în braţe şi se face prunc lângă mine. Arde toată. Miruna e flacără. De-ai scăpăra o piatră pe ea ar lua foc pădurea. I-am răspuns si eu.  Am luat-o în braţe si-am strâns-o tare la piept. Deodată parcă s-a trezit dintr-un vis şi a strigat tare :

-Nuuuu !

Şi a sărit de lângă mine ca o tigroaică.

Nu mi-am dat seama ce-a vrut să spună cu ,,nuuuul’’ ei. Cu ce-am supărat-o, mă întrebam eu în sinea mea.

-Domnule, sare ea în picioare, are dreptate mama…

-Ce-i cu maică-ta ?

-Păi uite ce e, zice, tu, fată, zice mama, să-ţi porţi de grijă că viaţa este făcută dintr-un amestec de bine şi de rău şi dacă nu-ţi dai seama unde e binele si răul, o păţeşti ! Faci ca fata popii, vii cu burta la gura acasă ! Şi-ţi nenoroceşti viitorul…

Începui să râd. Dispăruse Miruna aceea dulce, dispăruse toată frumuseţea  şi fericirea din ea. Era lupta dintre pasiune si raţiune. Vechea luptă dintre materie şi spirit. Adica Platon cu Aristotel în duel.

-Miruna, o rog eu, vino lângă mine. Eu n-am să-ţi fac niciodată vre-un rău. Dacă ai încredere în mine, te rog vino lângă mine ! Începusem aşa de frumos o poveşte de dragoste… Hai s-o continuam…

Şi a venit lângă mine. S-a aşezat iar pe iarbă. I-am pus mâna în dreptul inimii şi i-am simţit sânii cum se zbăteau. Am sărutat-o şi am mângâiat-o pe păr şi pe obraji. Stătea ca o pisicuţă cuminte lângă mine. I-am descheiat nasturii bluzei şi am tras-o pe gât jos. Sânii ei abia mijau, precum corniţele unui miel. I-am sărutat mameloanele  ca pe două mere roşii şi fata s-a ruşinat şi s-a băgat mai mult în mine. I-am tras apoi fusta şi ce mai avea pe ea şi am luat-o în braţe, aşa despuiată. Ardea toată. I-am sărutat nudul crud de feciară părticică cu părticică, apoi pântecele, picioarele…  Şi ea n-a mai zis nimic. Şi-a băgat nasul în pieptul meu şi mi-a zis :

-Ce frumos miroşi tu a bărbat…

-Si tu a floare, i-am zie eu.

Miruna m-a cuprins în braţe ca o vraja şi mi-a zis :

-Hai să adormim aşa ! Şi m-a sărutat cu buzele ei de pisicuţă.

Şi-am acoperit-o cu corpul meu şi ea, ca o iedera, s-a încolăcit pe mine şi am adormit…

Când ne-am trezit, i-am soptit Mirunei la ureche :

-Miruna, ăsta e Paradisul !

Noaptea se adâncise în întunecimea ei. Apăruse luceafărul de ziua. Pădurea dormea ca un monstru uriaş pe capul dealului ; jos in Valea Seacă, se-auzea apa clipocind şi pe luciul ei dansau arătările nopţii : luna, stelele, luceafărul, calea lacteee, tot cerul parca se spărsese şi căzuse în apă.

Ştii ce , îmi zice Miruna, pentru că acum te cunosc- şi-şi trăgea bluza pe ea- am curajul să stau cu tine nopţi întregi pentru ca eşt un băiat bun.

Se auzeau cocosii cântând.

Am plecat cu Miruna spre sat. De mână ca doi copii.

Apoi s-a terminat vacanţa de vară şi n-am mai văzut-o.

A ramas doar visul şi o poveste…

 

autor  Ionescu Ion

Viaţa e în noi sau noi suntem în viaţă?, autor Mirela Dogaru

Se ascunde sfioasă la adăpostul  cearceafurilor și il roagă să nu aprindă lumina. Îi e atât de rușine de parcă ar ascunde cine știe ce diformitate și și-aș dori în clipa asta să fie precum o broscuță țestoasă cu carapace, să aibă unde să se refugieze. O mângâie blând  repetându-i că e atât de frumoasă  și Dumnezeule, a fost măritată atâția ani , da a fost, dar inhibarea adunată în atâta timp nu are cum să se volatilizeze într-o noapte. Strânge din dinți în espectativă când el o atinge diferit de tot ce-a cunoscut  până atunci și lasă treptat, treptat crisparea să se scurgă ca o apă murdară care primește,  prin nu știu ce  minune, un afluent proaspăt .

A trăit o veșnicie, parcă, într-un trup pe care abia acum îl percepe, uimită, cercetătoare, fiindu-i descoperite resorturi pe care habar nu avea că le poartă în adâncul ei și cunoaște, tumultos și halucinant, femeia  care sălășluia inconștient în ea. Nu mai există porți inchise, zăvoarele au fost sparte, cearceaful s-a dus naibii cât colo, își arcuiește mândră spatele de parcă ar striga infatuată   „ priviți-mă , eu sunt, așa cum n-am fost nicicând, cum nu credeam că pot și voi fi vreodată„ Și precum valurile furioase, când marea e în extaz, înaintează și se retrage spasmodic,  într-o simfonie de acorduri ascendente, culminând cu un final în care totul este dispersat în miliarde de particule… Nu, nu sunt eu asta, își spune trecând prin fața oglinzii de pe hol și totuși ar vrea ca femeia impudică, dezinvoltă, care stă cu sânii neacoperiți  și  ochii dilatați încă de miracolul pe care tocmai l-a trăit, să alunge umbra  veche, impregnată  în dreptunghiul  argintiu.

Când l-a întalnit nu știa prea multe despre el… două mastere, doctorat și la 38 de ani, celibatar. Dar totul a evoluat atât de repede, neașteptat  și s-au trezit speriați că s-au indragostit.Ea tulburată încă dupa divort, el cu planuri de viitor devenite brusc incerte. Era singură, copiii îi plecaseră în străinatate și dragostea lui a venit ca  un curcubeu după ploaie.

Era un miracol ceea ce trăise în ultimul timp, însă de ieri pășea ca prin vis călcând pe speranțe, telefonul lui… „ Mi-a venit ok-ul pentru transfer, nu știu ce să fac, chiar nu știu, nu dorm de zile întregi nici măcar o secundă, sunt sfâșiat,  abia pot să bag în gură câteva înghițituri de mâncare” …Dar când a cerut transferul și de ce?

Iși amintește că i-a pomenit odată ceva, a crezut că în glumă să o necăjească, că ar fi cineva în București, o femeie, care ar putea să-i dăruiască o familie, dar el nu o iubea, îi spusese .Știa că-și dorește nespus de mult un copil, dar… ..Uitase de  incidentul acela și acum îi explodă în minte dureros. Și dacă a spus adevărul… poate ea e acolo și-l așteaptă? A vorbit cu o prietenă care i-a spus așa ,,fă-i tu un copil și oprește-l lânga tine, dacă îl iubești mai mult ca pe tine,

fă-i un copil, nu-ți arăți nici pe departe vârsta și nu o să se mire nimeni când te va vedea”
A răspuns pe nerasuflate ,, Nuuuuuuu!!! E cea mai absurdă idee și nu-i vorba că nu pot fizic dar la la vârsta asta cînd altele …și apoi eu nu contez?

Astăzi își așteaptă iubitul, și-a pus o rochie albă, care se vede frumos pe pielea bronzată.Agățată delicat  pe umăr, stă o floare  mov ca un păcat .A sunat-o și i-a spus că o iubește prea mult și nu concepe să se despartă plecând în alt oraș.Se învârte ca o nebună prin casă lălăind ca o puștoaică„ nu pleacă, mă iubește, mă iubește” Tresare, sună telefonul, e doar Diana, o  cheamă la plimbare pe malul mării.Parcă începe să se lase răcoare,închide fereastra. A lăsat-o pe Diana singură la plimbare, dar prietena ei o iartă, se bucură dacă e fericită…dar ea nu e  nicicum, doar așteaptă…

-Alo …nu te supăra, îmi pare rău, nu mai pot veni, nu pot să-ți spun la telefon,

probleme personale, mi-e dor de tine și ne vedem cât de curând voi putea…

Rochia s-a șifonat de atâta așezat și ridicat de pe canapea și floarea ei cea păcatoasă atârnă  jalnic.A aruncat pantofii cu toc aiurea pe hol.E intuneric în casă dar nu-i vine să aprindă lumina. Un pahar cu apă e tot ce îi trebuie acum, dar  nu se poate ridica, e amorțită.

Stă pe scaunul din bucătărie, cu mâinile răpuse de deznădejde, atârnînd inerte în poală și privește spre suportul de vase de pe chiuvetă; o farfurie, o furculiță, un cuțit și un pahar.Sperase că vor fi, într-un târziu, câte două din fiecare. Și el sperase că vor fi trei…

 

autor Mirela Dogaru

Regatul divin al Horaiţei, autor Aurora Cristea

Ploua cu găleata când am ajuns la Mânăstirea Horaiţa, după un drum lung, istovitor şi plin de peripeţii. Vederea îmi era înceţoşată de picăturile repezi ce-mi alunecau aproape cu furie pe faţă, iar vântul puternic mi le împrăştia până spre colţurile ochilor. Noaptea măreaţă îşi spunea cuvântul şi am avut sentimentul că forţa naturii este mai aprigă aici decât oriunde în altă parte. Câinii urlau în cor cu aerul rece ce sufla printre crengi, iar noroiul mă afunda tot mai mult spre lăuntrul lui înghiţindu-mi gleznele cu lăcomie, înlănţuindu-mă silit, cu o îmbrăţişare vrăjmaşă, ostilă. Vreme de câteva ceasuri bune am auzit ecoul universului supărat pe noi, tânguindu-se neîncetat într-un reproş inefabil, dăruind lumii plânsetul propriului său suflet.

Apoi, scuturându-şi mantia îmbufnării, şi-a redus jalea până la o muţenie desăvârşită şi, oprindu-se deodată, a lăsat locul unei silenţiozităţi perfecte de puteai simţi şi sfinţii revenind printre noi. Somnul nu mi-a dat târcoale în acea noapte, iar după torentele zbuciumate, spre dimineaţă, am mai aşteptat ceva vreme până să ies din chilie, fiindcă nu eram sigură dacă vuietul aprig nu se va răzgândi şi nu se va răzbuna pe mine pentru că am avut curajul să-l cercetez.

Cu o uşoară teamă la început şi păşind atent pe pământul rece, m-am îmbărbătat singură în cele din urmă şi am ridicat cu încântare privirea spre cer, să-l salut, să-l simt şi să-l respir într-o veneraţie ocultată, într-o admiraţie mută şi un respect sublim interior: natură sacră, fiică a lui Dumnezeu, eşti înălţătoare!

Curtea interioară a mânăstirii era transformată într-un spaţiu dumnezeiesc, iar ritualul evlavios de dimineaţă efectuat de preoţii acestui aşezământ îmi suscitau furnicături sacre a căror forţă o resimţeam din plin. Senzaţia de beatitudine, de mulţumire spirituală şi vizuală m-a pietrificat pentru câteva secunde şi mi s-a părut că am atins culmile Raiului, că rugăciunea a devenit soră cu natura, încolăcindu-se, completându-se, ridicându-se laolaltă spre poarta deschisă a Paradisului.

De jur împrejur, falnice şi somptuoase, vârfurile munţilor înţepau cu gingăşie, din loc în loc, mantia cerească, ca o cupolă de circ răsturnată. Verdele crud se împletea filigranat în sute de nuanţe comprehensive, iar pământul respira liniştit, primind cu bucurie adevăratul festin ce-l onora. Mireasma brazilor îmi gâdila nările şi-mi răscolea plămânii cu preţioasa lor puritate, iar soarele jucâuş îmi zâmbea ştrengăreşte, pitindu-se din când în când după vreo turlă. Dansul delicat al crengilor de brad şi-a împreunat mâinile invitând cerul la sărbătoare, iar el, cu o binecuvântată dăruire, i-a dat curs satisfăcut, oferind lumii fără perfidie comoara sa nelimitată de frumuseţe, poftindu-mă cu mărinimie şi pe mine să fac parte din mişcarea lor cadenţată. Am văzut firul ierbii care, într-o bucurie fără margini, se înălţa neastâmpărat către spaţiul infinit, acum atât de senin de parcă aşa ar fi fost o eternitate, am experimentat parfumul suav al florilor care mă cuprindea şi mă-nălţa într-o euforie mistică, plină de mister, am simţit Duhul cel Sfânt cuprinzându-mi inima şi confesându-mi-se subtil ca într-o profundă relaţie filială, iar extazul solemn l-am experimentat pe propria-mi piele.

Strălucirea de diamant a norilor, venea şi ea să reflecte prin neprihănire, tabloul fără seamăn ce încremenise într-o frumuseţe ireală, completând cu măiestrie gravura celestă realizată de Creator. Cupola cerească, acum pictată de albul imaculat al cristalelor de gheaţă, îşi inunda bogăţia când cu forme geometrice asimetrice, când cu picturi iscusite ce aproape că luau forma sanctificaţilor locului.

Decorul fastuos şi ireal m-a fascinat până la adoraţie, l-am simţit, l-am atins şi l-am rugat în tăcere să rămână în vecie ţintuit într-un eden fără sfârşit. Cuvintele s-au temut, şi-au pierdut din fermitate şi s-au estompat în emoţie mută, dăruindu-mi fericite clipa de aur a imaginii încremenite-ntr-o natură supremă, desăvârşită, iar culorile june ale primăverii îşi tricotau bucuroase asortările împachetate în dantescul primăverii.

M-am întrebat atunci cu pietate ce am făcut în lumea asta să merit o asemenea chemare, ce forţe nevăzute m-au împrejmuit şi m-au ridicat în văzduh, îmbătându-mă de fericire? Iar cerul, ghicindu-mi parcă gândul precar, îmi zâmbi îngăduitor şi-mi trimise o rază de soare ce-mi gâdilă retina. Am înţeles atunci răspunsul lui şi i-am surâs cu o plăcere unică. Am asemuit acest spectacol al micii mele lumi cu un dar divin, ca o binecuvântare asupră-mi, că am suportat în tăcere anterioara mânie dezlănţuită, am plecat smerită capul şi, rotindu-mă uşor către răsărit, locul de naştere al adevăratei spiritualităţi, am şoptit cu evlavie şi recunoştinţă: Mulţumesc!

 

autor  Aurora Cristea

Naufragiat, autor Radu Nicolae

Inocent Robinson, cred că insula există, mai am câteva lovituri de braţ în oceanul frământat al  dorinţei încăpăţânate şi aburii ceţoşi ai incetitudinii se vor risipi, vor lăsa privirii lacome, plaja cu nisip de aur, spuzit de ovalul alb al scoicilor, născute din gândurile optimiste. Dincolo de dealul bolovănos, pe care iarba a uitat să crească, se întinde livada cu fructe sărutate de soarele unei dimineţi norocoase. Mâinile obosite se înviorează, trupul, delfin, spintecă valul, capul se ridică peste coama lui de spumă, văd copilul care şi-a oprit goana după fluturi, din mijlocul cireşilor în floare, îmi face semn  de bun venit cu amândouă mâinile, mai aşteaptă puţin, câţiva zeci de metri mai am de străbătut prin apa vicleană care încearcă să mă păstreze, ca pe un dar râvnit abia dobândit, te caut de când te-am pierdut şi nu am de gând să renunţ acum, când sunt atât de aproape de tine. Livada e a noastră, nu ne-o poate lua nimeni, aici am învăţat buburuza să zboare, copacul să-şi coacă fructul, pasărea să-şi clădească cuibul. La început era doar un cireş în mijlocul curţii acoperite cu pietriş care se trasforma pentru câteva clipe în mărgăritare după ploile calde şi repezi de vară, prea trist în singurătatea lui, ocrotea  acoperişul  casei prăbuşite în plâns, de picăturile obraznice care ar fi vrut să se strecoare prin muşcăturile lăsate de trecerea firească a timpului. Noi doi l-am adus aici, odată cu insula invadată de cireşi. Sunt ani de când n-am mai mâncat pofticioşi fructele de mai, duc dorul pariurilor pierdute  la marea întrecere, cine scuipă mai departe sâmburele în care adormit, embrionul viitorului copac, visa deja un aer ameţit de bătaia aripilor de păsări sosite de peste mări şi ţări. Mai am câţiva metri până la ţărm, să nu pleci prea departe să trebuiască să strig dupa tine. Nu plec nicaieri, a venit şi Ana, are părul împletit în codiţe, legate cu funde albastre, şi-a pus cercei de cireşe la urechi, ne-a adus şi seminţe de dovleac, date prin sare, coapte pe plita. Mă dor braţele, valul parşiv trage de mine, a trimis sirenele să-mi zăpăcească urechile cu cântecele lor ”în port sosi  femeia,” îmi promit împărăţia de sub mări, nu am nevoie de ea. Câţiva zeci  de metri…

Ţărmul e tot acolo, braţele mele obosesc inutil, un zid nevăzut nu mă lasă să trec, râde de neputinţa mea de a găsi mângâierea firului de iarbă, gustul cireşei coapte. “Vino mai repede, te rog, cireşul plânge de sete, izvorul e departe, găleata e prea grea pentru mine, sunt doar un copil…” Te aud, voi sfărâma blestematul ăsta de zid, ai încredere, mai aşteaptă puţin…” Nu te mai văd, o ceaţă se lasă între noi,” eu te văd copil cu faţă de înger, ce zgomot se aude, ai grijă, ce caută camionul acesta în livada noastră!?

“Nu te mai aud, ceaţa se îngroaşă, nici marea nu mai  cântă, Ana a plecat tristă, nu te-a întâlnit să-ţi spună povestea  brotacului care s-a înecat în fântâna ce abia o săpase…”  ai grijă, nesăbuitul de camion vine  spre tine. ”Nu te  mai găsesc, mi-e frica,tată “ Blestematul de zid  se năruie, în scrâşnet de frână şi ploaie de cioburi, oceanul ţipă ca un copil  trezit din somn de visul urât, braţele sunt libere, trupul spintecă apa,  plaja se lasă linsă de valul sărat, călcată de fuga  tălpilor mele, scoicile se dau la o parte, dezvelindu-mi cărarea  ce şerpuieşte dealul  bolovănos, mă conduce binevoitoare spre locul unde mă aşteaptă o livada  şi un copil…

Dincolo de  deal, câmpia acoperită cu pietriş, în mijlocul ei, un cireş carbonizat, crengile azvârlite spre cerul nepăsător cerşind îndurare pentru copilul cu cămaşa însângerată care înlănţuie trunchiul în ocrotire. Iartă-mă fiule, lacrimile cad, transformă în mărgăritare pietrişul, copilul îşi întoarce capul spre mine, are sânul plin cu cireşe coapte, ce trist şopteşte “Ai uitat de întrecerea cu sâmburi” nu am uitat, aş vrea să-i spun de zidul dintre mine şi el,cum  până la urmă l-am spart, nu mai am timp, a aparut Ana, l-a luat de mână, iarba biruie pietrişul, înverzeste câmpia  sub fuga  lor; orizontul îi înghite încet, nu mai rămâne nici cămaşa albă, nici rochia albastră a Anei…

Singur, îngenunchez, nu mai ştiu a câta oară,  în faţa crucii timpului pierdut.

 

autor Radu Nicolae

Demolare, autor Dobrica Mariana

Se întorcea acasă. „Acasă”, acest „acasă” de acum,  era o locuinţă în stil colonial (moştenire de familie), într-un cartier liniştit al unui  vechi oraş, foarte aproape de ocean, erau amintiri risipite ale unor vremuri mai calme, mai calde, când timpul „avea răbdare” cu toţi şi cu toate, când lumea aştepta să fie cucerită de el. Şi da, o cucerise într-un anume fel, dar acestă cucerire însemna, tot într-un anume fel, şi un capăt de drum. Iar când atinsese acel punct terminus al ascensiunii sale, simţise sau ştiuse că trebuie să se întoarcă.

Întoarcerea era poate şi o regăsire a unui eu de mult uitat  şi alterat  de circumstanţe spaţiale, temporale sau emoţionale.

Lucrurile îl aşteptau foarte bătrâne, prăfuite şi tăcute, dar, deşi stins, viaţa pulsa încă în ele.

A avut nevoie de ceva timp pentru a şterge şi lustrui vechile mobile, gândurile altor vârste ale sale, frunzele palmierilor din grădină, pietrele rotunjite şi roşii ale aleii, scândurile băncilor, aripile fluturilor, pentru a descoperi, prin anexe, cotloane şi sertare, albume de familie, cântece de adormit copii, ceainicul de argint al bunicii, săruturi, lacrimi, pipa ciobită a unui tată autoritar, nişte vise cam incerte, lătratul insistent al lui Bob, câinele alb al copilăriei sale… adică tot trecutul.

Dar lipsea ceva din acest decor, lipsea ceva atât de mult, încât această absenţă îl durea: oceanul.

Asimilase acest element al unui spaţiu exterior, integrându-l peisajului impresionist al sufletului său, era un fel de „mereu-prezenţă” în eul său adânc, cu valuri calme sau furtuni, cu scoici şi peşti albaştri, cu abisuri tainice, cu   albatroşi maiestuoşi, cu  înşelătoare şi ameţitoare cântece de sirenă…

Sperase că, odată întors, va suprapune cele două imagini, cea a unui ocean real, palpabil şi cea a unui ocean interior, le va face să se contopească şi va reuşi astfel, poate, să ajungă la un fel de catharsis existenţial…

Însă nu mai vedea oceanul acolo unde îl lăsase, nici zilele prăbuşindu-se în el (auzea doar zgomotul valurilor, uneori sonor, alteori surd şi simţea mirosul sărat al valurilor sau  cel al algelor putrezite), fiindcă între el şi acesta se interpunea o clădire, obturându-i câmpul vizual…

În timpul lung al absenţei sale, un bloc rece şi impersonal de beton şi oţel  crescuse hidos şi acoperise orizontul.

Părea un un monstru cu sute de ochi de sticlă, care îi studia atent şi parcă agresiv fiecare mişcare, care îl urma până şi în somn, în transcendenţa viselor chinuite de nelinişte.

A încercat să accepte noua realitate, a sperat că oceanul din el e suficient, deşi ştia că nu se va simţi niciodată întreg, că lumea lui va fi mai săracă fără adevăratul ocean.

La un moment dat s-a îmbolnăvit, oceanul din sine se estompase, abia îi mai simţea „valurile, vânturile”, peştii albaştri se decoloraseră, devenind transparenţi (nu mai erau decât nişte biete contururi de peşti), cântecele sirenelor  se transformaseră în bocete, iar  albatroşii se sinucideau izbindu-se de stâncile falezei…

Încercase să se vindece, de fapt să vindece peştii, valurile, albatroşii, scoicile, sirenele, briza… Dar cum să vindeci un ocean?

În cele din urmă  a înţeles că nu putea fi vorba de o însănătoşire (miraculoasă!?), ci de o dispariţie. Clădirea-zid, ucigătoare de zări, trebuia să dispară.

Odată conştientizat acest lucru, nimic nu a mai părut imposibil. Nici găsirea proprietarilor, nici cumpărarea construcţiei (după lungi discuţii, i-a convins în cele din urmă pe cei care o deţineau să o vândă, în schimbul unei sume fabuloase), nici detonarea controlată a acesteia. S-a plimbat apoi prin moloz, a dansat chiar, ca un bătrân oştean, beat de bucuria victoriei, printre ruinele cetăţii cucerite, stârnind mirarea celor din jur, care nu înţelegeau de ce distrusese clădirea care putea fi adăpost pentru mulţi alţii. Nu a mai pierdut timpul să le explice sentimentul de eliberare ce îl cuprinsese când văzuse năvălind asupra sa orizontul, nici nu avea rost, doar plătise pentru asta, ci a chemat muncitorii care au curăţat locul. Au făcut-o cam superficial, pentru că în urma lor a găsit, zile la rând, fragmente de gheare şi vertebre de oţel şi nenumăraţi ochi sticloşi care clipeau încă în nisipul care începea să cotropească totul. L-a periat răbdător, aşa cum perii părul lung şi blond al unei femei, până a devenit mătăsos şi strălucitor, apoi l-a împodobit cu scoici şi alge.

Oceanul a revenit în el, nu  prea mai făcea diferenţa între cel exterior şi cel interior; a învăţat, dintr-o carte a bunicii sale moarte, cum să croşeteze dantele de spumă albă – un val pe faţă, unul pe dos, două valuri pe faţă, unul pe dos…- , i-a fost destul de greu să capete acea îndemânare feminină, dar bătrâna, vizitându-l uneori în vis, i-a explicat „arta”  împletirii valurilor; a smălţuit scoicile şi le-a aruncat din nou în apa fremătătoare, murmurând un descântec vechi, pentru a le face să nască perle, s-a împrietenit cu albatroşii care îşi pierduseră aerul baudelairian şi dansau printre valuri şi a pictat peştii şi răsăriturile în nuanţe de trandafiriu şi furtunile în verde.

A devenit pentru ceilalţi un bătrân singuratic, cam nebun, dar inofensiv, care stătea ore în şir pe o bancă din grădina casei sale şi privea oceanul sau se plimba pe plajă vorbind cu norii, cu nisipul, cu meduzele, cu briza şi, desigur, cu albatroşii care, deşi cârtitori şi cicălitori mai tot timpul,  ajunseseră să îl îndrăgească şi i se aşezau pe umăr.

Această părere a celorlalţi, exprimată mai zgomotos sau şoptit, cu tristeţe, cu milă, indiferent sau batjocoritor, nu părea să-l deranjeze, atâta vreme cât lumea lui era din nou frumoasă şi întreagă, iar sufletul său era plin de valuri, valuri, valuri… încât el însuşi devenea val, val, val… talaz, mare, ocean….

(Am creat acest text pornind de la o ştire pe care am auzit-o într-un jurnal de noapte: cineva a cumpărat o casă, plătind o sumă enormă, pentru a o demola, fiindcă îl împiedica să vadă oceanul de la fereastra locuinţei sale.)

 

autor Mariana Dobrica

Fântâna dorinţelor, autor Petronela Carstea

Sarah a terminat de dat încă un strat de cremă pe ghetele de drumeţie. Şi-a verificat rucsacul, recapitulând ce trebuia să conţină: apă, mâncare, pelerina de ploaie, binoclul, trusa de prim ajutor. Şi-a pus ochelarii de soare pe cap, şi-a legat straşnic şireturile şi şi-a înhămat rucsacul. În timp ce îndesa un briceag în buzunarele laterale ale bermudelor, a fluierat puternic şi melodios. I-a răspuns un lătrat vesel. Era câinele ei, Pistruiatul, numit astfel datorită mulţimii de picăţele maro ce îi împodobeau blana albă.

Pistruiatul nu era un câine de rasă. Îl găsise într-un tufiş într-o zi când se întorcea de la şcoală. Auzindu-i schelăitul rugător a îngenunchiat lângă tufiş, rupându-şi dresurile albe de şcolăriţă în genunchi. Printre ramuri l-a găsit pe Pistruiat şi bucuroasă, l-a dus acasă. Nu la fel de bucuroşi au fost părinţii fetei, dar în final au cedat rugăminţilor ei. De-atunci au trecut aproape cinci ani.

Sarah era gata de drum. Pornea într-o drumeţie prin pădurea din apropiere. Pistruiatul nu avea nevoie de lesă, era isteţ şi foarte devotat. Şi-a pus brăţara norocoasă la mână şi s-a pregătit să iasă, deşi nu îi dădea pace sentimentul că uitase ceva, ceva foarte important.

– Harta! a exclamat Sarah.

S-a întors în grabă şi a căutat printre hârtiile de pe birou. Ştia că o lăsase acolo, la loc sigur, căci nimeni nu se băga în dezordinea din camera ei. Şi totuşi, nu era!

– Cauţi harta? s-a auzit o voce de copil de după uşă şi fata a înţeles că va avea probleme cu frăţiorul ei, Tim. Nu o primeşti dacă nu mă iei şi pe mine, i-a spus el.

Fata punea în balanţă opţiunile. Putea să-i accepte oferta, şi planul i-ar fi reuşit, chiar dacă ar fi trebuit să-şi suporte fratele toată ziua. În schimb, dacă îl refuza, ar fi rămas şi fără hartă şi ar fi riscat să fie şi spusă părinţilor.

Părinţii lor erau oameni de ştiinţă. Nu agreau poveştile şi visatul cu ochii deschişi, le considearu inutile. Aşa că atunci când Sarah a descoperit harta care indica drumul spre Fântâna Dorinţelor, n-a spus nimănui. În alte condiţii, nici ea n-ar fi crezut, dar pe spatele hărţii apăreau notate câteva nume cu scris mărunt. Unul dintre ele era al unui om ce avea casa chiar la colţ, lângă cofetărie. Despre el se vorbea că din cauza datoriilor la bănci urma să-şi vândă casa. De câteva zile însă, echipe de coonstructori au început să ridice încă un nivel la casa vecinului şi tot strada vorbea că omul tocmai închiriase un spaţiu în centrul vechi al oraşului, să-şi deschidă un restaurant. ”Să fie doar o coincidenţă?” a gândit Sarah atunci privind la hartă.

– Să ştii că dacă ţi se face frig, nu-ţi dau geaca mea, i-a spus ea resemnată lui Tim, Băiatul şi-a îndesat şi el câteva lucruşoare într-un rucsac şi s-a înfiinţat la uşă.

Era devreme, ceasul fetei arăta că abia trecuse de opt. Harta indica intrarea într-o pădurice din apropiere şi de-acolo un traseu scurt, dar şerpuit şi care necesita urcuş. Lui Tim începea să-i pară rău că plecase în drumeţie.. Căscând somnoros şi-a întrebat sora de ce plecaseră atât de devreme, că traseul de pe hartă arăta abia câţiva kilometri.

Explicaţia fetei a fost simplă. Tocmai pentru că traseul era atât de scurt, se aştepta să mai urmeze ceva după… Anticipa aventura!

După vreo oră de mers Tim a început să se plângă de foame şi oboseală. Deşi iritată, fata a încropit un picnic, scoţând din raniţă două tartine cu unt, brânză şi salam, un baton de ciocolată şi un măr verde. Tim şi-a făcut partea alegând batonul ca desert. Pistruiatul făcea piruete la mică distanţă de ei, urmărindu-şi coada.

”Interesantă preocupare!” s-a amuzat Sarah.Apoi a studiat harta.

– Uite, suntem aproape! a strigat ea surâzătoare, sărind sprintenă în picioare şi luând-o la goană pe o cărarea abia ghicită printre copaci. Tim şi Pistruiatul au urmat-o ca îndată.

– Staţi! a ţipat Sarah speriată, oprindu-se brusc. O prăpastie se deschidea la picioarele ei.

Fata era debusolată. Începea să-i pară rău că crezuse în existenţa o fântânii dorinţelor. În timp ce Tim se aşezase pe un bolovan şi lingea staniolul batonului de ciocolată, Pistruiatul lătra la hău şi la ecoul lătratului lui.

– Hei ! E cineva acolo sus? s-a auzit o voce din prăpastie. Căutaţi fântâna?

Tim a venit repede lângă sora lui. Ochii lor sclipea de uimire.

– E sigur să coborâm acolo jos? a întrebat fata.

– Daaaaaaaaaaaaa! a venit confirmarea vocii din adâncuri

Atunci au văzut că la câţiva metri în dreapta lor era o cărare. Abruptă, e drept, dar părea destul de sigură. Entuziasmaţi, au început să coboare încet, cu grijă să nu calce strâmb. Valea părea tare adâncă şi copiii nu şi-ar fi dorit să afle unde se termina.

Tim a ţipat. Se zgâriase la mână într-una din pietrele ascuţite ce acopereau pereţii prăpastiei.

”Ce aş vrea să fie mai uşor de coborât’’ şi-a spus el.

Deodată, a simţit cum piciorele lui calcă pe sol drept. A privit în jos şi a observat că panta abruptă devenise o scară, cu trepte perfect tăiate în stâncă şi care avea şi o balustradă de siguranţă. Zâmbind, şi-a binecuvântat norocul şi a început să coboare fluierând.

Brusc, aşa cum se întâmplă adesea la munte, cerul s-a întunecat şi din depărtare s-au auzit tunete. Sarah a privit norii şi a înţeles că se apropia furtuna. Abia acum realiza cât de mult coborâseră şi nu ştia ce vor face în faţa urgiei. Primii stropi de ploaie i-au atins faţa. Mici, reci, rapizi.

”Cât aş vrea să avem unde să ne adăpostim” a gândit fata.

Pistruiatul s-a zbârlit de cum a simţit ploaia. Ura apa. A început să alerge pe scară în jos, apoi a dispărut. Speriată, tânăra l-a strigat şi a pornit pe urmele lui. Ajunsă la ultimele trepte a descoperit că în dosul lor se deschidea o grotă. I-a găsit acolo pe Tim şi pe Pistruiat şi s-a ghemuit lângă ei. Îi era frig şi parcă puţin foame… dar lăsase rucsacurile sus, să nu-i incomodeze la coborât!

Tim n-avea astâmpăr. Intra şi ieşea din  grotă.

– Mi-e foame, a lămurit-o el ieşind din nou. Când s-a întors, avea un coş în mână.

– L-am găsit pe trepte, a spus el firesc şi a început să scormonească prin coş. Au găsit acolo ouă fierte, friptură rece de curcan, gogoşari şi o pâine bine rumenită, o cutie plină cu plăcinte cu mere şi  un termos cu ceai fierbinte. Văzând atâtea bunătăţi şi crezând că stăpânii au uitat de el, Pistruiatul s-a repezit la coş şi l-a răsturnat. Din el s-a rostogolit o bucată de carne, roşie sşi suculentă.

Şi-au astâmpărat toţi foamea cu merindele găsite de Tim, dar fetei nu-i dădea pace un gând: Prea se întâmplau lucruri ciudate…

– Sara, a rugat-o Tim, să mergem acasă! Nu mai vreau să căutăm fântâna…

Fata l-a privit nedumerită.

– Dar, suntem în fântână! a exclamat ea. Ca să-l convingă, Sara a bătut din palme şi afară s-a înseninat. Apoi a murmurat ceva şi imediat, la gura grotei a apărut un elicopter. Pilotul era îmbrăcat în costum şi avea papion la gât, de parcă mergea la operă. Le-a făcut semn că îi aşteaptă. Copiii au urcat bucuroşi şi au început să inventeze dorinţe care mai de care mai năstruşnice: maşinuţe teleghidate, roboţei, console şi joystick-uri pentru Tim, farduri, oje, rochiţe înflorate, chiar şi o geantă Prada pentru Sarah. Pistruiatul era cel mai fericit. Rodea de zor la un os de dinozaur!

După vreo oră de zbor şi dorinţe, Sarah şi-a îndreptat ochii spre cer şi a văzut că nu urcaseră deloc. Sau chiar dacă urcaseră, pereţii prăpastiei urcau o dată cu ei… Atunci fata a aruncat o rochie în hău. Privind în sus a zărita marginea prăpastiei. Oftând şi-a aruncat geanta. Marginea părea că s-a mai apropiat puţin, dar tot la mare distanţă era..

– Aruncă tot! i-a strigat ea lui Tim.

Începuse să se teamă că devin dependenţi de vale. A aruncat tot ce i-a căzut în mână, în ciuda protestelor fratelui ei. L-a îndemnat pe Tim să privească în jos. O mulţime de oameni se plimbau de colo-colo, cu ochii pierduţi în neant. Unii râdeau, alţii vorbeau singuri şi mulţi admirau obiecte invizibile.

– Nu e real, Tim! a ţipat Sarah, smulgând osul din gura Pistruiatului.

Băiatul, îngrozit şi el, a început să arunce toate jucăriile. Goliseră elicopterul de cele obţinute şi  vedeau marginea prăpastiei. Sarah l-a luat pe pistruiat în braţe apoi i-a strigat lui Tim :

– În timp ce sari, doreşteţi să ajungi pe marginea prăpastiei!

Elicopterul a dispărut de sub picioarele lor şi ei au căzut în picioare pe pământ. Şi-au recuperat rucsacurile şi au luat-o la fugă spre casă. S-au oprit doar când au ajuns pe strada lor. Acolo au văzut că din curtea vecinului dispăruse casa cu încă un etaj în construcţie.

Sarah a întrebat-o pe cofetăreasă unde e casa vecinului.

– Ce casă, copilă?! s-a mirat vânzătoarea. Aici primăria urmează să amenajeze un loc de joacă pentru copii. Fântâna Dorinţelor îi vor spune, parcă…

 

autor Petronela Carstea

Misterul pietrelor albe, autor Farcas Narcisa Liliana

Eram cu gândul la Neva, pe șoseaua care mă ducea la locul meu preferat-stânca ce semăna cu un cap de vultur, conducând vechiul meu Ford Explorer 4×4.

Am ajuns puțin mai repede decât îmi propusesem și am parcat pe locul meu obișnuit din spatele stâncii. Nochi, cockerul meu negru, țâșni din mașină imediat ce am deschis portiera și ajunse în câteva secunde pe porțiunea de nisip unde aveam obiceiul să îmi așez șevaletul.

Până mi-am scos din mașină tot ceea ce-mi era necesar pentru hobby-ul meu-pictura-Nochi își săpase deja una din gropile lui preferate și îmi urmări toate mișcările până în momentul când mă așezai în fața tabloului început cu trei după-amieze în urmă, cu ochii la peisajul ce se întindea în fața mea și cu gândul că eram în luna iunie și până în noiembrie trebuia să termin tablourile începute pentru a prezenta a doua expozitie personală în Peru.

După câtva timp Nochi începu să mârâie și să privească nedumerit către drumul pustiu ce ducea spre vechiul castel.Vântul începu să sufle ridicând praful și nisipul în jurul nostru, așa că am strâns totul, am pus în mașină și pe Nochi l-am invitat să stea, să latre și să mârâie înăuntrul Fordului.

Am pornit apoi în lungul vechiului drum să descopăr cauza agitației cockerului meu spaniol.

***

Căuta pe sub pietrele albe gândaci verzui și îi așeza într-un fel de cutie cu capac ce lucea în lumina soarelui care se pregătea să apună. De fapt lumina aceea îmi atrăsese atenția mai întâi pe drumul prăfuit și pustiu ce ducea la castel.

Mai apoi am privit atent mogăldeața chircită pe vine ce îmi părea de la depărtare o moviliță de pământ care se tot muta dintr-un loc într-altul, fiind îmbrăcată cu un fel de haină de un verde metalic, toată franjurată,pe care vântul o flutura într-un ritm cadențat. Totul dădea impresia că mogâldeața îndeplinește un fel de ritual în acel ceas al înserării, pe drumul singur, fără niciun copac care să îi țină de urât în timpul nopții.

Ducând într-o mână fluierul sculptat în os de balenă, pe care tatăl meu îl cumpărase de la un negustor din Chile, și în cealaltă mână rucsacul împletit din liane, m-am apropiat cu pas ușor de fluturarea aceea de panglici negru-verzui care ridica piatră cu piatră și aduna gândaci (de câte ori trecusem pe acolo în alte zile nu-mi trecuse prin cap că sub acele pietre albe sunt gândaci verzi într-un număr atât de mare).

I-am zărit ochii, două lumini verde jad care mă priviră preț de câteva secunde și apoi îmi atrase atenția ceva ce semăna cu o inimă care se vedea pulsând rar prin pieptul străveziu. Mâinile erau tare subțiri, de aceeași culoare ca și haina franjurată, iar picioarele nici nu atingeau pământul. Nu am văzut nicio reacție la apropierea mea din partea “fluturării negru-verzui”și atunci m-am așezat pe rucsac,am scos fluierul și am început să cânt în timp ce mogâldeața se îndepărta tăcută,până se pierdu în întunericul care se lăsase.

Am revenit în același loc în seara următoare, la aceeași oră, având cu mine un aparat foto si o cameră video. Am privit pietrele care nu mai erau albe,deveniseră roșietice, și erau foarte grele față de dimensiunile lor. Unele dintre ele erau atât de lucioase că îți puteai vedea chipul pe suprafața lor. Am continuat să merg către castel și după ce am intrat în pădurea ce îl înconjura mi-a atras atenția un lucru tare ciudat: unul dintre copacii cu trunchiuri foarte groase avea în locul scoarței o ușă sculptată în piatră-acelasi fel de piatră roșietică pe care o văzusem cu câtva timp înainte de-a lungul drumului. În rest, nici un indiciu care ar fi putut să amintească de trecerea”fluturării negru-verzui”prin acele locuri.

Când am ajuns acasă mi-am sunat tatăl, arheolog, și i-am povestit totul,din momentul când am parcat Fordul pe locul din spatele stâncii până în momentul când am văzut poarta sculptată în trunchiul foarte gros al copacului de lângă intrarea în castel.

Am revenit în același loc și în anul următor, în 2001, în aceeași zi,la ceasul înserării, de data aceasta cu o echipă de trei arheologi-tatăl meu și încă doi prieteni de ai săi. Am așezat camere de luat vederi și am așteptat în liniște însă nu am mai văzut nimic care să semene cu apariția aceea ireală  care mă fascinase cu un an în urmă.

Asta a fost tot. Am notat în jurnalul meu de călătorie acea zi ca fiind ziua misterului pietrelor  Albe.

 

autor Farcas Narcisa Liliana

Străinul, autor Beatrice Popa

Shirely Enamorado spărgea semințe de struguri între dinți, când, pe strada prăfoasă ce cotea dinspre mare se năpusti într-o goană aiuristică și periculoasă un țap durduliu ce trăgea după el o funie  înțesată de scaieți uscați și ascuțiți.

Pornise de undeva de pe câmpurile galbene sau de pe coastele golașe, pline de sare, și gonise înspre sat ca zeița Thetis, care primise porunca de la tatăl său, „du-te, fără ca Hera să te poată zări”[1], și-acum stătea să-și dea duhul împleticindu-se-n loc și cu limba plină de spume atârnându-i hidoasă în mijlocul drumului.

De cealaltă parte a uliței câțiva săteni adunați în umbra porților răsfoiau leneși ziarele.

Din timp în timp sorbeau, care mai lacom, care mai nepăsător din carafele cu cidru acidulat și rece și păreau să nu se sinchisească prea mult de eforturile bietului animal, care li se arătase mai mult mort decât viu și fără nicio intenție profetică.

Trei dulai, simțind că era rost, încolțiră biata lighioană și erau la un pas să se repeadă și să-i curme și ultima suflare ce mai pâlpâia în barba lățoasă și plină de muște a îndrăznețului  intrus, ce acaparase de partea sa liniștea acelei amiezi.

Era o vară fierbinte și zilele se lungeau de la răsărit la apus fără să aducă cu ele altceva decât, din când în când, turiști curioși.

După ce colbul ridicat se mai risipi, Enamorado putu să zărească un petic roșu aprins pe funia încâlcită de jur împrejurul grumazului lighioanei.

Intrigat, scuipă sâmburii din gură și apropiindu-se ușurel de țapul aproape leșinat, începu să rânjească. Se aplecă și descâlci dintre scaieți o pereche minusculă de tanga roșii. Îi ridică cu două degete deasupra capului și, dezlănțuit, începu să danseze în jurul țapului amețit și epuizat ce se sprijinea înfrânt, pe labele din față, fără nicio legatură cu idolul care anunțase odată sosirea corabiei sfinte și care căzuse mai apoi de pe vârful muntelui direct în mare, împreuna cu diavolul care locuia întrânsul.

Și cum dansa el acolo, în colb, toate mișcările acrobaților minoici și ale fetelor hetairai se strecurau afară din el ca odinioară duhul din lampa fermecată, nevăzut de toți muritorii, chemat să împlinească tainice porunci.

De dincolo de colină răzbătea muzica unui taraf. O nuntă era în toi și se apropia.

Enamorado era de multă vreme scamatorul și vraciul satului și, deși era trecut de patruzeci de ani, părea mai mult un băietan care abia ieșise din oul adolescenței.

Oamenii locului păreau să nu se teamă de Vraciul cel Veșnic Tânăr, care nu se știe exact de unde venise, dar care trăia de mulți ani, liber de orice obligații, în satul lor, și care, deși se arăta mai mereu atot-știutor și nu întotdeauna pe placul tuturor, le făcuse de-a lungul timpului mult bine.

Atunci când la țărm nu acosta niciun vas cu turiști pe care să-i acapareze cu trucurile sale executate fără greșeală, nu făcea nimic altceva decât să se plimbe în susul și-n josul insulei, scrutând cu ochii săi ageri și negri fiecare colț al orizontului așteptând parcă sosirea cuiva. Uneori, când avea chef, depăna povești incredibile despre lumile necunoscute care încetaseră demult să mai existe. De cele mai multe ori își omora timpul practicând giumbușlucurile pe care toți sătenii, care printre altele, îl credeau ori nebun de legat ori un mare mincinos, dar nicidecum un sfânt, le știau deja pe dinafară.

Purta întotdeauna asupra sa, sub brâul alb, un iatagan curbat și sclipitor cu care se lăuda că îi aparținuse și lui Mehmed al doilea, dar care de fapt, era mult mai vechi și în lama căruia se oglindeau, dacă știai să privești, sentințe de rang și felurite alte istorii. Îl moștenise de la străbunii săi, căutătorii de aur, ce călătoriseră cu corăbiile lor tocmai până la Catalhoyuk.

După cum se lăuda, iataganul avea puteri fermecate și în el se ascundeau tainele multor comploturi și razboaie duse de-a lungul istoriei de către cei care odinioară fuseseră pe rând, stăpânitorii tuturor lumilor. Capete de regi precum și de tot soiul de alți nobili din diferite lumi apuse, ba chiar și cele ale unor împărați din îndepărtatele dinastii ale Japoniei, căzuseră fără nicio tăgadă sub puterea sa magica și nemiloasă.

Pe una dintre fețe, aproape de mânerul lucrat în aur masiv învelit cu un soi de mătase lucioasă, foarte groasă, de culoare mov, se găseau niște inscripții care păreau să fie, de-adevăratelea, foarte vechi. Enamorado se lăudase odată că asemenea inscripții mai fuseseră găsite doar pe niște carapace de broască țestoasă din China, și că doar el știa cu exactitate mesajul pe care-l ascunsese cu dibăcie, cel ce inscripționase sabia. Și pentru că ar fi reușit să descifreze cele tainice ar fi fost răsplătit de cele nevăzute, cu anumite puteri miraculoase și i s-ar fi iertat și câteva păcate veniale.

De data asta însă, iataganul avea să se-ncurce c-un cap nu chiar așa de soi.

Enamorado îl scoase de la brâu și-l mânui cu grijă de parcă ar fi ținut în brațele lui un plod abia născut și nu o armă ucigătoare. Îl învârti de două ori prin aer făcând ca lama să lucească orbitor și sătenii să-și acopere ochii cu palmele și, cu-o lovitură precisă, reteză capul țapului care încă mai agoniza în colbul din mijlocul drumului. Scoase mai apoi din sân o cârpă ce purta și alte însemne de sânge uscat, scuipă de câteva ori în ea și, mulțumit de treaba săvârșită, șterse bine lama iataganului până îi redă luciul.

Se aplecă apoi, luă tigva țapului la subțioară și apucând animalul mutilat de una dintre copite începu să-l târască prin colb îndepărtându-se către coliba lui de pe țărm.

La capătul uliței îl întâmpină alaiul de nuntași gălăgioși care țopăiau voioși și lipsiți de orice alte griji cu sticlele de vin roșu, de Madeira, destupate, slăvind în chiote vinul drumului de întoarcere.

Pe el îl văzuse primul, în acea zi, străinul.

 

autor Beatrice Popa

Livada de vulpi, autor Cristina Stancu

Cineva mă urmăreşte, cineva îmi vorbeşte în minte suprapunându-se peste identitatea mea găsită cu greu. Bătrânul din faţă miroase a spirt şi transpiră de parcă ar răsufla înăuntrul unei tragedii ireparabile care se desface cu fiecare secundă pe care el o petrece aici. „Eu şi familia mea locuim într-un cimitir, e proprietatea noastră, e grădina noastră de cruci din spatele casei, e locul copilăriei mele, e o afacere de familie.” Voci. Şuşoteli absurde. Imagini strecurate pe furiş. Oameni cu plase în mână îmi aruncă pungile de plastic în groapa care se cască involuntar în trunchiul meu, de parcă aş fi un copac bătrân găurit de păsări invizibile care nu mai aveau unde să-şi ascundă cuibul. Sunt o ţintă, mă deplasez cât pot de mult însă în anumite momente imaginea din faţă e absorbită de alta, crapă de parcă ar fi un simplu geam murdar de praf într-o cămăruţă minusculă rămasă încuiată timp de 20 de ani. În mijlocul camerei, exact în mijlocul acelei camere, într-un cub de sticlă eu mă formez într-un pătrat de carne interior. Sunt o ţintă, mă deplasez, respir, mă deplasez, respir, mă deplasez, sunt o ţintă, renunţ. Rămân pe loc, e acelaşi întuneric dintotdeauna, în el zace aşa cum numai un om ar putea-o face, zace o groapă mică, o groapă discretă, unde cubul de sticlă tresare în paşi mici, paşi discreţi, intrând acolo ca într-o transformare previzibilă de secole. Pentru că uneori aşa apare. De secole. Cel care mă urmăreşte îmi înghite fiecare fir al gândurilor, simt nişte tălpi uriaşe peste tâmple, se lipesc de ele scoţând un zgomot de lipăit absurd aici, pentru că aici sunt numai eu, lipsit de o atmosferă, sunt numai eu, continui să-mi spun până când devine o exagerare. Numai eu.

Tot ce mai percep e senzaţia unei întrebări care-şi dizolvă automat orice răspuns care-i transpiră. Este o întrebare vagă, ambiguuă, cu un trup numai al ei. Înăuntrul trupului ei este întrebarea care nu vrea niciun răspuns, care-şi refuză sau ucide răspunsurile. Toate astea se petrec cu adevărat în faţa privirii mele. Mă relocalizez în raport cu ce se întâmplă acolo, întrebarea nu ţine de mine, întrebarea e liberă să facă ce vrea, întrebarea nu contează. Paşii omului din faţă încep să răsune mai puternic pe caldarâmul uscat. Îl urmăresc pentru că nu pot merge undeva numai pentru mine. Mă subţiez în acel sunet şi pierd contactul cu el. Nimic nu poate sta pe loc. (vocea unui trecător din stânga mea care vorbeşte la telefon)

Cineva mă urmăreşte, cineva îmi vorbeşte în minte suprapunându-se peste identitatea mea găsită cu greu. Aş vrea să nu mai văd atât de clar căldura, să nu o mai văd ca pe un obiect mare nedisciplinat, încălţat cu bocanci într-un fel de picioare diforme, călcând pământul şi rotunjind cu fiecare pas câte-o coapsă pe interiorul acelei suprafeţe. Eu ştiu cum e acolo, cu doi milimetri sub pământ, cu totul cu doi milimetrii sub pământ. Eşti înconjurat de coapse dintr-un material pe care dacă l-ai gusta ar fi rânced iar tu, ca supoziţie, te-ai întoarce undeva, sau cel puţin ai dori aşa ceva chiar şi când ar fi total imposibil. Tu eşti o supoziţie într-o coapsă care se retrage la sfârşitul vieţii înapoi în căldură, căldura aceea diformă, lipsită de disciplină încălţată în bocancii vechi care-ţi par atât de familiari.

Cineva mă urmăreşte, cineva îmi vorbeşte în minte suprapunându-se peste identitatea mea găsită cu greu. Bătrânul s-a oprit. M-am oprit. Se îndreapta către o bancă verde. Mă îndrept către o bancă verde. Se aşează pe banca verde. Rămân în picioare lângă el şi în spatele băncii verzi. Pe trotuarul din faţa lui trecătorii ar pustiiţi, chipurile lor se înverzesc şi se dilată atrase în jos ca o mulţime de membrane supuse fiecare câte unei legi diferite. Atrase în jos picurând, iau forma unor cercuri pline, de lemn proaspăt tăiat, suspendate în mişcare, trase după trecători, mereu înverzindu-se, mereu picurând supuse unor legi diferite ca unor paşi diferiţi, mereu picurând câte un altfel de lemn proaspăt tăiat. Bătrânul nu are chip. Se chinuie să aibă chip. Mă chinui să am chip.

Cineva mă urmăreşte, cineva îmi vorbeşte în minte suprapunându-se peste identitatea mea găsită cu greu. Bătrânul se desprinde. În faţa lui îmi arată o măsuţă de cafea roşie pe care se odihneşte un acvariu în care creşte o broască ţestoasă cu o carapace din ce în ce mai roşie. Îmi schimbă locul, sunt în faţa bătrânului, sunt dincolo de măsuţa roşie de cafea, încerc să plâng, nu ştiu de ce încerc să plâng. Îmi spune că ochii mi s-au schimbat în vânătăi iar locurile lipsă din mine sunt în vânătăile din locul ochilor lui. Bătrânul îşi schimbă ochii în două vânătăi lugubre, îmi dau senzaţia că sunt într-un coridor de geam fumuriu croit exact pe măsura trupului meu. Coridorul e lung, e mult prea mult pentru mine şi totuşi forma trupului meu e peste tot şi se continuă chiar dincolo de sfârşitul coridorului fumuriu. Bătrânul îşi îndreaptă ochii de vânătaie către mine de parcă aş fi o carte, îşi lipeşte cele două palme pe cele două vânătăi care mi-au luat locul ochilor, bătrânul îmi controlează mersul. Bătrânul se ridică de parcă m-ar ridica şi pe mine. Eu şi bătrânul mergem aşa, cu palmele lui lipite pe ochii mei de vănătaie. Mergem împreună, avem acelaşi pas, bătrânul mă forţează să am acelaşi pas ca şi el pentru că bătrânul vrea să capete chip, aşa îmi spune.   Coridorul de sticlă fumurie se retrage şi revine având formele a două trupuri în aceeaşi poziţie, batrânul şi eu, uniţi prin forma braţelor sale întinse către ochii mei de vânătaie. Bătrânul are glas, eu am glas numai în încleştarea aceea în propria mea carne unde va trebui să mă întorc în curând.

Cineva mă urmăreşte, cineva îmi vorbeşte în minte suprapunându-se peste identitatea mea găsită cu greu. Bătrânul îşi dezlipeşte palmele de ochii mei de vânătaie. Îşi retrage braţele iar corpul meu începe să semene cu cel diform al căldurii. Mă deformez şi mă adaug la ceva. De parcă sunt lipit pe un perete alb şi nu mai ştiu unde încep. Bătrânul se culcă liniştit pe podeaua coridorului fumuriu şi moare, eu sunt lipit pe acel perete alb şi îl privesc. Îl privesc pe bătrân cum moare.

Bătrânul nu a existat niciodată, mi-a zis cineva de parcă mi-aş fi zis eu însumi.

Dar bătrânul moare, i-am zis de parcă şi-ar fi zis el însuşi.

……………………………………………..

Poiana aceea cu vulpi la rădăcina fiecărui măr, vulpi din vis, se termina cu o casă ce semăna unui bloc, noi eram trei, eram şi eu dar în afară de mine eram 3, şi puteam intra numai într-o singură încăpere. Pe un zid, cel care unea o cameră cu cealaltă, câteva beţe foarte subţiri ardeau strălucind, aşa cum ar arde, dacă ar putea, un scârţâit prelung care s-ar repeta la nesfârşit într-o buclă pe care dacă ai asculta-o te-ai pierde într-o lume mai reală. Am rămas acolo puţin. S-a luminat şi un bătrân a venit împreună cu o mulţime de oameni fără chipuri care îi vorbeau. Bătrânul nu ne-a văzut ieşind, el doar a deschis uşa de sticlă şi a ţinut-o aşa câteva clipe privind mereu către mulţimea aceea care îi vorbea. După ce am ieşit, bătrânul şi-a schimbat elegant direcţia privirii şi s-a deplasat dinspre mulţime înăuntru, apoi a închis uşa.

 

autor  Cristina Stancu

Expoziţia „GUERNICA”, autor Dorel Schor

 

În aprilie 1937, la cererea franchiştilor, germanii au bombardat localitatea bască Guernica din nordul Spaniei. Era una din primele crime mari împotriva civilizaţiei, orăşelul a fost distrus în totalitate iar populaţia în bună parte ucisă. Picasso a pictat, în replică, tabloul Guernica, care a fost expus la Expoziţia internaţională de la Paris. Ecoul a fost uriaş, arta plastică a reuşit să trezească conştiinţe, să revolte, să mobilizeze. E posibil ca Guernica să fi fost uitată, sau să rămână un eveniment local, dacă  tabloul lui Picasso n-ar fi ţinut trează amintirea evenimentului, devenind simbol şi avertisment.

Asociaţia artiştilor plastici din Natania şi-a propus, pentru expoziţia sa anuală exact acest subiect: Guernica. Ca un memento permanent, ca un subiect stimulator, ca o încercare a artiştilor de a aborda teme grave, valabile permanent. Curatoarele expozitiei, Hedva Arazi si Ester Rokah, au permis participanţilor varietatea de stiluri şi conceptia personală, cerând doar îincadrarea în subiect. Avem, în consecinţă, nu mai putin de 27 de lucrări ilustrând  subiectul, nu replici la atât de bine cunoscuta lucrare a maestrului spaniol, cât punctul de vedere personal, la trecerea atâtor ani, şi felul în care
Guernica (localitatea sau tabloul) au impresionat artistul.

Clara Herşcovici ilustrează un om care striga. Tabloul, amintind prin forţa sa de strigătul lui Munch, adună întreaga tragedie a Guernicai, de parcă ar dori să menţină veşnic trează conştiinţa oamenilor. Ea avertizează asupra nenorocirilor aduse de război, fapt evident în lucrările semnate de Nili Carmel, Daniela Lahav, Ghila Ruso Zimet,Tamara Halperin, Iosi Shemesh, Ziva Caspi…   Unele exponate au funcţia unor postere în stare să răscolească tendinţa de uitare sau indiferenţa. Păsările de pradă ale lui Mihal Wizer sau chipul şi mâinile întinse în toate direcţiile ale lui Tami Nahshon, puntea suspendată peste hăuri a lui Aric Schneider sau trupul răstignit la orizontală surprins de Hedva Arazi nu pot lăsa indiferenţi privitorii. Alte lucrări sunt semnate de Ayal Dotan, Ahuva Erez, Ghila Stein, Iacov Shaki, Ravi Lahav, Dalia Lavi, Mira Stern, Asher Rokah, Sabtai
Kirsenboim, Orna Sliser, Shosh Aviani, Ester Rokah, Iosi Wecsler, Hen
Leopold, Tamar Gotthilf, Haia Ruzik.

Într-un fel, singulară prin tematica abordată, expoziţia anuală a artiştilor plastici din Natania, înscrie evenimentul ca o reuşită. Trăim astăzi într-o lume cu nimic mai buna decât pe timpul tragediei din Guernica. Evenimentele nu ne răsfaţă şi o firească îngrijorare justifică pe deplin subiectul. Artiştii din Natania nu fac decât să ne avertizeze şi să amintească tuturor ce se poate întâmpla atunci când
extremismul şi fanatismul hotărăsc destinul oamenilor.

Pictura inspirată de literatură. autor Dorel Schor

 

Primele cărţi, încă înainte de descoperirea tiparului, erau frumos şi bogat ilustrate. Se întelege că desenele trebuiau să întregească textul, dar uneori fantezia pictorului medieval reuşea adevărate performanţe. Sunt cunoscute frumoasele miniaturi irlandeze sau cele orientale de la Babur Nama care depăşesc cele scrise, realizând pentru posteritate, în afară de valoarea lor artistică, şi una documentară de exceptie. Ne vom referi însă numai la „literatura” laică. Capodopera
„O mie şi una de nopţi”, culegerea povestirilor Sheherezadei din veacul de aur al  civilizatiei arabe, a stimulat imaginaţia multor pictori din mai toate ţările. Iată aici, un desen vechi, unul din primele care au însoţit textul, având naivitatea stilului dar şi autenticitatea personajelor.

Folclorul este de asemenea stimulator. O lucrare de Constantin Piliuţă, cu un peisaj idilic respirând linişte pastorală şi pace (şi un simbolism izoteric) sugerează+ versul „pe un picior de plai, pe o gură de rai” cu care cântareţul popular a numit intuitiv locul atât de îndrăgit. Un pictor mai putin cunoscut la noi, Nicolai Samokis, gaseşte interpretarea potrivită „Troicii” lui Serghei Esenin, lăsând frâu liber nu numai cailor care spulberă zăpada în goana lor nebună, dar şi fanteziei poetului.  E poate spaţiul privilegiat în care claritatea rostirii plastice încearcă să egaleze frumuseţea versurilor.

În arta plastică israeliană s-au remarcat lucrările care ilustrează frumuseţile câte unui loc sau însotesc câte un cântec intrat în repertoarul personal al fiecăruia. De pilda versurile poetei Rachel , cooptate firesc în folclor, dedicate Kineretului (lacul Tiberiada) au inspirat numeroşi pictori, printre care Reuven Rubin, Nahum Gutman, Shmuel Charuvi, Ziona Tager, Mordechai Levanon… În opera lor, acest lac, parte din istorie şi religie, capătă o altă dimensiune, fiind în
mod paradoxal, uneori fascinant şi spectacular, alteori esenţă şi simplitate.

Pictura capătă un aspect social şi militant atunci când e inspirată de literatura sociala şi militantă. Vom da ca exemplu pânza lui Alexandru Ciucurencu ilustrind un fragment din cunoscuta poezie a lui Mihai Eminescu „Împărat şi proletar”. Comanda sociala sau numai comanda a vremii, pictura poarta insemnele unui mare pictor, care semneaza numai
cu iniţiale dar nu face compromisuri cu calitatea. Exemplele sunt foarte  numeroase, nu am încercat decât o trecere în revista a unei tematici care poate servi ca subiect unei lucrări vaste şi exhaustive.

„Poet bătrân, doar de timp răpus, cântă-ţi iar legendele…”, autor Dasius

„Poet bătrân, doar de timp răpus, cântă-ţi iar legendele, coboara din abis cuvinte-n lumea noastră. Spune-n lumea aceasta cum s-a coborât în adâncuri omul cel de aur; dă drumul cuvintelor să zboare spre cerurile din care au venit. Lasă muzele prin buzele tale sa dea vers gândirii, să dea sufletelor prin cuvânt puterea veche a lumii noastre. Poet bătrân, vocea ta mai tare o ridică să umple auzul celor de sub Soare, dar cuvintele tale să fie pline de neînţeles, să înteleagă doar acei pe care lumea încă nu i-a cunoscut, să nu se pângărească şi să cadă în ruină,  dulceaţa vremurilor noastre, vremuri ce-au apus când a căzut cerul, când l-am simţit cu greu peste umerii noştri”.

Voi cânta, Priamide vechi şi nou, voi cânta, voi lăsa Olimpul să-mi toarne-n minte şi în suflet amintiri trecute, vise necunoscute. Voi da muzelor iar viaţă, aripile lor rupte le voi lipi cu lut înapoi, şi prin cuvintele mele vor sta din nou pe nori şi minţile muritorilor vor tulbura prin plăcerea ce-o vor arunca peste Gaia însetată. Un cuvânt în lumea lor. suflet priamid, căntăreşte acum mai mult, cât o sutime din armatele pe care le ştiai. De când tu dormi în desfătările  Elysiumului, aşteptând a ta zeiţă din nou să-şi lase capu-n pieptul tău, schimabat-au zeii a pământului faţă de atatea ori. Acum nebuni conduc ca buni, dar Gaia le numără zilele şi îi leagă-n mreje, apoi îşi va scutura munţii, umerii ei laţi şi vor cădea de pe faţa ei toţi nebunii morţi ai lumii. Dar nu ce vad în timp vreau să-ţi cânt acum.

„Bard de-un timp cu lumea veche, tu lucrurilor faci nume, şi le faci cu uşurinţă-n timp loc. Bard bâtrân, cântul ţi l-am plâns, şi acum mă uit cum  pletele în ţărâna pământului cad şi cu ele, cuvintele în sufletele muritorilor; dar văd mereu cum viaţa ţi  se stinge sub lumina lui Apollo. Spuneţi cuvintele şi lasa-mă să trec din lumea rece spre căldură şi spre templu. Am răpus în lupte vieţi prea multe, şi acum tot ce mă mai doare, e c-am să găsesc templul gol şi pustiit, fără candelă ce arde, fără statuie de zeiţă, a mea iubită zeiţă. Îmi e teama c-am luptat în atâtea lumi şi dorul ei mi-a secat şi oasele, mi-a uscat şi trupul sub armură, sufletul îmi mai zboară acum în braţele ei şi ca roua sunt pe gâtul meu, ca lumina ce-nveleşte pământul dimineaţa şi tot ce-i viaţă-n el tresare şi se bucură”.

Ţi-au dat zeii doar o viaţă şi tu ai pus-o toată-n mândra ta zeiţă! Ai dus războaie sângeroase şi ai pus în lut frunţile ce-au rânjit palatelor cereşti; pentru dor ce-ai dus ai fost tu dus. Ţi-au rupt inima din piept să scoată dorul ei, dar n-au putut.. Apollo când te-a rupt de ea, n-a văzut cum Mercur, din glasul lui Iupiter, dor ţi-a pus în fiecare din trup şi suflet, părticică. Pot să rupă ei tot ce esti tu, dar nu o vor lua din tine, chiar de trupul ţi l-ar arde şi te-ar împrăştia sub copitele nebune ale lui Neptun, tot zadar se va chema războiul lor; şi cenuşa de ai fi, tot aşa vei purta dorul ei dârz priamid …

 

autor Dasius

Poeme de Valentin Macaveiu

simbolism în stilul meu

profesorului meu, Aurel Pantea,
erau luceferii în lapte și-un dumnezeu necopt palpa lumină
iar universuri fătate de o zi
cu ombilicul netăiat mugeau în creșe
timpul nu ştia să meargă
și lumea era încă în cutii nedesfăcute
noi ne jucam de-a dumnezeu cu dumnezeii
eram copii erau luceferii în lapte
și-i adormeam cu vorba la amiază

 

afară-i azi

eu mătur ce a mai rămas din mine
cît timpu-i constipat în viață
cît viața-i constipată-n noi
ca o sirenă la menopauză
îmi curg cerurile pe
pereți
bunica arde pere pe sobă
eu mătur ce a mai rămas din mine
un dumnezeu cît un borcan de murături
am luat prezentul de urechi
cît timpu-i constipat în viață
ca un vierme-ntr-o cireașă cît un dumnezeu
ca o sirenă la menopauză
afară-i azi spuneam
afară-s îngeri sub formă de babe
eu mătur ce a mai rămas din mine
afară-i azi spuneam
afară-s babe
bunica arde pere pe sobă
eu ard cutia ultimului dumnezeu livrat acasă

 

 

 

potcoave de colecție

lui mihai,

sînt încă tînăr acasă copil
îmblînzitor de dumnezei nepotcoviți
sădesc muguri de viață în ridurile lor
și vindec moartea cu iubirea
sînt încă tînăr și dumnezei fără potcoave
îndrăznesc să-mi joace-n păr
pe mine cel care a luat soarele de guler
și-și leagă norii la șireturi
sînt încă acasă copil
și vindec moartea cu iubirea
îmblînzitor de dumnezei nepotcoviți
am alăptat sudoare ne muririi
ai mei mătură viață după mine
eu plimb timpu-n lesă
sînt tînăr încă îmblînzitor de dumnezei

 

Mama e un dumnezeu cu aripi

 

mama e femeie și mamă

e-un dumnezeu cu aripi

această fiinţă această femeie

cu ochii cât murea culeasă

cât marea

cu ciorchini de inimi din care

curge lapte de sirenă

ea bate îngeri în rame

pentru că mama e un dumnezeu cu aripi

e femeie și mamă

această ființă această femeie

cu mâini de zeiță

cu ochii cât marea

cât murea culeasă

de dumnezei în șorțuri albe

și pieptul ei calm ca oceanul

această ființă această femeie

ajunsă aici în arce de iubire

e-un dumnezeu cu aripi

ea naște raiuri din călcâi

și bate îngeri în rame

cu sufletul ei cât o lună însărcinată

de ciorchini de inimi

din care curge lapte de sirenă

 

mama e femeie și mamă

e-un dumnezeu cu aripi

această ființă această femeie

cu lacrimi de pluș și ochii cât marea

cât murea culeasă

de dumnezei în șorțuri albe

care o caută în păr de stele

și se grăbesc să o scalde

în lapte de sirenă

această ființă această femeie

care a îmbrăcat iubirea

în cămașă de noapte

e-un dumnezeu cu aripi

e stânca la care zeii vin dimineața

să-și potcovească firea

 

autor   Valentin Macaveiu

pictura ”zborul iubirii”, Victoria Duţu

Clown par H. Michaux

 

 

 

 

Un jour.
Un jour, bientôt peut-être.
Un jour j’arracherai l’ancre qui tient mon navire loin des mers.
Avec la sorte de courage qu’il faut pour être rien et rien que rien, je lâcherai ce qui paraissait m’être indissolublement proche.
Je le trancherai, je le renverserai, je le romprai, je le ferai dégringoler.
D’un coup dégorgeant ma misérable pudeur, mes misérables combinaisons et enchaînements „de fil en aiguille”.
Vidé de l’abcès d’être quelqu’un, je boirai à nouveau l’espace nouricier.
À coups de ridicules, de déchéances (qu’est-ce que la déchéance?), par éclatement, par vide, par une totale dissipation-dérision-purgation, j’expulserai de moi la forme qu’on croyait si bien attachée, composée, coordonnée, assortie à mon entourage et à mes semblables, si dignes, si dignes, mes semblables.
Réduit à une humilité de catastrophe, à un nivellement parfait comme après une intense trouille.
Ramené au-dessous de toute mesure à mon rang réel, au rang infime que je ne sais quelle idée-ambition m’avait fait déserter.
Anéanti quant à la hauteur, quant à l’estime.
Perdu en un endroit lointain (ou même pas), sans nom, sans identité.

CLOWN, abattant dans la risée, dans le grotesque, dans l’esclaffement, le sens que contre toute lumière je m’étais fait de mon importance.
Je plongerai.
Sans bourse dans l’infini-esprit sous-jacent ouvert à tous,
Ouvert moi-même à une nouvelle et incroyable rosée
à force d’être nul
et ras…
et risible…

 

 

 

 

CLOWN

 

 

Intr-o zi…

Intr-una din zilele astea…

Intr-o zi voi ridica ancora ce-mi tine corabia departe de apele marii.

Cu-acel curaj ce-ti trebuie sa devii un nimic ,mai nimic decat nimicul ,voi lasa in urma

                                       tot ce-mi pare dureros de aproape.

Il voi dumica,il voi tranti la pamant,il voi face bucati,sa se-aleaga praful…

Imi voi inghiti dintr-o data mizerabila-mi pudoare,

         mizerele mele inlantuiri ce ma tin ca ata in ac.

Golit de –ncrancenarea de a fi ’’cineva ’’,voi sorbi cu nesat, iara,din izvorul cu seva.

Lovit de ridicole disperari(disperare-ce-o fi aceasta?),de strafulgerari,de vid,de-o totala  sfasiere-zemflemea-mistuire-Voi lepada de pe mine acel vesmant  ce-l credeam atat de bine contopit,alcatuit ,adaptat la tot ce ma-nconjoara,la semenii mei,      

                                                                      atat de demnii mei semeni!

Redus sunt la umilinta unei catastrofe,la nuditatea perfecta a unei intense rani.

Tarat dedesubtul demnitatii mele de drept,acolo jos,unde nu stiu ce ambitie

m-a azvarlit.

Ratacit- odata-n zari inalte,si-apoi doborat de  trufie

Pierdut sunt intr-un tinut indepartat (sau nu),fara nume si fara adresa.

Clown facut farame printre hohote si grotesc,in chicoteli,acolo unde m-a asezat orgoliul meu

Catre acolo voi face un salt!

Saracit, in infinitul ascuns al spiritului-si totusi deschis pentru noi toti,

Tanjind  eu insumi la o proaspata si neasemuita roza

Aproape gol…

Dezgolit…

De rasul tuturor…

 

 

 

traducere ZAMFIRACHE LUMINITA GHERTRUSA

Caii..pictorilor

 

Calul a fost din totdeauna unul din animalele preferate ale pictorilor. Poate pentru ca e gratios,intelligent, poate din cauza ca a insotit omul in toate activitatile sale pasnice sau nu… In scenele de lupta, apare ca un personaj principal. E nelipsit din tablourile consacrate eroilor victoriosi, dar e frecvent si in scenele rurale sau de intreceri pe hipodrom.  Expresionistii  germani  au vazut calul in culori  nefiresti, nenaturale.  Pina si Paul Gauguin si-a intitulat unul din tablouri “Calul alb”, dar i-a dat in final o nuanta verzuie, ceea ce l-a facut pe cel care comanadase lucrarea s-o refuze…

 

Paul Gauguin

Franz Marc a pictat  un cal albastru,  plasindu-l  intr-un peisaj  galben rosu, cea ce confera profunzime imaginii. De Chirico a pictat niste armasari semeti, pe care i-a botezat antici, conferindu-le  prestanta metafizica si mister.

 

Franz Marc

La Nahum Gutman  calul apare adesea incalecat de om sau inhamat la o trasura. De fiecare data, animalul e tratat cu respect si se scoate in evidenta nobletea sa, intr-un  timp cind  nu bolidul mecanic  ocupa primul loc. La cursele de cai , pe hipodrom sau in zilele de sarbatoare, vedem calul  din nou ca prieten si tovaras al omului, facind parca  corp comun in incercarea de a ocupa un loc fruntas in intrecere. Stefan Luchian are frumoase tablouri cu calareti,  cu nimic mai prejos  decit numeroasele scene ale lui Degas conscrate echitatiei.

Nahum Gutman

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

DEGAS-HORSES-IN-A-MEADOW

Pegasus, calul senator al imparatului Caligula, calul lui Fat Frumos din basmele romanesti, caii lui Jonathan Swift in aventurile lui Gulliver, Rosinanta lui Don Quichotte in opera lui Cervantes si atitia altii sint tot atitea ipostaze  in care imaginatia oamenilor a fost  stimulate de acest animal fabulous.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

autor . Dorel Schor  

doar câmpul şi macii / Singurătate, planetă ”rotundă”

 respirând greu, din valea pârâului tinereţea abia se auzea

eu învăţasem să beau,

tu râdeai

doar câmpul şi macii ne mai înconjurau

luna şi focul, în joacă, din umbrele noastre îşi zideau pe deal cazemate

deveniserăm, aşa dintr-odată, cu toţii extrem de esenieni

tu pregătindu-te să ierţi

eu pregătindu-mă să uit

ne aşteptam cuminţi

până şi părul tău vegeta

când ploaia a venit

luna s-a plictisit

şi munţii ne-au izbit…….. cu pietre.

 (2012)

 

Singurătate, planetă ”rotundă”

Alla breve,

mi-am parcurs jumătate din spațiul singurătății
ca să pot ajunge în această Siberie surdă

autoexilat din aburul copilăriei
nu am luat cu mine decât un nume de câine

aici… drumurile pier… dintr-odată
iar poveștile par să-și fi smuls demult din vorba lor ispita,
e un continent de o melancolie fără margini
fără catarge,
fără porturi,
fără umbre
de jur împrejur nu poți zări decât uitare

cândva, ușor ca un poet, mă-nalțam să privesc peste crenelurile de ceață ale cetății în formă de soare
….prea ușor s-ar putea spune

 

Dar prietene, nu te-ntrista pentru mine

extremitatea firească a singurătății mele îți este veșnic aproape

nu-ți fie teamă, ca să te recunoască e suficient să-i întinzi mâna

Pentru tine ea e atât de blândă
Ah!
…altfel nu m-aș simți atât de singur.

 

(2008- 2009 )

 

 

autor Emanuel Pope

Între singurătate şi destin

 

“Să trăieşti frumos şi să spui mereu:

                       < Viaţa e-o poveste, e stare, emoţie, e vis…

                                        ca visul din vis, ca ochiul din lacrimă >!”

Asemeni picturii lui Bruegel,

– iluzie şi vis –

ca-ntr-un teatru al umbrelor care se desfăşoară

năluci par oamenii.

Căutând dantela veche a amintirilor noastre,

oglinda viitorului rămâne numai trecutul.

Prin trecerea discretă a serii,

într-o crudă zi de noiembrie, o intuiai pe lumina lunii.

– Vino, îi spuneai, ne-aşteaptă gondola disperării noastre!

……………………………………………………………………………

Conştiinţa-i o provocare!

Fiecare-şi are propriul cod, diferenţa o face cunoaşterea.

Ce vor, de fapt, femeile? Să fie iubite!

Să se privească în oglinda lor, să se cunoască şi releve!

De ce se caută jumătăţile spre perfecta completare a sferei

separate la începuturile lumii? Nu există indicatoare!

Pe harta cerului, spre-o taină, străbat raze de lumină.

O poartă deschisă-ntre lumi,

o întâlnire-cheie,

rezonanţa sufletului pe care-o simţi perfectă.

Esenţă, de ani sau de-o clipă, în curgerea destinului!

Cuvinte cu-adânci înţelesuri pe care

o singură viaţă nu poate să le pătrundă.

Căutări. Dorinţe. Scântei aprinse. Regăsiri.

Întrebări. Răspunsuri.

Explozii de lumină. Culori de cuvinte,

cuvinte de iubire, de dor, de durere,

şoapte, poveştile memoriei.

Oameni care vin, pleacă. În ceaţă dispar lucrurile!

Amintiri concentrice. Rămân sentimentele.

Bărbaţii iubesc reacţiile femeilor,

dar nu au timp să le cunoască, să le iubească.

Sunt în galeria mea, în vis, în camera mea te-aştept.

Nu există constrângeri când iubeşti!

Pătimaşe sărutări,

un vis eşti pentru oricine, mă răvăşeşti toată!

Dorinţa-i reciprocă, intră în visul meu,

acoperită erai de sărutări.

Peste tot câte una,

să dai drumul fluturilor spre înălţimi,

Aproape de epiderma ta sunt, să-mi simţi respiraţia!

Pe tine te cunosc, structura ta o am, o nebunie de emoţii

simt pentru tine. Ai depăşit bariera gândului!

În casa cu grinzi de lemn,

în acea casă rustică te-am văzut singură.

Acolo, în mine, s-a născut ceva!

În liniştea nopţii, îmi doream să fii cu mine,

Dorinţa de a-ţi simţi

conturul feţei şi-al trupului a prins viaţă.

În gândul nopţii am ajuns lângă tine,

în vis ai fost cu mine, vie, adevărată, adorabilă.

O veşnicie a durat, o clipă, dorita clipă!

Am reţinut repetiţia: „atinge-mă cu respiraţia ta!”

Ai simţit focul visului, eu sunt ca viaţa, vie

ţi-am simţit răsuflarea şi mângâierea.

Prin unda iubirii căutăm să înţelegem adevărul Luminii.

Avem nevoie de iluzii,

Vreau ecoul acelei camere, este un alt timp!

Acolo ne risipim

şi ne-adunăm înainte de venirea zorilor?

Nemăsurată este dorinţa de a a fi cu tine,

nu pot reda emoţia.

E doar iubirea, atunci îi simţi lăntric sufletul,

Chemarea ţi-am simţit-o!

O lume paralelă realităţii,

căci dincolo de conştiinţă este perfecţiunea!

Voi intra în visul tău! Perfecţiunea iubirii prin

evantaiul de simţuri, divină întâlnire!

Ne privim în ochi atingându-ne sufletul,

comunicăm prin priviri.

Apa vie din fântâna interiorului nostru!

Prin tot ce trăim

ne-activăm înflorind lotusul iubirii,

iar, de acolo, cerurile se deschid.

Mi-ai venit în vis, salbatico,

îmi transferi totul prea mult!

Închid ochii şi-acolo te văd în zbucium,

strigăt în strigăt – extaz şi durere –

ni s-a întâmplat nouă, ai piatra şi inscripţia!

Încet şi blând se micşorează acest spaţiu.

Să păstrăm pietrele noastre,

Am gustat lacrima, e lacrima hoya, floarea inimii!

Trăieşte visul! Felia ta este la mine.

A venit vremea, visează-l,

închide ochii şi trăieşte secvenţa de-acolo!

Un timp premeditat altor timpi,

Te aştept în vis sau, şi mai bine, primeşte-mă în visul tău!

Privindu-ţi chipul, ai să zâmbeşti,

e ca şi cum te-aş fi cunoscut sau, mai precis, recunoscut.

Vino, de vrei să te visez!

Voi veni în visul tău, te vei oglindi,

vioara mea, “Un cântec a trecut prin zidul de piatră”!

Pasăre de foc e iubirea,

Priveşte marea întâmplare! Simţi, spune, tu simţi?

O fată ţi-a străbătut timpul,

un alt timp în acest Poem nocturn,

– Timp de-amintire, timp de uitare –

Două clipe, mai mult decât una! Mâine e prea departe,

căci odată venit aici somnul se desprinde,

totul se uită,

rămân sclipiri, frânturi de vise, incertitudini,

un gest, un zâmbet, o adiere,

iubirea ce-ndepărtează întunericul,

nori agăţaţi, umbre profilate pe cerul nimănui.

În lacrimă e împletită iubirea.,

Tu… Eu… Atât de aproape şi totuşi departe!

…………………………………………………………………………

Între singuratate şi destin ne pendulează timpul!

Totul se derulează ca şi cum,

pe un drum nesfârşit,

pentru o clipă- ţi-apar călători în calea ta

care, ca şi tine, nu-şi ştiu ţinta.

Alţii, te-nsoţiesc un timp, apoi

la o intersecţie de drum, dispar fara motiv,

topindu-se ca nişte umbre.

E un mister cum de ajung oamenii întâlniţi

să-ţi ocupe gândurile şi fantezia,

rupându-ţi chiar inima,

înainte de a se înţelege ceea ce erau, nişte năluci.

Poate că şi ei, la fel, credeau despre tine…

 

autor Irina Lucia Mihalca

Omul de tinichea

am să îmbătrânesc
iubito
ştiu
am promis
că n-am să las în urmă
nici o toamnă
doar trenul ăsta nebun
care-mi şuieră
în suflet
nu a ajuns lângă
zâmbetul ochilor tăi
gândurile
m-au închis într-o armură de fier
pe care o port
în fiecare anotimp
am să ruginesc
pe la încheieturi
iubito
paşii o să-mi scârţâie
ca nişte roţi de fier înfrânate
când ochii mei
le zăresc dilatarea
atunci voi fi
un om de tinichea
aruncat într-o prăpastie
plină cu rugina toamnelor tale

 

autor iuri iulian Lorincz

metamorfoze 40-copacul cu vorbe

Piatra din care m-am născut
mi-a acoperit
rănile facerii
eu nenăscutul dintr-o stâncă şi un izvor
simt încolţind în ochiul meu stâng
imaginea Odille-ei
iar din urechea dreaptă bătaia aripilor ei
peste toate
umbra vrăjitorului din pădure

.
Spectatori nepăsători la show-ul
Prefacerii
Uitaţi că lumea e o scenă şi luaţi totul
În serios
Măşti mortuare risipite printre clipele îngheţate
Într-un balet mecanic.

Iubiiiiiiii
Din ochiul drept
mi-a răsărit copacul cu vorbe

 

autor gherbaluta n gabriel

Punct

 

 

Aş vrea să scriu un poem

cu tăcerea dintre două cuvinte,

exilate-n genunchi şi cu faţa la colţ,

într-o cameră goală,

când praful nevăzut dintre stele ninge pe cărţi,

iar lumina-i mai friabilă şi mai palidă chiar

decât scrisorile vechi înghesuite-n sertare uitate.

 

Pe urmă, vântul  trânteşte o uşă

şi-o fantomă de frig trece-n goană pe lucruri.

 

Mi-e frică de tine!

Şi trec dintr-o cameră-n alta ca o umbră de frig

Gândindu-mă la privirile tale severe sau la zâmbetul tău invers,

ca un copil pedepsit să scrie de-o mie de ori:

N-am să-mi mai pun palmele transpirate de spaimă

 pe geamurile zidite-între noi

Şi n-am să-ţi mai scriu niciodată  numele

cu degetul ud pe oglinzi!

 

Pe urmă, se-mplineşte, în sfârşit, profeţia

Şi lumea întreagă se-închide-ntr-un punct.

 

 

 

Poate chiar punctul acesta…

Iată-l! [.]  Punct !

 

 

autor Ioan Florin Stanciu

Condiţie unică

şi m-am făcut mic, mic de tot;
omul mă întrebase cu speranţă despre condiţia
de poet,
îmi argumentase că a citit sute de cărţi,
comentarii ale marilor critici,
că toate acestea îi dădeau sens vieţii şi înţelegerea lucrurilor.
aştepta doar mica scînteie ce lămureşte
asemeni mîntuirii.
spera că omul cu cearcăne o ascunde precum secretul
întîlnirii cu alte lumi.
şi m-am făcut mic, mic de tot;
aşteptam să mă calce aşa cum ai zdrobi o insectă respingătoare.
s-a aplecat, m-a scuturat de praful neputinţei,
m-a împachetat în batistă.
de atunci mă poartă în buzunarul cămăşii.

 

autor Liviu-Ioan Muresan

pictura Nick Sava

îngerii mei au cuie în talpă

orașul părea grotesc
îngrămădit într-un
spectacol uman sugrumat
oglinzile nu mai puteau să
te uimească și de atunci
îngerii mei își poartă cuiele
în talpă mă pierd somnambulic
în timp cu pași solitari
risipiți într-o iminentă
arcadă cerească o să ne
unim brațe și trupuri
zidite ca într-o piramidă sticloasă
doar știi o mână spală pe alta și
amândoi ne plângem obrazul
dungat de lama tăioasă
efigie sângerândă picură ploaia
îmbrățișând o umbră săpată cu dalta
în rădăcina pomului sacru îmi și imaginez cum îți pătrund prin perete și
mă chircesc în tabloul căruia ai uitat să îi dai nume tu mă înfășori privind stinger peste umăr
mă amesteci în nuanțe moarte sperând că nu ai să mă vezi
când am să-ți sparg venele și am să îmi preling lacrimile închegate
boabă cu boabă într-o durere neomenească îngerii mei or să te privească
încuindu-ți cuie în coasta pe care ți-am folosit-o ca pe o coasă

 

autor misionara(dorina neculce)

Ţărm

pe ţărmul

care se încarcă de istoria vieţii mele

în grădina unde se hrănesc melcii

în Edenul nefericirilor noastre

 

sufletu-mi

cu aripile urzite

se umple de sânge

căutându-şi scăparea

 

pe ţărmul

unde  o mamă îşi piaptănă odorul.

 

autor  adrimir

baladă

bunicul s-a aşezat pe băncuţă
mâinile meşteresc
ochii râd
nu prea are timp să vorbească iar eu mă ascund în tulpina cireşului
ca să creştem odată
ne jucăm atât de frumos tustrei
răul nu mă scormoneşte încă pe dinăuntru şi dacă-mi intră sub unghii
îl spăl seara cu mult săpun
într-o covată lin şi frumos scobită
ca şi cum s-ar fi odihnit acolo cândva un dumnezeu ostenit
peste care a năvălit dintr-o dată timpul
pe lângă noi mai trăieşte un sat care ţine oamenii şi fântânile
moartea s-a rătăcit mai demult în întunericul caselor
dar la poarta noastră opreşte rar
atunci cireşul meu îmi astupă urechile
şi eu îi ascult rădăcinile
putrezindu-mi
în suflet

 

autor Alina Dora Toma

alo tată /poemul anonim

e pruncul care miroase a noapte uitată pe pervaz

cu mâinile mereu îndreptate spre bec

e cel care în rugăciunile lui se pişă în scutece

şi suge din mamă ca acul busolei nordul

tată prin oglinzi văd doar pietre slabe

legănând singurătăţi bolnave

 

alo tată

sunt puştiul din plastilină care merge acum spre şcoală

îndrăgostit de asfalt şi gropi

în ghiozdan mi-a pus mama în loc de mere poeme cu tine

tată sunt cel pe care îl salută ciorile

iar maşinile în ocolesc

tată spune-mi ceva despre undeva

să-mi pot pieptăna cărările

să ştiu ce viteză să permit paşilor mei

 

alo tată

mă mai recunoşti

sunt băiatul care te mai poartă-n poeme

ieri am avut prima erecţie imaginându-mi chipul morţii

mâine voi bate în amintiri ca în nişte tobe

şi  voi menţine aşa ritmul singurătăţii mele

tată te-am întâlnit prin toate cărţile

prin toate privirile mamei

am alergat după tine filă cu filă

lacrimă cu lacrimă

am transpirat şi am omorât câinii care trăgeau de timpul nostru

 

alo tată

te sun cu inima galbenă împânzită cu vene de mucegai

deja port ghete nr. 45

iubesc tată cum ai iubit-o şi tu pe mama

mă zbat tată prin ea cum făceai şi tu prin mama

mă uit cu teamă la burta ei

la fel cum o priveai şi tu speriat pe a mamei

 

alo tată

te sun să-mi spui că dorm

stau pe spate şi asfaltul mă frige

iar felinarele îmi mutilează durerea

tată

când se aşază pe mine vreo muscă

te simt cum îmi iubeşti cadavrul

 

poemul anonim

un anonim are dureri cumplite de cap

de parcă i-ai băgat un mixer în creier  şi l-ai amestecat

abia reuşeşte să găsească chipul lui din copilărie

sau vreun miros de iarbă necălcată

 

totul e vechi şi necunoscut

pe unde păşeşte se opresc maşinile

şi soarele leşină

iar noaptea ca o soră medicală îi vine în ajutor

făcându-i respiraţie gură la gură

 

anonimul ăsta a scris în întuneric multe sms-uri morţii

şi telefona vieţi ca un disperat

 

ţi-a donat singura lui umbră

pe care o porţi sfios şi speriată

ca nu cumva un şofer neatent

să-ţi calce trecutul pe zebră

 

nu ştie prea multe

împerechează tandru nişte cuvinte

şi umblă cu gunoiştea în rucsac

nu ştie când vei decola şi când vei ateriza în camera lui anonimă

o frică ciudată îi taie speranţele ca pentru salată

 

ştie că odată cu altitudinea pământul se uită

 

să crezi anonimul care-ţi spune că va muri

când lumina îi va accepta chipul

va muri ca un copil ce-şi ascunde cancerul în pumn

şi-i zâmbeşte mamei

 

dar mai întâi îşi va extrage sufletul din întuneric

şi-l va pune pe masă

îţi va arăta cicatricii

rănile şi urmele celor ce au trecut prin el

în drum spre fericire

 

vei privi în el ca într-o oglindă

vei întreba cine-i ce mai frumoasă din ţară

şi-ţi va pronunţa numele pe silabe

 

autor mihai carabet

Să ne ţinem de basme

Nu cred să existe român care, dacă a citit basme la viaţa lui, să nu-şi amintească „basmul” lui Petre Ispirescu Tinereţe fără bătrîneţe şi viată fără de moarte. Povestitorul – scriitor de fapt – spune că l-ar fi „cules” de la o slujnică în casă; care va să zică, ar fi o creaţie populară. Iată însă că acest basm nu există, nici măcar în formă apropiată, în folclorul românesc, european sau mondial! Decît, cel mult, apărut mult mai recent, probabil chiar sub influenţa basmului ispirescian. De aceea eu îl consider, alături de Făt Frumos din Lacrimă, Povestea lui Harap Alb şi alte cîteva „basme populare” scrise de Eminescu, Creangă, Slavici, Ispirescu ş.a. creaţii literare culte. Ceea ce azi numim „fantezii.”

Desigur, Ispirescu a folosit motive ale basmului popular: cererea fiului nenăscut al Craiului, bătrîna care dă sfaturi, straiele şi armele din tinereţe, calul năzdrăvan, monştrii fantastici (Balaurul, Ghionoaia), tărîmul zînelor, zîna mezină soţie a eroului, vînătoarea. Apar însă cîteva motive inedite – ceea ce îl face un basm unicat în lume: tinereţea fără bătrîneţe, relativitatea timpului. Aceasta din urmă temă, a relativităţii timpului, poate fi întîlnită parţial într-un basm japonez  şi într-o poveste a Sheherezadei din 1001 Nopţi, probabil de origine iraniană. Desigur, mitul „Vieţii Veşnice” şi al „Fîntînii Tinereţii poate fi întîlnită în Evul Mediu European: era unul din „obiectivele” exploratorilor Lumii Noi alături de acel „El Dorado” al Bogăţiei Veşnice.

Nu se ştie prea bine ce a avut în minte Petre Ispirescu scriind acest basm. Nu a lăsat nicio notiţă, niciun jurnal, nu a discutat cu nimeni problema – sau poate nu ştiu eu. Oricum, pot spune că în cazul meu această relativitate a timpului a acţionat, căpătînd înţelesuri diferite asupra poveştii la diferite vîrste. Iată ce consideraţii pot face acum, la aproape 60 de ani. Ce ştiu eu cum îl voi interpreta peste 10 ani, dacă voi mai avea acest timp la dispoziţie…

Deşi „Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte” este un vis al omenirii încă de la ridicarea din lut (cum zic unii) sau coborîrea din copac (cum zic alţii), el a rămas doar o năzuinţă imposibil de împlinit. Ştim că datorită Vieţii Eterne a fost alungat Omul din Paradis. În povestea biblică se creează o primă imposibilitate: nu poţi avea Cunoaştere (a binelui şi răului) şi, totodată, viaţă veşnică! Avîndu-le, devii Dumnezeu. Deci, dacă Omul şi-a luat prima, Domnul a pus arhanghel cu paloş de foc între Om şi pomul vieţii. În religia iudaică nu este posibilă o revenire la această decizie dumnezeiască. Evreului nu îi este promisă viaţă veşnică – doar neamului evreiesc. Nici tinereţe veşnică, desigur.

Indienii au ajuns însă să creadă că Viaţa Veşnică e posibilă. Omul (şi nu oricare, ci doar cel din casta brahmanică, a preoţilor) poate atinge, prin calităţilepersonale şi modul de viaţă, în urma a nenumărate avataruri, ajunge la Nirvana. Moment în care sufletul lui, purificat, se va contopi cu Marele Suflet Universal. Aceste idei, întîlnite în fază incipientă încă din perioada vedică, se cristalizează în budism şi janseism – fiind valabilă şi azi în religiile orientale.

De fapt, cam pe timpul lui Buda Sakiamuni, această idee filosofică poate fi întîlnită şi în alte parţi ale lumii vechi. Mai întîi în Iran, în religia dualistă a zoroatrismului. Cei ce binemeritau intrau în sufletul lui Ormuzd, trăind apoi veşnic. În urma contactului perşilor cu grecii, în Grecia încep să se răspîndească mistere care aveau rolul de a asigura o viaţă după moarte practicanţilor. Desigur, grecii vechi aveau mituri în care apare Viaţa Veşnică. În general, ea era rezervată zeilor. Cîţiva eroi semizei au avut şi ei parte de „zeificare”, devenind nemuritori: Heracles, Asklepios, Castor, Centaurul Chiron (care renunţă la nemurire, devenind constelaţie cerească).

Multe popoare antice aveau un cult al morţilor, imaginîndu-şi un tărîm Dincolo, al morţilor, în care deseori sufletul morţilor îşi continua un fel de viaţă „de umbre”. Evreii o numeau Abis, Sheol. Sufletele existau acolo, în general fără chinuri. La fel „trăiau” sufletele în Împărăţia lui Osiris, la egipteni. Unde, Osiris era zeul care, după ce fusese „omorît”, fusese readus la viaţă, devenind nemuritor. De aceea se credea că cei găsiţi demni să ajungă „la sînul lui” aveau şansa de a reveni la viaţă. De unde şi cultul mormintelor şi al mumiilor. Şi mesopotamienii credeau într-un fel de Hell, în care sufletele erau chinuite şi de unde nu se putea reveni. Aceste mituri influenţaseră şi pe cele iudaice de mai tîrziu.

Grecii aveau şi ei un „Iad” care avea, în general, mai multe niveluri. Cel mai adînc era Tartarul, unde erau azvîrliţi Titanii, Giganţii şi monştrii. La mijloc era Hadesul (cunoscut sub diferite nume), în care „trăiau” sufletele morţilor – unele supuse unor pedepse veşnice. Şi mai exista un fel de „purgatoriu”, Tărîmurile fericiţilor”, „Cîmpiile Elisee”, unde războinicii duceau un fel de viaţă veşnică, neschimbată, în petreceri, vînători, lupte. Erau deschise numai „eroilor” vîrstei de bronz, cei ai lumii homerice, şi îi aveau ca domni pe Ahile şi Elena – cum ne povesteşte Homer în Odiseea. Aceste Cîmpii pot fi regăsite atît la nordici, drept Valhala, cît şi în miturile amerindienilor, ca „Veşnice Cîmpii de Vînătoare”…

Dar omul antic vroia mai mult. Şi cum existau mituri care povesteau despre reîntoarceri din Hades (a Demeterei şi Persefonei, a lui Orfeu, a lui Cybele şi Attis, a Dioscurilor), ele au devenit mistere. Grecii antici credeau că cine va trece prin misterele respective, va avea şansa reîntoarcerii la viaţă – eventual, la o viaţă veşnică „undeva”. Aceste mistere au deschis drumul „misterelor” creştine, credinţei în Viaţa de Apoi, în Împărăţia lui Dumnezeu.

Dar să revenim la basmul lui Ispirescu. Găsisem o primă imposibilitate: între Cunoaştere şi Viaţă Veşnică. Aparent, viaţa eternă ar presupune şi Tinereţe fără bătrîneţe – dar nu este aşa. Încă din miturile greceşti se ştia că o zeiţă ceruse viaţă veşnică pentru iubitul ei – uitînd să ceară şi tinereţe veşnică. Aşa că acesta îmbătrînise şi trăia veşnic… bătrîn. Şi Gilgamesh căutase viaţă veşnică – dar ea ar fi urmat să vină ca o renaştere, ca o „lepădare de piele” a vieţii bătrîne pentru a îmbrăca alta nouă, a tinereţii. Deci, înainte de a ajunge la Viaţa Veşnică, e nevoie să se treacă prin Tinereţea fără bătrîneţe. Deşi cele două concepte sunt complementare şi, pe undeva, superflue. Dacă ai Tinereţe fără Bătrîneţe, vei trăi veşnic!

Poţi însă avea Tinereţe veşnică avînd totodată Cunoaştere? Aparent, nu. Ştim că cele doua concepte se resping: ori ai Cunoaştere, indiferent cum ai dobîndit-o, ori ai Viaţă. Şi atunci, dacă e să regîndim basmul, rezultă că de fapt prima parte al lui este un rit al cunoaşterii. Deşi, fiul Craiului, Făt -Frumos, are un embrion al cunoaşterii: el ştie, încă în pîntecul mamei, ce să ceară! Să fie acesta doar simplul Instinct?

La vîrsta copilăriei, acest instinct se pare că e uitat. Abia în adolescenţă el îşi Aminteşte dorinţa Embrionului şi îşi cere „moştenirea”. Desigur, părintele nu i-o poate da. El are Cunoaştere, deci nu are nici Tinereţe şi nici Viaţă veşnică. Nu îi este dată omului decît Cunoaşterea. Tînărul prinţ trebuie să îşi cucerească singur împlinirea dorinţei, printr-un adevărat rit de trecere spre viaţa matură spirituală. Aici se vede că el are nevoie de ajutor: de sfaturi. Mai întîi ale bătrînicii, apoi ale calului. El e Tînăr, nu are Cunoaştere. O poate dobîndi – pierzînd însă Tinereţea şi, prin ea, Viaţa.

Pentru a le cuceri, are nevoie de un drum iniţiatic. La drum poate porni doar luînd cu el „straiele şi armele din tinereţe” ale tatălui său, deci, nepătate de Cunoaştere, pure, „sfinte”. Trebuie să plece pe un drum care să-l ducă la propriii monştri pe care trebuie să-i învingă, înainte de a ajunge pe tărîmul unde Viaţa veşnică devine posibilă. Şi vedem că de fapt cea mai mare parte a basmului este dedicată acestui drum al cunoaşterii. Cînd tînărul ajunge în Lumea Zînelor, el intră într-un fel de limbo. Un loc în care îşi pierde orice urmă de Cunoaştere, inclusiv Amintirile. Un fel de „lume a lui Osiris, de Cîmpii Elisee – drumul, trecerea peste Valea Uitării, un fel de Sheol. Pe undeva, foarte asemănătoare cu somnul Frumoasei Adormite. O viaţă fără de viaţă, chiar dacă, cel puţin aparent, (în vis?) el se căsătorise cu zîna cea mică. Din care căsătorie, în ciuda vremii parcurse „veşnic”, nu rezultase nimic. Îi fusese de fapt refuzată Nemurirea Omenească.

Ce înseamnă, de fapt Nemurire pentru Om? Încă mitul biblic o spune: nemurirea neamului. „A avut fii şi fiice” zice Biblia despre patriarhii aparent nemuritori – însă doar matusalemici. Născuţi şi crescuţi în chin. Ei şi Credinţa – deci, Fapta (pentru că zice apostolul Petru: „nici credinţă fără faptă, nici faptă fără credinţă”). Un Om trăieşte veşnic în amintirea familiei (de unde şi litaniile nesfîrşite ale arborelui genealogic: Iisus fiul lui Iosif fiul lui… pînă la Iesei şi pînă la Avram şi Adan, Primul Om) şi a Neamului. Cît timp familia („neamul” restrîns) şi Neamul (poporul) trăiesc şi îşi amintesc numele unui străbun, acesta e nemuritor! Un om nu poate avea viaţă – nici prezent, nici viitor – dacă nu are trecut!

Făt Frumos nu trăia. El nu avea trecut. Nu-şi amintea nimic. Băuse din Lethe. Nu avea, deci, nici viitor – Viaţa îi era veşnică. Era „veşnic tînăr şi ferice””, fără viaţă. O piatră e tot la fel. O stea. Pînă şi un copac are amintirea seminţei care a căzut în pămînt şi speranţa viitoarei seminţe luate de vînt. Prinţul nu are nici speranţe, aşa cum nici tînara lui mireasă nu are. Pentru că nici ea nu are amintiri, trecut, şi ea trăieşte veşnic. O moartă frumoasă, într-un vis. Dar ea nu e Om, e Zînă. E „zeiţă”, e „Diana”, Fecioara vînătorii. El e Om şi, dacă vrea să fie Om, are nevoie de amintiri. Oare de aceea redevine Om tocmai în cursul unei vînători, pătrunzînd pe terenul interzis al Zeiţei?

Deşi ultima parte a basmului este mult mai scurtă, reprezintă de fapt întreaga viaţă a revenirii la Umanitate. Tot un rit de trecere, un drum al Cunoaşterii. Părăseşte lumea Visului, întîlnind realitatea. Unde erau monştri – acum sunt oameni, cetăţi, oraşe, cîmpuri cu grîne… Doar el are amintirea unor vremuri trecute (şi, poate, inexistente). Observăm că de data asta are Cunoaşterea – nu mai are nevoie de sfaturi de la Cal. Ştie care e destinaţia sa, ştie că trebuie să-şi regăsească Viaţa în chiar clipa părăsirii ei. Asta e singura speranţă care i-a rămas pentru a redeveniOM– chiar dacă preţul pe care trebuia să-l plătească era de neevitat: Moartea. Şi astfel, renunţînd la Tinereţea fără Bătrîneţe, îmbătrînit, plăteşte preţul pe care trebuie să -l plătească fiecare Om: însăşi Viaţa.

Deşi Făt -Frumos reuşeşte în drumul lui, fiind victorios în Căutare, el este, totuşi, un mare ratat. Dacă era la fel ca toţi ceilalţi feţi- frumoşi şi ar fi cerut ceva omenesc: putere, înţelepciune, vitejie… ar fi fost Om. Ar fi învins piedicile, duşmanii, monştrii, ar fi făcut bine, ar fi avut familie şi ar fi trăit „mulţi ani fericiţi şi, dacă nu au murit, trăiesc şi azi”. Aceasta este datul Omului. Prinţul nostru, căutînd ceea ce nu i se cuvenea, a renunţat la soarta lui Umană. Şi a pierdut tocmai Viaţa fără de moarte.

Desigur, Omul poate aspira nu numai la Viaţă fără de moarte – pe care o poate obţine, cum ziceam, prin urmaşi şi prin fapte – ci şi la Tinereţe fără Bătrîneţe: prin creativitate. Starea de tinereţe este dată de vitalitatea vieţii creative, de trăire spirituală. Poţi fi bătrîn la adolescenţă, dacă nu trăieşti intens, la capacitate maximă, potenţialul cu care eşti înzestrat. Dacă eşti o „legumă”, dacă te iroseşti. Şi poţi fi cît se poate de tînăr pînă în clipa morţii, dacă nu te opreşti din activitatea fizică şi mintală. Michelangelo, Hugo, Einstein, Iorga erau mai tineri la 70-80 de ani decît mulţi vieţuitori ai planetei în anii adolescenţei. Sunt mulţi care sunt bătrîni la 20 nu din lipsă de cunoştinţe, ci din lipsă de visuri, de năzuinţe, de speranţe. Un om care îşi trăieşte hedonist clipa, fără ţeluri de viitor, e bătrîn înainte de a trăi.

Lecţia pe care am desprins-o eu din basm este aceea că un Om are nevoie de visuri, de ţeluri – dar pornind de la trecut, pentru a-şi putea trăi viaţa în prezent şi a avea un viitor. Aşa va fi mereu tînăr şi Viaţa fără de moarte îi este asigurată.

 

autor  Nick Sava

pictura Daniela Isache

Jean Baudrillard- Strategiile fatale

 

”Lipsa de raţiune e victorioasă în toate sensurile- chiar acesta este principiul Răului.”

În viziunea lui Canetti, există pe axa timpului un punct mort dincolo de care lucrurile scapă de sub control, se potenţializează, proliferează la infinit, îşi pierd sensul mergând către extreme. Lucrul este posibil, întrucât Universul nu este reconciliator, ci extremist, destinat antagonismului radical. Acesta este în esenţă şi principiul Răului. Astfel, în estetică tot ceea ce este arbitrar, aleatoriu, superficial, ex-centric, amoral, pare să fi absorbit întreaga energie a Răului, deşi este prezentat ca un principiu al dinamicii sociale. Un exemplu în artă ar fi Duchamp care afirma că orice obiect înseamnă artă, expunând într-o galerie de pictură un banal suport de sticle. Însă obiectele vizibile nu-şi găsesc sfârşitul în obscuritate, ci în ceva mai mult decât vizibilitatea, în obscenitate. Realul nu se mai retrage lăsând loc imaginarului, ci se potenţează în hiperreal, adevărul lasă loc simulării, iar sexualitatea nu dispare în favoarea moralităţii, dimpotrivă, trece în pornografie. Acolo unde apare un gol se instalează imediat ceva redundant.

În viziunea lui Jean Baudrillard, dincolo de dead point, mai urât decât urâtul se află monstruosul, mai vizibil decât vizibilul este obscenul, mai fals decât falsul este aparenţa şi mai rapidă decât comunicarea este lupta. Pentru o mai vie imagine a ceea ce afirmă, autorul ia ca exemplu celula canceroasă care proliferează, are hipervitalitate într-o singură direcţie. „A-şi nega propria finalitate prin hiperfinalitate”- acesta este însuşi procesul cancerului. Valabil şi în ceea ce priveşte informaţie.

 

Însăşi evoluţia istorică suferă acest proces al obezităţii, al trecerii realului în hiperreal. Dincolo de „dead point”-punct în care sfârşeşte timpul liniar- istoria încetează să mai existe, politicul este separat de transpolitic. Dacă era politicului a fost era anomiei, unde criza, violenţa, nebunia şi revoluţia scapă de sub jurisdicţia legii, era transpoliticului este cea a anomaliei, a aberaţiei lipsită de consecinţe. Anomalia este un mutant, o obezitate, o diformitate a unui întreg sistem, a unei întregi culturi. Un astfel de exemplu de cultură obeză este cea a pornografiei. Pornografia face sexualitatea să pară ceva excesiv, de prisos. Toate aceste trăsături definesc lumea postmodernă în care hazardul, indeterminarea, relativitatea sunt finalităţi pentru determinare, pentru funcţional. Lucrurile tind să se aneantizeze, să dispară. „Postmodernitatea este tentaculară, protuberantă, excrecentă, hipertelică.”

„Mai violent decât violentul, spune Baudrillard, este terorismul.” El este transpolitic şi nu respectă nicio regulă a jocului politic. Tocmai de aceea este imprevizibil. Ierarhia stăpânilor şi a sclavilor a fost înlocuită cu cea dintre ostatic şi terorist, în postmodernism. Zodia alienării, a izolării omului modern a fost înlocuită în postmodernism cu zodia terorii. Şantajul şi mani- pularea sunt noile tehnologii cu ajutorul cărora se gestionează violenţa. Dacă ar fi doar opera oamenilor disperaţi, terorismul ar fi un act politic. În fapt, terorismul a devenit comportament normal, pornind de la relaţiile interumane până la la nivel de grupuri şi naţiuni. Punerea lui în practică se face prin şantaj şi manipulare. Şantajul este o ameninţare suspendată mult mai grea decât interdicţia: „dacă nu faci asta, ţi se va întâmpla asta”. „Toată arta şantajului şi a manipulării stă în suspans.” Un rol foarte important în proliferarea terorismului îl are mass-media. „Se spune că fără mass-media nici terorismul n-ar fi existat”. În era transpoliticului toată lumea este ostaticul altcuiva”, iată acesta este rafinamentul relaţiei noastre aşa-zis „sociale”. Şi matricea acestei înlănţuiri fără finalitate a şantajului o reprezintă masele, fără de care n-ar supravieţui nici mass-media şi nici terorismul.
Masele sunt prototipul absolut al ostaticului. Prin ele manipularea atinge apogeul. Şi toate aceste manifestări prin care normalitatea este exacerbată, precum în obezitate sau teroare, ţin de pierderea iluziei, a jocului, a scenei. Obscenitatea, alături de teroare înseamnă viziune exacerbată, iar hipervizibilitatea lucrurilor înseamnă iminenţa sfârşitului. E semnul apocalipsei. Sfârşitul secretului este o fatalitate de o evidenţă obscenă. Este exemplul postmodernismului în cultură, acolo unde totul se sexualizează. O lubricitate spectrală a pus stăpânire pe discurs, pe semne, încât orice formă de artă este lipsită de mister; totul se află la vedere, semn sigur al disoluţiei. Totul debordează în jurul nostru, sexualitatea depăşindu-şi cu mult marginile, trecând de la erotic către pornografie. Socialul s-a dizolvat , latura sa mitică şi transcendentă a trecut într-un soi de exhibiţionism la vedere. Pentru că socialul nu poate să subziste decât între anumite limite. Atunci când totul devine politic, însuşi politicul se află la final, mizeria culturii politice întinzându-se precum râia. Când cultura se extinde în mase, asta înseamnă începutul culturii ca politică şi automat ne invadează mizeria acestei politici culturale. „În lumea reală adevărul şi falsul se balansează, şi ceea ce este câştigat de către unul este pierdut pentru celălalt. În seducţie şi în opera de artă este ca şi cum falsul ar străluci cu toată puterea adevărului. E ca şi cum iluzia ar străluci cu toată puterea adevărului.”
Înlăturarea oricărui ceremonial, a semnelor, a tainelor-elemente care ar lăsa sensul să se filtreze-duce către obscenitate. Nudul ca obiect de artă devine corp despuiat şi obscen care invită către sexualitate exacerbată, nicidecum către trăiri estetice. Şi toată această obscenitate elimină orice urmă de profunzime lăsând loc unei lumi dezamăgite care se întreabă: „mai există vreun sens ascuns?”. „Obscenitatea tradiţională este cea a refulării sexuale sau sociale, ca ceva ce nu este nici reprezentat, nici reprezentabil. Obscenitatea postmodernă este cea inversă, a suprareprezentării.” Când totul este suprasemnificat, sensul dispare, metafora este ucisă.
Escaladarea transparenţei atinge apogeul în năruirea scenei politice; dacă viaţa politică anterioară era bazată pe joc după modelul piesei de teatru, în momentul de faţă obscenul trece în prim plan, într-un univers fără aparenţe şi profunzime, totul aflându-se la vedere. “Pentru ca un lucru să aibă un sens, trebuie o scenă, iar pentru ca o scenă să existe, trebuie o iluzie, un minim de iluzie, o mişcare imaginară, o sfidare a realului care să vă seducã, să vă revolte. Fără această dimensiune estetică, mitică, ludică, nu există scenă a politicului, în care ceva să devină eveniment.”

În pornografie, în terorism, în inflaţie, în jocul politic actual nu mai există necesitate, nici verosimilitate. Există doar o suprareprezentare mediatică, imaginea adevărată trecând în gros-plan, în obscenitate prin intermediul mass-media. Noi, cei de pe margine, nu mai suntem spectatori activi, ci simpli anesteziaţi pentru că dispare orice urmă de estetică a scenei politice, orice miză, orice regulă a jocului. S-a zis cu transcendenţa! Totul e la vedere şi se derulează pe un ecran imens. Nu mai trăim drama alienării în oraşele tentaculare. Trăim extazul comunicării prin intermediul imensităţii reţelelor de comunicare, a interfeţei generalizate numită INTERNET. Dacă anxietatea era considerată o patologie alienării de astă dată în cazul comunicării, a acestei branşări continue a tuturor reţelelor apare schizofrenia. Individul trăieşte asemeni schizofrenului într-o copleşitoare teroare datorată proximităţii prea mari a tot ceea ce-l înconjoară, “promiscuitatea imanentă a tuturor reţelelor.” “Schizofrenul trăieşte în instantaneitatea totală a lucrurilor, fără recul, sfârşitul interiorităţii si a intimităţii, supraexpunerea şi transparenţa lumii. El nu are limite ale fiinţei proprii şi nu se auto-reflectează – el este doar un ecran absorbant, o placă insensibilă a tuturor reţelelor de influenţă… Potenţial, toti postmodernii sunt schizofrenici.”
În epoca actuală, omul a transgresat până şi limitele adevărului. Nu mai există magia interzisului, a transgresiunii, ci totul se află la vedere. Hipervizibilitatea este cuvântul de ordine. Judecata de Apoi nu va mai avea loc. Am trecut deja dincolo fără să fi observat. De aici încolo începe Epoca Răului infinit. “Societatea postmodernă pretins ratională şi programatică nu este interesată nici de progresul ştiinţei, nici de informaţia “obiectivă”, nici de creşterea fericirii colective, nici de înţelegerea profundă a faptelor şi a cauzelor, nici de pedepsirea vinovaţilor nici de calitatea vieţii. În realitate, aceste lucruri nu interesează pe nimeni (afară de sondaje). Ceea ce fascinează pe toată lumea este dezmăţul semnelor, realitatea supusă unei avalanşe a semnelor, triumful simulării fascinant ca o catastrofă.”

În viziunea lui Baudrillard nu moralitatea şi sistemul pozitiv de valori fac posibil progresul societăţii postmoderniste. Aparent, o apreciere maliţioasă, însă, în profunzime, e un mare adevăr. Niciodată masele nu şi-au dorit Revoluţia, ci spectacolul ei, nu evenimentul real, matrice a evoluţiei, ci semnul sub care stă şi deriziunea secretă a semnului. Da, e un mare adevăr trăit de noi, românii, de douăzeci de ani încoace: nu vrem să se schimbe nimic cu adevărat! Societatea este imorală în esenţa ei. Aşa cum popoarele barbare îşi inventau zeii doar pentru a-i ucide, tot aşa societatea postmodernă ţine viu principiul Răului tocmai pentru a arăta duplicitatea care face ca ordinea să nu existe decât pentru a fi atacată, nimicită, încălcată. Un alt semn al imoralităţii societăţii postmoderne este extraordinara fascinaţie colectivă în pasiunea unui popor de a-şi sacrifica şeful atunci când se iveşte prilejul.
A nu se subestima această pasiune a popoarelor de-a aduce la putere un partid sau oameni pe care apoi nu se lasă până nu-i văd dărâmaţi!
“Scenariul politic postmodern este inversat: nu mai este puterea cea care antrenează masele în direcţia voită de ea, masele sunt cele ce antrenează puterea în căderea lor. Acest lucru explică pentru ce oamenii politici care mai izbutesc să seducă masele sfârşesc prin a fi canibalizaţi mai devreme sau mai târziu, plătind simulacrul de putere la care mai pot accede asemeni masculilor anumitor specii care sunt devoraţi de către femele după acuplare.”

Puterea, oricare ar fi ea, este o crimă simbolică şi trebuie ipăşită tot printr-o crimă. Este o trăsătură intrinsecă a oricărei societăţi, ţine de regula jocului şi de aceea orice individ ajuns la putere n-ar trebui să năzuiască la propria conservare. Cine nu ştie, ori nu pricepe acest lucru este pierdut. Instituţia puterii se reflectă în necesitatea egală a uciderii ei. Nu puţini dintre liderii moderni pierd aceste lucruri din vedere şi plătesc cu viaţa. Ei cred în virtutea lor şi-n inteligenţa popoarelor care i-au ales. Puterea care nu pricepe că trebuie să dispară devine obscenă şi, mai devreme sau mai târziu, se va nărui prin sânge sau prin ridicol. Este suficient să dispari din faţa cuiva care te neagă pentru a-l determina să se întoarcă împotriva sa însuşi cu toată forţa. Toate epocile, toate filosofiile, toate metafizicile, maniheişti, eretici, catari, vrăjitoare, dar şi nervalişti, jarrişti sau lautreamontişti au avansat la un moment dat, ipoteza unei deriziuni, a unei irealităţi fundamentale a lumii, adică, în realitate a unui principiu al Răului şi au fost întotdeauna făcuţi de ruşine sau arşi pentru aceasta, pentru ceva considerat drept păcatul absolut.
Obiectul supus cercetării simulează supunerea faţă de legile fizicii spre a face plăcere observatorului. La graniţa fizicii pândeşte patafizica (ştiinţa soluţiilor imaginare). Pornind de la aceste aprecieri ar trebui să considerăm cu luciditate unde se află locul mass-mediei făcând excepţie de exaltarea unora, privind rolul ei benefic, ori de dezamăgirea altora legată de rolul ei de manipulator. Publicitatea nu este capabilă nici să instruiască gustul maselor, nici să le manipuleze comportamentele, aşa cum, greşit, se crede. La rândul lor, masele sunt rezultatul unei suprainformări inutile care pretinde să le lumineze. Dacă excesul de informaţie ar fi luat în consideraţie, situaţia ar fi dramatică. Un maxim de informaţie privind Universul ar pune capăt lumii. Numai că eternele teorii critice care stau la baza viziunii asupra lumii, ajung într-un punct mort, cad în derizoriu. Inflaţia de informaţie induce lipsa credibilităţii, ironia vine să dezechilibreze toată această construcţie prea frumoasă spre a fi adevărată. Pe plan social această cădere în derizoriu devine vizibilă în cazul sondajelor de opinie. Ele funcţionează invers faţă de pretinsul lor obiectiv. Devin pur şi simplu un spectacol al informaţiei o latură derizorie a politicului. Lumea se întreabă ironic la ce ajută clasei politice aceste sondaje, de ce au nevoie să ia anumite decizii în funcţie de ele, de ce tot acest spectacol? Masele nu sunt făcute spre a fi eliberate şi ele nu pot fi eliberată.
Clasa politică încearcă să le seducă, să le atragă în jocul ei, să le manipuleze. Amorfe, abisale, tăcute nu răspund, însă subtil, în indiferenţa lor animală ele neutralizează întreg discursul politic. Ar fi bine ca omenii politici să ia aminte la acest comportament bazat pe inerţie la prima vedere, însă cu porniri canibalice în profunzime. Masa ştie că nu ştie nimic şi nici n-are chef să ştie. Ştie că nu poate şi nici n-are chef să poată. Dar masa e foarte snoabă, îşi deleagă altcuiva, printr-un fel de sfidare ironică, de şiretenie ascunsă, voinţa de acţiune.

Dar, opusă pasivităţii este pasiunea, dragostea…Dragostea, un adevărat lait-motiv al culturii actuale este cel mai patetic, cel mai difuz şi cel mai vag sentiment. Mult mai credibilă este o formă duală numită seducţie, un joc al antagonismelor, un duel enigmatic care nu are forma unui răspuns, ci a unei distanţe secrete. Iubirea nu este desăvârşire, e un efect de simulare amoroasă. Seducţia, în schimb , înseamnă joc, tactică în a-l manipula pe celălalt. Postmodernismul cultivă un soi de iubire care nu este decât spuma unei culturi a sexului. Sex, iubire, perversiune, porno-sunt forme de simulare care pot foarte bine coexista în acelaşi registru, fără să se excludă şi cu acordul psihanalizei. Seducţia a cunoscut un fel de epocă de aur care merge de la Renaştere până în secolul al XVIII-lea şi era văzută ca o formă convenţională, aristocratică, un joc strategic fără prea mare legătură cu iubirea. “A iubi pe cineva înseamnă a-l izola de lume, a-i şterge urmele, a-l deposeda de umbra lui, a-l antrena spre un viitor ucigaş. Înseamnă a te roti în jurul lui asemeni unui astru mort, a-l absorbi într-o lumină neagră. Toată dragostea se joacă într-o exorbitantă exigentă de exclusivitate proiectată asupra unei fiinţe umane oarecare. Obiectul unei pasiuni este interiorizat ca sfârşit ideală şi ştim că orice obiect ideal este automat mort.”
Iubirea e creştinească. Seducţia e păgână. De la Christos încoace, iubirea marcheză sfârşitul regulii, începutul unei dereglări în care lucrurile se ordonează după afect. Seducţia presupune dualitate. În iubire poţi fi şi singur. Poţi iubi fără să fii iubit, proiectând asupra celuilalt sentimente care nu există. Iubirea e alterată de gelozie. A iubi pe cineva înseamnă să-l izolezi de lume, să-l deposedezi de umbra sa, să-l absorbi într-o lumină neagră. Seducţia este enigmatică, inteligibilă, ca orice joc. Iubirea alunecă de fiecare dată în sexualitate. Adevărta iubire nu se consideră împlinită în lipsa sexului. Însă iubirea n-a fost niciodată frumoasă decât în legende şi romane. Tristan şi Isolda, Romeo şi Julieta…Concluzia: iubirea adevărată nu există. Amanţii epocii de aur a trebuit să se sinucidă pentru absolutizarea sentimentelor. Dacă ar fi trăit împreună, cu siguranţă n-am fi aflat povestea lor. Iubirea lor tragic sfârşită n-are nimic de-a face cu iubirea banalizată cu schimbul afectiv şi sexual pe care fiecare dintre noi îl trăieşte. Însă acest schimb e cerut de viaţa însăşi spre a se perpetua. Viaţa nu are ce face cu sacrificiul. „You give me love because you want sex!, îi aruncă femei bărbatului. „You give me sex because you want love!”, îi răspunde el. Şi totul se reduce la acest schimb: îmi dai sex, îţi dau iubire.

Dar unde există schimb există şi posibilittea schimbării actorilor!
Deasupra pasiunii stă ceva mai mult: iluzia. Deasupra sexului sau a fericirii stă pasiunea iluziei. Să seduci, să seduci prin puterea imperioasă jocului, să stăpâneşti ironicele căi ale Infernului. “Procesul care reglează cursul lumii pe baza unui semn pur, a semnului ceremonial, fie si cel al catastrofei, va fi întotdeauna mai grandios şi mai fascinant decât cel al derulării cauzale. Procesul care ne fură libertatea şi ne angajeazã în ciclul predestinării (fie si sub forma banală a “şansei”) are mai multe şanse să ne seducă decât cel al unei libertăţi şi al unei responsabilităţi care oricum sunt fără fundament. Decât să trăim comicul unei libertăţi în căutare de fundament, mai bine tragicul arbitrariului pur. Fiecare preferă în secret o ordine arbitrară şi crudă, care să nu-i lase nici o optiune, torturii unei ordini liberale în care să nu ştie ce vrea, în care să fie forţat să recunoască faptul că nu ştie ce vrea – în primul caz este destinat determinării maxime, în al doilea indiferenţei.”

Destinul lumii este proiectat în dihotomia ce marchează splendoarea subiectului faţă de mizeria obiectului. Subiectul face istoria chiar dacă este individual, colectiv, al conştienţei sau al inconştientului. Obiectul nu este decât partea alienată a subiectului. Obiectul absolut este cel al cărui valoare e nulă. În acest context putem discuta despre opera de artă a cărei valoare de întrebuinţare şi valoarea de schimb se abolesc reciproc, devenind o marfă absolută. Baudelaire afirma că pentru a asigura supravieţuirea artei în civilizaţia industrială, artistul va trebui să caute să reproducă în opera sa această distrugere a valorii de schimb şi a inteligibilităţii tradiţionale. Dacă forma marfă distruge idealitatea anterioară a obiectului este necesar să meargă până la absolut această divizare a valorii. Aşadar, opera de artă trebuie să ia toate trăsăturile de şoc, de ciudăţenie, de surpriză, de nelinişte, de fluiditate, de autodistrugere chiar de instantaneitate şi de irealitate a mărfii. Să exponenţializeze tocmai inumanitatea valorii de schimb. pură a mărfii Obiectul de artă, un nou fetiş al lumii postmoderne trebuie să de-construiască aura tradiţională, puterea sa de iluzie, pentru a străluci ,

pur şi simplu, în toată obscenitatea sa.

 

Bibliografie : Jean Baudrillard- Strategiile fatale, Editura Polirom, Iaşi, 1996

 

autor maria sava

Să nu mă spui că am mâncat fasole

 

˗˗ Costeleeee, unde dracu te-ai băgat, măăăă?

˗˗ Ce-ai, fă, de strigi ca nebuna? Uite-mă aci. Ai dat în orbu’ găinilor?

˗˗ Vezi, mă, că a venit aia mică a lu’ tușa Ioana.

˗˗ Unde-i, fă, că aci pă hol nu-i?

˗˗ Vezi, mă, prostule, că-i la ușă. Dă dracu’ perdeaua din ochi și-o vezi…

˗˗ Făăă, Leano, dacă mă mai faci prost, io te bat de te caci pă tine, țiganca dracului care ești tu cu mă-ta și cu tac-tu…

˗˗ Da’ tu ce dreacu oi fi? Vreun pui de rumân? Bagă, mă, fata în casă!

O mână dă deopartea perdeaua din ușă. Apare Costel. Mă privește mirat apoi mă întreabă:

˗˗ Eleno, stai de mult la ușă?

˗˗ Nu.

˗˗ Și de ce nu intri tu direct în casă, dacă tot vii pă la noi?

˗˗ Mamaia a zis să nu intru.

˗˗ Și adică di ce, fă, Eleno, să nu intri tu la noi direct în casă? Hă?

˗˗ Că nu e frumos să intru fără să mă cheme cineva.

˗˗ A-ha! Fă, Leano, da’ tu ce dreacu faci, fă, acolo? Nu vii încoace să stai cu asta mică?

˗˗Ho, mă, că viu acuma!

Ceaunul cu mâncarea de fasole era în casă. Era un ceaun imens, mai mare decât mine. Mai era mâncare pe fundul lui și o lingură mare ședea deasupra. Ziua era prea cald să-l lase în bătătură. Fasolea s-ar fi stricat, așa că, după ce era gata mâncarea, aduceau ceaunul în casă, în prima cameră. Ei spuneau că e hol, dar parcă nu semăna cu nimic. Pe jos nu aveau preșuri. Nici masă nu aveau. Două scaune verzi, murdare și ele, stăteau lângă perete. Muștele intrau și ieșeau din ceaun. Erau mai puține ca afară. Mamaia nu mă lăsa să vin la Lenuța, dar eu veneam mereu pe furiș. Știa că-mi place fasolea lor și atunci când mă prindea că ies din curtea lor mă certa.

˗˗ Ce faci?

˗˗ Bine, zic.

Priveam spre mâncare.

˗˗ Ia, fă, Eleno și mănâncă. Ai vinit la fasole, hă?

˗˗ Da. Da’ să nu mă zici la mamaia.

˗˗ Nu te zic. Ia și mănâncă.

Și am mâncat. Era puțin prinsă și afumată. Mâncam cu o poftă pe care nu am să o uit niciodată.

˗˗ Vrei și mămăligă rece?

˗˗ Vreau.

˗˗ Ia d-aci.

A rupt dintr-o mămăligă cu mâinile.

˗˗ Ia și întinde dacă vrei. Mănâncă, fă, că e bună. Costeleeeee, unde ești măăăă, dar-ar dracii în tine?

˗˗ Pă prispă, fă, nebuno.

˗˗ Bă, mai avem vreun pepine?

˗˗ De unde, fă, pepini?

˗˗ Era, mă, aseară unu’ afară pă prispă. L-ai mâncat cu tăticu, mă?

˗˗ Făăăă, io aseară am fost acasă? Loaza pământului și proasta satului!

˗˗ Taci, mă, că te aude asta mică….

˗˗ Fă, Leano, vezi că vine tușa Ioana după ea.

˗˗ Mă, ești prost?

˗˗ Uită-te, fă, la poartă!

˗˗ Aoileu, Eleno, te prinde la ceaun. Ridică-te, fă, și fă-te că nu mănânci.

˗˗ Lenuțo, Costeleeee, Elenăăăă! Unde sunteți, mă?

Am ieșit repede din casă în fața ei.

˗˗ Da, mamaie, aici sunt.

˗˗ Ce-i la gura ta? Ia treci încoa’ mai aproape, ia, ia să văz io ce ai la…

˗˗ Săru’mâna, tușă Ioano! Ce faci, bre?

˗˗ Iar a mâncat la voi? Păi nu ți-am zis io, Lenuță, să nu-i mai dați fasole, că are ce mânca și acasă. Nu așa am vorbit io cu voi?

˗˗ Da, bre, tușă Ioană și io ce să fac la fată, dacă-i place și vine? Să o dau afară?

Mamaia m-a luat de mână și m-a tras după ea. Tot șușotea în barbă, să o aud doar eu, mergând grăbită cu mine spre casă:

˗˗ Nu ți-am zis io, Elenă, că nu ai ce căuta la ăștia? Ai dracului de țigani jăgoși și bețivi, Doamne iartă-mă, că în loc să meargă la muncă, ia, numai stau în bătătură cât îi ziulica de mare. Stau și beau. Și tu? Să nu te mai prind pă la ei, că-ți rup picioarele. Ai auzit, Elenă? Hir-ar ai dracului, să hie!

˗˗ Mamaie, da’ mie îmi place la ei….

˗˗ Zici că te-a făcut mă-ta în șatră. Nu știu cu cine oi semăna așa, că tac-tu era un om educat. Mă-ta e o fudulă.

˗˗ Ce e aia fudulă?

˗˗ Ce, nu am văzut io cum se gătește când merge duminica la biserică? E-he, am văzut io!

˗˗ Are o rochie neagră, mamaie. Și un batic negru. Atât. Adică are mai multe baticuri negre. Pot să mă gătesc și eu ca mama?

˗˗ Doamne ferește, Eleno, mamaie! Mă-ta e vădană, de-aia trebuie să poarte negru. Săracu’ Ionel, a murit de tânăr, dar dacă așa a vrut Măicuța Domnului, ce să-i faci? A luat la ea un om bun și a lăsat pă pământ răutățile.

˗˗ Și ce face Măicuța Domnului cu tata în cer?

˗˗ Nu știu mamaie, nu știu.

˗˗ Atunci de unde știi matale că e tata la Măicuța Domnului?

˗˗ Că așa se zice, na!

˗˗ Mamaie, da’ de ce porți batic pe căldura asta?

˗˗ Adu niște paie să pun peste baliga asta. Vai de capu’ mieu, că se strica prispa și nu are cine să mi-o facă! Așa să poartă, mămăiță, batic, că suntem babe.

˗˗ Da’ mama nu e babă.

˗˗ Nu e babă, dar e vădană.

˗˗ Dar nici mama lui Viorica nu e babă și nici vădană și are batic. De ce?

˗˗ Așa e civilizat la țară. Și la biserică nu ai voie să mergi în capu’ gol că nu ești curvă.

˗˗ Mamaie, eu sunt curvă?

˗˗Ptiu, Doamne, Maica-Domnului, cum spui mamaie așa? E păcat, să nu mai spui, mămăiță.

˗˗ Dacă nu am batic și merg cu mama la biserică, matale ai spus, că numai curvele intră așa.

Am început să țopăi fericită și să cânt prin curte: sunt curvă, sunt curvă, la, la, la, tra-la, laaaa, suuuunt cuuuuurvăăă!

˗˗Șttt, taci din gură, Elenă, taci mamaie din gură că e păcat ce zici tu acolo. Gura mea slobodă, de ce nu-mi văz io de ale mele?

Soarele ardea și simțeam cum pielea se strânge la gură. Am luat un măr de pe jos și am început să-l mănânc, ocolind viermele. Era zemos și dulce. Mărul. O priveam pe mamaia cum frământă balega cu paiele. După ce se făcea o pastă mai groasă, acoperea găurile din prispă.

˗˗ Pot să pun degetul?

˗˗ Unde să-l pui?

˗˗ Acolo unde pui balega.

˗˗ Nu, că rămâne gaură. Șu, șu d-aci, boală dă găină, șu, șu!

˗˗ Mamaie, tataia e tot la Maica Domnului?

˗˗ O hi. Nu știu pe unde l-or plimba sfinții.

˗˗ De ce ai călcăiele crăpate? Mă frige părul, mamaie.

Umbla toată ziua desculță prin bătătură. Își lua șoșonii doar atunci când pleca în sat cu treabă ori la biserică, duminica.

˗˗ De la praf, de la vreme, că sunt bătrână, mamaie și multe drumuri au umblat picioarele astea. Mergi și vezi ce are câinele ăla, de latră așa și aruncă-i o coajă de mămăligă.

Făcuse răni pe la gât din cauza lanțului. Se zbătea toată ziua.

˗˗ Vrei mămăligă?

Mă privea fericit și sărea în sus de bucurie făcând praf în jurul lui cu lanțul. Îmi era frică să îl mângâi. Poate că m-ar fi mușcat de supărare că el niciodată nu a fost liber. Nu am stat mult. I-am dat mămăliga și am plecat.

˗˗ Mamaie, merg în drum.

˗˗ Mergi. Elenă, nu te culci de amiază?

˗˗ Nu.

˗˗ Nu e nimeni, mămăiță, pă drum în căldura asta.

˗˗ Nu e, dar io merg.

˗˗ Mergi, mergi.

În praful din fața porții mi-am desenat un șotron. Degetele se lipeau așa că le-am tăvălit pe pământ, pe sub praf. Era rece. Voiam să cânt dar nu știam niciun cântec. Mi-am adus aminte de film și mă întrebam dacă știu să cânt ca Veronica. Veronica, Veronica, fată bună, Veronica, Veronicaaaa, Verooonica, fată bunăăă, Veronica…

 

autor Dorina Şişu

Iubeşte

 

[…Cascada care îi udase mai devreme dulama nu se mai auzea deloc. A ţipat ca din gură de şarpe timp de câteva secunde iar ecoul dintre stânci amplifica sunetul pe toată întinderea din chei. “Doamne Iisuse Hristoase!”, un strigăt cu triplă rezonanţă, ca la rugăciune, dar şi ca un păcat mare, păcat, păcat.

Stătea goală, în picioare, cu umerii aplecaţi, cu bărbia în piept şi părul auriu răvăşit peste faţă şi sâni. Mâinile îi erau inerte şi albe, iar eu o priveam marcat de suferinţa ei, însă destul de crud pe lângă ce simţea sau mai bine spus, ce nu mai avea putere să simtă.

Pentru o clipă m-a fulgerat gândul vinovăţiei legat de tot ceea ce se întâmplase în ultima vreme între noi. O priveam şi mi-am dat seama că nu am făcut decât să fiu eu însumi, să nu-mi cenzurez sentimentele şi acţiunile. Eram egoist. Cu ce lucra eul meu?

“Doamne Iisuse Hristoase…”, mi-a întrerupt brusc gândurile cu glasul răguşit, rostind silabic şi mai mult în şoaptă “…fiul Lui Dumnezeu…”, din ce în ce mai stins, apoi a tăcut fără vreo continuare. Nu mai voia miluire, nu mai vedea, nu mai ştia. Asta era ceea ce puteam percepe atunci. Mi-a fost teamă să-i îndepărtez şuviţele de pe chip. Şocul ar fi fost şi mai mare.

Eu îi provocasem suferinţa asta? Ea însăşi? Noi? Aveam noi puterea să ne facem atâta rău? Întrebări, întrebări pe care trebuia să le opresc.

O priveam în continuare şi o împărţisem în două, cu aceeaşi cruzime, o cruzime a posesivităţii şi ataşamentului, stări care funcţionau de fapt de ambele părţi. Ne aparţineam de multă vreme fără a ne da seama. Acum, în ochii mei, jumătate era femeia cu sufletul sfâşiat de durere, aplecată de povara păcatului, cu inima împietrită şi chipul schimonosit, iar cealaltă jumătate era femeia frumoasă, femeia mea cu trup sculptat, carne din carnea mea, sufletul pereche, “aripa ta stângă”-după cum îi plăcea ei să-şi spună- aripa pe care-mi ceruse în chilie într-una din ultimele zile, s-o dezlipesc, s-o rup, dar “să poţi tu, că eu nu pot”, mi-a zis atunci, ca o premoniţie a ceea ce avea să urmeze, ca o îndepărtare a inevitabilului, dar…”să pot eu”.

M-am lăsat să cad în genunchi lângă tălpile ei, am cuprins-o şi-am început să o mângâi pe spate atât cât puteam întinde braţele şi să-i sărut ca un nebun fiecare bucăţică de trup – pielea ei, carne din carnea mea. O strângeam abandonându-mi buzele necontrolat până când am simţit nevoia de repaos, am inspirat adânc, m-am ridicat, am luat-o încet pe pătură şi i-am lipit capul de pieptul meu. Am prins cu mâna stângă anteriul şi camilafca de lângă noi şi le-am aruncat pe spate ca să nu le mai vadă.

Îi ascultam plânsul sacadat care dispărea lent. Nu ştiam că plânsul are măsură în cazul ei, dar chiar dacă durerea persista, a venit momentul să-mi rămână pe piept, inertă şi tăcută. Habar n-aveam ce să spun şi totuşi am rupt tăcerea:

–          Maica Andreea…am încercat să-i şoptesc.

–          Andreeeea! a ţipat aşa de tare ridicând capul a revoltă, încât am tresărit scurt apoi cu un zâmbet -acelaşi zâmbet crud- i-am apucat crucea de la gât, i-am smuls-o şi fără să aibe timp de ripostă, i-am prins mâna ţinând crucea între palmele noastre.

Se mai liniştise, ori era semnul unei furtuni ce avea să vină?

–          Andreea, Sfântul Augustin are un îndemn: “iubeşte şi fă ce vrei!”

S-a aruncat cu totul peste mine şi a început să râdă în hohote. Un râs macabru şi haotic…]

 

(fragment din TEHNICI DE SUPER-VIETUIRE)

 

autor Cristi Iordache

Bătrâna cu botuța (1 și 2)

Păşea cu botuţa ei, anevoie, de parcă ar fi tras toate durerile lumii după ea. „Este bugăt până la inima satului” îşi zicea, „doară doară s-o-ndura oarecine de mine să mă ia” , nădăjduia bătrânica.Gâfăia sub năframa neagră. Peste treizeci Celsius si racorirea mult aşteptată, o ploaie or fie ce-ofi, nu mai venea. E prea anevoie aşa. Trăgea nădejde c-o mai apuca-o pe doctoriţa la dispensar. O doare, nici nu mai stie câte o mai dor, se simte slăbită. Picioarele şi le ridica greu de la pământ. Oh, da, se aude ceva. S-a întors anevoie, cineva din dincolo de marginea satului venea cu un Logan. „Doamne, opreşte-l să mă ia, Te rog, Doamne, opreşte-l!” S-a tras la marginea drumului prunduit şi şi-a ridicat mâna cu nădejde… „Doamne, îndure-se de cei optzeci si noua de ani ai mei, că mult m-au trudit toţi anii aiştea.” Loganul venea ameninţător apoi a trecut de  bătrânica şi botuţa ei, învăluind-o intr-un nor gros de praf… „Să nu te prindă, anii mei, domnule, să nu-ţi facă şi ţie altul la fel!”. Printre prunii lui Sive Ioanii se intrevedea crucea bisericii. Acolo trebuia să ajungă. „Oh, ce slăbii! De ce mă mai ţii, Doamne? Că bine mi-ar fi fost lângă Neculae al meu!”  Paşii ei se infiripau din ce  în ce mai înceţi, trăgănaţi ca o doină de demult, din fecioria ei. Aceeaşi jale, atemporală, contopita mereu cu plaiul Sălajului, contopită mereu cu paşii slabi ai cuiva, cu ţinta ajungerii mereu mai departe. Dar acum, acum era mult mai greu cum tot mai rari sunt vecinii ei, cum pruncii o cauta doar asa, sa-şi aline cugetul ca şi-au făcut datoria. Şapte, şapte a crescut, şi şi-a tras mâna mereu de la blid ca pruncii sa se sature. Cu Neculae era mai usor. I se punea mereu înainte un blid cu zamă înainte, după ce descărca carul cu lemne, or huluji, o ce-o fi, la poarta cuiva. Cam atât lua Neculae de la cei ca el, tot atât de sărmani. Îşi mai agonisea ceva zile munca pe la colectiv, niciodată destul de-a mânca pe săturatelea dar nici atât de puţin să nu aibe ce mânca. Vara era mai usor, putea potolii usor cele sapte guri cu câte o zama de şelată or urzici, or zamă de păsulă verde. O ceapă şi un pic de slană se mai putea găsii la inceput de vară apoi dacă Domnu făcea ca găinuţele ei să-i mai dea un ouţ sau doă sau mai multe, se mai ducea pe la coperativă şi putea lua cu ele ceva ulei de gătit sau petrol de lampă.

Da, iar se aude că vine ceva, un Logan din nou. Nu s-a oprit, a trecut repede învăluid-o într-un alt nor gros de praf şi parcă auzise bătrânica ceva odată cu zgomotul motorului şi al roţilor pe prundiş: „Babo, te caută moartea p-acasă!” Acum asuda mult şi mergea şi mai greu. Doua lacrimi subţiri îşi săpau albia pe pielea ei bătucită de vânt şi praf. „Floriţă, Floriţă, nu-i sorgă la nimeni de tine. Pruncii, alduiasca-i  Domnul, n-au nici ei timp de mine. Ce le-o fost sorgă să margă păn ţari? Casa mea ş-a lu Neculae nu li-i bună. Şi vin cu blide de-acasă când vin. Li-i sâlă la mine, cică pute a şoareci.” Paşii ei s-au făcut şi mai înceţi şi lacrimile încremeniseră cumva printre riduri. Aplecată de ani batrânica se lăsa mai greu cu mâna tremurânda pe botuţa ei, subţire ca o umbră, simţea drumul mai greu, mai duşmănos cu anii ei mulţi, şi crucea bisericii nu se mai vede printre pruni. O vrabie ca-ntr-un ritual se înbăia în praful gros de pe drum. Floriţa se ruga să-i iasă cineva, un sflet viu inainte. Nu i-a ieşit nimeni în cale şi-i e sete acum, limba i se lipise parcă de cerul gurii. S-ar fi oprit la fântâna lui Ilu a Ghiloaiei dar cine-i va scoate vadra cu apă? Nisia, sora ei din casa cealaltă îi aducea în fiecare dimineaţă un sfert de vadra din făntâna ei. De cateva vreme mâna ei dreaptă era paralizată iar piciorul drept abia şi-l trăgea după ea. S-a rugat de Nisia  aseara, să-i pieptene părul şi să-i spele spatele că de-o muri astară, îşi zicea, nu voia să fie de ruşinea satului de-o găsi-o aşa cum era. Şi-o îmbrăca deseară poala ei ce-a nouă pe care Nica, fie sa cea mare, a cusut-o din ceva material căpătat de mâna a doua. Şi-o pune şi broboada cea noua pe ladiţă, la vedere pentru ca Nisia  să i-o puna pe cap dimineaţa. „Da ce ţi-o venit aşa de moarte, Floriţă dragă? Ce pieptănat îţi tăt trebe? Dor nu ti-i mărita? Floriţă, da cine m-o pieptăna pe mine?” Nisia  „s-a dat pe grijă” la Crina, fata cea mică a Florichi , nu pe mult, un ciob de casă acolo şi ceva pământ. Crina trăia la oraş şi o vizita rar. Când venea îi umplea frigiderul cu toate cele apoi trecea şi pe la măicuţa ei. Crina avea o inima bună dar foarte împărţită cu tot felul de treburi şi griji şi când era chemată mergea undeva in nordul Italiei la cules toamna, si la tuns viile cândva pe la sfârşitul iernii.

A mai trecut un Logan. De data asta batrânica s-a tras doar mai la marginea drumului şi şi-a vazut de drum. „Numai să nu plece doctoriţa, numai să nu plece! Musai să-mi găsescă baiul la tăte slăbiile celea.” Acum putea vedea deja clădirea şcolii şi biserica imediat lângă. „Numai să nu plece doctoriţa, numai să nu plece!” Purta în picioare teneşi Nike pe care fata ei de peste mări le-a adus. „Ce te-ai nealcoşit aşe? Doară noi merge la nunta!” Nisia n-a fost măritată niciodată. Ea s-a măritat cu Domnul, spunea când era întrebată. Toata ziua era cu sapa in mână, gârbovă şi înceată, părea a se fi făcut una cu sapa şi cu glia. Anul acesta s-a uscat totul, cartofii erau mici ca ouăle de vrabie şi purumbul nu crescuse mai mult de un cot şi s-a uscat de tot. „Ne bate Domnul, Floriţă, ne bate de răi ce suntem! Tu ţi-ai văzut de prunci tăta viaţa şi eşti tăt singură ca şi mine.” Nisia îi redeschidea rana singurătăţii oridecâteori Floriţa plângea.

Nu mai e mult. A ajuns aproape lângă şcoală apoi va trece de biserică şi imediat lângă biserică e dispensarul. La gardul lui Nelu Surului potaia lui parea că-şi iese din minţi de lătrat la apropierea bătrânei. „Mustre-te, câine! N-ai ce mânca de mine, doar oarece oase bătrâne. Latră-i pe ceie de mi-o furat găinuţele!”

Când a ajuns la uşa dispensrului lacătul era pe uşă. „O plecat doctoriţa de vreo juma de oră!” i-a strigat de peste drum Rahila Cucului, fata de la coperativă. Bătrâna s-a prăbusit aproape pe pragul uşii de la dispensar. Ar fi vrut să plângă, ar fi vrut să strige dar tot ce i-a ieşit pe buse a fost „Oh, Doamne, de ce nu mă iei?”După o vreme s-a ridicat şi a trecut drumul apoi a intrat pe uşa coperativei. „ Am să cumpăr oarece dulce să-i dau la Nisia. Doar doar so îmbuna şi-atunci am s-o rog să mă spele pe spate şi să mă pieptene. Am să iau poala cea nouă şi am să-i arăt Nisiei broboada pe ladiţă, să mi-o pună pe cap dimineaţa. Să nu mă râdă satul!”

A plecat, încet, cu un zâmbet tainic pe buze. În urma ei, piciorul pe care şi-l târa a lăsat în praful drumului o urmă subţire. N-a ajuns bine la casa lui Nelu Surului când un Logan s-a oprit lângă ea. „ Intră, lele Floriţă, te-oi duce la casa ta.” „Domnul să te alduiască, fătul meu, du-mă la năcazul meu.” Apoi un nor gros de praf s-a ridicat în urma lor iar potaia Surului lătra ieşită din minţi.

 

Bătrâna cu botuța (2)

Nisia aștepta la poartă cumva neliniștită scrutând din când în când, cu palma la ochi, drumul dinspre cooperativă. ”Doamne,” își zicea, ”zisu i-am să nu margă singură că nici doctorița n-o întineri-o!” Canicula devenea tot mai insuportabilă, parcă nici apa din făntână nu mai potolea setea. A scos, ca de obicei, un sfert de vadră pentru Florița da s-o fi clocit deja. ”Doamne, îndură-Te, Doamne!”

Nisia ”s-o dat la pocăiți” după zisa Sânzienei, vară-sa, când era încă tânără, chiar tânără de tot. De-atunci părea a se fi ”măritat cu Cartea” iar popa nu-i mai daduse binețe de-atunci. Florița, dănțăușa casei, frumoasă și subțirică își vedea de tinerețile ei că nu ostoiau flăcăii satului să-i vină la poartă. Nisia a fost întotdeauna mai aproape de Rahila. Rahila s-a născut doar la un an după ea și au crescut împreună sub ”grija” Floriții care făcea pe mama în zilele lungi de vară când Teodor și Maria, părinții lor, trudeau prin ogorul cuiva. ”Gemenele”, li se zicea în sat, atât erau de nedespărțite, mai mult poate, din pricina ”șefei de Florița”. Erau încă mici când Maria a murit și Teodor săracul s-a rezemat din ce în ce mai mult pe Florița pentru grija ”gemenelor”. Și când veneau de la dâlboc, ude și nămolite Florița le aștepta cu mânurile la șolduri, innourată ca o noapte de noiembrie cu ploaie. ”Fure-vă nălucile de zvăpăiate ce sunteți! Ni la voi! Ca niște scroafe!” Apoi, ca întotdeauna, la tonul Rahilei, gemenele izbucneau în chicotelile lor. Casa era mică, doua gemulețe cât două laturi de mână dădeau inspre valea satului și de-acolo, cu năsucurile lipite de sticla tulbure, Rahila si Nisia priveau deseori fulgii mari si grei prăvălindu-se peste deal și peste case, cumva, ca un amestec de bucurie și mohoreală. Teodor venea târziu acasă și fetele deobicei dormeau toate trei, de-a latul patului. Scormonea cenușa din fiteu apoi adauga doi sau trei tulei și apoi câteva uscături. ”Cum au crescut, bata-le norocul!” Obrajii Floriții pareau roșii ca merele în lumina fărămicioasă ce venea de la usa fiteului. Ca de obicei, trecea prin ogradă, se oprea la poiată cu lămpașul în mână mormăind obișnuitul lui ”No ghine-i așe!” Apoi trecea să vadă găinuțele pe scara de la podul șurii…

”Oi spăla-o pe spate” își zicea Nisia, ”numa să vină! Și nici n-am s-o piepten pentru boboanțele ei. Cum ne-am acrit, Doamne! Și nu-i baiu dă pieptenat cum crede ea. Baiul e că îmi tăt spune că astara, ca în alte seri, va fi ultima oara…” Stătea acolo, la marginea șanțului, răzimată pe coada sapei, încovoiată ca un semn de întrebare, ca o întrebare, ca un strigăt plâns. A scos azi oarece goațe, mici ca ouăle de vrabie, jumătate mâncate de ciormoi. ”N-oi avea ce-i da lu Crina când o veni de pân țări.” Crine-i nu-i era sorgă de cartofii ”leliții” și nici de ouțele ei și nici de pumnul de cășuț pentru care a trudit o juma de zii sub prunii Păluțului. Crina venea cu plasele pline de la Zălav. Și ouă și portocale și pulpe de pui… Stătea la ele, la Florița și Nisia doar cât să deretice puțin si să le facă ”dint-o litără de lapte” ceva clătite. Apoi pleca, nu fără dăsaga de cartofi de la lelița și ceva ouțe de la mama ei Florița. N-avea ce face… nu vor știi niciodată bătrânele că ”goațele celea” n-au fiert niciodată în oalele Crinei iar ouțele veneau înapoi cu ”lităra de lapte” pentru clatitele care placeau bătrânelor atât de mult. Crina era și ea bolnavă de-atâta trudă prin livezile italienilor. Acum tușea si strănuta de orice și deseori avea atacuri cumplite de astmă.

După ce-a murit Rahila, Nisia venea mai des la ușa Floriții și se bucura de blidul cu păsulă frecată or zamă de oarece. Și Florița îi spunea de prunci. Șapte. Patru pă Bănat, cum spunea ea… Sive si Crina, mezinii casei, la casele lor la Zălav, și Lidia, ”fătuca ei de păste mări”. Ea, Lidia, i-o dat bugăt de toate, și patul cel nou și bani de un fiteu nou de teracotă. O plătit și pentru ferești noi si ușă nouă la tinda si la camără ca bătea vântul prin cele vechi. Când venit  ultima oară i-a cumpărat și un frigider nou și l-a umplut cu toate cele. ”Am vorovit cu ie astară la telefon. E beteagă și ie. Boala nu știe de hotar, Nisie dragă!”

Puteai vedea trupul încovoiat al Nisiei pe marginea șanțului, nemișcat ca o statuie, ca o umbră. Un vânt ușor a mișcat frunzele de-asupra ei și un nor usor de praf se vedea apropiindu-se incet, ca o bucurie amânată. O rugă, ca un susur, se revărsa de sub năframa ei prăfuită și soarele parcă dogorea mai puțin. Loganul roșu s-a oprit lângă ea si Cosminul Moșoaiei a coborât și a deschis ușa de lângă șanț. ”Zua bună, lele Nisia. Ț-am adus-o pe lele Florița acasă”. A sprijit-o de subsuară până ce tălpiile slăbite ale Floriții au atins pământul. ”S-o ții p-acasă, lele Nisia. Nu-i ia dă mărs singură pân sat pe căldurile aiestea. Spune i-oi una sau două lu Relu de l-oi videa. Ie nu-i dă stat singură…” Loganul a pornit incet, să nu stârnească praful, apoi un nor gros și înalt s-a ridicat în urma lui.

Cosmin și Relu, fiul cel mare a lui Neculae și Florița au mers la școala din sat împreună. Și la dans, și la bodegă… După ce au terminat profesionala de la Electromotor, Cosmin a venit la Zalău, să fie mai aproape de batrânii lui și Relu s-a insurat cu Adina, blonda cea timidă din Mehala și a rămas acolo. Se mai vedeau cam odată pe an, Relu și Cosmin, la un ștamp de pălincă prin colinzile lor in serile de ajun. Erau alte vremuri pe-atunci… ”O bine ne-o făcut libertatea asta, Floriță? C-o plecat tăți pruncii din sat și nu găsești unul să ne-aducă un car de lemne! Nu-i sorgă la nime nici de case nici de sat. Și nici de noi… Tu ai crescut șapte. Sapte! Unde-ți sunt pruncii, Floriță? Că so dat tăți la Europa și ne bate Domnul că nu ne-am dat la El după revoluție. Că bine o zâs pastorul, alduiască-l Domnul, că nu mai e dragoste…” Tiradele Nisiei nu-i plăceau Floriții. ”Vadă-și pruncii de baiul lor, Nisie! Eu nu poci să-i încurc. Anul celalalt, Nisie, știi bine c-am stat la Nica și nu mi-o priit. Nu mi-i sorgă să-mi pună altu în blid. Și nu poci mânca mușlicăturile lor. Zice Nica că alea sunt scumpeturi. Mânce și le! Că mie si lu Niculae nu ni-o trebuit d-alea și ne-o fo bine.”

”Mai o treaptă, Floriță, mai una…”  Cele șapte trepte de la talpa casei erau parcă șaptezeci. Nisia a întins-o pe patul de lângă fiteu și a întins jiteiul de lână peste ea. ”Ți-oi aduce apă, Floriță, mintenaș ți-oi aduce. Mai pă sară te-oi spăla pe spate și te-oi pieptăna. Ține boboanțele celea păntru pruncii Sivii.” Nisia s-a dus la fântână și a scos un sfert de vadră cu apă proaspătă. ”Of, bată-le să le bată de muște! Nu mi-i sorgă de voi, mânce-vă șerpii!” S-a oprit de câteva ori de-a lungul celor câțiva pași până la casa Floriții. ”Nisie, Nisie” își zicea, ”și un sfert de vadră ți- grea?”

Când a ajuns la patul Floriții, jiteul de lână stătea împăturat la marginea patului. Florița dormea sforăind usor, ca u nou născut. Două dâre, ca două albii secate coborau din coltul ochilor înspre obrajii uscați. Broboada cea noua stătea la vedere pe capătul ladiței.

autor Slavomir Almajan

Dragostea din Strada Privighetorilor

– Ştiu când s-a întâmplat, Pică. Murise tata. Aveam 31 de ani. Suferinţele nu ţin de vârstă, nici de anotimp, doar de sufletul care suferă. Tata fusese un om puternic. Gospodar. Ei sunt oameni tari, nu ca noi. De-aia îi ştiau angajaţii de frică! Îl respectau atât de mult, că respectul devenea frică. Tu ai mai auzit, mă, Pică, una ca asta, să-ţi fie frică din respect? Ei, aşa era cu tata! Mi-aduc aminte, Dumnezeu să-l ierte, întâmplarea aia cu dihorul. Ţi-am mai spus? îl întrebă el pe Pică. Pică dete din cap că nu, şi sorbi din paharul de vodcă amestecat cu suc, de parcă ar fi descoperit în alcool genomul strămoşilor săi.

Băi, Pică, fratele meu, începu Victor vioi, aprinzându-şi ţigara şi aruncând bricheta pe masă, nu cre`că aveam mai mult de 7-8 ani, în orice caz, era-nainte de deportare. Un al dracului dihor ne speriase cu mâncatul, băi, ne terminase toate orătăniile, de vreo câteva săptămâni mânca, al dracu, tot ce prindea. Mama nu mai ştia, săraca, ce să facă, iar tata, când ajungea seara acasă, obosit frânt, se tot răţoia la ea că nu poate să aibă grijă de casă, că nu e în stare să nu ştiu ce, că n-are grijă de mine, că mă lasă să umblu într-un cămăşoi până-n pământ, ca fetele, câte-n lună şi-n stele, şi că nici ce aduce el acasă nu ştie să respecte, şi alte lucruri care o întristau aşa de tare pe mama, că se retrăgea în odaia bună şi plângea, din tot sufletul ei de cneaghină sârbă plângea.

Ştii ce ea aia o cneaghină, Pică? Pică dete din cap că nu ştie. Ei, află că o cneaghină este fata care se trage din neamul ţarului, sau a unor ţari mai mici, de-ai pământului. Aia era mama! O cneaghină sârboaică!

Ei, făcu Victor! Şi după ce aruncă un val de fum din gură, ieşindu-i cu un şuierat printre dinţii de porţelan proaspăt puşi, sorbi din vodca rusească, mai mult parcă să-i încerce gustul decât să bea.

Şi tata venind într-o seară acasă, cum stam toţi adunaţi în jurul măsuţei de lemn, pe scăunele de lemn, – şi el, şi mama, şi eu, şi surorile mele – înaintea aburului laptelui din căldare, şi până mămăligii să-i iasă sufletul, ne zise că a doua zi o să-l termine pe dihor. Eu, mă Pică, nu scoteam multe vorbe în faţa tatei, aşa că l-aş fi întrebat pe tata şi nu prea, că n-aveam chef să o iau după ceafă, dar tot eram curios de moarte cum are de gând să-l termine el pe dihor!

Pică, şi tata începu de dimineaţă să caute prin toată curtea, să mute lemnele, să mute maşinile, să scoată batoza la poartă, plugurile, în fine, să dea tot-tot-tot afară din bătătură. Dar de dihor nici urmă! Mă Pică, tata când s-apuca să facă un lucru, apăi făcea lucru ăla, nu se-ncurca cu jumătăţi de măsură, că nu era politician! Dar de dihor nu da! Pe mine mă bucura eşecul ăsta al tatei, pentru că tata-mi dăduse una după ceafă, câteva seri mai înainte, că sunt “băiat mare”, zicea el, şi “nu-s în stare să păzesc curtea de un nenorocit de dihor?” Numai că nenorocitul ăla, uite, îi râdea în nas tatei  acum, de-acolo, de pe unde era dosit. Îmi şi imaginam cum sta ascuns pe undeva şi se uita la tata zicând: “Vai şi de amărâtul ăsta de Emil, vai şi de capul lui de amărât, cum am să-i mănânc găinile toate, una-câte-una, ha-ha-ha-ha!”, îmi imaginam cum râde dihorul de tata, şi cum sta acum ascuns pe undeva pe la vecini, şi fuma!! Şi fuma în draci, şi fuma!

– Mi-e frică, tată!, i-am răspuns tatei smiorcăindu-mă, dar mirându-mă şi eu de curajul pe care-l aveam, curajul de a recunoaşte în faţa lui chiar şi frica…

– Ţi-e frică? a zis tata cum stăteam toţi aşezaţi la masă. Ţi-e frică de un dihor?, şi harşti!, mi-a dat una aşa de tare după ceafă, că am lăsat şi masă şi tot, şi m-am dus să mă mâţâi afară din casă. I-auzi, lui i-e frică de un afurisit de dihor!, l-am auzit pe tata  în urma mea, pe urmă pe mama care a sărit să-mi ia apărarea certându-se cu tata, plânsul surorii mele mai mari, după care n-am mai auzit nimic, fiindcă am stat în fundul curţii până s-a întunecat bine, când au adomit toţi şi m-am strecurat în casă, uşor, să mă culc.

Pe-atunci mama mă lua de mână în fiecare seară, şi după ce mă spăla de praful prin care umblam toată ziulica, mă ducea sub icoana mare din hodaia bună să-mi spun rugăciunea. După ce terminam în genunchi rugăciunea, mama zicea din spatele meu:

– Acu zii cu cuvinte de la tine, Victore! Că Dumnezeu stă şi se uită la noi! Şi eu începeam: Doamne, ajută ca tata să nu mai fie luat şi bătut la miliţie, ajută-i pe unde umblă el pe acolo, cu maşinile lui, ajută mamei mele să fie sănătoasă şi surorilor mele pe unde sunt ele, – când nu erau în vacanţă şi erau la liceu… şi tot aşa…

Şi, mă Pică, mama sta într-un colţ şi începea să plângă. După ce îşi ştergea ochii cu mânecile scorţoase de la jiletcă, mă lua şi mă culca lângă ea.

Dar de ce vreau să-ţi spun asta? Atunci când uitam să mă rog la icoană, mi se făcea un vis, un singur şi invariabil vis, pe care-l visam fără abatere. Se făcea că în biserica satului, pe scaunul împărătesc pe care ar trebui să stea feţele bisericeşti de cel mai înalt rang, dar pe care nu se-aşeza nimeni niciodată, era un moşneag cu părul lung, lung până-n pământ, care sta nemişcat. Eu mă apropiam aşa de sfios de el, că până şi o mişcare a pleoapelor mele mi s-ar fi părut o impietate şi un zgomot care l-ar fi putut trezi. Niciodată nu ştiam dacă mişcă, dacă e viu, dacă doarme sau dacă se preface.

Şi mă apropiam încet-încet de el, cu un pai în mână. Şi când mă apropiam suficient de mult, loveam cu paiul în brăţarul jilţului împărătesc de două-trei ori: bâu-bâu-bâu! Şi zgomotul paiului cu care loveam era aşa de puternic, încât toată turla bisericii se cutremura, cupola se împăienjenea de legănare iar clopotele începeau să bată singure. Atunci moşneagul se umplea de o lumină puternică şi mă lua în braţe, şi eu începeam să ţip: mamăăă, mămicăăă, mamăăă, mi-e fricăăă!…şi mă trezeam lac de apă în braţele mamei mele. Ei, Pică, nici în seara aia nu mai apucasem să mă rog la icoană…

– Auzi, lui îi e frică de un dihor! Paştele mamii lui de bandit titoist! Zisese tata, şi ciuf, una după ceafă.

Mă, Pică, aşa că mă bucuram tare mult să-l văd pe tata cum era umilit de nenorocitul ăla de dihor.

– Lasă că te prind eu! zisese tata nervos  şi plecase la angajaţii lui.

Ziua următoare l-am văzut pe tata că sta nemişcat în mijlocul curţii, cu mâinile în sân şi cu picioarele crăcănate, fără să tresară nici măcar la muştele care îi bâzâiau faţa. Sta aşa ore în şir. Eu mă uitam din casă pe fereastră la el pe după perdele şi habar-n-aveam ce dracu vrea să facă, aşa nemişcat, cu ochii spre piua de apă. Venise căldura cea mare. Dogoarea. Vipia. Şi tata rămânea nemişcat, mă Pică, mă, de parcă avea picioarele înfipte-n pământ ca stâlpii de telegraf. Şi după ce sta ore în şir aşa, fără să mişte, se enerva, răsturna cu piciorul piua cu apă şi pleca la angajaţii lui. Eu mă bucuram tare mult că tata nu reuşea să prindă dihorul, ştii, simţeam că Dumnezeu ţinea cu mine, că tata mă bătuse, şi acum el era cel pedepsit. Şi azi-aşa-mâine-aşa, băi Pică, dihorul nu mai venea!

Şi totuşi găinile dispăreau, câte 5-6 deodată! Al dracu de dihor, ce făcea, ce dregea, da găinile se-mpuţineau continuu! Dispăreau-dispăreau, dar când şi unde? Şi după câteva zile de când tata tot aştepta în mijlocul curţii, în zăduful ăla de căldură, îl văd pe dihor venind prin gard dinspre nord, cum aveam curtea boierească foarte mare, direct spre tata. Eu habar-n-aveam cum arata un dihor, credeam că e aşa, o namilă cât calu, de-aia mi-era şi frică de el, şi mă îneca spaima, cum te îneacă iarna Crivăţul. Şi deodată se apropia de piua de apă, într-un drum care părea interminabil, de parcă ţinea cât ocolul pământului. Aha, mi-am zis eu, iote drace, să vezi că ăla este dihorul! Şi am ieşit repede pe scara casei. Şi dihorul, fără să se mai uite în stânga şi-n dreapta, s-a dus drept la piua cu apă şi a început să bea, fără să se mai uite în stânga şi-n dreapta, cum îţi spusei. Ei, mă Pică, şi-a început să bea apă, mort de sete cum era.

Şi Victor sorbi din vodcă aşa de tare, de parcă era chiar dihorul ăla mort de sete, de care-i povestea acuma lui Pică.

Şi atunci l-am văzut pe tata, pitiş-pitiş, cum s-a apropiat de dihor cu un sac în mâna stângă şi haţ!, l-a luat cu dreapta şi l-a băgat în sac. Uite-aşa ţinea tata sacul de gură! Şi Victor strânse paharul de vodcă băut pe jumătate, gata-gata să spargă sticla.

– Au, mânca-ţi-aş Dumnezeii tăi, de când te-aştept eu pe tine! Urlase tata la el  şi cu dihorul în sac s-a pus lângă mine pe scară. Eu când am văzut că vine şi se aşază lângă mine, m-a luat iar frica, de parcă mă îneca iarna Crivăţul când veneam de la şcoală şi am dat să fug în casă.

– Unde pleci, mă? A tunat tata. Adu-mi repede un cuţit! Şi m-am repezit şi i-am adus cuţitul. Stai lângă mine, că te omor!, a poruncit el. Şi am stat lângă el, de data asta de frică să nu iau bătaie, nu de frica dihorului.

Pică începu să râdă:

– Zii aşa, să nu te bată, hă?

– Păi bineînţeles! Am devenit curajos din frică, începu Victor să râdă şi el, şi continuând să povestească, mai trase un fum din mucul ţigării şi-l strivi în scrumieră. Şi am stat aşa, lângă tata pe scară. Şi tata a început să ţină cu o mână sacul de gură, şi cu cealaltă să strângă şi să micşoreze sacul până când, haţ, a scos capul dihorului afară din sac, ţinându-l cu mâna cealaltă să nu mişte.

– Să nu mişte sau să nu muşte? Întrebă Pică mângâind paharul de vodcă amestecată cu suc.

Şi Victor stoarse iar cu mâna dreaptă paharul de votcă, aşa cum ai stoarce un dihor, gata să-ţi scape.

– Şi atunci, mă Pică, tata a luat cuţitul şi a început să-l jupoaie. La jupuit mai întâi după cap şi i-a tras pielea în jos, făcându-mă să tremur din toată fiinţa mea de copil. Şi aşa l-a jupuit până la un sfert, şi până la jumate, strigându-mi: Vezi? Vezi ce-i fac? Vezi? Striga tata cu o ură puternică în glas. Dar ura şi răutatea era pe dihor, nu pe mine, că tata ţinea mult la mine, – Vezi?, zicea el, deşi nu ştiu cui îi spunea acest “Vezi?”, dihorului sau mie. Şi după ce l-a belit aşa, până la jumătate, l-a aruncat în mijlocul bătăturii şi l-a lăsat să fugă. Ei, mă Pică, şi astăzi am în minte, cu groază, imaginea aia a dihorului care fugea împleticindu-se în propria-i piele. Ia uite mă Pică, şi-i arătă lui Pică braţul dezvelit de sub cămaşă, ia uite mă, Pică, mă, cum se face pielea pe mine, vezi? Şi acest “vezi” parcă avea tonalitatea de altă dată a tatălui său.

Ţi-am spus asta că, dacă în timp ce eram copil visam visul cu moşneagul de pe jilţul din biserică, de când am devenit matur, în ceasurile mele grele de cumpănă, visez întâmplarea aia cu dihorul belit pe jumătate, şi stau în vis pe scară, aşa cum stam cu tata când jupuia dihorul, şi câteodată eu sunt cel care jupoaie dihorul, dar cele mai dureroase momente sunt când visez că dihorul sunt chiar eu, şi tata, sau un copil nevinovat, mă jupoaie pe mine. Atunci mă trezesc plângând, leac de sudoare, ca în visul cu moşneagul de pe scaunul împărătesc, numai că nu mai strig pe nimeni, că mi-e frică, mă Pică. N-am pe cine să mai strig să vină să mă ajute!

Şi Victor îşi şterse cu stânga o lacrimă nevăzută de sub ochelari.

Dar nu asta vream să-ţi povestesc, Pică! Aveam 31 de ani când murise tata. Nu-mi lăsase atât o avere, cât responsabilitatea fiinţei lui, a fiinţei sale care nu mai era. Greutatea unei personalităţi cu care nu ştiam ce să fac. Asta era o moştenire, şi încă una foarte grea. Dacă nu se pusese problema să fac ceva cu tata pe când era în viaţă, acum treaba asta devenea o greutate: ce să fac eu, cu tata acum, când nu mai era? Cu numele lui, cu reputaţia lui, cu toate care ţinuseră de el? Tocmai asta nu mă-nvăţase tata: ce să fac din el după ce nu mai este?

Dar ce vreau să-ţi spun? Înainte de a muri şi-a luat o casă şi s-a mutat aci la oraş, două colţuri mai jos, în Privighetorilor. S-a mutat singur, când a simţit că i se apropie ceasul. Vrea să moară deoarte de oameni, să nu fie văzut de nimeni, dacă o fi să se pătimească. Numai că nu l-a lăsat nimeni să moară singur, aşa că nici de lucrul ăsta n-a avut parte.

Când s-a îmbolnăvit a trebuit să stăm toţi pe lângă el, şi atunci am văzut un lucru teribil. Înainte de a muri era uşor ca paiul. Îl luam cu o mână şi-l întorceam de pe o parte pe alta. Dar, chiar în următoarele clipe după ce a murit, am văzut Pică, fratele meu, lucrul ăla teribil care se întâmplă odată cu trecerea omului dincolo: tata a devenit greu ca plumbul. Bă, înţelegi?, ridică Victor dintr-o dată tonul la Pică, şi-şi şterse iar o lacrimă sub ochelari. Bă, înţelegi? Greu ca plumbul! Şase oameni ne-am chinuim să-l scoatem afară din casă! Şi atunci am mai văzut un lucru la fel de teribil: mâinile lui, mâini cocârjate, umflate, adunate, cu degetele răsucite, răşchirate şi sfâşiate de la maşini, dintr-o dată se întineriseră şi se luminaseră, devenind netede şi albe ca şofranul. Bă, înţelegi? Şopti Victor, încet, de parcă spunea o taină. Să te uiţi şi tu ce mâini au morţii: albe şi drepte!

Şi după ce a murit tata, continuă Victor, veneam în casa în care murise el, şi făceam dragoste. Ei, mă Pică, nu ştii cum sunt legate una de alta, dragostea cu moartea! La gândul morţii, îmi venea totdeauna să fac dragoste. Toată viaţa. Când trece un mort pe stradă am o covârşitoare nevoie să fac dragoste. Şi ca să ne-ntoarcem, m-am dus în casa în care trăise tata o parte din ultimile lui zile şi aşteptam să vină iubita vieţii mele, că mă Pică, de fiecare dată când eşti îndrăgostit, aia e iubita vieţii tale, nu altă fiinţă de pe pământul ăsta. Şi aşteptam. Cel mai mult mie, în dragoste, în toată viaţa asta a mea, mi-a plăcut nu atât dragostea în sine, cât aşteptarea ca ea să se întâmple. Aşteptarea iubitei mi-a fost cea mai mare, mă Pică, cea mai mare fericire de pe lumea asta. Şi stam şi aşteptam. Ştiam că ne vom întâlni peste trei zile, pe urmă peste două, pe urmă peste o zi, şi împărţeam intervalele în jumătăţi, pe urmă pe alea iar în jumătăţi, jumătăţile în ore, şi era cel mai grozav lucru de pe lume frisonarea asta care mă…mă…mă…mă făcea să mă cutremur cu toată fiinţa mea.

Şi a venit ziua în care trebuia să ne întâlnim. M-am dus şi am aşteptat în casa tatei. Şi mă uitam din spatele perdelei. Priveam spre stradă şi număram orele în gând. Stam fără să mă mişc, cum aşteptase tata dihorul în curte, de-aia mi-am amintit de dihor, şi aşa cum eram eu ascuns după perdea, când eram copil să văd când vine dihorul, aşa şi acum. Pândeam şi aşteptam. Dar dihorul nu mai venea!

La un moment dat a apărut un cap de după colţul casei. Hii!, făcea sufletul din mine, uite că vine! Dar ea nu mai apărea! Cum se întâmpla să mişte cineva la colţul clădirii îmi şi sărea inima din piept. Dar ea nu mai venea! La un moment dat, am văzut chiar un cap de cal. A trebuit să treacă tot calul, căruţa cu ţiganii care mânau calul, cu lemnele din căruţă, cu inima căruţei, ca să-mi dau seama că nici de data asta nu este ea. Coboram pe holul interminabil şi mă opream în faţa fiecăruia din cele 24 de ceasuri din colecţia tatei, fără de limbi. Stam în faţa fiecăruia minute în şir, şi pentru singura dată mi s-a părut înşiruirea aia de ceasuri a tatei un lucru total fără noimă, singurul fapt prostesc din viaţa lui.

Şi dacă am văzut că tot nu vine şi nu, uitându-mă la ceasurile agăţate pe pereţi, care n-arătau nimic, m-am dus să cumpăr o sticlă de vin şi plăcintă, în cazul în care totuşi apare, să o primesc cumva…mai cumva…Şi când m-am întors, am văzut că ea nu venise. M-a luat frica: dacă totuşi a sosit cât am lipsit şi-a plecat? Ah, şi mă chinuiam, ah, şi m-apucaseră remuşcările  şi-am desfăcut sticla cu vin uitându-mă continuu pe geam exact la colţul casei, pe muchia zidului fixat ca punct de reper, pe unde trebuia ea să apară.

Dar ea tot nu venea! Al dracului Manole cu legenda ta, de porc ce eşti!, bombăneam eu prin cameră. Ana ta venea ca tâmpita s-o omori tu, ca un nemernic egoist ce eşti, dar a mea, ca să ne iubim, nu vine! Şi aşa, cu sticla în mână, şi uitându-mă pe fereastră, am luat o gură din vinul desfăcut. Pe urmă am pus sticla pe masă, lângă plăcintă, şi m-am dus la baie să mă uit în oglindă.

Când tata cumpărase odată două Forduri noi, primise cadou oglinda veneţiană din partea firmei. Mă, Pică, şi tata o purta cu el peste tot unde se muta, ca semn că fusese şi el cineva. Asta era emblema sa nobiliară, oglinda aia pe care o căra peste tot, reprezentând blazonul familiei  noastre, după ce ne-au luat averea. Şi m-am uitat în oglinda veneţiană. Şi m-am pieptenat. Şi m-am aranjat. Parcă mâinile tatei, drepte şi albe, după ce murise, luminau din oglindă, aşa de albă era lumina aia a ei.

Fiind mic aveam o mare spaimă, ooo, mare de tot! Mi-era frică să mă uit în oglindă să nu mă tragă în ea, sau să mă ia ameţeala şi să cad înăuntru-i.

Şi când am revenit în cameră, am înlemnit. Uite mă Pică, mă, cum se face pielea pe mine. Şi Victor îi arătă iar antebraţul descheiat la cămaşă lui Pică. M-am întors şi m-am îngrozit: sticla era băută pe jumate!

Şi Victor ridică sacadat glasul: sticla-era-pe-jumătate-băută! Vinul-mai-era-în-sticlă-doar-ju-mă-ta-te!

Şi Victor depărtă instantaneu paharul de vodcă din faţa lui ca pe un obiect necurat.

Am stat pe pat şi nu-mi venea să cred! M-am frecat la ochi, m-am zăpăcit, m-am foit, şi nu-nţelegeam nimic. Când i-am povestit mamei mai târziu a început să se tragă de păr şi să plângă, să se jelească şi să se învinovăţească pentru că nu-i dăduse tatei apă de pomană, deşi-i făcuse toate rânduielile. N-avea cum să nu-i facă chneaghina toate rânduielile tatei!

Eram sigur că noaptea urma să visez povestea cu dihorul, iar dihorul aveam să fiu eu, jupuit şi gonit, şi aruncat lumii, fără piele, fără carne, şi fără suflet. Eram sigur de asta, foarte sigur!

Atunci a apărut ea!

Şi am făcut dragoste.

Şi a fost dragoste, prăbuşindu-mă în moarte, încât am ajuns la capătul lumii, pe un teren depărtat, pe un câmp străin, cu lucruri stranii, fără întoarcere. Îmi alergau pe dinainte necunoscuţi, cum îţi trec călătorii din gări, când eşti într-un tren de mare viteză, fără să le observi faţa, – deşi păreau că au chipuri de fluturi, sau de plante, de struguri, de mere, căpşuni, – şi toţi oamenii ăştia erau întorşi cu spatele, şi eu treceam în viteză şi le vedeam faţa ca-n oglindă, dar nimic nu era sigur, şi mă tot depărtam, într-o durere plăcută, plăcută, tare plăcută! Să fie moartea?, -mi ziceam.

Da, asta trebuie să fie, moartea! Pe urmă treceam cu-o viteză fantastică peste câmpuri şi locuri necunoscute, cu o climă străină, cu plante, case, cu vieţi cu totul şi cu totul necunoscute, cu soare, lună,  cu alt cer, cu vieţi, şi cu morţi, şi cu vieţi. Şi, din cauza vitezei, lucrurile se strângeau în ele din ce în ce mai mult, devenind culoare, cele şapte culori ale sunetelor.

Da, asta trebuie să fie moartea!

Pe urmă, treptat-treptat, viteza scădea, strălucirea venea şi se limpezea, căpăta contur.

Şi-am reuşit să revin, uşor-uşor, ca păsările primăvara, cum numai ele ştiu căile întoarcerii, aşa m-a dus şi m-a întors, ea, dragostea, în ziua aia de vară, în cameră, lângă acea minunăţie de femeie. Şi după ce am ajuns de unde plecasem, mă Pică, m-am ridicat de lângă ea şi m-am dus la baie. Parcă simţeam să mă văd în oglindă, să fiu sigur că tot eu sunt cel care s-a-ntors, o nevoie teribilă de mine.

Şi ce crezi, mă, Pică, mă? Ce crezi că am văzut în oglindă?

Nimic!

În oglindă eu nu vedeam nimic. Prima reacţie a fost că am orbit. Cum orbesc caii de muncă, aşa credeam că am orbit eu! Poate de la dragoste, poate din cauza păcatului. Deşi dragostea e cea mai înaltă religie şi rugăciune  în acelaşi timp, adusă lui Dumnezeu.

Picioarele au început să-mi tremure, şi  mă ţineam cu mâinile de perete: oglinda nu mai arăta în continuare nimic! Uite cum se face pielea pe mine!, îi zise el lui Pică, dar de data asta nu-i mai arătă antebraţul.

Oglinda se supărase pe lume şi se închisese în ea însăşi. Oglinda, mă Pică, se stricase pe lucruri! Ea, care munceşte continuu zi şi noapte, de data asta nu mai arăta nimic!

Dar dacă nu e aşa? M-a fulgerat gândul! Dacă sunt mort?

Şi picioarele mi s-au retezat.

Dacă nu mai are pe cine să oglindească? Şi m-am ţinut cu mâinile de pereţi, mai-mai să nu mă prăbuşesc.

Şi atunci a venit ea din spate şi m-a luat în braţe. Simţise viermele îndoielii fiinţei mele cum îmi roade măruntaiele, până la plăselele vieţii. Şi a întins un deget, a dat cu el uşor, uşor, peste oglindă, şi oglinda a început să strălucească. Aşa de mult strălucea dâra degetului ei lăsată pe argintul oglinzii că nici lumina dumnezeiască, nici îngerii cerului nu mi se păreau că puteau străluci aşa de tare!

Şi ea vedea uimirea asta a mea dată de aburirea oglinzii şi nu înţelegea cum puteam fi atât de fericit în urma unui gest aşa de simplu.

Însă noi, aşa de înfocat făcusem dragoste, pe cearşafurile şi pe pernele de brocart şi de borangic pe care se iubiseră boierii şi boieroaicele noastre sute de ani, că oglinda se aburise, că ea nu mai vedea nimic, de la dragostea noastră.

Iar în urma dragostei noastră, oglinda, în sfârşit, se odihnea.

Şi ea a scris atunci cu degetul, uşor, uşor, făcând să strălucească de sub aburul îngheţat al oglinzii, tare, ca luminătorul cel mic al din cer, numele meu.

Şi eu, atunci, fericit ca firul de iarbă când răzbate pământului primăvara, am scris, uşor, cu degetul arătător, uşor, uşor de tot, făcând să strălucească de sub aburul oglinzii, tare, foarte tare, ca luminătorul cel mare al cerului, numele ei.

 

autor  Viorel Mirea

Tablouri dintr-o expoziţie: Ruptura

Tabloul nr- 1: Ruptura

 

Cu un scrâşnet prelung personalul se opri în halta din mijlocul câmpului. De jur împrejur, cât vedeai cu ochii, se întindeau lanurile de porumb ce unduiau alene în adierea vântului. Singurul semn că acolo s-ar afla o clădire era grupul celor patru plopi bătrâni cu frunza tremurătoare, ce străjuiau falnic sub soarele arzător al Bărăganului. După un timp, din tren coborî, cu paşi nesiguri, o femeie cu chipul ars de soare, ca la vreo patruzeci de ani. De sub basmaua trasă pe frunte, s-o protejeze de razele soarelui, doi ochi negri, altădată plini de viaţă, aruncau săgeţi în stânga şi în dreapta, semn că o mare supărare pusese stăpânire pe ea. În vreme ce femeia se îndrepta grăbită către banca de lemn de la umbra plopilor, în spatele ei îşi făcu apariţia o copilă care privea mirată în jur. Într-o mână avea un micuţ geamantan roşu de carton, iar în cealaltă, o pungă de plastic transparentă prin care se vedeau cele câteva cărţi dinăuntru. Femeia se întoarse brusc şi smuci de mână fata, bombănind în barbă, în timp ce o săgeta cu privirile.

 

Soarele ajunsese aproape de amiază şi locul părea pustiu. Doar impiegatul şi–o cotarlă slăbănoagă ce dormea dusă sub o tufă de măceş, unde-şi săpase un culcuş destul de adânc, să simtă răcoarea pământului, erau singurele suflete . După ce stătu de vorbă un timp cu mecanicul, impiegatul, cu mişcări lente, ridică paleta verde şi, cu acelaşi scrâşnet, ca un şarpe uriaş, trenul se puse în mişcare.

Cele două, mamă şi fiică, se aşezaseră la umbră, pe banca de lemn decolorată de ploile şi vânturile Bărăganului. Femeia îşi scoase pantofii aproape noi din picioare şi, cu gesturi repezite, smulse şi ciorapii, în timp ce fata privea nedumerită către tabla pe care scria cu litere de-o şchioapă: HALTA TĂCUTA. Niciodată nu coborâse aici, indiferent de unde ar fi venit cu trenul, tocmai pentru faptul că halta era în plin câmp şi la cel mai apropiat sat, aflat la vreo patru kilometri, ajungeai doar cu căruţa pe drumeagul dintre haturile de porumb.

Cu o voce pierită îndrăzni s-o întrebe pe ţăranca uscăţivă, care, fără s-o bage-n seamă, părea că se pregăteşte de drum lung:

– Mamă, de ce n-am coborât dincolo, să luăm rata?

– De-aia!, îi veni răspunsul scurt şi bolovănos. De-aia, că nu meriţi. Scoate sandalele din picioare, să nu le rupi printre bolovani, şi haide! N-am s-aştept până diseară, să te holbezi tu la poartă nouă.

Înşfăcă scurt geamantanul într-o mână şi-o-mpinse pe fată cu cealaltă, pătrunzând împreună în lanul de porumb ca într-o mare verde ce se înălţa mult deasupra capului lor. După ce orbecăiră aşa o vreme prin porumbul năpădit de tufe de ciulini porceşti şi de mohor, dădură într- o cărare şerpuitoare.

 

Cu basmaua trasă pe ochi, într-o mână cu valijoara roşie de carton şi-n cealaltă c-o traistă plină de bolbotine, femeia înota voiniceşte prin lanul de porumb, iar gura începuse să-i turuie. Tot drumul cât fusese în tren, nu scosese o vorbă, şi acum, singură doar cu copila în mijlocul câmpului, începu să-şi verse năduful. În spatele ei, fata călca pe vârfuri, ocolind colţii babii presăraţi ici-colo, bălăbănind sandalele într-o mână şi punga cu cărţi în cealaltă.  În vremea asta ţăranca cea negricioasă întorcea chipul ars de soare către ea şi ridica tonul acuzator:

– Uită-te la tine, îi spuse dintr-o dată, străfulgerând-o cu privirile. Uită-te la tine ce-ai ajuns! Niciodată n-ai fost ca toţi copiii oamenilor. Tot cu hârţoage după tine! Lua-le-ar dracu de hârţoage, că degeaba stai cu nasu-n ele. Că ţi-am zis de-atâtea ori: dă-le , fă, dracului că nu te fac popă! Da’ tu, parcă eşti surdă, surzire-ai! Pot să şi mor lângă tine, că tu de hârţoage nu te laşi! Şi-acuma, na! Uite ce mi-ai făcut!

Îşi luă seama şi porni din nou la drum, călcând cu ciudă pe toţi bolovanii ce-i ieşeau în cale, lovind scurt cu tăişul palmei câte un lujer de porumb aplecat, ce strâmtora cărarea. În spatele femeii, copila părea de pe altă lume. Ca şi cum nu la ea s-ar fi răstit mamă-sa. Ca şi cum i-ar fi povestit despre altcineva. Un zâmbet straniu atârna în colţul buzelor cărnoase lăţindu-se uneori pe chipul mic şi negricios, în vreme ce din privirile jucăuşe se iţeau sclipiri diamantine. Norocul ei că femeia nu-i vedea chipul. Chiar şi-atunci când se oprea s-o beştelească, privea mai mult prin ea. Târşind picioarele prin ţărâna fierbinte, fata încerca să intre în vorbă cu mă-sa cu speranţa c-o să-i abată gândurile de la necazul ei.

– Nu era mai bine dacă ieşeam la drumul de căruţe? Poate ne lua şi pe noi cineva, îndrăzni ea să-şi dea cu părerea. Nici până diseară n-ajungem acasă…

Dar n-apucă să-şi termine vorba că femeia izbucni din nou:

– Ţi-e greu, ai? Dar mie cum crezi că-mi este? Că nu mai pot scoate nasul în lume de ruşinea ta? Şi asta, de ce? Pentru că nu ţi-am rupt eu oasele când trebuia. Mereu m-am lăudat că fata mea-i deşteaptă şi-o s-ajungă cineva. Şi ea? Ea, hăbăuca, s-a dus la tioretic. A lui Cutare îi la sanitară, a lui Cutare la pidagogică, numai a mea – la tioretic. Nici câine, nici ogar! Asta eşti! Nici câine, nici ogar! Mă-ntreabă râzâtoarea aia a lui Jumărică: „Ce iese fă, fi-ta, de la tioretic?” Ce să-i zic? Nimic! Aia iese: ni-mic! „Cum, ni-mic, că era dişteapta şcolii, lua numai premiul întâi. Iete-a mea-i la inergetică.” Şi m-apucă năduful, fă! Mi se pune pe inimă! Mi-am dat şi cămaşa din spate să vă fie vouă bine. Am tras sapa pe uscat şi-am băut apă clocotită şi te-am trimis să-ţi faci un viitor ca toţi copiii oamenilor! Da’ tu, ca o buiacă ce eşti, nu dai două parale pe mine! Tu, cu hârţoagele tale!

Obosită de mers şi de atâta năduf revărsat prin vorbele de ocară la adresa fetei, femeia amuţi la o vreme. Mergeau ca două momâi, împingând în stânga şi în dreapta lujerii strâmbi de porumb. La o bucată de drum au dat peste un bărbat şi o femeie ce dădeau îndârjiţi cu sapa în buruienile mari care, aproape că sufocau firele de porumb. Punându-şi mâna streaşină la ochi, gospodina le privi mirată şi nu se putu stăpâni să nu le ispitească una-alta:

– De unde veniţi pe vipia asta? De ce n-aţi ieşit la şosea să luaţi rata, că oleacă mai înainte i-am auzit huruiala?

Ca şi cum n-ar fi auzit-o, femeia îi aruncă o privire scurtă de sub basma întrebând aşa într-o doară:

– Mai e mult până la şosea?

– Ei, mai este… cam două linii de porumb. Apoi, cu un glas limpede şi aşezat: Vezi, fă, că mai încolo e un puţ să dai apă rece fetei şi să vă răcoriţi.

Femeia a tresărit, de parcă acum auzea prima dată de fată, şi-a  a dat a lehamite din mână. După ce s-a mai depărtat puţin a răbufnit din nou:

– Să-i dau apă? Nici apă nu merită să bea! De ce să-mi fie milă? Ce, ei i-a fost milă de mine, ţipă dintr-o dată c-o voce înecată, apoi porni să bocească apăsat şi tânguitor, aşa cum făcea în fiecare duminică, în zori, când se ducea şă-şi tămâie morţii la cimitir.C-am avut şi eu o fatăăă, frumoasăăă, şi Dumnezeu mi-a luat-oooo…Şi-am rămas cu nătângaaa…Doamneee, de ce mi-ai luat fataaa? Să n-am io milă de la nimeneaaa…C-a plecat în funduuu lumii… Doamnee, rău m-ai blestemaat…

În urma ei, copila păşea cu chipul tot mai transfigurat. Ceva se schimbase în privirile ei. Nu-i mai păsa, ca altădată, că era jelită cealaltă.  Simţea că, undeva înăuntru, se produsese o ruptură. În urmă, rămânea o lume-ntreagă, lumea peste care stăpânise ca o adevărată regină. În faţă, se deschidea un hău, o lume necunoscută. Bocetul mamei îi revelase tocmai această falie dintre cele două lumi… Ştia că mama ei avea dreptate, că-şi pusese în ea toată nădejdea. Că nu vrusese pentru nimic în lume să plece atât de departe de casă. Că, dimpotrivă, sperase să facă un liceu pedagogic ca “proasta lui Gică Cocoşatu”, apoi să revină în sat să aibă şi ea cu cine se mândri. În ea-şi pusese toată nădejdea…

Iar ea… făcuse cum o tăiase capul. Cu mintea ei de copil de cincisprezece ani, decisese că acela va fi noul ei drum în viaţă, că numai aşa, „hârţoagele” pe care le purta cu sine aveau să-i schimbe viaţa. N-avea să se facă popă. Nici nu-i trecea prin cap. Se desprindea, pur şi simplu, de o lume, roasă pe dinăuntru de-o boală pe care, din păcate, însăşi mama ei n-o înţelegea.

S-au oprit amândouă la puţul cu ciutură aflat la marginea drumului. Femeia a apucat găleata de lemn şi i-a dat drumul cu sete către ochiul de apă ce licărea în lumina roşiatică a asfinţitului. Nu mai aveau mult până acasă. Şi-au spălat îndelung picioarele, s-au încălţat şi-au pornit pe şoseaua pietruită, fiecare cu propriile gânduri. Când au ajuns în dreptul casei, femeia a înşfăcat-o de mână şi i-a şuierat printre dinţi:

– Prin fundul grădinii intrăm, că n-o să te duc prin mijlocul satului să se uite lumea după mine ca după urs.

Supusă, fata îşi urmă mama cu acelaşi zâmbet ciudat în colţul gurii, gândind c-o aştepta o vară scurtă şi fierbinte. Viaţa ei avea să intre sub alte zodii…

 

autor maria sava

Am ales să opresc scurgerea timpului…

 

Încerc să mă obişnuiesc cu idee aabsenţei tale, şi e ca şi cum aş încerca să mă obişnuiesc cu ideea că s-ar fi putut ca tu să nu fi apărut niciodată în carne şi oase în viaţa mea şi să rămâi doar una din imaginile virtuale cu care mi-am hrănit  ani la rând viaţa pînă cînd tu ai devenit efectiv parte a vieţii mele şi unica mea raţiune de a trăi şi de mă ajuta să stopez procesul meu de dezintegrare psihică şi de  limitare la o fantoşă din carne care le surâdea sau le reflecta maliţios celorlalţi imaginea , mereu încercând să se ascundă cât mai bine şi cât mai departe de ei şi de încercările lor de a-mi aduce zilnic retuşuri ca şi cum aş fi fost un obiect scos zilnic la piaţă pe o tarabă virtuală şi care nu-i trezea nimănui nici cel mai vag interes. Încerc să mă obişnuiesc măcar cu ideea absenţei mele, şi asta e foarte ușor , pentru că niciodată nu m-am considerat dincolo decât într-o scurtă sau lungă vizită din care la un moment dat trebuia să mă ridic şi să plec, profitînd de ieşirea scurtă a gazdei la bucătărie sau la bibliotecă pentru a satisface gusturile capricioasei musafire care eram eu. Încerc sa ma obisnuiesc cu ideea absenţei noastre şi asta e cel mai greu. Noi , care abia reuşisem cu greu să ne acceptăm povara propriei existenţe ca a unui cadou cu care ne-am trezit în braţe, care uneori este prea greu şi vrem să ne debarasăm de el, care uneori e uşor ca un fulg şi îl scăpăm pe jos pentru că nu ştim că valoarea lui nu stă în greutate ci în delicateţea încrustaţiilor pe care le are pe el scrijelite de o mână măiastră pe al cărei posesor nu am avut încă şansa de a–l întâlni, un cadou pe care nu ştim dacă trebuie să-l ducem spre o destinaţie necunoscută sau pur şi simplu să ni-l însuşim, având vaga presimţire că nu este al nostru odată pentru totdeauna şi simţindu-ne vinovaţi pentru această deţinere a unui obiect ce poate în altă posesie ar fi găsit o utilitate mai bună, noi care am învăţat că suntem unul doar împreună, acum nu mai putem fi nicidoi, nici unul. Ne-au obligat să rămânem, să părem acel unu , să continuăm farsa întreruptă acum câteva zile, pentru că, da, nu a fost decât o farsă pe care eu am luat-o drept adevărată şi am crezut că eu , pe bună dreptate, joc în ea unicul rol al vieţii mele şi desigur, tu joci singurul rol al vieţii tale, în această şaradă pe care nu o ghiceam şi pe care atunci când i-am intuit dezlegarea , era prea târziu s-o rescriu şi să redistribui rolurile  preferând să o întrerup brutal şi irevocabil.

De data asta, iubitul meu etern, apropierea noastră e indestructibilă, doar dacă nu cumva, peste cincizeci-şaizeci de ani vreunui strănepot căruia îi vom fi lăsat aminirea iubirii noastre, fără amănuntele vulgare şi crude care fac deliciul căutătorilor de detalii urât mirositoare prin biblioteci şi case mucegăite, detalii pe care ţi le voi oferi eu gratis aici şi acum,  îi va veni ideea să ne separe, să ne despartă pe unul de celălalt ,să ne cântărească greutatea viselor şi să folosească puterea iubirii  noastre într-o microcentrală . Ea va  lumina aleile parcului pe ale cărui bănci, alte cupluri, citindu-ne strania şi incredibila poveste, se vor întreba dacă am fost sau nu fericiţi şi dacă am ştiut vreodată că suntem protagoniştii unei poveşti de iubire rare. Iubitorul strănepot ne va separa imaginându-şi că doar îndepărtaţi unul de celălalt, putem continua să ardem mai bine chiar şi după combustia rapidă şi ineficientă a trupurilor noastre, combustia spiritelor noastre fiind mult mai puternică, imprevizibilă, ca a unui Vulcan care deşi considerat stins şi socotit potrivit să-ţi ridici o căsuţă de vacanţă pe coasta lui, te trezeşti cu el că erupe la miez de noapte şi trebuie s-o iei la fugă fără să mai ai timp să iei cu tine lucruri, valori sau mai ştiu ce fleacuri sentimentale. A doua zi muntele e liniştit  dar căsuţa ta nu mai e şi nimeni nu te crede că ai avut acolo o casă şi că peste noapte muntele  a avut o erupţie amintindu-şi că a fost odată un munte tânăr cum aţi fost şi voi doi odată:tineri şi indestructibili şi pe care nimeni nu v-a văzut îmbătrânind.Nu pentru că aţi fi descoperit secretul tinereţii eterne ci pentru că eu am ales să opresc scurgerea timpului aşa cum altă dată am ales să înlocuiesc imaginea unui iubit la modă oferit de generozitatea şi grija rudelor mele,  cu iubirile-surogat aflate sub protecţia anonimatului şi a efemerului, iubiri  sortite din start eşecului, ocrotite de umbrela generoasă şi otrăvitoare a serverului. Refugii nevinovate, gândeam eu, care de fapt mă pregăteau fără să ştiu pentru adevărata şi unica întâlnire ce avea să ne scoată pe amandoi din seria amanţilor de duzină şi să ne propulseze în sferele înalte , elitiste ale marilor amanţi către care se îndreaptă imaginaţia înflăcărată a puţinelor fecioare ale secolului XXI,  a băieţilor rămaşi încă puri la cincisprezece ani, prin nu se ştie ce accident genetic, tineri care viseză ca atunci când marea întâlnire se va produce , o să genereze asemenea combustie, de intensitatea celei generate de întâlnirea noastră combustie pe care încă ochii atenţi o mai pot zări deasupra mormintelor noastre. Le văd, adolescente anorexice, dezamăgite în dragoste, epuizate de nopţi nedormite, de călătorii virtuale mai obositoare decât cele reale, tastând fără întrerupere , încercând să ne caute urmele, jubilând când vreun server prost administrat, a scăpat crâmpeie ale acestei iubiri care virusa toate computerele bibliotecilor şi îşi croia drum spre marea carte în care-şi cerea dreptul să se adăpostească. Naivă, credea că poate rivaliza cu tot ce s-a trăit vreodată pe pagini de carte sau pe fâşii de real, când de fapt nu era decât povestea ţâşnită din imaginaţia perversă a unui rege ţicnit, a cărui goliciune n-o vede nimeni, aflaţi cum sunt toţi sub puterea drogului adoraţiei şi supunerii. Ideea despărţirii noastre,   chiar şi în viitor oricât de îndepărtat,  e singurul lucru care mă face să accept apropierea ta fără de care altă dată credeam că viaţa şi moartea mea nu aveau sens.Da, viaţa mea nu avut sens fără tine şi se pare că moartea are nevoie de un sens pe care cei din jur tot încearcă să i-l dea şi nu reuşesc.Îi auzeam cât de îndureraţi păreau când ne-au descoperit pe toţi trei, în aceeaşi încăpere, contorsionaţi în somnul unui coşmar din care nu ştiam că facem parte şi pe care eu îl tratasem ca pe un vis frumos.

Tanti Claudia, sora mamei e cea mai sincer îndurerată : »Ştiam că nu trebuia să i-o dea lui !(tatălui meu, unul din cei trei ce zăceam pe pat ori pe covor, alături de o mică băltoacă de sânge închegat.)El e de vină pentru tot ce s-a întâmplat ! »

Auzeam vocea procurorului, întâmplător sau nu, un bun prieten de-al tatălui meu pe care îl întâlnisem des în această casă : »Nu atingeţi nimic, vă rog !Nu vă apropiaţi !Vă rog să poftiţi în camera de jos să răspundeţi la câteva întrebări.) »

Se aude sunetul plăcut al aparatului de fotografiat.Cândva îmi făcea plăcere să mă las fotografiată. Apoi în nopţile mele de singurătate, răsfoiam albumele mele, albumele altora şi ţeseam poveşti pe marginea fotografiilor, a personajelor, imaginându-mi diverse contexte în care au fost făcute sau biografiile celor ce apăreau în ele, feţe cunoscute sau pe care nu le cunoşteam, nu aveam să le văd niciodată sau pe care timpul le schimbase iar eu nu le mai recunoşteam, deşi le vedeam în jurul meu.Fotografiile tatălui meu cu mama mă atrăgeau cel mai mult, cu atât mai mult cu cât pe mama o pierdusem iar pe tata îl vedeam doar în vacanţe, eu fiind încredinţată bunicilor mamei din motive pe care nu le ştiam, deşi dorinţa mea, dacă m-ar fi întrebat cineva, era să stau cu tatăl meu. Ultimele mele fotografii, ale noastre, ale mele şi ale tale, nu le voi mai vedea niciodată.  Existau multe instantanee în care noi trei apărem alături :în excursii, în casă la diferite întâlniri oficiale, eu, Alex şi tata, Cu un gest ocrotitor faţă de Alex, asistentul lui, omul lui de încredere, fiul lui spiritual, eu, fiica lui biologică, mai mult decât atât, sensul vieţii lui după pierderea mamei, cea pentru care tata a mai găsit energie să-şi continue afacerile, să muncească, să se implice în proiecte pentru care era admirat, invidiat, blamat.

Nici nu s-au răcit bine corpurile noastre că vulturii au şi apărut la uşa  locuinţei.De atâtea ori tata apărea zâmbitor, calm, sigur pe el, gata să dea o informaţie, să infirme  un zvon, să calmeze spiritele ca atunci când informaţii secrete au ajuns în spaţiul public şi toată presa îl acuza că a construit acele case pe care le vindea cu un preţ sub cel al pieţei, pe un teren pe care cândva se efectuau experienţe chimice . »Nu, sunt doar atacuri rău-voitoare la adresa mea…Am pus la dispoziţia presei Dosarul cu demontarea tuturor acuzaţiilor.Terenul e curat…Poţi construi acolo o grădiniţă, o creşă, în care chiar eu îmi voi trimite viitorul nepot să crească…. »Reuşea, avea întotdeauna calmul, puterea, de a-şi reduce adversarul la zero, de a-l învinge şi de a-i oferi apoi elegant mâna oferindu-i prietenia sa, uitând parcă disputa anterioară. Lumea se aştepta ca tata să se ridice de pe pat , să iasă pe scări cu sângele şiroindu-i pe frunte, cu o rană uriaşă făcută de cartuşul pe care eu l-am îndreptat cu precizie spre locul cel mai vulnerabil al trupului său şi să spună : »Duceţi-vă acasă şi scriţi-vă calmi articolele !Nu s-a întâmplat nimic, e doar o glumă a fiicei mele pusă în scenă cu mare talent de ea, nu ştiţi, fiica mea regizor ! »

Şi acel tânăr, Alex, de unde oare răsărise aici în preajma tatei ? Pozele  de la nuntă nici nu au fost developate.Fotograful nu a avut timp. A doua zi după prima noastră noapte de soţ şi soţie pe care tata a insistat să o petrecem aici, sub acelaşi acoperiş cu el (nu ştiam de ce insista tata atât de mult), trebuia să plecăm cu biletele rezervate de tata din timp spre un loc misterios. Avea să aflăm doar la aeroport spre ce loc ne îndreptam. Spera oare tata ca acel loc să fie chiar acesta spre care i-am condus eu ?Poate că da, poate de aceea insistase să rămânem aici, oferindu-mi subtil ocazia de a afla adevărul.Un gând machiavelic îmi dă târcoale sau poate că acest gând i-a dat tatei târcoale ani la rând, de când  i-a venit demonica idee in minte la care a lucrat cu migală ani buni, făcându-mă să cred, făcându-te şi pe tine să crezi, (dacă nu cumva totul s-a desfăşurat cu complicitatea ta tacită), că şi eu puteam consimţi  la acaestă relaţie în trei.

Alăuri de noi l-au aşezat pe tata.Sau mai bine zis, pe bărbatul căruia cît timp eram în viaţă , eram obişnuită să mă dresez cu această formulă.”Tata!” Era cel care avea întotdeauna răspunsul, soluţia, explicaţia, scuza, resursele să te ajute, să renunţe la orice în folosul tău, fiica lui, să-ţi dea tot ce ceri sau tot ce nu ceri, să te despovăreze cînd nu ai nevoie şi să te împovăreze spre a te obişnui, spunea el, cu ideea viitoarelor poveri existenţiale, pe care, ştia el bine, văd acum, existenţa mi le rezervase.Devenisem în ochii tatei o creatură (pe atunci îmi plăcea să cred că sunt de fapt ocreaţie a tatălui meu pe care îl veneram mai mult decât orice pe lume şi cu care doream să stau permanent , în pofida iubirii pe care mi-o arătau bunicii, părinţii mamei mele dispărute în condiţii tragic) pe care nu o putea stăpâni aşa cum reuşea de minune când ne vedeam doar în wekeendurile rezervate mie de lege. Intrarea la liceu a fost pretextul mult aşteptat al mutării mele în oraşul C, în uriaşa locuinţă a tatălui meu , sediul afacerilor sale, pe care o împărţea cu o bătrână femeie, omul bun la toate, de la paznic, la acela de bucătar şi menajeră, loc de unde tata îşi conducea afacerile, cu success de  vreme ce zilnic intrau şi ieşeau o mulţime de clienţi cu care tata avea diverse treburi.Printre ei, era şi Alex. Pe care l-am început l-am urât pentru că ştia toate secretele tatei la care , credeam eu, nu aveam acces din cauza vârstei mele fragede. Apoi mi-a devenit cel mai bun prieten, confident şi frate, sfătuitor şi anexă convenabilă cu care mă afişam la petrecerile la care eram obligată să particip în numele tataălui.Nu am observat niciodată priviri ciudate aruncate mie şi lui Alex, doar surprindere placută, gândeam eu ca fugara dădea semen de îmblânzire, de acceptare a regulilor. Şi într-o zi ceea ce era între mine şi Alex s-a transformat în altceva. Îl excludeam pe tata din toată povestea asta.Nu ştiam că de fapt el a pus totul la cale. Mă veghea, ne veghea de undeva din umbră, gata să intervină, să rescrie scenariul nescris al acestei iubiri « aranjate » mult mai subtil, mai rasat, mai discret decât se aranjau asemenea legături între marile familii nobile în alte secole.Eu nu bănuiam.Tu bănuiai Alex ?De ce nu-mi răsounzi.Ştiai. Totul a fost cu acceptul tău. Ai vrut să devii totul pentru mine şi ai reuşit.Ai intrat în această iubire lucid dar , acum ştiu, pe parcurs, planurile tale s-au schimbat.dacaă ai fi pus la timp frână relaţiei cu celălalt, poate nu aş fi ştiut niciodată.Aş fi fost acum cu tine undeva în luna de miere, în insula aceea pe care nici acum nu ştiu unde se află şi cât timp am fi stat acolo.Aş fi stat pe plajă, aş fi trimis mailuri optimiste celor din ţară care ar fi murit de invidie. I-aş fi scris tatălui meu, de care uneori îmi aminteam că există şi că graţie lui trăiesc acaestă poveste de iubire unică.I-aş fi mulţumit pentru luna de miere.Nu aş fi ştiut niciodată.Poate cândva, la o chermesă târzie, când limbile devin mai slobode şi ochii mai alunecoşi, aş fi surprins anumite priviri cu subînţeles spre tine ale unor bărbaţi.sau poate chiar ale privirilor tale.Există riscul ca eu să fi aflat totuşi într-o bună zi adevărul.Ar fi fost mai puţin dureros oare decât acum ? Nu ştiu Alex…Poate ar fi trebuit să accept că poţi iubi în egală măsură doi oameni, chiar dacă unul este bărbat iar altul femeie.Nu am avut această înţelepciune.Poate o voi dobândi într-o bună zi.De aceea acum sunt aici, alături de tine , Alex şi alături de tata.Toţi trei, în eternitate ca şi în viaţă, alături.

 

autor maria postu

Aşa am învăţat să iubesc Brăila

Brăila, este stră-străbunica mea din moşi strămoşi. Fac aceasta mărturisire de suflet findcă ea s-a născut prin preajma anului 1360, în partea de Est a României pe malul Dunării. Din totdeauna i-a plăcut să primească oaspeţi din toate colţurile lumii, fiindcă uşile portului erau deschise pentru toate vasele maritime mari, remorchere cât şi pentru bărcile băştinaşilor – pescarii – cei mângâiau cu plescăitul de vâsle, valurile agitate sau liniştite până la tăcere .
Brăila, este casa mea; aici m-am născut . Aici am învăţat primii ani de scoală, liceul şi pictura. Aici am cunoscut personal, oameni de cultură care au dus numele Brăilei în mai toate colţurile Europei . Şi dacă sufletul, ochii şi inima mea au fost umplute şi de imaginea altor locuri din ţară unde-mi petreceam vacanţele cele lungi pe timp de vară sau unde am învăţat după terminarea liceului, tot Brăila a rămas oraşul de suflet fiindca în mintea mea de copil cândva, o comparam cu marile oraşe ale lumii datorită portului şi-mi construiam în minte o lume fabuloasă, al cărui centru era Dunărea la Brăila – oraşul meu inconfundabil .
Aşa am învăţat să iubesc Brăila !
Aşa am învăţat să iubesc Dunărea !
Brăila cu pădurile ei vrăjite de sălcii şi plopi de la Corotişca şi Ghecet, în care ramurile se mişcau lin şi domol făcând umbre foşnitoare în albastrul apei.
Brăila cu pescăruşii şi cântecul lor: cu pescarii împătimiţi – pescuitul fiind asemenea unui ritual înălţător. Brăila, cu Dunărea ei înconjurată de foşnetul pădurilor toamna, strivită de gheţari iarna şi de soarele puternic vara. Dunărea, cu zborul pe verticală al pescăruşilor dragi.
Brăila, oraşul care poartă pe străzile lui bucuria sau tristeţea multor amintiri legate de mari personalităţi culturale, oameni aleşi şi de spirit ce au impus-o de multă vreme pe tărâmul culturii româneşti şi europene.
Şi dacă prin alte locuri, vezi privelişti minunate cu afluenţi ai Dunării ce-ţi strâng la piept vegetaţiile pădurilor de brad şi pin, frasin şi mesteacăn, amurguri ce coboară-ncet peste oaza de linişte, la noi în oraşul dunărean, vezi străzi drepte ca petalele simple ale unei flori. O Dunăre măreaţă ce dă un farmec aparte, precum farmecul unei amfore stravechi de agată, patinată vineţiu. Mai vezi Bărăganul nostru pârjolit uneori de seceta soarelui cumplit, iubit nu numai că este brăilean, ci şi pentru cuminţenia şi hărnicia lui.
Din timpuri străvechi, oamenii se înfruptă din rodul său, grâul, dezmierdându-l şi mângâindu-l cu boarea sa de binefacere, stoluri de păsări îşi înalţă cântecele lor cântate către Dumnezeu, binecuvântând şi preaslăvind grâul.
Dumnezeule, bun Eşti, Doamne bun !

autor  CONSTANŢA ABĂLAŞEI- DONOSĂ

desene CONSTANŢA ABĂLAŞEI- DONOSĂ

Rolul

Era un actoraş de duzină, ştia asta foarte bine, nu va fi niciodată un star, nu va lua un Oscar, nu-şi va cumpăra o insulă exotică sau doar o femeie frumoasă, nu va face gesturi excentrice sau caritabile…

Se împăcase cu rolurile mici, cu acele prezenţe necesare, dar comune în economia unui film sau a unei piese de teatru; şi în viaţa de zi cu zi, între două roluri, era un om “mic”, cu o casă obişnuită în suburbii, cu o maşină şi o nevastă  la fel de obişnuite.

Nu i s-a părut neobişnuit să i se propună un rol  într-o piesă a unui teatru experimental care apăruse de ceva timp în oraşul la fel de obişnuit ca şi viaţa lui.

Nu, nu era nimic neobişnuit în această propunere, dar piesa în care trebuia să joace era neobişnuită. Rolul său, acela de soţ înşelat, părea destul de simplu de interpretat la prima vedere, nu necesita cine ştie ce talent actoricesc şi nici nu atrăgea prea mult atenţia spectatorilor, rolurile principale erau ale soţiei şi amantului acesteia, povestea lor „interzisă” ar fi trebuit să dea savoare şi să stârnească interesul (şi aplauzele) publicului.

Doar că, după primul act, în care apăreau personajele, se conturau circumstanţele şi se creau premisele unui conflict, regizorul chiar experimenta. Fiecare actor, în rolul său, trebuia să dezvolte acţiunea, să-i dea o curgere, să ajungă la un punct culminant şi la un deznodământ. Astfel, piesa se năştea din jocul lor, semăna, într-o oarecare măsură, cu compunerile acelea cu început dat din şcoala primară, în scrierea cărora trebuia să apelezi la fantezie şi originalitate şi la care (recunoştea fără reţineri sau resentimente) nu excelase niciodată. Iar ei, actorii, trebuiau nu doar să joace un rol, ci să şi-l asume, fiecare din propria perspectivă asupra aceleiaşi situaţii iniţiale.

Era  destul de modernist totul, avusese intenţia să renunţe la a mai fi „Soţul” (personajele aveau nume generice, ca în teatrul expresionist – „Amantul”, „Soţia”, „Vânzătorul de ziare”, „O prietenă”, „A doua prietenă”, „Omul cu două feţe”), dar după câteva reprezentaţii înţelese că acesta era rolul vieţii lui, că ar putea să fie mai mult decât un actoraş de mâna a doua, a treia, a noua…

Dacă la început se mulţumise să fie un soţ înşelat oarecare (ca atâţia alţii, de altfel), reacţionând fără prea multă iniţiativă la situaţiile create de „Soţie” şi „Amant”,  realizând astfel un personaj fad, fără strălucire, cu timpul  şi-a dat seama că această libertate nesperată  a personajelor faţă de dramaturg îi permite practic orice. Sau aproape orice…

A devenit, pe rând, soţul trist, lamentându-se sfâşietor, la modul romantic aproape, soţul indiferent, care îşi mai observa uneori soţia printre tigăi, cearşafuri sau ghivece de flori, soţul-prieten, care purta nesfârşite discuţii cu ea, încercând să înţeleagă cine era de vină pentru toate acestea (chiar şi-o asuma uneori), soţul gelos, suspectându-i fiecare privire, surâs, pas, fiecare cuvânt sau gând, soţul violent, care, prin loviturile sale, încerca să-şi ascundă sau să-şi vindece nesiguranţa de sine şi frustrările, soţul posesiv-abuziv, care controla,  de zece ori pe zi, minutele timpului ei, culoarea ochilor sau a părului, urma lăsată de talpa ei delicată pe nisip sau în baie, mirosurile ei de femeie încă tânără, care îi număra până şi lacrimile şi visele erotice sau exotice, soţul prea orgolios, incapabil să recunoască dezastrul căsniciei sale…

Pentru  a-şi intra cât mai bine în rol a început să aducă de acasă diverse obiecte: o pernă, o ceaşcă de cafea, o carte – un roman de dragoste uşor, din acela de citit în tren sau metrou, halatul de baie şi papucii chiar, nişte reviste de modă de-ale soţiei sale (ale adevăratei sale soţii), una din cămăşile ei de noapte, nişte flori, nişte fotografii, încercând să completeze şi să personalizeze astfel decorul destul de auster al piesei.

Poate din această cauză, lucrurile  şi planurile au început să se încurce. „Soţia” începu să semene din ce în ce mai mult cu cea de acasă, îi găsea şi recunoştea cu uimire aluniţa de pe obrazul stâng, o cicatrice în formă de floare pe braţul drept, mâinile cu degete lungi, ca de pianistă, aerul absent, parcă somnambul, cu care îşi bea cafeaua dimineaţa, cu gândurile dormitând încă, zâmbetele circumstanţiale sau încurcate, săruturile devenite convenţionale… Îl descoperi şi pe „Amant” într-un vag prieten, iar pe „Vânzătorul de ziare” (ziare în ale căror pagini descoperea crime, decese, cataclisme, chiar poveşti cu extratereştri) îl întâlnea deseori la semaforul din colţul Străzii 5, în apropierea locuinţei sale. Doar pe „Omul cu două feţe” îl vedea mai rar, dar nu se dădea în vânt după compania acestuia, tot timpul i se păruse un intrus, atât în universul lui domestic, cât şi în cel al piesei.

Când şi-a propus să devină soţul răzbunător, soţul criminal? Probabil când „Soţia” (soţia) şi „Amantul” (amantul) au devenit trufaşi, îndrăzneţi, nepăsători, eliberaţi de convenţii, strălucitori, atât de strălucitori încât îl orbeau, atât de frumoşi şi stranii în impudoarea lor încât el a ajuns  să fie conştient şi apăsat de mica lui existenţă incoloră şi inodoră, cu atât de multe motive şi justificări  şi atât de puţine sensuri….

Dar nu era numai asta, ci şi un articol din paginile unui ziar în care se prezentau detaliile unei crime, articol însoţit de fotografii în care două trupuri goale într-un pat alb pătat de sânge încremeniseră într-o îmbrăţişare chinuită; mai erau şi cuvintele insinuante şi neliniştitoare ale „Omului cu două feţe”  (mereu se întreba ce vrea să spună cu adevărat), mai erau şi privirile complice sau batjocoritoare, sau compătimitoare ale „Unei prietene”  (a lui?, a ei?), ale altei prietene  (reale sau de pe scenă)…

Şi pistolul mic, lucios, negru – parcă o jucărie-, găsit într-o zi printre cutele cearşafului sau ale subconştientului său…

Nu  a mai ştiut să-şi gestioneze rolul, totul a căpătat  un aer de dramoletă ieftină şi senzaţională în absurdul ei: zgomotul asurzitor al armei, al cărui ecou a făcut ţăndări pereţii, vazele de flori, ceaşca de cafea şi toate gândurile sale; lacrima lui (pentru ei?, pentru el însuşi?) rămasă suspendată în aerul care părea a se rupe în fâşii lungi şi înguste ca nişte bandaje; sânge pe pat, pe podea, pe mâini, pe ibric, pe retină, pe suflet, pe vis, pe durere; ochiul ei, devenit o bilă de sticlă albastră, rostogolindu-se uşor pe podea şi lovindu-se de pantoful lui negru, mâna amantului încremenită pe sânul ei alb; nişte săruturi încă palpitânde risipite pe trupurile acum inutile, pe perne sau prin aerul sfâşiat…

Ultimul act?!…

O cameră ca un cub  (îi măsurase cu paşii toate laturile), cu pereţi albi pe care uneori urcau limacşi vâscoşi, o masă, un pat, o lumina albă, o fereastră mică, prin dreptul căreia mai treceau, din când în când, câte un om, câte un pom, câte un nor, a venit chiar şi un fluture… Mai venea şi „Doctorul” (când apăruse el în piesa asta, nu îl găsise în lista de personaje?), cu care vorbea despre el, despre rol, despre zile şi ceasul oprit, despre soare şi mare, despre nişte poveşti din copilărie, cam încâlcite…

Aştepta să se termine spectacolul, să primească aplauzele, să meargă acasă, pe Strada 5, să cumpere un buchet de lalele pentru soţia lui (îşi aminti că îi plăceau), ea să îl sărute vag plictisit când îl întâmpină la uşă, să privească noul serial sau să iasă la un restaurant chinezesc din zonă….Îl obosise rolul, ar trebui să îi spună regizorului că renunţă, el era doar un actor de duzină, cu o viaţă banală, cu o casă banală, cu o soţie banală…

 

autorul dobrica mariana

La Nicula

   Era o generozitate din partea mea să circul cu personalul Bistriţa-Dej. Mă priveau toţi cu o cătare de ochi, apoi se făceau că îşi văd de treburile proprii. Tipul de pe scaunul dinaintea mea mesteca gumă şi murmura cuvinte neînţelese. Alex m-a tras de mînecă cum ar spune un secret. Am intrat în joc şi m-am prefăcut atent. Tata, mi-a zis, nenea recită o poezie de-a ta. Cum aşa, l-am întrebat. Aia cu Hristos a înviat.
Eram pe la Şieu Măgheruş, aici copiii se distrează, şi noi sîntem măgăruşi zic. S-au urcat două doamne, între două vîrste, pline de bagaje. Mergem la Nicula, s-au scuzat. Stăm două zile şi e tare greu. Dar venim acasă pline de speranţe şi vindecate de egoism. Două staţii am tot discutat despre egoism. Încercam să fiu convingător, citam diverse personaje istorice, ele zîmbeau oarecum binevoitoare. Abia pe la Reteag s-au destăinuit. Erau profesoare de psihologie la Liviu Rebreanu. Ne place să hîrjonim oamenii pe tren, trece timpul mai repede. Dar cu dumneata chiar a fost interesant. Ne-am pliat pe subiect.
               Încă se mai pliau pe locurile libere ultimii urcaţi. Pe hol, un grup gălăgios găsi de cuviinţă să tacă. Şi asta pentru o clipă. Apoi începură să cînte pricesne şi alte melodii religioase. Pe la Dej-Triaj se auzi o melodie ce-mi atrase atenţia. Atunci tipul din faţa mea se ridică în picioare. Nu eram sigur, îmi spuse. Tu eşti autorul! Trenul opri la Dej-Călători. Am coborît în grabă, oamenii din vagon aplaudau.
Copiii salutau trenul, călătorii. Pentru ei doar plimbarea, pentru mine…tăcerea

 

autor Liviu-Ioan Muresan

Un evreu la Bug

(Din volumul în pregătire „Flash”)

Oare se rădea vreodată moş Simion, sau numai scurta cu foarfeca părul de pe faţa-i lătăreaţă, bonomă pe care doar uneori se iţea o oarecare urmă de viclenie trecătoare. Oricum, timp de vreun an şi ceva cât am lucrat cu el, niciodată nu i-am văzut faţa cum arată de după acea pădure deasă de păr negru năpădit binişor cu fire albe.

De vârstă incertă, de obicei toată ziua era într-o mişcare aproape continuă. Fiind om de serviciu la CAP avea foarte mulţi stăpâni şi de aceea când venea de exemplu de la un drum ca să cheme un şef de echipă sau un brigadier la sediu, imediat îl trimitea Bălănescu, inginerul-şef ca să cumpere cinci pachete de Mărăşeşti de la cooperativă, ca odată sosit cu pachetele să-l trimită contabilul şef mai ştiu eu unde şi tot aşa…

Eu eram la timpul acela eram un fel de chibiţ pe acolo, făceam practică de tehnician horticol şi la cei vreo optsprezece ani ai mei uneori îmi era milă de bietul om că aleargă atât la vârsta lui şi mai ales în zilele de iarnă îl chemam în birou la mine. După ce punea lemne în sobă de să duduie ne aprindeam câte o mărăşească, mărturisesc sincer că fumam încă de pe atunci ca un turc şi jumătate, iar moş Simion îşi dădea drumul la povestit. Şi avea ce povesti…

Trecuseră la vremea ceea aproape douăzeci de ani de la război dar în mintea lui totul era încă viu. Se vedea asta după cum se schimba la faţă, cum ochii se micşorau parcă scrutând în depărtări neştiute decât de el, în vocea lui care uneori cobora până la şoaptă. Nici nu ştiu dacă ştia carte dar vorbele-i curgeau lin şi convingător.

Făcuse parte din trupele care trecuseră Prutul la ordinele mareşalului Antonescu prin dreptul localităţii Ţiganca, localitate rămasă în istorie unde ruşii au făcut mare pagubă printre ostaşii noştri. Trei săptămâni i-au ţinut ruşii în loc în punctul acela. Dar apoi au răzbit şi au mers ostaşii români urmărindu-i pas cu pas şi dincolo de Nistru până spre Odesa.

Moş Simion nu intrase cu unitatea lui în Odesa şi nici nu a văzut Odesa. Unitatea lui se oprise undeva într-o localitate mai la nord de unde se vedeau apele Bugului coborând tulburi şi leneşe spre mare. Comandant de companie era un locotenent de pe la Bucureşti, un tip spilcuit care o făcea tot timpul faţă de trupă pe-a omul de viţă aleasă şi nu ştia decât să dea ordine, încolo ţinându-se ostentativ distant, nelăsând pe nimeni să se apropie de el. În preajmă nu-i era decât ordonanţa, un soldat cam tălâmb care lua mai toată ziua palme şi pumni pe sub fălci pe motiv că nu a făcut ceva cum îi plăcea ofiţerului.

Şi moş Simion trăgând arar din mărăşeasca morfolită bine la un capăt îmi povesti într-o zi o întâmplare groaznică, întâmplare întipărită pe veci în mintea mea de tânăr de abia ieşit din adolescenţă. Erau cazaţi cu plutonul lor de puşcaşi la şcoala din localitatea unde poposiseră după zile şi zile în care-i urmăriseră pe ruşii în retragere şi deocamdată fiind o perioadă de acalmie pe front soldaţii cam începuseră să se plictisească fiindcă nu aveau voie să plece în localitate decât când erau în patrulă. Dar linişte şi pace era prin acele locuri, ostaşii plecau în patrulare câte trei cu un caporal sau fruntaş în frunte cu puştile pe după umăr, cu pas leneş, scurmând praful drumului şi speriind vrăbiile.

Oameni nu se prea vedeau fiindcă tinerii fuseseră luaţi în armata sovietică, fetele se ascunseseră de teama soldaţilor sosiţi în localitate şi doar bătrâni, copii şi ceva adolescenţi se mai vedeau arar scârţâind cumpăna vreunei fântâni sau mânând câte o vită costelivă la imaş.

Într-o zi patrula aduse un adolescent de vreo şaptesprezece ani, lung şi slab, cu părul roşcat şi cu coşuri pe faţă motivând că locotenentul le-a spus ca să aresteze pe orice evreu întâlnit în cale, fiindcă evreii sunt cei care sunt vinovaţi de toate relele de pe lumea aceasta. Ostaşilor li se spusese că în general evreii au părul roşcat şi poate de aceea îl înhăţaseră pe tânărul acela. În zona aceea de pe lângă Odesa limba română era ceva obişnuit, multe localităţi fiind formate din moldoveni şi de aceea băiatul se dovedi că ştie româneşte.

Stătea buimăcit şi speriat privind în toate părţile ca şi cum ar fi vrut să anticipeze din care parte va veni pericolul pentru el. Locotenentul proaspăt pomădat, cu uniforma la patru ace veni pocnindu-şi cu cravaşa cizmele sale bine lustruite de către ordonanţă. Se uită o clipă la adolescentul din faţa sa şi întrebă scurt: „ce-ai făcut bă jidane, de te-au adus aici”. Băiatul holbă nişte ochi speriaţi şi se uită în jur parcă neştiind pe cine întreabă locotenentul. Până la urmă se fixă asupra ofiţerului din faţa sa dar nu scoase nici un cuvânt. Locotenentul bătea mai departe cizma cu cravaşa şi privea direct în ochii tânărului de parcă ar fi vrut să scoată de acolo o mărturisire care să-l încrimineze de cele mai odioase crime împotriva poporului român.

Deodată ofiţerul izbucni: „aha, jidănaşul şi-a înghiţit limba sau nici nu catadicseşte să stea de vorbă cu noi, toţi sunteţi nişte iude şi când e vorba să vorbiţi o faceţi pe muţii, nu-i aşa? Ia să vedem noi dacă n-ai să vorbeşti”. Şi-l croi peste faţă cu cravaşa. Ca la un semn sângele începu să curgă din rana ce se deschisese deodată iar tânărul se chirci mai mult. Nici măcar nu duse mâna la faţă fiinţa lui îngheţând aşa deodată. „Nu vrei să vorbeşti, lasă c-ai să vorbeşti tu” şi urlă deodată „Culcat”. Tânărul nu înţelesese despre ce este vorba dar soldaţii rămaşi foarte contrariaţi de izbucnirea locotenentului îi făcură semn că trebuie să se culce pe pământ. Se întinse pe pământ acolo unde era era. Comanda se auzi iar metalică: „Drepţi, înainte marş!”.

Nu se ştie dacă băiatul acela făcuse instrucţie militară vreodată dar se execută aproape din instinct. Porni spre gardul şcolii năpădit de buruieni înalte şi urzici. Când ajunse între buruieni locotenentul ordonă sec: „Stai, culcat”. Băiatul se aruncă la pământ printre urzici. Locotenentul chemă un soldat şi îi ceru lopata sa Lineman.

Lopata Lineman cu coada scurtă era cel mai bun prieten al soldatului pe front. Când trăgeau ruşii în draci te îngropai urgent în teren pentru a fi ferit de gloanţe, la atac lopata aceea cu un oţel dat dracului o puneau pe sub centură în dreptul ficatului şi stomacului şi nu de puţine ori câte un soldat era lovit de glonţ chiar în lopată şi atunci simţea de parcă l-ar fi lovit cineva cu barosul. Cădea jos dar se ridica după un timp fiindcă glonţul nu trecea prin lopată. Putea fi folosită la atac şi drept armă la lupta corp la corp fiindcă putea cauza răni groaznice. Fiecare soldat avea lopata lui pe care o păstra cu aceeaşi grijă ca şi arma din dotare.

Locotenentul luă lopata şi trasă în jurul celui întins pe jos un dreptunghi puţim mai mare decât lungimea lui apoi după o nouă comandă de „drepţi” îi aruncă lopata şi zise scurt: „Sapă”. Băiatul se uita aiurit când la el când la soldaţii din jur şi părea să nu înţeleagă despre ce este vorba, să sape, ce să sape, pentru ce să sape? Locotenentul „băiat dă Bucureşti” nu catadicsi ca să-i explice, chemă un sergent şi-i spuse scurt „arată-i cum se face un adăpost individual de vreun metru adâncime” apoi plecă biciuindu-şi mai departe cizmele cu cravaşa.

Sergentul nu înţelesese de ce era necesar un adăpost individual pentru băiatul acela dar o luă ca pe o toană a ofiţerului şi apoi explică pe îndelete băiatului ce trebuie să facă, încurajându-l că şi ei săpaseră sute de asemenea adăposturi individuale uneori chiar sub focul inamicului. Sergentul avea un glas domol, sfătos de ţăran aşezat şi se pare că adolescentului îi mai veni inima la loc şi se puse pe săpat. Soarele trecuse de amiază dar era o zi de iulie nu prea caldă deoarece cu o zi înainte plouase mult cu tunete şi fulgere aşa ca pe la ei prin judeţul Vaslui de unde erau majoritatea soldaţilor din companie.

Câţiva soldaţi jucau bâza veselindu-se nevoie mare, sergentul cu alţi trei se aşezară pe iarbă şi începură să joace şeptic mânuind rapid cărţile soioase care văzuseră multe la viaţa lor. Băiatul săpa cam fără nici o tragere de inimă. De abia săpase de vreo palmă în pământ când se pare că atenţia îi fu atrasă de şeptic. Lăsă lopata şi se aşeză şi el pe vine chibiţând iar când unul din jucători ieşi nu se ştie de ce, îi luă locul şi jucă multă vreme cu ceilalţi. Îi revenise inima la loc văzând că nimeni nu-i voia răul şi începuse să glumească şi el cu ceilalţi de parcă de acum era de-al lor. Râdea cu toată gura arătând nişte dinţi albi şi sănătoşi.

Trecuseră poate o oră, poate două de când plecase ofiţerul şi de acum toată povestea cu groapa ceea fusese uitată definitiv, dar deodată se auzi un strigăt furios: „Drepţi, ce înseamnă asta, de ce nu sapă jidanul? Pactizaţi cu duşmanul?” şi cravaşa de data aceasta nu lovi numai băiatul acela roşcat ci şi pe unii din ostaşii care jucau cărţi. Toţi săriră ca arşi, băiatul puse mâna pe lopată şi începu să sape mai departe cu gândurile aiurea sau poate chiar blocate de întorsătura neaşteptată a lucrurilor.

După ce dădu ordin sergentului ca groapa să fie gata în jumătate de oră ofiţerul plecă fluierând o melodie la modă prin şantanurile din Bucureşti. Băiatul cel roşcat speriat acum de-al binelea se uita rugător la sergent poate măcar să înţeleagă de ce trebuia să facă asta. Sergentul credea că este o toană de-a ofiţerului care aşa făcea când voia să se mai distreze pe seama trupei, îi punea să sape gropi, să facă târâş prin bălţi şi alte din astea. Soarele se târa acum spre chindie, şi pământul de pe marginea gropii se înălţase destul de mult.

Apăru şi ofiţerul care de cum sosi îl puse pe băiat să se întindă în groapă. Acesta speriat de moarte se execută fără să zică nimic. Ofiţerul zise că nu este bine că mai trebuie săpat fiindcă este cam înghesuit în dreptul capului. Nu mai plecă de data aceasta şi se plimba încoace şi încolo fluierând fără grijă. Se feri cu atenţie să nu calce pe o buburuză care se mişca anevoie prin praf, ceea ce făcu o impresie foarte bună sergentului care spunea mereu că orice vieţuitoare este o creaţie a lui Dumnezeu şi omului nu îi este permis ca să-i ia viaţa.

Se opri din nou în dreptul băiatului care săpa, îl puse ca să se întindă în groapă şi iar îi dădu indicaţii să mai sape pe laterale. Soldaţii nici în ruptul capului nu înţelegeau de ce ofiţerul nu-i dă drumul băiatului acela care poate nici evreu nu era, iar părul roşcat nu era decât o întâmplare. Săpase destul, aşa că după părerea lor era timpul să-i dea drumul acasă unde sigur al aştepta cineva. Se simţea în rândul trupei un fel de enervare crescândă, dar se pare că ofiţerului nici nu-i păsa, doar se plimba mai departe încolo şi încoace fluierând.

Deodată ca şi cum şi-ar fi adus aminte de ceva se îndreptă direct spre tânărul care săpa şi-l puse iar ca să se întindă în groapă. Luă arma din mâna unui ostaş închizătorul clănţăni sec şi înainte ca să-şi dea seama cineva împuşcătura porni năprasnic. Ciorile din plopii de lângă şcoală fâlfâiră grabnic din aripi şi se îndepărtară spre apus. Soldaţii care în timpul de când erau în război văzuseră multe, se obişnuiseră cu moartea se uitau acum sideraţi la băiatul acela tânăr care nu de mult jucase cărţi cu ei, glumise şi îşi pusese nădejdea în bunătatea lor şi care murise fără să ştie ce vină avea. Glonţul greu de ZB calibrul 7,92 îi zdrobise capul şi îi împrăştiase creierii pe lateralele gropii proaspăt săpate chiar de el.

Ofiţerul îşi şterse cu atenţie fruntea şi mâinile cu o batistă albă, imaculată, dădu ordin ca groapa să fie acoperită şi plecă plesnind din cravaşă. Fluieratul lui vesel contrasta cu privirile îngrozite ale militarilor din subordine. Ajuns aici moş Simion mai puse două lemne în sobă apoi se apucă de povestit altceva. Dar eu rămăsesem cu o întrebare şi simţeam că musai trebuie să-i găsesc răspunsul. Întrebă-i: „Dar ofiţerul? Ofiţerul n-a fost pedepsit?”. Moş Simion mai trase un fum adânc din „mărăşească” şi zise cam într-o dungă „Păi în primul atac a fost împuşcat, poate Dumnezeu a vrut aşa, numai că a fost şi ceva ciudat, deşi inamicul era în faţă el a fost găsit împuşcat în ceafă” . Şi după un timp repetă cu glas mai molcom „Poate l-a pedepsit  Dumnezeu pentru că pentru El toţi suntem la fel”.

 

autor Ioan Mititelu

Poveste de dragoste (2)

O aştepta. Ştia că o s-o aştepte.
Spera.

Se simţea uşor stingheră, pentru prima oară erau singuri. Toată ziua sub privirile lui, se pregătise pentru momentul în care vor fi singuri. Pentru că ştia că o să vină, pentru că şi-l dorea.

Pentru o secundă se gândi că era pregătită pentru dorinţa pură ascunsă în ochii lui, dar că nu era pregătită deloc pentru consecinţe.
Se apropie de ea zâmbind. „Îmi citeşte gândurile”.

„Ai călărit vreodată?”
„A…a… nu”
„Vrei să încerci?”
N-o lasă să răspundă. Degetul lui arătător îi atinse pentru o secundă buzele rotunjite în forma unui „nu” nerostit.
„Şşşş, nu spune nu”.
Îi lua palma în palma lui.
„Vino, vreau să-ţi arăt ceva.

Îl urmă docilă. Îi simţea strânsoarea caldă. Nu ştia unde merge, ce face dar un lucru ştia sigur. Când palma ei se va desprinde din palma lui îi va fi frig.
„Ciudat nume pentru un cal”.
„E numele unui prieten din Germania. Deocamdată calul este singurul prieten pe care îl am aici. Rafael!”
Calul se apropie fremătând neliniştit. Nu avu timp să protesteze. O ridică în braţe şi o aşeză pe cal apoi dintr-un salt încalecă în spatele ei.
„Şşş şşş, ai încredere în mine.”
Putea merge până la capătul lumii cu el. Era în siguranţă.
O singură privire a ochilor lui tulburător de frumoşi şi orice urmă de siguranţă dispăru.

„Am încredere.”
Nu-i văzu zâmbetul. Dar îl simţi.
Stătea dreaptă, încordată între braţele lui. Respira neîndrăznind să respire. Pieptul lui se lipi pentru o secundă de spatele ei şi ea îşi simţi corpul atras de al lui ca de un magnet uriaş căruia nu i se putea împotrivi. Şi pentru prima oară, după foarte multă vreme simţi că nu vrea să se împotrivească.
Zâmbi ştiind, simţind-o. Îşi puse palma pe abdomenul ei şi o trase mai aproape.
„Relaxează-te”.
Noaptea era răcoroasă şi liniştită, luminată doar de luna pală care ieşea şi se ascundea printre crengile copacilor. Calul începu să urce uşor poteca îngustă.
Ştia că face ceva nesăbuit. Vroia să facă ceva nesăbuit.
El…
El nici măcar nu ştia ce face. Îşi încălcase deja nişte legi cu ea.
Îi simţea respiraţia mângâindu-i gâtul.
„De fapt unde mergem?”
„Îmi place să-ţi simt trupul lipit de al meu”.
„Ai un loc în minte? Acesta nu e drumul spre platoul Pietrei”.
Nu-i răspunse la întrebare:
„Va trebui să călăreşti o dată fără bluza. Să simţi răcoarea nopţii şi căldura mea în acelaşi timp”.
„Hei, eu vorbesc cu tine”, șopti ea.
„Si eu „.

Îl auzea, dar nu vroia să-l audă. Ştia că nu mai există cale de întoarcere. Îşi simţea dureros de plăcut sângele alergându-i prin vene cu tandreţe dar şi dezinvoltură. Uitase. Uitase cât de grozav este să te laşi pradă simţurilor, să uiţi pentru o clipă lungă de ceea ce îţi întunecă ziua şi îţi încreţeşte fruntea şi să respiri aerul seducător al unui bărbat care ştie exact cum să-şi potrivească palma pe abdomenul tău, doar tandru şi posesiv, nu obraznic şi invadator. Pentru o secundă îşi dori cu disperare ca buzele lui să-i atingă umărul gol şi palma lui să urce doar câţiva centimetri. Nu vroia să-şi suprime dorinţa pentru el dar în acelaşi timp ştia că va fi pierdută dacă îşi lasă instinctul feminin să domine.

El nu ştia dacă vreodată se simţise atât de bine ţinând în braţe o femeie. Nu sărutând-o, deşi pielea sidefie a gâtului ei şi mărul rotund al umărului ei erau la câţiva centimetri de buzele lui. Nu atingând-o, deşi palma lui ramăsese lipită de abdomenul ei dar nu îndrăznise să se mişte.
Sentimentul acela infinit ca ea se potriveşte perfect în braţele lui. De parcă se născuse să fie acolo.

Într-un târziu calul se opri. El coborî şi apoi o ajută pe ea să coboare. O ţinu o secundă în plus în braţe şi amândoi zâmbiră uşor intimidaţi. Ea nu se desprinsese din îmbrăţişare.
El bătu uşor calul pe grumaz şi-l lasă liber.
„Va trebui să urcăm vreo cinzeci de metri. Ai grijă la crengi”.
O agaţă de mână şi o trase după el. Ajunseră în faţa unei intrări. Nu era o cabană.
O colibă de lemn ascunsă între copaci. El deschise uşa şi o împinse uşor înăuntru.
„Stai un pic să fac lumina”.
Pentru un minut dispăru şi apoi camera se inundă de lumina palidă a două lămpi cu petrol. Ea privi în jur. O încăpere rudimentară.
Buşteni tăiaţi rotund în formă de masă şi scaune, un pat îngust acoperit cu un fel de blană sau cergă. Un primus aşezat pe o altă buturugă. Ustensile pentru cafea. O cutie cu cafea.
Ea se așeză pe marginea patului:
„Nu e ciudat că totul e rudimentar dar cafeaua e nemţească?”

El zâmbi.
Închise uşa, înaintă zambind se aşeză lângă ea.
” Mult prea aproape”, gândi ea.
„Mult prea departe”, gândi EL.
„E cam târziu să te întreb dacă vrei o cafea”.
Ea încuviinţă scuturându-şi uşor capul. Părul roşcat dansă o secundă în lumina palidă şi el îşi simţi stomacul strâns. Vroia să-şi piardă mâinile şi buzele în nebunia aceea roşiatică.
„Dar nu este prea târziu să te întreb dacă vrei altceva”.
Se juca cu focul.Ştia însă că nu o putea speria uşor.

” Deci…vrei ceva…altceva… ştiu eu… vrei să te sărut?”

Ea îi zâmbi privindu-i buzele. Ar fi fost atât de simplu. Şi-ar fi apropiat o palmă de obrazul lui uşor neras, i-ar fi străfulgerat buzele cu mângâierea degetelor tremurânde şi apoi s-ar fi lăsat prada gurii lui senzuale.
Dar nu făcu nici un gest. Zâmbi doar şi pentru o secundă simţi încleştarea ochilor lui.
Poate i se păruse numai, dar avu vag, impresia că buzele ei au zvâcnit sub ochii lui. Ar fi vrut s-o facă să cerşească o gură de aer.
Ştia că el i-a ghicit gândul.
„Ştiu” îl auzi şoptind.
Ea își desprinse cu greu ochii din încleștarea ochilor lui. Ochii lui, în schimb, nu o parăsiră nici o secundă.
Privi în jur:
” Îmi place. Sălbatic şi primitiv”.
„Aşa îmi place.”
„Vorbeam de locul acesta.”
„Și eu”.
„Oh”!
„Vin aici când vreau să fiu singur”.
„Nu pari un om singur, domnule Voller”.

„Sunt singur, al naibii de singur câteodată. Nu am adus pe nimeni, niciodată aici. Doar un prieten de-al meu ştie de locul acesta”.
Îi spusese dintr-odată atât de multe lucruri despre el în doar câteva cuvinte. Zâmbi uşor stânjenită. Simţi teribil nevoia să-l atingă. Să-i simtă asprimea obrazului sub palmă. N-o făcu.
O şuviţă îi alunecă rebel pe frunte şi el i-o suflă uşor.
Gestul lui îi încordă inima pentru o secundă. I se paru intens erotic.
„Cine eşti, tu?”
„Doar un bărbat”.
„Refuz să cred că eşti doar un bărbat. Ești surprinzător, puțin încăpățânat, „nu” nu este un răspuns pentru tine, ești unul dintre cei mai interesanți oameni pe care i-am cunoscut vreodată, ai cal…
Și esti neamțul care a venit în România sa-și toace averea reconstruind cabana Piatra Mare. Stii…gura târgului”.
Auzise tot, fără să fie prea atent la cuvintele ei insă. Era fascinat de timbrul vocii ei, ușor ragușit, cald si de felul în care buzele ei formau cuvintele.
„Mă duci cu vorba ca să-mi iei mintea de la buzele tale?”
„Nu. Vorbesc. Buzele mele sunt mai interesante când se mişcă”

Nu păru surprins. Se aştepta ca ea să aibă limba ascuţită. Un gând razleț îi trecu prin minte. Apoi un altul, mai clar, îi luă locul.
Începu să râdă şi brusc, se ridică:

„Sus. Te duc înapoi. E târziu și poate ceilalți te caută.
Și nu vreau să fac dragoste cu tine într-o colibă de lemn pe un pat tare. Am planuri.”
O luă de mână, fără altă explicație,  suflă în lămpi şi ieşiră în noaptea poleită de lună.
Îşi fluieră calul şi o ajută să coboare cărarea abruptă.
Ea se opri şi privi înapoi spre colibă:

„Dacă vreodată vom face dragoste, aş vrea să fie aici”.

Îi simţi strânsura pumnului. În prima secundă îi simţi ochii sfredelind-o. Nu avu timp să protesteze.
Nici măcar din cochetărie feminină. În a doua secundă buzele lui se abătură asupra gurii ei cu nevoia însetatului după o zi lungă în deşert. Cu furie și tandrețe în același timp. Dar neiertătoare. Cerea şi dăruia, mușca și alina, părăsea și se întorcea iar si iar.
Apoi, pentru o clipă, pentru o respirație lungă, se opri privind-o. Nu simți nici cea mai mică împotrivire.
Palmele lui îi cuprinseră fața și el începu să o sărute din nou, adânc şi uitat, cu dăruire şi nevoie.
Îi şopti numele printre picături şi o cuprinse strâns în braţe când îi simţi buzele răspunzându-i la sărut.
„Vrei să mergem înapoi?”
Aproape că nu-şi recunoscu vocea.
Pentru o secundă lungă încercă să-i descifreze ochii în noaptea adâncă. Vroia să găsească acel DA de care avea atâta nevoie, dar ea nu-i răspunse.
Deși buzele îi fremătau sub buzele lui și prin bluza subțire sânii ei tresăltau aprinși. Îi putea simți fiecare fibră din trupul ei, strâns lipit de al lui, tremurând de dorință.
Pură și sălbatică.
Ca și cum facea dragoste în fiecare zi.
Ca și cum nu facuse dragoste niciodată.
Şi atunci avu sentimentul că undeva, demult, o mai sărutase. Şi că fusese mai mult decât un simplu sărut. Mult mai mult.
O ridică în braţe şi o aşeză pe cal. Apoi încalecă şi îşi încătuşă braţul în jurul mijlocului ei.
„Buzele tale într-adevăr sunt mult mai interesante când se mişcă”.

Simţi în partea stângă o durere acută.
Simți că nu are destul aer.
Vroia să se roage și să înjure în același timp.
Nu mai înjurase de mult. Nici nu se mai rugase de multă vreme, de altfel.
Struni calul apoi îi dădu pinteni.

Ştia exact cine este EA.

 

autor Nuta Istrate Gangan

Despre reflexele condiţionate la aligatori

Pe certificatul meu de naştere scria şi încă mai scrie, cu meşteşugite floricele verzi-albăstrui, Ion Beremici. Dar, până la-nceput de mileniu, când a-nceput înscrierea candidaturilor pentru funcţia de primar al comunei , nimeni n-a sesizat filonul de aur care se-ascundea, încă din naştere,între cele două file filigranate şi îngălbenite de vremuri

Pentru că, abia atunci,eu însumi am descoperit extaziat filonul de aur ce se-ascundea cu diabolică modestie în unica inscripţie, de pe unica vitrină a singurului Bufet Comunal,unde,cu hipnotice litere portocalii şi aproape lipite, cineva scrisese odinioară, in illo tempore, cu economie de vopsea şi cu mână tremurândă de voluptate, BERE MICI ,adică definiţia locală a  Paradisului Terestru, după cum s-a şi dovedit:

– Dar asta ar însemna, mi-am spus eu,în gând, că, dacă mi-aş depune şi eu candidatura pentru Primăria comunei, n-ar trebui decât să plătesc pe cineva, ca să scrie deasupra VOTAŢI şi ar rezulta imediat cel mai zdrobitor slogan electoral imaginat vreodată prin împrejurimi.

De aceea, imediat ce mi-am depus candidatura, am şi achiziţionat o preţioasă  cutiuţă cu vopsea portocalie-n ulei şi-o pensulă mică din păr de cămilă – singura mea investiţie electorală concretă, pentru că aşa cum veţi fi ghicit deja, toată campania mea electorală se baza doar pe teoria pavloviană a reflexelor condiţionate, generate inconştient de ecourile incluse ale numelui meu.

Iar asta se întâmpla chiar în lunga mea perioadă de recluziune cronică, când, culcat pe spate în semiîntunericul vânăt al odăiţei mele închiriate, cu mâinile încrucişate pe burtă, cu ochii lipiţi în tavan, cu urechile moarte, respiram din ce în ce mai rar şi mai profund,evitând orice acţiune conştientă, cugetând alandala la reversibilitatea spirituală a timpului şi  încercând să mai recuperez câte ceva din lumea aceea îndepărtată  care fusese odinioară şi-a mea, fără să fie niciodată a mea –  însă abia acum,cu adevărat, fascinantă când hotarele ei fulgurante începuseră deja să se topească amestecat într-o paradisiacă incertitudine. O lume prin care, în ultimii treizeci de ani, trecusem inconsistent-holografic, dar care îşi mai plimba, probabil, fantasmele invulnerabile pe undeva prin adâncurile pline de coridoare, uşi secrete şi trape ale memoriei mele de orb surdo-mut voluntar.

( Perfecta definiţie a unui primar perfect!  jubilase Despinoiu,apăsat şi realist,ca întotdeauna

Oricum, dacă Silache Despinoiu, printr-un asediu aparent dezordonat, dar susţinut prin mijloace subtile şi diverse, îşi propusese să mă scoată din bârlog, ca să-mi depun candidature la funcţia de primar , reuşise.

– Scoală-te, bă paraliticule, şi umblă !, strigase el, în cele din urmă, exasperat, sau tu crezi că  aligatoru’ pune singur botu’ la urnă dacă nu-l îndopi, mai întâi, cu gogoşi,cu mici şi cu bere!?

Şi iată că umblam. Făceam chiar vizite, la început timide şi numai pe la copiii la care fusesm uns diriginte. Apoi, din ce în ce mai degajat, intrasem prin casele unor oameni a căror existenţă nici n-o bănuiam – lumea cealaltă,  uluit însă de respectul aproape jenant cu care eram primit şi ascultat.

– Aşa sunt toţi, îmi explicase Despinoiu, excesiv ca întotdeauna. Au în sânge pornirea de a face sluj în faţa unei autorităţi.  Iar, pentru ei, care şi-n calendar se uită mai mult pe poze, tu eşti Cărturarul, dar nu, doamne fereşte,  Savantul, Poetul sau Geniul, ci un posibil viitor Cititor de Contoare, Perceptor, Recenzor,Portărel, Popă, Notar, Secretar, Primar, Activist… În orice caz, consideraţia lor nu trebuie să te oblige la nimic. Joacă-ţi rolul, fă-ţi plinul şi vezi-ţi de treabă.  Ia exemplu de la farisii ăia de la Gargalîc care s-au oploşit ca lăcustele de pretutindeni şi care, speculând veneraţia băştinaşilor pentru veneticii spoiţi, le-au şi luat şapte rânduri de piele. Cu consimţământ unanim, bagă la cap !

Era şi asta una dintre învăţăturile lui pe de-a-ndoaselea, pentru că nişte inflexiuni secrete ale tonului sugerau mai degrabă contrariul.

Cu timpul, începusem să mai dau şi eu pe la bufet, cel mai serios şi mai rentabil birou de cules şi răspândit informaţii, întinzând-o uneori chiar după ora închiderii, când atemporalul cârciumar, dom’  Nae Agiu, îşi blestema clienţii şi-şi număra banii, studiind chiorâş lumea prin unica inscripţie, de pe unica vitrină,  prin care, cu litere mari şi aproape lipite, cu economie de vopsea şi cu mână tremurândă de voluptate , se anunţa paradisul terestru: BERE MICI – ceea ce, paştele şi arhanghelii mamii lor dă aligatori şi dă şobolani dă baltă, însemna că avem bere şi mici, deşi o aşa minune se întâmpla numai o dată,  la patru ani,în campania electorală.

– Ia uite şi sloganul nostru electoral, strigase Despinoiu trimfător, arătându-mi vitrina, pentru că aligatoru’, băi dom’ primare, se ademeneşte cel mai ieficient acilea-n  cârcimă ,zi după zi,  şi nu numa’n  ajun dă tot, pă la bal şi pă la iarbă verde!

– Adică, în niciun caz, în bibliotecă sau în biserică, dac-am înţeles eu bine !!!

– Opaaa, ştiam eu că vitrina asta-i miraculoasă, că, uite,nici n-ai văzut-o de-aproape şi ţi-a şi venit mintea la cap!

Călăuză perseverentă şi mărinimoasă – ehe, când e vorba de căzutu’  din pomu’ cu şerpi, nu-ţi trebuie cine ştie ce talent înnăscut– Despinoiu reuşise să mă introducă de câteva ori şi pe la ezotericul cazan de ţuică al fostului C.A.P., unde Lache Chioru şi colaboratorii săi perseverenţi se afumau, la propriu şi la figurat, ferecaţi în spatele unei uşi de cetate care se deschidea, după un complicat sistem de semne, numai hierofanţilor.  Asudat, ameţit de tăria spirtoasă a aerului, mâncasem calcan sărat, frăgezit pe plita de tuci şi băusem frunte de prună aromată şi călduţă, dar tăioasă ca un acid.  Hi, hi, hi, apă dă foc, dom’  profesor. Arde, frige şi topeşte ! Mai bagă o cană la dom’ profesor, bulgarule, că, uite, a-nceput să se lingă pă dinţi.   Iar Despinoiu, care părea un membru de onoare al clubului, se învârtea satisfăcut printre putinile cu prune dospite, printre butoaie, damigene, găleţi, aţâţa focul, întorcea carnea, gusta, mirosea, tranşa, murmura ordine de a căror competenţă nu se îndoia nimeni, râdea, gesticula, îi bătea pe burtă şi îi înjura fără discriminări, într-o deplină şi armonioasă simbioză. Entuziasmul spontan cu care era primit de fiecare dată mă făcuse să-nţeleg ura crescândă a lui Costică Cotilici,contracandidatul meu pesedist, care, în ciuda avansurilor sale mieroase şi a risipei de bunăvoinţă, era întâmpinat pretutindeni cu aceeaşi suspiciune îngheţată, un soi de sobrietate scremută care semăna mai mult a dispreţ. Ăştia mai bătrânii din Vadu, îmi spusese odată Despinoiu,  formaţi la şcoala sănătoasă a lui Păcălici, au un simţ pronunţat al lichelei şi-ţi adulmecă veninul din sânge înainte de-aţi flutura vreo limbă despicată-nspre ei. Iar ei ştiu că adevărata faţă a omului o vezi doar la o ţuică,două,nouă,nouăşnouă…., aşa că aici şi la cârciuma lui nea Nae Agiu vor fi  sediile principale  ale campaniei nostre electorale, cu discursuri, pomeni fără cruce şi cu conferinţe de presă, cu tot.

Oricum, mintea neobositului meu Director de campanie electorală lucra permanent la cea mai înaltă tensiune, pentru că, în mai puţin de o săptămână,sub celebra inscripţie de pe vitrina Bufetului apăruse un afiş frumos încondeiat în cariocca, dar insinuant şi pefid :

N-avem bere,n-avem mici, VOTAŢI-L PE COTILICI!, în vreme ce pe uşa paralitică a barăcii care mai rămăsese din vechiul Cămin Cultural, fusese lipit un altul, cam de aceleaşi dimensiuni, anunţând: MARE BAL ELECTORAL AL PARTIDULUI LOCAL

( Intrarea liberă, Berea şi micii pă gratis). Şi tot cu scrisul celui care răspândise,mai întâi, pe garduri,  vestea că, odată ajuns primar, Cotilici va interzice păşunatul pe Grind, obţinând astfel, din partea tuturor crescătorilor locali de animale, şi fondurile

 

Astfel, pe fondul aurorei roz care mi se şi deschisese la orizont, mă şi învârtisem, de vreo trei ori, prin clădirea căcănie-a Primăriei comunale, ca să-mi văd cu ochii mei viitorul birău de Primare şi să-mi încerc fundul pe uriaşul fotoliu frumos capitonat în roşu,care-i supravieţuise glorios fostului Secretar comunal, al fostului P.C.R.

– Numai foşti, tată, da’ uite c-a venit,rău însetat, şi prezentul actual, am scandat eu euforic, prăvălindu-mă cam de sus pe pernele înflăcărate şi cotrobăind febril, după legendara sticlă cu whiskey, din sertarul stâng al biroului.

Apoi, trei zile mai târziu, dar exact la timp, apăruse, cu ea în mână,sub un şervet roz, chiar providenţialul dom’ Sile Despinoiu, tatăl şi naşul noului P.L.B. (adică Partidul Local Beremici),precum şi neobostul său şef de campanie electorală,care-şi stabilise sediul electoral chiar sub vitrina ptredestinat-pictată de la cârciumă,adică chiar acolo unde, de mai mulţi ani, el oricum îşi petrecea cam toată ziua, aiurând omenirea şi imaginând mari şi norocoase afaceri, cu garantate câştiguri pentru toată lumea.

Iar, într-o bună zi, harnicul meu director de campanie autoinvestit m-a şi tras insistent la fereastra birăului, ca să-mi arate, prin fereastra îngustă din dreapta, dubiţa albastră cu care-aduceam la şcoală copiii de la Şipotul Mic,dar pe care scria acum cu meşteşugite litere portocalii, rigide şi inegale,după cum învăţase Despinoiu la puşcărie : Stimaţi aligatori  votaţi partidul local şi candidatul său suprem Ion BERE MICI

Iar aligatorii erau toţi rătăciţii de la care eu şi Despinoiu aşteptam măcar câteo umbră de vot, fie el şi bine ameţit sau etilic-întâmplător.

Totuşi, ca să nu mai lungesc vorba degeaba,iată că-au trecut deja trei ani de când am fost ales, cu surle şi tobe, primarul comunei şi de când îmi servesc berea zilnică, adâncit în fotoliul frumos capitonat în roşu al fostului Secretar comunal P.C.R.

Timp în care, ca să nu mă-nnăbuş de modestie, s-au acumulat şi două realizări notabile:

Mai întâi,la vreo săptămână după alegeri, când promisiunile erau prea proaspete, ca să mă mai prefac că le-am şi uitat, am adus,direct de la Constanţa,cu-o dubiţă a Cooperaţiei de consum, cu vreo mie de mititei de-adevăratelea, gata frământaţi şi condimentaţi, deşi, în cele din urmă, nicio bucăţică măcar n-a mai ajuns pe altarul festiv-înmiresmat al Grătarului Investirii Noului Primar, pentru că,în aceeaşi noapte, o ceată dă aligatori încă necunoscuţi au spart magazia Bufetului comunal şi-au dispărut definitiv în beznă, cu pradă cu tot.

 

Pe urmă,în sala coşcovită a fostei biblioteci de la Vadu şi în euforia generală, am inaugurat un nou cazan pentru ţuică (Cupru sută la sută şi ţevăraie inox!!! ), ţinând cont de stringenta realitate,pentru că, în ultima vreme, producţia de fructe fermentabile din gospodăriile populaţiei depăşise orice recorduri memorabile.

–         Asta, datorită conducerii noastre înţelepte predica Despinoiu, ori de câte ori se ivea prilejul şi când interlocutorii nu se aflau deja într-o descurajantă stare de anestezie generală. Păi, nu v-am spus eu că, dacă n-o s-aveţi zilnic bere, , o să aveţi ţuică  cât să vă spălaţi  şi cu ea pân cap, dacă vreţi ?!

 

 

autor  Ioan Florin Stanciu

E plin de greieri în ochii poeţilor

e plin de greieri în jur

mari cât turnul eiffel

scris cu literă mică

orice turn devine banal

e frig în mansarde
fără focuri aprinse în inimi
e toamnă
şi e plin de greieri în ochii poeţilor
e plin de turnuri care se năruie pe tabla de şah a vieţii
cântece sinistre
răsună în timpanele invadate de cer
şah mat
dumnezeu doarme acoperit de pătura groasă a păcatelor

scris cu literă mică
dumnezeu pare mai uman …

fumul ăsta se ridică de undeva
probabil din suflete incinerate
pe altarul iubirii

în iarna ce vine
mă-nfăşor în aripi de fluturi
zbor printre fulgi de nea cu viteza luminii
să ating uitarea cu degetul
aşa cum ai încerca marea …

să nu mă cauţi prin fântâni pustiite de doruri
iubito
au secat lacrimile
în ochii invadaţi de greieri
mari cât un anotimp
singur petrecut

 

autor Marcel Vişa

Oameni și anotimpuri

 

Albe flori aduce vântul dinspre știutul ținut al iubirii

Trec cocori de ieri pe cerul de acasă

A nopții casă de veacuri așază la masă luceferi

Veri pe sub ziduri de stejar

Împletesc hainele de toamnă ale pământului

La șezătoare coboară și conuri de brad

Vor să scrie pe firele de iarbă

De la rădăcini către soare

Despre oamenii care spală veșmintele zilelor

În apele adânci ale nopților

Și se odihnesc apoi pe malurile de dincolo de anotimpuri

(Tu, floare care crești în fiecare dimineață din rădăcini de vorbe

Te așezi în paturile lor învăluite în cețuri și neliniști)

 

După ce își curg lăuntricele ploi de iluzii

Peste nepăsarea întinsă la masa de joc a zarurilor oarbe

Oamenii se așează la poarta cu brațele vopsite de degetele apusului

Timpul a lăsat acolo toiagul veacurilor trecute

L-a încrustat cu păsări de lut ars

Și a învățat oamenii să își picteze vălul trecerii

Către căruntele voci ale toamnei

În culori de roșu și alb

 

Când cocorii povesteau toate acestea

Ceasul cu patru arătătoare îmbrățișa ore târzii

Sfeșnicul aprins de vaietul viorilor de sub rădăcinile cuvintelor

Încă mai ardea pe pleoapa lunii

În casa de pe malul stâng al fluviului dormea năvodul

Iar pescarul își legăna în nisip luntrea spartă,

Peticită cu valuri împietrite în crepusculul uitării de sine.

 

autor Farcas Narcisa Liliana

O moarte mică

voi mai trăi o moarte
mi-am zis azi
după ce am dat mîna cu mine
tovărășește
una mică, așa, cam cît
cinci degetare de universuri neștiute
doar una, atît cît să uit
că trecutul pe care l-am pierdut
am fost doar eu

îmbrăcată în cele mai urîte haine
o moarte mică de tot
mi-am zis,
cît să-mi amintesc
că n-am pierdut nimic
pentru că nu pot avea
nici umbră la luminile mele
nici zboruri în cununi
și nici capete de drum

iubirea ta
e singura melodie
pe care știu să o cînt

 

autor petruta serban

Dimineţi ortogonale

 

mă dau jos din pat
afară e o zi solară, peste cap păsări
sobele fumegă orizontal
nu te-am visat destul se pare
şi păsări mari îmi aduc ancore
timonele unei caravele cu care plutesc spre tine
într-o călătorie cu multe necunoscute

tu
la capătul plapumei
cauţi graniţa tăcerilor elocvente
fericirea
nu vine dinspre icoane
ochelarii aşteaptă pe masă
cărţile zac necitite pe podea
Mahler e tot acolo
în finalul unei simfonii cu orgă

Stau
şi mă uit la noi
cum am sădit o mare dragoste
între cioburi de viaţă
între clipe de răgaz
cresc copacii noştri spre cer

 

autor Adrian Grauenfels

Dor de verde stins

Uneori coborîm drumul spre noi înşine,
în lumea dinaintea pierderii,
ca şi cum ai jupui crusta de pe o rană
cît mai demn
căci nici un sceptic adevărat nu spune nu vreau să cred,
ci nu pot să cred
şi doar această tărie de-a socoti iubirea-mi
un lucru firesc e tot ce se opune absenţelor tale
acolo unde însăşi zăpada n-a căzut niciodată.

Şi cînd mi-e dor număr degetele pînă la ultimul plic
strecurat printre frunze ca un semn de întrebare,
aparent fără nici o explicaţie
mereu să priveşti, mereu să atingi irezistibilul, vîntul şi dulceaţa lucrurilor
în orele în care marea repetă fără greşeală
clarul de lună
iar noaptea-ţi ajunge la ureche cîntecul unui cuc
ascuns undeva departe,
slab de tot şi bolnav de iubire.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

autor Luminita Cristina Petcu

Toamne de mătase

Să îţi mai spun, iubite, iar povestea

De toamnă- lungă, rece şi pletoasă,

Cu falduri ruginite de angoasă

Şi necuprinse-n mâinile acestea.

 

Pe care le cunoşti aşa cum ochii

Îi ştii când îţi împart o noapte-n două

Şi amăgindu-ţi palmele cu rouă

Te fac să-mi prinzi micsandrele în rochii.

 

Arama unor frunze languroase

E semnul că de mine te apropii,

Când stelele-s tăciuni ce urcă plopii

Iar Carele, de vise ne sunt trase.

 

În decolteul verii, mlădioase,

De mai rămân sonate ale lunii-

Pe-acelea să le-mparţi cu toţi nebunii

Frumoşi, ce cred în toamne de mătase.

 

 

autor Camelia Constantin

Cuc răguşit / N-am reuşit privire dobândită/Uşa către moarte

Cuc răguşit

 

 

Un ceas cu cuc răguşit

 

îşi dădea ochii peste cap

 

de câte ori timpul o lua înainte.

 

 

l-am pândit într-o zi

 

când năpustea afară,

 

să fim prieteni

 

i-am zis,

 

să nu mai gonească orele

 

din cutia de lemn lustruit

 

şi să le arunce în lume

 

nu avem nevoie de ele

 

cine să fie bătrân şi terminat

 

cine să moară prea devreme

 

cine prea târziu?

 

s-a uitat la mine

 

s-a uitat la arc

 

şi a început să râdă

 

ştiţi cum râde un cuc ?

 

nici eu nu am ştiut

 

şi nici nu vă pot spune

 

este aşa ca şi cum timpul

 

s-ar roti în el însuşi

 

până la început –

 

un fel de fulgi de gheaţă

 

ieşeau nestingheriţi

 

şi unde se aşezau

 

dispăreau în trecut.

 

 

un cuc răguşit

 

s-a gândit să fie liber

 

prin uşiţa de lemn

 

orele alunecă bulbucate

 

din viitor.

 

 

 

 

 

N-am reuşit privire dobândită

 

 

N-am reuşit să mă falsific

 

să meşteresc o poză, să m-ascund

 

şi totuşi printre voi să umblu

 

să-mi torn în geană o privire dobândită

 

şi sufletul să-l urc adânc în mine

 

în locul unde lumea nu are încăperi

 

n-am reuşit din glas să unduiesc simţiri

 

ce nu îmi aparţin

 

tot cum din vorbe n-am ameţit iubirea

 

cu mersul n-am străbătut cărări umile

 

m-am aplecat doar după grâu şi albăstrele

 

în urma tuturor sunt paşii mei

 

şi-n spate cerul

 

 

 

abraziv.

 

 

 

 

 

 

Uşa către moarte

 

 

Am întredeschis uşa către moarte

 

trece un vânt negru.

 

nu-i adevărat

 

niciun film al vieţii nu rulează în fugă

 

doar o presiune grea ca o apă la mari adâncimi

 

întră în gură în piept în gânduri grele –

 

nu se poate auzi are un gust sălciu –

 

se strecoară invadator cenuşiu, nemilos

 

astupă ultimul strigăt

 

şi pleacă deja fără să întoarcă privirea.

 

 

autor Gaby Schuster

 

 

 

 

Veşnica pomenire

 

 

Învăţătorul nostru Latif-hogea murise-ntr-o joi, cam pe la prânz.

Mi-aduc doar aminte că dormeam cu motanul în braţe, pe canapeaua de lângă sobă, când bunicul meu s-a-ntors de la saia, mirosind a iarmá de orz şi-a păr de cal:

–         Bă, tică, să duse şi păcătosu-ăla dă hogea Cemalladin,! Laaa loaaat apaaa, săracu’!

–         Păi, cum aşa, a sărit ma-mare!?, crucindu-se

–         Păi, chiar aşa! Cică l-a găsit alde Filiz,în şopronu-ăla ,de-i zicea şcoală, întoiegit la catedră, mort-ţapăn, săracu’, că nu ştie niminea dă când o fi şezând aşa, cu fruntea pă palme şi cu fesu-ntr-o dungă, bietu’ păgân.

–         Şi tu dă ce te mai mieri p-acilea, Avrame!? a strigat cu năduh ma-mare, c-aşa-i omu’…,ca sticla dă lambă!!  Aci, o vezi! Aci, n-o mai vezi!

–         De, asta aşa e!, aşa e! Da’ tot nu pot să nu mă mier şi eu la ce i-or folosi la ăl păcătos, toate crucile şi mătăniile  pă care i le făcuşi tu pân-acu?!

–         Aoleu, da’ cum să nu-ţi faci cruce, că era şi el un soi dă popă, la ei, acolo, săracu’!?

–         Popă d-ăla, dă umblă coarnele-n băţ, ce să-ţi mai povestesc!? Da’ tot ar fi bine să ştii că ceva,ceva semne tot primise şi el, amărâtu’, că, mai dăunăzi,la Merdevenlî Punar, când îl întrebai ce mai face, îmi răspunse cam cu sictir aşa, adecă, cu barba-n piept şi cu ochii-n ţărână că:  Lasă-mă, bre, sub cortu’ meu, aci,că eu sunt mort dă mult! Uite, mîinile mele sunt umbre, iar ceea ce ating ele sunt numa’ neşte umbre şi umbre de umbre. Căci   frunza mea din Pomul cel Sfânt s-a desprins deja,dar n-au trecut încă cele patruzeci de zile ale Îndurării şi Îngerul cu Faţa Întunecată, Slăvitul  Abd-al-Djabbar m-a uitat.

–         Adecăăă,cam sâmţa şi iel că i s-apropiase funia dă par, care va să zică?

–         Păi, dar aşa cum !?

–         Şi cân’ îl îngroapă, de?

–         Ho bre, că nici nu să răci bine! Ţi-i teamă c-ăi lipsi la pomană!?

–         Ia mai lasă-mă, frate, că n-o să mă înghesuiesc eu la griş,compot şi baclavale…Căci la iei nu merge,ca la noi, iavaş,iavaş ;i cu mare dichis… că, iute, îl înfaşă-ntr-o perdea sau ceaceaf, ce-o fi să fie,p-acolo, şiii, salamalicum,hopa, gata!, mi-ţi-l  şi  dă pă copcă!

Iar, eu, adormit pe jumătate, cu motanul în braţe, îmi aminteam de zilele când învăţătorul nostru, efendi Cemalladin ne citea, râzând el primul, din Năzdrăvăniile lui Nastratin-hogea, jumătate-n româneşte şi jumătate-n turceşte, dar tălmăcindu-ne, cu o palmă pe buze şi cu un deget la tâmplă, înţelesurile ascunse ale acelor istorioare vesele şi înţelepte.

Spre exemplu :Chendi iazîsînî ocumaian eşee benzer,bre, zicea el câteodată scărpinându-se-n barbă şi privindu-ne drept în ochi . Adică, hăă,hăăă :   Cine nu  poate să-şi cetească singur scrisorile curat magar este, bre!

Dar întotdeuna, pe la amiază,aşa,  se retrăgea o clipeală, în casă, de unde ieşea apoi cu un covoraş vişiniu, frumos răsucit sub braţul drept. Ocazie cu care îşi schimba adesea şi hainele, ivindu-se, în ţinută de baiaram, ca în prima zi de şcoală sau în ultima, când îmbrâncea premianţii mai în faţă şi organiza un fel de serbare finală, cu cântece lălăite şi poezii împleticite în două limbi.

Avea nişte şalvari mai verzi decât ştevia cea mai verde, o cămaşă  grena ca tufănicile de octombrie şi un fes tare precum un castron pentru raţe,bine potrivit cu cămaşa, dar culoarea care îţi sărea în ochi, de îndată, şi pe care o mai văd şi-acum, câteodată, chiar şi fără să închid ochii,era culoarea brâului lat şi atent răsucit în jurul mijlocului său durduliu, de un galben intens şi solar, ca floarea  de rapiţă

-E vremea pentru rugăciune, bre, că aşa a rânduit cu slovă de foc Luminăţia Sa    Mahomet, Profetul Cerurilor şi-al Pământurilor. Uite, eu mă duc mai încolo, pă mal, ca să fiu mai aproape de  răsăritul Luminii, dar şi mai liniştit,  mai senin şi mai curat la suflet.Iar voi să vă faceţi rugăciunea voastră, aici, pă dovleci.  O s-o spună,mai întâi, Ioana rar, mai încet,aşa… şi voi o s-o repetaţi după ea, cuvânt cu cuvânt, da’ tot în şoaptă,aşa,  şi nu răcnind ca măgarii, că Dumnezeu nu e surd şi, orişicum, El ştie prea bine de ce sunteţi voi aici şi de ce staţi călare pe dovlecii-ăştia.

Şi aşa făceam!

–         Tatăl Nostru, carele eşti în ceruri, murmura Ioana, iar noi şopoteam melodios după ea, cuvânt cu cuvânt, pînă la Amin!,când ne adunam calabalâcul şi-o luam în linişte spre casele noastre, după o mai veche înţelegere cu efendi Cemalladin.

 

 

Dar, întorcându-ne la ziua morţii sale,  cred că adormisem deja, dar tot l-am auzit pe tata-mare, întorcându-se de pe undeva, din împrejurimi:

–         A venit Raşid ăl bătrân şi cu fiu-su Adnan, ca să le dau caii şi căruţa, că pleacă mai mulţi la un loc, încolo spre Istria,pe grind, ca să caute o stâncă aşa mai potrivită pentru monomentu’ dă la capul mortului, că, de ! ,nici hogea Gemalladin-ăsta n-a fost chiar-aşa, vriun târâie-traistă,la viaţa lui.

De fapt, întreg cimitirul turcesc dintre salcâmi era înţesat cu lespezi funerare greceşti şi romane, cărate cu caii dinspre ruinele de la Histria sau Vicus Celeris. Cu toate că, în ultima vreme, turcimea bătrână de la Caraharman, tot mai sărăcită şi mai vlăguită, prefera să caute, mai întâi o lespede potrivită, pe undeva, pe grindurile limanului Sinoe şi să ducă apoi mortul la pietroiul ales ca să-l îngroape acolo, la umbra lui, decât să dezgroape şi să târâiască ditamai stânca pînă-n cimitirul lor dintre salcâmi.

–         Păi,mai întâi şi-ntâi, le-am spus eu că am calul din dreapta bolnav şi că bietul meu car de la Măgurele să clatină şi pă loc dăn toate doagele, dar tot n-am putut să-i alung din bătătură, când e omu’ la nevoi şi la durere, aşa că le-am făgăduit căruţa, însă cu înţelegereaca să  mâi eu caii,  şi la dus, şi la-ntors.

–         Ura!Atunci, merg şi eu! am strigat, săltând drept pe tălpi, cu pisoiul în braţe.

–         Da, dar,mai întâi,o să cam trecem să-l luăm şi pe Pavle Măglaşu, profesoru-ăla dă istorie, ca să nu dăm iar peste vreo piatră d-aia cu pecetea muzeului, ca să vie iar arhiologii dă la Constanţa cu miliţia şi cu câinii,ca să-ncarce iar monomentu’ la dubă şi să lase bietul hoit fără nicun semn pă pământ. Şi mai lasă,dracu’, motanu-ăla să prinză şoareci, că ăsta-i rostu’ lui la casa omului!

 

Astfel, de plecat, tot am plecat,cu bătrânul mereu la cârmă, dar cu mine şi cu dom’ profesor ciuciţi frumos pe scândura din mijloc, pe care ma-mare întinsese, un cojoc vechi de berbec merinos, cu lâna-n afară.

Mai întâi, am mers aproape două ceasuri pe spinarea de şalău afumat a grindului Chituc, apropiindu-ne, fără belele, de Bisericuţa, unde drumul şerpuit de pe grind se îngusta şi mai mult, sugrumat între pâlcuri zburlite de ţipirig şi între tufe ţepoase  de porumbar încâlcit, căci nisipul era uscat şi bine bătut de tractoarele cu remorci care căraseră talienele şi buclucurile lipovenilor înspre Gura Portiţei. Însă, cu toate că soarele coborâse pe jumătate dincolo de carapacea granitică a podişului, orizontul era tot mai departe şi părea să nu mai atingă niciodată pământul, iar, în dreapta, lama de sabie a mării se apleca arcuit către oceanele nevăzute, de dincolo de lentila aurorală a depărtărilor

–         Heu! quam vicina est ultima terra mihi! a murmurat Pavle abia auzit, cuprins, poate, de nostalgia celui care, în tinereţe, cutreierase cu profesorii săi, arheologi, toate coclaurile astea.

Acum ştiu, de prin cărţi, că localnicii numiseră Bisericuţa nişte ruine anistorice care străjuiau de veacuri o insulă rotundă de nisip şi de plauri din marginea de sud a lacului Zmeica,unde,cică, Sf. Gheorghe ar fi răpus un balaur înaripat, foarte aproape de laguna-golf Goloviţa căreia turcii îi ziceau, la fel de enigmatic, Colţul sau Cotul Bugeac .Aşa cum am mai aflat, între timp că mai mulţi istorici, printre care şi Radu Vulpe, vorbesc despre un castel roman tardiv, poate chiar cel numit, pe harta genovezului  Antonio Zotta, Castel Negro sau, alteori, Civitas Nigra. Dar, de pe o hartă mult mai veche a Daciei romane, reiese că acolo a fost, se pare, un castru vremelnic al trupelor auxiliare – castella

 

Păcat doar că, ceva mai înainte, un canal îngust de apă verzuie tăia limba de nisip a grindului, la o aruncătură de ochi mai în faţă,

– Oricum,nu s-ar putea trece mai departe, spusese Pavel, întinzându-se şi coborând împleticit pe cealaltă parte a carului..

De fapt, boazul, lat de vreo zece  metri, care tăia oblic cocoaşa îngustă a grindului, era semnalizat de departe de pâlcurile vesele de lozioare, migdali pitici, răsuri şi salbă moale, în faţa cărora străjuia o barieră verde-galbenă  de păiuş, rogoz, colilie şi bălănică  năpădite cărunt de constelaţia lactee a melcilor.

–         E apă dulce, raportase Pavel, după ce se întorsese dintr-o scurtă expediţie  de cercetare. Am văzut lişiţe, chirighiţe,un cârd de stârci şi chiar o vidră foarte  dezinvoltă, ceea ce-ar înseamna că e obişnuită cu omul şi că trebuie să fie şi ceva pescari pe-aici.

–  Da’ păgânii-ăia de ce s-or fi oprit toţi dodată şi-au făcut horă p-acolo? Ori au găsit cevaşilea?

Apoi,am coborât cu tălpile goale pe alintul cald  al nisipului de cuarţ sarmatic, brodat migălos cu milioane de scoici roz-sidefate, care multiplicau minuscul, dar infinit,ultimele raze sfioase ale soarelui, scufundat încă pe trei sferturi dincolo de colinele îngenunchiate-ale zărilor,

Acolo, lângă canalul ivit peste noapte în braţul de nisip al grindului, la o aruncătură de ochi mai în faţă,  turcii noştri îşi deshămaseră caii şi îi legaseră de chitucii din spate ai obloanelor pictate.

Dar noi i-am găsit ciotcă deasupra unui pietroi dreptunghiular de vreo juma’ de tonă, aşa.

–         E o stelă funerară romană din marmură albă, frumos tăiată ,şlefuită şi scrisă de vreun meşter vestit al timpului său, a spus Pavle, după ce a cercetat-o de-aproape şi i-a şters faţa de deasupra cu o pătură udă.

–         Da. Da’ ia uită-te mai bine, că are colţul de sus frânt şi e rău afumată pă margini, a zis Adnan dezamăgit.

–         Păi, poate că-i mai bine să fie afumată a zis Pavle cu o umbră de zâmbet,pentru că nici voi nu prea aveţi vreun interes să se vadă foarte bine numele adevăratului proprietar

–         Zău, da cini-o fi ala?!

–         Monumentul, spusese Pavle către  tata-mare, e scris cu litere greceşti, dar textul e în latină : APOLLON IATROS AMICUS POPULI ROMANI.

–         Adecăăă..

–         Adică,grecul Apollon Iatros, primul şi adevăratul  proprietar,  a  fost declarat, în veşnicie, prieten al poporului roman, iar, când spunea astea, Pavle urmărea cu palma deschisă ciudatele litere greceşti săpate-n marmura afumată, bătând cu arătătorul pe cuvântul AMICUS.

–         Păi asta-nseamnă c-a rămas şi prietenu’ nostru!, a spus fericit tata-mare,frecându-şi palmele.D-aia eu nici n-aş mai fi  dă acord,ca să-l lăsăm pă amicu’ nostru în mâinile păgânilor iştia. Da’ stai, stai că uite un cataroi cam la fel, mai încolo ! Ia hai să-l studiem şi p-ăla.

Cataroiul era de fapt o altă stelă funerară antică din calcar cretacic împietrit, dar mult mai sărac, nispos şi galben-verziu, de pe care literele,mai neglijent săpate, începuseră să-şi cam piardă contururile.

–         Opaa ăsta-i chiar de-o mie de ori mai folositor că se potriveşte şi cu flamura verde-a Profetului!, a exclamat extaziat bunicul meu, încrcând să-l convingă şi pe Raşid, care şedea cam între două ape.

–         Alo, unchiule Avram, a şoptit Pavel , apropiindu-se neostentativ, ca să-i murmure ceva la ureche.

–         Ia auziţi, băi lifte, ce zice profesoru’, cică e şi-o scobitură cu coarne în formă dă jumătate dă lună, acolo, mai sus, în colţul din stânga,, ceea ce eu cre’că e dăstul semn că piatr-asta p-alde voi v-aştepta. Numai’ să nu vă bată gându’ s-o aburcaţi în căruţa mea, că eu am deja osia frântă-n vreo trei locuri.

Apoi, iute, şi-au suflecat mânecile, au coborât obloanele noastre şi-au făcut din ele un fel de plan înclinat, pe care, cu chiu şi cu vai, au împins monomentu-n carul din lemn de salcâm al lui Gearîp.  Şi pe urmă, hai cu el la locul ales pentru înhumarea bietului dom’ Latif.

Însă nici măcar în ziua îmormântării, motanul meu n-a avut parte de un somn prea liniştit, pentru că, pe la prânz, aşa, ne-a bătut în poartă tanti Jeni Cocoş, educatoarea, care adunase o bună parte dintre elevii dascălului răposat şi veniseră apoi cu toţii să mă ia şi pe mine:

–         C-aşa e frumos, Florică,maică, să vă duceţi şi voi cu-o floare-acolo, la căpătâiul ăluia dă v-a pus condeiu-n mână, că doară n-a murit un câne, bre !!

Mortul fusese aşezat chiar în mijlocul odăii cu acoperiş într-o apă, care, până mai alaltăieri, ne fusese şi sală de clasă.Iar noi am intrat unu-n-ceafa-ăluilalt, ca oile, cu frunţile plecate şi cu câte-o floricică răsucită-ntre palme. Eu, ca de pildă, aveam o răsură de toamnă, care se făcea galben-cărămizie când îi venea vremea, dar care acum era mai verde şi mai palidă decât urzicile tinere.

Defunctul , înfăşurat într-un  dalb voal înflorat, adus de pe la Mangalia sau Istanbul, , zăcea drept şi încremenit chiar pe fosta catedră, dar cu o mână pe-alături, în afara acelui giulgiu imaculat (chepenlic, cum îi ziceau babele de pe-acolo), Iar pe deasupra, pe piept , frumos netezită, se afla o eşarfă verde cusută-n fire de aur cu versete din Coran, după bunul lor obicei.  Exact aşa cum aveau să-l pună şi-n gropa de veci. Dar pe noi nici nu ne-au mai cărat pe la cimitir,căci a venit baba Temiz a lor, ne-a împărţit nişte batiste brodate, câţiva bani de-aramă şi ne-a trimis iute pe la casele noastre.

Dar, spre seară, când tata-mare s-a-ntors acasă, l-am auzit povestind în tindă:

-Bă, bun pietroi i-am găsit lu’ hogea-ăsta-al nostru. C-a rămas de mai bine di-un metru dasupra pământului şi să-l fi văzut ce verde sclipea în amurg şi ce bine să potrivea cu muşchiul di-un veac de pe coaja salcâmilor!

Numai că la prima oră din noapte-aşa, când ma-mare tocmai se pregătea s-aprindă lampa,

ne-a bătut în uşă profesoru-ăla, Pavle Măglaşu

–         Nu ştiu ce dracu făcurăm,bre, nea Avrame că n-o potrivirăm de loc…Păi, pietroiu-ăsta chiar nu merge neam,  c-a fost al unei femei,nene, – o prinţesă grecoaică, una ANTHUSA.

–         Ba eu cred c-am potrivit-o chiar foarte bine, pentru că ăştia doi, din moment ce nu vorbesc aceeaşi limbă, nici n-or să aibă cum să se mai certe pă urmă-ntre ei… Că,adică, al cui s-ar fi cuvenit să fie pietroiu-ăla, dă drept şi dă drept!

Dar eu tot m-am gândit toată noaptea la cum o sta dascălul nostru, acolo, sub pământ, cu versuri din Coran, aurite pe piept şi cu lespedea unei prinţese grecoaice la cap.

 

autor Ioan Florin Stanciu

Doamna de la a IV-a B şi literele cu zulufi

 

Un cap de bou ursuz se bălăngănea  prin  flamura  înfăşurată pe băţul coborât în bernă. O cutie de conservă ruginită se dădea de-a dura printre buruienile crescute pe fostul peron. Conserva scârţâia, se legăna în vânt , cu miasma de tocană, emanată din pământ. Revenind la susnumitul cap de bou feroviar, se ştie că încă din vechime au existat pasionale controverse asupra simbolului totemic. De exemplu, în luptele de apărare a pământului natal, era de mare folos lupul cu membrană, lupul urlător înfipt în vârf de suliţă. Istoria alternativă a înnobilat reprezentantul cirezilor sustrase din vecini şi l-a căţărat pe steag , în amintirea luptelor de cucerire şi civilizatoare a satului natal. Carul mitologic tras la jug de boi  a devenit emblema întoarcerii în timp la valorile autohtone. Gara ca gară fusese golită de conţinut feroviar. Trenurile ruşinii tehnocratice ieşiseră de mult din uz, ultima garnitură atestată de impiegatul de la mişcare fusese un mărfar îndurerat şi gol, vagonul terminal târa într-o direcţie necunoscută nişte nutreţ ce deborda prin găurile executate de nişte profesionişti. Era un tren de criză, a mers ce-a mers, s-a terminat şi combustibilul, şi  s-a oprit în câmp. Mecanicul a luat-o pe mirişte, prin buruieni şi mărăcini, şi a îmbătrânit pe cale naturală, la adăpost de stresul tehnologic, într-o reşedinţă tocmită din chirpici. Poate o fi şi murit, dar acest episod funebru întunecă nemotivat trama narativă, morţii cu morţii, viii cu viii, atâţi câţi vor fi rămas după marea emigrare a forţei de muncă prin mări şi ţări. Prin pasajul subteran din gara ieşită din uz, sălăşuiau pe timp de ploaie nişte  tineri reuniţi   pentru socializarea minimală. Singura persoană care nu se amesteca deloc cu mâncătorii de seminţe era Doamna. Era doamna învăţătoare, ce-şi făcea veacul prin gară cu un pix, un caiet dictando şi un catalog pe care scria Clasa a IV-a B. Când luase şcoala foc, Doamna  a scos copiii din clasă pe fereastră, clasa a IV-a B era la parter, şi apoi a ieşit şi ea , tot prin geam, cu catalog cu tot. De-a lungul biografiei profesionale şi sociale, doamna pierduse felurite obiecte, şanse, relaţii, obiceiuri, cum e datina recesiunii. Triada din dotare pentru viaţa pe pământ,foc, apă, aer, fusese deturnată de la vocaţia originară. După incendiul devastator, şcoala mistuită nu s-a mai făcut la loc niciodată, misionarii şcolii au rămas şomeri pe viaţă, iar migraţia extracomunitară a stopat şi sporul demografic. Unde nu-s copii, la ce bun să refaci o şcoală? Pentru gestul său eroic salvator de vieţi, Doamna a primit felicitări , o diplomă de onoare de la primar şi un card pentru eliberarea unor bonuri de masă, pentru şase luni.  S-a luat curentul în oraş, pentru facturi isterice neachitate de locatari şi de municipalitate, aşa că bancomatul  nu a mai funcţionat. Două ciori înlănţuite în lirismul amorului liber, s-au aciuiat în bancomat, de unde croncăneau a jale şi pustiu. Inevitabil,  Doamna a rămas şi fără locuinţă, cămăruţa ei de bloc a trecut în patrimoniul  unor recuperatori de datorii private. Bătrânii din oraş, rămaşi fără copii şi fără nepoţi, au luat şi ei calea băjeniei pe colina care duce către cer. La început a fost oarece buluceală pentru locurile din faţă, s-a lăsat cu pumni şi ghionţi în burtă, cu icnete şi înjurături, în cele din urmă spiritele încinse s-au potolit. A venit un popă de la cimitirul dezafectat şi a făcut ordine şi linişte mormântală printre autoexilaţii patetici. Păşeau în drumul către viaţa alternativă în şir indian, iar recitalul de blesteme, de ocări şi rugăciuni, era rostite în şoaptă şi transgresa apoi în monolog interior. O anumită stare de anxietate se vedea pe chipul lor când  atingeau pe furiş, cu mâna, exteriorul gardului de la cimitir. De dincolo de împrejmuire se auzeau , strigăte păgâne şi chiuituri.  Casele de marmură şi de beton adjudecate prin luptă corp la corp, emanau miros de ceară şi de găinaţ. Porumbeii ciuguleau din boabele de la coliva virtuală afişată pe ecran în faţa uşilor solemne ale bisericii din cimitir. Puradeii trăgeau la ţintă în ecran cu biluţele de gumă sfeterisită din nonstopurile părăsite. Doamna învăţătoare încercase zadarnic să cadă la înţelegere pe cale amiabilă cu căpeteniile comunităţii din cimitir şi să i se accepte programul de alfabetizare pentru puradei, în contul unui adăpost vremelnic într-un mormânt capitonat . O dureau încheieturile şi adăpostul din pasajul subteran era cu multă umezeală şi curent. Şi tinerii făceau vacarm nocturn, nu era chip să pună geană peste geană. Geamurile de la sala de aşteptare erau sparte, băncile fuseseră  rechiziţionate ca lemne de foc pentru peregrinii urbani. Unde să se adăpostească o doamnă, o doamnă bătrână şi gânditoare? Doamna avea un gând de care nu putea să scape, gândul la inscripţia cu litere buclate . O inscripţie amprentată cu ruj de cea mai bună calitate, un ruj de firmă cu miros străbătător prin duhoarea de urină şi de chiştoace de ţigări: „ Mă duc la mama”. Nu putea fi nicio îndoială.  Scrierea cu câlionţi în litere aparţinea elevei sale, fiica domnului primar municipal, în vremurile când oraşul mustea de viaţă şi de prosperitate. Domnul primar insista ca fiica sa să cânte la pian şi să ia lecţii de dans popular. Împăca snobismul cu opţiunea vulgata, din raţiuni electorale. Mama fetiţei, soţia lui ornamentală, o tânără plebee, de cartier, plecase după un coup de foudre pentru un rapsod stradal, într-un periplu european . Şi nu s-a mai întors în căminul conjugal, a lăsat fetiţa în grija tatălui oficial. Primarul a dat un scurt comunicat de presă   că tânăra şi graţioasa lui soţie se află la un tratament după un groaznic accident domestic, zicea comunicatul cum că femeia căzuse de-a rostogolul pe scări de la etaj până la parter , cu tava de cafele pentru musafiri. Gura lumii avea o altă versiune , femeia fusese bătută din dragoste, de soţul ei gelos şi beat. Adevărul nu se mai poate defrişa, şi nici nu mai are importanţă, tot ce aflase Doamna de la fetiţă, eleva ei, era că mama nu mai stă acasă şi că nu mai are cine să-i aşeze cârlionţii. Din motive strategice de igienă şi austeritate, tatăl pusese să fie tunsă scurt, iar fetiţa îşi transferase visul de prinţesă în literele buclate. Avea un scris inimitabil, vocale şi consoane înotau printre zulufii grafici. Primarul îşi etala copilul pe la petreceri, fetiţa făcea frumoase reverenţe şi executa un microrecital la pian, spre deliciul oamenilor politici locali. Primarul avea un copil model, de o cuminţenie şi o docilitate uimitoare. Într-o bună zi primarul a realizat că are în gestiunea sa paternă o domnişoară, numai bună de măritat. Scaunul municipal se clătina ameninţător, în oraş se se construise conspirativ  germenele incomod al opoziţiei. Oamenii sătui de bine voiau schimbare şi balanţa înclina către un tinerel obraznic , un urmaş al neamului nomad, cu studii europene, mlădiu, focos dănţuitor şi mustăcios. Primarul, după o analiză de ofertă matrimonială, gândi că tânărul i-ar prinde bine ca ginere. Şi a pus la cale o nuntă folcorică de vis. Mireasa a fost pusă într-un atelaj ecologic cu coviltir pentru înfăţişarea prenupţială de la Altar.  Un cal mergea la trap în ritm fără cusur pe itinerariul prestabilit prin simţitorul oraş. Al doilea cal, cu pedigriul cam alterat ( el se trăgea din princiara  Izabella a lui nea Fane, dar o princiară  cu prestigiul  şubrezit după aventurile de noapte prin păşunile vecinilor), s-a oprit brusc în faţa gării şi nu s-a mai dat dus. Vizitul i-a dat bice după bice, calul fornăia de nervi, spectatorii hohoteau, iar gingaşa mireasă a evadat cu văl cu tot din mariajul programat de tatăl său pragmatic. Unde s-a
dus, nimeni nu a băgat de seamă, în urma fetei nenuntite a rămas un toc alb de la un pantof.  Fata primarului a dispărut şi gata. La biserică nu a mai ajuns. Nunta s-a spart. Mirele trădat s-a îmbătat de supărare. Primăria a dat faliment, oricum era pe ducă. Oraşul a intrat în adormire. Numai cimitirul înflorea de viaţă. Joc, cântec şi voie bună între pruni şi corcoduşi. În cele din urmă şi doamna  şi-a împlinit destinul. S-a pe caldarâm, în faţa gării şi a murit. Ţinea în mână   făcută ghemotoc, o zdreanţă dintr-un văl, un văl de mireasă.  Restul de material fusese întrebuinţat de copiii care se jucaseră de-a capitularea în război, cel puţin aşa se zice din om în om, luăm cu beneficiu de inventar orice se transmite anonim, pe cale orală.

 

autor Virginia Paraschiv

Ramura de stejar

Luna noiembrie începuse cu o ploaie măruntă şi rece. Puţin îi lipsise ca să se transforme într-o primă ninsoare a acelui an. În clasa noastră, clasa a-III-a, parcă se adunase tot frigul din şcoală. Cine ştie, poate fiindcă avea geamurile orientate spre nord! Era în ea mai frig ca afară! Ne uitam spre soba mare, din teracotă, îngheţată şi ea, căci încă nu gustase din porţia de lemne pentru acel an. Respiraţiile noastre păreau norişori de îngeri, suspendaţi prin clasă. Până să vină doamna învăţătoare Viorica, ne continuam hârjoana din pauză, aşa ca să ne mai încălzim. Deodată, uşa clasei se deschide şi noi, surprinşi, ne repezim care-ncotro, spre locurile noastre. Nu era doamna învăţătoare, era soţul dânsei, domnul profesor Atanasiu Oros. Câteva clipe, privirea lui ne-a cuprins pe toţi, iar buzele parcă i s-au subţiat, adunând pe ele o nuanţă de severitate. Când ne-a vorbit însă, vocea lui ne-a părut caldă, înţelegătoare, ca a unui părinte, dispus să-şi ierte odraslele neastâmpărate. Asta ne-a adus sufletele speriate la locul lor, iar pe buze zâmbetele pe care le pierduserăm mai devreme.
– Gata cu pauza şi joaca. Treceţi la locurile voastre, copii!…
A rămas acolo lângă uşă până ce ne-am găsit locurile prin bănci, apoi s-a îndreptat şi el spre catedră. Noi, în picioare, aşteptam să ne spună să luăm loc. Ne-a spus asta după ce a aşezat catalogul pe colţul catedrei, dar el a rămas în picioare. Privirea lui a trecut încet peste capetele noastre, parcă vroind să le atingă, să le mângâie, să ne cunoască pe fiecare-n parte. Deodată, privirea i se opreşte asupra mea şi-mi zâmbeşte abia perceptibil.
– Milion, ai îngheţat? Îmi vorbise încet, abia auzit.
– Nu, domn profesor, nu mi-e frig! spun eu ridicându-mă-n picioare.
***
Noi ne cunoşteam bine şi aveam o relaţie specială. Pe deasupra, părinţii lui îmi erau naşi de botez. Când avea prilejul, mă tachina ca un prieten mai mare. Începuse cu asta, demult, până să ajung în clasa I. Naşul Traian, taică-so, era un tâmplar, un rotar foarte bun. Făcea roţi din lemn pentru căruţe, pentru toţi uilecanii şi nu numai pentru ei. De multe ori priveam fascinat la strungul lui pentru lemn, cu volant mare din lemn, care antrena cureaua, pus în mişcare de o pedală cu braţ ca de locomotivă. Atunci, când vedeam cum se transforma bucata de lemn în mâinile lui, luând pe rând acele forme cilindrice şi conice atât de frumoase şi delicate, în butuc de roată, ştiam ce am să mă fac când voi fi mare: rotar, tâmplar… Îmi doream să pot şi eu transforma lemnul ca el, să fac roţi, multe, multe, să pun cu ele lumea în mişcare…
Într-o zi, profesorul Atanasiu vine să-i dea o mână de ajutor şi, în joacă, mă ridică-n braţe, apoi de faţă cu toţi cei din atelier mă întreabă:
– Milion! aşa îmi zicea în loc de Milian şi asta, sincer, mă cam supăra. Dacă ai şapte raţe şi mănânci patru câte raţe mai rămân?
Indispus de apelativul „Milion”, mă uit cu severitate în ochii lui şi-i răspund sec:
– Eu nu pot mânca patru raţe… odată!… Şi nici tu nu poţi!…
Au început să râdă toţii de vorbele mele, căci încă nu umblam la şcoală. El, zâmbindu-mi, m-a rotit prin aer şi mi-a zis:
– Da, puştiulică, e un răspuns mai bun decât… trei! Uite, fiindcă îţi umblă mintea, am să te învăţ să joci un joc frumos: şahul! Ce spui?
În timp ce mă punea iar cu picioarele pe pământ, am ripostat nemulţumit:
– Eu nu-s puştiulică, îs coptil! Şi, şi mintea mea stă-n cap, nu umblă!
În zilele următoare m-a împăcat repede, după ce mi-a arătat cum stătea treaba cu acele armate, una neagră şi cealaltă albă de la jocul de şah, joc care a rămas preferatul meu până în ziua de azi.
***
Un zâmbet fin, abia perceptibil îşi făcuse loc pe buzele lui şi eu am înţeles că iar mi-o „coace”, cum o făcea de atâtea ori ca să mă pună-n situaţii imposibile.
– Dacă tot eşti în picioare şi nu ţi-e frig… Ce aţi avut de învăţat azi la citire?
– N-am avut de învăţat, azi avem… oră de lectură!
– Am înţeles! Când aveţi lectură, atunci nu aveţi de învăţat…
– Da! afirm eu oarecum înţepat că el nu ştia treaba asta. Ne citeşte doamna învăţătoare poveşti, ori ne pune, pe rând, să citim noi ce poveşti ori poezii ne plac…
– Da? Frumos! Ia să văd cum te descurci cu cititul, îmi spune el şi, dintr-un buzunar, scoate o foaie de hârtie pe care mi-o întinde peste catedră. Eu stăteam în prima bancă, cea de pe rândul din mijloc, lipită de catedră. Mă uit curios la ce-mi dăduse să citesc. Era o poezie. M-a impresionat acel scris frumos şi ordonat, cu litere rotunjite, aşa cum ne cerea doamna învăţătoare la orele de caligrafie. Mi-am trecut mâna pe la nas, căci parcă simţeam acolo naşterea a două lumânări, apoi încep a citi:
„Cu colindul
Ba-n picioare, ba pe brânci
Sub uşorii fulgi de nea
Au pornit-o nişte ţânci
Cu trăistuţe şi cu stea.
Cad steluţe de zăpadă
Aşternându-se covor
Urmărindu-i, vin grămadă
Mamele în urma lor
«Leru-i ler…» încep colinda
Glasurile mici, timide
Şi-apoi ceata umple tinda…
Cadrul uşii se deschide…”
– Destul, Milion! Văd că aproape te descurci!… Azi, după ce ieşi de la şcoală, să treci pe la noi, bine?
– Bine, domnule profesor! zic eu, surprins.
– Dă-i foaia, să citească şi colegul tău!
Îi întind coala lui Ionel, prietenul meu, apoi mă aşez. Parcă nu-mi mai era frig. În urechi îmi stăruiau vorbele profesorului: „…aproape te descurci…”. Oare n-am citit bine? Ce nu i-o fi plăcând? Precis o să mă pârască la mama şi tata că nu ştiu să citesc bine!… Încerc să nu mă mai gândesc. La urechi îmi ajunge glasul tremurat de emoţie şi frig al lui Ionel:
„Gazda le întinde leii
De colindă, cu o mână
Bucuroşi par prichindeii
Însă unu abia-ngână
Pe năsuc cingând năframa
Ce-i căzuse şi nu sta…”
– Bine, las-o şi pe colega din spatele tău să citească! Spune profesorul, apoi scoate o batistă din buzunar şi, întorcându-se într-o parte, îşi suflă nasul. Până să înceapă colega să citească continuă:
– Când eram copil ca voi, trebuia să ne aducem de acasă lemne pentru a ne încălzi clasa. Acum, voi nu mai trebuie să faceţi asta… Dar şi să aştepţi pornirea încălzirii, la o dată planificată… fără cap, nu-i prea bine!…
După ce colega noastră a terminat de citit poezia, profesorul, plimbându-se printre rândurile de bănci, a început să ne povestească despre multe lucruri, chiar şi despre legenda unui anume stejar de la Cristur. Îl ascultam cu toţii atenţi, numai ochi şi urechi. În lumea frumoasă, incitantă, în care ne-au purtat vorbele lui, frigul nu exista. Cum să ne mai fie frig când deveniserăm cu toţii prinţi ori prinţese? Cum să ne fie frig când eram ceata de haiduci, zmei-paralei, care salva lumea de răutăţi de nedescris?
După ore, în drum spre casă m-am oprit la domnul profesor. Bat la uşă şi-mi deschide doamna învăţătoare Viorica.
– Bună ziua!… spun eu pierdut, cuprins de sfială şi ruşine.
– Bună, Milian! Haide, intră!…
– Mi-a spus domnul…
– Ştiu!… Uite, fotoliul de colo, ia loc! Întorcându-se cu faţa spre uşa deschisă a unei odăi, a continuat: Toma, a venit Milian!… O clipă mai târziu şi ea s-a făcut nevăzută pe o uşă, aflată la celălalt capăt al holului.
M-am aşezat pe o margine a fotoliului, frământându-mi căciula-n mâini.
În prezenţa doamnei învăţătoare nu eram în largul meu, corăbiile mi se înecau mereu… Nu aşa a fost tot timpul, înainte, când nu-mi era învăţătoare, altfel o privisem. De câte ori nu se întâmplase să ne strângem în jurul ei, noi, copiii din vecini, sub dudul din curtea naşului şi ea să ne citească ori să ne spună poveşti. Atunci, pentru mine era ca una din surorile mele mai mari. Totul se schimbase odată cu venirea acelei toamne când păşisem în clasa I, iar ea devenise „doamna învăţătoare”, pentru mine. Nu m-a tratat niciodată mai altfel decât pe alţii, dar îmi spunea destul de des că de la mine are „mai multe pretenţii”. Nu prea înţelegeam la ce pretenţii se referea, n-am întrebat-o niciodată.
Doamna învăţătoare m-a lăsat acolo pe hol şi a intrat undeva într-o încăpere.
Sfiala de care fusesem cuprins în faţa învăţătoarei încă nu-mi trecuse şi mă făcuse să rămân tăcut. Oricum, după o vreme, începusem să fiu iar măcinat de curiozitate: „De ce mă chemase domnul profesor?”
Privirile mele, acum ceva mai relaxate, dar curioase, s-au îndreptat spre biblioteca de pe antreu. De fiecare dată când intram în casa lor, aceasta mă impresiona cel mai mult. Rafturile ei imense, pline de cărţi, acopereau un întreg perete. „Doamne, câte minuni or fi scrise în ele!!! – îmi spuneam de fiecare dată. Din uimirea mea am fost scos de vorbele doamnei învăţătoare, care se apropiase de mine, pe nevăzute, fără s-o simt, cu un coşuleţ de răchită în mâini:
– Uite ce mere frumoase! Hai, serveşte-te!
Mă înroşisem până-n vârful urechilor. Am luat din coşuleţ un măr, la întâmplare, pe care l-am ţinut în mână, nu îndrăzneam să muşc, de faţă cu ea, din el.
N-am putut să-i spun decât un firav „mulţumesc”, pe care nici nu cred că l-a auzit.
Peste câteva clipe a apărut şi profesorul Atanasiu. S-a uitat la mine o clipă şi mi-a zâmbit, apoi s-a apropiat de bibliotecă şi a scos de acolo o carte groasă, cu copertă cartonată, pe care mi-a întins-o. Pe copertă, cu litere de-o şchioapă, scria: „Din marile legende ale lumii”. Buzele mi se mişcau, citind acel titlu, fără să scoată un sunet.
– Milian, mi-a plăcut cum ai citit azi poezia! mi-a spus profesorul şi degetele lui mi-au atins uşor umărul.
Am fost surprins, îmi spunea Milian şi nu Milion! Nu înţelegeam prea bine ce vroia de la mine.
– După ce-o citeşti, vii să-ţi dau alta, bine?
– Am să vin! spun repezit. Doamne, ce bucurie aveam în suflet!
– Bine! Acum du-te acasă că-i fi îngheţat!… Am văzut ce era în şcoală…
Cred că până acasă am zburat. Nu-mi era foame şi nici frig, abia aşteptam să mă apuc de citit. Ce legende, ce poveşti frumoase am citit acolo!
Săptămânile, lunile şi anii care au urmat, m-au făcut stăpân peste biblioteca domnului profesor Atanasiu OROS. Ce cărţi minunate am putut să citesc! Ce om minunat mi le-a pus în mâini!
Acum, după zeci de ani, când sufletul lui se află printre îngeri, citindu-i poeziile, parcă-l văd înaintea ochilor spunându-mi: „Milion, dacă ai….”
Închid ochii şi pentru mine devine adevăratul stejar de la Cristur… ori mai bine de la Someş Uileac…
STEJARUL DE LA CRISTUR
de Atanasiu OROS
Nu poate lemnul tău să spună
Din şirul anilor ce-i numeri
Câte viforniţe cumplite
Tu le-ai purtat tăcut pe umeri.
Scheletul tău de ramuri negre
Încremenit pe cerul serii
E simbolul acelor vremuri,
A sărăciei şi durerii.
Dac-ai putea doini şi azi
Ca-n vremurile tale bune,
Câte-oi putea, bătrâne prieten,
Din frunze şi din ramuri spune.
Tu ai văzut haiduci în cete
Porniţi să bată mişelia
Şi adăpost le-ai dat în noapte
În vremi când se pornea urgia
Tu le-ai rămas amic statornic
În vremi de luptă şi de jale
Şi reveneau şi-n vremi mai bune
Sub poala măreţiei tale.
În arşiţa de-amiezi de vară
Ai şters sudoarea de pe frunte
Femeilor cu prunci în braţe
Moşnegilor cu bărbi cărunte
Ai adormit copii la sânuri
Din ramul tău făcând o strună
Şi veşnic ai păstrat în taină
Fiorul dragostei sub lună
Şi ai simţit curgând în vine
Puterea gliilor străbune
Visând mereu la vremi mai bune.
Şi când sub cer de auroră
Măreaţa se arăta,
Desfigurat de suferinţe,
Ai adormit, Măria Ta!
***
Azi stai încremenit pe culme
Împovărat de ani şi vreme
Prin ramurile tale moarte
Doar vântul în amurg mai geme
Şi nu mai poţi ca-n vremi trecute
În largul zării să priveşti
Privelişti mândre sălăjene
Măreţe câmpuri româneşti.
Agricultori de vârste multe
Când vin din ţarini, rând pe rând,
Trec în amurg pe lângă tine
Înduioşaţi de-acelaşi gând:
– De-ai şti ce viaţă clocoteşte
În zările de împrejur,
Tu ai renaşte ca-n poveste,
Stejarule de la Cristur!

 

autor Milian Oros

Un om nou în Dublin

1. Un om nou în Dublin

Pe Thomas Street colț cu Meath Street este o tonetă de ziare. Mult timp acolo a lucrat o femeie în vârstă, care mi-a și inspirat tema pentru o poezie. Într-o dimineață, toneta a rămas închisă. M-am gândit că poate vânzătoarea nu s-a simțit bine și a rămas acasă, dar nu a venit nici zilele următoare. Era o femeie micuță și slabă, tot timpul cu o țigară într-o mână și o cafea în cealaltă. Fața ridată trăda multele încercări prin care trecuse, posibil unele dintre ele depășite cu ajutorul alcoolului, după albastrul decolorat și oarecum tulbure al ochilor. La gândul că ar fi putut muri, m-am întristat puțin. Mă obișnuisem cu ea în colțul străzii.

Când am văzut, după câteva zile, toneta deschisă, am crezut că a revenit bătrâna vânzătoare de ziare, dar nu, era un bărbat. Nici măcar nu l-am luat în seamă. Nu era omul meu.

A doua zi m-a surprins atitudinea lui de om obligat să facă acel lucru, deși el avea altceva mai bun de făcut. Să bea, de exemplu sau să doarmă, după o crâncenă beție. Enervat de aerul lui sictirit, l-am privit mai atent. Omul era în mod evident alcoolic. Buhăit, două rânduri de cearcăne umflate sub ochii tulburi, arătau modul de viață pe care îl ducea. La o privire în profunzime am descoperit că semăna cu bătrâna. Nu cu mult mai înalt, capul mic, pomeții proeminenți, ușor spre exterior și aerul, pe care îl dă moștenirea genetică, îmi confirmau bănuiala. Dintr-odată individul a devenit interesant. Îl priveam în fiecare dimineață cum se comportă și îmi plăcea să îmi imaginez viața lui. Nu puteam ști când a devenit alcoolic, pentru că mulți o făceau pe la 16 ani, când renunțau la școală și intrau pe ajutor social. Deveneau ceea ce se cheamă ”scumbag”, deși toți aveau locuințe sociale, plătite de stat, desigur, iar cu cei aproximativ 300 de euro pe săptămână își permiteau să se facă zilnic criță.

Omul meu (devenise între timp) nu părea să fie unul dintre aceștia. Nu știu de ce lăsa impresia că nu fusese întotdeauna un ratat. Ceva din viața lui îl ajutase să devină. Probabil că, înainte să fie obligat să-i țină tonetei cu ziare de urât, dormea până la prânz, după care se întâlnea cu prietenii, alți ratați ca și el, se apucau de băut și de stat la povești.

Să fi avut vreo 45 de ani. Bătrâna lui mamă s-o fi săturat să-l vadă cum trăiește degeaba și probabil că a dus multă muncă de lămurire cu el până să-l determine să accepte job-ul de la ziare. Nu știu ce argumente o fi folosit, dar important este că a reușit. Pentru el a fost tare greu să accepte un program impus și atât de matinal, dar mai greu cred că i-a fost să suporte ironiile prietenilor de pahar. Au și ratații ăștia orgoliul lor.

Acum părea să se fi împăcat cu ideea. Poate că a înțeles sau și-a amintit avantajele unei vieți organizate. De unde, în primele zile, stătea la câțiva pași depărtare de tonetă și se uita preocupat în josul sau în susul străzii, de parcă ar fi așteptat pe cineva anume și nu clienți pentru ziare, acum îl văd preocupându-se de marfa ce-o are spre vânzare, aranjând-o și chiar mai aruncându-și câte un ochi pe vreun ziar. De vreo două zile îl văd îmbrăcat mai îngrijit, pungile de sub ochi i-au dispărut, poate speriate de apariția unei elegante perechi de ochelari, accesoriu care nu pare să facă notă discordantă cu înfățișarea vânzătorului de ziare.

Mai în jos, pe Thomas Street, este o biserică unde, de două-trei ori pe săptămână, fosta vânzătoare de ziare așteaptă să înceapă slujba de dimineață.

Seara, după terminarea serviciului, vânzătorul de ziare pleacă însoțit de o tânără și elegantă doamnă la plimbare spre Trinity Colege.

Asta este ceea ce văd eu că se întâmplă la toneta de ziare de pe Thomas Street colț cu Meath Street. Realitatea poate că este alta.

 

 

autor Viorel Ploeșteanu

Omul de dincolo

 

OMUL DE DINCOLO

(Nuvelă)

«De ce vă grăbiţi… de ce vă grăbiţi voi, oamenii, să spuneţi imediat despre un lucru că e nebunesc sau înţelept, bun sau rău?! Ce rost au toate astea?»

(Goethe)

            «Vântul suflă încotro vrea, şi-i auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge…» 

(Evanghelia după Ioan)

 

 

 

1.

Pentru un moment avu acea senzație ciudată că toate acestea nu i se îmtâmplă lui, ci altcuiva, unui  om pe care el nici măcar nu îl cunoaște. Nicidecum omul acela nu putea fi el – Dunca Pătru a Todoarei de sub deal sau Dunca Dumitru, cum îl obligau ei să se numească, nu știa de ce,. Aștepta să se trezească din acest  coșmar, dar vocea gravă a maiorului de miliție îi spulberă orice speranță:

–   Și dumneata susții în continuare că nu ești Dunca Dumitru?…

–        Ba Dunca mi-s, da’ nu Dumitru ci Pătru! Dunca Pătru a Todoarei de sub deal.

–        Și atunci cum îți explici că vecinii tăi spun că ești Dunca Dumitru?

–        Oamenii cu care m-am întâlnit pe uliță? întrebă mirat.

–        Da, ei, dădu din cap maiorul.

–        Nu-s vecinii mei, nu i-am văzut niciodată…

–        Dar te-ai născut și locuiești în Vârfuri, nu?

–        Da, în satul Vârfuri.

–        Și ăia cu care te-ai întâlnit pe stradă nu-s vecinii tăi?

–        Nu.

–        Și nici tu nu ești Dunca Dumitru?

–        Nu, sunt Dunca Pătru.

–        Dar soția ta Dunca Anișoara te recunoaște că ești soțul ei, Dunca Dumitru pe care ea

l-a crezut mort?

–        Aia nu-i muierea me’! spuse hotărât. Pe muierea me’ o cheamă Mărie, fata

morarului Ștef de pe vale, ș-apoi eu nu am murit, e drept că am fost dincolo, da’ de murit nu am murit.

–        A-a-a, deci recunoști că ai trecut dincolo?

–        Da, am trecut.

–        Și cum e dincolo?

–        E tare bine.

–        Și cum e binele ăsta? Explică-mi și mie!

–        E așa o liniște, o simți în suflet, nu te apasă nici o grijă, uiți de toate câte ai pătimit pe

aici pe la noi.

–         Mda, își trecu mâna peste frunte maiorul, și zici că la noi e greu, te apasă grijile,

pătimești?…

–        Păi așe-i viața dom’ șef.

–        Și de ce aia mă-ti nu ai rămas dincolo, dacă-i așa de bine!? trânti cu pumnul în birou

maiorul.

Pătru Dunca nu se sperie deloc, cum se aștepta maiorul, se uită drept în ochii acestuia, strânse din umeri și spuse cu voce liniștită:

–        Păi, bag sama încă nu mi-o sosit sorocu’, ș-apoi io am fo’ dincolo în ospeție.

–        I-auzi! La cine?

–        La sergentul Eusebiu.

–        Eusebiu și mai cum? se pregăti să noteze maiorul.

–        Nistor Eusebiu, dar noi îi spuneam sergentul Eusebiu.

–        Care voi?

–        Noi, cei dân pluton, răspunse calm Dunca Pătru.

–        Aha, zâmbi maiorul, ați făcut armata împreună, după care Eusebiu a trecut dincolo și

acum te-a chemat pe la el, așa e, nu? se bucură maiorul, de parcă ar fi descoperit o mare taină.

–        Nu am făcut armata că începu’ războiul ș-acolo ne-am împretenit.

–        Așa-a-a, deci ai făcut războiul?

–        Da, am fo’ și rănit, își duse mâna la umărul stâng.

În loc să-l enerveze, răspunsurile lui Pătru, parcă îl calmau pe maior. Anchetase sute de

infractori: hoți, criminali, excroci care se țineau tare în timpul anchetei, dar de această dată i se păru că are în față un om care nu minte, adică în sensul că nu cunoaște alt adevăr în afara celui pe care-l spune cu toate că adevărul lui era ireal. Aproape că îi păruse rău că îl înjurase adineauri.

–        Dar dumneata ști în ce an suntem? îl întrebă calm maiorul trecând înapoi la apelativul

«dumneata».

–        Apăi cum să nu știu Doamne iartă-mă! se miră Pătru. Suntem în una mie nouă sute

douăzeci.

–        Deci dumneata ai luptat în primul război mondial, șopti maiorul apăsând butonul

soneriei.

Imediat apăruse un plutonier subțirel, maiorul făcu semn cu capul spre Pătru.

–        Hai băiete, pune mâinile la spate! îi spuse plutonierul, conducându-l spre arest.

2.

–        Tu Anișoară, eu nu mai pot răbda, nu pot și gata! îi spuse Dumitru Dunca soției, într-o

duminică după amiază.

–         Alții o duc mai rău decât noi, mult mai rău și nu se plâng, nu-l mânia pe Dumnezeu

Mitrule, nu-l mânia, că și azi la biserică părintele a citit că nu trebuie să cârtim împotriva lui Dumnezeu și să ne mulțumim cu ce avem.

–        De parcă eu împotriva lui Dumnezeu cârtesc, tu Anișoară? Eu nu am nimic cu

Dumnezeu, că eu am ce am cu cei ce ne sug sângele și nu ne lasă să ne bucurăm de sudoarea frunții noastre, cu ăștia aș avea eu o socoteală, cu tovarășii de la partid care ne iau totul, ’tui partidul mamii lor!…

–        Ferește-te de asemenea vorbe Mitrule, că Dumnezeu Sfântul te-ar ierta dacă ai cârtii

împotriva lui, dar îștia nu te iartă, nu te iartă Mitrule, spuse îngijorată femeia.

Cunoscându-i firea neastâmpărată își făcea griji pentru el, că Mitru era gata să se aprindă din te miri ce și apoi tare îi mai plăcea să spună bancuri cu Ceaușescu și să facă glume pe seama partidului.

«Tu nu ai să mori acasă Mitrule!…», îi spuse odată directorul Nănășan, când Dumitru văzându-l peacesta rezemat de poarta școlii și discutând ceva cu părintele care stătea rezemat de poarta parohiei, se opri în fața răstignirii din lemn ce se afla între școală și parohie, își făcu semnul crucii și spuse cu voce tare:

«Iar te-au pus Doamne între doi tâlhari…», părintele râse cu mare poftă, era șugubăț și el, dar directorului nu-i picase bine.

«Și cam unde credeți că ’oi muri?», îl întărâtă și mai tare Dumitru.

«La pușcărie, unde-i locul celor ca tine.», spuse directorul întorcându-i spatele.

În ultimul timp Dumitru se mai potolise, de când se împrietenise cu frații Ion și Vasile Toaderaș și cu Grigore Pupăză, pe la bufet nu mai călca. Aceștia erau pocăiți și încercau să-l ducă și pe el pe calea Domnului, dar îi băgară în cap să fugă cu ei în America. De fuga aceasta în America, Anișoara  se temea mai rău decât de faptul că ar putea fi arestat pentru că nu știe să-și țină gura.

–        Tu crezi, Mitrule, că în America cresc colaci pe garduri și te așteaptă pe tine să-i

culegi? îi spuse necăjită Anișoara.

–        Eu nu vreau să culeg colacii nimănuia, vreau doar să mă bucur de munca mea, vreau ca

tot ce-i al meu să fie al meu.

–        Și acum tot ce avem al cui e Mitrule, nu e al tău, al nostru?…

–        Da, e al nostru tot, și vițeii din grajd sunt tot ai noștri, tu Anișoară?

–        Da’ a cui să fie, Doamne iartă-mă?

–        Ei dacă-s ai noștri, atunci mă duc să tai unul.

–        Potolește-te Mitrule, că o să dăm de bucluc, vrei să te închidă ca pe Ilie din Valea

morii?

–        Da’ de ce să mă închidă, că tu zici că vițeii-s ai noștri?…

–        Mitrule, Mitrule… că bine ți-a spus directorul Nănășan că nu ai să mori acasă, oftă

Femeia.

A doua zi Dumitru plecă cu trenul la Bozovici, împreună cu frații Toaderaș și cu Grigore Pupăză să lucreze la pădure, a mai fost cu ei la butin și a câștigat bine, dar de data asta Anișoara tare ar fi vrut ca el să rămână acasă.

3.

Pătru Dunca privi mirat în jur, totul i se părea schimbat, peste tot au răsărit cruci noi din fier, altele din piatră albă și neagră, lucitoare și netede de parcă îți venea să le mângâi cu mâna. Mormintele, unele acoperite cu pietre mari, erau îngrădite cu gărdulețe de fier, altele cu lanțuri, cu vaze din piatră cu flori în ele, cu candele aprinse și cu tot felul de statuete. Potecile dintre morminte parcă erau mai largi și pietruite, cu bănci pe alocuri, pe care te puteai odihni la nevoie.  Nici în cimitirele de la oraș nu văzuse atâta frumusețe, dacă nu ar fi știut că se află în cimitirul din Vârfuri ar fi băgat mâna în foc că se află într-unul din cimitirile pompoase ale marilor orașe.

Însă mai mare îi fu mirarea când ajunse în vârful dealului din cimitir, unde își lăsase caii legați de crengile părului pădureț. Veniseră împreună cu Eusebiu călare, fără șei, el  încălecă iapa, iar sergentului îi dăduse armăsarul sur. Secularul păr pădureț, numit Părul Spânzuraților, era renumit prin poveștile cu strigoi, bosorcăi și lumânări ce dansează noaptea în jurul lui. Poveștile se datorau în mare parte faptului că de crengile lui se spânzuraseră Axenia, porcărița satului, când rămase grea cu sluga popii, jidovul Wolf când îl prădaseră hoții și Alexa, feciorul birăului. Se vorbea că l-ar fi spânzurat niște hoți de cai din pusta ungurească cu care s-a înhăitat. Ei bine, părul lipsea, cât despre cai ce să mai vorbim?…

«S-or fi întors singuri acasă», gândi Pătru, dar ceea ce îl necăjea mai tare era: «unde dispăruse Părul Spânzuraților?».

–        Ce minune o fi și asta? șopti nedumerit, nebănuind că acolo jos în sat, unde oamenii

petreceau  la nunta sa, îl așteaptau minuni mai mari decât dispariția Părului Spânzuraților, deși după întâlnirea cu sergentul Eusebiu, ce l-ar mai fi putut mira?…

Deodată simți o sete chinuitoare, de parcă înghițise cărbuni aprinși, își trase pălăria pe ochi și începu să coboare prin Livada Ungurului ținând un pic stânga, să ajungă la fântâna de sub călină. Fântâna de sub călina roșie, – astfel o numeau cei din Vârfuri. Mai înainte o numeau fântâna de sub piatră, deoarece era acoperită cu o lespede mare.

Fântâna, la fel ca și Părul Spânzuraților își avea legenda ei, cum de altfel, aici în Vârfuri, avea propria-i legendă aproape orice lucru rămas de pe timpul strămoșilor. Dunca Pătru știa mai bine ca oricine legenda fântânii, deoarece moșul său Dunca Ștefan era eroul principal al acestei legende. În Vârfuri, pe vremuri nu erau fântâni și oamenii erau nevoiți să coboare, cu căruțele încărcate cu butoaie, după apă până laTisa. Într-onoapte, bunicului său îi apăru în vis haiducul Olexa Dovbuș, care îi spuse că sub lespedea din Livada Ungurului se află ascunsă o comoară. Crezând că este vorba de bijuteriile familiei Iablonovski, – comoară  pe care mulți o căutaseră fără nici un rezultat, tânărul și credinciosul Ștefan îi povesti visul său parohului, care sfătuindu-se cu oamenii din sat, au hotărât să sape sub lespede de sub care țâșni apa. O adevărată comoară pentru cei din Vârfuri. Dar ovreul Wolf cumpără Livada Ungurului o împrejmuii cu gard pretinzând de lafiecare om care lua apă de acolo să lucreze în ficare an două zile pe moșia sa, dar nu trecu multă vreme și pe Wolf îl călcară hoții, arzându-i casa și toate acareturile. De durere și spaimă bietul ovreu se spânzură.

4.

–        Tovarășe plutonier, dumneata l-ai cunoscut bine pe Dunca Dumitru? întrebă maiorul

Vișovan, aprinzându-și țigara.

–        Foarte bine, tovarășe maior, doar sunt de șapte ani șef de post în Vârfuri, îi cunosc pe

toți, de la cei mai mici până la cei mai  bătrâni, localitatea nu e așa mare, răspunse plutonierul Timiș.

–        Și acest Dunca Pătru, e una și aceeași persoană cu Dunca Dumitru?

–        Fără nici o îndoială, am jucat de câteva ori fotbal împreună, ba am fost și la nunta

lui, nu puteam să-l refuz deoarece în fiecare toamnă ne aducea lemne pentru postul de miliție, le tăia, le crăpa, le stivuia, – un băiat deosebit.

–        Nu a avut niciodată probleme cu legea? se interesă maiorul.

–        O singură dată a fost cercetat, fiind suspect de furtul unui fierăstrău mecanic  marca

«Retezat», de la sectorul forestier Măgura.

–        Сând s-a întâmplat, în ce an?

–        Acum trei ani, în optzeci și trei, țin minte că ieșise la pensie fostul șef de sector și

venise în locul lui inginerul Moldovan.

Maiorul notă informația într-un carnețel cu coperți negre, după care spuse:

–        Asta înseamnă că amprentele lui se află în baza noastră de date.

–        Mai mult ca sigur, consimți plutonierul.

–        Aș vrea să vorbesc cu soția lui și cu cei doi martori, cu care s-a întâlnit pe uliță, poți să-i

chemi la post?

–        I-am și chemat, tovarășe maior, când ați sunat că veniți în Vârfuri, am și trimis după ei,

eram sigur că vreți să vorbiți cu ei. Cei doi au și venit, trebuie să apară și Anișoara Dunca. Unul e văr de-al doilea cu Dumitru Dunca, tot Dunca se numește – Vasile Dunca, iar celălalt, Ilie Bursuc e omul nostru, îi urmărește pe Martorii lui Iehova și ne informează unde se adună. El m-a anunțat că a apărut Dumitru.

* * *

–  El e tovarășe maior, se poate să nu-l cunosc pe Mitru?! Păi am copilărit împreună. Voia să fugă din țară să scape de armată. Noi îl credeam mort, înecat în Dunăre, iar el… crede că scapă prefăcându-se nebun. Am mai văzut noi de alde îștia, spuse agitându-și mâinile Ilie Bursuc, încercând să dea de înțeles maiorului că nu îi sunt străine astfel de probleme

.

–        Care noi? întrebă ironic maiorul. Nu îi plăcu acest omuleț cu capul mic și ochi

bulbucați ca de broscoi.

–        Păi, tovarășul plutonier, dumneavoastră, eu… că știți și eu…

–        Bine, bine tovarășe Bursuc, poți pleca – nu mai am nevoie de dumneata, îl întrerupse

maiorul.

–        Păi, și declarația, nu trebuie să scriu o declarație că l-am văzut și am anunțat organele

de miliție?

–        Dacă va fi nevoie te vom chema, spuse maiorul ridicându-se de la birou.

–        Să mă chemați tovarășe maior, să mă chemați, că eu ajut organele, poate să vă spună

și tovarășul plutonier, spuse dezamăgit că nu i se ia declarația.

* * *

Vasile Dunca stătea speriat în fața maiorului mototolind în mâini un fes negru. Сe vină avea el, că Mitru încerca să fugă din țară, că murise sau nu murise?… Pe el să-l lase în pace. Armata o făcuse, de furat nu furase în viața lui, de vorbit nu vorbise de rău pe nimeni, ce au cu el? Mitru îi e doar văr de-al doilea, bunicii lor erau frați, dar ei nici măcar nu au feciorit împreună, când Mitru începu să umble la fete, el era însurat demult. Nici nu prea se vizitau, deoarace stăteau departe unul de celălalt. Mai bine și-ar fi rupt un picior alaltăieri dimineață, decât să iasă pe uliță și să-l întâlnescă pe Mitru și pe Ilie Bursuc, că acesta a fugit una-două la miliție, futu-i mama lui de nimuric!

–        Ești sigur că omul cu care te-ai întâlnit alaltăieri dimineață este vărul dumitale Dumitru

Dunca? întrebă cu voce liniștită maiorul Vișovan, ghicind parcă spaima lui Vasile.

–        Nu suntem veri dulci, bunicii noștri au fost frați gemeni, parcă se dezvinovățea în fața

maiorului.

–        Dar dumneta îl cunoști bine pe Dunca Dumitru?

–        La fel ca toți ceilalți oameni din Vârfuri, nu suntem nici prieteni, nici dușmani, că stăm

departe unul de celălalt.

–        Dar omul pe care l-ai întâlnit pe uliță este Dunca Dumitru?

–        Da, numai că… ezită Dunca Vasile.

–        Numai că?… repetă maiorul.

–        Parcă nu era Mitru. Mergea speriat privind în jur  de parcă nu mai văzuse în viața lui

satul și apoi era îmbrăcat în port de sărbătoare, dar așa cojoc la noi nu se mai poartă de mult, nu știu să mai aibă cineva în sat, de unde l-o fi luat nu știu.

–        Ați vorbit cu el, v-a spus ceva?

–        Apăi, eu i-am dat «Bună dimineața!», iar Bursuc îl luă peste picior, că vine de la

mândre și acasă are muire, dar el s-

a dus de parcă nici nu ne-a văzut.

* * *

–        Ordinul de chemare a venit la două săptămâni după ce Mitru plecase la Bozovici cu

frații Toderaș și cu Grigoare Pupăză, răspundea liniștită la întrebările maiorului, Dunca Anișoara.

Cu fața palidă și ochii triști, îmbrăcată în negru, avea o frumusețe profundă, misterioasă. «E doar o copilă», gândi maiorul.

–        Ți-a vorbit vreodată că nu vrea să facă armata?

–        Nu, nu mi-a spus niciodata așa ceva, numai că-i mai venise odată ordinul și nu s-a

prezentat,  acum doi ani în optzeci și patru, de abia ne-am luat. Mie mi-a spus că a făcut cerere de amânare, dar pe urmă am aflat că nici măcar nu s-a prezentat.

–        Câți ani ai dumneata? întrebă blând maiorul.

–        Anul acesta împlinesc nouăsprezece, zâmbi trist femeia.

–        Am fost orfană de ambii părinți,  m-a crescut o mătușă, continuă femeia, văzând că

maiorul tace. El la fel nu mai avea pe nimeni, maică-sa murise cu trei ani înainte de a ne lua, iar pe taică-său  nici nu-l ținea minte, poate i-a fost frică să mă lase singură și să plece în armată, deși pleacă la butin, unde stă câte trei-patru luni, «mai repede veneai din armată», îi spuneam.

–        Dar când a plecat ultima dată nu ți-a spus că are de gând să fugă din țară?

–        A plecat anul trecut, imediat după Paște – lunea, după Duminica Tomii, iar de Rusalii

îmi trimise bani și carte în care scria că vrea să treacă Dunărea, să fugă  în America la fratele lui Pupăză, numai că odată cu cartea veni și vestea că s-a înecat în Dunăre. Pupăză Grigoare împreună cu Toaderaș Ion reușiseră să treacă, Toderaș Ștefan a fost prins, iar Mitru s-a înecat, nu s-a lăsat prins de grăniceri. Ștefan Toaderaș a stat șase luni în pușcărie și a scăpat, iar Mitru… ce să cred acum, e omul meu, nu-i el?… Nu mă cunoaște, întreabă de nuntași… de Mărie… dacă s-or întors caii?… De parcă nu ar fi el, ci altcineva în corpul lui, dar de nu-i el cum de o știut să vină acasă, și de ce și-a înstruțat pălăria ca la nuntă, și cojocul de unde l-o luat?…

–        Nu l-ai întrebat?

–  Păi nici nu am avut timp că a venit șeful de post și l-a luat cu el, spuse femeia ștergându-și lacrima cu colțul baticului.

–        Dar spune-mi te rog, dacă soțul dumitale avea vreun semn din naștere, sau dacă a fost

operat de ceva, avea vreo cicatrice, sau tatuaj?

–        Semne din naștere după câte știu eu n-a avut, și nici operat n-a fost, dar are o cicatrice

pe piciorul stâng, s-a tăiat cu toporul rău de tot, până la os. A avut șapte copci.

–        Îți mulțumesc, poți să pleci, dacă va mai fi nevoie te vom chema, spuse ridicându-se

maiorul.

Anișoara se îndreptă spre ușă, dar deodată se întoarse spre maior și îl întrebă cu glas rugător:

–        Vă rog să-mi spuneți ce se va întâmpla cu el?

–        Nu știu, răspunse sincer maiorul.

–        Este în arest?

–        Nu, e la spital, dar deocamdată nu îl poate vizita nimeni.

Femeia ieși fără să mai spună ceva.

5.

– Ț-ț-ț-s-s-st! duse degetul la buze ochelaristul, tuns periuță, cu un veston militar îmbrăcat peste bluza de pijama și apropiindu-se de patul lui Dunca Pătru îi șopti la ureche:

– Dumneta poți să ții un secret?

Dunca îl privi mirat și dădu afirmativ din cap.

–        Atunci în douăzeci și șapte, eu l-am ucis pe regele Ferdinand, chi-hi-hi-hi!…  chițăii ca

un șoricel, arătându-și dinții mărunți. Toată lumea credea că a murit de cancer la mațe, dar nu a fost așa, chi-hi-hi-hi… Singurul Ionel Brătianu s-a prins care-i șpilu, dar eu repede și pe el, chi-hi-hi-hi!..

Dunca Pătru îl fixă cu privirea, neînțelegând o iotă din ceea ce spunea. Nu auzise să fi murit regele Ferdinand, și apoi ei erau în anul douăzeci, iar ochelaristul vorbește de douăzeci și șapte… Aproape nici nu se miră de vorbele acestuia. Probabil există o limită a puterii de uimire pe care dacă o depășești, nu te mai poate surprinde nimic, iar Dunca Pătru prin câte a trecut în ultimele zile, depășise demult acea limită a puterii de uimire.

–        Imediat după întâlnirea cu Nicolae Titulescu i-am făcut felul și lui Ionel, la fel ca și

Regelui Ferdinand, cu tinctură de cucută, chi-hi-hi-hi!… Toți au crezut că a murit de răceală, niște proști, chi-hi-hi-hi!…

Dunca continua să-l privească în tăcere pe ochelarist, ceva din fixitatea ochilor lui îl făcea să semene cu un sihastru. După baia făcută, în prezența asistentului și mâncarea primită, dar mai ales după somnul în așternutul moale se simțea ușor. Un sentiment de nepăsare, neobișnuit și îmbătător, se strecură în sufletul său și nu voia să îl părăsească.

–        Elena Văcărescu nu îl iubea pe Ferdinand, mă iubea pe mine, era moartă după

mine, numai că nu avea ce face, că na, regele e rege! Dar să fi văzut măi frate ce versuri îmi scria…

«Te voi iubi întotdeauna. Din ceasu-acesta care-mi scapă

Și până-n viitor când timpul, nepăsător, victorios,

Își va goli clepsidra toată, la cea din urmă a mea etapă,

În inima îmi va rămâne amorul nostru luminos…»

– recită ca un actor dramatic ochelaristul.  De aceea l-am și chi-hi-hi-hi… pe Ferdinand. Și ce dacă era rege?…

Dunca Pătru nu scotea nici un cuvânt. Pentru el cuvintele nu mai aveau nici o valoare, erau ca apa de ploaie.

–        Iar acesta de acuma, Carol al II-lea, e mai curvar ca ta-su, Chi-hi-hi-hi!… continua

ochelaristul. Cu ăsta am fost și la Crucea de piatră. Îi plăcea să i-o tragă lui Lulu, dar asta înainte de  a se cupla cu Elena, numai să nu te scapi cumva în fața lui Maniu că o încurcă bietul Carol, Maniu îl bate cu cureaua de la pantaloni – na, na, na!… Chi-hi-hi-hi!.. Carol plânge și se jură că nu o mai vrea pe Vulpescu, iar Maniu îl crede… Chi-hi-hi-hi… Dar să vezi cum va zbura Maniu de la guvernare, și regina-mamă va zbura…           Atunci o să vedem pe cine mai bate Maniu?… Chi-hi-hi-hi!…

* * *

Profesorul doctor Aurel Munteanu, șeful secției de psihiatrie, îl repartizase pe Dunca Pătru în același salon cu Sârbu Ștefan, fost profesor de istorie – un pacient foarte interesant pentru el care se ocupa de cercetarea dedublării falsei personalităţi. Ștefan Sârbu, Cavalerul Istoriei, cum îl numeu ceilalți pacienți, chiar și asistenții, reprezenta pentru doctor cel mai important caz fiindcă nega existenţa propriei personalităţi, înlocuind-o cu una absolut nouă plăsmuită de el, pe care o trăia din plin în timpul dictaturii carliste.

«Unul tocmai luptase în Primul Râzboi Mondial, celălalt face ordine prin istorie, după bunul său plac,asasinând câte un rege sau ministru, astfel s-ar putea să se înțeleagă bine amândoi», zâmbi profesorul, care într-un fel își invidia pacienții, adeseori povestea despre ei  prietenilor săi:

«Cei mai fericiți dintre toți oameni sunt cei asemenea pacienților mei, deoarece nu știu ce înseamnă mustrararea de conștiință, nu-i chinuie teama zilei de mâine și nici nu se lasă seduși de speranța într-o bunăstare viitoare. Ei doar își trăiesc clipa, pe care și-o aleg ei să trăiască, și o trăiesc într-o absență totală a nefericirii».

* * *

–         Nu vreau să mai stau cu el, nu vreau să mai stau cu el, nu vreau, nu vreu, nu vreau!…

tropăia ca un copil în jurul doctorului Munteanu Sârbu Ștefan arătând cu degetul spre patul lui Dunca Pătru.

–        Liniștește-te, așa, hai să ne așezăm pe pat și îmi vei povesti ce s-a întâmplat, încerca să-

l liniștească doctorul.

–         Nu vreau să mai stau cu el, nu vreau, nu vreau!…

–        Pentru că?…

–        Pentru că tace tot timpul, nu vrea să ne jucăm de-a vați ascunselea și îi spune lui Maniu

tot ce află de la mine.

Dunca Pătru se uita ba la doctor ba la ochelarist și nu știa ce să spună. Doctorul îi făcuse discret semn cu capul, ce însemna că totul e în regulă.

–        Acum Maniu iar o să-l bată pe Carol cu cureaua de la pantaloni – na, na, na!… Chi-hi-

hi-hi!.. Și numai din cauza lui, că nu știe să țină un secret.

–        Nu el ia spus lui Maniu, spuse doctorul și îi șopti ceva la ureche.

Sârbu Ștefan dădu din cap în semn că a înțeles cine e vinovat de bătaia pe care o va primi

Carol, deveni dintr-o dată foarte serios și apropiindu-se de patul lui Dunca Pătru, îi întinse acestuia mâna.

* * *

Dunca Pătru nu-și va face niciodată sânge rău din cauza vecinului său de salon. Va fi atât de calm – sau indiferent – încât va părea a fi mereu altcineva, o umbră ruptă de realitate sau irealitate. Cât timp vor sta împreună nu o să-i spună vreodată ceva, poate nici în sinea lui. Doar o singură dată, când Cavalerul Istoriei îi va povesti despre cearta iscată între el și Majestatea sa Regele Carol al II-lea și dând din mâini îi va răsturna castronul cu supa de roșii, va rosti un «N-n-oh» ce va suna ca un blestem în urechile lui Ștefan Sârbu, care de atunci va înceta să-i mai povestească întâmplări din culisele vieții familiei regale, iar a doua zi va povesti tuturor că Soldatul, așa îl numea pe Dunca Pătru, se întâlnește pe ascuns cu Iuliu Maniu și îi raportează tot ce mișcă.

6.

           

            Bineînțeles, amprentele lui Dunca Dumitru din baza de date ale miliției, nu corespundeau cu amprentele luate de la Dunca Pătru, care nu avea nici o cicatrice pe piciorul stâng, dar în schimb avea una lăsată de glonț pe umărul stâng. Maiorul Vișovan nici nu se aștepta la alt rezultat.

Era convins că Dunca pe care îl anchetase nu este una și aceeași persoană cu Dunca cel înecat în Dunăre, după spusele lui Toaderaș Ștefan, sau poate fugit peste hotare deoarece cadavrul nu a fost găsit.

«Atunci cine este omul acesta care își spune Dunca Pătru, seamănă izbitor cu Dunca Dumitru, nu cunoaște sau nu recunoaște pe nimeni, crede că a luptat în primul război și susține că ne aflăm în anul o mie nouă sute douăzeci?…»? îl rodea întrebarea pe maior.

Îl sună din nou pe profesorul Munteanu.

–        Până acum l-am crezut pe Ștefan Sârbu cel mai interesant caz întâlnit de-a lungul

carierei mele, dar iată că Dunca Pătru este un caz nemaiîntâlnit de mine și nici nu am citit vreodată despre un comportament asemănător, îi spuse doctorul pe terasa restaurantului «Zimbru», unde s-au întâlnit la o cafea.

–        Este bolnav psihic?

–        Dragul meu nu cred că un om care trăiește în anul o mie nouă sute optzeci și șase, dar

susține că se află în o mie nouă sute douăzeci poate fi sănătos?

–        Deci, e bolnav?

–        Numai că pacientul nostru nu prezintă nici o tulburare în cele cinci axe prin care se

evaluează un bolnav psihic: gândire, memorie, atenție, emoție și comportament.  Pare perfect sănătos din punct de vedere psihic.

–        Și atunci?…

–        Ei și atunci, asta este singura problemă: de ce ar susține cineva sănătos la minte că

trăiește cu șaizeci și șase de ani în urmă?

Maiorul tăcea.

–        Dar hai să nu tragem concluzii pripite, pacientul se află doar de patru zile la mine, iar o

tulburare psihică este diagnosticabilă de obicei în minim două săptămâni, în anumite cazuri chiar de la șase luni la un an.

–        Marea problemă a noastră celor de la miliție, este nu dacă Dunca Petru este bolnav sau

nu, ci cine este el și de ce toată lumea îl confundă cu Dunca Dumitru? Chiar și nevasta acestuia susține că este «omul ei».

–        Dragul meu, bine ai spus că aceasta este problema voastră pe care eu nu cred că sunt în

stare să o rezolv, spuse zâmbind profesorul Munteanu.

–        Aș vrea să mai stau de vorbă cu el, bineînțeles dacă se poate, spuse aproape șoptit

maiorul.

–        Se poate, dragul meu, se poate, vino când dorești, numai anunță-mă înainte ca să nu fiu

plecat.

–        Deocamdată vreau să mă întorc în Vârfuri, satul în care locuia Dunca Dumitru și în care

a apărut de niciunde la poarta acestuia Dunca Pătru. Vreau să dau de cap acestei povești aproape de necrezut.

–        Atunci nu îmi rămâne decât să îți doresc mult noroc, dragul meu, mult noroc! repetă

profesorul Munteanu.

 

7.

Recitind, poate pentru a zecea oară însemnările făcute în carnețelul cu coperți negre,

maiorul hotărî să afle cine este Măria, fata morarului Ștef de pe vale, dacă există sau a existat o asemenea persoană? Poate astfel va reuși să afle de ce Dunca Pătru a întrebat despre nuntași și cai? Poate găsind răspuns la aceste întrebări va putea să dezlege misterul acestui om pe care toți îl confundă cu Dunca Dumitru.

Porni spre Vărfuri fără să-l mai anunțe pe șeful de post și nici pe la postul de miliție nu mai trecu. Opri la marginea satului, unde un om în vârstă păștea două vaci. Îi spuse că este folclorist și îl întrebă dacă mai este moară pe vale.

–        Ehe nu mai e de mult, de când făcu Opriș moara la curent, da fărina nu-i la fel de

bună cum o fo’ ceia de la moara lui Ștef, dădu din mână a supărare bătrânul.

–        Dumneta l-ai cunoscut pe morarul Ștef?

–        Apăi cum Doamne iartă-mă să nu-l cunosc? se miră bătrânul.

–        Morarul avea o fată, nu?

–        Avea două fete ș-un fecior. Pălaga fata cea mare s-o măritat după un ungur din

satu’ vecin, apoi s-or mutat la Vireșmort, o murit demult săraca, Ștefan, feciorul o murit și el săracu, o fo’ holtei că ave’ nu știu ce hibă la plămâni, iar Măria săraca mai trăie’ ș-acu’ stă în vale la casa părintească. O pătimit și e’ săraca că i-o dispărut mirele-n noaptea nunții, strămoșul lui Dunca ăsta cu tămbălăul, de scrie-n gazetă despre el, iar e’ o născut după nuntă doi gemeni – pă Ilie și pă Pătru, o trecut prin mare rușine, că a rămas gre’ de fată, înainte de a-i blagoslovi popa cununia. Pătru o fo’ moșu’ lu’ Dumitru, ăsta cu tămbălăul. L-or spănzurat hortiștii în trizeci și nouă că s-o ridicat împotriva lor.

–        Dar pe mirele dispărut în noaptea nunții cum îl chema? întrebă maiorul oferindu-i

bătrânului o țigară.

–        Tot Pătru, Dunca Pătru, spuse bătrânul aprinzând țigarea, după ce îi rupse filtrul.

* * *

–        Apăi cum Doamne iartă-mă să nu bei un păhăruț de horincă? se miră bătrâna curățând

o ceapă pe care o puse pe farfuria de lemn lângă feliuțe subțiri de slănină și cârnaț afumat. Oi be’ și eu unu cu dum’ata.

Maiorul se conformă, bău ciocnind cu bătrâna și îi ură «La mulți ani!»

–        Apăi, mie la optșpatru de ani, nu prea îmi mai trebuie mulți ani, doar o bătrânețe

și moarte ușoare, pentru asta mă rog la Drăguțu’ de Dumnezeu, că tare mult am pătimit pe lumea aiasta, poate dincolo mi-a si mai bine, cine știe? Că amu ia pe ăștia mici îi învață la școală că Dumnezeu nu ieczistă, iar omu’ e născut din maimuță, Doamne iartă-mă, că or bolunzit cu toți de atâta carte.  Pe noi ne învăța la școală să ne rugăm la Dumnezeu și cum să-i respectăm pe cei bătrâni, iar acu’?…

Bătrâna îi aduse fotografii vechi de famile, unele făcute în fața morii, altele în spatele ei, ca să se vadă roata morii. Într-o fotografie îl zări pe Dunca Pătru, era îmbrăcat la fel cum îl aduse șeful de post, de ziceai că l-a luat din fotografie și l-a adus la sediul miliției. Pe spatele fotografiei cineva scrise cu cerneală violetă:

AMINTIRE DIN ANUL 1920

12 APRIL + ZIUA DOUA DE ÎNVIERE

VETERAN DUNCA PĂTRU

–        Atâta mi-o rămas după el: chipu lui, doi prunci și năcazurile, că am rămas de râsu’

lumii – nici nevastă, nici fată…

–        A murit? întrebă maiorul, speriindu-se de propria-i voce.

–        Dumnezeu Sfântu știe ce s-o întâmplat cu el?… Că o dispărut în noaptea nunții –

doușnouă spre trizeci april, era joi noapte’ spre vineri, o ieșit și dus o fo’…

–        Nu v-a spus unde merge?

–        La miezu’ nopții, când nunta era în toi, intrase un băiat, în haine militare, era sergent,

așe spuneau  oamenii, că eu nu mă pricep la grade. Pătru când l-a văzut, la început s-o speriat, și s-o albit ca varu’ ș-o început să tremure, pe urmă s-au îmbrățișat, s-au pupat ș-au băut la horincă de se minuna toată lumea, că pe Pătru nu-l știa nime’ de bețiv, da’ cu soldatu’ ăla o băut mult, apoi spre dimineață o ieșit să-l conducă. «Tu Mărie, aesta-i un pretin tare drag mie, l-oi condece până la marginea satului, că-i musai să margă, mă întorc mintenaș și apoi ți-oi povesti de el.», așe mi-o zis. Luase dân grajd doi cai. Caii s-au întors da’ dă el nu mai auzi nime’ veci!

Maiorul mai bău un pahar și ceru voie bătrânei să fumeze, aceasta îi aduse o farfurioară de lut.

–        Am ajuns de povestea lumii, unii ziceau că o fugit să scape de mine, că m-o lăsat gre’,

alții povesteau că l-o omorât  Găvrilă Gorgan pentru că umbla la muierea lui, alții că s-or dus împreună cu soldatul ăla să fure caii de la armată și i-au împușcat… cine știe ce s-a întâmplat de nu s-o mai întors Pătru?… Așe, mi-am crescut singură feciorii, apoi când să mă bucur de ei, că s-au însurat amândoi, pă Pătru l-au spânzurat hortiștii în trizeci și nouă, nici nu împlinise nou’șpe ani, iar pă Ilie l-au luat voluntar în patrușcinci rușii,  nu s-o mai întors nici ăla bietu’. Apoi nevasta lui Pătru s-a prăpădit și ea, și am rămas cu nepotu Dumitru, l-am crescut de mic, dar l-o ucis buștenii ’n butin în șapteșdoi, avea și el un copil, dar s-o prăpădit și ăla, anul trecut. Eu nu cred în vrăjitoare, da’ mi-o zâs baba Rozalia dân Codru’ Tătarului, că o îngropat cineva o lumânare în mormânt, ca să se stingă neamul Duncenilor, că și celălalt nepot mi se prăpădise, fiul lui Ilie de muri pe front, amu mi-o mai rămas un strănepot, Vasile…

8.

–        Nu eram, atât de amețit din cauza rănii. Glontele îmi trecuse  prin umăr, sângele poate

înghețase de n-o curs mult, că mare frig o fo’, da’ nu mâncasem de cinci zile nimic, ăla o fo’ tăt baiu’ numa’ sugeam cetină de brad, și pe urmă o scuipam. Așe m-o găsit sergentul Eusebiu și m-o târât în spate trei kilometri, poate și mai bine de trei, povestea Dunca Pătru ascultătorilor săi, – maiorului Vițovan și profesorului Munteanu. Apoi ne-am împretenit, – eram mai ceva ca frații. O țigare nu am fi fumat unu’ fără celălalt. El crescuse la oraș, la orfelinat, nu avea pe nimeni și ne-am vorbit că după război, dacă scăpăm cu viață, vine și se stabilește la noi în Vârfuri. Că așe-i în viață, – moartea îți cântă «Veșnica pomenire» la ureche, iar tu te gândești la ce ai să faci după război…, oftă Dunca.

–        Lui Eusebiu nu i-o fo’ dat să vadă sfârșitu’ războiului și să vină la noi în Vârfuri. A

murit în brațele mele mele, l-a lovit o schijă în cap. Știa că moare și m-o rugat să-i fac o cruce la marginea cimitirului din Vârfuri. «Dacă nu mi-o fost dat să trăiesc la voi, măcar o cruce să am, poate mi-o aprinde și mie cineva câte o lumânare de ziua morților, iar tu Pătrule, când te vei însura să vii la crucea me’ și să mă chemi la nuntă, nu cumva să nu vii!», asta mi-o spus și pe urmă și-o dat sufletul. Eu după ce m-am întors din război i-am pus cruce mare de stejar, da’ nu la marginea cimitirului ci în mijlocul lui și pe ea am scris:

«ÎN AMINTIREA SERGENTULUI NISTOR EUSEBIU + 1916»

Apoi înainte de nuntă, m-am dus la cruce să-l poftesc cum m-o rugat. M-am dus împreună cu Mnihai a lu’ Vasalie Moșului, cu care am umblat la poftit prin sat, după cum îi obiceiu’. Nu credeam nici un moment, că el poate veni la nuntă, că mortu-i mort! M-am dus doar așe ca sufletul lui să fie împăcat că nu l-am uitat. Da el…

–        A venit la nuntă? întrebase doctorul, mai mult ca să-l ajute pe Dunca care se oprise din

Povestit, poate temându-se că cei doi nu o să-l creadă.

–        Da, o venit!… O venit la miezul nopții, răsuflă ușurat Dunca Pătru. Îi era teamă de acest

moment, iar de acum înainte  era sigur că-i va fi ușor de povestit. Dar de fapt mult de povestit nu i-a mai rămas, doar că băuse împreună cu Eusebiu, două uiegi de horincă. Uiegi de literă, dar nu s-au îmbătat, iar dimineață, înainte de cântatul cocoșilor îl  conduse călare pe Eusebiu la cruce și acesta îl pofti să vadă cum e «dincolo», unde o stat doar câteva clipe. Dar când s-o întors nu a mai găsit nimic cunoscut lui. Asta e tot!

–        Și cum ai trecut dincolo? întrebă maiorul.

–        Apăi, așe deodată mi s-o părut că stau cu Eusebiu lângă cruce da’ în același timp mă

plimb cu el pe marginea unui râu, printr-o livadă atât de faină cu pomi plini de tăt felul de poame, iar păsările cântau atât de  mândru și deodată nu am mai fost lângă cruce numa’ pe marginea râului. Ș-apoi am simțit o așe liniște și pace în suflet, nu am mai simțit ceva la fel până atunci, poate doar când eram prunc mic și adormeam în brațele mamei.

9.

În aceeași noapte, spre dimineață, maiorul avu un vis foarte ciudat. Visa că îl visează pe Dunca Pătru. Și în visul din visul său era concomitent și în drum spre Vârfuri împreună cu acesta și lungit pe canapeaua din sufrageria sa. Se duceau la Măria fata Morarului Ștef de pe Vale, dar au ajuns în mijlocul cimitirului lângă o cruce mare de stejar pe care sta scris:

«ÎN AMINTIREA SERGENTULUI NISTOR EUSEBIU + 1916»

            Dunca Pătru, era îmbrăcat în costumul popular, exact cum îl aduse șeful de post, la fel ca în fotografia pe care i-o arătase bătrâna. Deodată acesta începu să pălească din ce în ce mai tare și să se dizolve în văzduh, lăsând în urmă un iz de busuioc.

* * *

Trebuia să ia cât mai repede,  o hotărâre.  Dar nu o putea lua de capul lui ci doar cu aprobarea comandantului. Era un caz paranormal, iar cazuri paranormale nu existau, o știa prea bine.

–        Dragul meu, îi spuse cu o zi înainte  profesorul Munteanu. Partidul nu ar accepta pentru

nimic în lume ca cineva să se întoarcă în țară, fie chiar și din rai sau din iad, fie și după șaizeci și șase de ani fără aprobarea lui.

–        Și atunci care va fi soarta acestui om?

–        Un biet bolnav psihic, ca atâția zeci sau poate sute de alți bolnavi.

–        Dar bine, sunteți de acord cu mine că acest om nu este bolnav psihic, avem mărturii și

dovezi în acest sens.

–        Sunt întru totul de acord, dragul meu.

–        Și atunci va trebuie să mă ajutați să demonstrez adevărul.

–  Nu, dragul meu, nu are nici un rost, crede-mă! Eu m-aș transforma din medic pacient iar tu în cel mai bun caz colegul meu de salon.

–        Și atunci?…

–        Lasă lucrurile să-și urmeze cursul firesc, zâmbi profesorul.

Nu, nu putea lăsa lucrurile așa, mai ales după visul pe care l-a avut. Se va duce la

comandant, trebuie să-l înțeleagă cineva, nu se poate ca un om să…

Îl întoarse de la ușă țârâitul telefonului.

–        A dispărut! se auzi în receptor vocea profeserolui Munteanu.

–        Cine? întrebă maiorul.

–        Cum cine, dragul meu? Dunca Pătru!

–        A fugit?

–        Nu, nu avea cum, ușa salonului era închisă pe dinafară.

–        Atunci cum, pe geam?

–        Nu, geamul are plasă de sârmă și gratii.

–        Atunci?

–        Pijamaua, papucii și halatul au rămas, de parcă s-ar fi evaporat.

Maiorul tăcea, iar profesorul continuă cu o veselie în glas, pe care nu o putea ascunde

–         I-au dispărut hainele în care era îmbrăcat când l-ai trimis la mine. Erau într-o magazie

închisă cu yală, la fel ușa nu a fost forțată.

* * *

Țârâitul telefonului îl întoarse a doua oară de la ușă.

–        Să trăiți! Șeful de post din localitatea Vârfuri vă deranjează.

–        Vă ascult tovarășe plutonier.

–        Nu este el tovarășe maior, e altcineva!

–        Nu vă înțeleg?

–        Omul pe care îl cercetați nu e Dunca Dumitru, iar Dunca Dumitru nu a murit!

–        De unde ști? se miră maiorul.

–        Tocmai primise Dunca Anișoara scrisoare din America, are și poze cu ceilalți doi, au

ajuns la fratele lui Pupăză.

Maiorului îi apăru pentru o clipă chipul palid și ochii triști ai femeii îmbrăcată în negru, de o frumusețe profundă, misterioasă. Puse receptorul în furcă, își aprinse o țigară și, pentru prima dată în ultima săptămână zâmbi mulțumit, poate chiar fericit.

 

Predeal

03 iunie 2012

 

 

autor Mihai Hafia Traista

Noapte la Praga

Pe Podul Carol se plimbau statui…

Noi beam un vin fiert ieftin la masa unei terase dintr-o piaţetă unde statuia unui rege oarecare (pentru turiştii care invadaseră oraşul) nu se hotărâse încă să coboare de pe soclu. Stătea acolo impozant şi cenuşiu în mantia sa, neînţelegând agitaţia din jur, privind cu ochi goi eternitatea rece.
Luminile oraşului în sărbătoare erau estompate de ceaţă şi noapte şi totul părea imaterial, vechile clădiri îşi pierdeau contururile şi deveneau parcă fluide, curgând unele în altele, iar pe o scenă improvizată, o formaţie cânta fals, cu un puternic accent slav, melodii care ne întorceau în timp – ale celor de la Boney M sau Beatles.
Dacă impasibilului rege toate acestea îi erau indiferente, statuile baroce ale sfinţilor erau atrase de spectacolul oraşului ca de un magnet invizibil. Astfel, una câte una, acestea depăşiră spaţiul claustrant al vechiului pod gotic unde timpul le încarcerase, pornind haihui pe străduţele pitoreşti ale vechiului centru.
Păşeau, cu tălpi de piatră, dintr-o lume trecută, eroică, dar sumbră, într-una nouă, strălucitoare şi veselă în sărbătoarea ei. Şi efemeră, atât de efemeră…
Un imens puzzle se compunea şi se descompunea sub ochii acestora, instantanee decupate parcă pătrundeau în inimile lor împietrite în sfinţenie, făcându-le să tresară de emoţia vieţii.
Prin ferestrele clădirilor se vedeau brazi împodobiţi, iar de la tonetele vânzătorilor stradali se răspândea în aer miros de turtă dulce. Un Ioan local, aruncat în apele întunecate ale Vltavei la porunca unui rege şi devenit apoi sfânt, o zări pe cerşetoarea blondă, cu figură tristă, care stătea zilnic la picioarele sale (poate şi pentru că oamenii credeau că el, sfântul, le poartă noroc). Ţinea de mână o fetiţă îmbrăcată într-un paltonaş roşu ponosit, care privea cu uimire o lebădă de gheaţă ale cărei aripi se topeau în vitrina unui restaurant. Făcu asupra lor semnul crucii şi merse mai departe pe străduţa pe care acum năvăleau, în iureş, întunecaţi războinici în armuri, pe cai, coborâţi din tablourile agăţate pe albii pereţi ai muzeelor.
Pe o altă străduţă, lângă un grup de asiatici însoţit de un ghid , domniţe şi cavaleri plecaţi de la Castel se mişcau graţios în pas de menuet.
Sfântul Norbert îl găsi, la o masă joasă dintr-o tavernă întunecoasă, pe bravul Svejk al lui Hasek, deja abţiguit în faţa unei halbe pline şi a mai multora goale, în aşteptarea unor tovarăşi de bairam, iar lângă un turn vechi, cu un ceas pe al cărui cadran timpul aluneca printre cifre, aştri şi semne ale zodiacului, zări doi îndrăgostiţi care beau şampanie din pahare de cristal, în timp ce, pe cer, explodau artificii.
Chiar manechinele din vitrinele magazinelor de lux, decapitate, având înfipte, în gâtul din plastic, tăbliţe pe care erau scrise preţuri cu multe zerouri, soldăţeii de plumb şi marionetele din magazinele cu suveniruri coborâseră în stradă şi se amestecaseră prin mulţimea cosmopolită şi veselă.
Însă, dincolo de acest amalgam de forme, sunete, culori, sfinţii de piatră vedeau cu claritate ceva surprinzător: cum în fiecare om creştea o statuie. Unele abia se conturau, desprinse parţial din masa de marmură, piatră, alabastru sau ceară în care oamenii le sculptau, altele deveniseră atât de mari încât trupul în care  se înălţau nu le mai încăpea.
Descopereau în femei statui cu chipuri limpezi de madone sau în ale căror trăsături spiritualizate se reflectau durerea, mila, înţelegerea; altele, deşi bogat împodobite cu ornamente, nu transmiteau decât indiferenţa, golul interior sau dorinţa de a atrage printr-o imagine atent şlefuită, iar altele întruchipau nimfe sau sirene amăgitoare precum cântecul lor.
În trupuri de bărbaţi, se conturau statui atletice sau pline de forţă, în atitudini de învingători, dar şi statui de fauni şi satiri cu rânjete obraznice şi insinuante, de narcişi egocentrici sau de sisifi absurzi în efortul lor.
Câte din aceste statui pe care oamenii le ridicau în ei înşişi vor urca pe un piedestal cândva, într-un parc, într-o piaţă, pe un pod, pe un munte?!
Greu de găsit răspunsul, chiar şi pentru sfinţii de piatră, care în dimineaţa lăptoasă se întorceau pe străduţele pustii în lumea lor eternă dintr-o lume în care nu se mai năşteau nici eroi, nici zei ai iubirii, nici măcar îngeri.

Pe Podul Carol adormeau statui…

 

 

 

 

autor dobrica mariana

Sentimental lady

M-am îmbătat de dor
şi de iarbă înşirată sub formă de săruturi
între filele cărţii ” The screwtape letters” deşi în adîncul sufletului
sper să-l pot imita pe Ulise
cu toată luciditatea de care sînt în stare.

De multe ori, cînd dormeai şi ne visai pe noi doi
mă strecuram îndărătul lumii locuite
încercînd să nu rup farmecul unor asemenea lucruri
de fapt nu mă duceam nicăieri, mă întorceam undeva
sub acoperişul pridvorului, tăcînd
o realitate care nu valorează mai nimic
în mîinile oamenilor obişnuiţi
decît, cel mult, darul de-a ghici
în măruntaiele animalelor jertfite,
gesturi învăţate pe de rost.
demult.

Nici un înţeles nu mai străbate pînă la mine,
nimic nu-mi spune nimic, totul e rece şi albastru
iar nălucile, oricît de frapant ar fi, au gustul gurii altcuiva.

Ca să poţi trăi trebuie să nu te temi de moarte!

 

 

autor Luminita Cristina Petcu

Şoapta dumnezeului negru din turnul de control

alunecaţi în voie dragi pinguini
în lagărul paradis
ceaşca de cafea aburindă a universului
vă frige buzele
ca un vulcan ce erupe în creier
umplându-vă tigva cu lava gândurilor
folosiţi-vă aripile când lumea se întoarce pe dos
când cerul crapă ca o calotă glaciară
lovită de crosa lui Dumnezeu

la ore târzii în noapte
universul se umple de îngeri negri
ca un câmp de maci
cu aripi camuflaj fac cercuri largi în jurul lui Saturn
bocancii zborului lor
mi-au lăsat în timpane urmele
unui vâjâit cadenţat
ca tic tac-ul ceasului din hol

sunt rasist
vreau ca doliul să fie mai alb
vreau ca jocul de şah să aibă doar piese albe
vreau să …
vreau să scoată cineva în afara legii negrul de sub unghii
sunt amuzant de nebun…

în lagărul minţii mele
gândurile stau spânzurate cu capul în jos
ca nişte lilieci vampir dornici de sânge

doar taci
şi ascultă şoapta dumnezeului negru
din turnul de control

 

autor Marcel Vişa

în vreme de război cad fluturi

orașul acesta alb îmi oprește timpul

și-aș vrea să-mi îngrop palmele în veșnicia unui țurțure

apoi să-ți topesc inima în treacăt

cu un suflu hipotermic

ca atunci când tragi fermoarul pe dinăuntru

și apar oasele goale

 

mă rătăcesc printr-un alt fus orar

nu mai am chef de poezia asta moartă

îmi cresc zăpezi bolnave de soare

ca și gândul la un protest absurd

în fața unei bombe cu ceas.

 

autor  Bianca Dan

un fel de oameni / ritual

un fel de oameni

suntem un fel de oameni

care trecem unul pe lângă altul

ne adunăm mai mult la necazuri,

bucuriile ne sunt stricate de pe margine,

precum la un meci de fotbal…

eu am peste 20 de ani de când alunec din propria-mi viaţă

ca săpunul din mână.

uneori ne salutăm între noi,

alteori nu.

toţi avem numai un Nume

mai ales când cei de Dincolo ne privesc!

totu-i colorat diferit, distonanţă

precum steagurile care au o gaură în mijloc

sau sunt arse de timp

doar vântul cunoaşte poveştile graniţelor cu adevărat.

oamenii mint!

trăim înAsia, mi-e imposibil să mă întorc acasă

îmi suflă vântul din faţă.

 

 

Ritual

Lasă sensul lăuntric
nenumit,
ascultă-mă pe mine,
lasă orice femeie
să se simtă femeie
cale de o carte – femeie –
punctul tău de atracţie
sau respingere,
scrii lucruri dureroase,
te răscolesc precum Nichita,
te depun ca nisipul la mal
te storc,
te învăluie,
te adoră,
sfâşie inima negândului,
chiar cea de fier.
*

 Curburi de spaţiu întretăindu-se
în adieri de vânt,
ritual aşteptat
precum căldura mâinilor
tale
aprinzându-mă.
Nici vorbe,
nici cânt,
doar îngemănări,
înveliri
neregretate.
Se extinde lumina
doar reflectoare
interioare.

 

 

autor  BIANCA MARCOVICI 

Proverb biblic – Uri Zwi Grinberg

Proverb biblic

proverb biblic: Mai bine în coada leilor decât în fruntea vulpilor

 

am visat un vis şi în vis: lei

coborau din platoul muntos, strălucitori

flămânzi de strugurii necopţi

urmând vulpile roşii

Iar Luna privea

cum trece şirul lor

în coada vulpilor

 

am mers şi eu după ei şi strigam

în limba leilor:

lei, leilor

dar ei nu mai pricepeau

limba lor

 

aşa că tare am plâns

până când visul

se izbi de o minge de foc

şi se făcu ziuă, la loc.

***

Uri Zwi Grinberg

1896-1981

Traducere: Adrian Grauenfels

Poemul comentat (I): Marian Drăghici în Viaţa Românească

POEMUL COMENTAT (I)

 

 

Marian Drăghici

Viaţa Românească, nr. 3 – 4, martie-aprilie 2007

 

 

(…) Una din acele bijuterii anunţate la început, celebră printre cunoscătorii poeziei lui Rodian Drăgoi, este Scrisoare către Dimitrie Stelaru. În urmă cu „mii de ani” cataclismul nuclear vai, avuse loc ! Prin nu ştiu ce miracol (al vieţii înseşi?), cenuşa rezultată din extincţia fostului univers încearcă un nou ciclu, „dă în floare”, neverosimil primăvăratică. Deschiderea surprinzător „planetară” a orizontului viziunii e frisonată de stranietatea imaginii focului din casă „cu flăcările-n jos” şi, în final, de „namila de greier” mutant, din prag, cerber coşmaresc între lumea proiecţiei poetice, infinit accesibilă, şi cea a realului de grad zero, nepermisivă, interzisă. În capcana („casa”) propriei reverii, eul liric adus la condiţia de vehicul intergalactic „înnoptat” pluteşte în derivă, ca „rană călătoare”, într-o suspensie nedeterminată a timpului post-istoric. Singurele repere prezervate genetic sunt spiritul satului (cu „drum beteag”) şi mitul înainte-mergătorului, iniţiatic. Lui, maestrului, i se lamentează imberbul poet, lui îi împărtăşeşte, filial, groaza existenţială, de supravieţuitor post-apocaliptic:

 

 

Scrisoare către Dimitrie Stelaru

 

De mii de ani nu ţi-am mai scris Dumitre

cenuşa dintre noi a dat în floare

îţi scriu acum şi ştiu c-o să mă ierţi

sunt străbătut de-o rană călătoare

 

de când te-ai dus m-am înnoptat şi-aud

cum te caută planetele pe care ai trăit

acum e primăvară vin mugurii pe jos

spre satele pe care le-ai iubit

 

sălbatec ninge-n casa în care te aştept

s-a-ntunecat şi vinul strigându-te duios

mi-e-aşa de frig de parcă tot aş sta

lângă un foc cu flăcările-n jos

 

şi umbra mea e leoarcă de sudoare

spre palida ta casă alerg pe-un drum beteag

aş vrea să deschid uşa dar nu mai pot să intru

o namilă de greier s-a aşezat în prag

de Rodian Drăgoi

 

Peste umăr / Mi-ai spus că la tine în casă e cald

Nu mă întreba

de ce

te-am

aruncat peste umăr.

Nu mă întreba

de ce

căzând pe spate

ți-ai răstignit umbra

și ai ucis-o.

Nu mă întreba

nimic

despre

nimic.

Aseară am vrut

să mă des-făt…

 

 

Mi-ai spus că la tine în casă e cald

Ovinele fată reptile lăptoase cu privirea vorace

Și spintecă norii de hena cu safire Versace.

Pironi sângerii, între labele negre, motanii

Trag firul alb-pepit din giulgiul Armani

 

Trag firul alb-pepit din giulgiu Armani

Din stelele nopții. Muezini sinilii îngână litanii

Cu glasuri supțiri și strune de steclă silhui

Zugrăvesc în volute de ceară o gamă zbrehui.

 

Pironi sângerii, între labele negre, motanii

Rotesc ca pe lâna din Argos, de-a valma cretanii

Se-aburcă pe munți de jeleu și glazura de onix

Prelinsă e toată pe șoldul funebru de phoenix.

 

Și spintecă norii de hena cu safire Versace

Sânii tăi ofticați de hurie burjuie, sagace

Buchii de aur peste plăpumi masive de fier

Sclipesc în dantele de nacru prin lumina Vermeer.

 

Ovinele fată reptile lăptoase cu privire vorace

Prin mâluri cețoase de staniu, între paie buimace

Serafi opalini, îndărătul sprâncenelor lungi și sfioase

Ascund idei de halva în staniol de mătase.

 

Trag firul alb-pepit din giulgiu Armani

Pironi sângeri, între labele negre, motanii

Spintecă norii de hena cu safire Versace

Ovinele fată reptile laptoase cu privirea vorace.

autor Catalin Tibori

În lumea lui Dante

E târziu, e miezul nopţii şi-o lumină trecătoare,
dezbrăcată de culoare, se ascunde-n gândul sferic,
fantomatic se transformă într-un car de foc eteric,
ce străbate galaxia pe orbite arbitrare.

A trecut prin lumea noastră, care nu-i o acuarelă,
este haos şi-ntuneric, iar repere nu există,
cu o faţă-aşa perfidă are fiţe de artistă
şi întreg eşafodajul se mai ţine-ntr-o atelă.

Este lumea-n care Dante a găsit în ea infernul
şi speranţele căzute chiar pe pragul de intrare,
unde calea o dictează zeii falşi din sanctuare,
cei ce-mpart cu nepăsare, disperaţilor, eternul.

 

autor Ioan Gelu Crisan

numele

m-am născut în 1970. multă vreme am ştiut
că a fost un an bun (deşi am aflat
pe la 11 ani dintr-un timbru că au fost inundaţii).

mă gândeam: oare cât o să trăiesc? până în 2050?
eram fericit.
aveam o stea norocoasă. nu era chiar aşa de rău
cu mâncarea. tata avea bicepşi de aviator. citeam.

se citea mult pe atunci. şi se asculta muzică la picup
şi magnetofon. eu aveam de amândouă.
am stat o grămadă într-o cuşcă inefabilă dar pe urmă

am ieşit.
au începit procesele. dobânzile, lucrurile care seamănă
cu o ghilotină la orizont. copiii noştri mari,
părinţii ca o supă reîncălzită.

uneori mă întreb ce este iubirea şi dacă steaua aceea
nu era altceva decât mâna mea întinsă.

 

 

autor Iordache Dan 

pieta

dormeai netulburat în loc să-mi săruţi poveştile
adunate la colţul ochilor
multele poveşti nesărutate de nimeni
dar atât de frumoase în felul lor încât simţeam
o ciudă amară întărâtându-mă
un plâns aspru în mijlocul pieptului
somnului tău nu-i păsa nici de cearşaful adunat la picioare
ca o zdreanţă de care te lepezi scârbit
nici de cuvintele mele
şi mi se părea oarecum nedrept
să n-am un loc în acel timp şi-n acel vis care-ţi stârnea
zâmbetul
şi atunci cred că am strigat foarte tare
ca şi cum m-aş fi tăiat într-un ciob din singurătăţile noastre sparte
mă priveai nedumerit ca un copil care se întâlneşte cu moartea
iar eu aveam aşa de multe să-ţi spun şi totuşi m-am trezit bâiguind
o explicaţie inutilă
tu ai împărţit în paşi egali camera
mi-ai dat jumătatea cuvenită legal apoi te-ai dus să te odihneşti în cealaltă
promiţând că la trezire vei fi acelaşi
doar cu părul ceva mai alb
şi tocmai învăţam să te cred când un soare trufaş
a năvălit pe fereastră
spulberând umbra molatecă dimprejurul basmului meu
împietrit de uimire
şi spaimă

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

FOTO:
Mircea Vatamanu

 

autor Alina Dora Toma

 

în bătaia gloanţelor oarbe

un amurg bifurcat în orizonturi distincte nu e o poveste
cu happy end
dar pe maidanul pustiu hoinărim numai noi
numărându-ne rareori zilele
noaptea salvăm fericirea pământului rescriind alt final
tragediilor antice
nicio mamă nu mai naşte eroi
iluzia înfăşoară cuvintele
ni le sugrumă cu disperare şi dragoste
sorbim o viaţă perfectă din acest cocon aurit
dimineţile au geamuri zidite
în universul concret se dizolvă o moarte continuă
exilaţi în mahalaua absurdului
nimic nu atinge somnul tău pe genunchii mei
visul se înalţă în bătaia gloanţelor oarbe cu pieptul gol
e atât de frumos încât îi desenăm o cicatrice rotundă şi roşie
ne zâmbim ca şi cum n-am şti că medalia lui
nu-i decât amintirea unui copac
pe care ne-am scrijelit cândva numele
totuşi n-am fost niciodată mai mult
două maşinării complicate cu ceas în piept
anihilându-şi reciproc sufletul

 

 

autor  Alina Dora Toma 

est Deus in nobis

            

                            lui  Mihai Eminescu,

Aplecat smerit deasupra cuvintelor

şi cu palma stângă lipită pe inimă,

aşa începe poemul acesta

despre Întruparea  Duhului Sfînt

pe pământ

şi despre Cuvântul

care s-a pogorât

în frigul şi bezna

trupului meu

 ca să-mi spună:

Iată,

încă o dată,

mi-am aprins

Floarea Albastră

în candela

palmei tale din dreapta,

iar tu,

încă o dată,

cu preaplecată smerenie,

să-ţi potriveşti

cuvintele care ţi-au mai rămas

după flacăra ei. 

Fără să uiţi

că Adevăratul Cuvânt

s-a născut 

în peştera umilă-a exilului

şi că puţine dintre vorbele tale,

 

sub aripa milostivă-a Luminii de-a fi,

rod în lume or să poarte

 

Astfel încît

nicio clipă nu pot să uit

că umbra

e tot o manifestare-a luminii,

aici, pe pămînt,

unde

adevărul, ca şi minciuna,

se măsoară-n cuvinte.

Şi unde,

mereu în genunchi

şi cu palmele strîns lipite

pe-o Floare Albastră,

orb, te aştept,

în răscrucea de vînturi nemilostive

din cercul nostru strâmt,

de la est de Eden.

 

 

autor Ioan Florin Stanciu

Gânduri în liniştea nopţii, autor Li Bai

静 夜 思

李 白

 

窗 前 明 月 光。。。

一 是 地 上 霜？

举头 望 明 月

低 头 思 故 乡。

 

Gânduri în liniştea nopţii

 

Li Bai

 

Raze de lună jucăuşe în faţa ferestrei mele …

Să fi căzut oare chiciură pe întreg pământul?

Când îmi înalţ capul admir lumina lunii,

Iar când ochii mi- i plec, gândul îmi rătăceşte pe plaiurile natale.

 

traducere de  Mioara ( Maria) Balasa

pictura  nynna_vizireanu

The use of nonsense in Lewis Carroll’s Alice in Wonderland

 

The literary nonsense defined by Wim Tigges as “a genre of narrative literature which balances a multiplicity of meaning with a simultaneous absence of meaning…”, the balance being ”effected by playing with the rules of language, logic, prosody and representation, or a combination of these”[1] is at the basis of Lewis Carroll’s Alice’s Adventures in Wonderland. Although received mostly negative reviews when first published in 1865 and critics attributed various interpretations to it(Freudian influence, hints at drug use), actually it should be regarded as a wonderful journey in an alternative reality where common sense references are challenged and figurative meanings are often taken literally, producing  humorous situations  between Alice and the creatures she encounters.

First of all, we should start by mentioning again Tigges who enumerates the four essential elements of a literary nonsense. The unresolved tension between the presence and the absence of meaning would be the first one. What makes sense toAlicedoes not make sense to the other characters and the other way around. Therefore it’s getting quite difficult to mark the territory between sense and nonsense. While falling down the rabbit holeAlicewonders if she will fall through the earth and come out on the other side where people „walk with their heads downwards.” (8). She even questions herself about Longitude and Latitude. As we move on, in Chapter VII the characters start a conversation by playing with words (”You may just as well say that I see what I eat is the same thing as I eat what I see” p.54) transmitting the idea that saying what one means and meaning what he says are not the same thing.  It is here that Alice and the March Hare argue about whether to take more or less tea as she has had….nothing till then.      Tigges continues with the lack of emotional involvement. In this sense, the sea of tears is like a punishment forAlice’s giving in to her own emotions.

To prove Lewis Carroll’s use of nonsense, the play-like presentation must be mentioned as the third element.Aliceis playing a game of growing and shrinking with the help of some “tools”. All she has to do is to follow their simple instructions: “eat me” or “drink me”. But this exacerbates her confusion over her identity and alludes to the painful transition from childhood to adulthood. Riddles can also be included but they seem to have no answer and exist only to perpetuate confusion and disorder (“Why is a raven like a writing-desk?”). Therefore chaos is the ruling principle, preserving but a strange sense of order.

In The Queen’s Croquet Ground the queen invites Aliceto play croquet. Do you expect to be a common game? Well, we are talking about Wonderland therefore the croquet-ground “was all ridges and furrows; the balls were live hedgehogs, the mallets live flamingoes, the soldiers had … to stand upon their hands and feet”[2]. Furthermore, poetry and songs are also used by the author as means of entertaining (the song for the Lobster Quadrille, Turtle Soup song).

The songs used are mostly parodies, as „Twinkle, Twinkle, Little Bat„—a parody of Jane Taylor‘s „Twinkle Little Star„, „The Lobster Quadrille„—a parody of Mary Botham Howitt‘s „The Spider and the Fly„.

The last characteristic of literary nonsense is the emphasis, stronger than in any other type of literature, upon its verbal nature.  Language is a subject to debate for the nonsense characters. They argue about the meaning of words like in the already mentioned discussion from the tea-party, they confuse even sentences:” What for? saidAlice” “Did you say, What a pity>>?”, “I had not”, “A knot! saidAlice” (65). We also have an example of chaotic syntax in Chapter 9: “Take care of the sense, and the sounds will take care of themselves” (72), based on the saying “take care of the pence and the pounds will take care of themselves” .There is a great deal of confusion about words and their meanings, showing the ways in which Wonderland distorts language. Much of the nonsense effect is achieved by directing conversation to definitions rather than to indications. The Frog-Footman tellsAlicenot to knock on the door outside the Duchess’ house because he can only open the door when he is inside. The Cheshire Cat when asked by the girl which way to go, replies to her that she should, first, know where she’s going.

Secondly, continuing the presentation of the verbal aspect, we must analyze the nonsensical devices. Among them are the so called, puns, or words with two meanings.

We have plenty of them in Chapter 9: “There’s a large mustard-mine near here… . The more there is of mine, the less there is of yours” (72), “We called him Tortoise because he taught us,” or “That’s the reason they’re called lessons,” the Gryphon remarked: “because they lessen from day to day.” (77)

They are accompanied by the ‘’portmanteau word’’, that is a phrase coined by Carroll as the quintessence of nonsense and that refers to two words which are collapsed into one meaning. The examples are offered by the Mock Turtle when enumerating the studied subjects: Reeling, Writhing, Uglification, and Drawling.

As Lecercle noticed” it is striking that syntactic incoherence is extremely rare in nonsense texts and that, when it is present, it is clearly indicated, through irony or explicit disapproval”[3].

We can also identify one solecism in Chapter 2: “Curious and curiouser! criedAlice”, suggesting that both her surroundings and the language she uses to describe them expand beyond expectation and convention. On the one hand, anything is possible in Wonderland, and Carroll’s manipulation of language reflects this sense of unlimited possibility, on the other hand the problem of miscommunication is central to the work and the author questions the existence of a valid linguistic communication.

A third reason for labelingAlice’s Adventures in Wonderland as a nonsensical story is the use of certain themes and motifs. Among them are those of circular voyage, of dance, time, dream, subversion, confusion and of course nonsense. The dream motif explains the abundance of nonsensical and disparate events in the story. The narrative follows the dreamer as she encounters various episodes in which she attempts to interpret her experiences in relationship to herself and her world. She endures the experiences that are curious or confusing, hoping to gain a clearer picture of how experience functions in the world.

Besides this it has a great predilection for numbers, usually avoiding those with a symbolical value. Therefor,e in Chapter 2, Alice exercises her knowledge on Mathematics by solving some multiplications: “four time five is twelve, and four time six is thirteen, and four time seven is- oh dear!”. But as we are in a world of nonsense, the result cannot be correct. The Lobster Quadrille also supposes two lines of dancers that will advance twice, each with its partner. The Queen’s gardeners are named Five, Seven and Two.

Moving further, we can mention Elisabeth Sewell who states that”… Carroll’s nonsense takes the form of consecutive narrative, with much more prose than verse, essentially conversational (…), and at times highly abstract and complex in its language”[4].

The problem of language being already clarified, let us focus on the action and identify the nonsensical aspects of it and of the characters as it can be seen from most of the story. After all, Carroll admitted to have wanted to create nothing else but nonsense. Wonderland breaks downAlice’s beliefs about her identity and replaces her understanding of world with Wonderland’s nonsensical rules.

This starts with the appearance of the White Rabbit- a personified animal- and continues with the falling through the hole, the encounter with the space of Wonderland- the first major confrontation with absolute chaos- and with the characters that are not ordinary ones. The blue Caterpillar, the Cheshire Cat, the Mad Hatter, the Queen of Hearts- to name only a few of them- are all characterized by human features. They cal talk, rationalize, interact, they have habits as smoking, drinking tea. Even Time is a person and not an abstract concept, which leads to the idea that not only the social conventions are inverted, but the principles of the universe are also turned upside down. Because Time and the Mad Hatter do not get along, Time has „frozen” the tea-party at six o’clock. Except for the Gryphon, none of the animals are of a hostile nature that might leadAliceto any harm, they all have been educated (excluding the pig), and they all share the same feature: madness.

We see an inverted hierarchy in which animals have a measure of authority and treat her as an inferior (“How the creatures order one about, and make one repeat lessons.” p.84).Alicehas become accustomed to following the orders of the White Rabbit who takes her for his servant. What is more absurd is the fact that animals are the subjects of an animated object, a Queen who is a ruthless playing card and orders for no serious reason their beheading.

But we can also identify some logic domination in the behavior of two characters: the Gryphon and the Mock Turtle who speak directly and have peaceable manners and by describing the sea school they remindAliceof her own education. Inevitably their logic becomes a nonsensical one. It is here that we can talk about a satirical nonsense.

Another interesting character is that of the Duchess, whose preoccupation with morals[5]resembles Alice’s preoccupation with rules. We have some examples in which the characters themselves admit the nonsense of their world[6]. The Cheshire Cat tellsAlice that there everybody is mad:” I’m mad. You’re mad… .You must be, said the Cat, or you wouldn’t have come here” (p. 49). She motivates her madness by comparing herself with a dog who is not mad but she must be as she reacts in the opposite way as a dog would (she growls when she’s pleased and she wags the tail when is angry.) The Cheshire Cat’s use of the word “mad” puns on the word “made” and the grin is the emblem of the Cheshire Cat’s madness, as the tea party is  rather a mad one than a nonsensical one.

Alice has failed to find meaning in Wonderland and hopes that she will find logic and order in the trial, but the jury is made up of birds and animals who write their names for not to forget them, and mix up declarations. The King demands the verdict before the arrival of the first witness and he’s as merciless as his queen (“Give your evidence, the King repeated angrily, or I’ll have you executed…. You must remember, or I’ll have you executed”.  p. 92).  He even tries to find a sense in the Knave’s nonsensical poem. Wonderland does not lack laws but they appear as a parody of real justice. Alice`s growth during the trial mirrors her growing awareness of the fact that Wonderland is an illusion and everything is incomprehensible[7]. The girl ends up by realizing that Wonderland is a dream that she can control by waking.

As a final aspect, we will relate to the fact that many authors talk about the relation between nonsense and humor. These are not identical. As Wim Tigges remarks “nonsense is meta-humor”. Humorous acts or as one could name it literary jokes are quite present inAlice’s adventures in Wonderland. To give only an example, the Mad Hatter oils his watch with butter so that it runs two days slow. Humorous is the scene whenAlicebelieves that the mouse is a French one and came with Willian the Conqueror.Aliceaddresses him in French, but makes a mistake and she utters “Ou est ma chatte?” which will soun “Where is my cat?”

Nonsense is a form of fantasy. Personified animals, the nature of time are only but a few themes that are common to these. The Mad Hatter and the March Hare have managed to stop time. The difference consists in the fact that the nonsense world is a verbal one.

The excess of meaning is often at the basis of nonsense rather than the lack of it and it leads to a humorous aspect[8].

Alice`s concerns while falling through the rabbit-hole, are humorous and ridiculous because those measurements are meaningless words to a little girl. In Chapter III, the mouse offers to dry Alice and the other creatures. How? By telling them a very dry history of England.(Here we are also talking about parody and satire). A Cheshire Cat keeps disappearing and reappearing, until only his grin remains. Can you imagine this kind of grin? Roses are also painted in red because the gardeners planted by mistake white roses. To conclude, we can say that most of the humor is due to the fact that the reader knows thatAlice is dreaming. Wonderland is a sort of reverse utopia, a decadent, corrupted one.

All in all, the mixture of creativity, fantasy, word play, satire, and nonsense gained Lewis Carroll an iconic status in children`s literature.He invented words and expressions  but most of all he gave meaning to what we call literary nonsense, or to put it in J.J. Lecercle, he gave the best definition of nonsense: “la philosophie en riant”.

 

 

 

 

 

---

[1] Wim Tigges, An Anatomy of Literary Nonsense,Editions   Rodopi BV,Amsterdam, 1988, p. 47.

 

[2] Lewis Carrol, Alice`s Adventures in Wonderland (ediţie engleză), Ed. All, Bucureşti, 2001, p. 65.

[3] Jean-Jacques Lecercle, Philosophy of nonsense: the intuitions of Victorian nonsense literature, Routledge, London, 1994, p. 51. On page 58, Lecercle names this strict conformation to syntax as hypersyntaxism; for exemplification see Alice`s Adventures in Wonderland, op. cit., p. 22.

[4]An Anatomy of Literary Nonsense, op. cit., p. 82.

[5] “It`s a vegetable. It doesn`t look like one, but it is”. “I quite agree with you, said the Duchess; and the moral of that is- Be what you would seem to be”, in Alice`s Adventures in Wonderland, op. cit., p. 72.

[6] Ibidem, “Speak English!  Said the Eaglet. I don`t know half those long words, and, what`s  more, I don`t believe you do either: (p. 22), “Well, I have heard it before, said the Mock Turtle; but it sounds uncommon nonsense” (p.  84).

[7] Ibidem, “No, no! said the Queen. Sentence first- verdict afterwards”. “Stuff and nonsense! saidAlice loudly”,  (p. 101).

[8] Ibidem, “I have tasted eggs, certainly, said Alice, who was a very truthful child”; “but little girls eat eggs quite as much as serpents do, you know”. “I don’t believe it”, said the Pigeon; “but if they do, why, then they’re a kind of serpent” (p. 41).

 

autor Teodora Noje

Stejarul ,autor Jason Blacker

Cândva ai desenat un stejar

Era înalt gros puternic

Înfipt adânc în pământul roditor

Mărunt eram lângă acest stejar

Am început să urc spre cele mai înalte ramuri

El mă ridica şi vedeam tăriile cerului

iar în adierea răcoroasă zăream orizontul

şi chiar şi păsările în zbor atât de aproape

Am urcat şi mai sus

stejarul m-a împins mai departe

stelele străluceau mai intens

sprijinite de umerii laţi ai acelui stejar

Au venit furtuni şi au detunat deasupra

Aruncând lacrimi şi grindină

Însă coroana acelui stejar mi-a fost adăpost

şi nu m-am udat

Mi-am găsit refugiul sub ramuri

În drumul meu către astre

Necazurile toate le-am lăsat dedesubt

Erau atât de mici că semănau a fire de iarbă

şi toate astea fiindcă stejarul acela mă ridica mai sus

mai sus decât eram eu în stare să urc

 

 

traducere de Marian Băghină

pictura Mihai Catruna

Poema 20, autor Pablo Neruda

Poema 20

Puedo escribir los versos más tristes esta noche.

Escribir, por ejemplo: „La noche esta estrellada,

y tiritan, azules, los astros, a lo lejos”.

El viento de la noche gira en el cielo y canta.

Puedo escribir los versos más tristes esta noche.

Yo la quise, y a veces ella también me quiso.

En las noches como ésta la tuve entre mis brazos.

La besé tantas veces bajo el cielo infinito.

Ella me quiso, a veces yo también la quería.

Cómo no haber amado sus grandes ojos fijos.

Puedo escribir los versos más tristes esta noche.

Pensar que no la tengo. Sentir que la he perdido.

Oír la noche inmensa, más inmensa sin ella.

Y el verso cae al almacomoalpastoel rocío.

Qué importa que mi amor no pudiera guardarla.

La noche está estrellada y ella no está conmigo.

Eso es todo. A lo lejos alguien canta. A lo lejos.

Mi alma no se contenta con haberla perdido.

Como para acercarla mi mirada la busca.

Mi corazón la busca, y ella no está conmigo.

La misma noche que hace blanquear los mismos árboles.

Nosotros, los de entonces, ya no somos los mismos.

Ya no la quiero, es cierto, pero cuánto la quise.

Mi voz buscaba el viento para tocar su oído.

De otro. Será de otro. Como antes de mis besos.

Su voz, su cuerpo claro. Sus ojos infinitos.

Ya no la quiero, es cierto, pero tal vez la quiero.

Es tan corto el amor, y es tan largo el olvido.

Porque en noches como esta la tuve entre mis brazos,

mi alma no se contenta con haberla perdido.

Aunque éste sea el último dolor que ella me causa,

y éstos sean los últimos versos que yo le escribo.

 

Poema 20

Pot scrie-n noaptea asta cele mai triste versuri.

Pot scrie, de exemplu: “E noaptea înstelată,

şi tremură, albastre, în depărtare, stele”.

Al nopţii vânt roteşte şi cântă pe sub cer.

Pot scrie-n noaptea asta cele mai triste versuri.

Eu am iubit-o; şi ea, câteodată, deasemeni m-a iubit.

În nopţi cum e aceasta în braţe am ţinut-o.

De-atâtea ori , sub cerul infinit am sărutat-o.

Ea m-a iubit; şi eu, câteodată, de-asemeni o iubeam.

Cum să nu-i fi iubit imenşii, ficşii ochi?

Pot scrie-n noaptea asta cele mai triste versuri.

Ştiind că nu mai e. Simţind că am pierdut-o.

Ascult imensa noapte, imensă fără ea.

Şi versul cade-n suflet ca roua pe păşune.

Ce importanţă are că n-a putut iubirea-mi s-o păstreze.

E noaptea înstelată şi ea nu e cu mine.

Asta e tot. Departe cântă cineva. Departe.

N-am linişte în suflet c-am pierdut-o.

O caută privirea-mi, sperând s-o readucă.

Cu inima o caut, dar ea nu e cu mine.

Aceeaşi noapte-n care aceiaşi pomi  albesc.

Noi, cei de-atunci, suntem de-acuma altii.

N-o mai iubesc acum, dar ce mult am iubit-o.

Caut cu vocea-mi vântul, ca să-i atingă-auzul.

A altuia. Va fi a altuia. Ca înainte de iubirea mea.

Corpul curat, şi vocea. Si ochii-i infiniţi.

N-o mai iubesc acuma, dar poate-o mai iubesc.

E dragostea prea scurtă şi prea lungă uitarea.

În nopţi cum e aceasta în braţe am ţinut-o,

n-am linişte în suflet c-am pierdut-o.

Să fie aceasta ultima durere ce-mi aduce

şi-acestea fie ultimele versuri pe care-i le mai scriu.

 

traducere  Anca Tanase

Dos cuerpos, Două corpuri, autor Octavio Paz

Dos cuerpos frente a frente 

   son a veces dos olas

   y la noche es océano.

 

Dos cuerpos frente a frente 

   son a veces dos piedros

   y la noche desierto.

 

Dos cuerpos frente a frente

    son a veces raices

    en la noche enlazadas.

 

Dos cuerpos frente a frente

     son a veces navajas

    y la noche relámpago.

 

Dos cuerpos frente a frente

     son dos astros que caen

    en un cielo vacio.

 

 

            Două corpuri

 

Două corpuri faţă-n faţă

     sunt uneori  două valuri

    şi noaptea   e un ocean.

 

Două corpuri faţă-n faţă

     sunt uneori  două pietre

    şi noaptea  un deşert.

 

Două corpuri faţă-n faţă

     sunt uneori rădăcini

    în noapte înlănţuite.

 

Două corpuri faţă-n faţă

     sunt uneori cuţite

   în noapte fulgerând.

 

Două corpuri  faţă-n faţă

    sunt ca  stele căzătoare

    pe un cer gol.

 

traducere: Ion Burhan

Inimă sfârtecată, autor Pierre Reverdy

Se cruţă prea

Îi e atât de frică de-nvelişuri

Învelişurile albastre ale cerului

Şi pernele norilor

E rău acoperit de propria-i credinţă

Se teme foarte de paşii cei piezişi

Şi de străzile tăiate-n gheaţă

E prea gingaş pentru atâta iarnă

Atât de mult se-ascunde de cel frig

Încât e translucid în gheaţa lui

E-atât de pal încât se pierde

 

Timpul îl rostogoleşte sub valurile lui

Câteodată sângele lui curge invers

Şi lacrimile sale pătează lenjeriile

Mâna lui culege arborii cei verzi

Şi buchetele de alge ale plajelor

Credinţa sa e rug de spini

 

Mâinile–i sângerează împotriva voinţei

Ochii şi-au pierdut lumina

Iar picioarele i se târăsc pe mare

Ca braţele moarte de caracatiţe

Pierdut în Univers

Se izbeşte de oraşe

De el însuşi şi de defectele sale

 

Rugaţi-vă ca Domnul

Să şteargă până şi amintirea

Despre el însuşi din memoria lui.

 

traducere de Marian Băghină

Altazor (fragment din Prefaţă), autor Vicente Huidobro

Vicente Huidobro, Altazor (fragment din Prefata)

Vicente García-Huidobro Fernández (n. 10 ianuarie 1893 – d. 2 ianuarie 1948) a fost un poet chilian. A provenit dintr-o familie aristocrată și a fost promotor alavangardismului și inițiator al creaționismului.

Lirica sa, aflată în căutarea originalității absolute, este dominată de fantezie neîngrădită, care transformă datele realității, printr-un proces spontan de deformare subiectivă, în metafore surprinzătoare, baroce.

A influențat evoluția ulterioară a literaturii latino-americane. (Cf. Wikipedia)

 

„Altazor” sau „Călătoria cu paraşuta”, sau doar Altazor, este capodopera poetului chilian Vicente Huidobro, publicată la Madrid, în 1931. În aceste poeme Huidobro foloseşte un limbaj în afara schemelor clasice, putând fi considerat ca făcând parte din mişcarea avangardistă care s-a dezvoltat în prima treime a sec. XX.
Poemul este împărţit în şapte “Cânturi” precedate de un cuvânt înainte, care au fost rescrise de mai multe ori de-a lungul anilor. Din acest motiv Cântul I, Cântul II şi celelalte prezintă teme aparent diferite între ele. Dacă cel mai lung e Cântul I, cu aproape 700 de versuri, acesta e şi cel mai bine structurat. Conţinutul său e metafizic, şi aici poetul se prezintă ca fiind “Altazor”. Cântul II, în schimb, este o odă închinată femeii. Cânturile III-VII, încearcă să se joace cu dezarticularea treptată a limbajului şi a limitelor sale de expresie.

 

Vicente Huidobro

 

Altazor (poem in VII Canturi)

 

PREFAŢĂ

 

M-am născut la treizeci şi trei de ani, ziua morţii lui Cristos; m-am născut la Echinox, sub hortensii şi sub aeroplanele caniculei.

Aveam o privire gânditoare de porumbel, de tunel şi de automobil sentimental.

Suspinam ca un acrobat.

Tatăl meu era orb şi mâinile lui erau mai frumoase decât noaptea.

Iubesc noaptea, această pălărie a tuturor zilelor.

Noaptea, noaptea zilei, a zilei din ziua următoare.

Mama mea vorbea ca aurora şi ca dirijabilele care urmează să cadă.

Avea părul de culoarea stindardelor şi ochii plini de nave îndepărtate.

Într-o după-amiază mi-am luat paraşuta şi am spus: “Între o stea şi două rândunele.”

Iată moartea care se apropie ca pământul de globul care cade.

Mama mea broda lacrimi goale în primele curcubee.

Şi acum paraşuta mea cade din vis in vis prin spaţiile morţii.

În prima zi am întâlnit o pasăre necunoscută care mi-a zis: “ Dacă aş fi dromader nu mi-ar fi sete. Cât e ceasul?”. A băut picăturile de piatră din părul meu, mi-a aruncat trei priviri şi jumătate şi s-a îndepărtat, zicând: “Adio” fâlfâind superba-i batistă.

În acea zi, spre ora două, am întâlnit un aeroplan deosebit de frumos, plin de solzi şi melci. Căuta un colţ de cer în care să se adăpostească de ploaie.

Acolo departe, toate ambarcaţiunile ancorate, în cerneala zorilor de zi. Deodată, au început să se desprindă, una câte una, trăgând dupa ele, ca pavilion, zdrenţe din incontestabila auroră.

Odată cu plecarea ultimelor, aurora dispăru în spatele unor valuri umflate nemăsurat.

Atunci l-am auzit vorbind pe Creator, fără nume, cel care este un simplu gol în vid, frumos, ca un ombilic“Am făcut un zgomot mare şi acest zgomot a format oceanul şi valurile oceanului.

Acest zgomot va fi întotdeauna lipit de valurile mării şi valurile mării vor fi întotdeauna lipite de el, ca timbrele pe o carte postală.

Dupa aceea am împletit o sfoară lunga din raze de lumina ca să prind zilele una de alta: zilele care au un est legitim şi reconstituit, dar de necontestat.

Dupa aceea am trasat geografia pământului şi liniile mâinii.

Apoi am băut puţin coniac (din cauza hidrografiei).

Apoi am creat gura şi buzele gurii, ca să cuprind în închisoare zâmbetele echivoce şi dinţii din gură, pentru a supraveghea grosolăniile care ne vin la gură.

Am creat limba gurii pe care oamenii au deturnat-o de la rostul ei, determinand-o să înveţe sa vorbeasca…ei, ea, frumoasa înotătoare, întoarsă pentru totdeauna de la rolul ei acvatic şi atat de curat mângâietor”

Paraşuta mea a început să cadă vertiginos. Astfel este forţa de atracţie a morţii şi a mormântului deschis.

Puteţi s-o credeţi, mormântul are mai multă putere decat ochii iubitei. Mormântul deschis cu toţi magneţii sai. Şi asta ţi-o spun ţie, ţie care atunci când zâmbeşti faci pe oricine să se gândească la începutul lumii.

Paraşuta mea s-a încurcat intr-o stea stinsă care-şi continua conştiincios drumul pe orbită, ca şi cum ar fi ignorat inutilitatea eforturilor sale.

Şi profitând de această odihnă bine-meritată, am început sa umplu cu gândiri profunde sertarele mesei mele:

“Adevăratele poeme sunt incendii. Poezia se propagă peste tot, iluminându-şi arderea cu frisoane de plăcere sau de agonie.

“Trebuie să scrii într-o limbă care să nu fie maternă.

“Cele patru puncte cardinale sunt trei: sudul şi nordul.

“Un poem este ceva ce va fi.

“Un poem este ceva care nu este niciodată, dar care ar trebui să fie.

“Fugi de sublimul exterior dacă nu vrei sa mori strivit de vânt.

“Dacă n-aş face ceva nebunesc măcar o dată pe an, aş înnebuni”

 

PREFACIO

 

Nací a los treinta y tres años, el día de la muerte de Cristo; nací en el Equinoccio, bajo las hortensias y los aeroplanos del calor.
Tenía yo un profundo mirar de pichón, de túnel y de automóvil sentimental. Lanzaba suspiros de acróbata.
Mi padre era ciego y sus manos eran más admirables que la noche.
Amo la noche, sombrero de todos los días.
La noche, la noche del día, del día al día siguiente.

Mi madre hablaba como la aurora y como los dirigibles que van a caer. Tenía cabellos color de bandera y ojos llenos de navíos lejanos.
Una tarde, cogí mi paracaídas y dije: «Entre una estrella y dos golondrinas.» He aquí la muerte que se acerca como la tierra al globo que cae.
Mi madre bordaba lágrimas desiertas en los primeros arcoiris.
Y ahora mi paracaídas cae de sueño en sueño por los espacios de la muerte.

El primer día encontré un pájaro desconocido que me dijo: «Si yo fuese dromedario no tendría sed. ¿Qué hora es?» Bebió las gotas de rocío de mis cabellos, me lanzó tres miradas y media y se alejó diciendo: «Adiós» con su pañuelo soberbio.
Hacia las dos aquel día, encontré un precioso aeroplano, lleno de escamas y caracoles. Buscaba un rincón del cielo donde guarecerse de la lluvia.
Allá lejos, todos los barcos anclados, en la tinta de la aurora. De pronto, comenzaron a desprenderse, uno a uno, arrastrando como pabellón jirones de aurora incontestable.

Junto con marcharse los últimos, la aurora desapareció tras algunas olas desmesuradamente infladas.
Entonces oí hablar al Creador, sin nombre, que es un simple hueco en el vacío, hermoso, como un ombligo.
«Hice un gran ruido y este ruido formó el océano y las olas del océano.
»Este ruido irá siempre pegado a las olas del mar y las olas del mar irán siempre pegadas a él, como los sellos en las tarjetas postales.
»Después tejí un largo bramante de rayos luminosos para coser los días uno a uno; los días que tienen un oriente legítimo y reconstituido, pero indiscutible.

»Después tracé la geografía de la tierra y las líneas de la mano.
»Después bebí un poco de cognac (a causa de la hidrografía).
»Después creé la boca y los labios de la boca, para aprisionar las sonrisas equívocas y los dientes de la boca, para vigilar las groserías que nos vienen a la boca.
»Creé la lengua de la boca que los hombres desviaron de su rol, haciéndola aprender a hablar… a ella, ella, la bella nadadora, desviada para siempre de su rol acuático y puramente acariciador.»
Mi paracaídas empezó a caer vertiginosamente. Tal es la fuerza de atracción de la muerte y del sepulcro abierto.

Podéis creerlo, la tumba tiene más poder que los ojos de la amada. La tumba abierta con todos sus imanes. Y esto te lo digo a ti, a ti que cuando sonríes haces pensar en el comienzo del mundo.
Mi paracaídas se enredó en una estrella apagada que seguía su órbita concienzudamente, como si ignorara la inutilidad de sus esfuerzos.
Y aprovechando este reposo bien ganado, comencé a llenar con profundos pensamientos las casillas de mi tablero:
«Los verdaderos poemas son incendios. La poesía se propaga por todas partes, iluminando sus consumaciones con estremecimientos de placer o de agonía.
»Se debe escribir en una lengua que no sea materna.
»Los cuatro puntos cardinales son tres: el sur y el norte.
»Un poema es una cosa que será.
»Un poema es una cosa que nunca es, pero que debiera ser.
»Un poema es una cosa que nunca ha sido, que nunca podrá ser.
»Huye del sublime externo, si no quieres morir aplastado por el viento.
»Si yo no hiciera al menos una locura por año, me volvería loco.»

 

traducere de Anca Tanase

Minciuna

Într-un tărâm de vis, demult, demult, trăiau nişte oameni care nu ştiau ce este minciuna. Ca un făcut, de fiecare dată când unul dintre ei încerca să ascundă adevărul, cuvintele prindeau viaţă şi-şi băteau joc de el, făcându-l să se bâlbâie îngrozitor.
Într-o zi în acel tărâm sosi din lumi necunoscute un om foarte bogat. Acesta venea dintr-o ţară îndepărtată unde numele lui era pe toate buzele şi unde toţi se închinau în faţa lui, aducându-i numai cuvinte de laudă şi mărire.Trăise fericit în acea ţară îmbătat de laudele nesfârşite până într-o zi când, un vis îl îndemnă să plece în lumea largă pentru a atinge cu măreţia lui toate popoarele. Astfel plecă la drum însoţit de un alai fastuos şi sclipitor. Poposi rând pe rând în tări necunoscute până atunci unde negreşit, era întâmpinat cu laudele şi plecăciunile oamenilor intimidaţi de faima lui. Tot aşa călătorind din loc în loc, omul nostru începu să creadă că este cel mai iubit de pe pământ şi de la înălţimea lui începu să privească cu trufie mulţimea ce se apleca smerită înainte-i.
Astfel ajunse într-o bună zi în ţara fără de minciună. Bogatul străin nu cunoştea secretul magic al acelui tărâm. În toate locurile vizitate până atunci cunoscuse minciuna ca un fel de a fi. Nu exista fiinţă în toată lumea care să nu fi spus o minciună cât de mică. Mare îi fu uimirea când văzu că nimeni nu-l întâmpină, nimeni nu se pleacă în faţa lui. Era doar un om printre alţi oameni. Laudele şi plecăciunile îi lipseau iar uimirea că această aşezare nu-i recunoştea măreţia era fără margini. Nu ştia cum de aceşti oameni nu aflaseră despre bogăţia şi puterea lui. Se plimbă prin ţinut şi întrebă locuitorii întâlniţi dacă ştiu ei cine este el. Oamenii îi răspunseră simplu că ştiu. Atunci străinul bogat insistă; nu ştiau ei că el este cel mai iubit om din lume? Oamenii locului îi răspunseră simplu că nu este. Pentru unul cel mai iubit om era mama, pentru altul copilul, pentru altul soţia, în niciun caz un străin oricât de bogat şi puternic ar fi fost. Nedumerit omul nostru se retrase în singurătate ca să mediteze la ce i se întâmpla. Luă hotărârea să cunoască aceste fiinţe bizare. Astfel zi după zi colindă locurile, se întâlni cu oamenii, stătu de vorbă cu ei şi mare îi fu uimirea să vadă că aceştia nu ştiau ce este minciuna. Râse în sinea lui de naivitatea lor şi-i consideră un fel de naţie înapoiată, condusă de un prost. În acelaşi timp simţi o mare dorinţă să-i vadă aplecaţi în faţa lui. Astfel hotărî să ţeasă o intrigă şi să subjuge acea populaţie, gândind că acest obicei straniu va dispărea odată cu conducătorul lor. Zis şi făcut. Se întâlni rând pe rând cu apropiaţi ai conducătorului încercând să-i convingă să răspândească minciuni despre el. De fiecare dată se lovi de acelaşi refuz de a minţii. Ştiau bine oamenii de acolo că magia locului nu le permitea să mintă. Se povestea din tată în fiu cum odată, demult, un strămoş de-al lor adunase toată aşezarea încercând să spună o minciună. Toată lumea aştepta curioasă să audă ce avea de spus omul, dar acesta nu era în stare să scoată decât nişte sunete nearticulate. O bâlbâială caraghioasă care stârni râsul general. În hohotele şi bătaia de joc a oamenilor adunaţi, mincinosul a fugit ruşinat. De atunci nimeni, niciodată, n-a mai gândit măcar să mintă.
Află şi străinul nostru povestea, dar refuză s-o creadă. Nu înceta să se minuneze de cât de înapoiaţi erau locuitorii locului. Văzând că nu poate să-i convingă se hotărî să-i mintă el, gândind că nu aveau cum să reziste talentului lui de a ascunde adevărul, într-o ţesătură de cuvinte cu măiestrie alese. Aşa că trimise vorbă că vrea să le ţină un discurs şi-i rugă să se adune în piaţa centrală. Vestea că străinul vrea să se întâlnească cu ei se împrăştie repede în popor. Cu mic cu mare se adunară în piaţă curioşi să asculte cuvintele omului bogat şi puternic. Aerul fremăta de nerăbdarea mulţimii mirată că străinul întârzia să apară. În sfârşit acesta se arătă, după ce în mod intenţionat îi lasase să aştepte pentru a creşte curiozitatea. Privi preţ de câteva secunde, bine calculate, peste masele adunate visând cum după cele spuse de el acestea se vor apleca în faţa lui si-l vor recunoaşte ca pe cel mai iubit om de pe pământ. Zâmbind plin de încredere deschise gura să vorbească. Dar cuvintele refuzară să se articuleze. Tot ce se auzea erau silabe, litere, ignituri. Se opri puţin, trase aer în piept şi încercă iar să vorbească. Bâlbâiala se revărsă peste mulţimea care înţelese ce se întâmpla şi începu să râdă în hohote arătând cu degetul spre mincinosul care confundase virtutea cu slăbiciunea. Străinul batjocorit de toţi oamenii aşezării fugi cât îl ţinură picioarele părăsind acea aşezare. Vestea acestei întâmplări se duse în toate zările şi mulţi micinoşi, mai mari sau mai mici, şi-au încercat norocul în acel tărâm sfârşind toţi cu fuga, lecuiţi pentru totdeauna. Se spune că de atunci adevărul tot goneşte minciuna ale cărei picioare sunt din ce în ce mai mici.

 

autor Militaru Corina

Albinele

Pe scenă, în spatele copiilor sunt patru stupi. În fața lor sunt cât mai multe flori, iar printre ele, copiii deghizați în albine.Unii stau jos, alții în picioare iar matca pe un scăunel.

 

Personaje:

Povestitorul

Un fluture

Matca

Trei albine mari

Trei albine mici

Doi trântori

Un urs

Povestitorul :

 

Primăvara e în toi,

Cântă păsări în zăvoi.

Fluturi albi și mămăruțe

Zboară iar din panseluțe.

Câtă floare-i în livadă!

Trandafiri stau în arcadă,

Peste iarba-nrourată,

Pare-o lume fermecată.

Dar eu vreau de-ndată, iacă

Să vă duc într-o prisacă. ( Povestitorul arata spre scena din spatele lui, decorată după cum după cum am precizat.)

 

 

 

În scenă intră un fluture. Pare obosit și trist.

 

Fluturele :       Vai de mine, vai de mine,

Parcă nici nu mai văd bine !!

Toată ziua nu am tihnă,

Fără rost zbor prin grădină,

Căci suratele albine

Nu mai au pic de rușine.

Sar în floarea de mușcată

Și-n narcise-apar de-ndata;

Nu au rău nici de-nălțime,

Iau polenu` cu asprime;

Toată ziua mă aleargă,

Nu-mi arde mie de șagă !

Vai de mine, vai de mine !!!(oftează și se așează într-un colț)

Se ridică matca, o albină mai mare decât celelalte și începe să vorbească în timp ce se plimbă prin scenă, printre flori și celelalte personaje.

 

Matca :           Peste-albine sunt stăpână,

Le sunt mamă și regină.

Pe cei mici îi ocrotesc,

Uneori îi dojenesc.

Răsplătesc pe fiecare,

După vorbă și purtare.

Matca se asează pe scăunelul de pe care se ridicase înainte să vorbească. Albinele mici încep să se rotească în jurul unui stup.

 

O albina :         De micuțe învățăm,

Nectaru` să-l adunăm.

Albina2 :            Prin pădure ne-avântăm,

De urs nu ne-nspăimântăm.

Albina3 :           De cu zori și până-n seară,

Facem faguri pentru ceară.

 

Cele trei se prind de mâini și cântă împreună : Suntem micuțe, dar hărnicuțe,

Gingașele albinuțe.

Suntem micuțe, dar hărnicuțe,

Gingașele albinuțe.

Cei trei trântori stau întinși printre flori.

 

Un trântor:      În tot stupul, negreșit,

Trântoru-i cel mai iubit.

Toată ziua lenevește

Și cu miere se hrănește.

 

Trântor2:                     Trândăvim ades la soare

Și-orice zi e sărbătoare,

Dar când stupu-i atacat,

Doar de noi e apărat.

O albină mare :           Din câte făpturi voi știți,

Precum noi nu mai găsiți.

Toată ziua alergăm,

O secundă, zău, nu stăm.

 

Albină mare2 :            Că-i salcâm, lalea ori mac,

Pe loc îi venim de hac.

Nu uităm de lăcrămioare

Și de tot ce are floare.

 

Albină mare3:             Peste vârfuri de cireș,

Zbor fără ca să dau greș.

Flori de măr nu m-amețesc,

Nici de spini nu mă feresc,

Doar am miere de făcut

Și mulți faguri de umplut.

 

Ursul stă în fața stupilor și în timp ce vorbește arată spre aceștia.

Ursul :        Când văd stupii-n depărtare,

Simt o mare încântare.

Miere ziua, miere seara,

Aș mânca-o toată vara;

Dulce și înmiresmată,

Aș goli trei stupi o dată.

Pădure și vizuină,

Le-aș da toate pe-o stupină.

 

Povestitorul   Și acum pe cât se pare,

Am ajuns în clipa-n care,

Către case ne-ndreptăm

Și pe-albine le lăsăm,

Printre flori să rătăcească,

Mierea să o pregătească.

Personajele ies din scenă, vesele și zburdând.

 

autor Teodora Noje

Scrisoare către Socrate

ÎNȚELEPTULE SOCRATE,

O sentință la moarte: „Socrate se face vinovat de a nu onora zeii pe care îi onorează cetatea și de a introduce divinități noi. Se mai face vinovat de coruperea tineretului. Pedeapsa cerută: moartea!”

Realitatea e alta, tu ai atacat pe sofiști, pe poeți, pe generali, pe oamenii politici etc.

Ai fost primul  cel mai mare și  cel mai înțelept om al antichității, ai întemeiat morala și dialogul. Fiu de sculptor, la rândul tău și tu sculptor, apoi cetățean brav, războinic, luptând în luptele de la Delium și Amphipolis, la 30 de ani ai devenit mare filozof, ai fost acuzat de sofiști că strici tinerimea și zdruncini credința în zei, ți-ai creat un  mare renume și ca drept răsplată ți s-a servit otrava, condamnându-te la moarte ca pe orice proscris al timpului. Te-ai educat la Atena, studiind muzica, gramatica, limba, ai cunoscut pe marii literați ai vremii, Eschil, Sofocle și Euripide, ideile eleaților  prin Parmenide și Zenon, doctrina pitagoricienilor, materialismul și dialectica lui Heraclit ( totul curge…), te-ai opus sofiștilor. De la tine nu a rămas nimic scris, învățăturile tale ți le-au dus discipolii mai departe.

Independența ta morală, curajul de a fi rostit adevăruri care nu erau pe placul celor două partide din Atena, precum și lipsa de înțelegere a unor spirite mărginite, a dus la sfârșitul cunoscut: acuzat de a nu fi venerat zeii cetății( adică pentru ateism) și de corupere a tineretului, ai fost condamnat la moarte prin otrăvire.

Învățătura ta însă a fost dusă mai departe de Platon, fondatorul școlii socratice, de Euclid din Megara, etc.

Cicero a spus despre tine că ai coborât filozofia din cer pe pământ!

Le-ai spus că virtutea este o știință și  că omul înainte de toate să se cunoască pe sine însuși. Cunoașterea de sine este împiedicată de pofte senzuale, de aceea omul are nevoie de stăpânire de sine și de cumpătare. Le-ai spus că virtutea supremă este dreptatea care se măsoară după legi scrise și nescrise ce derivă de la zei. Ești primul care ai presimțit existența unui singur Dumnezeu și a nemuririi sufletului. Le-ai spus că adevărul îl avem în conștiință, că orice învățare este o aducere aminte. De aici metoda ta analitico-inductivă și forma euristică.

Cu oricine te întâlneai pe stradă, prefăcându-te prost, prin ironie și întrebări, începeai să-l înveți morala cu metoda ta.

Supremul tău adevăr era binele. Dacă binele se află în spiritul omului, cunoașterea lui înseamnă cunoașterea de sine. Exact ce scria pe frontispiciul templului de la Delfi: gnoti seavton! (cunoaște-te pe tine însuți!) <A te cunoaște pe tine însuți este începutul înțelepciunii și cea mai mare plăcere în fața căreia toate celelalte trebuie să stea în urmă.>

Ai cultivat la tineri rațiunea și ți-ai educat poporul grec să se elibereze de orice formă de ascultare servilă. I-ai  întrebat și le-ai răspuns la întrebări ca : ce este bine? ce este rău? ce este drept? ce este nedrept? ce este înțelepciunea? curajul? lașitatea?virtutea?

Și pentru asta ți s-a pregătit moartea prin otrăvire!

Tu spui: <Cea mai bună slujbă adusă lui Dumnezeu este un mod de viață onest și evlavios!>

<Fiecare om are voința îndoită: una rațională și alta senzuală. Când într-un suflet învinge rațiunea, individul duce o viață virtuoasă, când e cuprins de senzualitate, sufletul trăiește în vis, haotic , fără a ști ce face!>

Un pios omagiu, maestre!

 

autor Ionescu Ion

Treceri

Mai treceam uneori prin viaţa ta, prin bucătăria ta, la o cafea, pe balconul tău, printre flori sau rochii, bluziţe, fustiţe, ciorapi, desuuri puse la uscat, prin baia ta cu scoici adunate de pe nişte plaje exotice şi lumânari parfumate, prin patul tău mătăsos, adormitor, chemător, prin trupul tău întrebător, prin părul tău ciufulit, răvăşit, prin gândurile tale indecente sau cuminţi, prin nopţile tale fierbinţi, prin dimineţile tale grăbite, prin după-amiezele tale opace sau plictisite, prin tot ce erai şi nu erai, prin ce-mi dădeai sau ai fi putut să-mi dai, apoi plecam în viaţa mea, cu şedinţe, targete, şefi, kilometri, beţii cu băieţii, târfe, cravate, poveşti complicate, pe mine mă atrăgeau chemările, provocările, ţie îţi plăceau aşteptările, te cuibăreai în ele ca o pisică răsfăţată, care voia să fie alintată, deveneai uneori jucăuşă, alergai, până ameţeai, după gheme colorate de gânduri şi vise, de speranţe ucise, încâlceai firele întrebărilor şi ale mirărilor, încât nici tu nu te mai înţelegeai, nu te mai ştiai, şi mai alergai după nişte fluturi galbeni, pâlpâitori şi parfumaţi, care îţi invadau câteodată odaia, îmi spuneai că vin dintr-un roman al unui sud-american, care scria despre iubiri ca nişte boli sau ratate şi despre nişte veacuri de singurătate, după un timp te-am pierdut, pur şi simplu ai dispărut, cu fluturii tăi galbeni cu tot, poate te plictisiseşi să aştepţi trecerea mea printre pereţi, printre tablouri şi flori, printre vise şi zori, te-am tot căutat, prin toamnele veştede care curgeau pe alei, prin zilele limpezi cu funigei, prin orele ştiute doar de noi, printre paşii risipiţi în noroi, îţi ghiceam câteodată zâmbetul pe chipul unei alte femei şi parfumul greu al fluturilor galbeni impregnat în pielea ei, mă întrebam ca în romanţe ce căutaseşi tu în viaţa mea, sau eu în a ta, cine cui îi tulburase liniştea, monotonia, indiferenţa, până la urmă ţi-am acceptat absenţa, nu te mai găseam nici în amintirile mele, nu mai voiai să fii nicăieri, nici măcar în ziua de ieri, de alaltăieri, de acum două veri, de acum prea mult timp, un timp sărăcit de poveşti, buimăcit de crize economice sau morale, războaie personale sau mondiale, femei cu coase şi angoase…, deci nu mă mai aşteptam să te întâlnesc în noaptea aceea, când pe cer se desena Casiopeea, pe autostrada pustie, la ora târzie a întunecatelor şoapte şi a tainelor coapte, de parbriz s-a izbit sonor un fluture galben pâlpâilor, al cărui parfum ameţitor mi-a răscolit amintirile şi trăirile aproape epuizate sau adormite, iar tu veneai spre mine uşor, înşelător, într-un nor de fluturi ai lui Marquez, într-o rochie ecosez, noaptea vineţie se risipea în melancolie, iar luna cheală devenea ovală, tu alergai, făceai piruete, înaintai, dar nu ajungeai, eu avansam, dar nu te prindeam, poate doar te visam, poate doar speram…

 

autor dobrica mariana

Anotimpuri

Ies din spital târând cizma grea de gips. Infirmierii mi-au despicat cracul pantalonului şi stofa uniformei fâlfâie la fiecare pas. Un soldat ciudat şontâcăie prin Oradea. A  venit toamna peste oraş, o toamnă caldă şi umedă. Toată noaptea a plouat, a plouat şi-n zori. Totul e umed, galben şi cenuşiu. Mă chinuie cumplit cizma de gips, care s-a întărit cum au vrut doctorii, în forma aia a lor blestemată. Mi-au legat o piatră de moară de picior şi la fiecare pas se aude un pocnet sec de la bucata de lemn pusă drept toc. Ajung pe malul Crişului şi trebuie să traversez un parc mare. Mi se pare imens gândind la piciorul beteag. Mă uit în lungul aleilor goale şi toamna se prăvălşete peste mine, mă cuprinde ca pe o jucărie. Mă înghionteşte şăgalnic, toamna, se joacă cu pale de vânt şi mă face să văd aburii uşori care se ridică din asfalt. Fuioare subţiri ca nişte păreri, ca nişte iluzii. Vine vântul şi împrăştie totul, şi nu mai sunt.. Răsar în alt loc unde abia ating frunzele galbene care alunecă nehotărâte: să mai rămână în aer­­­, sau să plutească în apele strânse pe asfalt, băltind? Să cadă pe bănci, pe lemnul ud? Totul se mişcă în parcul gol; firele ierbii vibrând în adieri iluzorii, frunzele, aburii transparenţi. De pe râu vin fuioare de pâclă, plutesc pe sub arbori şi se destramă, se topesc absorbite de scoarţa groasă, nasc fire de apă ce curg între crăpături, alunecă spre rădăcinile ascunse. Nu e lumină în parcul umed, sunt doar reflexele umezelii, umbre ce te-mpresoară, te fac să nu vezi picăturile de apă ce cad de peste tot. Le simţi doar: pe faţă, pe mâini, pe gene, şi parcă le vezi abătute de pala vântului ce vine dinspre  râu. Se amuză  toamna, nu se poate stăpâni să nu se joace cu soldatul schiop; şi-l aţâţă, îl amăgeşte, îi strecoară în suflet bucurie adâncă, senzaţia libertăţii. Şi creşte ameţitor iluzia că orice ar fi în lume, orice s-ar petrece, de starea aceasta de libertate nu te poate lipsi nimeni. Bucuria devine mai adâncă, şi iubeşti tot ceea ce se petrece lângă tine. Devii tu însuţi făptura toamnei şi te topeşti în fiecare din minunile ei. Aud pocnetul lemnului din cizma mea de gips, şi râsul îmi umple fiinţa, mă roade zidăria albă şi-mi muşcă piciorul, dar sufletul meu aleargă după frunzele ruginii, după aburii palizi. Sunt un soldat tânăr care înţelege sursele bucuriei profunde, nelimitate.

 

*

 

Suntem patru în camera cabanei. O cabană sub Suhardul Mic. Din pat vâd coama Suhardului Mare, acolo unde schiem zilnic. O fostă pârtie oficială, abandonată acum, şi pe care noi o folosim ca să ne fandosim, să arătăm că suntem schiori de seamă. De asta Aurel arată ca o mască japoneză, acum cu două zile înaintea revelionului. Se dădea mare în faţa unor fete şi-a intrat cu capul într-un morman de zăpadă grunjoasă peste care trecuseră rânduri de geruri. Stăm la masă şi jucăm poker. Faţa lui Aurel străluceşte de cremele cu care se dă; doar, doar! Noi râdem de el, el râde de el, şi jucăm poker. Jucăm poker pe pastile de ciocolată; fiecare doreşte să piardă însă, să piardă tot. Suntem în cantonament de refacere şi primim suplimente alimentare: portocale, ciocolată,  metosan,  glucoză sau alte dulciuri. Glucoza n-o luăm, iar cu mentosanul ne batem sau aruncăm după vrăbii. În schimb obligtoriu: dimineaţa, două portocale şi-o ciocolată medie; la prânz, patru portocale şi două ciocolate mari, seara, două portocale şi o ciocolată medie. Cine dracu’ mănâncă atâta ciocolată?! După două zile nu mai putem suferi ciocolata, cu portocalele ne descurcăm, dar ciocolata a devenit… Şi n-avem voie s-o aruncăm. Trebuie musai consumată. În cantonamentul de la Lacu’ Roşu sunt adunate liceele cu profil sportiv din Liga I. Ca în fiecare an avem performanţe, şi deci finanţare din belşug. E ultimul nostru an, în primăvară terminăm liceul şi fiecare o ia pe alt drum: Moţoc şi Filipescu pleacă la Dinamo, Aurel se lasă pentru că dă la Agronomie, eu nu sunt foarte hotărât, dar dacă intru la filologie cred că mă las şi eu. Acum stăm la masă şi jucăm un poker ciudat, pentru că fiecare vrea să piardă, nu să câştige. Mormane de pastile de ciocolată se înalţă în faţa noastră, ciocolata nemâncată de zile întregi. Cel care-o câştigă e ţinta batjocorii, dar jocul e „pe bune”, nu trişăm, nu încercăm să păcălim. Aici e chicirezul: trebuie să joci cinstit, dar să pierzi, asta-i convenţia, aşa-i „regulamentul”. La un moment dat uşa se deschide şi-un puşti de-a noua, de pe la Focşani cred, ne anunţă că trebuie să fim urgent la sala de mese: e nu ştiu ce festivitate. Mormăim, şi-i dăm înainte. Mă uit la puşti şi-l văd cu ochii ţintă pe cicolata de pe masă. Înghite în sec. Parfumul suav îi aţâţă nările. Mă aplec spre Moţoc şi-i şoptesc ceva la ureche. Se uită la puştiul care nu vede nimic altceva decât ciocolata. Jucăm telefonul fără fir, şoptim între noi. Ne hotărâm. Fiecare scoate din valize toată ciocolata pe care n-a putut s-o mănânce. „ Dă fesul, băi acesta” – spune Moţoc. Puştiul nu înţelege, îşi smulge fesul din cap şi-l strânge-n mâini. „Da’ de ce?” „Las’ că vezi tu.” Puştiul nu spune nimic, dar ţine tare de fes, un fes ieftin din fibre sintentice. Moţoc are un metru nouzeci, e handbalist, şi-a spart vreo trei cochilii de portar. De multe ori, sărmanii nici nu stau în poartă când trage de pe şase metri.  E mai  bine să  faci ce-ţi spune. Întinde mâna, Moţoc, şi puştiul îi dă fesul. Are ochii umezi. Îndesăm ciocolata în fesul care se lărgeşte şi se lăbărţează. Pe măsură ce umplem fesul, ochii puştiului joacă: se uită la fes, la noi, la ciocolata de pe masă… şi speră. Îl văd cum se emoţionează tot mai mult; se zbate în sufletul lui nădejdea, dar şi neîncrederea. E prea multă ciocolată, îşi spune probabil, prea multă ca s-o primească el. Fesul arată monstruos şi nu-l putem aduna la gură. Moţoc nu spune o vorbă şi-l întinde către puşti. Acesta se uită lung şi nu face nici o mişcare. N-are curaj să gândească că-i adevărat ce se întâmplă, a lăsat ochi-n pământ şi aşteaptă un semn, o vorbă. Moţoc nu spune nimic, stă doar cu mâinile întinse către băiat. Nu mai rabd, i-au fesul de la Moţoc şi-i zic puştiului: „Ia, de aici.” Se uită la mine, întinde mâinile temător, mereu convins că-l vom păcăli. Când fesul, plin ochi de ciocolată, e în braţele lui, nu mai ştie ce trebuie să facă. L-a paralizat bucuria, este, în acelaşi timp, şi umilit, şi fericit, şi năuc, şi plin de poftă. Fără să poată spune ceva ţâşneşte pe uşă, grijuliu cu comoara sa. Ai mei se pregătesc să mergem la festivitate. Eu mă gândesc la puşti şi la bucuria lui stângace; cel puţin, am găsit o soluţie pentru ciocolata pe care n-o s-o manânc. „Diseară e poker pe beţe de chibrit – zice Filipescu. Să n-avem vorbe. Cinci bani băţul.” Plecăm la festivitate bucuroşi: în cameră nu mai este fir de ciocolată.

 

*

 

Deschid ochii şi văd umbra lui Ivan în cealaltă cameră. O văd prin perdeluţa ce acoperă geamul uşii dintre cele două odăi. Asta înseamnă că a trecut de trei jumate. Sar din pat, îmi trag pantalonii şi ies în curte. În găleată apa a prins o pojghiţă subţire, subţire de gheaţă. Mă spăl făcând zgomot, arunc apa rece pe mine. Îmi place apa rece, care-mi înroşeşete pielea. Spre deosebire de Ivan. Mereu râd de el: ”Ce fel de băltăreţ eşti tu, Ivane?! Te speli în casă ca muierile?” Smuceşte din cap în sus, semn că nu-i pasă. Nevasta lui Ivan îmi pune dinainte o strachină plină ochi cu tocană de lişiţă. E grasă tocana, sosul greu pluteşte în untura păsării, bucăţile de carne miros uşor a ghiol. Arunc pe gât paharul de ţuică parfumată. Ţuică de grind din fructe pline de soare: caise. O ţin scurt timp în cerul gurii să mă bucur de parfumul ce-mi urcă în nări, apoi înghit şi las alcoolul să-mi agite sângele. Afară, Ivan bocăne, zdrăngăne, agită lucruri, semn c-am întârziat. Mergem pe uliţa nisipoasă şi nu vorbim. Doar vântul subţire din baltă ne arde obrajii şi mâinile. E vânt de dezgheţ, vine dinspre mare şi se strecoară parşiv printre straie. Vânt înşelător de început de aprilie, abia a scăpat în primăvară. E ca un copil care a izbutit să fugă din ghearele iernii: obraznic, capricios, înşelător. Ajungem la lotca pregătită de cu seară. Nu e prea mare lotca, are douăzecişidouă de crivace şi e plină ochi cu setci şi vintire. Avem de muncă azi. Ivan pune paporniţa cu merinde în cutia de sub sidelca prova. M-aşez la rame, el apucă ghionderul şi împinge lotca la apă. Cînd ieşim în canal încep să trag la rame. La maluri strat subţire de gheaţă prinde stuful şi ierburile uscate şi saltă în undele largi, făcând să alunece lumina. Ieşim în Puiu şi dăm cotul spre Erinciuc, punem vintire în curba ghiolului, sub plauri. Apoi întoarcem, trecem de canalul spre Lumina şi Ivan desface setcile încet, iar eu trebuie să ţin barca în curent, să-o ţin drept, să nu facă burtă,  şi să-i dau timp să descurce ochiurile plasei, De-aia îi place lui Ivan să meargă cu mine la pescuit: sunt bălătăreţ şi eu, şi cunosc meremetul ramelor. Băltăreţ de pe Borcea, din inima Ialomiţei. Soarele s-a ridicat bine şi noi am făcut cale lungă, suntem la capătul lui Roşu. Am pus toate setcile, doar una mică de vreo şaizeci de metri, a rămas movilă pe fundul lotcii. Nu s-a hotărât Ivan pe unde s-o pună. Ne întoarcem în Puiu; după ce-o să mâncăm de prânz o să scuturăm capcanele. Trag la rame agale şi deodată văd ieşind din canalul Roşuleţ râu de apă mâloasă, gălbuie, tulbure. „Ivane, hai să punem setca mică aici. Să tăiem canalul.” Nu spune nimic, apucă setca şi-ncepe s-o lase la apă. A înţeles ce vreau şi nu mai vorbim. Acuma lotca e goală, n-avem altceva de făcut decât să aşteptăm vemea când vom scutura plasele. Apa ghiolului e creaţă, vântul se schimbă mereu şi scânteierile joacă-ndrăcit. Dacă nu ştii să te uiţi, după zece minute te prinde orbirea, pentru că lumina îţi fulgeră ochii şi-n scurt timp nu mai vezi decât licăre verzui, galbene, roşii. O să te sâcâie toată ziua jocul scânteietor, iar noptea o să se întoarcă şi multă vreme te va necăji, şi-ţi va da senzaţia că te legeni între ape. O luăm din nou spre capătul ce duce spre Erinciuc, ajung la marginea stufului şi Ivan înfige ghionderul în fundul ghiolului, amarează strâns lotca şi scoate paporniţa cu merinde. Mâncăm încet şi barca ne leagănă. Ivan a terminat, îşi face cruce, pune paporniţa goală la loc, se-ntinde pe fundul lotcii cu pălăria pe ochi. Aţipeşte. Eu ascult liniştea ghiolului, doar ţipăt de pasăre o sparge rar. Altminteri foşnetul stufului diferit de cel ce va fi în vară. Un foşnet aspru din frunzele lungi şi uscate, tăios. Vreun val mai năbădăios, se-ntoarce loveşte lemnul lotcii şi clipoceşte. Vorbeşte pe limba lui ne’nţeleasă. La marginea stufului răpitorul se repede-n puiet, şi-l face să sară; se-ntoarce strâns, bate apa cu coada şi dă scântei către lume: e goană-n adâncuri. Nu pot să dorm, mi-e doar lene, stau cu mâinile pe genunchi şi-aştept. Nu trece mult şi Ivan se trezeşte, îşi aprinde o ţigară şi smulge ghionderul. Scuturăm vintirele. În primele nu-i cine ştie ce peşte, ceva biban, ceva albitură, crap-caras, vreo doi lini şi-o plătică frumoasă. Pe urmă vine un somn de vreo paisprezece kile, nişte şalăi, vreo patru, câteva mârliţe. Ne uităm pe fundul lotcii: să fie la patruzeci de kilograme de peşte. Ivan alege somnul, şalăii, plătica şi linii, deschide cutia de sub sidelca pupa şi-i aruncă înăuntru. Ăştia-s pentru pescar. O luăm spre capătul lui Roşu şi începem să scuturăm setcile. Pe măsură ce ne apropiem de Puiu, captura e tot mai bogată şi plasele se ridică morman. O să avem de muncit la descurcat peştele. Ajungem la setca mică şi când începe s-o ridice, bag seamă că-i bătută cu peşte. Ivan se uită la mine pe sub pălărie, eu mă înfoi: sunt mândru de mine. „Ai făcut tu ceva în scăldătoare”, îmi spune.  Peste mormanul de plase de pe care apa se scurge în fire subţiri, abia îl zăresc pe prietenul meu. Lotca s-a facut foarte grea, mai sunt vreo două degete şi apa dă peste copastie. Ivan mă ajută cu ghionderul, alegem un plaur mai mare şi acostăm, ne prindem de el şi muncim la descurcatul peştelui. E muncă urâtă şi grea să descâlceşti peştele din ochiurile setcii. Ne ia vreo patru ore tevatura asta, dar barca s-a umplut ochi de peşte. Ivan taie cu toroipanul nişte stuf şi pune peste captură. Frumoasă captură, azi; „E la douăsuteşaptezeci de kile, zice. Aşa, la ochi.” Mă uit la el şi-i văd bucuria. Obrazul nereas de vreo trei zile s-a destins, i-a trecut oboseala. Sunt bani frumoşi în barcă. Dumitru, frate-su,  o să moară de ciudă. Sunt certaţi din toamnă, dela împărţitul porcilor. Înainte de ceartă pescuiau împreună, dar tot Ivan era căpetenia. Pe urmă a trebuit să se descurcec singur până la venirea mea. Ochii lui negri au luminiţe şăgalnice. Se mişcă semeţ, Ivan, cu gesturi mai repezi. E pentru prima oară când pot să-i citesc atât de limpede bucuria. Se va vorbi din nou despre măiestria lui Ivan printre pescari. Îmi zice să ridic ramele şi-ncepe să ducă lotca din ghionder. Stă în picioare pe sidelca pupa, împinge scurt ghionderul şi fluieră Ne îndreptăm spre cherhana, acostăm la doc şi Ivan coboară cu mâinile în buzunare fluierând. Trece, salutându-se, printre pescari, îşi împinge pălăria pe ceafă şi intră în biroul achizitorului.

 

*

 

Tata mai pune o cârpă umedă pe jarul din cazan, se-nalţă nor negru de fum iute care mă face să lăcrimez. Dar de ţânţari nu prea scăpăm. E linişte pe fluviu şi apa-i sticloasă. Stăm la ancoră în amonte de Olteniţa, la vreo zece kilometri. O pădure de sălcii şi plopi dă să coboare în apele Dunării. Văd rădăcinile groase cum ies din malul râpos, gălbui. Pâlcuri de iarbă grasă se agaţă de buza malului în care  sătenii au săpat trepete să poată urca mai uşor. Stăm de ieri dimineaţă la ancoră, tata a avut de făcut măsurători în braţele fluviului. A fost inundaţie mare în primăvara asta, şi-acum se măsoară cotele de scădere, cât îi ia apei să se tragă la matcă. Căpitanul şalupei şi marinarul au pescuit toată ziua la undiţă şi la pripon. Mare lucru n-au prins, abia seara când a venit tata, marinarul a arunct prostovolul şi-a scos vreo zece kile de albitură. Au făcut focul pe mal şi-au pus peştele la fript, direct pe sare, pe tablă încinsă. Într-o cană de metal au fiert apă, au turnat mujdei într-o strachină cu  felii de ciuşcă şi roşii, şi peste amestec apă din cană. Cine vrea scaldă peştele în sos, cine nu îl mănâncă doar cu mujdei. Acuma stăm pe puntea şalupei. Bărbaţii beau ţuică de piersici, trasă de două ori, ţuică tare şi parfumată. Beau ţuică şi vorbesc de-ale lor, despre casă, despre neveste, despre drumurile lungi pe ape, despre pământ şi recoltă. S-a lăsat o linişte adâncă peste fluviu; din când în când mai pocneşte vreun jar. Luna se ridică, imensă, dinspre pădure; lună plină. E lumină ca ziua şi aerul s-a răcorit bine, s-a parfumat. Dincolo de pădure e câmpul bătut în flori, fel de fel, şi curentul apei trage parfumul spre aval. Nici nu-mi vine să cred câtă linişte e acuma, câtă nemişcare. Peste zi n-am putut scăpa de rusalii. Erau puzderie, erau milioane şi milioane, abia dacă puteam respira. Cum a dat soarele, s-au ridicat dintr-o dată şi-au început să înălbească văzduhul cu zborul lor. Pluteau peste Dunăre şi se-nvolburau după voia curenţilor apei. Se adunau în snopuri strânse, sau se lăsau răsfirate, se ridicau dintr-o dată ca un fuior răsucit, se-mprăştiau şi cădeau în apă. Peştii aşteptau lacomi, iar apa fierbea de la goana lor: sus-jos. Prindeau insecta şi plecau în afund, o înghiţeau şi reveneau după alta. Răpitorii au dat şi ei năvală; era rost de pradă bogată. Şi mâine o să fie la fel, vreo patru zile o să fie la fel. Efemeridele vor domina viaţa fluviului. În fiecare seară, marinarul va mătura în apă stratul gros de insecte moarte de pe puntea şalupei. Tata mă trimite la culcare în cabină, i-a promis mamei că n-o să dorm pe punte, că trage apa. Mă întind în patul îngust şi somnul nu vine. Suntem plecaţi de vreo cinci zile, stăm mereu prin ostrove, prin braţe, după interesele tatei. Iar emoţiile mele cresc într-una şi nerăbdarea la fel. Abia mâine o să se împlinească ziua cea mare. Mai după prânz o să ajungem la Ada-Kaleh, şi-o să mergem în sat, la turci. De trei ani, tata mă duce pe insulă în fiecare vară, doar că asta e ultima. Am nouă ani, termin clasa a patra la anul, şi ne mutăm la oraş. Îmi rupe inima gândul ăsta, mai ales că nu-mi place de loc la oraş; casele sunt îngrămădite, sunt una în alta, străzile sunt pavate cu piatră, n-ai voie să mergi desculţ, dacă te trimite să cumperi pâine, trebuie să te speli cu săpun şi după urechi, şi mereu trebuie să ai batistă. Am fost o dată la oraş, mi-ajunge. Sunt prea multe maşini. Odată m-am speriat de moarte pentru erau trei care mergeau în acelaşi timp. Mă gândeam că dacă se ciocnesc, eu n-o să am unde să mă feresc. Dar, nu pot să mă pun cu tata. O să ne mutăm la oraş şi n-o să mai pot merge vara în insulă. Asta-mi face inima cât un purice, mi se strânge tare, tare, şi-mi doresc şi mai mult să ajung cât mai repede la insula mea cea dragă. La bunătăţile de care nu mă mai satur. Mă răsucesc în pat şi nu mă hotărăsc cu cce-o să încep mâine. Cu sarailii. Nu, nu cu saralii, că asta face şi moş Ali, turcul din sat. Cu cataif, sau cu baclavale. Nu. Mai bine cu îngheţată. Da’ de care? De lămâie, de trandafiri, de fistic, de alune, de căpşuni, cu sirop, sau fără sirop; aici e problema! Ştiu că tata o să-mi cupere la pachet: pricomigdale, rahat, alviţă, şi cu nuci, şi cu alune, fistic, arahide în coajă, roşcove, smochine, fructe confiate. O să-mi cumepre tot ce se poate lua la pachet. Aşa face în fiecare an. Când ajung acasă mă ţin de mama să-mi arate. Luna bate-n hubloul şalupei, eu mă zvârcolesc, mereu cu gândul la ziua de mâine. O să stau la masa de lemn, în hudiţa prăfoasă şi-o să mă desfăt. Tata o să bea cafea la nisip, mastică, şi-o să fumeze ţigări „Aroma”. Eu n-am voie. Da’ poate să fumeze şi narghilea, dacă vrea, şi să bea lichior de ouă, proaspăt, abia făcut, şi triple-sec, sau uzo, sau lichior de anason. Pe urmă o să mergem la birt, şi-o să mâncăm. Birtaşul ne-aduce mai întâi aperitivele: felii subţiri de ghiudem, mezel de mistreţ şi de căprior, telemea uscată, peşte afumat, batog de somn, cegă sărată, măsline. Bărbaţii or să bea ţuică la toate astea, ori de caise, ori de piersică. Pot să le deosebesc după parfum.  Pe urmă grătare, pastrămuri, mititei şi pui la ceaun ca să meargă şpriţul de vin rozaliu de grind. Am voie şi eu o jumătate de pahar: e acrişor şi înţeapă de la sifon. De multe ori mi se urcă în nas şi mă ustură. Seara dormim la vreo gazdă şi a două zi până să plecăm, mai apuc să mă desfăt cu ceva bunătăţi. Bucuria îmi cuprinde inima deopotrivă cu nerăbdarea. De ce ar trebui să mai dormim? Dacă plecăm acum, spre dimineaţă suntem la Ada-Kaleh. Luna e tot mai mare şi bate în hublou, în cabină e lumina multă şi chiar dacă închid ochii tot o simt. Trebuie să mă gândesc temeinic ce am de făcut. Cu ce-o să încep mâine, cu care din bunătăţile turcilor. Dar, somnul parşiv, vine pe neaşteptate, se strecoară în fiinţa mea de copil de nouă ani şi mă leagănă toată noaptea în bucuria imaginilor ce se rostogolesc în mine. Şi pe care le aştept an de an.

 

autor Ion Manzatu

Bunicul

E  sfârşit de august şi plouă de două zile apăsat. Ploaie măruntă, veşnică, neiertătoare. Ne-am aciuat în vagonul lui Moş Tudosă, vagon de marfă amenajat cât de cât pentru un suflet de om. Două paturi cazone, o plită de fier, cu cuptor, două mese înguste şi ceva taburete. În perete, bătute în cuie, cutiuţe de lemn, „peretare”, pentru felurite nevoi: sare, boia, praf de ardei, zahăr, ceai. Cînd plouă, aici ne facem veacul, într-o margine de „cocoaşă”, în vagonul lui Moş Tudosă. Suntem doi liceeni, angajaţi sezonieri la întreţinerea căii ferate, dar echipa ne alungă mereu. Ei au norme, au de câştigat bani şi nici un chef să se încurce de noi. Când e vreme frumoasă, stăm mai mult prin livezi, pe la margine de bălţi, pescuind oblete şi cărăşei cât degetul. Mai smulgem buruieni de pe terasamente, la o adică, atunci când echipa are de lucru la şină, la schimbat traverse, la pus plăci noi. Mă rog, daraveli de ceferişti.

Când plouă ne strângem în vagonul lui Moş Tudosă şi jucăm table. A fost şi el ceferist; manevrant, o viaţă de om a muncit aici la „cocoaşă”, până s-a pensionat, pe urmă l-au chemat din nou să fie paznic de noapte la garniturile din triaj. Noapte de noapte, Moş Tudose  merge agale printre linii, suflă-n ţignal şi din când în când strigă: „Te văd!, te văd!”. Vede pe dracu’!, nu s-abate nimeni să fure din garnituri, că-i puşcărie multă şi ghişeft puţin. Nici măcar ţiganii nu vin, au alte vaduri. Da’ Moş Tudosă e conştiincios şi se târâie în fiecare noapte printre vagoane, cu ţignalul într-o mână şi-n cealaltă cu un steguleţ de manevră, de care nu se desparte în timpul serviciului. A fost unealta lui vreo 37 de ani, şi-a văzut multe steguleţul galben. Ziua stă mai mult prin vagon. De dormit, nu prea doarme, aţipeşte aşa soldăţeşte, rezemat în pernele înalte. Mai deretică, mai trece liniile până la birtul „Prutul” unde-şi ia ţigări, da’ şi ceva d-ale guri de la mahalagii care pun marfa direct pe trotuar, sau de la alimentara lipită de cealaltă crâşmă: „Mureşul”. Sunt celebre birturile astea, stau faţă-n faţă, şi beţivanii mahalalelor ies din-ntr-una să se-nece în cealaltă.  De două ori pe lună, bea şi el  un cincizeci de secărică; la leafă. E strâns la mână Moş Tudosă.

În dimineaţa asta, stă întins în pat şi priveşte tavanul vagonului. Îşi apucă mustaţa cu buza de jos, o trage spre dinţi şi muşcă vârful firelor de păr. Mă uit la el, din ungherul unde m-am tras, către capătul vaonului, la fereastra mică. Mă uit afară la ploaia care bate fără milă.  Vine-n rafale, cu stropi mărunţi şi deşi; până la piele te udă în câteva minute. Vântul e şi el subţire şi rece. De table m-am cam săturat, şi acum ascult ropotul ploii,  sunteul zarurilor şi vocea domoală a lui Gică, prietenul cu care împart slujba. Joacă cu un mahalagiu de peste linii, unu’ care stă gar în gard cu casa lui Buzatu, fostul călău. A venit la Moş Tudosă după o foaie de arc de vagon; are nevoie să-şi facă cuţite pentru porci, pe la iarnă. Şi foaie de arc s-a făcut.

Trec orele cu greu, se apropie amiaza doar, până la cinci când se termină programul e cale lungă şi mi-e din ce în ce mai greu. Moş Tudosă, îşi muşcă mustaţa, Gică îl snopeşte pe mahalagiu şi stă cu gura pe el, iar mie mi se urăşte. La un timp se deschide uşa vagonului şi apare Petruş, nepotul lui Moş Tudosă, elev de profesională. Mai are un an jumate şi va fi lăcătuş-mecanic. E ud tot, mai zgribulit ca un câine. Nu-l bagă nimeni în seamă. Îşi schibă hainele şi se-ngrijeşte de prânz. Aţâţă focul, pune în cercul mare un ceaun, presară mălai, din peretar ia sare cu vârful degetelor şi-o aruncă în apa rece. Moş Tudose e cu ochii pe el. Puştiul, scormoneşte c-o lingură de lemn într-un chiup de vreo cinci kilograme şi culege untură, bucăţi de carne şi cârnaţi. Pune totul într-o farfurie de tablă, o pune şi pe asta pe plită, şi se-apucă de pisat usturoi. „Măi, Petruş, se aude glasul bătrânului, ai pus sare-n mămăliga aia?” „Am pus, bunicule.” – îşi vede de-ale lui  Petruş. Se vede că-i din familia lui Moş Tudose, la fel de vorbăreţ. „De unde ai luat sare, din peretar?” – se aude după o vreme. „Da, bunicule.” „E cam de mult sarea aia. Stă cam de mult în peretar. Mă gândesc să nu se fi desărat.” Petruş nu spune o vorbă, merge la peretar, i-a sare din nou şi o aruncă în apa care începe să fiarbă. Mă uit la bătrân şi mă umflă râsul. Moş Tudose n-are ochi pentru noi, stă cu ei în tavan, cu mâinile pe burtă, cu picioarele încrucişate, şi-i tare caraghios cu ţuguiele de la şosetele de lână împletite cu patru andrele şi scăzute la vârf până se termină cu gurguiul ăla ascuţit. Aşa purtăm toţi iarna, şosete din astea, ca să nu mai punem obiele. Moş Tudose le poartă şi vara. Nu se uită la nepot. Acesta termină treaba, răstoarnă mămăliga, i-a farfuria sfârâindă, îşi face câteva cruci şi înfige lingura de lemn în mămăligă. Mestecă de câteva ori şi se strâmbă, nu-i place de loc. „ E sărată, ai?” se aude; puştiul dă din cap şi tace. „Mă, tare eşti tu prost. Da’ cum are să se desăreze sarea. La asta nu te-ai gândit?” Vocea bătrânului se-neacă într-un soi de chicot. Dar nu e aspră vocea asta, nu ceartă, e o glumă făcută cu dragoste şi-atât.

Mi-am readus aminte povestea asta aseară, după multă vreme. Mi-am adus-o aminte pentru că am coborât la prăvălie, şi-am luat o pungă de sare. Am urcat, şi neavând ce face am citit eticheta. Mi se spunea că pachetul ală conţine sare şi conservant care să prelungească viţa alimentului. O viaţă întreagă am crezut că eu nu sunt prost ca Petruş, şi ştiu ce va să zică sarea. Da’ uite bătrânul Moş Tudosă m-a contrazis.

De aseară mă tot gândesc: oare nu s-o fi desărând sarea asta?!

 

autor Ion Manzatu

Interludiu

 

 (Fragment din volumul „Comicul nimicniciei”)

Înainte de a continua să urmărim cum se dezvoltă dialectic jocul antinomiilor – un joc pe care ni l-am propus din raţiuni evident partizane -, considerăm că sunt necesare două scurte priviri asupra unor aspecte ale problamaticii puse în discuţie:

pe de o parte, am dori să  evidenţem  începuturile unor diferenţieri sistemice între opera de artă – creată exclusiv din nevoia   inducerii în receptor a momentelor emoţionale care provoacă iluminarea şi care contribuie la configurarea sistemului său de valori fundamentale, adâncind permisivitatea spre cunoaştere – şi stările de plăcere, de satisfacere a capriciului pe care le produce produsul informaţional guvernat de raţiunile unui sistem de marketing;

iar pe de altă parte, am vrea să ne oprim asupra câtorva momente din biografia lui Cehov, momente care, credem noi, sunt hotărâtoare pentru filosofia sa creativă.

„Una este să exprimi clar o idee şi alta s-o determini să afecteze imaginaţia.”[1] – avea să evidenţieze cu multă limpezime diferenţa dintre plăcere şi emoţie Edmund Burke. Evoluţia istorică a acestei diferenţe dintre cele  două afecte a ajuns să fie hotărâtoare în stabilirea diferenţei între opera de artă şi produsul informaţional, pentru că funcţiile lor au devenit, în parcursul istoric, atât de diferite.

Chiar dacă suntem partizanii operei de artă, cu toate funcţiile sale fundamentale pentru evoluţia umanităţii, nu pledăm nicidecum pentru dispariţia sistemului care întreţine produsul informaţional. Şi de ce am face-o? Ar fi în mod evident un demers inutil şi ridicol chiar. Dorim doar stabilirea unor criterii care să lumineze diferenţa dintre cele două categorii, să evidenţiem faptul că avem de-a face cu teritorii substanţial diferite.    În zilele noastre o stare de confuzie amestecă respectivele categorii, producând anularea unor funcţii esenţiale, exacerbarea altora, sau apariţia unora  efemere, care adâncesc şi mai mult dezorientarea, în egală măsură a creatorului, dar şi a receptorului. Artistul prezentului, prins în strânsoarea unor liste de proceduri, nu mai are posibilitatea să opteze clar pentru condiţia sa, nu mai poate apela la sprijinul liberului arbitru, ceea ce face ca creaţia sa să devină vulnerabilă şi să alunece spre derizoriu. Procedurile sunt instrumente tehnice – care trebuie să respecte raţiunile de marketing -, şi ajungând să fie socotite axiome nu mai trebuiesc, sub nici o formă, analizate. Totul devine însă atât de amestecat încât de cele mai multe ori artistul – fără ştirea, sau voia sa – ajunge să aparţină unei categorii din care n-ar vrea să facă parte. Încetul cu încetul furcile caudine ale cenzurii au fost înlocuite cu funcţiile listelor de proceduri, de task-uri, care se dovedesc cu mult mai necruţătoare cu destinul creatorului

Totul a început undeva în primele decenii ale secolului al XIX-lea, când condiţia artistului – datorită instrumentelor noii tehnologii – a cunoscut o schimbare radicală: profesionalizarea. Condiţia de profesionist a artistului, faptul că-şi poate câştiga existenţa având un statut social recunoscut, a dat naştere unei sume de reguli care au evoluat contradictoriu până în zilele noastre. Diferenţa dintre artistul care, fie era independent financiar prin statutul său social, fie era dependent de un personaj anume, şi acela care face parte dintr-o categorie socială definită, cu statut reglementat, cu un venit provenit din creaţia sa, a produs  liberalizarea radicală a activităţii creatoare. Acest lucru a fost înlesnit de instrumentele tehnologice care au modificat funcţiile sistemului de relaţii sociale. Nu trebuie sub nici o formă să idealizăm noua condiţie a artistului, în fapt el a schimbat un iad cu altul, doar că acesta din urmă era cu mult… mai liberal. Fundamental a fost doar faptul că noul sistem a introdus posibilitatea opţiunii: vezi cazul Rimbaud, sau Paul Gaugain, ca să ne referim doar la două dintre cele mai spectaculoase. Posibilitatea opţiunii a fost un element deosebit de importrant pentru evoluţia conştiinţei artistului, ca şi a atitudinii acestuia, a responsabiltăţii sale, dar şi a poziţiei  într-un liber arbitru care începea să fie definit în alţi termeni, mai puţin mistici. Artistul începe să-şi configureze, în felul său specific, un statut de cetăţean, îşi doreşte să contribuie mult mai substanţial la sistemul de valori sociale prin opera sa, depăşind graniţa sistemelor de valori morale, religioase sau filosofice, sisteme care îi ofereau în trecut domenii  de exprimare. „Creatoare de semne specifice, posedând regulile sale proprii de înţelegere şi reprezentare, arta se prezintă ca fiind una din funcţiile spiritului.”[2] Ca atare artistul simte nevoia să atingă, în operă, nivele noi ale emoţiei revelatoare, cu funcţii care să contribuie la  nuanţarea şi liberalizarea sistemelor de valori: vezi Goethe, Schiller, Balzac etc..

În paralel însă, se dezvoltă un „proletariat al imaginii” format din cei care răspund nevoilor sistemului de marketing care începe să se înfiripe. Oareacari literaţi, indivizi cu abilităţi plastice etc. pun bazele sistemului care începe să creeze imaginea de produs. Sistemul cu pricina nu se va putea dezvolta exploziv, pentru simplul motiv că singurul instrument tehnic pe care îl poate folosi este tiparul, dar în toată acestă perioadă se pun bazele viitoarei filosofii a imaginii de marketing care va ajunge să domine atât de categoric lumea noastră.  Odată cu publicaţiile de mare tiraj, apar şi funcţiile de marketing despre care Cehov se plânge în corespodenţa sa. Ele funcţionează din ce în ce mai necruţător impunând condiţii care trebuiesc respectate cu stricteţe, şi, iată că, alături de cenzura oficială, apare o nouă formă de cenzurarea a artistului; disimulată, perfidă, demolatoare. Cenzura oficială, sub presiunea liberalizării societăţii, dispare încetul cu încetul, ocazie cu care cea iniţiată, şi consolidată temeinic,  de sistemul de marketing va deveni stăpână definitivă în domeniul creatorilor; îşi va crea formele sale, instrumentele, mijloacele tehnice şi administrative etc.. Toate acestea conducând la distrugerea relaţiei dintre artist şi liberul său arbitru, cu mult mai eficient decât oricare altă formă de cenzură existentă vreodată în istoria omenirii.  Această formă de cenzurare a creaţiei – care pare a deveni din ce în ce mai demolatoare – are ca rezultat direct alterarea gravă a întregului sistem de valori al omenirii. Valorile: cele morale, religioase, filosofice, sociale etc. sunt în zilele noastre purtătoarele unor abcese purulente care distrug sensul şi conţinutul acestora.

Dar asta este o problemă care ţine de alt demers, ce trebuie dezvoltat de oameni pricepuţi.

 

 

---

[1] Edmund Burke, Op. Cit., p. 94.

[2] Pierre Francastel, Realitatea figurativă, traducere de Mircea Tomuş, Bucureşti, Editura Meridiane, 1972, p.153.

 

autor Ion Manzatu

pictură Gina Baranovschi

Haosul în arta modernă

Arta secolului al XX-lea încerca, chiar şi după apariţia non-figurativului, să menţină o oarecare ordine în formele de expresie. Oricît ar fi fost de metafizice, de gestuale, organizarea interna a lucrărilor putea fi recunoscută. Deseori, mari artişti care apelau la mijloace de expresie neconvenţionale, chiar rebele – încadrate azi la „avangardism”, dadaism, neo-expresionism şi alte –isme ale sfîrşitului de secol, păstrau o oarecare ordine, tocmai pentru a pune în contrast „haosul” şi „creaţia”. Chiar şi în creaţiile aparent total haotice, se putea recunoaşte ironia din spatele demersului şocant.

Totuşi, spre sfîrşitul secolului, în postmodernism, orice convenţie a fost aruncată la coş, haosul devenind deseori singura „expresie” a artistului. Motivul? Din lipsă de idei, de formare, de talent. Singurul scop devenise şocarea publicului cu orice preţ – nu diferit de spargerea instrumentelor de catre muzicieni de două lulele pe scenă, sau de exhibiţionismul facil, deseori pornografic, al „artiştilor” neconvenţionali.

Dacă ne întoarcem spre etimologie, vedem că acest cuvînt, haos (cu variantele caos, chaos), venind din limba greacă (χάος) prin filieră latină-franceză, se referă la starea primitivă, de neorganizare, în care, după cum presupuneau cei vechi, s-ar fi aflat materia înainte de apariţia universului cunoscut de om; (în unele concepţii teogonice) spaţiu nemărginit, cufundat în beznă şi umplut de „neguri”, în care s-ar fi găsit, într-un amestec confuz, elementele şi materia înainte de organizarea lumii; stare de dezordine primordială a materiei. (DEX 98).

Fără a numi explicit, putem bănui că această stare de „haos” există şi în Biblie. În prima carte, Facerea, se spune doar că „Dumnezeu a creat Cerul şi Pamintul” – fără a spune unde (şi cum). Ulterior, a creat Lumina şi a despărţit-o „de întuneric”. Probabil acest întuneric, în care existau deja „Cerul şi Pămîntul” şi, apoi, Lumina, era chiar Haosul. Neorganizat, fără formă, „plin de neguri”, beznă totală, neorganizat. Cuvîntul Haos, amintit în limba ebraică (după unii cercetători), ar fi תֹהוּ וָבֹהוּ (Tohuwabohu), ce ar însemna „mutare” (?)

În mitologia greacă, Chaos era personificarea haosului primordial. Hesiod îl plasează „înaintea apariţiei zeilor”, deşi alţii îl considerau fiul lui Chronos şi al Geei. Chaosul primordial s-a despicat : (χαίνω. „a căsca”), apărînd Gaia, Nyx (Noaptea), Eros, Erebos şi Tartaros. Iar alţii consideră că Nyx, Aether (lumina stelară), Hemera şi Erebos ar fi copiii lui Chaos şi Gaia, sub influenţa lui Eros. Bineînţeles, aceste informaţii au mai puţină revelanţă, mai ales pentru artistul post-modern…

Un al doilea înţeles al cuvîntului se referă la o stare generală de mare confuzie, dezordine totală, învălmăşeală, dezorganizare, babilonie, debandadă… Cam ceea ce se întîmplă azi în viaţa economic-socială din Grecia sau viaţa politică din România.

Antonimul cuvîntului haos este ordine – singurul antonim dat de dicţionare, de fapt. Dacă haosul, dezorganizarea, confuzia, debandada, babilonia, vin din nepricepere, idioţenie, cretinism, lipsă de discernămînt, de educaţie, chiar de valori etico-morale şi, mai ales, din lipsă de idei, ordinea este un proces conştient şi diligent care cere o puternică concentrare a intelectului şi psihicului unui creator. De aceea şi este ocolită în arta contemporană de majoritatea „creatorilor”.

Să luăm un exemplu, ca să înţelegem mai bine. Un exemplu stupid – deşi în arta modernă, mai ales în happeninguri nimic nu poate fi suficient de stupid – totul este să fie inedit şi să şocheze. Să zicem că vreau să sparg o farfurie în faţa unei audienţe. Da, e mai uşor să distrugi decît să creezi – de asta erau convinşi chiar şi barbarii care atacau Imperiul roman. Să creezi o farfurie înseamnă educaţie artistică, simţ şi talent, experienţă, seriozitate… Ca să spargi o farfurie ai nevoie, cel mult, de-un ciocan şi de-o idee: să spargi farfuria în faţa  unei audienţe, creînd mayhem (un vechi cuvînt germanic, folosit de  englezi cu sensul de „haos”).

Acum, cînd avem Ideea, ea trebuie „cizelată”. Asta ia mai mult timp (vorba vine, poate avea loc la un pahar de alcool sau la o doză de drog) decît „creaţia”… Şi încă mai mult timp ia să găsească nişte fraze frumoase prin care să explice „estetica” creaţiei şi semnificaţiile ei în contextul „manifestărilor omeneşti”. Asta ar fi partea de „comunicare” artist-privitor (şi/sau consumator). Şi, probabil, cel mai mult timp e consumat în activitatea de PR, căutînd un „critic de artă” care să-l vîndă bine – cel mai important lucru, de altfel.

Buuun. Să ne întoarcem la Idee. Artistul trebuie să decidă, în mintea lui înceţoşată de alcool-drog, ce tip de farfurie să aleagă. Să fie un blid simplu, de lut – făcînd trimitere la „ancestralitate”, la „origini” – sau o farfurie de porţelan, scumpă („protest împotriva opulenţei şi a snobismului claselor have)? Demersul este oricum un protest împotriva „societăţii de consum care „dezumanizează individul”, scoţînd din străfunduri puseurile atavice”, blablabla…

A doua decizie de luat (foarte importantă): să spargă  farfuria trîntindu-o de pămînt, călcînd-o cu bocancii sau folosind un ciocan? (un pickhammer ar face o impresie deosebită!) Să facă referire la gestul „natural, spontan” – sau la tehnică (chiar şi un ciomag ar fi interesant…)

La urmă, să sară cu picioarele pe cioburi, zdrobindu-le definitiv (în urlete sălbatice, nestăpînite – sau pe muzică de orgă?), încălţat cu bocanci cu ţinte sau doar în ciorapi (poate desculţ? sîngele face întotdeauna senzaţie…)

Bineînţeles, totul filmat cu grijă şi prezentat, cu discursuri, interviuri, opinii ale snobilor, şefilor de galerii, la televiziuni, eventual vîndute la licitaţii organizate de case de renume. Pînă la următoarea „exhibiţie” (din englezul exhibition=expoziţie). Publicul va putea povesti, mai tărziu „A fost grozav! Un HAOS total!”

Am urmărit mai multe filmuleţe despre marele artist american Basquiat (se pronunţă ba’KEY), mort la 28 de ani (din supradoză). A debutat făcînd grafitti pe străzile New Yorkului. Le semna SAMO şi, cine ştie de ce, au devenit vestite. Nu că ele transmiteau vreun mesaj – pur şi simplu murdăreau pereţii. Se semna fie cu pseudonimul ales, fie cu o coroana. Ajungînd faimos (printre homleşii Bronxului), s-a gîndit să dea lovitura. Să devină faimos şi bogat! Ceea ce vor (acum) mai toţi artiştii. Desigur, nu avea pic de educaţie artistică – doar „experienţa” de mîzgălit pereţii. Creea haos cu sprayurile colorate, pe pereţii şi zidurile Primăriei…

Dar avea simţul culorii – asta o certifică chiar şi mari pictori. Şi a găsit un critic care gîndea că PR-ul bate talentul. Că un artist nu e suficient să fie bun – dacă nu e promovat aşa cum trebuie. S-a întîmplat şi în muzică – de ce n-ar fi valabil în arta plastică? Şi a reuşit ca în opt ani să facă din Basquiat un artist de faimă mondială! În timpul vieţii a expus în zeci de expoziţii personale, sute de grup, în State şi în întreaga lume. Desigur, mai ales prin galerii şi muzee neconformiste, gen Guggenheim.  Iar cel mai scump tablou vîndut la licitaţie pe timpul vieţii lui a costat 12 milioane dolari! De atunci, grupul U2 a cumpărat un tablou cu 27 de milioane de dolari.

Nu pot spune că nu-mi place cum picta Basquiat. Este foarte mult exhibiţionism, fără îndoială, şi mult kitsch. Sunt puţine idei (pe care ajungi să le recunoşti pentru că se repetă) Formîndu-se „din mers”, în lucrările lui se pot observa idei şi tehnici ale momentului, de la afişaj (posting) la ready made, sgrafitti, grafitti, „sfîşieri”, scurgeri, tehnică mixtă, pop-art (mai ales că a lucrat o vreme cu Andy Warhol). Este încadrat, ca stil, la realism post-expresionist.

Şi totuşi, lucrările lui nu sunt un haos total. Au o oganizare interioară, se simte efortul creativ, ordinea contrastează cu dezordinea şi confuzia. Se simte influenţa artei naive, atît a artei negre cît şi cea a copilului needucat. Lucrările au, mai ales, sinceritate – ceea ce „artiştilor” haotici post-modernişti le lipseşte cu desăvîrşre. De aceea, numele lui Basquiat va rămîne, atît timp cît haosul nu ne va cuprinde cu totul.

autor Nick Sava

Un kitsch (despre Marcel Duchamp şi nu numai)

Marcel Duchamp (1887-1968) este considerat unul din marii artişti ai secolului al XX-lea. Nu atît datorită numărului mare de lucrări – în realitate, are extrem de puţine -, nici datorită scrierilor de teorie şi critică a artelor plastice, ci, mai cu seamă, pentru că mai toţi avangardiştii îl recunosc drept „Tatăl” lor, în tot ceeea ce s-a întîmplat (şi continuă să se întîmple) în arta modernă şi contemporană.

Ceea ce l-a impus, a fost ruperea lui totală  de tradiţii. N-a fost primul – au fost mulţi, uneori în fiecare generaţie sau chiar la cîţiva ani, care şi-au căutat propriul drum. Mai toţi au fost respinşi la început, le-au trebuit mulţi ani să fie acceptaţi şi apoi preţuiţi. Dacă ne uităm doar la ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, îi vedem „călcăndu-se pe picioare” simbolişti, impresionişti, postimpresionişti, nabişti, fovişti, expresionişti, cubişti, futurişti… Mulţi din  marii artişti ai vremii au trecut din stil în stil pe parcursul a doar cîţiva ani. Cu foarte puţine excepţii, niciunul din ei nu s-a cantonat într-un singur stil. Marele „cubist” Picasso abia dacă a pictat cîţiva ani cubism, deşi a pictat peste 60 de ani!  Paul Gaugain a fost impresionist, simbolist, nabist, post-impresionist pentru a redeveni simbolist in stilul lui inconfundabil tahitian. Iar imediat după Primul Răboi Mondial, lucrurile au prins viteză.

Cam atunci s-a afirmat şi Duchamp. El marchează un început şi în tipologia artistului: cel care, avînd o pregătire profesională mai redusă, încearcă să o suplinească folosindu-şi inventivitatea. Fără a exagera prea mult, putem considera extrem de mulţi artişti post-WWI drept nişte „şmecheri”. Lipsiţi de educaţie, experienţă, studiu – dotaţi totuşi cu talent nativ şi cu foarte mult aplomb şi tupeu, deseori devin faimoşi şi trăiesc toată viaţa datorită unei idei de moment. Sunt nişte oportunişti care au ştiut să profite la maximum de acea oportunitate (deseori, unică) pe care au întîlnit-o.

Duchamp a profitat de faptul că avea doi fraţi mai mari, amîndoi artişti. A făcut liceul – şi acolo şi-a descoperit talentul la desen. A încercat Academia Julien vreun an-doi, deşi nu a prea trecut pe-acolo. În acea perioadă, pe la Julien treceau artişti ca Matisse, Duffy, Derain, Rouault, Delauney, Archipenco – chiar şi români ca Tonitza. A pictat un tablou („Nud coborînd o scară”) sub influenţa lui Picabia, un prieten apropiat, cu influenţe de la futuriştii italieni (descompunerea mişcarii după principiul desenului animat). La următoarea lucrare a gîndit (e mult să spunem că a lucrat) vreo 11 ani (1912-23): Marea Sticlă – pe care criticii încă încearcă să şi-o explice. E una din ultimele lucrări în care a mai folosit tehnica picturii clasice, începînd să se folosească de alte materiale, ceea ce a dus la forme tot mai tridimensionale. Tot în timpul războilui a început să experimenteze aşa-numitul „ready-made” (obiecte gata făcute), ceea ce va duce la cea mai faimoasă lucrare a lui, „Fîntîna” (un pisoar intors la 90 grade, semnat) – dînd semnificaţii noi unor obiecte cotidiene (1917). (Nu ştiu daca Picasso nu i-a luat-o înainte cu „Taurul” lui format dintr-un ghidon şi-o sa de bicicletă.)

Pînă cînd a scos marea lucrare „Dat: 1. Cascadă. 2. Lampa cu gaz” (1968), au urmat oarece experimentări în arta kinetică şi asamblaj, în muzică şi fotografie – dar nicio lucrare de menţionat.

De ce am început să scriu despre Duchamp? Pentru că el, cum am zis, este simptomatic pentru o mare parte din artiştii sec. al XX-lea. Pîmă la urmă, singura lui educaţie cît de cît serioasă a fost făcută în tipografie, pe timpul armatei. Nu vi se pare că seamănă multor politicieni români din aceste zile? Milionarilor de carton care trăiesc de pe urma unor tunuri? Ce diferenţă  este între el (şi alţii) şi Kandinsky, de exemplu, la care evoluţia şi Ideea a venit în urma unor ani de zile de educaţie, muncă, studiu, discuţii, experimente – Ideea fiind sinteza acestor ani de căutări. Şi nu poţi decît să regreţi că un Corneliu Baba, unul din cei mai mari artişti ai sec. al XX-lea, este cvasi-nevcunoscut în lumea artei!

Şi am mai pornit această discuţie pornind de la un crez al lui Duchamp: „I believe that the artist doesn’t know what he does. I attach even more importance to the spectator than to the artist.” („Cred că artistul nu ştie ce face. Dau chiar mai multă importanţă spectatorului decît artistului.”) După opinia mea, asta este una din cele mai clare definiţii ale kitschului!

Arta este proces de creaţie şi, simultan, comunicare. Un schimb de idei nu este artă – dacă lipseşte fiorul creaţiei. Originalitatea. În schimb, procesul creativ rămîne steril dacă nu se adresează cuiva. Un artist trebuie să rămînă în control în oricare moment al procesului – altfel devine un „măgar” care „pictează” dînd din coada de care i s-a legat o pensulă. Chiar şi atunci cînd cade în transă – cum uneori se întîmplă în muzică, dans şi chiar pictură.

Şi cum poate avea loc un schimb de idei, dacă creatorul nu are nicio idee? Cînd el nu gîndeşte, nu ştie ce face? Semnificativ, acum un critic  e chemat să spună de sute de ori mai multe vorbe despre o lucrare post-modernistă decît îi ia unui artist să o „creeze”. Alteori, un artist cizelează luni de zile cele cîteva fraze care explică „lucrarea” – avînd deseori ajutorul a tot  felul de critici (că acum goagălul e gratis şi plagiatul nu se pedepseşte…).

Eu consider că arta acestor zile este, în proporţie 80%, kitsch. Toate aceste forme de „happening”, de „asamblaje”, de „performanţe” (ex.: galeria transformată în grajd), lucrări care nu mai spun nimic, făcute de artişti cărora le lipseşte minima dexteritate, sunt, pur şi simplu, produsele unor mediocri diletanţi care se adresază unor diletanţi mediocri. Dar snobi! O primă indicaţie că vorbim despre kitsch sunt tocmai cuvintele lui Duchamp: spectatorul are mai multă importanţă decît artistul. Azi se folosesc tot mai des aceste cuvinte. Artistul a ajuns să lucreze pentru spectator, să facă ceea ce acesta cere, ceea ce îi place acestuia. Vrea el bulibaşă cu pipa-n gură – i-o face! Vrea lacul cu lebede? Poftim! Munţii albi sub cerul albastru? Nicio problemă.

Totuşi, nu-l consider  pe Duchamp un creator de kitschuri, ci un artist. El încearcă să se exprime pe sine însuşi. Profitînd de oportunitate, de acord, de legăturile cu Guggenheim şi alte muzee de „artă modernă” – dar creînd aşa cum se pricepea. El a fost şi precursorul unui tip special de creatori de kitschuri (scuzaţi alăturarea celor două cuvinte): cei pentru care „spectatorii” sunt numai snobii din lumea artei. Aşa că, pentru a-şi lărgi piaţa, tendinţa lor este să facă să dispară termenul de kitsch. În fond, „clientul nostru e stăpînul nostru”. Cu cît mai mulţi stăpîni, cu atît pîinea e… mai cozonac

 

autor Nick Sava

Colaj pentru Georg Baselitz

                                      

Autori : 

Ioan Mircea Popovici,  Gabi Shuster, Dorrina Sisu,

 Luminiţa Ciobanu, Adrian Grauenfels

 

fumătorule de pipă

ce eşti

sper să nu fiu prea poetic

şi nici ermetic

şi să întrezăreşti

că-s pe bune

hotărât să cultiv livada bucuriei

vin ele

unele umbre

şi rup crengi încărcate de floare

nu le poţi opri

ele nu ştiu ca-n dragoste

mişcă ambele părţi

fără hărţi cu puncte

sau alte lucruri mărunte

trebuie să-ţi spun

aşa

ca uvertura

că numele hadrian

mi-e sâmbure de prietenie

ca stânca -s

în bătaia ploilor

corabie-n bătaia valurilor

marea-n stăpânirea malurilor

călăreţ de inorog

prin spaţii abstracte

rareori întâlnind

om

naufragiat de bună voie

prin arhipelag

Ioan Mircea Popovici= IMP

 

pe când vânăm himere şi melci

mi s-a arătat Arcimboldo atacat de liane şi ciuperci maladive

care îi curgeau din urechi, ca Amazonul la a treia cotitură

iar de vale, femei cu coşuri pline cu ardei şi alte matrapazlâcuri culinare

se culcau cu tovarăşii cosaşi, plugari, fermieri şi tractorişti cu legitimaţie

în schimbul unor bucate organice bine asezonate

în desfăşurarea deplină a gesturilor materne

sub totală bunăştiinţă a dictatorului

care încuraja adulterul

orgia

mersul cu spatele

datul cu var

prăjirea castanelor

sărutul pe furiş

viaţa în trei, patru şi cinci dar nu şapte

caprele mulse deseară

capitalismul de consum

dorul de tine.

AG

 

prin lampă curge mirosul de om

l-am dibuit din rătăcirile vântului

ca un păianjen am țesut visele

într-un salon plin cu oameni

am crezut în lumină

dar gheara mă apuca și mai tare de gât

aplecând ființa spre pământ

pe ochi s-a prins lutul

și am modelat viața în gri

neștiind culorile cum vin

am târât mai departe voința

poate mult prea în ocean

și mult prea în adânc

șoaptele nopților au îndesat în mine voința morții

prea curând pentru a înțelege condiția mea

și prea târziu pentru a mă ridica în fața altora

presupunerile au bătut piroane ostenite

iar pe tâmple încă mai curge un fir de iarbă

din rouă se chinuie sufletul să bea

pentru că știe drumul spre maluri

spre acest val sub care mă ascund

dar nu

stau lipită de pământ ca o salamandră

încercând să înțeleg nerosturi

doar atât

Dorrina Sisu

orizontul calculat

în ochii iubiri e infinit

pentru cei cu suflet sec

e în buza privirii

tot ei sunt cei din cârmă orânduirii

ştiu totul în absolut

şi poate chiar mai mult

şi ne învaţă cum să nu privim

în infinit

că e dureros şi e frustrant

şi nu e bine să te visezi

alergând în infinituri

când aici lângă umărul lor uscat

e finit , cald şi sigur

nu poţi ieşi cu fluturii la plimbare

şi nu poţi râşni cuvinte albe

folosind o strecurătoare,

e o nebunie curată

să priveşti în infinit

când nu ai nimic de iubit..

 Luminiţa Ciobanu

ţi-ai tras tu pleoapele peste orizont

şi-ai înfipt în piatra norocului

un cui bont

ciupeşti corzile visului

şi dai drumul ploilor

când vin ploile-n celebra cetate

tomiris aleargă desculţa prin tomis

poetul îşi leagă aripile

cu frângerea clipei

urcă-n cuibarul acela

din ancorarea velelor

se uita de jur împrejur

şi asculta-n priviri

amintiri

vin ele

nereidele

şi-l cheama-n locul

în care prometeu îşi ascunsese focul

nimic nu lasă să se întrevadă

bucuria tristeţii pusă pe rod

în florile din livada ţărmului

ca-nta-n turnul de scoici

înălţarea de ieri

mărturisirea

deschide parantezele

luminându-şi acolo unde

ca o şcolăriţă prinsă asupra faptului

marina zice:

„Ehhh, nu m-aş lăsa dar adevărul e că are dreptate. Ce-mi veni!?!”

IMP

 

tropăind decişi printre ecuaţii,

eclipse şi semne zodiacale certe

între naştere şi moarte

ne vieţuim , viaţa…

segment incert în univers

de doar o clipă

cu spaima privim graniţa

dintre existent şi inexistent

ceasuri date de-a dura

cu limbile amuţite

în dans înşelător

pe o unghie de picior

şi un evantai de vise

ascunse în pumn

şi acum deschise

spuse în urechi închise,

de primăvară şi de cu iarna

cu înţelepciuni de toamnă

şi o iubire de o vară…

 Luminiţa Ciobanu

 

eu am bucuria celor implicaţi pentru că aşa am decis

 să ne auzim măcar

 să ne implicăm în lumina vieţii

şi să scurtăm umbrele….

IMP-udice ghetele de joi

n-au pingele

degetul mare ojat

joacă rolul oglinzii

ţi-e trupul galben

ochii sticloşi

auzul cordial

dansezi vijelii

de şaman

miroase a marihuana

de ghiveci în fereastră

o petală de vânt

flutură peste pădure

piticii fug valma în scorburi

şi umerii rămân la orizont

aşteaptă eclipsele

totul în lume este calculat

destinele traiectoriile

iubirile războaiele

YANNELIS şi-a răscumpărat ghidonul

încearcă frenetic să treacă prin lume

săpând urme în tympul fără tympan

Gabi Schuster

 

stau piticii pe umerii uriaşului

să vadă departe

itinerarul

departe de calul lui aznavour

gândaci prin cozonaci

în urma lor

fărâmituri

zoaie şi bâzoaie

iniţiale pe negativ

tarantula se îneacă-n miere

cu traista ciobanului

un voiaj ratat

soluţia generală

pe butuci

aici este

sămânţa logodnei

lui Zero cu Infinit

„dulce minune atinge ţărâna

cu degetul inelar…

şi-a schimbat numele”

IMP

 

Sistemul dirijează trupul întâmplărilor

iese apoi din el însuşi şi geme

jurul se umple de incertitudini

gravitează molcom ca bile lucioase

traiectoriile susură metalic la ureche

destine şi sfinţi

dantele şi braţări la glezne

pe frunte adânciturile întretaie

sudoarea virginităţii

a rămas repede în urmă

suntem stupizi

plini de vervă

pe malul vieţilor necâştigate

dulce minune atinge ţărâna

cu degetul inelar…

şi-a schimbat numele

Gabi Schuster

 

Oare devin un Arlechin?

Lucruri ciudate înconjoară cuvintele.

Un arlechin se-aşează pe zodie, devine crab şi dispare.

Femeile strâng aburii trezirii lor în cutii, aranjate după principii.

Cercul concentric face grimase dar nu poate scăpa din perimetrul sau cotropit.

Din mine  ţâşnesc fântâni cu susur echidistant,

apa lor îmbie curajul reflectat al corăbiilor de hârtie efemeră.

Îţi scriu pentru că nu am alte gânduri sau scamatorii de făcut.

Himerele devin durere şi pleacă, eu rămân singur la oglindă, duşmănit de axiome.

Trecătorii merg pe muchia străzii agăţaţi de realitate şi teama de abject.

Sistemul dirijează trupul întâmplărilor. Şi nu, nu la Marienbad te-am cunoscut

dantelă şi feerie, trenuri trenuri spintecând ecoul, îmi citeai din Dante

fermecaţi de nepăsare, paradisurile cădeau ca muştele lângă noi, ceaţa avea

textură  de steag bizantin, ascultăm paşii tăi în nisip, în băltoace, emulsia fotografiilor

se  înfiora atinsă de buze, de atâta nesperată frumuseţe, clipele ireversibile, noaptea

se scutură ca un prunc şi timpul se contractă în braţele tale, devenisem eu, invers, bătrân şi uitat.

  AG -2012

Borges – Cărţile şi noaptea

„Iară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă.”(Eminescu)

În anul 1977, Borges începe seria de conferinţe de la Teatrul Coliseo din Buenos Aires, conferinţe pe care criticii literari le numeau mai degrabă “charlas”-“a sta la taifas”, “a face conversaţie”. Asemeni scrisului său, marcat de simplitate, la prima vedere, dar încărcat de erudiţie, în clipa în care începi să-l pătrunzi, conferinţele lui Borges scoteau în evidenţă o personalitate puternică cu o inteligenţă deosebită care ştia să împărtăşescă auditoriului, cu nobleţe şi simplitate, cele mai adânci trăiri. Motiv pentru care conferinţele sale  umpleau până la refuz sălile din Buenos Aires şi, apoi, din Montevideo.

“La Borges, spune Guillermo Sucre, totul este fuziune a contrariilor: eruditul şi intuitivul, raţionalul şi imaginativul, algebristul şi alchimistul se confruntă în el, pentru ca, în cele din urmă să se reconcilieze şi să se înalţe la gândirea superioară.”

În 1955 Borges a fost numit director al Bibliotecii Naţionale din Buenos Aires. A considerat această numire ca pe un dar, la care nu îndrăznise vreodată să viseze. Un dar care venise prea târziu pentru el, aproape orb. O ironie a sorţii –să te afli continuu printre cărţi-900 de mii de exemplare-şi-n acelaşi timp să nu le poţi citi. Borges a considerat că cele două lucruri i-au fost dăruite cu un scop. Domnul îi arăta calea pe care să apuce astfel încât infirmitatea să-i înnobileze fiinţa, nu s-o adâncească în întuneric şi neputinţă. “Eu mi-am imaginat întotdeauna Paradisul sub forma unei biblioteci. Alte persone consideră că ar fi o grădină, alţii şi-l pot închipui ca un palat; eu l-am imaginat întotdeauna ca o bibliotecă; şi aici mă aflam eu.” Aflat în mijlocul Paradisului, Borges a scris “Poemul darurilor”, închinat înaintaşului său Groussac, fost director al Bibliotecii Naţionale şi orb în acelaşi timp. Dar şi lui Jose Marmol, cel cu care completa mistica cifră trei a orbilor “stăpâni” în Paradisul cărţilor.

În cartea despre antroposofie, Rudolf Steiner afirmă: “atunci când ceva se termină, trebuie să ne gândim că ceva începe.”Această frază avea să-l determine pe Borges să creeze altceva pentru a pune în locul lumii vizibile, pierdute. Aşa că, împreună cu tinerii care frecventau biblioteca, s-a apucat să înveţe limba şi literature engleză, de la origini. Era o nouă cale de-a pătrunde în lumea strămoşilor saxoni şi scandinavi care, plecând din Danemarca, Germania şi Ţările de jos, ocupaseră “Englalandul”, pământul anglilor. Studiul limbii anglo-saxone i-a deschis nebănuita şi neasemuita cale a frumuseţii poeziei vechi cu incantaţiile ei mistice, poezie a oralităţii în care auditivul este determinant.

Citind prelegerea lui Borges mi-am amintit de un alt mare spirit, Unamuno, şi de cartea sa Agonia creştinismului. Pentru Unamuno, apariţia Bibliei a însemnat înlocuirea Verbului cu Litera, un pas uriaş înapoi, în cultura omenirii. Să amintim aici de întreaga cultura orală  a druizilor, accesibilă doar iniţiaţilor. Borges are geniul de a reface acest drum de la Literă către Verb, fapt care-i va marca puternic opera .Poemele sale sunt atinse de nimbul genialităţii tocmai datorită acestei lumini deschisă în noaptea dăruită de zei. “Eu datorez umbrei, spune Borges, anglosaxona, îi datorez modestele mele cunoştinţe de islandeză, îi datorez bucuria atâtor rânduri, atâtor versuri, atâtor poeme şi de a fi scris o carte intitulată cu anumită falsitate, “Elogiu umbrei”, în care elogiam orbirea mea, deoarece am înţeles că nu a fost în totalitate rău.”

Aşadar, versul lui Shakespeare: “Looking on darkness which the blind to do sie” se referă, de fapt, nu la bezna totală în care orbul ar fi condamnat să se scufunde definitiv, aşa cum îşi imaginează oamenii normali lumea lor ci, la o lume diferită, a umbrei, în care lucrurile capătă noi dimensiuni prin misterul de care se înconjoară. Mai ales, când orbul are o vocaţie artistică.

Borges descoperă o lume a orbeţilor atinşi de genialitate care au avut o imensă contribuţie la evoluţia literaturii universale. Primul, în lungul şir al orbilor geniali, a fost Homer, personalitate reală sau imaginară care a marcat puternic poezia lui Oscar Wilde. Se spune că Homer ar fi fost învins într-o petrecere de către muze care i-au sfărâmat lira şi i-au luat vederea.

„Eu cred că Wilde şi-a dat seama că poezia sa era prea vizuală şi că a vrut să o vindece de acest defect, spune Borges. De aceea, el a dorit să facă o poezie auditivă, care să fie muzicală, să zicem, precum poezia lui Tennyson sau poezia lui Verlaine, pe care el îl iubea şi îl admira atât de mult. Şi atunci Wilde şi-a zis: „grecii au spus că Homer era orb pentru a arăta că poezia nu trebuie să fie vizuală, că poezia trebuie să fie, înainte de toate auditivă„.De aici, acea maximă: “muzica înaintea tuturor lucrurilor„, a lui Verlaine, de aici simbolismul contemporan al lui Wilde.

Deci, putem gândi că Homer nu a existat dar că grecilor le plăcea să şi-l imagineze orb, pentru a insista asupra faptului că poezia este înainte de toate lira şi că latura vizuală poate să existe sau poate să nu existe la un poet. Eu cunosc şi mari poeţi vizuali, poeţi intelectuali, mentali, dar nu este nevoie să menţionez nume.”

Poezia este aceeaşi, indiferent de curentele în care au încadrat-o istoricii literari. Însă versurile păstrează o forţă, o muzicalitate şi un prestigiu al lor, doar în original. Rare sunt cazurile de traducători care pot reda într-o oarecare măsură frumuseţea originală a versurilor traduse. Sunt ei înşişi poeţi de mare valoare.

Un alt orb, în ale cărui versuri covârşitor este auditivul, a fost Milton care, asemeni lui Coleridge şi De Quincey, a ştiut că unicul său destin va fi literature. La 25 de ani a orbit. El spunea că şi-a pierdut vederea scriind pamflete în sprijinul hotărârii Parlamentului de a-l executa pe rege. Pentru pamfletele sale, Milton a fost condamnat la moarte, însă Carol al II-lea, fiul lui Carol I a refuzat cu nobleţe să semneze lista condamnaţilor la moarte, listă  pe care se afla şi Milton: “Pana din mâna mea dreaptă refuză să semneze această condamnare la moarte”, ar fi spus el.

Iar Milton şi-a urmat crezul, acela de-a lăsa ceva posterităţii. A abordat numeroase teme, însă în poemul Paradisul pierdut s-a oprit la Adam, temă universală, de altfel. Petrecea foarte multă vreme singur şi compunea versuri. Putea să memoreze câte 40-50 de grupe a câte 11 silabe pe care apoi le dicta celor care veneau să-l viziteze. Aşa a compus şi a scris Paradisul pierdut şi Paradisul regăsit . Însă eroul tragic cu care Milton se identifică este Samson, pentru că, asemeni lui, se considera un om puternic învins de soartă. Celebre au rămas versurile :“eyless, in Gaza, at the mill, with the slaves.”(“orb în Gaza, la roata de apă printre sclavi”). Nu avem destulă admiraţie şi nu încetăm să ne uimim de forţa cu care marele poet s-a ridicat deasupra tuturor nenorocirilor care l-au lovit “in this dark world and widte”, lume pe care a dominat-o cu prisosinţă.

La începutul conferinţei sale, Borges amintea de francezul Paul- Francois Groussac  care fusese director al Bibliotecii Naţionale dinBuenos Airesşi care-şi pierduse vederea din cauza glaucomului. Însă, ca şi Borges, Groussac  are două opera-cea istorică conform formaţiei principale şi cea  literară scrisă în spaniolă limbă pe care a aprofundat-o într-atât de mult, încât a ajuns să fie considerat unul dintre marii prozatori de limbă spaniolă.

Însă cel mai faimos creator de operă dublă rămâne James Joyce . Pe de o parte sunt cele două romane- “Ulisse” şi “Finnegans Wake”, iar pe de alta opera lingvistică, Joyce fiind considerat cel mai important creator de limbă engleză. Pătruns în lumea întunericului, Joyce studiază irlandeza, norvegiana, greaca şi latina, inventând el însuşi o limbă de o muzicalitate aparte. “Din toate câte mi s-au întâmplat , spunea Joyce, cred că cel mai puţin important este faptul de a fi rămas orb.” Obişnuia să şlefuiască câte o frază o zi întreagă până o aducea la perfecţiune.

Alături de atâtea ilustre exemple, Borges consideră orbirea sa ca pe un dar, artistul având o misiune pe care şi-o poate duce la capăt, dincolo de toate nenorocirile pe care viaţa i le oferă. Pasiunea pentru literatură e mult mai puternică, încât până şi suferinţa este recuperată şi filtrată în interesul său. “Tot ceea ce i se întâmplă –inclusiv umilirea, ruşinea, nenorocirile-toate acestea i-au fost date ca material pentru arta sa şi trebuie să-l  folosească.”

Conform sentinţei socratice, cine se poate cunoaşte mai bine decât orbul care trăieşte mai mult cu sine însuşi? Îndepărtarea de lumea vizibilă, însingurarea,  îl apropie pe orb de lucrurile esenţiale.

Şi pentru că am vorbit de însingurare aş vrea să amintesc aici pe marii creatori care nu şi-au trădat crezul în momentele de claustrare totală în care au fost supuşi de regimul comunist: pictori care pictau în memorie, poeţi care scriau mii de versuri în minte. “Alles nahe werde fern” spune un vers al lui Goethe. “Tot ce este aproape se îndepărtează” . În crepusculul zilei dar şi al vieţii,  lumea vizibilă se îndepărtează dar, “Nimeni să nu reducă la lacrimi şi reproşuri/Această demonstraţie de măiestrie/A Domnului care, cu magnifică ironie/ Mi-a dat în acelaşi timp cărţile şi noptea”(Poemul darurilor-J.L.Borges) .

 

Bibliografie: Jorge Luis, Borges, Cărţile şi noaptea, Junimea 1988

 

 

autor maria sava

Este Ion Barbu un poet dificil, ermetic?

„Fizionomie personală de om al soarelui de calcaluri, înaintare de kurd descălecat. Un nu știu ce nomad în pupilele boabe de strugur veșted. Liniile feței anguloase, ochii vegetali, sporiți într-o tensiune dincolo de conturul lucrurilor, ochi exangui, cufundați în vis, ai omului ce doarme cu pleoapele întrdeschise” (G. Călinescu- Istoria literaturii române…),

Ion Barbu rămâne în istoria literaturii române ca un poet disputat și astăzi. Până când și Blaga și Arghezi sunt rezervați față de poezia lui. Poezia lui și-a creat greu o cale de înțelegere din partea cititorului, dar și a criticului. De formație matematician cu spiritul său „grec”, el va continua „ să propun existențe substanțial indefinite: ocoliri temătoare în jurul câtorva cupole-restrânse perfecțiunii poliedrale” (I.Barbu-Pagini de proză). Perfecțiunile poliedrale cuprinse în metaforă sunt cele cinci „existențe perfecte”.(tetraedul, cubul, octaedrul, icosaedrul și dodecaedrul) singurele cu formă regulată, cunoscute sub numele „figurile lui Platon”.

Lăsând la oparte teoriile lui despre poezie să vedem cum l-a receptat critica românească.

Lovinescu înregistrează aspectul parnasian al poeziilor barbiene, deși poetul se delimitează de parnasianism cât și de simbolism. „Poezia d-lui I. Barbu este antimuzicală: prin fond ea e de esență intelectuală, prin formă, e parnasiană, adică plastică”-zice criticul. Și continuă: „D. Ion Barbu și-a fixat locul în tânăra noastră literatură mai ales printr-un vers impecabil de natură pur plastică. Nimic fluid și solubil, nimic muzical, ci totul aspru, dur; poezie de blocuri granitice înfipte solid într-o construcție ciclopică; poezie fără mister,cu largi acorduri împietrite…Și simboliștii l-au folosit uneori ca pe un focar de sugestiune; simbolul nu trebuia însă privit ca un element caracteristic al simbolismului. În urma procesului natural de intelectualizare și de științism al epocii noastre s-ar putea întâmpla ca,sărăcit în izvoarele sale, lirismul să invadeze în domeniile speculației intelectuale, aducând motive noi de inspirație (Lovinescu–Critice..)”

Ulterior Lovinescu va reveni asupra reflexelor parnasiene în poezia lui din prima perioadă de creație: „Prima fază a activității lui Ion Barbu e reprezentată prin ciclul versurilor publicate în „Sburătorul”, versuri de formă parnasiană, de factură largă, cu strofe cu arcuri puternice de granit, cu un vocabular dur, nou însă, cu ton grav de gong masiv, într-un cuvânt, o muzică împietrită, a cărei notă distinctă a fost îndată înregistrată. Materialui întrebuințat era mai mult comic: lava, munții, copacii, banchizele, bazaltul, granitul, silexul,; dar sub această carapace de crustaceu se zbătea totuși, un suflet frenetic. Dacă în versurile parnasiene se simțea influența lui Heredia și Leconte de Lisle… de incontestabilă noutate verbală, în conținut diferențierea ei se arată totală. Poezia lui Barbu nu era nici pur formală ca cea a lui Heredia, nici îmbibată de recele pesimism al poeziei lui Leconte de Lisle, sub forma ei, geologică aproape, se frământă un suflet înflăcărat, lavă incandescentă, care prin nostalgia sferelor senine își aruncă prin spații tentacolele lichide…(E. Lovinescu –Critice…)

Tot el remarcă dualitatea dinamic-static, temă reluată și de Vianu: „Asemenea zeului Ianus el are două fețe. O dualitate fundamentală o străbate, asemenea oricîrui poet obsedat de absolut.”

Tudor Vianu, într-o completă imagine asupra poeziei barbiene, studiază problema naturii parnasiene atât din punct de vedere al conținutului, cât și al aspectelor formale, arătând că din dinamismul îngemănat cu obiectivitatea percepției poetice rezultă o poezie aparte, de o mare originalitate: „Trăsăturile capitale ale poeziei parnasiene ne apare numai parțial în prima producție a lui Ion Barbu. Unele din ele lipsesc. Altele le iau locul, indicând legături cu modele poetice deosebite. Întrebuințarea formei fixe a sonetului se produce în întreaga operă a lui Barbu numai în acest moment…. Poeziile din „Sburătorul” au o preciziune și o energie a conturului care fac din ele niște obiecte spațiale”(T. Vianu-Ion Barbu). Diferențele se conturează încă de la viziunea asupra antichității: „…pe când Leconte de Lisle și Heredia cultivă mai cu seamă Grecia mitologică, Ion Barbu evocă Grecia misterelor eleusiene și a culturilor orgiastice ale lui Dionysos”. Versurile de o conciziune și o eleganță clasică au mai întâi un remarcabil simț plastic: „Întocmai ca acele soluții care cristalizează în întregime când le amestecăm cu o singură picătură dintr-o licoare străină, tot astfel în poeziile de care ne ocupăm nimic nu rămâne nedeterminat și fluent, totul cristalizează și capătă formă. Totul este apoi văzut: desfacerea bolții albastre peste întinderea lavei în fuziune a pământului primitiv, spasmul încremenit al munților, crengile crispate către licoarea opalină a cerului, imensitățile verzi și stătătoare ale oceanului nordic, fabulosul ofiral banchizelor etc. Iată atâtea viziuni, desigur, fantastice. Dar care implică o funcție intensivă a ochiului”.(T.Vianu-Ion Barbu)

Este interesant că singurele descrieri de natură, de sine stătătoare, apar numai aici. Mai mult, în „Peisaj retrospectiv” cuprinde elemente de pastel și elegie, unice în poezia lui. Descrierile din celelalte poezii capătă întotdeauna, după cum observă Vianu, un sens de suprapunere: „Descrierile lui Barbu nu se desăvârșesc niciodată în plan. Ele au totdeauna adâncimea unei semnificații morale. De aceea, din poemele ciclului pe care-l analizăm acum, unele, cum este de pildă „Arca”, păstrează deopotrivă termenul concret și pe cel moral al unei comparații; în timp ce altele, cum este „Copacul”, „Lava”, sau  „Râul”, păstrând numai termenul concret al unei comparații implicite și amputând pe cel moral, devin de fapt niște alegorii( T.Vianu– Ion Barbu…)

Prin analiza elementelor formale, sensul original al poeziei barbiene se detașează evident: „Obiectivitatea parnasiană aducea o respingere a orcărei porniri de intervenție subiectivă a poetului…Barbu este mai retoric. Unele din procedeeleretoricei clasice sunt folosite cu evidență în poemele acestui ciclu. Așa de pildă prosopopeea, din speța pein care unei abstracțiuni i se atribuie o vorbire ca în „Ființa” care plocamă:„Nu sunt decât o frază în marea simfonie”. Alteori  intoducerea ex abrupto: „Ai biruit. O dungă-n miezul zilei- Și-o mare de cenușă-n asfințit”. Alteori, în fine, invocația „Castelul tău de gheață l-am cunoscut, Gândire” Parnasienii nu se exprimă așa niciodată.” (T. Vianu-op,cit…)

„După melci”- arată Tudor Vianu– se situează pe aceeași linie cu „Miorița”,cu ”Lunca de la Mircești” a lui Alecsandri, „Călin”, al lui Eminescu și „Nunta Zamfirei” a lui Coșbuc. În toate deopotrivă aceeași apropiere și familiaritate cu natura… Stilizarea naturii se face la aceștia în sens idilic și sărbătoresc. Barbu relevă însă în natură componenta ei grotească și înspăimântătoare….(T. Vianu-Ion Barbu)”

În „După melci”Ion Barbu descoperă poezia magicului, a ritualului, în ipostazele ei cele mai umile și naive: descântecul infantil- dar și în acest caz înzestrate cu o semnificație cosmică-zice Matei Călinescu- Astfel încât n-am greși dacă am afirma că „După melci” este poemul unei aventuri a cunoașterii, cu adânci rezonanțe ontologice…(Matei Călinescu- Însemnări…)

„Domnișoara Hus” se naște din universul magic al creației populare. Nucleul poemului, descântecul, rămas aproape intact în cele trei versuri pe care le cunoaștem, ne îndreptățește să-l includem într-o categorie aparte. Matei Călinescu crede că e o continuare a inițiativei din „După melci”: „Universul magic al copilăriei se află aici înlocuit cu universul magic al nebuniei, care se înfățișează și ea,-la început,- sub aparențe pitorești, pline de haz și de culoare, investite cu un farmec exterior, dar deosebit de penetrant( Matei Călinescu– Însemnări…)

„Domnișoara Hus” e o amintire a unui veac trecut, justificând până la un punct încadrarea în lumea balcanică: aspectul de vrăjitoare ascunde chefuri nebune, amintindu-ne de Pena Corcodușa din „Craii…” lui Matei Caragiale. Poemul în prima variantă pune accent pe descriere și pe pitoresc, cât și pe magia practică medievală cultă- țeasta-, simboluri ca racul, leul, alături de altele din varianta finală, ca scorpia, câinele și săgetătorul. Remarcabil este în toate variantele poemului spiritul de simpatie al poetului pentru nefericita nebună. În ciclul„Domnișoara Hus” poezia de cunoaștere încetează dar rămâne ceremonialul magic în zugrăvirea unei nebune care vrea să-și aducă iubitul pe băț descântând stelele cu mosorul. Poetul intră în folclor, în folclorul suprarealist din care s-au scos noțiunile în circulație, păstrându-se numai modurile. Conjurația duhurilor infernale este tot ce s-a scris mai tulburător în literatura română:

„Buhuhu la luna șuie

Pe gutuie să mi-l suie,

Ori de-o fi pe rodie:

Buhuhu la zodie:

Uhu scorpiei surate,

Să-l întoarcă deandărate

Să nu-i rupă vreun picior

Câine ori Săgetător

………………….”

Derivat din folclorul balcanic, ciclul „Isarlâk” încearcă reconstituirea unor timpuri istorice, „ dreapta, justițiara turcime”(I.Barbu-Pagini de proză). Aici balcanismul devine cu timpul un izvor pitoresc. „Obiectul poeziei este deci nu fața concretă a lumii balcanice ci schema ei ideală adică „o simplă ipoteză morală” de unde lipsa de istoricitate și de concurență geografică, Isarlâcukul fiind realizarea atemporală, aproape fabuloasă a unei Turcii stătătoare, existând în afara disputatei Turcii osmanlii, o formă etnică, închisă, nemișcată:

”…………………………

La răspântii, când Kemal,

Pe bosfor la celalt mal,

Din zecime în zecime,

Taie-n Asia grecime

……………………” (G. Călinescu-Istoria…)

Deși în conflict cu Tudor Arghezi, merge pe linia „Fătălăului”, continuând tradiția lui Anton Pann, a poeziei muntenești balcanice și bufone, înrudită cu Mateiu Caragiale. Imaginea lui Nastratin Hogea, văzut ca un argonaut murdar pe un biet caiac putred, în mijlocul unui Orient mirific, ne pare o poveste ruptă din „O mie și una de nopți”. Cetatea turcească e văzută în partitură dublă:

„Dată-n alb, ca o raia,

Într-o zi cu var și ciumă,

Cuib de piatră și legumă” ,după cum remarcă și Adrian Marino, evidențiind cu o mare putere de pătrundere, în mod analog, caracterul dublu, împărțit între abstract și concret al poeziei barbiene.

Cu „Uvedenrode” poetul se plasează într-un „joc secund”, depășind realitatea și concurând cu ea. Suntem aici într-o lume aparte cu nume cu sonuri stranii, unele cu etimologie ascunsă (Crypto-cryptos, ascuns, tăinuit), altele căutate (Enigel- nume tătărăsc al râului Ingul), altele de invenție proprie (Uvedenrode). Întânlim aici o natură translucidă,  sticloasă, „în care albul este aici culoarea dominantă” (Adrian Marino- Retrospectivă…), o natură rece, în care afecțiunile poetului merg spre regnul animal: molusce, meduze, gasteropode,  melci, vietăți translucide. „Riga Cripto și Lapona Enigel” ia forma baladei medievale, un fel de menestrel al regelui-ciupercă, la spartul nunții. Este un fel de „ Luceafăr” întors pe dos, cu rolurile inversate. Și aici ca și la Eminescu drama derivă din incompatibilitatea dintre două lumi: Riga Crypto, cel cu „inima ascunsă” care este regele umbrelor și al întunericului și Lapona Enigel, locuitoare a sudului, a luminii, a căldurii. Riga Cripto se teme de soare în timp ce Enigel e legată de „roata soarelui”.

Aspirația apolinică a lui Cripto spre soare va fi fatală regelui plăpând, înnebunind și rătăcind pe drumuri „ Cu altă față mai crăiasă/ cu Laurul- Balaurul,/Să toarne-n lume aurul/Să-l toace, gol la drum să iasă/Cu măsălarița-mireasă,/Să-i ție de împărăteasă.

Cu „Ritmuri pentru nunțile necesare” intrăm în ciclul ermetic, spiritul uman trecând prin trei cercuri de cunoaștere în sens platonician: mai întâi roata Venerei, a inimii, apoi roata lui Mercur, a capului, și roata Soarelui, cercul cunoașterii depline, în care omul e ridicat la scară cosmică. Lovinescu arată că „ sub influența noilor curente ale literaturii franceze și, mai ales, a suprarealismului lui Breton, d-l Ion Barbu a ancorat la formula unei poezii ermetice, de viziuni interioare, de prelungire a visului în realitate, a unei poezii onirice…”

Chiar Barbu ne spune că „Uvedenrode” sugerează la început un Olimp translucid și germanic, apoi o evadare în vis, totul tratat rapsodic, conform canoanelor poetice ce mi le-am trasat, cu acea sonoritate imanentă…”Remarcăm aici gândirea plastică a abstracțiunilor din poem care atinge limpezimea de cristal.

Cu „Oul dogmatic” intrăm în gândirea simbolistă, unde se cântă creația, oul având-  zice Nicolae Manolescu- înțelesul dat de vechii egipteni de început al creației  universului. Legenda ni-l înfățișază pe Orfeu, care a răspândit în Grecia mitul egiptean al oului, ferindu-se să-l consume. Aici întâlnim cei doi factori: cel feminin –albușul, dormind pasiv în liniștea increatului și factorul masculin, bănuțul auriu, „ceasornicul fără minutar” al vieții. „Nevinovatul ou” e simbolul vieții dar și al morții , „palat de nuntă și cavou”. Tehnica din „Joc secund” derivă din experiența lui Mallarme prin încifrarea expresiei, dar la Barbu este mai mult de origine sintactică.

Despre poezia barbiană s-a vorbit mult, dar a fost înțeleasă de puțini cititori, lui i s-a pus o etichetă și nu l-a mai scos nimeni din ea ca poet „încifrat”, greu de digerat. Lectura operei lui relevă însă lumi și înțelesuri nebănuite. Criticii au relevat o parte a frumuseții acestei poezii și i-au scos în evidență acele laturi  „încifrate” care să- l apropie pe cititor de fascinația operei. Mulți poeți i-au împrumutat unele tehnici și i-au urmat calea. „În poezia mea, ceeace ar putea trece drept modernism, nu este decât o înnodare cu cel mai îndepărtat trecut al poeziei: oda pindarică”-zice Barbu.

Poet al esențelor și al echilibrului, Ion Barbu rămâne structural, un clasic. ”Toate preferințele mele merg către formularea clară şi melodioasă, către construcția solidă a clasicilor!

 

autor Ionescu Ion

Platon, pe scurt

Parcurs tematic propus și organizat de prof. Patrizia Govi, laureată în filozofie

 

Cuprins

1. 1.      Platon, Atena, context istoric
2. 2.      Alegerea genului literar ”dialog”
3. 3.      Ereditatea lui Socrate
4. 4.      Utilizarea mitului pentru a face filozofie
5. 5.      Centrul Platonismului
6. 6.      Operele juvenile sub influența lui Socrate
7. 7.      Ontologia
8. 8.      Psihologia
9. 9.      Gnoseologia
10. 10.  Politica
11. 11.  Un mit rezumativ
12. 12.  Terminologie și bibliografie

 

1. Platon (427-347 î.Hr.) se naște în Atena într-o familie de cetățeni atenieni în anul 427 î.Hr. La douăzeci de ani începu să-l frecventeze pe Socrate. Moartea acestuia reprezentă pentru el un eveniment decisiv. Socrate fusese ucis pe nedrept de către guvernul atenian fiind acuzat de impietate. Așa cum el însuși scrie în Scrisoarea a-VII-a, Platon ar fi dorit să se dedice vieții politice dar sfârșitul lui Socrate îl lovi ca o injustiție impardonabilă și îl împinse la o condamnare generală a politicii timpului său. După moartea lui Socrate, Platon lăsă Atena pentru a călători în special în orașele din Magna Grecia în căutarea unui guvern drept. Negăsindu-l, întors în Atena, Platon fondează o școală (Academie) unde pregătește viitoarea clasă dirigentă (fiii cetățenilor). Platon rămase în Atena pentru tot restul vieții dedicat doar învățământului. Muri la vârsta de optzeci de ani în anul 347 î.Hr.

2. Platon este primul filozof al antichității ale cărui opere ne-au rămas în întregime: 35 de Dialoguri și 13 Scrisori. Scrisoarea a VII-a este considerată fundamentală pentru cunoașterea vieții și gândirii filozofului. Alegerea genului literar de dialog depinde de două motive: în primul rând este un omagiu adus Dialogului socratic. În al doilea rând, textul scris în formă dialogică devine un instrument didactic util pentru învățământul în Academie.

Activitatea literară a lui Platon poate fi subdivizată așa cum urmează:

a)      texte juvenile/socratice ex: Apologia, Criton

b)      texte ale maturității ex: Menon, Phaidon, Phaidros, Republica

c)      texte ale senectuții ex: Timaios, Scrisoarea a VII-a

3. Devotamentul legat de învățăturile și de persoana lui Socrate este caracterul dominant al activității filozofice a lui Platon. Efortul constant al lui Platon este acela de a urmări semnificatul operei și a persoanei lui Socrate. Filozofia platonică este așadar o interpretare a personalității filozofice a lui Socrate.

Aceeași modalitate expresivă adoptată de Platon în dialogurile sale reprezintă o dovadă de fidelitate față de Socrate. Dialogul este unicul mijloc prin intermediul căruia se poate exprima și comunica celorlalți studiul filozofiei. Filozofia ca și dialog a făcut ca Platon să înțeleagă filozofia ca o căutare continuă.

4. Pe lângă forma dialogică, o altă caracteristică a operei platonice este utilizarea miturilor sau a povestirilor cu ajutorul cărora sunt expuse concepte și doctrine filozofice. Mitul este instrumentul de care filozoful se folosește pentru a comunica într-o manieră mai accesibilă propriile doctrine. În dialoguri sunt prezente multe mituri care nu aparțin tradiției grecești ci au fost inventate de Platon pentru a-și facilita propria filozofie. Din acest punct de vedere mitul este o invenție didactică.

5. Una dintre realizările istoriei filosofiei  a secolului XX a fost punerea în lumină a interesului politic care stă la baza gândirii platonice. Această perspectivă își găsește confirmarea în aceleași opere ale filosofului ce, în Scrisoarea a VII-a, declară că pasiunea ce l-a împins să filozofeze a fost căutarea unui Stat în care omul să poată trăi în pace și justiție. Centrul filozofiei este așadar problema politică ce se poate sintetiza cu ajutorul a două întrebări : Care este Statul drept? Cine trebuie să guverneze pentru ca Statul să fie drept?

6. Prima perioadă a activității filozofice a lui Platon este dedicată apărării lui Socrate. Apologia constituie relatarea discursului pronunțat de Socrate în apărarea sa în fața atenienilor la procesul în care a fost condamnat la moarte.

Criton ni-l prezintă pe Socrate în fața unei dileme: a accepta moartea sau propunerea lui Criton de a fugi din carceră? Acceptarea senină din partea lui Socrate a sentinței la care a fost condamnat este ultima dovadă a seriozității mesajului său. În Apologia și în Criton Platon fixează comportamentele care fac din Socrate filozoful prin excelență, omul cel mai înțelept și mai drept dintre toți.

7. Ontologia (ontos = existent, logos = discurs) este acea parte a filozofiei care se ocupă de existenţă. Ontologia în Platon este constituită din doctrina Ideilor ce nu este niciodată expusă în mod organic dar reprezintă ”inima” Platonismului. Plecând de la dualismul gnoseologic episteme (filozofie,știință)/doxa (opinie comună) și aplicând postulatul corespondenței cognitive Platon afirmă că știința pefectă, episteme, adevărată, certă, imutabilă trebuie să cunoască un existent care să-i semene, care să fie perfect, adevărat, cert, imutabil și etern. Platon numește această formă perfectă Eidos, Idee. Prin analogie lucrurile lumii, imperfecte, corespund opiniei comune, doxa, formă imperfectă a cunoștinței. Ideile constituie o dimensiune diversă de existent, dincolo de realitate și dincolo de experiență, Hiperuraniul (loc deasupra cerului). Hiperuraniul este gândit de Platon ca o ierarhie a existentului: în vârf stă Ideea Binelui apoi Ideile-valoare (modele etice și estetice), Ideile matematice și în final Ideile lucrurilor naturale. Așadar din dualismul gnoseologic episteme/doxa Platon obține dualismul ontologic Idei/lucruri.

Problema raportului în care se găsesc Ideile și lucrurile l-a neliniștit pe Platon pe tot parcursul vieții. În Timaios găsim tentativa sa de a răspunde la această întrebare ontologică. Pentru a răspunde Platon utilizează un mit : mitul Demiurgului. Demiurgul este o divinitate ce ocupă o poziție intermediară între Idei și lucruri ce înainte ca lumea să existe, având la dispoziție Ideile Hiperuraniului și materia, eternă și amorfă, a plasmat lucrurile după modelul Ideilor. Așadar între Idei și lucruri există un raport de mimesis, imitație : Ideile sunt modelul iar lucrurile sunt copiile lor mai mult sau mai puțin reușite.

8. Instrumentul cognitiv cu ajutorul căruia omul poate să cunoască știința perfectă, episteme,  este sufletul (psyche). Platon pleacă de la dualismul filozofilor aristocrați⁰ afirmând că omul este un existent dual ce conține o parte pozitivă: sufletul și una negativă: corpul (soma foarte asemănător cu sema, carceră, închisoare). Aplicând postulatul corespondenței cognitive potrivit căruia ”similarul cunoaște similarul”, sufletul, etern și perfect, nu poate cunoaște decât un existent similar ce este totalitatea Ideilor.

Platon dedică sufletului trei dialoguri: Phaidon, Menon și Phaidros cărora li se adaugă Republica ce are însă un rol central de unificare a celor patru doctrine ale ontologiei, psihologiei, gnoseologiei și politicii.

În Phaidon Platon afirmă eternitatea sufletului cu ajutorul teoriei pitagorice a reîncarnării (metempsychosis). Prin urmare sufletul nu este generat și este nepieritor; el, între o cădere (reîncarnare) și alta locuiește în preajma Ideilor în Hiperuraniu acolo unde le contemplează.

În Menon Platon explică faptul că, în momentul căderii sufletului în trup, la contactul cu materia, acesta îşi ”pierde memoria” uitând tot ceea ce contemplase în Hiperuraniu. Dar interogat prin maieutică¹ de filozof (este cazul sclavului lui Menon ce, interogat de Socrate, reușește să demonstreze teorema lui Pitagora – acest fapt dovedește că sufletul sclavului a contemplat cel puțin Ideea Triunghiului perfect, așadar Ideile matematice) reușește să-și amintească ceea ce a contemplat. Această teorie poartă numele de reminiscență.

În Phaidros Platon prezintă structura sufletului prin mitul carului înaripat și o reia apoi în Republica folosind cuvinte specifice filozofiei. Sufletul corespunde carului înaripat. Vizitiul (auriga) dorește să îndrepte biga înspre Hiperuraniu având la dispoziție doi cai: unul alb, excelent și altul negru, neascultător. Sufletul nu poate contempla pentru mult timp Ideile pentru că este tras înapoi de către calul negru. Însă acel suflet care a contemplat mai mult timp Ideile va anima corpul unui filozof. Un suflet ce a contemplat mai puțin Hiperuraniul va vivifica corpul unui om mai îndepărtat de Adevăr (episteme).

9. Geneza teoriei Ideilor este de căutat în aprofundarea platonică a conceptului de știință, episteme. Platon afirmă că acestei forme de existent perfect îi corespunde conform postulatului un alt existent perfect, Ideile. Prin analogie, forma științei imperfecte, opinia comună, doxa, corespunde lucrurilor naturale ale lumii noastre. Ideile construiesc Hiperuraniul o dimensiune diferită de existent, mai presus de experiență și de realitate. Raportul între Idei și lucruri este unul de mimesis în care Ideile constituie modelele lucrurilor, copii mai mult sau mai puțin reușite ale primelor.

Cunoștința Ideilor nu poate deriva din simțuri deoarece Ideile trebuie să constituie obiectul contemplării sufletului. Platon recurge la teoria riminiscenței (anamnesis) conform căreia sufletul înainte de a ne vivifica corpul a trăit în lumea Ideilor contemplându-le. Odată căzut în corpul nostru, sufletul conservă o amintire neconștiincioasă a contemplării ce poate fi retrezită grație dialogului maieutic. În acest sens Platon scrie ”cunoaște și amintește-ți” de vreme ce Ideile le purtăm înăuntrul nostru și este de ajuns un efort pentru a le scoate la iveală.

10. Depășirea platonică a relativismului moral și bătălia antisofistă² dezvăluie adevăratul lor semnificat în sfera politicii. Cu doctrina Ideilor Platon dorește să ofere oamenilor un instrument care să le permită acestora să iasă din haosul opiniei comune. Aceasta reprezintă însă în Platon și un instrument politic: cunoștința Ideilor duce la fondarea unei politici în care toți oamenii să trăiască în armonie și pace.

Toate acestea implică filozofia la putere, ceea ce reprezintă punctul de sosire al reflecției platonice. Pe acest concept se insistă mai ales în Republica ce ordonează și conectează în jurul motivului central al Statului drept toate temele celorlalte dialoguri.

Însă constituirea unui Stat guvernat de filozofi prezintă pentru Platon două probleme: care este fundamentul unei asemenea comunități și cine sunt cu adevărat acești filozofi? La prima întrebare Platon răspune: justiția! Justiția este condiția fundamentală a funcționării Statului. Statul trebuie să fie constituit din trei clase: aceea a guvernanților, filozofii, aceea a războinicilor și aceea a lucrătorilor. Capacitatea primilor este înțelepciunea, curajul este al următorilor iar temperanța a ultimilor. Justiția se realizează în momentul în care fiecare cetățean își desfășoară sarcina care i se potrivește, justiția garantează unitatea Statului dar și cea a individului. Sufletul în Platone este tripartit: există sufletul rațional ce are sediul în cap și este corespunzător filozofilor, sufletul irascibil ce are sediul în inimă și corespunde războinicilor și sufletul doritor cu sediul în abdomen, corespunzător lucrătorilor.

În Phaidros prima parte a sufletului corespunde vizitiului, a doua calului alb iar ultima celui negru. Chiar și în interiorul individului justiția se va obține în momentul în care fiecare parte a sufletului său își va desfășura propria funcție.

11. Mitul peșterii este unul dintre miturile cele mai cunoscute ale filozofiei platonice. Să ne imaginăm prizonieri încătușați într-o peșteră subterană constrânși să privească doar înainte. Pe fundul peșterii se reflectează umbre de statuete proeminente deasupra unui perete aflat în spatele prizonierilor și care reprezintă toate timpurile de lucruri. În spatele peretelui se mișcă, fără să fie observați, purtătorii statuetelor iar mai în spate arde un foc ce face posibilă proiectarea imaginilor pe fundul peșterii. Prizonierii confundă acele umbre cu realitatea.

Dar dacă unul dintre ei ar reuși să se elibereze de cătușe și să iasă din peșteră ar descoperi că adevărata realitate nu sunt umbrele statuetelor deoarece acestea sunt imitații ale lucrurilor reale vizibile cu ajutorul astrului solar. După un timp va fi în cele din urmă în stare să fixeze soarele zilei și să admire spectacolul scânteietor al lucrurilor reale. În mod sigur prizonierul ar vrea să rămână afară, să se bucure pentru totdeauna de acea lume de o frumusețe superioară. Dar dacă el pentru a face participanți pe colegii săi de sclavagism la tot ceea ce a văzut s-ar întoarce în peșteră pentru a-i elibera, ar fi luat în derâdere, disprețuit și ucis de aceștia, iritați de tentativa sa de a-i dezlipi de lumea umbrelor și de a-i conduce la lumina soarelui.

Simbologia filozofică a acestui mit este foarte bogată. Caverna reprezintă lumea noastră, prizonierii încătușați – oamenii, cătușele-doxa, umbrele statuetelor și statuetele – lucrurile lumii sensibile (a realității aparente), eliberarea – acțiunea filozofiei, lumea exterioară peșterii – Hiperuraniul, soarele – Ideea Binelui, contemplarea lucrurilor – filozofia, prizonierul care ar dori să rămână pentru totdeauna în Hiperuraniu – tentativa filozofului de a trăi în singurătate, prizonierul care se întoarce în peșteră – datoria filozofului de a-i face pe ceilalți participanți la propriile cunoștințe, prizonierul ridiculizat – soarta filozofului care este considerat nebun de către cei ce se află sub influența doxei, uciderea filozofului – soarta lui Socrate.

 

12. Terminologie

0 – filozofi aristocrați – acel grup de filozofi ce au trăit în sec. V î.Hr. în principal Pitagora, Heraclit și Parmenide

1 – metodă întrebuințată de Socrate în dialogurile filozofice, constând în a scoate la iveală, prin întrebări și răspunsuri dibace, cunoștințele juste pe care le aveau în minte interlocutorii săi.

2 – Socrate și Sofiștii sunt contemporani ai Atenei secolului V î.Hr. Cu toate acestea există numeroase diferențe între acești filozofi nu doar la nivel filozofic cât și practic: Socrate nu este de acord cu metodele de învățământ contra-cost ale Sofiștilor el consideră că un filozof adevărat este acela care ajută restul oamenilor să înțeleagă cât mai bine Adevărul. Socrate afirmă absolutismul etic fiind convins că există un Bine și un Adevăr comun recunoscut de toți în timp ce Sofiștii afirmă relativismul etic considerând că acest bine poate varia de la individ la individ și că omul este măsura judecății, a binelui și a răului.

Bibliografie:

1. Nicola Abbagnano, Giovanni Fornero – la filosofia ^1A dalle origini ad Aristotele, paravia, 2009, 978 88 395 30929 A

 

traducere  Nedelcu Pavel 

Friedrich Nietzsche

 

 

Căci frumosul nu-i

decât pragul înspăimântătorului şi-l îndurăm

anevoie

şi peste măsură, aşa cum e, ne înminunează

fiindcă, nepăsător,

nu ne-nvredniceşte să ne dea pierzării.”

 

(Întâia elegie din Duino-Rainer Maria Rilke)

 

 

 

Filosoful Friedrich Nietzsche (1844 – 1900), figură majoră a culturii germane,  a fost şi va rămâne obiect de studiu şi sursă de inspiraţie pentru un public extrem de variat: socialişti, marxişti, avangardişti, existenţialişti, critici literari, fenomenologi, teoreticieni din diverse domenii. De remarcat faptul că în timpul vieţii a fost cu totul ignorat iar receptarea operei sale în timp, nu de puţine ori, a fost deformată.

 

Prima sa carte, Naşterea tragediei a fost publicată în 1871,  când autorul avea 27 de ani şi a fost primită de lumea academică cu răceală, chiar cu ostilitate, am putea spune. Încă de la vârsta de 24 de ani Nietzsche fusese numit profesor de filologie clasică la Basel. Discursul retoric, nu de puţine ori exaltat, pe care autorul îl foloseşte în detrimentul rigorii clasice, cu scopul de a realiza  o comparaţie între lumea antică greacă şi cea modernă, nu este deloc pe placul confraţilor şi a unei bune părţi dintre cititori. Admirator fanatic al lui Wagner, cu care a devenit apoi prieten, Nietzsche scria în prefaţa cărţii, Către Richard Wagner:  „Îţi vei aminti că, în aceeaşi vreme când a luat fiinţă admirabila dumitale scriere comemorativă despre Beethoven, adică în tumultul spaimelor şi al măreţiei războiului care tocmai izbucnise, eu îmi adunam aceste gânduri.”( pg.5 )Astfel argumentează decăderea tragediei greceşti  printr-un artificiu istoric la baza căruia stă apariţia creştinismului, iar revigorarea tragicului s-ar datora operei de maturitate a lui Wagner. „ Am fost primul care am văzut adevărata antiteză, instinctul degradării care se întoarce cu dorul de răzbunare împotriva vieţii(creştinismul, filosofia lui Schopenhauer, chiar şi filosofia lui Platon, într-un anume sens, întregul idealism, ca forme tipice) şi formula afirmării supreme, născută din abundenţă din belşug, o acceptare fără rezerve a suferinţei însăşi a vinei însăşi, a tot ceea ce este îndoielnic şi străin în existenţa însăşi…”(pg.38)

Naşterea tragediei este o carte scrisă la temperaturi înalte, într-un stil alert şi plin de patos, un adevărat vârtej care te prinde şi te cucereşte pe deplin în ciuda deselor divagaţii  de la teme centrală. Ideea esenţială este aceea că evoluţia artei este strâns legată de dualitatea apolinic/ dionisiac, idee care va cunoaşte şi alte abordări din partea esteticienilor. Din punctul său de vedere apolinicul este arta aparenţei, eposul grecesc fiind una din formele sale şi ca exemplificare se opreşte la Iliada lui Homer. Pe măsură ce grecii deveneau tot mai conşienţi de relaţia lor cu zeii, eposul este înlocuit cu o altă experienţă numită tragedie. Fiind  absolut necesară o regenerare a spiritului, Apollo este înlocuit de Dionisos, astfel că cele două dimensiuni ale sale se nutresc reciproc. „Apolinic-dionisiac- Există două situaţii încare arata însăşi apare ca o forţă a naturii acţionând în om, ţinându-l la dispoziţia ei, cu sau fără voia lui: Pe de o parte ca o constrângere la formarea unei viziuni, pe de alta, ca o constrângere la manifestări orgiastice. Ambele stări pot fi înregistrate şi în viaţa normalăsub o formă atenuată: în visare şiîn beţie.Acelaşi contrast subzistă însă şiîntre visare şi beţie, amândouă descătuşează în noi forţe artistice, diferite însă una de alta: visarea capacitatea de avedea , de a asocia idei, de acompune poetic; beţia, forţa gesturilor, a pasiunii, a cântului, a dansului.”pg.98

Considerată „absolutul a tot ceea ce înseamnă negativ în creaţia lui Nietzsche”, Naşterea tragediei rămâne o operă de referinţă şi sursă fecundă de inspiraţie pentru mulţi învăţaţi şi antropologi. Prin patosul şi efervescenţa cu care Nietzsche abordează dualitatea apolinic/dionisiac, deşi, aparent, lipsită de coerenţă, cartea este importantă prin intuiţiile şi prin  elementele particulare in nuce   pe care le vom descoperi mai târziu în opera sa. Perioada în care Nietzsche a scris Naşterea tragediei a fost, se pare, cea mai fericită din viaţa sa, când sănătatea nu-i punea încă atâtea probleme, când singurătatea nu-l copleşise încă şi perioadă în care se bucura de prietenia lui Richard Wagner şi a Cosimei, soţia acestuia. Numai că în 1872 aceştia pleacă din Tribschen la Bayreuth iar Nietzsche începe să aibă serioase îndoieli asupra valorii dramelor muzicale compuse de Wagner. Începe să scrie Consideraţii inactuale în care plănuia o privire de ansamblu asupra culturii germane. În prima consideraţie îşi îndreaptă atenţia către cartea lui David Strauss, Viaţa lui Isus. Am reţinut de aici sintagma filistin al culturii cu care denumeşte individul care ştie ce trebuie să facă fără a-i fi influenţate acţiunile. A doua consideraţie este o meditaţie asupra cunoaşterii, iar cea de-a treia, Schopenhauer ca meditator, de fapt se referă la pesimism. Ultima, adică, a patra consideraţie scrisă din cele treisprezece plănuite, Richard Wagner la Bayreuth, este plină de îndoieli şi incertitudini la adresa lui Wagner. De altfel, după ce participă la primul festival de la Bayreuth, Nietzsche se desparte de Wagner; cercetătorii considerând că abia acum era Nietzsche sincer, nu atunci când îl elogia pe Wagner. Unii au presupus că se îndrăgostise de Cosima motivând astfel schimbarea sa radicală faţă de fostul prieten. De fapt despre anumite dedesubturi legate de organizarea festivalului de la Bayreuth va scrie mult mai târziu nepotul lui Wagner, Gottfried Wagner, în cartea sa Moştenirea Wagner. Aşa cum constatase şi Nietzsche, festivalul era o manifestare elitistă, cu circuit închis, accesibil doar clasei sus-puse, unde se cheltuiau sume imense pentru susţinerea unei ceremonii fastuoase, „ filistinismul cultural fiind expus fără ocolişuri”.

Oripilat de ceea ce văzuse, şi tot mai chinuit de desele migrene care-i făceau viaţa un iad, Nietzsche se refugiază la ţară. Aici scrie o nouă carte, Omenesc, prea omenesc cu subtitlul O carte pentru spirite libere, redactată în nouă părţi. Dedicaţia către Voltaire(cartea apărea la comemorarea centenarului morţii lui Voltaire) avertizează deja cititorul asupra recursului la moraliştii francezi-Voltaire, La Rochefoucauld-în deja cunoscutul stil aforistic. Pe Nietzsche nu-l interesa neapărat ce spun moralişii, ci cum spun. „Omenesc, prea omenesc constituie momentul unei crize, spune Nietzsche. Este o carte pentru spirite libere: aproape fiecare propoziţie exprimă o victorie- prin ea m-am eliberat de tot ce nu-mi aparţine.”(pg.45)  Urmare a bolii dar şi a suferinţei în urma despărţirii de bunul său prieten Wagner,  cartea este dovada că poţi transforma cele mai chinuitoare experienţe într-un mod de- a exprima gânduri înalte. Ecce homo sau Cum devii ceea ce eşti este o ciudată autobiografie în care starea de spirit alternează de la parodic la apocaliptic. „Cine ştie să respire aerul scrierilor mele, scria Nietzsche în prefaţă, ştie că este un aer al înălţimilor, un aer tare. trebuie să fii făcut pentru el, căci altfel pericolul de aici nu este mic. Gheţurile sunt aproape, singurătatea este imensă-dar cât de liniştit stau în lumină!”

Următoarea carte Aurora, subintitulată Gânduri despre prejudecăţile morale marchează o ruptură crucială  faţă de ceea ce scrisese până atunci.  Totodată şi modul său de viaţă se schimbă drastic. În 1879 demisionează din postul de profesor de la Basel şi din cauza bolii trece prin cele mai cumplite chinuri. Migrenele severe, atacurile de dezinterie combinate cu cele de difterie şi, probabil, sisfilisul i-au marcat modul de viaţă şi relaţia cu cei din jurul său. De aici încolo duce o viaţă nomadă în singurătate, locurile sale preferate fiind nordiul Italiei, iarna şi Alpii elveţieni, vara. „Cu această carte, spune Nietzsche în Ecce Homo începe campania mea împotriva moralei.” Este cartea prin care Nietzsche se întoarce în propriul făgaş: „O carte ca aceasta nu-i de citit din scoarţă în scoarţă, nici de citit altora, ci de căutat în ea, mai cu seamă în plimbări şi în călătorii; trebuie să-ţi poţi vârî nasul în ea şi iar să-l scoţi şi să nu găseşti nimic obişnuit în juru-ţi.”

 

Preocuparea fundamentală a lui Nietzsche pe parcursul întregii vieţi a fost faţă de modul în care omul se raportează la suferinţă, relaţia care se crează între cultură şi suferinţă. De aceea a fost la un moment dat interesat de tragedie, ajungând să clasifice şi să evalueze culturile după modul în care tratează „omniprezenţa suferinţei”. Preocupat fiind de aspectul eroic al vieţii a fost numit „Supraomul”. Tocmai această  abordare reprezintă punctul de plecare în opera sa: deşi trecea prin cele mai atroce dureri şi suferea enorm Nietzsche a găsit resurse să transforme suferinţa într-o operă, dar să pornească şi numeroase atacuri în direcţia metafizicii transcendente şi a tuturor religiilor care postulau „viaţa de apoi.” Aurora este prima sa carte în care face o analiză laborioasă a moralităţii şi a genului de mortalitate care o presupune aceasta. În mod eronat, multe dintre punctele de vedere ale lui Nietzsche sunt respinse ca elitiste şi antidemocratice. El nu neagă existenţa valorilor, aşa cum s-a speculat fiind considert nihilist. În cărţile sale înfăţişează constant acceleratul declin al omului occidental către o stare în care nici o valoare nu-l mai impresionează sau unde acesta doar proclamă valorile  fără să mai însemne ceva pentru el. Citindu-i cărţile în această cheie descoperim de fapt în Nietzsche un profet al zilelor noastre.

Moralitatea aşa cum se practică şi astăzi derivă în mare măsură din tradiţia iudeo-creştină originile ei aflându-se în poruncile zeului unui trib mic din Orientul Mijlociu. Astfel, îndeplinirea acestor porunci presupune supunere absolută, iar  pentru nesocotirea lor intervine pedeapsa divină. Ceea ce acuză Nietzsche este de fapt preluarea acestor porunci alcătuite pentru perpetuarea tribului respectiv, de către societatea occidentală, astfel încât conţinutul lor a devenit mai degrabă abstract, iar moralitatea un fenomen ininteligibil. Filosofii ultimelor trei secole au fost preocupaţi să suţină principiile morale moştenite încercând să găsească noi fundamente pentru ele. Toate aceste demonstraţii le face Nietzsche în Amurgul zeilor sau Cum se filosofează cu ciocanul, „scriere voioasă şi funestă ca ton, un demon care râde” cum o caracteriza însuşi autorul.

În 1886 publică Dincolo de Bine şi de Rău, Preludiu al unei filosofii a viitorului considerată drept „o critică a modernităţii” este scrisă în obişnuitul său stil retoric-argumentativ elocvent în care foloseşte o serie de termeni ce pot şoca cititorul. Astfel, consideră el, majoritatea omenilor sunt sortiţi să trăiască în colectivitate  folosind sintagma „omul de turmă” pentru a da o definiţie indivizilor în cauză.

Cea mai inovatoare dintre cărţile lui Nietzsche este Ştiinţa voioasă, carte care pregăteşte terenul pentru Aşa grăit-a Zarathustra, apogeul tuturor scrierilor sale. „Vreau să învăţ tot mai mult a vedea drept frumuseţe ceea ce este necesar în lucruri, scrie Nietzsche în deschiderea Cărţii a IV-a, – în felul acesta voi deveni unul dintre cei care înfrumuseţează lucrurile. Amor fati, aceasta să fie de-acum încolo ceea ce iubesc!Nu vreau să duc un război împotriva urâţeniei. Nu vreau să acuz, nu vreau să acuz nici măcar acuzatorii. Singura  mea negare să fie a-mi întoarce privirea! Pe scurt şi în general, vreau ca odată şi odată să nu mai fiu decât unul care spune da!”(pg45). Numai că nu şi-a putut niciodată întoarce privirea, lucru dovedit de faptul că ultimile sale cinci cărţi sunt atacuri la adresa lui Wagner sau la a lui Christos, singura în care are o atitudine pozitivă este autobiografia sa-Ecce homo. Sugerând că fiecare om este artizanul propriei vieţi, Nietzsche susţine pe un ton elocvent necesitatea urmăririi propriului ţel în viaţă: „trăieşte ascuns ca să poţi trăi pentru tine!”Însă pentru a-ţi urmări propriul ţel, trebuie să ai unul ceea ce nu se poate spune despre „omul de turmă”.

Aşa grăit-a Zarathustra, O carte pentru toţi şi pentru nimeni  este considerată cea mai faimoasă carte a lui Friderich Nietzsche. Ultima parte a Ştiinţei voioase intitulată Incipit tragedia conţine cuvânt cu cuvânt incipitul din Aşa grăit-a Zarathustra.

„Voi povesti acum istoria lui Zarathustra. Concepţia fundamentală a operei, ideea veşnicei reîntoarceri, cea mai înaltă formulă a aceptării care poate fi în genere atinsă-datează din luna august a anului 1881…”(pg.52)Când exaltat, când plin de regrete, când convingător, când lipsit de noimă, într-un stil încărcat de reprezentări şi alegorii,

Zarathustra se străduieşte să pregătească terenul pentru apariţia Supraomului, al cărui profet este. Cartea începe memorabil cu coborârea lui Zaratustra de pe munte cu scopul de a-i învăţa pe oameni ce este Supraomul. „Iată, vă -nvăţ ce este Supraomul! Sensul pământului e Supraomul. O, dacă voi v-aţi încorda voinţa: sens al pământului să fie Supraomul! Eu vă conjur, o,  fraţi ai mei, rămâneţi credincioşi pământuluişi numai daţi crezare celor ce vă  vorbesc despre speranţe suprapământeşti!”În monografia sa Nietzsche, Michael Tanner  combate toate conotaţiile grosolane date termenului de Supraom, cum că ar defini un fenomen revoluţionar. În viziunea sa, ţinând cont de cealaltă învăţătură a lui Zarathustra, cea a Eternei Reîntoarceri,  Supraomul este pământul, iar porunca lui Zarathustra de-a rămâne credincioşi pământului este una din marile teme ale operei lui Nietzsche. Şi cea de-a treia învăţătură a lui Zarathustra este „Voinţa de putere, realitate fundamenrală a existenţei.”

Fiinţă profund scindată, Nietzsche n-a reuşit să se facă înţeles nici în timpul vieţii şi nici după moartea sa. Şi cea mai enigmatică dintre doctrinele sale rămâne cea a Eternei Reîntoarceri ce poate fi înţeleasă  „ca un simplu cum ar fi dacă…?” În Cartea a IV-a din Ştiinţa voioasă, publicată postum sub titlul Voinţa de putere, Nietzsche aduce argumente în favoarea teoriei în care se afirmă că: dacă în univers numărul atomilor este finit ei trebuie să ajungă la o configuraţie la care s-au mai aflat anterior ceea ce va avea drept rezultat inevitabil repetarea istoriei Universului. Iată cum  aceste teme de reflecţie au fost motiv de speculaţii îndepărtându-se de  cu mult de  doctrina imaginată de Nietzsche.

Cea de-a treia dintre învăţăturile fundamentale ale lui Zarathustra este aceea despre Voinţa de putere. „Fără-ndoială, spune Zrathustra, cel ce-a lansat expresia voinţa de-a trăi-acela n-a aflat adevărul: voinţa aceasta-pur şi simplu nu există!..Numai acolo unde e viaţă, e şi voinţă; dar nu voinţă de a trăi, ci –învaţă de la mine-voinţă de putere!”

 

Aşa grăit-a Zarathustra  a fost scrisă în urma experienţei devastatoare trăită prin respingerea lui de către Lou Salome  atunci când a cerut-o în căsătorie. Lou era o femeie deosebită şi ulterior a devenit iubita lui Rilke şi discipol al lui Freud. „Am suferit de pe urma amintirilor umilitore şi chinuitoare ale acestei veri ca în urma unei crize de nebunie, îi scria prietenului său Franz Overbeck, în ziua de Crăciun a anului 1882. Dacă nu voi descoperi acel procedeu alchimic de a transforma acest noroi în aur voi fi distrus. Aici am cea mai minunată şansă de a-mi dovedi că toate experienţele sunt utile, toate zilele sfinte şi toţi oamenii divini.” Aşa se justifică tonul exaltat greu de suportat pe care l-a folosit în redactarea cărţii. A fost cartea prin care s-a eliberat de o parte însemnată a sistemului său. Cărţile lui Nietzsche solicită multă răbdare şi înţelegere din partea cititorului.

O dată cu Dincolo de Bine şi de Rău, discursul lui Nietzsche se schimbă radical, pentru ca următoarea lucrare, Genealogia moralei, să fie pur şi simplu „o parodie a procedurii academice de redactare a unei lucrări, deşi în conţinutul ei este o lucrare de-o extremă seriozitate.”În 1908 după audierea unor pasaje din Genealogia moralei citite de către Eduard Hitschmann, Freud declara:” Nietzsche a reuşit să se cunoască pe sine însuşi într-o măsură pe care nimeni, niciodată până acum sau de acum încolo nu o va mai putea atinge” Tensiunea interioară a discursului stă mărturie asupra varietăţii metodelor pe care oamenii le-au dezvoltat pentru a se împăca cu suferinţa. „Toate lucrurile mari pier prin ele însele, printr-un act de autosuprimare: aşa o vrea legea vieţii, legea depăşirii de sine necesară în esenţa vieţii-întotdeauna la sfârşit se îndreaptă spre legiuitorul însuşi strigătul: patere legem, quam ipse tulisti (suportă legea pe care tu ai propus-o)(lat.). Aşa a decăzut creştinismul ca dogmă, prin propria sa morală; tot aşa trebuie să decadăacum creştinismul şi ca morală-ne aflăm în pragul acestui eveniment.”Genealogia moralei , subintitulată O scriere polemică este total diferită de celelate cărţi ale lui Nietzsche atât prin sobrietatea stilului  cât şi prin atitudinea echilibrată pe care o adoptă în a evidenţia contrastele.

Anul 1888, ultimul an de luciditate  din viaţă  s-a dovedit a fi foarte productiv. Scrie două pamflete la adresa lui Wagner: Cazul Wagner şi Nietzsche contra Wagner  în care îl zugrăveşte pe Wagner făcându-i un portret complet opus portretului său. De remarcat profunzimea judecăţilor sale despre muzică, drama muzicală wagneriană şi geniul lui Wagner.

Cu Antichristul confirmă încă o dată iubirea sa pentru lucruri interzise, oferind un portret al lui Christos: „numai practica creştină, numai o viaţă ca aceea pe care a trăit-o Cel care a murit pe cruce este creştină…” notează el în mod revelator. Însă cea mai vie şi mai încărcată de spiritualitate creaţie din 1888, deşi era în pragul nebuniei, este Amurgul idolilor. Având un titlu parodiat după opera lui Wagner, Amurgul zeilor, cartea conţine cel mai viu şi cel mai lung imn de slavă închinat lui Goethe, devenit prototipul „omului superior.”

În încheiere un citat din Ştiinţa voioasă, Cartea IV-a, Viitoarea omenie: „Cel care ştie să înţeleagă istoria oamenilor ca pe propria sa Istorie, acela simte într-o imensă generalizare toată amărăciunea bolnavului care se gândeşte la sănătatea sa, a bătrânului care-şi visează tinereţea, a îndrăgostitului căruia i-a fost răpită iubita, a martirului căruia i se prăbuşeşte idealul…dar a purta, a putea să porţi această uriaşă însumare a amărăciunilor de tot felul…a-ţi încărca sufletul cu toate acestea, cu ce-i mai vechi şi mai nou, cu pierderi, speranţe cuceriri, isbânzi ale omenirii, a reuni în sfârşit toate acestea într-un singur suflet şi a le înmănunchia într-un singur simţământ-acesta ar trebui să zămislească o fericire necunoscută până acum de vreun om, fericirea unui zeu, plină de lacrimi şi de râset, o fericire care, aidoma soareluila apus, dăruieşte neîncetat şi aruncă în mare din nesfârşita sa bogăţie, simţindu-se ca şi soarele, abia atunci cea mai bogată când cel mai sărman pescar vâsleşte cu o vâslă de aur! Acest simţământ dumnezeiesc s-ar numi atunci-omenie.”(pg 121)

 

 

Bibliografie:  1) Friderich Nietzsche, Ecce homo, Editura Centaurus, Bucureşti, 1991

2) Friderich Nietzsche, Naşterea tragediei, Editura Pan, 1992

3)Friederich Nietzsche,  Aforisme Scrisori, Humanitas,1992,

4) Michael Tanner, Nietzsche, Editura All,  2010

5) Friedrich Nietzsche, Antichristul, Editura Eta, Cluj, 1991

 

 

autor maria sava

Fir-ai al naibii, domnule Tănase Vasilescu Lumânăraru !

 

Calmul englezesc? Mofturi! Calmul suedez mi se pare o stare de fapt care chiar ar merita să intre în folclorul internaţional. El depăşeşte perimetrul gărzii palatului regal unde prin gesturi mici, însoţite uneori de un zâmbet, militarii afişează – în limitele unui regulament probabil mai puţin rigid decât în restul lumii – o atitudine sobră dar în care amabilitatea nu este interzisă. Calmul suedez este nerezervat elitelor, uşor recognoscibil, cu personalitate, fără echivoc, un adevărat atentat la capacitatea de înţelegere a celui care intră nepregătit, pentru prima oară, în contact cu lumea scandinavă. Impresia aceasta cred că este şi mai puternică dacă vii aici din sfera de influenţă a latinităţii. Aşa mi s-a întîmplat şi mie.
În una dintre primele zile care îmi prilejuiau reevaluări ale propriei existenţe la Stockholm ieşisem într-o incursiune prin Gamla Stan (Oraşul Vechi). Sunt sigur, cele mai frumoase picioare din lume aşteptaseră momentul acela. Nu întârziasem. Având drept stindard o ţinută mini evadată conştient din capcanele facilului, coapsele unei Eve se dezlănţuiseră într-o simfonie a proporţiilor de aur. O simfonie care dacă nu şi-ar fi împlinit destinul de a fi mângâiată cu privirea ar fi fost înregistrată ca o inacceptabilă risipă în arhivele universului.O operă vie în care geometria paralelelor se împletea cu viziunea paradisiac – tridimensională a cerculuui translat prin senzual, urmărind şi materializând frenetic o devenire palpabilă vizual. Prin voluptatea ascensiunii, traseul acela exprima un respect flămând, sublim şi păcătos pentru discursul forţei gravitaţionale, într-o declaraţie de dragoste adresată simţului estetic.
Exerciţiul meu de admiraţie s-a transmutat după vreo cincizeci de metri într-o nedumerire aproape metafizică şi simultan – prostească. Deşi era o zi superbă şi zeci de trecători – martori la evenimentul cosmic pe care eu îl remarcasem, impresia că sunt singurul personaj a cărui atenţie omagiază chiar şi discret această prezenţă devenise aproape insuportabilă. La vremea aceea, nu eram familiarizat cu subtilitatea şi discreţia extraordinară a spiritului de observaţie din Stockholm.Le intuiam dar erau obiecte de studiu. Tocmai când mă pregăteam să trag concluzii de o gravitate maximă pe care trebuia să le ataşez ulterior ori propriei persoane, ori mediului înconjurător, mi s-a revelat adevărul. Salvarea a venit de la câţiva bărbaţi, spectatori din decor. Câteva murmure, o exclamaţie-două în surdină, mimici sugestive şi zâmbete admirative, reprezentau în acel peisaj o abatere generoasă de la direcţia în care bătea vântul. În acel comportament de grup însă, un ochi atent citea cum este ţinut sub control entuziasmul din tribunele unui stadion. Nu fusesem singurul impresionat dar eram probabil singurul obişnuit cu reacţii dezordonate, uneori excesiv condimentate, balcanice, în astfel de împrejurări. Absenţa lor mă luase prin surprindere pe mine, est-europeanul. Am răsuflat uşurat, în jurul meu erau totuşi oameni. Trebuie să recunosc, lucrurile se petrecuseră aproape exact aşa cum mă aşteptam. Aceleaşi trăiri, arsenal mai bine controlat. O serie de învăţămimte, de aici.
Exceptând decalajul tehnologic şi al nivelului de trai nu există o diferenţă majoră între europeanul din est şi cel din vest. Cei doi nu sunt „specii” diferite. Fac parte din aceeaşi familie, în toate privinţele. Îi separă însă experimentele ideologice, sociale, estetice la care au fost supuşi pe parcursul câtorva zeci de ani, după al doilea război mondial. Fiecăruia dintre ei i s-a instalat în creier, astfel, un sistem de operare, un “Windows” diferit. În esenţă, deosebirea ar putea fi rezumată la stilistica gestionării libertăţii individuale urmată la o distanţă aproape insesizabilă de nuanţarea importantă a ierarhiilor estetice. Consecinţa de tip mai degrabă pavlovian a situaţiei menţionate constă în faptul că cea mai importantă teamă pe care o are est-europeanul aflat în prima etapă a procesului de integrare într-o societate vest-europeană este legată de relaţia cu sistemul.
Desigur, în structurarea vocilor comportamentale distincte din ecuaţia enunţată pot fi evocate specificităţile de natură geografică, etnică, istorică, etc. Practic însă, nu ar fi rezonabil dacă s-ar afirma că civilizaţia europeană actuală ar exista , în cei mai buni termeni ai ei, care sunt cunoscuţi astăzi, fără aportul estului Europei.
Cu toate acestea, sistemul din spaţiul vest-european nu s-a deschis aşa, întâmplător, pentru orice neica-nimeni din fostele ţări comuniste. La început, această impresie naivă a părut a avea şanse să dăinuiască. Odată cu ieşirea la suprafaţă a vulnerabilităţilor sociale şi economice din ţările vest-europene s-a definit mai bine, mai vocal, mai oficial, structura aşteptărilor ţărilor cu economii şi democraţii avansate.
Poate că tocmai (şi) din aceste motive relaţia cu sistemul crează emoţii, intimidează. Au apărut o reacţii de tip reflex condiţionat în acest perimetru. Est-europenii dezrădăcinaţi, forţaţi de noile realităţi economice să îşi câştige măcar temporar existenţa în ţările vestice sunt primii care manifestă aceste simptome. Ei ştiu că sistemul de acasă a fost multă vreme, atât de puternic îndreptat prin mentalităţile funcţionarilor, prin structura şi principiile sale, împotriva cvasimajorităţii manifestărilor libere şi eliberatoare ale fiinţei umane încât inerţia imensă a atitudinii din timpul regimurilor comuniste face ca în prezent să existe terminaţii vii, extrem de veninoase, ale acestei meduze. Cum să nu fie aşa într-o lume în care sistemul simţea nevoia să demonstreze că atotputernicia lui capătă proporţii cosmice putând să controleze până şi lungimea părului indivizilor, o lume în care aveai nevoie, spre exemplu, de justificări, de aprobare de la miliţie, chiar şi pentru a purta plete ori barbă?
Aş fi bucuros să aflu că era altfel, înainte de 1989, în ţările foste comuniste, altele decât România. În ce priveşte însă doar acest din urmă spaţiu, reţinerea faţă de însăşi noţiunea de sistem este justificată de urmele biciului care a muşcat fără probleme de ordin moral, cu orice prilej, din spinarea contribuabililor. Un obicei care s-a păstrat. Din cauza indivizilor care parazitează sistemul la vârf, statul român se comportă în continuare ca un cămătar. Mecanismele care funcţionează sub sigla statului sunt percepute mai degrabă ca instrumente de agresare, intimidare a cetăţeanului, controlate fiind de grupuri de interese care pentru a astupa găurile în proasta gestionare a resurselor societăţii fac tot posibilul ca victimele să fie copleşite de noi şi noi datorii. Astfel, statul nu oferă în schimbul achitării de obligaţiile cetăţeneşti aproape nimic serios. Începând de la siguranţa publică până la sistemul sanitar şi cel de învăţământ, ajungând chiar la justiţie şi la puterea legislativă, totul mimează normalitatea. Sistemul este copleşit de forme fără conţinut. Adaptând ceea ce spunea – cu alte nuanţe şi în alt context- poetul Nichita Stănescu, în urmă cu mulţi ani, singurul lucru care a rămas nejefuit la români este poezia.
Sictirul a devenit o reţetă specială de tratament a realităţilor care justifică mândria firească de a aparţine unui popor, de a fi român. Prejudecăţile şi fanatismul sunt aromele favorite pe care doresc să le primească în ofrande cei care promovează reţete mucegăite de stimulare a sentimentului identitar. Mai mult nu îi duce capul. Succesele, de parcurs, colective sau individuale, cad în dizgraţie dacă nu şi le pot trece în palmaresul politic.
Până la momentul în care s-a observat că nu ne respectăm pe noi înşine a fost doar un pas. Alţii de ce ar fi făcut eforturi? Mai întâi, cetăţenii români oneşti care călătoreu în străinătate au observat că paşaportul lor inspiră altceva decât respect. Cum să fie altfel din moment ce chiar Ambasadele Românei afişează dispreţul suveran al plaivazului ceauşist , aşteptând temenele de la cetăţenii propriei ţări, contribuabili, cei pe care chipurile îi reprezintă peste hotare? Obişnuiţi cu anumite standarde oficialii din lumea antrenată democratic au constatat că poartă uneori dialoguri în care reprezentanţii noştri au comportament de slugi. A rămas celebră referirea la „marele licurici”, a lui Traian Băsescu.
Un semnal de alarmă important , mai recent, pentru cei aflaţi oficial la volanul statului român ar fi putut fi bunăoară celebra gaură din pantoful reprezentantului F.M.I., Jeffrey Frank, la o întâlnire cu Traian Băsescu, eveniment de colecţie. Din păcate, observaţia ar fi contat doar în ipoteza în care destinele societăţii româneşti ar fi fost sub influenţa majoritară a unor oameni oneşti. Am trecut atunci în revistă câteva reacţii ale comentatorilor români, nu am avut însă răbdare să le urmăresc pe toate din cauza stării de iritare provocată de hlizeala ziariştilor pe o temă care nu ar fi trebuit neapărat redusă la nivelul unui subiect de cancan. Mai cu seamă cunoscând frivolităţile intelectuale care s-au strecurat ca un vierme la modă, sub pielea multora din breasla făcătorilor de ştiri, nici nu a părut surprinzătoare această arătare cu degetul ţanţoş şi hohote în direcţia pantofilor delegatului instituţiei financiare cu renume controversat. Metaforic vorbind, pantalonii snobilor care se hlizeau aveau nevoie de multe petece în zona posteriorului. Aceasta, din motive foarte diferite de cele ale găurii din pantofii interlocutorului preşedintelui. În paranteză trebuie spus, patronată adesea de nişte oameni lipsiţi de scrupule, într-o societate cu o clasă de mijloc în formare, prin calitatea mereu mai slabă, presa s-a transformat într-un argument care confirmă că totuşi literatura este eliberarea supremă a spiritului şi a adevărului prin scris. După 1989 însă ziariştii români au împins către recorduri nebănuite viteza fenomenelor care confirmă că artele în general rămân cea mai bună cale spre o informare corectă. Ironic, până la un punct, situaţia seamănă cu cea de pe vremea lui Nicolae Ceauşescu.
Revenind, desigur, dimensiunea personajului Jeffrey Frank este minoră în raport cu importanţa unei entităţi statale, în cazul nostru, România. Întrebarea pe care mi-aş fi pus-o eu, cetăţeanul român, într-o asemenea situaţie, s-ar fi legat mai degrabă de superficialitatea cu care a fost tratată întâlnirea dintre omul F.M.I. şi preşedintele ales prin vot direct . Oare nu cumva importanţa acordată acestui detaliu revela greutatea respectului pe care îl acordă cineva unei întâlniri cu reprezentantul la cel mai înalt nivel al statului român, personaj redus astfel, simbolic, la dimensiunea unui şef de trib ? Bineînţeles, nu e un păcat să ai o gaură în pantof, nici măcar atunci când eşti negociator al F.M.I. Se poate întâmpla. Pe de altă parte, cum să nu îţi treacă prin minte, oare în ipoteza în care delegatul F.M.I. urma să discute cu Papa de la Roma ori cu preşedintele S.U.A., ar mai fi tratat detaliiile întâlnirii cu aceeaşi lejeritate? Evenimentul este deja istorie.
Victime neinocente ale năravurilor proaste, omul politic şi proiecţia acestuia în miniatură – funcţionarul public îşi supralicitează imaginea într-o oglindă plasată în inventarul antreprizei a cărei principală atracţie este femeia cu barbă. Aspiraţia – în alte condiţii agreabilă – de a deveni chiriaş al Palatului Cotroceni devine echivalentul nominalizării într-un bestiar tipărit sub apăsarea dezamăgirilor colective. Ajunsă aici, particula „escu”( altfel, un loc la fel de comun în patrimoniul numelor româneşti ca un obiect banal de uz casnic) primeşte un destin a cărui cronologie pendulează între idolatrie, glumele de pe marginea şanţului şi nocivitatea uraniului îmbogăţit, cu popasuri temperamentale în care aventurile finalizate prin tablouri înfăţişând nasuri sparte, cucuie, chiar mulţimi înfuriate, nu lipsesc.
Preşedinţii României sunt, începând de la Nicolae Ceauşescu şi continuând cu Ion Iliescu, Emil Constantinescu până la Traian Băsescu şi interimarii apăruţi din suspendările acestuia, Nicolae Văcăroiu şi Crin Antonescu, o problemă nerezolvată. Nici astăzi nu a fost clarificată corespunzător ţesătura juridico-istorică a transformării României din monarhie constituţională în republică. Chiar dacă le vei reaminti extremiştilor republicani din România că ţara avea ţevile tancurilor sovietice la tâmplă în momentul acela tot nu e suficient pentru a-i face să mediteze asupra necesităţii unei reevaluări lipsite de patimă. Un fel de „ei, şi ce dacă bolşevicii au violat-o pe mama în 1947?” Dealtfel, rezultatul acestui viol sunt pe plan ideologic, social, mental, tocmai unii cetăţeni din categoria la care făceam referire. În timp ce elitele ţării erau aruncate în puşcării o mulţime de embrioni sociali cu dosare pe gustul oamenilor Moscovei erau băgaţi direct în maşina de prelucrat conştiinţe a experimentului stalinist, născuţi cu forţa ca lideri ai noii societăţi româneşti.
Astfel, momentul ruperii de monarhia constituţională este cheia multor transformări monstruoase care au avut loc ulterior în România. Dacă până atunci întotdeauna deasupra Regelui se afla Dumnezeu, oamenii au înţeles că standardul coboară, urmează închinarea la politicienii şi ideologia impuse de sovietici. Societatea fusese deja decapitată prin înlăturarea simbolului instituţional al speranţei păstrării celei mai vizibile legături cu lumea şi valorile de la vestul a ceea ce s-a numit „Cortina de fier”. Din acel moment, Luna era mai aproape decât Europa.
Efectele acestei operaţiuni se fac simţite până astăzi. Valorile tradiţionale româneşti – altoite cu cele mai teribile rezultate ale laboratorului social stalinist, ideea de meritocraţie devenind o amintire. Apariţia unor privilegiaţi ai sistemului, pe criterii exclusiv politice şi de obedienţă, a produs o transformare în sensul trimiterii conştiinţei sociale undeva în zona mentalităţilor de tip feudal. Liderii partidului- noua “nobilime”. Individul anonim, omul obişnuit, nu mai contează decât pe plan propagandistic, statistic, în cadrul operaţiunilor de spălare a creierelor. Important este doar sistemul şi figurile lui proeminente, noile modele de succes. Pentru a evolua e nevoie de confirmarea primită de la aceşti jupâni. Metodele de ascensiune socială sunt incompatibile cu lipsa compromisului ideologic, moral. Competenţa, efortul individual, talentul nativ, sacrificiul personal, munca, în general, pot deveni irelevante dacă nu ai la dosar binecuvântarea partidului şi a poliţiei politice. Ultimele două sunt cele mai importante instrumente propulsoare pentru indivizi cărora altădată nu le-ar fi fost încredinţată nici măcar responsabilitatea conducerii unei căruţe.
Dorinţa de a părea altceva decât sunt în realitate este unul dintre cele mai importante elemente care identifică fascinaţia pentru parvenitism şi surogatul nobiliar pe care şi-l autoadministrează uzurpatorii unor poziţii de vârf ale societăţii româneşti actuale. Fenomenul nu este unul descoperit ieri. Impostorii au existat şi vor exista întotdeauna , în orice societate. Formele monstruoase le-a căpătat însă acest fenomen într-o ţară în care a fi – nu nobil ci doar apropiat de ceea ce înseamnă cuvântul burghez, reprezenta cândva un moment fatal. Pe fondul naivităţii colective şi a unui genocid cultural se construiesc false blazoane, se aderă la societăţi de sorginte francmasonică în numele obţinerii unei anumite recunoaşteri, legitimităţi, a unei pretinse aure de putere şi a dreptului de a negocia. Totul – contra cost. O gloată de semianalfabeţi fără scrupule aplică aceste procedee aducând disperarea în rândul celor care, păstrători ai sistemului de valori autentic fiind, văd compromise decenii de evoluţie socială. Ei calcă totul în picioare purtând în spate povara vinovată a unor evenimente în care, în ultimul deceniu al secolului XX , pe străzile unei capitale europene denumită odată „Micul Paris” s-a scandat „ Moarte intelectualilor” şi „ Noi muncim, nu gândim”.
Mineriadele au marcat un eveniment ce va fi probabil consemnat tragic în istoria universală, pe raftul cu mistere din categorii similare incendierii bibliotecii din Alexandria. Pedepsirea cu bâta pentru infracţiunea de a purta ochelari sau barbă, umplerea de sânge pentru culpa de a gândi. Un eveniment inventat de o imaginaţie bolnavă, ? O povestire fantastică despre decăderea civilizaţiei ? Realitate!!!
Eplicaţiile sofisticate pentru apariţia purcoiului de scandaloase doctorate în ştiinţa plagiatului şi masterate inventate nu trebuie să fie căutate departe. Mecanismul e simplu, zidirea unui ascendent moral, intelectual, a unei percepţii publice încărcată cu semnificaţii academice la umbra cărora să pălească semnele de întrebare privind competenţa unor decizii care ar fi stupefiat şi mintea unui cocoş. Pentru ca tot acest teatru infernal să funcţioneze este totuşi nevoie ca victimele să îşi păstreze credinţa în valorile uzurpate, falsificate.
Metodele de manipulare brevetate şi utilizate de antreprenorii neofeudali din spaţiul carpato-danubiano-pontic împotriva conaţionalilor ar stârni invidia diavolului. Îmi amintesc printre altele de o întâmplare în care soţia unui profesor de istorie povestea despre oferta pe care i-o făcuse acestuia din urmă un om cu bani. Scenariul era acela în care, pentru o sumă oarecare plus achitarea costurilor unei călătorii de documentare, profesorul trebuia să scrie o carte, volumul urmând să apară sub semnătura celui care a plătit. Îndrăgostit de obiectul muncii sale şi entuziasmat de oportunitatea de a face o documentare serioasă, intelectualul aproape acceptase oferta. Nu cunosc finalul poveştii, nu m-a mai interesat.
Camil Petrescu descrie cu genialitate această specie personificată de Tănase Vasilescu–Lumânăraru în romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”. Ochelarii negri în spatele cărora se ascunde analfabetismul moral, comportamental, uneori chiar analfabetismul pur şi simplu, sunt purtaţi astăzi de sute, mii de „Lumânărari” deveniţi mici „Ceauşeşti” multilateral dezvoltaţi, gestionând domenii la care nu se pricep şi amendând lucrători nevinovaţi pentru că „românul trebuie să creadă întotdeauna că e vinovat. Numai aşa are grijă.”
Ţara de ce să nu fie gestionată cu filosofia aceluiaşi personaj ? „ Negustorul care face socoteli şi prevederi nu-i negustor, căci nimeni nu poate prevedea totul. Şi dacă nu prevezi totul, e tot degeaba. Mergi la poştă, nu socoţi paşii, mergi… Asta-i ca la curse. Parcă acolo cunosc caii? Că nu le pot pronunţa uneori nici numele… Joc aşa la întâmplare şi câştig… pe când cei care pretind că se pricep, vorba vine, pierd”.
Pentru domnul Tănase Vasilescu Lumânăraru din contemporaneitate, Dostoievski este probabil o etichetă de votcă. Imaginea unei femei frumoase îi inspiră gesturi reflexe precum pipăitul portmoneului şi scărpinatul ostentativ între picioare… E bărbat! Are maşină scumpă, multe numere importante în agenda telefonului, amici printre lucrătorii serviciilor de informaţii şi visează, uneori chiar reuşeşte să i se pupe condurii de către bugetarii pe la uşile cărora făcea sluj ca să capete o favoare. Visul tuturor celor ca el este să aibă propria feudă.
În timp ce „băieţii de cartier” îşi agaţă un ghiul mai mare, un lanţ de aur mai gros, un breloc cu sigla prestigioasă a unei firme de automobile, noii ciocoi îşi agaţă pe pereţi un doctorat scump, îşi mai inventează un masterat. Simboluri ale unei lumi cuminţi sunt denaturate, deturnate în scopuri nocive. Valoare adăugată, respect! Se reinventează golăneşte sensul unei noţiuni menită a gestiona umanist, corect, natural, relaţiile sociale în orice societate civilizată. Aceasta urmează a fi reinterpretată, de jos în sus, dinspre oamenii simpli, neimplicaţi în acest joc, înspre noii posesori ai însemnelor autorităţii. Iată, noul sens pe care îl capătă democraţia în neofeudalism. Sigur, o şansă pentru fiecare! Dar mai întâi trebuie să dai mâna cu dracul, să fii de-al nostru, să avem şi noi ceva la mână în caz că … Practic, dacă eşti suficient de „jmecher” şi ai tăria de a face exact acele compromisuri care îţi permit să calci pe cele mai multe cadavre, criteriile de selecţie ale unui asemenea sistem te pot propulsa de la baza societăţii, cu şanse reale, în vârful piramidei a cărei axeologie ajunge să nu se deosebească foarte mult de specificul cartelurilor drogurilor.
„Parlamentul când s-a format el iniţial, a trecut lupta cu bolovani şi bâte din stradă în lupte de idei şi vorbe într-o sală, într-un Parlament. Asta înseamnă de fapt Parlament, dar lumea nu înţelege pentru că nu i se explică şi cred că toate puterile care se succedă au nevoie de oameni tâmpiţi, mase de manevră care să voteze nişte lucruri, fără să se intereseze de ei, să îi educe, să-i civilizeze, pentru că atunci ar fi potenţiali concurenţi, le-ar lua scaunul”, afirma într-un interviu acordat evz.ro, în anul 2011, deputatul PDL Silviu Prigoană.
Este deja un truism faptul că anumite manifestări comportamentale din viaţa publică declară nul simţul ridicolului. Acest aspect adăugat la o extraordinară dezordine materială şi morală, pe fondul determinării de către vârfurile decizionale a pierderii simţului frumosului, transformă societatea românească într-un studiu de caz potrivit pentru ipotezele istoricului britanic Arnold Toynbee.
Într-o societate sănătoasă care nu care sub incidenţa acestui tip de fenomene, un plagiator dovedit în mediile academice nu poate fi prim-ministru după cum este inadmisibil şi ca un om despre care se vehiculează informaţia că a vândut pe sub masă flota ţării să intre în cursa pentru ocuparea fotoliului prezidenţial.
Miza acestor conflicte se află într-o noţiune pe care impostorii de după 1989 au încercat cu mari eforturi dar cu rezultate derizorii să şi-o atribuie în ochii opiniei publice. Nobleţea. Ea asigură, în condiţii de normalitate, ascendentul moral necesar pentru accederea la palierul ce poate fi numit orizont al societăţii. Nobleţea nu are nevoie să fie acelaşi lucru cu descendenţa nobiliară. Ea este recunoscută fără a fi nevoie de o educaţie specială în acest sens. Cei care nu o au o mimează prin afişarea unor obiecte, uneori chiar evenimente, asociate în imaginarul colectiv cu posesia însuşirilor dorite de impostori.
„Apreciez profund actul dumneavoastră istoric de instituire a sceptrului prezidenţial. Al dumneavoastră respectuos, Salvador Dali”. Acesta este textul unei telegrame, publicat în anul 1974 de cotidianul central al partidului comunist, Scânteia, care nu percepuse ironia mesajului.
Ceauşescu nu a fost singurul care a căzut în capcană. Semnificaţia întâmplării este însă mult mai profundă. Dincolo de propriile înclinaţii megalomanice pe care i le stimula anturajul, este evident, Ceauşescu a mizat şi pe frică, pe acceptarea de către opinia publică a faptului că se va afişa în public cu un accesoriu-simbol cu caracter monarhic. Imaginile cu el în această postură i-au supravieţuit şi nu au fost puţine în epocă. Devastator exemplu !
Nu a fost o întâmplare nici apariţia ulterioară a sintagmei „baroni locali”. Instinctiv, fără a fi nevoie de vreo conspiraţie, exponenţii acestei categorii au dezvoltat un spirit de apartenenţă la haită. Ei au umplut un loc gol, vidul de megalomanie de după 1989 fiind umplut în mare parte cu personalităţile strâmbe ale unor foşti privilegiaţi ai sistemului comunist, cu delatori, cu paiaţe. Sub presiunea descentralizării şi a privatizărilor dubioase, a temerilor că dispar privilegiile, aceştia au devenit noii lideri ai structurilor de protecţie a unor reţele infracţionale dezvoltate la umbra atribuţiilor conferite de funcţii publice. Teritoriile lor, adevărate feude.
Nici nu se răcise bine umbra lui Nicolae Ceauşescu şi, în 1990, Ion Iliescu – pe atunci preşedinte al României – vorbea despre „modelul suedez” ca direcţie pe care ar fi dorit să o imprime evoluţiei politice a României. Desigur, o utopie în contextul respectiv dar una care suna bine şi suficient de ambiguu atât pentru români – între care nu foarte mulţi se gândeau atunci la faptul că Suedia este monarhie constituţională – cât şi pentru urechile Moscovei care vedea un comunist de nădejde adaptându-se momentului fără teama de a enunţa continuitatea (deşi pe un palier diferit ) a ideilor socialiste însă şi pentru cele ale cancelariilor occidentale în direcţia cărora era arătat modelul privit ca fiind demn de urmat.
Nu mi se pare imposibil, deşi poate sună fantasmagoric, ca tocmai de această sintagmă şi de valenţele ei interpretabile să se fi folosit ulterior Ion Iliescu pentru a se face acceptat în dialogul despre şi cu membri importanţi ai Casei Regale a României după ce îi supusese unor experienţe umilitoare, probabil speriat de entuziasmul cu care populaţia primise ideea primei vizite în ţară a Regelui.
Instinctiv, aproape fără excepţie, politicienii români s-au agăţat într-un fel sau altul de simbolurile personificate ale devenirii României moderne, membrii Casei Regale a României. Prin atacuri ori prin declaraţii menite să le aducă o confirmare a bunelor relaţii, intenţii, vizavi de istoria vie pe care o reprezintă Regele Mihai, majoritatea decidenţilor au căutat cumva să-şi legitimeze mai bine prezenţa în viaţa cetăţii tocmai asociindu-şi discursul unor teme legate de monarhie ori de prezenţa Regelui în spaţiul public.
Spaima care îi face pe unii dintre aceşti actori să promoveze în continuare un discurs agresiv la adresa ideii de monarhie constituţională şi implicit la adresa Regelui şi a Casei Regale a României se află, cel mai probabil, în strânsă legătură cu semnificaţia apariţiei unui model autentic pe scena puterii. Unul confirmat de istorie, lipsit de vulnerabilităţile de mahala şi fără dosar de delator la poliţia politică, neşantajabil.
Faptul că Regele Mihai nu are valenţe de personaj simpatic, nu stă cu ei, ca băieţii, la o bere, este o altă poveste. Un rege probabil că nici nu are nevoie să fie simpatic. Mai ales în condiţiile actuale, Regele poate fi un etalon, un vârf echidistant, purtătorul blazonului care stimulează prin simpla sa prezenţă evoluţia ascendentă a societăţii.
O asemenea realitate este însă greu, dacă nu cumva imposibil de acceptat într-o lume în care obrazul decidenţilor este înlocuit cu scoarţă de copac iar vertebrele acestora clănţăne în sevraj fără apăsarea caftanului fanariot. Personal, absolut întâmplător, am avut tristeţea să fiu martor la momente în care, sub privirile întrebătoare ale unor şefi politici adunaţi din şanţurile realităţii, de frică ori din interes, unii s-au lepădat de M.S.Regele Mihai după ce au stat la aceeaşi masă. Ca şi când acesta ar fi fost un păcat!
Efectele colosale dar şi interese ale propagandei de dinainte de 1989 sunt încă vii. Activiştii comunişti şi-au executat sarcinile eficient, minţile oamenilor şi memoria colectivă au fost otrăvite fără a precupeţi niciun efort, chiar şi după răsturnarea regimului Ceauşescu. Actualmente, discutând pe aceeaşi temă într-un compartiment de tren de pildă, poţi avea surpriza de a întâmpina obstacole serioase în a-ţi convinge interlocutorul că Regele Ferdinand a fost un bun român. Aceasta, în ciuda faptului că te afli bunăoară în trenul accelerat Timişoara – Iaşi. În schimb, este foarte probabil să nu ai această problemă dacă te referi la Ion Iliescu, chiar dacă a patronat cu entuziasm recunoaşterea Republicii Moldova ca entitate statală independentă. În oameni s-a instalat o insensibilitate chiar în raport cu apropourile realităţii.
Am avut surpriza să văd atitudini antimonarhice în rândul unor conaţionali care căutau o viaţă mai bună în ţări ca Spania ori Suedia. Adică monarhii constituţionale. Sufereau un blocaj logic, emoţional chiar, în faţa reliefării acestui detaliu. Nu îl luaseră niciodată în calcul. Sunt aproape convins, nu se gândeau la asta nici familiile de acasă când primeau banii câştigaţi cu trudă în aceleaşi ţări. Aceştia din urmă însă suportau în continuare duhoarea balaurului propagandistic.
Românii s-au desprins totuşi de reziduurile feudalismului prin intermediul monarhiei constituţionale afirmându-şi chiar înainte, în perioada intebelică şi pe parcursul celor două războaie mondiale, faptic şi instituţional, identitatea europeană (nu doar vocaţia europeană – sintagmă interpretabilă, vehiculată pompieristic până la golirea de conţinut). Iată-i acum în pragul neofeudalismului, dacă nu cumva au făcut acest pas, ca pacienţi ai instrumentarului manipulatoriu din trusa bolşevicilor reprofilaţi care au schimbat macazul în 1989.
Port uneori dialoguri interminabile cu unul dintre prietenii care îmi înţeleg melancolia privirii către ceea ce se petrece în locul în care am crescut. Situaţia nu e chiar atât de rea, îmi explică. La alţii e şi mai rău. Într-o zi, mă ia prin surprindere cu numele unei ţări pe care eu nu am identificat-o pe hartă până acum. Cauciucania are probleme şi mai mari, spune. Intru în joc. Întocmesc o listă scurtă cu ceea ce aud că se găseşte acolo în afară de frumuseţile naturale şi resursele ţării. O enumerare cu ordine aleatorie. Am însă impresia stranie că neofeudalismul caracterizează deja o bună parte din structura societăţii cauciucaneze. Da , poate fi rău şi la alţii. Aşadar:
– Corupţie
– Dispreţul instituţiilor şi omului pentru om.
– Starea de stres permanent întreţinută cu scopul precis de a deţine controlul.
– Obsesia pentru serviciile secrete
– Atitudinea de castă pe criterii de avere. Statusul social mai bun este confirmat şi protejat de o situaţie materială mai bună. Aceasta dă posesorului de avere dreptul de a-i înjura pe ceilalţi, de a-i călca cu maşina pe zebră şi în timp ce pâlpâie lumina verde pentru pietoni a semaforului. Un litigiu în justiţie costă iar cei săraci vor pierde în cele mai multe cazuri, vor muri cu dreptatea pe piept. Pe fondul corupţiei care s-a strecurat până în cele mai intime locuri de sub lenjeria aparatului de justiţie această realitate dureroasă tinde să devină coşmarul oricărui om sărac din Cauciucania.
– Lipsa de respect pentru cei care profesează activităţi care presupun efort fizic, îndemânare, neaducătoare de prestigiu social strălucitor dar indispensabile oricărei societăţi.
– Agresivitate în discursul intelectualilor. Dialogul acestora are semnificaţia unui meci în care unul dintre protagonişti trebuie să fie dacă nu măcar bătut la puncte, neapărat făcut K.O.
Sigur, în Cauciucania e mai rău decât în România! Dacă nu cumva…
Imediat după 1989, amorul fostului F.S.N. cu el însuşi a fost de o fertilitate mai mult decât îngrijorătoare pentru bunele uzanţe ale democraţiei. Vocile care semnalau acest lucru au strigat în pustiu. Mulţimea de progenituri rezultate împotriva legilor firii din acest onanism politic executat la prohodul decedatului Partid Comunist Român, mort fără lumânare, a dezlănţuit o orgie incestuoasă din care au apărut avortoni de pe scena politicii din patria Mioriţei şi a Meşterului Manole. Aceste practici păgâne se finalizează, iată, în ceva descriptibil astăzi doar prin imaginea şarpelui care se autodevorează. Urmările sunt imprevizibile. Logic ar fi însă ca această creatură colectivă să dispară sub imperiul efectelor propriei lăcomii. Aceasta este una dintre cheile optimiste în care pot fi citite frământările de pe scena politică românească din primele şase- şapte luni ale anului de graţie 2012.
Societatea românească orbecăieşte în căutarea unui reper, a unei axe pe care să-şi reclădească şi să-şi reafirme sistemul de valori fundamentale, tradiţionale. Acest rol l-a jucat cu succes monarhia membrii Casei Regale a României punând chiar piatra de temelie a României moderne, începând de la Regele Carol I, fără a exclude, desigur, rolul pregătitor important jucat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza.
Evident, dincolo de ceea ce reprezintă, un rege, o regină, membrii unei case regale, nu sunt străini de nimic din ceea ce este omenesc. Hiperbolizările în această privinţă sunt inutile. Într-unul dintre satele copilăriei mele exista o reşedinţă – posibil aparţinând Domeniilor Coroanei în trecut – la care, în anii tinereţii, pare-se, poposise şi Regele Mihai. Se povestea că într-o zi, plimbându-se prin localitate, Majestatea Sa a întâlnit o ţărancă frumoasă căreia i-ar fi adresat o rugăminte neobişnuită. Deşi văzuse graţiile a zeci şi poate sute de domnişoare de la oraş, nu ştia cum arată picioarele unei fete de la ţară . Într-o epocă în care sentimentul ruşinii nu fusese relativizat, dorinţa tânărului rege ar fi fost îndeplinită, permiţându-i-se o privire sub straiele tradiţionale purtate de românce în mediul rural, în acele timpuri. Atât.
Nu poate nimeni garanta că o democraţie – monarhie constituţională este invulnerabilă în faţa influenţelor politice proaste. Dar ea poate, are instrumentele necesare pentru a fi o barieră în faţa altor metehne, în faţa năzuinţelor nesăbuite ale politicienilor , aşa cum demonstrează experienţa unor ţări europene cu tradiţii democratice importante.
Caracterul, civilitatea , educaţia temeinică , bunele maniere, discreţia, modestia, simţul măsurii, spiritul de sacrificiu, sunt trăsături care lipsesc aproape cu desăvârşire din comportamentul public al clasei politice contemporane în România. Cu mici excepţii, politicienii români s-au specializat în gesturi care îi transformă în marfă de primă mână pentru presa de scandal.
Dacă într-o ipoteză fantastică , Majestatea Sa Regele Mihai se afla în fruntea statului în ultimele două decenii, poate că nu am fi pierdut ani din viaţă rătăcind prin tranziţia aceasta interminabilă. Poate că politicienii români nu ar mai fi avut în atât de mare măsură drept modele comportamentale doar Agamemnoni Dandanache, Miţe, Brânzoveneşti, cetăţeni turmentaţi, diverşi Farfuridi ori Caţavenci. Putem şi avem motive să credem că Majestatea Sa Regele, ca vârf reprezentativ al societăţii ar fi dat semnalul corect că „aşa, nu!”. Mai cred că populaţia României nu ar fi putut fi, în atât de mare măsură, manipulată prin dezinformare şi valori morale suspecte, de către numeroasele „Răcnete ale Carpaţilor” din contemporaneitate.
Poate că nu e prea târziu să ne mai gândim la ipoteza că monarhia constituţională ar putea fi pentru societatea românească o măsură de precauţie identitară şi, în ultimă instanţă, de ce nu, (specialiştii s-ar putea pronunţa) în termenii dreptului internaţional chiar juridică, într-o lume dominată de solicitările nu întotdeauna uşor digerabile ale globalizării. Mergând puţin mai departe cu un exerciţiu de imaginaţie, oare putem desena mental, în momentul actual, o Uniune Europeană compusă numai din republici?
Privesc aceste lucruri dintr-o perspectivă în care văd că în lumea modernă, civilizată, societatea are mai multe beneficii decât nemulţumiri în urma păstrării respectului pentru propria biografie istorică , pentru valori construite de-a lungul secolelor. În aceste ţări,având menirea de a fi reprezentativ, regele se află pe un piedestal care se înalţă odată cu ritmul de creştere al societăţii. Cred că ar fi putut fi cel puţin la fel de bine aşezate lucrurile în România, ca şi în alte ţări prospere, democraţii, monarhii constituţionale.
Eu, omul de pe stradă, aş pleda pentru o ieşire din acceptarea umilă, cultivată subliminal, a practicării ritualului puterii în spatele uşilor închise, astfel încât să fie spulberat misterul prin care la aproape un sfert de veac de la asasinarea de tip satanist, în ziua de Crăciun, a cuplului Nicolae şi Elena Ceauşescu, un număr mare de români împărtăşesc sentimentul că dincolo de frontierele ţării aerul devine brusc mai respirabil.
Frica, acest instrument universal de control social nu a fost inventat şi aplicat exclusiv de comunism. Ideologizarea obiectivelor sociale a dus însă la excesele de acest tip aproape simultan atât în blocul sovietic cât şi peste ocean, în SUA, despre care se spune că este cea mai avansată democraţie a lumii. Cu ce este mai prejos democraţia suedeză, cea britanică, franceză , germană ori cea spaniolă ? Ar putea să existe argumente care să aducă Europa pe locul întâi din acest punct de vedere. O reevaluare a situaţiei actuale, datorată vitezei cu care este accesată informaţia, s-a produs deja la nivel individual în percepţia a milioane de oameni. Desigur, Europa nu este, din fericire, liderul care zăngăne din arme. De două ori s-au auzit astfel de zgomote în secolul trecut pe bătrânul continent iar harta lumii a luat foc.
Place ori nu, Europa este buricul pământului. Pentru veseli şi trişti, pentru pragmatici şi pentru visători, pentru atei cât şi pentru cei religioşi, pentru călugări dar şi pentru curve, pentru politicieni şi pentru anarhişti, pentru hoţi şi pentru oamenii cinstiţi, pentru poeţi dar şi pentru matematicieni, pentru omul ancorat în valorile universale, sub toate aspectele, cu toate bunele şi relele ei, Europa – cel puţin atât cât înseamnă ea în frontierele vechiului Imperiu Roman – este în prezent cel mai suportabil loc de pe planeta Pământ.
Un băiat de la ţară, din România, (care a copilărit în lumi cu realităţi în care
moduri de viaţă specifice secolului XIX coexistau cu industrializarea forţată şi a experimentat ca adolescent comunismul sfarsitului de secol XX pentru a supravieţui în lumea cu reguli răsturnate, uneori haotică, a posterităţii acestuia – adultul de astăzi căruia, în lumea contemporană hipertehnologizată , unul dintre lucrurile care i-au reţinut în mod autoritar atenţia au fost cele mai frumoase picioare din lume, plimbându-se pe o stradă din capitala Suediei) nici nu poate avea altă părere.
După aproape trei ani petrecuţi la Stockholm, calmul suedezului contemporan în faţa unor astfel de minunăţii este singura reacţie care mi se pare normală. Natural mi se pare şi faptul că o parte din mine şopteşte mereu, vreau mai mult!
Nu există opţiuni eficiente, profitabile atunci când lăsăm conştiinţa liberă să ne călăuzească spre adevăr. Se poate alege doar între bine şi rău. Asemenea experienţe au însă prea mulţi adversari în persoana lui Tănase Vasilescu Lumânăraru. Dacă acest domn ajutat de slugile şi stăpânii săi nu ar fi creat falii profunde în istorie şi în realitatea românească probabil că nu trebuia să vin eu până în Scandinavia. Aş fi văzut acasă, în România, cele mai frumoase picioare din lume. O chestiune de destin individual.Un fleac.

Stockholm, 2012, iulie 25

 

 

autor Emanuel Stoica 

Ceai cu Adala ( colaj )

Greaţa

Felia de lămâie

are azi gustul perfect

după greaţa însăşi

a apucat-o dis-de-dimineaţă

pe când

îi încolţea un gând galben ca un fluier

gura i-a fost atât de strânsă-n pungă

încât s-a stors în ea

acum zace

ca o iubire scofâlcită

în postludiul mileniului

ADALA

Am băut ceaiul acela cu tine

făcând rotocoale din ochi

subtile priviri între noi se ţin de mână

mereu căutăm în pungă fluturi

sau licurici de ceară

ce să-ţi ofer într-o seară de vară

ce se poate spune după colonialism?

ştii.. la mine au înflorit lămâii

contorsionaţi de friguri

şi lipsa de iubire…

AG

 Ceai cu AG

 Fascinantă ceaşca de ceai

până la negru aburea coborâri

tu mai crezi în memorii

câteva bancnote asudate fac toate amintirile

istoriile

plânsurile cu sughiţuri

ştii cum închide un glonţ?

ca o uşă pe care o cauţi toată noaptea

şi când o găseşti

îi vezi pietruirea…

 Adala

  După greaţă

 ..Uite am venit la ceai

Îmbrăcat în alb ca un ginere mongol

Trec pragul tău şi mă înclin puţin spre dreapta

Mi-e drag să te văd în lumina oblică a sentimentelor frustrate

Mi-e atât de aproape amintirea balului cu flori uscate

cununa ce făceam pentru tine

ca să avem ce fuma

răsucite ţigări în hârtie de ziar

scria de război

dar noi făceam rotocoale din timpul liber

nu ne pasă de viaţă

o trăiam sublim…

AG

 

Pentru ceai cu AG

…alb…alb…alb…

impetuos înflorit

ca iubirea de bulb

stai înclinat

eşti acordul Dumbledore

când ţine spre buze

sceptrul rădăcinii

de ce ţi-e teamă de oblicul luminii?

sigur că face războaie

în tango dirty prin noi

nesigur rămâne timpul tuns

la fiecare barieră

de alb…alb tânjit

 ADALA

Tu ai petrecut seri lungi alegând pantofii de bal?

privind prin dantela bunicii zborul leoparzilor flămânzi

în citadela fără nume, toţi locuiau sub pământ

în oglinzi erau numai scrâşnete

în dinţi aveam gustul  clepsidrei

iar deşertul îneca eclipsa

acel lapsus demonic

acea  trăire tumultoasă

nerepetabila prospeţime

din doi în doi

numărăm săruturi

afară caii rupeau din noi regrete…

Singurătate / Abecedar al melancoliei / Mica ţigariadă

Singurătate

Visătorul sugrumat în somn

Cruce de carne mă pune
pe oasele tale și
bate-mă până la sânge,

să nu mai am după tragere
de inimă să-i car pumni
în stânga și-n dreapta
prietenului meu invizibil
cu douăsprezece fețe.

Mă dialoghează-nveninat cu lumea
de hoți și de târfe, apoi
mă-ncuie-n tăcere,ca într-o cușcă
și m-abandonează
între firele ei nevăzute,

îi voi asculta indiferent
limba despicată
cum îmi brodează din vorbe
o umbră străină de mine,

prinsă-n rețeaua electrică
a acestui oraș,
cum o insectă-n pânzele unui
păianjen cu cruce.

Abecedar al melancoliei

Visătorul sugrumat în somn

la ore târzii, mă las răsfoit
de la o tâmplă la cealaltă
de o mână de gânduri.

Mă ascultă cum tac
și-mi vei auzi
inima silabisind între
amurguri și aurore:

sin-gu-ră-ta-te,

sângeroasa istorie
despre o mână de gânduri
care spintecă piepturi,
scoțând la lumina 
lunii neomul din om, 
umbra de pasăre
înalt  cuvântătoare.

MICA ŢIGARIADĂ

Era una din nopțile-acelea
fără de somn și ea îmi venea
de departe cu apropouri,
călare pe-un ton convingător,
venea să mă-ntrebe
dacă nu vreau să mă alătur
cauzei sale,
împreună să batem
pasul pe loc.
Cum sa nu, i-am răspuns,
cu o condiție, totuși,
să nu fie una
pe de-a-ntregul pierdută.
Și ea începuse să-și
râdă de mine,
vorbind despre toate,
fără să-mi spună nimic,
fără să-mi lase o gură
de aer, în tăcere
să-mi termin
gândurile de fumat
până la prima ninsoare de scrum.
Asta se ia in serios,nu glumă,
trăgeam în interiorul meu
de mânecă o concluzie,
în timp ce-i contemplam
logoreea cum se întuneca/
țiganiza la chip pe măsură
ce-afară de ziuă
se lumina și de iarnă.
Era una din acele nopți
albe de noiembrie
când eu – cu laptopu-n față
stăteam răstignit
pe un scaun și-o ascultam
cum mă vorbea
cu cineva nevăzut
pe la spate,
fără să-mi lase o gură
de aer,
atât de necesară
pentru un strigăt:
mai lasă-mă-n pace,
în tăcerea mea!! –
să-mi termin
gândurile de fumat,
sub acest frig
care mă arde la tâmplă
și-mi tremură mâinile
pe hârtia
cuprinsă de flăcări
până la ultimul pumn
de cenușă
preschimbându-se în cuvinte.
Hai lasă-mă odată în pace,
băi, drac de poezie ce ești!

autor Bot Eugen Iulian

Numele

Numele

 

Domnule Primar, subsemnatul Martin Cordelius Văcaru, solicit respectuos schimbarea numelui din următorul motiv…

Marty ridică ochii de pe foaie și începu să roadă gânditor capătul pixului. ”Mata pune pe hârtie ideile”, spusese Nelu, ”că fac eu cererea. Nu trebuie să fie prea lungă, că n-o s-o citească nimeni.” Mda, dar de unde să înceapă, nu-i deloc ușor să faci pe altcineva să înțeleagă. Și e greu să vorbești despre tine când toată viața ai încercat să treci neobservat.

S-o ia totuși cu începutul. M-am născut în Focșani pe 12 martie 1938. Asta e ceva ce trebuie spus. Poate despre părinți nu e cazul, mama fusese îngrijitoare la liceul din oraș, dar mai făcea și pe plasatoarea la spectacolele de teatru organizate de trupa de elevi. De-acolo i se trăgea lui Marty al doilea nume, grozav ce-i plăcuse ei o piesă care se jucase înainte să se mărite, îi spusese și lui taică-său că dacă iese fată s-o boteze Maria Cordelia, să aibă două nume ca oamenii fini, Maria după bunica ei, Cordelia după fata din piesă. Toată lumea-i zisese c-o să aibă fată fiindcă îi era mereu greață și avea burta mare și lată, nici nu se gândiseră la nume de băiat și când se născuse el, taică-său întâi se îmbătase de bucurie, era primul copil, apoi se zăpăcise, așa că la primărie îl declarase Marin Cordelius, în fond nevastă-sa merita să-i fie respectată dorința. Funcționarul de acolo a făcut însă o greșeală și a ieșit Martin în loc de Marin. Când și-au dat seama era deja târziu, și de altfel le-a plăcut și au început să-l alinte Tinu.

Primii ani de școală i-am făcut în Focșani, apoi m-am mutat cu familia în Brașov. Mă rog, pe vremea aia nu se numea Brașov, tocmai se schimbase în Orașul Stalin și de-abia prin anii ’60 s-a revenit la vechiul nume. Dar atunci, în anii de școală de la Focșani, au început problemele, sau poate mai bine ar fi să spună chinurile, legate de nume. Înainte, când bătea mingea cu băieții de pe stradă, toți îl știau de Tinu și-atât, dar după prima strigare a catalogului au început să curgă poreclele. „Cordeluță” părea cea mai inofensivă, doar părea, fiindcă nu venea singură, ci cu lasouri care atârnau din cele mai neașteptate locuri și i se strângeau în jurul umerilor, cu șnururi și cordoane nevăzute care apăreau ca din senin în drumul lui, încât avea mereu genunchii rupți de atâtea căzături. Unii îi spuneau „Martinică” sau „Mor-Mor” și mimau povestea cu ursul păcălit de vulpe. Alții „Cur-de-laș” și se întreceau în gesturi obscene. Degeaba încercase să rezolve treaba cu vorba bună, râdeau mai tare de el, iar dacă sărea la bătaie se alegea cu ochi vineți sau buze sparte. Treptat se transformase într‑un băiat tăcut și sperios, care se ferea de colegi și ura școala. Părinții păreau să nu observe, duși de tăvălugul vieții grele de după război. Mama nu mai lucra, stătea acasă cu cei trei frați mai mici, toți cu nume obișnuite, Ana, George și Valeria, iar tata, rămas fără serviciu după ce comuniștii îi închiseseră micuțul atelier de croitorie, căuta fără succes un loc de muncă. Așa că atunci când toată familia s-a mutat la Brașov, unde se angajau muncitori la fabrica de tractoare, Marty a fost cel mai fericit. I-a convins pe părinți să-l înscrie la școală ca Martin Văcaru și a pornit pe drumul de brașovean cu numele de Marty. Anii au trecut și la terminarea școlii Cordelius rămăsese în urmă ca un vis urât, iar Marty se pregătea de viață cu energia unui motan tânăr și gata de isprăvi. Dar scurtă i-a fost bucuria. Abia în armată a simțit cu adevărat ce înseamnă un nume prost ales. Toți soldații din cazarmă se temeau de sergentul Corneliu Topor, un ins abrutizat care n-avea nici opt clase, dar știa mai bine ca oricine să pedepsească și să umilească. Sergentul considerase o jignire personală cel de-al doilea nume al lui Marty – aici chiar nu mai avusese cum să-l ascundă – așa că lungile zile de instrucție se lungeau și mai mult în ordine urlate „Soldat Văcaru Cordelius, târâș! Pas de defilare! Târâș! Târâș!” Cele mai mizerabile corvezi erau ale lui pe vecie, iar nopțile, ca un făcut, el se nimerea cel mai des planton doi. Mulți ani după ce se eliberase încă se mai trezea nădușit, cu strigătele sergentului în urechi și cu cearceaful făcut sul de mișcările agitate prin nămolul viselor.

Oftă. Trecuse atâta timp de atunci, că se gândea aproape cu duioșie la zilele acelea de tinerețe și vigoare, în care aștepta cu speranță alte zile mai bune. Scoase din buzunar pachetul de Marlboro primit de la Nelu și-și aprinse o țigară. Nu mai fuma decât rar, dar acum i se  deșteptaseră vechi tristeți care cereau alinarea unei țigări. Deși astea de-acum nu se compară cu un Carpați fără filtru de pe vremuri. Fumă țigara pe-ndelete, apoi mai scrise un rând. Am lucrat patruzeci de ani ca poștaș. Da… o viață de om. Și când te gândești că începutul îl făcuse cu stângul, fusese cât pe ce să rateze angajarea, erau mai mulți candidați și la înscriere s-a constatat că pe diploma lui lipsea numele Cordelius. A corectat situația după multă alergătură, și de atunci a pornit lungul șir de încurcături provocate de numele lui. Nu exista act pe care să nu fie o greșeală. Ba îi uitau unul din nume, ba greșeau altul, era trecut când Marin, când Cornelius sau Cornel. Își petrecea ore întregi stând la coadă pe la diverse birouri și făcând cereri de înlocuire a documentelor greșite. Livretul militar, buletinul de identitate, carnete de economii. Până și în cartea de telefon numele lui era trecut greșit.

Da… lucrul la poștă… patruzeci de ani în care a umblat zeci de kilometri zilnic, cu geanta grea pe umăr, patruzeci de ani în care a cunoscut mii și mii de oameni, a intrat în casele lor, le-a lăsat scrisori sau telegrame, i-a văzut veseli sau triști, îndrăgostiți sau disperați, ani în care le-a dus pensia, și el chiar nu aștepta bacșis ca alții, dacă îi lăsau un leu sau doi era bine, dar el nu cerea. Nu exista om în perimetrul dintre Piața de Miercuri și Ceasu’ Rău căruia să nu-i știe numele întreg, cu inițiala tatălui și poreclă. Iar cu familiile care așteptau copii intra mereu în vorbă, să-i întrebe ce nume vor să pună copilului, le dădea sugestii, ba chiar nășise, împreună cu soția, jumătate de duzină de copii. Cărora însă nu le dăduse nici unul din numele lui. Ba pe mulți din copiii cartierului îi salvase de nume caraghioase. Pentru oamenii din zonă era nea Marty, poștașul. Pentru câinii din cartier era omul cu geanta mare și grea, care trecea zilnic, îi mângâia și le spunea pe nume. Privită retrospectiv, viața lui de adult se scursese lin, fără probleme majore. Se căsătorise cu Mioara, fata de care se îndrăgostise la 20 de ani și aveau împreună doi băieți cărora le dăduse nume cât se poate de banale: Mihai și Gabriel. Nu tânjise după avansare la poștă și nu avansase. Iar în perioada din ce în ce mai grea dinainte de revoluția din 1989, când rafturile în alimentare erau goale, ei totuși se descurcau, Mioara lucra ca bucătăreasă la o cantină și de acolo mai aducea una-alta.

M-am pensionat in septembrie 2000. Cât de repede trecuseră cei patruzeci de ani, lucrați sub două regimuri care pentru el se scurseseră cam la fel… E adevărat că băiatul cel mare, cel mai studios dintre ei, avusese probleme la liceu, prin ’84 sau ’85, când se apucase să explice la ora de istorie proveniența numelui Ceaușescu. Nici acum nu înțelegea Marty ce-l apucase, de unde interesul pentru originea numelui, și nu înțelegea nici de unde se informase că ceaușul era șeful unei cete de slujitori, o funcție de curte, dar totuși de rang inferior. Profesorul de istorie privise toată chestia ca pe ceva tendențios și în nici jumătate de oră băiatul fusese chemat pentru explicații în biroul directorului. Apoi la secretarul de partid. Iar obrăznicia și teribilismul lui de adolescent pusese capac, puțin a lipsit ca să fie trimis la școala de corecție. Părinții au aflat abia după ce fusese exmatriculat fără drept de apel, când li s-a reproșat că n‑au știut să-l educe în spiritul respectului pentru valorile comuniste și al dragostei față de cel mai iubit fiu al țării. Și fiindcă băiatul trecuse de 16 ani, a trebuit să se angajeze și s-a dus muncitor necalificat la Hidromecanica. Nu i-a plăcut, s-a înhăitat cu niște golani, lipsea de la serviciu și a scăpat ca prin minune să fie arestat pentru vagabondaj. Apoi s-a dus în armată, de unde s-a întors potolit, fără păreri și fără dorința de a se afirma în vreun fel. Dar mare noroc c-a terminat armata exact înainte de revoluție. După ’90 a plecat din țară și acum lucra în construcții în Spania. Băiatul cel mic nu fusese deloc studios, în schimb îi plăcuse sportul și acum era antrenor de judo și câștiga binișor. Una peste alta viața lor era mulțumitoare. Iar Marty nu mai era de mult deranjat de nume, se obișnuise cu neplăcerile și chiar râdea de ele. Adevărat că atunci când a ieșit decizia de pensionare pe numele greșit și a trebuit să aștepte câteva luni pentru soluționare a râs cam mânzește, dar lucrurile s-au rezolvat în final. Colegii de la poștă l-au sărbătorit frumos și i-au făcut cadou operele complete ale lui Shakespeare. Marty nu fusese aplecat spre lectură, totuși pentru Shakespeare simțise un mare respect, așa că citise câteva piese, iar pe unele avusese noroc să le vadă jucate pe scena teatrului din Brașov. Pe Regele Lear îl ocolise însă mereu, de teamă că numele care-i adusese atâtea necazuri o să înceapă să-i placă. Abia după ce s-a pensionat a citit piesa, apoi a recitit-o, iar finalul l-a pus pe gânduri, încât i-a spus Mioarei: ”Noroc că noi am avut băieți, ar fi fost vai de capul nostru dacă aveam doar două fete…” Mai citea din când în când din carte, cădea pe gânduri și lăcrima la amintirea colegilor și a vremurilor când bătea străzile cartierului cu geanta grea pe umăr și intra în casele oamenilor cu scrisori și telegrame, cu pensia sau alocația pentru copii. O perioadă după ce se pensionase mai bătuse aceleași străzi, fără geantă și fără rost, iar oamenii se uitau la el și-l întrebau: ”Ce-i cu mata, nea Marty, n-ai stare de te plimbi tot pe‑aici?” Unii îl mai invitau în casă așa, de dragul vremurilor trecute, și-l cinsteau cu un păhărel. Dar după un timp nu s-a mai dus, pe străzile mult umblate înainte începuseră să se mute alți oameni, care nu-l cunoșteau și care se uitau suspicioși la bătrânul cu priviri melancolice. Iar în ultima perioadă chiar se bucura c-a ieșit la pensie înainte ca munca de poștaș să se ducă pe apa sâmbetei. Acum, cu toate invențiile astea noi, nimeni nu mai trimite scrisori, iar poștașul aduce doar facturi și notificări pentru amenzi. Unii nici pensia n-o mai primesc prin poștă, ci o ridică de la bancă sau de pe card. Și Marty se gândea că poștașul a devenit un funcționar oarecare, pe care nimeni nu-l mai bagă în seamă, care nu mai e așteptat cu nerăbdare să aducă scrisori de dragoste sau temut pentru veștile proaste.

Soția mea a decedat în mai 2010. Da… fusese grea perioada dinainte, cu boala Mioarei, alergătura pe la doctori și cheltuielile cu medicamentele. Noroc cu farmacistul din colț, un băiat tânăr care-l simpatiza grozav și-i mai păstra medicamente ieftine. Îl cunoscuse cu câțiva ani în urmă, când se dusese cu o rețetă compensată. Și când a scos buletinul ca să completeze datele de identitate și apoi l-a întins împreună cu rețeta – farmacistul cel bătrân îl cunoștea de mult și nu i-l mai cerea – atunci băiatul cel nou s-a uitat la el, s-a mai uitat o dată la numele de pe buletin și i-a zis: ”Numele unui om este o lovitură năucitoare din care nu-și revine niciodată.” Marty a rămas cu gura căscată, iar băiatul a continuat: ”Marshall McLuhan. El a zis-o. Un tip tare deștept.” Și i‑a făcut cu ochiul, în timp ce-i pregătea punga cu medicamente. Marty l-a rugat să-i scrie cuvintele pe o hârtie, pe care și acum o ținea în portofel, iar din când în când o scotea și o mai citea, minunându-se cum un străin, mort deja, aflase asta tot de la băiat, deci cum un om străin a putut să-i descrie întreaga viață în câteva cuvinte. ”Poate fiindcă și el are un nume la fel de complicat”, se gândea.

Deci murise Mioara… Grea singurătatea după atâția ani împreună, dar noroc cu băieții și mai ales noroc cu nepoții care-i ocupau timpul. I-a făcut Mioarei o cruce frumoasă la cimitir și după obiceiul locului pusese să se scrie și numele lui pe cruce, dar fără anul morții. Doar că cioplitorul greșise numele lui. Nici măcar nu se enervase, era ceva natural și până la urmă se putuse remedia. Se obișnuise atât de tare ca lumea să-i greșească numele, încât întâmplarea aceea nefericită l-a luat complet pe nepregătite. Când a făcut parastasul de un an de la moartea Mioarei, preotul cel nou, cu ochii la crucea frumos inscripționată, a zis: „Și odihnește-l pe robul lui Dumnezeu Martin Cordelius în loc cu verdeață…” Toată lumea a înlemnit. Iar Marty se uita nedumerit la preot, incapabil să-l oprească. Noroc cu Nelu, care i-a zis repede: ”Nu el e mortul, ci soția.” „Semn rău”, zicea lumea. Când s‑a întors acasă în seara aceea simțea o ușoară amețeală și era sigur că din treaba asta o să i se tragă moartea. Și atunci i-a venit ideea cu schimbarea numelui. În fond cu un nume ca al lui ar fi putut s-o facă de mult. Dacă ai un motiv întemeiat ți se aprobă. Și așa o să alunge ghinionul sau piaza rea.

Oftă uitându-se la hârtia din fața lui, o făcu mototol și o aruncă la gunoi, nu folosea la nimic. Să se întâlnească cu Nelu, ce băiat bun fusese de la început, muncitor, dar ambițios, făcuse dreptul și acum era șeful oficiului poștal. Dar nu i se urcase șefia la cap. ”Haide, nea Marty, ne întâlnim la Ceasu’ Rău în intersecție și mergem la restaurantul ăla unde-ți plac matale coastele de berbecuț. Și facem acolo cererea.”

Abia pe drum își dădu seama că nu se gândise la cel mai important lucru. Noul nume. Ce să aleagă? Nu Marin și nici Cornel, era sătul de cât se străduise să le corecteze pe actele lui. Încetini un pic pasul în timp ce trecea pe lângă casele în care nu mai intrase de peste zece ani. Se uită la o tânără necunoscută care plimba un bebeluș în cărucior. Oare cum l-o chema? Un câine necunoscut îl mirosi și apoi traversă strada pe la trecerea de pietoni. Ce nume să aleagă? Ajunse în fața restaurantului odată cu Nelu, care cobora grăbit din mașină.

Deodată găsi răspunsul și un zâmbet fericit îi lumină chipul.

– M-am gândit ce nume vreau. Unul complicat, să nu-l nimerească nimeni. Marshall Văcaru. Cu es haș și doi de l.

 

 

( martie 2012)

 

autor Anca Vieru

Doua poeme desenate

Motiv de desen

El îşi trase un fir de iarbă
prin tâmplă,
murise şi se-nfigea în pământ
cu fiecare val de toamnă
şi migratoare stoluri de schije.

Nişte străini semnaseră cândva
ultimul tratat de pace,
dar la el ploua cu noroi
în toate dimineţile,
deasupra lui creştea
un câmp de lucernă albastră.

mi-am tras un cuţit în brazdă
pleoapa mea
murise şi se zbătea să plutească
cu fiece migraţie număram stoluri
stupi goi, albine discutând filosofie
nimeni nu mai muncea de când venise pacea
se zvonea despre un gnom desculţ
care mă caută, despuiat de toamnă

deasupra mea creşteau
femei vorbind latina veche..

*** 

Mistralul unui emigrant

Mai încolo, am început să vorbesc o limbă veche
chiar şi cei care se încăpăţânau să mă asculte
nu înţelegeau nimic

femeile din cafenele
ar putea găsi în ochii mei
vibraţia necontrolată
a celui deportat
pe un gheţar intern, ce se topeşte în zare

uneori eram forţat la limba maternă
ca o înţepătură într-un organ amputat
ca o pauză într-o frază uzuală
care conţine mereu viscol
şi nici o urmă de zăpuşeală sau te iubesc..

****

Autor : Adrian Grauenfels
Desene: Maia Martin

 

Faust, Faustina şi Diavolul.

din volumul Eseuri și alte povestiri 

 

Plictisit peste măsură, Diavolul nu ştia ce să mai facă, unde să se mai ducă. Reuşise peste aşteptări. De acum nici nu mai era nevoie de intervenţia lui. Oamenii se încăierau pentru te miri ce, se uitau chiorâş unii la alţii, se suspicionau, se criticau, se bucurau de necazul aproapelui, într-un cuvânt îşi făceau rău unii altora cât puteau. Peste mulţimi stăpâneau cei mai feroci şi necinstiţi dintre ei, chiar de acolo porneau trădarea şi duşmănia, corupţia şi hoţia, cruzimea şi minciuna. Funcţiile de conducere deveniseră doar o sursă de îmbogăţire, nu-i interesau treburile ţării, strânseseră aproape toate bogăţiile, le ţineau în seifuri straşnic asigurate, locuiau în palate apăraţi de armate de angajaţi, într-un lux amoral, se credeau un fel de semizei, iar oamenilor de rând nu le rămăsese nici măcar cât să supravieţuiască, aşa încât răfuielile pentru o îmbucătură care să le asigure o zi de viaţă erau la ordinea zilei. Le stopaseră toate resursele vitale. Copiii nu aveau ce mânca, tinerii nu aveau locuri de muncă, iar bolnavii şi bătrânii erau lipsiţi de medicamente, de parcă s-ar fi ştiut exact ce trebuia luat ca să le facă traiul imposibil, astfel încât să le rămănă doar disperarea şi dreptul la moarte. Totul era anapoda, întocmai pe voia necuratului. Şi chiar societatea încre-menise într-o stare ciudată, pentru că oamenii, lipsiţi de forţă, nu mai puteau produce pe cât îşi doreau să fure aşa-zişii lor conducători. Prin urmare, nemulţumirea era generalizată, treabă perfectă pentru Diavol. Chiar începuse a trândăvi, a se îngrăşa, mecanismul la care lucrase amar de vreme funcţiona aproape perfect. Ei, şi cum sta el tolănit pe un mal gata să se prăbuşească, lăsat de izbelişte de nepăsarea autorităţilor şi neputinţa celor mulţi, îi veni o idee. Să bage un pic de râcă şi între cei avuţi care, oricum, nu se adorau, ci doar îşi marcaseră teritoriile, ţineau distanţă unii de alţii şi se adunau în haită numai când era rost de ceva câştig. Şi era lucru ştiut că din când în când Scaraoschi cel mare vizita lumea şi dacă vedea că încă era loc de rău îl putea sancţiona. Dar nu mai avea imaginaţie, mintea i se lenevise. La cine să apeleze? De unde să se inspire?

Îşi aminti că artiştii sunt cei cu imaginaţie. Se învârti printre oameni şi constată că nu prea mai existau artişti autentici. Muriseră de foame şi de inimă rea printre primii iar cei care mai trăiau îmbătrâniseră peste poate. Mai activi erau doar nişte impostori ce-şi ziceau artişti care-i distrau pe bogaţi, hlizindu-se şi ţopăind în ritmuri drăceşti-lascive, primind cu plecăciuni umile ciozvârtele aruncate. Profanul luase locul artei. Cum prost nu era, se lămuri urgent că nu pe acolo se mai aciuiase vreun pic de bine. Oricum îi avea la degetul cel mic şi-i putea învrăjbi oricând. Îi veni altă idee şi îşi mută obiectul acţiunii: să corupă şi ultimele simţiri, fioruri de artă autentică, adică de frumos adevărat, dacă, din greşeală, mai exista. Se infiltră în casa unuia, altuia, îşi râse în barbă văzând decăderea morală în care se bălăceau bogătanii, nu mai avea ce corupe, şi, în sfârşit, auzi ceva de un spectacol. Ciuli urechile. O familie mergea la Operă, unde era pus în scenă spectacolul „Faust”. Nor-mal, acolo se întâmplau nişte treburi complicate, urâte rău de tot, iar mânuitorul acestora era unul de-al lui. Se dădu de trei ori peste cap , luă aspectul unui domn tânăr, fermecător şi elegant îmbrăcat. Se urcă la volanul unei limuzine de ultimă oră şi se înfăţişă la uşa teatrului. Întinse un bilet, bineînţeles falsificat, şi urcă în sala maiestuoasă, unde tocmai începea spectacolul. Muzică bună, lume elegantă, voci excepţionale. Se concentră pe cât putu să înţeleagă despre ce era vorba în detaliu. Să leşine de fericire. Personajul principal îşi vindea sufletul lui Satana, un stră-moş de-al său, Margareta cea diafană şi pură ajungea o crimi-nală, totul se termina tragic. Aplaudă intens şi-i răsplăti pe artişti trimiţându-le o invitaţie la cină într-un restaurant de lux.

Vasăzică, aşa. Şi cel mai bun om poate fi păcălit, momit cu promisiuni deşarte şi apoi distrus fără milă. Dar unde să mai găsească un om bun? Medită profund şi constată că până la urmă bogăţia cea mai de preţ pentru oameni este întruchipată de tinereţe, frumuseţe, sănătate. Dar ca oamenii să înţeleagă acest adevăr trebuiau mai întâi să străbată viaţa şi să aibă o anume educaţie. Complicată treabă pentru că de mult funcţiona legea potrivit căreia totu-i de vânzare. Şi-apoi, nu orice viaţă, una plină de renunţări şi sacrificii pentru o idee măreaţă. Adică nişte idealişti, indivizi fără pată, care la sfârşitul vieţii înţeleg că s-au irosit zadarnic, că n-au profitat în nici un fel de darurile primite, încercând să-l concureze pe Dumnezeu, crezând că pot lăsa omenirii comori de nepreţuit. Chiar merita omenirea sacrificiul lor? Către sfârşitul vieţii, nu mai făceau doi bani: buni sau răi, cuminţi ori nebunatici ajungeau la acelaşi numitor: bătrâneţea cea hâdă şi nesuferită! La ce le-ar mai fi folosit gloria sau banii? De multe ori nu primeau nici atât! Dar unde să găsească el un Faust? Ori o Faustină? Colindă mai multe case de înavuţiţi şi îi fu imposibil să dibuiască o situaţie, un destin, care să-l tenteze.

Aproape că îşi luase gândul de la planul său. Îşi tot scremea mintea să găsească altceva, să nu care cumva să-l prindă marele Scaraoschi descoperit. Se plimba de unul singur pe străzile oraşului, nici nu observase că se înnoptase de mult când se trezi în dreptul Operei. Spectacolul se terminase, spectatorii plecaseră acasă, artiştii tocmai ieşeau prin uşa rezervată lor. Se nimeri să se afle în spatele unor artişti în vârstă. Mergeau alături unul de celălalt, fără să-şi adreseze vreun cuvânt. La un moment dat, ea priveşte în jur cu teamă şi întreabă cu glas abia şoptit:

– Dragule, pe tine te-au anunţat?

– Mi-au spus că ne păsuiesc până se termină stagiunea. Apoi…

Îi fu imposibil să continue. Lacrimi de durere i se rostogoleau pe obrajii scofâlciţi de ani şi farduri. Femeia nu a mai întrebat nimic. Au mers tăcuţi, unul lângă altul.

– Şi ce vom face?

– Nu ştiu. Pur şi simplu nici nu vreau să mă gândesc la ce se va întâmpla cu noi atunci când ne vor alunga de pe scenă…

Interesant, îşi zise Diavolul, ia să vedem mai în amănunt despre ce-i vorba. Şi se infiltră în mintea bărba-tului. Îi retrăi copilăria, tinereţea, maturitatea şi ajunse în hăul bătrâneţii. Omul studiase toată viaţa, avusese un comportament fără pată şi doar aşa ajunse un recunoscut artist liric, iubit şi aclamat de spectatori. Iar acum, venise vremea pensionării. Adică avea să devină un oarecare muritor de foame, ca toţi ceilalţi. Dar nu asta îl speria, ci îndepărtarea de cântec, de scenă. I se părea nedrept ca după o viaţă de restricţii să ajungă la fel ca unul ce se distrase în toate chipurile. Nu se putea împăca cu ideea.

Apoi, se infiltră şi în mintea femeii. Aceeaşi situ-aţie. Studiase muzica, muncise de mică, devenise artistă,  renunţase la dreptul de a deveni mamă pentru scenă şi acum se trezea singură şi părăsită, bătrână şi urâtă pe deasupra. Tare nedrept i se părea destinul.!                                  Perfect, acum vom proceda altfel decât în Faust… Mă voi preschimba într-o fiinţă supranaturală, plină de bunăvoinţă, de pildă un extraterestru, şi ca răsplată pentru viaţa lor corectă şi fără de păcate le voi oferi înapoi tinereţea…

 

Îşi aminti cu nostalgie de prima lui aterizare pe acest tărâm miraculos, numit România… de primele sale acţiuni de cumpărare a sufletelor… Cum reuşise fără mari eforturi ca pe unii  politicieni, aflaţi acum în funcţii înalte, chiar prea înalte, să-i transforme în oameni fără scrupule, răi, corupţi până în măduva oaselor, ce s-au îndepărtat de popor, trăind numai pentru ei şi ai lor…

Dacă nu i-a fost greu cu ăştia, oferindu-le doar nişte gologani şi nişte funcţii efemere, cu nişte bătrânei, gata să fie pensionaţi, gândindu-se acum numai la nefericirea ce-i aşteaptă, îi va fi mult mai uşor…

Se arătă mai întâi bărbatului în vis, îl lăudă, îi înşiră o poveste despre energii creatoare, despre karmă şi alte farafastâcuri din astea şi ca să-l convingă i-o arătă pe iubita lui tânără, frumoasă. Nada avu efectul scontat, mai ales că el şi iubita lui nu se bucuraseră în tinereţe unul de altul. Se cunoscuseră mai târziu, pe scenă, după ce le trecuseră anii cei frumoşi.

– Poţi să iei viaţa de la capăt şi să-ţi refaci destinul cum vrei, ţinând cont de experienţa prin care ai trecut.

– Şi nu-mi vrei sufletul în schimb?

– Chestia asta se petrece doar în poveşti, în viaţa reală are loc un fenomen reversibil, perfect explicat de ştiinţă. Celulele sunt revigorate datorită unui proces de întinerire bazat pe o enzimă nedescoperită de oameni, dar pe care în curând o vor dibui şi pe asta.

– Şi iubita mea, draga de ea? Nu pot să o părăsesc. Cât a fost de frumoasă! S-o fi cunoscut atunci…

– Cine a spus că vă despart? Vă întineresc pe amândoi odată! Totul e să-mi spui când să mă opresc, adică la vârsta la care vrei să revii.

– La vârsta tinereţii…, răspunse nerăbdător bătrânul.

– Să zicem…

            – Douăzeci de ani!

Diavolul se prefăcu a se concentra foarte tare, amestecă nişte siropuri fără vreo valoare, dar bune la gust, îi ameţi privirile bătrânelului cu tot felul de scălămbăieli şi îi duse paharul la gură.

– Bea!, porunci cu glas de tunet.

Bătrânelul bău pe nerăsuflate, cât pe-aici să înghită şi paharul şi mâna diavolească. Un fior pătrunzător îi cutremură trupul sleit de viaţă, nişte energii începură a-i alerga prin vene şi fibrele trupului, pielea i se întinse, părul i se înnegri, ochii îi căpătară strălucirea juvenilă, braţele i se oţeliră şi tinereţea îi cuprinse cu totul fiinţa.

– Ei, acum, vei avea un somn bun şi mâine dimineaţă începi noua viaţă, îl asigură Diavolul.Făcu un semn asupra lui şi tânărul adormi instantaneu.

În aceeaşi seară se duse la Faustina şi o vrăji în acelaşi stil. Cu ea merse chiar mai uşor atunci când o asi-gură că va întineri fără operaţii estetice şi fără să cheltuiască vreun ban. La urmă, când deveni o adolescentă plină de şarm şi feminitate, o adormi, promiţându-i o nouă viaţă.

Mulţumit de sine, Diavolul îşi permise o mică pauză şi se puse pe sforăit de se zguduia  pământul. A doua zi începea marele experiment. Se trezi dis de dimineaţă, şi îşi încropi un plan de bătălie. Mai întâi îşi propuse să-l corupă pe fiecare în parte, al doilea pas era să afle unul de infidelitatea celuilalt, apoi să-i despartă şi să le aducă numai suferinţă. Îşi frecă mâinile de fericire şi se puse pe treabă.

Într-un decor romantic, de toamnă luminoasă, bogată, încărcată de culori miraculoase se întâmplă ca tânărul Faust să o întâlnească pe adolescenta Faustina. Le era scris în stele să se cunoască, să se îndrăgostească şi să-şi petreacă restul vieţii împreună. Dar nu întotdeauna planul de acasă se potriveşte cu realitatea din târg. Într-adevăr, cei doi tineri s-au văzut, s-au plăcut de la prima vedere, s-au logodit, dar pe parcurs lucrurile au luat o altă întorsătură. Preferinţele lor s-au aliniat noilor timpuri pe care le trăiau şi în secret au început să tânjească după un alt fel de partener. E cam grăsună şi cam naivă, îşi zise tânărul Faust. În sfârşit, acum că ne-am logodit, n-am ce face,o s-o iau de soţie… La fel, după câteva luni de la logodnă, Faustina începu să regrete alegerea. Ce-am văzut la rotofeiul ăsta insipid? Mă sufocă de-a dreptul cu insistenţele lui… Dar merge de fraier, e bun pentru acoperire. Amândoi, adică fiecare în parte, ajunseră la concluzia că erau prea tineri să se înhame la carul căsătoriei, aşa că ar trebui să se distreze o vreme, să se lase în voia capriciilor şi ademenirilor ivite la tot pasul.

Diavolul, cam megaloman, sigur pe puterile lui malefice, convins că tinerii se plac şi drumurile lor merg pe făgaşul normalităţii de acum cincizeci de ani, începu lucrătura. Se dădu de trei ori peste cap şi se transformă într-o jună atrăgătoare, fără prejudecăţi, colegă apropiată a lui Faust, şi începu asediul asupra lui. Curând, acesta îi căzu în mreje şi o patimă nebunească puse stăpânire pe fiinţa lui. Aproape că nu mai putea trăi fără ea. Se întâlneau pe ascuns, se iubeau nebuneşte pe oriunde se nimerea şi părea că pe Faust nu-l mai interesa cu adevărat nimic în afara acestei femei. De Faustina aproape că nu-şi mai amintea. O privea fără să o vadă, o accepta fără să-i simtă prezenţa. Diavolul era în delir la gândul suferinţelor ce avea să le provoace.

Ei, dar, până una-alta, trebuia să o seducă şi pe Faustina. Se dădu de trei ori peste cap şi se prefăcu într-un domn între două vârste, om de afaceri, galant, cuceritor, un adevărat profesionist în arta ispitelor şi a iubirii profane. Cadouri costisitoare, excursii în locuri exotice şi alte asemenea fleacuri menite să întunece minţile oricărei femei. Faustina nu rezistă atacurilor şi îl primi în viaţa ei cu braţele deschise. O dragoste pătimaşă se încinse între cei doi, fata i se dărui cu frenezie, de nimic şi de nimeni nu mai era loc în viaţa ei. De existenţa lui Faust aproape că uitase.

Diavolul se prinse zdravăn în joc, îi cam plăcea, îi plecaseră minţile cu sorcova, nu pricepea că Faust şi Faustina în fapt nu se mai iubeau, alerga cu limba scoasă când la unul, când la altul, Faust şi Faustina îl solicitau fără întrerupere, când era femeie, când era bărbat, nu mai avea timp de alte lucrări necurate, de somn nici vorbă, zilele îi zburau grăbite. La început se amuza, muncea ca disperatul, şi iubitul poate fi o muncă destul de grea, apoi înţelese că nu mai putea da înapoi, trebuia să-i prindă zdravăn în plasă, ca lovitura dată celor doi să fie cât mai neaşteptată şi distrugătoare. Viaţa lui se transformă într-un vârtej continuu, o furtună ce alerga când la un pol când la altul, prins între tinereţea furtunoasă a celor doi tineri la trup, bătrâni la suflet, pofticioşi, neastâmpăraţi, puşi pe revanşă pentru viaţa anterioară schilodită de privaţiuni. Lucrătura începea să dea rezultate. Pe zi ce trecea Faust se apropia de falimentul existenţei, îşi pierdu slujba, onoarea şi sufletul pentru juna adorată. Pe de altă parte, afaceristul Faustinei, dedat la toate relele, se plictisi de farmecele ei şi îşi făcea planuri să scape de fată cu faţa curată. Diavolul înainta cu paşi uriaşi către sfârşitul tragic al celor doi, poveştile lor de dragoste trebuia să se termine brusc şi înspăimântător. Totul se derula într-o viteză ameţitoare. Diavolul deveni un automat pe care butonau când Faust, când Faustina, se turmentase de atâta umblet, de atâta dragoste profană, îşi mobiliză toate forţele, încă puţin îşi zicea, hohotea, hă, hă, în sinea lui la gândul loviturii ce avea să le-o dea, muncea cu înverşunare, nu prididea nici un efort şi într-o zi pur şi simplu … crăpă. Toată energia lui malefică se răspândi în atmosferă în infinitizemale fărâmituri, vlăguite, fără puterea de a mai face rău. Blestemul ce prinsese încetul cu încetul omenirea în chingile sale se rupse, se destrămă.

Se produse o minune. Oamenii, obedienţi, înfricoşaţi, parcă prostiţi până atunci, se deşteptară dintr-odată, ieşiră în stradă şi începură să protesteze faţă de nemernicii din fruntea societăţii, să-şi strige doleanţele: libertate, democraţie, dreptate, jos cu trădătorii, cu vânzătorii, cu tiranii, cu hoţii şi tâlharii! şi câte altele. Un val de nemulţumiri şi revendicări cuprinse întreaga planetă. Bătălii se purtau peste tot între masele de oameni şi armatele ce-i păzeau pe conducătorii corupţi. Lupta era pe viaţă şi pe moarte. Unii – foarte puţini la număr – îşi doreau să-şi păstreze privilegiile, mulţimile îşi revendicau dreptul la viaţă. Şi pentru că nu mai aveau ce pierde, se avântară cu toate forţele în luptă. Armatele plătite începură să dea înapoi, unii pactizau cu răsculaţii, alţii fură învinşi. Iadul ce cuprinsese Pământul la un moment dat se spulberă ca şi cum n-ar fi existat. Dracii de peste tot, speriaţi de urgia maselor revoltate, se văzură hăituiţi, alungaţi, îşi luară picioarele la spinare şi se refugiară în altă galaxie. Iar pe Pământ se instală Pacea, buna înţelegere între oameni, armonia, prietenia, iubirea pentru semeni. Conducerea fu preluată de oamenii cei buni şi înţelepţi. Astfel, dintr-un iad, Pământul deveni un rai.

Veţi întreba de Faust şi Faustina, ce s-a întâmplat cu ei? Diavolul odată spulberat, s-a produs un accident energetic care i-a surprins în această stare şi au rămas veşnic tineri, scuturaţi de răul ce li se infiltrase în noua existenţă, primeniţi la suflet, gata să urce pe metereze, să lupte pentru libertatea de gândire şi de acțiune, pentru o viaţă mai bună. Nu ştiu să vă spun dacă mai sunt ori nu împreună. Probabil că da, probabil că nu. Priviţi cu atenţie în jur, poate-i veţi recunoaşte și, să dee Domnul să nu apară alt diavol pe ale noastre meleaguri.Așa să ne ajute Dumnezeu!

 

autor  Eliza Roha

Sunt bine, întotdeauna bine….

1. Sunt bine, întotdeauna bine

 

Şuşoteam de zor pe carul mare, croşetând stele măreţe care vor apărea într-o zi la tv pe la voi. Fericire pe ici pe colo, prin mine… Explodez de atâta, nici nu ştiu ce să mai fac cu ea, să arunc în voi? Nu mă mai satur să nu contez pentru alţii decât atunci când nu au pe cine învinovăţi pentru mizeria în care se scaldă de bună voie sau pur şi simplu îi invadează singurătatea ori decăderea în tentativa de a-şi depăşi condiţia.
Îmi place al naibii de tare postura în care pozez de cele mai multe ori, nulitate simpatică, da, asta sunt, o nulitate care-şi duce veacul pe filele unei cărţi uitate de prea mult timp, cu care nu mai ai ce să faci, de care te-ai plictisit. Până şi necunoscuţii băgăcioşi de seamă sau în seamă mă încântă, enervându-mă, provocându-mă să-i ignor.
Pe fiecare pagină îmi ridic în slăvi mutra ştearsă de lacrimi. Suport totul cu uşurinţă, de obicei zâmbesc celor care-şi aruncă cuţitele-n mine şi mă nimicesc mai tare. Ţipetele altora fac să tremure fiecare bucată de carne ce stă lipită de trupul meu uscăţiv, dar niciodată nu mi-a venit să trântesc cu ei de toţi pereţii. Calmitate dimineaţa, la prânz şi seara. Mă hrănesc numai şi cu ea. Nu schimb regimul, îmi place stabilitatea, rutina, deşi în fiecare zi mă bucur de ce am făcut ieri sau alaltăieri ca şi cum ar fi prima oară. În cutiuţa mea, frumos aşezată pe atriul stâng, îmi stau paginile cele mai importante: prima oară când m-a părăsit şi am simţit că mor de fericire, ziua în care mi-am luat tălpăşiţa şi-am plecat de acasă – numai lacrimi de bucurie îmi săturau setea şi primul job de care nu am făcut rost niciodată.
Câteodată din prea multă răbdare de care mă îmbolnăvesc îmi vine să plănuiesc uciderea-n masă.

 

2. Eram Copila Boţeştiului

 

Copila uliţei c-un nuc şi-un dud; a Lenuţei pe care o găseai mereu la poartă croşetând şi atunci când o strigam de pe malul gârlei cu duioşie, îşi împreuna mâinile şi mă învăţa “iepuraşul meu iubit, cin’ te-ntrece la fugit? Ai lăbuţe mititele, ochişori: două mărgele, mustăcioară la guriţă, şi un petec de codiţă”. Eram copila lui Gheorghe, care odată cu moartea Lenuţei începuse să bată câmpii şi să-şi ia rolul de nebun în serios. Aşa m-a depărtat. Acum ştiu că-i aminteam de fiecare dată de ceea ce nu de mult fusese ea. Eram copila naşei Cila, care cum mă zărea ducând căpriţa – pe Mimilica- la cârd, mă striga să-mi dea plăcintă cu mere şi lapte proaspăt.Eram copila lui Cici, o tanti de etnie romă, care în veri caniculare cât ne muncea pământul, cu braţele ei puternice mă lua pe sus şi mă urca în căruţă să nu care cumva să fac insolaţie. Eram copila plopilor, a stâlpilor, ce-mi ţineau de urât, serile când mă întorceam cu Bălan – câinele nostru, alb, lăţos- de la coperativă. Bălan nu mai e, l-au împuşcat. Plopii au rămas tot acolo, gardurile au fost schimbate, nucul tăiat. Pe bunică o tot caut, fără speranţă, să-mi mai citească din  Dumas – cu vocea-i caldă, măcar o dată- la gura sobei.

 

3. Copila Pădurilor

 

Bunica s-a dus de mult, uneori mai visez că-mi citeşte ca-n vremurile copilăriei. Atât copila bunicii cât şi a pădurilor dese ale Boţeştilor, zic cu o fală de neînchipuit tuturor că, am fost. Nu cred să mai fiu de ceva timp. Şi, Doamne, cât mi-e dor de umbra mânătărcilor, a frunzelor uscate nimicite de paşii mei grăbiţi, de ecoul vocii ce răsuna pretutindeni, şi ea mă aştepta cuminte, strângând măcriş într-o găleată veche, la gura Turcinei. Amestec anotimuri, amestec amintiri, e o grabă-n mine. O grabă de a mă reîntoarce pe meleagurile astea de vis. Nu mă veţi crede dar, acolo unde am copilărit, Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene te prindeau puternic de mână şi zburdau alături, imediat ce-ţi scuipai de trei ori locul unde odihniseşi – cumva să elimini ielele din ecuaţie- şi fredonau (fără să rămână-n urmă) Andri Popa. Pârleazuri, buturugi, mărul galben din mijlocul grădinii în care-mi făcusem “casă”, toate astea apar şi dispar la fel de brusc. Fragi, căpşuni, cireşe la urechi, dulceaţă de trandafiri, vişinul pe care singură l-am scuturat când am înaintat în vârstă…îmi duc lipsa.Le duc lipsa. Nici nu ştiu dacă mai sunt. Eram copila tuturor, acum hoinăresc prin lume, ferindu-mă de spini…

 

4. primă

 

De mult, tare de mult, pe vremea când Feţi Frumoşi urcau pe cai albi  cu stele-n frunte şi porneau spre tărâmuri de vis în căutarea zmeilor, unde de fiecare dată mă visam regină eschimosă, palatul meu fiind un iglu iar renii mi-erau călăuze, ieşi, fricoasă de exterior, o mână de om. Chipul îi era de-o puritate pe care astăzi nu are cum să o recapete. Dacă Vlahuţă ar fi întrebat pe atunci:“Unde ne sunt visătorii?” cu toţii ar fi dat dovadă de lipsa celor şapte ani de acasă şi ar fi arătat-o cu degetul. În ochii ei mari, vedeai marea, muntele şi tot ce mai voiai tu. Nu avea stare şi nu stătea închisă în căsuţa bătrânească din deal, îşi luase la cei cinci ani neîmpliniţi tot soiul de cărţi cu poezii în care ba gândăceii mureau, ba Grivei n-avea picior, aşa i-a venit ideea asta nebună de ai ajuta pe alţii. De ce zic nebună? Fiindcă odată ce atingi vârsta pubertăţii, e cel mai dureros lucru să zâmbeşti după ce alţii ţi-au oferit delicat spini. Îi erau dragi ceilalţi copii, deşi niciodată nu le-a arătat cum e să te-nţepe albina când vrei să adormi în pod, pe fân proaspăt, în zilele ploioase. Şi nici nu a făcut mare caz din asta. Nu şi-a împărţit treburile, nu a lăsat pe nimeni să ude trandafirul din curte, din ale cărui petale se făcea dulceaţă în fiecare an.

Cu cireşe după ureche se fălea-n bălţi şi-şi da bună ziua la fiecare pas. Îi îngrijea pe ceilalţi locuitori ai pădurilor seculare, şi dacă prin minune îşi uita cineva piciorul sub un fag, imediat invoca zeităţi neinventate încă şi refăcea biata făptură cât ai clipi.

A plâns mult la moartea lui Bălan, a plâns draga de ea  şi când i-au îmbătat melcul. Era prin ’96 când încerca să impresioneze prin alunel şi sârbă, au deranjat-o aplauzele şi roşeaţa din obrajii celor mari – care niciodată nu o înţelegeau, ştia clar : lucrurile complicate le pricep doar cei mici, adulţilor le lăsăm ce-i mai simplu şi urât- nu după mult, i-a scăpat cuiva din păhărelul cu ţuică nişte stropi peste cochilia noului ei amic de “şuşoteală” . N-a mai văzut lumina zilei atunci.

5. două

 

Unii zic că n-a copilărit. Unii ştiu că nu ştiu nimic dar îşi neglijează rolul serios dându-şi cu părerea. D-aia n-au interesat-o niciodată ideile altora cu privire la. Şi nu că era arogantă. Îi displăceau tare de tot cei porniţi pe nimicit. Şi dacă ea avea o lume-n care se depărta de toţi, în care siguranţa era la ordinea zile, unde nimeni şi nimic nu o afecta, cum pot “ceilalţi” să mai intre în ecuaţie?

Să vă mai spun despre ea? Nu era superstiţioasă, dar atunci când o buburuză-şi făcea culcuş în vârful arătătorului imediat ştia cumva unde i se află mult iubitul. Sau dacă pisici negre treceau prin faţă, corpul său independent bătea-n retragere de trei ori. De fiecare dată uita să-şi scuipe-n sân.

Dacă trecea o zi fără să se întoarcă din drum, ei bine, aia era ziua ei norocoasă. Aşa şi cu lovitul. Împiedicată, aiurită, “cu capul în nori”, niciodată atentă, dacă apunea soarele şi ea n-avea o vânătaie nouă ori unghiile rupte, n-o vedeai de zâmbet.

Dacă o cauţi în zilele noastre, o găseşti ba citind ziarul în plină stradă fără un chior în geantă, conştientă că dacă va fi să-ncerce cineva s-o fure, nu va pune mâna pe nimic în afara unor cărţi citite şi para şi-un stilou ieftin. Poate, poate, dacă ai noroc, o zăreşti pe lângă Dâmboviţa cu nişte căşti minusucle înţepate în urechi reascultând aceeaşi piesă “Dance me to the end of love”, amintindu-şi de vremuri nu de mult apuse.

 

 

6. Cândva i-a plăcut al naibii de tare toamna. Până a asociat cenuşiul iubirii.

În fiecare toamnă devenea mai mare şi mai mare,  planurile din prima zi de grădiniţă, încă de când jucase toporaşul cu Mugurel (el îşi rupse nasu’; Mugurel era băieţelul unei tanti cu păr ca de oaie şi voce piţigăiată, care locuia exact peste drum de locul în care se strângeau caprele, aşa s-au cunoscut. Trebuia să treci de Lenuţa, să faci dreapta pentru a ajunge la naşa Cila, de unde în treacăt te urcai pe băncuţă şi luai câteva dude să-ţi potolească pofta până traversai desculţă gârla; De Mugurel nu se mai ştie nimic.) aveau să fie finalizate.

(Grădiniţa era peste stradă de coperativă, lângă staţia de autobuz. Autobuz cu care ai ei băteau drumul Piteşti-Boţeşti, încărcaţi cu tot felul de dulciuri – serile, când o găseai privind pe-un geam vechi care astăzi nu mai există)

Revenind la zilele tomnatice, la frunzele amărui care se fugăresc pe la glezne. La pregătirile copacilor de-a poza goi. Odată ce-a ajuns pe la un 14 ani, a spus ea acolo în neştiinţa ei că a aflat cum stă treaba cu sentimentalismele ieftine, cu dulcegăriile, cu prostii d-astea. Să se fi lecuit?

În fiecare zi a ei, de aproape 6 ani, se împart bucăţele pe la fiecare şi se zice crezul.

Oare de ce?

Treptat, treptat

 

autor Bianca Dobrescu 

Doi

Doi

 

de foame,
se mâncau între ei

de singurătate,
îşi scuipau degetele la interval de 2-3 secunde

de iubire,
se miroseau şi apăreau din nimic

de dor,
se ghemuiau unul în altul şi se contopeau ca-n poemele siropoase ale mai marilor devenind unul

de bravi ce erau,
din când în când mai tăiau sfoara

apoi rămâneau doi îngeri
prizonieri ai timpului
atârnând unul de altul
neputând trăi solitari

de tristeţe,
îşi activau butoanele pentru ultrafericire

de durere,
îşi rodeau maxilarele veacuri întregi
pân’ ce-şi rosteau rugile şi totul se transforma ca prin minune într-o plăcere ce nimiceşte totul

de credinţă,
descompuneau carul mare şi aruncau cu stele în dumnezei

de uitare,
se aruncau pe-un petic de stea şi se regăseau întotdeauna aceiaşi

la urma urmei poate că nici nu erau îngeri
dar se iubeau cu atâta foc
până deveneau cenuşă
apoi renăşteau ca-n poveşti

autor Bianca Dobrescu

 

Evanghelia întâi a poetului

EVANGHELIA ÎNTÂI  A POETULUI

 

 

 

Dumnezeu a înverzit pomii

şi poetul a scris cum au înverzit pomii;

Dumnezeu a întors păsările

şi mai iute decât întoarcerea lor

a fost întoarcerea vieţii noastre de pasăre,

şi mai iute decât întoarcerea vieţii noastre de pasăre

a fost scrisul întoarcerii păsării

de către poet.

Dumnezeu a făcut iarba

şi iarba ne-a învelit genunchii

şi ne-a îndemnat să facem dragoste;

poetul a scris despre răcoarea ierbii

şi ne-a îndemnat să facem dragoste,

atât de bine a spus cum ne-am iubit în umedul ierbii

că faţă de ce-a scris el, acolo, la el pe hârtie,

numai dragoste n-a fost aia ce-am făcut noi.

Şi Dumnezeu s-a uitat la poet lung

şi l-a tras afară din lume

aşa cum îi trage Dumnezeu pe poeţi

şi fără să-i vorbească, i-a zis,

astfel că poetul înţelegea

de parcă milioane de urechi pe trupu-i avea:

“- De ce mă copiezi, fiule?”

Dar până să răspundă poetul, oarecum încurcat,

Dumnezeu a şi răsfoit câteva pagini din toamnă,

s-a cam puţin supărat,

aşa că a luat înapoi darurile pe care ni le dăduse.

 

 

 

II

 

 

Primăvara următoare a vrut să-i mai dea o şansă

poetului

şi iar a înverzit pomii şi a întors păsările

şi le-a scris chiar el cântece noi

şi an de an tot aşa

până când iarba era atât de plăcută

că se confunda cu chiar dragostea –

noi profitam de această dispută dintre Dumnezeu şi poet

şi tot aşa an de an

noi profitam de această dispută dintre Dumnezeu şi poet,

poetul tăcea

şi încerca să facă pomii şi mai frumoşi

care la drept vorbind

erau destul de frumoşi şi aşa.

 

III

 

Dar timpul trecea, poetul îmbătrânea,

pomii din scrisul său erau tot mai strâmbi,

piciorul îi intra şi mai mult în ţărână

şi el scria cum piciorul îi pătrundea în ţărână

iar vocea îi devenea atâta de slabă

că trei zile făcea de la gură la urechea lui

şi alte trei de la ureche la înţeles;

vederea nu-i distingea la început stelele de luceferi,

pe urmă spiţele soarelui de lună,

pe urmă dreapta de stânga,

pe urmă piciorul de mână

şi pe măsură ce murea câte puţin

scria cum moare câte puţin.

 

IV

 

Atunci şi-a scuturat puţinul încheieturilor,

şi-a apropiat cât a putut departele minţii,

s-a întors cu faţa la cer,

deşi ar fi fost destul şi spre pământ,

şi a zis cu vocea care demult nu mai era a lui,

şi azis cu vocea care era a pământului demult:

“Doamne, n-am vrut să fac fluturii mai frumoşi

nici pasăre-n poemele mele cu cântecul mai aprins

nici tristeţea, nici stelele, dragostea

altfel decât tristeţea, dragostea, stelele

şi care faţă de ale tale, Doamne,

nu sunt decât o biată frunză

în oceanul pădurii”

şi

“Doamne”,

parcă-l şi vezi gârbovit şi cu mâna uscată de scris,

“Doamne, n-am vrut decât să te îndemn

să faci lumea într-atâta de bună

ca nici un poet să nu se-ncumete

să mai facă ceva dintr-însa la fel”.

 

V

Şi Dumnezeu, care niciodată n-a râs de la facerea lumii

n-a râs nici acum.

A strâns versurile poetului

care demult s-a scurs în alfabetul pământului

şi-a început să ajusteze puţin câte puţin

iarba şi pomii şi păsările

ca-n poemele lui.

 

VI

Un poet tânăr a venit şi-a cântat primăvara,

alt poet şi mai tânăr a venit şi-a cântat primăvara

şi Dumnezeu nu mai prididea să combine culorile

să aşeze aerul în dreptul cuvântului

şi pasărea în dreptul cântecului

şi pe urmă a venit alt poet

şi pe urmă a mai venit alt poet

şi Dumnezeu care niciodată n-a râs de la facerea lumii

n-a râs nici acum.â

 

autor Viorel Mirea

Trenul

Mergeam – fluieram pe calea ferată cu mâna la şapcă

şi tot  mă priveam  peste ierburi să le strig  pe numele lor cât de mic,

nu cred că era sânge unde – am găsit-o, nu putea fi sânge şi-acolo,

ba nu  era sânge deloc şi mergeam – fluieram

cum merge – mănâncă furnica  sau zboară – mănâncă vulturul, am citit undeva

şi duceam tot  mâna la şapcă, mă obseda, fir-ar să fie,

ca petrarca pe laura, am citit că se obsedau între ei,

era ceva cu şapca asta fir-ar (dar fir-ar !)  să fie, nu cred că era sânge şi ăla

şi ierburile mi-ascultau fluieratul sau poate se uitau la şapcă mai mult

şi se – aplecau peste calea ferată îşi făceau semne – ntre ele

aşa, de-ale lor, un fel de cruce de iarbă, cum îşi fac  semnele

femeile când lucrează  duminica!

 

Dar acolo subt măr, pot să jur, n-alunecase nimeni pe sânge,

fluieram pentru ea  şi  erau ierburile periculos de geloase

şi scoteau un miros aşa de tare din ele

poate mai încolo pe lângă pantofii

lângă pantofii plini de flori  şi de roz şi de albe de măr

şi trenul nici nu cred că  se-apropia şi iar fluieram şi gândeam

ce să fie cu obsesia mea pentru şapcă  şi de unde fluieratul ăsta aşa pentru ea

de nici luna dacă floare ar  fi şi n-ar mirosi mai frumos ?

 

Dar luna numai floare nu este trebuia să ştie şi tata

care a dat  cu piatra în ea şi-a rănit-o, se poate uşor constata –

eu  duceam  tot mâna la şapcă şi dintre toţi  oropsiţii

cineva  să fi mai bine văzut  cât stă ea viaţa în viaţă

iar aşa nu mai ştie de ea cum nu te-anunţă cometa când trece,

şi femeia care aşa de ţipa, sau mai ştii că vine vre-un tren,

deşi nu credea nici ahile nici broasca sau  ierburile care  şi-aşezau gâturile,

îşi puneau  înaintea mirosului floarea şi nu-o ajungea şi-aşezau gâturile

pe calea ferată  cu fierul  nenorocit de rece şi ruginit (vai  ce  mă enerva şapca aia!)

numai să audă mai bine cum fluieram crezând că fluieră iubitul lor trenul!

 

Se  uşor însera pe sub măr plângea mama băiatului

şi m-am oprit din mers – fluierat să scot  pantofilor  piatra

dar erau  flori şi cântec de păsări care – mi nichelau trupul

şi cred că asta şi deruta ierbile sau poate şi şapca, dracu să ştie mai ce

că toată lumea s-a mirat de tinereţea lui sau femeile

înţeleg mai uşor lucrul frumos şi plângeau

cum plâng  păsările între ele când le-nghite şarpele puii .

 

Eu eram într-a doişpea când un fel de bicicletă e viaţa

şi te poate trânti şi juli pe la coate şi poliţia s-a aşezat pe gânduri mai tare

şi-a durut-o-n  ea de poliţie

cum treceam pe bicicleta Pegas care e viaţa când mai eşti într-a doişpea

calea ferată prea lungă era pentru viaţă, fie şi pentru fierul din calea ferată

şi florile desigur râdeau de şapca mea roşie  din gelozie mai mult

atunci poliţia s-a supărat foarte rău şi-a început să aşa cu  mulţimea

s-a supărat şi mulţimea care plângea scuturând cu zgomotul florile  mărului

iar mărul plângea, nu se putea să nu plângă,

v-aş spune  exact de-aş fi măr să-ntrebăm florile lui din pantofi

iar pe calea ferată a venit o tăcere

care putea să fie călcată de tren cum sta şi cum sta  –

am făcut florilor semn să o dea la o parte, să o împingă şi chiar cu piciorul

dar poliţia s-a uitat cât mai lung şi-a durut-o-n străfundul ei de poliţie

când a curăţat sângele de pe faţa băiatului.

 

Aş fi vrut să arăt cum se taie o floare şi cum se scoate mirosul

şi cum se taie pasărea şi cum iese cântecul şi se-nalţă ,

cum se scoate din om  tinereţea şi mâna la şapcă era

şi roşie mână era şi soarele nu văzuse, nici  ochii poliţiei

când treceam pe sub măr călare pe Pegasul vieţii,

m-am aplecat pe ghidonul ei de viaţă-ntra doişpea

şi-am luat şapca roşie cum era, mirosind a sângele florii de măr

şi mi-am pus-o pe cap!

 

autor Viorel Mirea

Din Ţara Măgarilor. Însemnări- autor: Ştefan Zeletin ( note de lectură)

 

 

În parabola Din Ţara Măgarilor. Însemnări, Ştefan Zeletin, filozof, economist şi sociolog descrie cu gravitate şi sinceritate absolută o lume alterată. După anii de studiu petrecuţi în Apus, în urma cărora obţinuse titlul de doctor magna cum laudae în filozofie la Erlangen în Germania, autorul trăieşte şocul revenirii în ţară. Astfel, publică în 1916 volumul În Ţara Măgarilor, “carte a prăbuşirii din morală, nu a unei societăţi fără morală”.(C.D.Zeletin) Citind volumul de faţă am găsit numeroase similitudini între personalitatea lui Ştefan Zeletin şi cea a lui Adrian Marino. Dar să pornim în călătorie împreună cu personajul principal, Înţeleptul, prin faimoasa Ţară a Măgarilor.

Cândva, printre zei se afla un gânditor pământean ce încerca să pătrundă cu mintea tainele firii, însă cu cât se adâncea în cercetare, cu atât rosturile minţii  se încâlceau mai tare. Aşa că se decise să meargă la Zeiţa Înţelepciunii ca să-l primească o vreme în lumea nemuritorilor spre a-şi potoli setea de ştiinţă. Zeiţei i se făcu milă şi-i îndeplini dorinţa cu condiţia să se întoarcă la locul naşterii sale să cerceteze ce lighioane neîmblânzite locuiesc pe acele meleaguri, de-au ajuns să se sugrume unii pe alţii, fără discernământ- fraţi, părinţi, rude. Bietul gânditor se supuse şi se întoarse în acele locuri afundându-se în cercetare.

Trecură astfel, unul după altul, opt ani la sfârşitul cărora, gânditorul ajunsese asemeni unei umbre, împovărat de-atâta suferinţă pe care i-o sădise în suflet experienţa acelor ani. S-a întors în Olimp printre zei spre a le citi însemnările sale de călătorie. Şi locul care l-a impresionat cel mai tare s-a dovedit a fi ŢaraMăgarilor, mai ales pentru cutremurul social căruia i-a fost martor. Acolo a descoperit nişte fiinţe care se pot asemui –unele la corp, altele la suflet, cu animalul, numit măgar. Asemănarea însă nu e deloc o bucurie pentru că măgăria făpturilor descoperite în acel loc e diferită şi este influenţată de pătura socială căreia îi aparţine.

Astfel, măgarii de la sate sunt diferiţi de cei de la oraş. Mult mai apropiaţi de viaţa celor cărora le poartă numele, măgarii de la sat au decis să facă răzmeriţă cerând şi ei o viaţă mai bună. A fost un bun prilej pentru măgarii de la oraş să probeze noua artilerie, totul în interesul ştiinţei, astfel încât arta militară a avut numai de câştigat.

Când călătorul nostru trecu de la sat la oraş îl întîmpină o lume total diferită- o lume feerică, elegantă, luxuriantă. Prima întrebare care-i veni în minte a fost din ce surse ascunse le-a picat atâta bogăţie urechiaţilor de la oraş spre deosebire de mizeria în care trăiesc cei de la sat. Numai că oraşele măgăreşti apar aşa doar la prima vedere. Pe măsură ce te afunzi în ele, mizeria începe să se arate, drept pentru care măgarii orăşeni au inventat acele încălţări gumate spre a-şi ocroti copitele de noroaiele de pe uliţi. De mirare pentru călătorul nostru, cum de nu-şi curăţă uliţele, ci, mai degrabă, se chinuie să meargă cu acei galoşi. Dar nu numai noroiul, în care nu de puţine ori se tolăneşte câte un porc, colcăie pe străzile oraşului, ci şi gunoaie, la tot pasul. Iar ca să-i cunoşti şi mai bine pe măgarii de la oraş trebuie să cobori în adâncime: „să le cercetezi cultura şi caracterul, să vezi cum le sunt justiţia, patriotismul, morala, şi abia atunci înţelegi că te afli în realitate între adevăraţi măgari. Dar nişte măgari de alt soi decât cei de la sate. Căci măgăria lor nu mai stă pe dinafară, ci pe dinăuntru: ei nu sunt măgari la corp, ci la suflet”. Doar trăind mai mult printre ei constaţi că  „în vreme ce corpul acestor vieţuitoare se răsfaţă în curăţenie omenească, sufletul înoată într-o cumplită murdărie măgărească.”

Şi iată, că, potrivit cu măsura murdăriei interioare, măgarii de la oraşe se împart în trei categorii: măgăreii, măgarii şi măgăroii.

Măgăreii sunt pe ultima treaptă şi mai poartă şi numele simbolic de „luminători ai neamului” fiind însărcinaţi cu educarea junilor urechiaţi. Oricâte răgete jalnice de foame au înălţat ei către măgarii superiori pe scara măgăriei, nu i-a băgat nimeni în seamă aşa că au fost îndemnaţi să se înfrupte din mănoasele culturi de ceapă şi usturoi de care patria măgărească nu duce lipsă. Sunt buni paznici şi întreţinători a ceea ce se cheamă izvoare de cultură şi cu cât izvorul se îmbogăţeşte cu atât măgăreii avansează pe scara ierarhică până ajung măgari propriu-zişi.

Aceştia mai sunt numiţi simbolic şi „stâlpi ai dreptăţii.”Stratul de măgărie sufletească e mult mai gros  ei fiind paznicii justiţiei şi ai dreptăţii-avocaţi, jurişti, legişti. Au anumite zile când măgăria lor lăuntrică ajunge la apogeu şi atunci îmbracă o togă neagră cu mâneci largi şi creţe, îşi pun pe cap o tichie neagră şi solemnă şi se apucă să facă dreptate.

Deasupra măgăreilor şi-a măgarilor se află măgăroii, cei care se consideră trimişii lui Dumnezeu pe pământ, călăuzitorii spirituali ai tuturor măgarilor.

Când un măgar părăseşte satul şi pleacă la oraş, o mare schimbare se petrece cu el, măgăria de pe corp se adună toată în suflet, ceea ce în limba măgărească înseamnă că se cultivă. „Cultura însăşi  în ţara măgarilor nu e decât procesul de interiorizare a măgăriei: ea e unda magică ce face ca în tot urecheatul pe care-l stropeşte să treacă măgăria de la corp la suflet.” Cultura măgărească a avut multe piedici de trecut şi până la urmă s-au cret două tabere. Prima şi cea mai veche e tabăra străinofilă sau umanistă, iar cea de-a doua e tabăra măgarofilă sau naţionalistă, mult mai nouă şi mai însufleţită. Lupta dintre cele două tabere e foarte dură şi nu întotdeuna cinstită, dar până la urmă tot îi uneşte ceva: spoiala externă de cultură sub care îşi ascund măgăria internă.

În Ţara Măgarilor se vorbeşte o limbă frumos curgătoare, numai că, măgarii au ajuns încet-încet să se dezică de ea. Dar, dacă de vorbă se dezic uşor, de fapta măgărească nici nu se pune problema să se dezică. Pentru că urecheatul nu face nimic doar de dragul de-a face.

Există un lucru care-l scoate pe măgar din cea mai profundă visare şi-l pune cu picioarele pe pământ: bacşişul. „La măgari toţi iau bacşiş, şi cel ce are şi cel ce n-are nevoie, de la cel mai pârlit măgărel până la cel mai îmbuibat măgăroi.” Şi, desigur, cu cât măgarul e mai mare cu atât bacşişul pe care-l primeşte e mai gras. Fără bacşiş, niciun măgar nu-ţi face hatâr. Interesant este faptul că bacşişul nu este doar în monedă, ci şi în laude prin presă, în proslăviri pe la adunări şi „mai pe dindoasele câte-o măgăriţă ne-ncepută”- bacşişuri  la mare cinste cu care se înmoaie inima oricărui măgăroi.

Dar ce se întâmplă când măgarul nu primeşte bacşiş?  Simplu: şi-l ia singur. Lucru care-i pune în încurcătură pe străinii ce nu cunosc obiceiul locului şi cred că-n Ţara Măgarilor toată lumea fură. „În această ţară, zic ei, toţi fură fără deosebire: se pare că cârmuitorii ei s-ar juca pe întrecute de-a hoţia. Astfel furtul a ajuns aici adevărată virtuozitate şi cel mai îndemânatec în acest meşteşug se bucură de cea mai mare cinste între măgari.” Eroare! Măgarii nu fură ci-şi iau singuri ceea ce cred ei că li se cuvine, după merit, din hambarul obştesc. De la sine înţeles că, cu cât măgarul e mai mare, meritul este şi el mare şi bacşişul aşijderi. ÎnŢara Măgarilor nimic nu mişcă fără bacşiş. De pomină a rămas confruntarea dintre măgari şi alte vietăţi numite bulgari care au încercat să se sustragă de la datina bacşişului. Până la urmă urecheaţii au ieşit învingători.

Un alt lucru specific măgarilor este puţina frică în faţa legilor. Deşi Ţara Măgarilor este ţara în care pe hârtie se află puzderie de legi, orice măgar dă cu copita în ele şi se poartă mai departe după legile nescrise înrădăcinate în fiinţa măgărească. Studiind legiuirea nescrisă a măgărimii, savantul a descoperit două principii călăuzitoare:

Primul: „Orice măgărie, privită în sine, nu alcătuieşte o ruşine, dacă e bine ascunsă. Ea devine o ruşine din clipa în care e dată la iveală şi scuturată sub nasul lumii cinstite.”

Din acest principiu teoretic decurg două principii practice: „a) Supus pedepsei nu e cel ce face, ci cel ce dezveleşte o măgărie; şi b) Pedeapsa ce ia dezvăluitorul măgăriei creşte în măsura cu murdăria ce are la suflet făptaşul măgăriei.”

Al doilea principiu al justiţiei măgăreşti sună astfel: „Orice măgărie, de orice soi şi orice mărime, nu alcătuieşte o vină dacă se poate dovedi că pârâtorul e un mare măgar tot atât de mare ca şi pârâtul.”Aceasta este lumina călăuzitoare ce luminează calea dreptăţii aleşilor ţării.

Cu frică şi cutremur s-a apropiat bietul savant de ceea ce se cheamă morala măgărească. Sublimă, frumoasă, dar lipseşte cu desăvârşire pentru că ea arată cum ar trebui să fie caracterul urecheaţilor, nu cum este cu adevărat. Porunca după care se ghidează orice măgar este: să vorbeşti ca un om, dar să te porţi ca un măgar.

Nici măgarul de la sat şi nici cel de la oraş nu mai au cunoştinţă de o veritabilă scară a valorilor. „Două lucruri sunt pe lume, acum şi de-a pururea nesuferite pentru tot ce e suflet de măgar; două lucruri, pe care întreaga suflare măgărească le urmăreşte cu ură până la moarte, le înăbuşă şi le taie din rădăcină oricând se ivesc pe pământul străbun: talentul şi cinstea.” De câte ori le zăresc parcă ar vedea roşu înaintea ochilor şi pornesc o luptă nemiloasă cu cei care încearcă să le strice mediul măgăresc. „Cadavru să fii , şi-ţi izbesc mormântul cu copita; cenuşă să fii,şi-ţi zdrobesc cinic urna mortuară, de-ţi împrăştie praful oaselor în cele patru vânturi ale cerului, căci ei n-au linişte în suflet până nu se conving că sub pretinsul talent s-a ascuns tot un măgar ca dânşii, şi pentru aceasta nu se sfiesc să tulbure nici liniştea solemnă amormintelor.”

 Ultimul subiect despre care călătorul savant a luat notiţe spre a le prezenta zeilor a fost patriotismul măgarilor. „Patriotismul măgarilor e floarea cea din urmă şi cea mai mândră ce a răsărit din năzuinţa obştească a neamului de a-şi ascunde măgăriile, a le spoi bine pe dinafară şi a ieşi în lume sub piele omenească.” Aşadar e latura în care măgarii sunt artişti ai disimulării. Bizară este atitudinea măgărească de-a privi cu neîncredere şi cu dispreţ pe fiii neamului – ca la noi la nimenea– se vaită în vreme ce-şi trâmbiţează patriotismul feroce. Măgarii îşi etalează patriotismul înjurând în primul rând gros şi apăsat tot ce ţine de Ţara Măgărească pentru ca apoi să înceapă a se jelui ce neam oropsit e neamul măgăresc.

Toate le-a putut înţelege bietul cercetător de-a lungul călătoriei sale prin ŢaraMăgarilor, mai puţin această făţărnicie de care-i face răspunzători pe zei c-au sădit-o în fiinţa măgarilor.

Şi nu puţine i-au fost cumpenele. La finalul călătoriei s-a întors în Olimp obosit, maltratat, purtând urme adânci de copite pe capşi plin de obidă le-a mărturisit zeilor: „-Asta e mărturia cinstei !”

Bibliografie: Ştefan Zeletin, DinŢara Măgarilor. Însemnări, Editura Nemira, 2006

 

autor maria sava

Ce faci astăzi?

 Ce faci astăzi?

 

 Mă uit pe geam

 şi nu te văd,

 îmi beau cafeaua …

 nu eşti în zare,

 pendula ticăie a sfârşit de an

 viaţa are o formă de sferă gotică.

 Ce face Irina?

 E fericită?

 

Ce fac astăzi – mă întrebi,

strivind forma barocului târziu,
violoncelul de Prado,
sublimele sticle Murano,
când labirintul plin de rouă foşneşte nostalgic.

Ca la o intrare, în oraşul plin de oglinzi,
cobori şi aduni norii,

Pe fereastra gândului departe te uiţi,

Tot mai departe

treci de mine cu privirea…

Zâmbesc, ştiu, inevitabil,

te captivează atâtea forme suprarealiste,

Spirala ce-ţi cutremură vitraliile visului

– o Galatee în mii de contururi –

Pendula ne ticăie din prima secundă,

– Sparge-o de nu-i suporţi sunetul!

Acum îţi citesc enigma dorinţei – “Spania” şi

“Dream of Venus” –

Ce-i fericirea, mă întrebi?

Căutarea,  mereu căutarea

spre ultimul tablou – “Coada de rândunică”…

 

Să zicem că sunt în trecere la Buenos Aires… Da, totul e posibil!

Să zicem că am cîteva clipe libere, intru, pentru o cafea dulce-amăruie, la Caffe Intim, în timpul unui tango. Mă priveşti, cu mintea mă pictezi. E soare şi culorile pastel străpung interiorul. Ai vrea să dansăm un tango teribil de pasionant, chiar dacă nu ştii să dansezi. Acum simţi şi vrei să dansăm, simţi nevoia unei tandreţi infinite … lumina se crispează-n jurul umbrelor noastre şi tremură …

Mă inviţi la dans, ca o vioara de Cremona sub mâinile tale vibrez. Ameţitor, muzica îşi continuă ritmul, piruetele te duc narcotic în timp, într-un timp colorat, plin de miresme, de amintiri – străfulgerări de flashuri prin peliculele derulate.

Să zicem că neatent m-ai călcat pe picior, inexplicabil percepi pierderea unui timp unic… < între două respiraţii îţi apleci capul pe umărul meu > … fugar mă priveşti în ochii mei asiatici, adânci, în care te scufunzi şi uite – mă ridic pe vîrfuri şi-ncet îţi şoptesc:

 

Singur aşteptând toamna,

că şi cum ai aştepta un vis de ceaţă,

o altă viaţă sau ce doreai,

Neîntrupându-se,

frunzele zboară spre alte gări…

Ca un tren alburiu

în care urci fără să ştii,

aştepţi ochii ei

plutind de dincolo de timp…

 

Şi, iată, vezi copacii ce te-au îmbrăţişat odată cu ea,

singuri şi galbeni, nocturni şi nebuni

cum era zâmbetul ei.

Vei înţelege mai târziu, poate, mult prea târziu!

 

În ceaţa fumului am dispărut, muzica îşi continuă un alt ritm… regreţi atâtea, totul, dar mai ales viaţa ce  ţi-a devenit o povară albă, neagră, enormă.

 

autor Irina Lucia Mihalca

 

Necunoscuta din tren / Despre garduri / Şi despre flori

Necunoscuta din tren.

Îmi place să rătăcesc noaptea pe peronul pustiu al unei gări, îmi aduce aminte că viaţa mea e un şir de pelerinaje. Lămpi zgribulite aruncă umbre lungi, bănci de plastic abia aşteaptă să te muşte. Toate sunt, dar noi vedem doar … Iluzia.

Luna mare şi palidă, ea E, dar e atât de departe….

odată demult un prost a spus că e departe .., şi de atunci toţi deştepţii cred asta.

Un bătrân se simte util cărând cu un cărucior metalic ziare, o ţigancă grasă mătură chiştoacele aruncate cu nepăsare de oameni educaţi. Unul orb de beat vomită între linii. Licenţiat cu buzunarele goale  urinează pe un vagon de marfă. La chioşcul de ziare o blondă creaţă şi bătrână vinde cu mulţi bani reviste şi CD-uri  cu scârboşenii care mă fac să vomit….

Trece un tren, apoi din sens opus un accelerat. Se lasă iar liniştea. Bătrânul şi-a cumpărat o cafea cu rom, ţiganca mai are de măturat un peron şi jumătate.

Ăla orb de beat şi-a mai cumpărat o vodkă de la nonstop. Licenţiatul a urcat în accelerat.., o fi având vreun examen.

Alt tren, e un personal tare murdar. La geamul unui compartiment o fată slabă şi brună …priveşte în noapte. Aş vrea să cred că mă caută pe mine. Îi reţin privirea şi îi zâmbesc; îmi zâmbeşte şi ea. Sunt tare fericit. Acasă adorm fericit. Am un vis superb dar care se termină rău când sună alarma telefonului mobil.

 

Undeva în centrul oraşului e… Spitalul. De obicei reuşesc să-l ignor,  ieri n-am mai reuşit să o fac, nu m-a lăsat ulcerul de care suferă o bună prietenă.

Aşa că hai la abator, în antecamera morţii.

La urgenţă o lupoaică tânără a venit cu o oră mai târziu, dar în schimb a plecat cu două mai devreme. E drept, s-a ocupat de buna mea prietenă.., i-a uitat perfuzia în gât (dar a greşi e omeneşte) Chiar dacă era specialistă în organe interne, se ocupa şi de organele externe ale şefului de secţie.., salarii mici, mai şi criza asta, e nevoie de ore suplimentare..

Dar mi-am amintit că aveam telefon, şi nişte numere în telefon… dar degeaba numere dacă nu erau fise.., dar erau şi fise că am scos de pe card…

Culoarul era  plin de bătrâni ce n-aveau telefoane, numere, carduri.., aveau doar boli, şi aşteptau în tăcere pentru că asistentele erau prea ocupate ca să-i îndrume spre curtea spitalului, spre morgă…

Cum nu sunt prea dus la biserică, indiferenţa medicilor mi-a stimulat apetitul pentru injurii.., la adresa lor desigur. Dar mi-am dat seama că greşesc şi pe această cale vreau să-mi cer scuze întregului personal medical, şi fac apel la toţi cei care citesc aceste rânduri, rugându-i să nu-i judece greşit pe aceşti oameni.

Spuneţi că sunt condiţii groaznice într-un spital şi toată lumea te ignoră.., e normal, e o terapie profilactică, ar trebui să-ţi piară cheful de a te îmbolnăvi, şi dacă totuşi o faci să nu stai prea mult în locul respectiv.

 Apoi aparenta indiferenţă a personalului ,,taci dracu că nu mori’’ îţi transmite mesajul că nu eşti aşa bolnav cum vrei să pari,  sugestie pozitivă, nu?

            Şi urmează plimbarea de acolo până acolo, ba după trimitere, ba la analize care.., dar aşteptaţi vă rog.., veniţi mâine azi s-a încheiat programul..

 N-aţi înţeles? Dar dragii mei ce poate fi mai benefic pentru sănătate decât mişcarea?

            Şi asistente, cu halate descheiate exact cât trebuie ca să se vadă ce-i bun,  îşi fac rondul pe lungile coridoare şi să nu îndrăzniţi să spuneţi că sunt nişte curve fiţoase.., pentru că tot ceea ce fac are ca scop stimularea poftei de viaţă a celor rezemaţi de pereţi. Şi cam orice prost îşi poate da seama că raiul din dotarea asistentelor e de preferat celui din poveştile popilor, plus că e mult mai accesibil

 

 

E sfârşitul lunii februarie. Nu e foarte frig, e ceaţă.., azi noapte a plouat. Şti, o zi din aceea delicată când te trezeşti dezamăgit, nu ai nici un plan… şi îţi vine să te culci la loc.

Starea ta se înrăutăţeşte odată cu prima înghiţitură de cafea şi cu hotărârea de a invita o doamnă la o discuţie pe teme existenţiale.

Minutele de aşteptare trec greu, durerea de cap se accentuează… doamna nu mai vine. La tembelizor emisiuni tâmpite despre Sfântul Ciocănar de import…

Decizi să te plimbi prin oraş… ţi-ai luat ca reper braţul unei macarale şi acum te îndrepţi în direcţia respectivă, ocolind obstacolele apărute în cale, adică cuştile de beton în care oameni necăjiţi îşi trăiesc dramele personale şi probabil şi bucuriile inerente.

Alei liniştite în aceste ore, garduri vii din Ligustrum şi Hibiscus, câte un maidanez plouat prea leneş sau bolnav să reacţioneze la trecerea ta. Bănci ruginite cu scândurile rupte şi coşuri de gunoi aproape goale trădează gradul de cultură. Blocuri comuniste cu uşi metalice, capitaliste, dotate cu interfon ascund oameni liberi. Oameni liberi ce acum muncesc din greu pentru bani puţini. ABC-uri unde vecina din blocul de vis-a-vis are cele necesare traiului: cafea, ţigări, pâine şi bere. Birturi semipenale unde fata de la tejghea te înţelege chiar dacă taci.

Viaţă de cartier. Dar tu nu şti ce înseamnă! Odată, într-o noapte ai văzut o fată frumoasă ce plângea pe treptele unui bloc… poveste de cartier!

„ La trei scheleţi” e pustiu. O pocăită îmbătrânită prematur trece cu doi gemeni într-un căruţ. Peste drum e cimitirul. În capul străzii ghena. Adie un vânt trist.

Nici Paradisul nu mai e cea fost.., acum e un bar elegant , şi pustiu.

Fauna care îl popula a căutat altă cocină, un alt loc unde să scuipe pe jos, să fumeze, să înjure…

 

Despre garduri

Odată, demult, de fapt nu prea demult, după revoluţie… un vecin mai pricopsit venit de pe meleaguri străine  ne-a  şocat spunându-ne că străinii nu prea au garduri,  sau nu  au deloc.

Noi aveam! Aveam gard la grădină, la curte, gard la găini, gard la grădina de legume, la ailaltă grădină de legume…

Şti, caracterul unui popor e vizibil în lucrurile comune, de toată ziua. Străinii cu casele lor de carton presat presărate „hoha” din considerente estetice, noi cu ţarcurile noastre, cu exacerbatul simţ de proprietate, cu teama că am putea pierde, cu teama de invazie…

Pentru noi gardurile erau din fier şi plasă rabiţ,  conta utilul. Sârmă ghimpată, table ruginite, să nu se vadă ce-i înăuntru sau invers.

Anii au trecut, românii s-au mai schimbat,  nu prea mai cresc animale, acum au de regulă un singur ţarc mare pentru Homo faber… gardurile au început să capete o importanţă estetică,  dar frumuseţea este la exterior, ca şi cum ar vrea să bucure privirea trecătorului sau să impresioneze!

Totuşi sunt masive, mate, asemenea unor mercenari angajaţi să protejeze egoismul şi singurătatea stăpânilor.

Nu-mi plac gardurile, nu mi-au plăcut niciodată; sunt un semn sigur de teamă şi egoism; de orgolii mărunte şi răzbunări reprimate. O lume mică şi ancorată în trecut, o lume în care doar copii mai pot schimba ceva.

Visez o lume fără chei şi fără lăcate, o lume unde singurele garduri sunt cele vii, garduri tunse din hibiscus şi carpinus, din thuia şi glădiţă…

 

 

Şi despre flori

Despre gestul (nobil?!) de a oferi flori unei femei. Pe vremuri, adică prin anul 1 erau şi printre noi ciudaţi care mai ofereau câte o floare proaspetei cuceriri,  în schimb, noi majoritatea, abia dacă ne rupeam berea de la gură ca să punem mână de la mână şi să ne prezentăm decent la chefurile unde ne făceam simţită prezenţa: adică o amărâtă de garoafă sau un trandafir care a pălit cu mult înainte de a păli frumuseţea sărbătoritei.

Îmi amintesc de colegul meu, să-i spunem Catrinel, care, singura dată când a decis să ducă o floare Dulcineei, să-i spunem Florica, a dat-o în bară.

Datorită ajutorului neintenţionat al colegilor tulpina trandafirului a fost ruptă şi pentru că super glue nu aveam în dotare, a folosit capsatorul, doar că în faţa rarei frumuseţi a celei îndeobşte cunoscută sub numele de Florica, şi capsa a cedat…

Apoi, într-o seară târzie de vară, când mă îndreptam cam fără voie, recunosc, spre locul unde cei ce nu sunt bărbaţi devin (vorbesc despre armată) un tip căruia nu-i mai reţin nici numele, nici chipul, a vorbit atât de frumos şi hipnotic despre gestul elevat de a oferii flori unei femei…

Dar De ce oferim flori femeilor? Şi morţilor?

Teoretic, femeilor să le …atragem atenţia asupra noastră, şi morţilor să ne ierte.

Pentru că frumuseţea nu poate fi preamărită decât prin frumuseţe!

Dar de fapt ce simbolizează o floare?! Este un organ efemer al unei plante care protejează în interiorul său organele sexuale şi prin petalele mari şi intens colorate şi parfumate atrag insectele care le polenizează pentru a îşi împlinii menirea şi a da naştere seminţelor.

Aşa că dacă ofer o floare, de fapt transmit explicit şi tacit un mesaj:  o floare care aşteaptă fecundarea. Pentru că fecundarea e scopul, nu fructul. Logic din moment ce se oferă flori a căror fructe sunt simple învelişuri păioase, lemnoase, toxice. Vreau să văd bărbatul care oferă un buchet de spice de grâu adică “ fi pâinea mea cea de toate zilele”, sau floare de castravete, „ fi acritura ce mă drege când mă împiedec la tine în prag.”

            Aşa că doamnelor nu vă iluzionaţi, nu e un omagiu adus frumuseţii voastre (care între noi fie vorba vă aparţine prea puţin). În ochii bărbatului care face acest frumos gest sunteţi o floare pe care vrea să o fecundeze.

Şi mai e ceva, ceva interesant. Florile care se oferă îndeobşte sunt hermafrodite, adică conţin atât organe sexuale femenine (gineceu, stil, stigmat) cât şi masculine staminele cu polen. E nevoie de mişcarea aceea care iniţiază şi desăvârşeşte procesul.

 Aşa că merg mai departe şi spun că este chiar simbolul actului sexual. Păi degeaba se spune despre cei ce oferă flori că sunt bărbaţi adevăraţi?

 

autor Copil Ionuţ

uneori timpul…uneori patima…

mă uit la nasturi        mă uit la fetiţa cu nasturi
gîndesc
mînuţele fetiţei mîngîie nasturii
care ştiu că aşa e firesc

deodată        printre boabele de mac
grebla
grăbită se abate asupra lor

nu vom termina de citit fabule

*

bunicul doarme cufundat în cameră
se aud în plafon papucii            complici
picioarelor de sufragerie

d u m i n i c ă

se termină orice spectacol
seara se poticneşte în prag
porneşte frigiderul
punguţa cu doi bani
fata babei şi cealaltă         miloasa

amestec
amestec

*

cîntă queen         un refren mai vechi
decît aceste flori de metal
ne amintim
săltăm pieptul în vreme
sîntem de negăsit
în cuminţenia camerei cu cinci pereţi
(sună a florin mugur tacîmul
de argint din seara de revelion)
iar muzica ne-acoperă trecutul

pun vulturii de-o parte

iată ideea        statornică e faţa de masă
neprihănită
nici pete nici kitsch-cu-kilimanjaro
pentru noi au rodit alte aripi
alţi pinteni

plouă
vînt prielnic naufragiului
barbu eugen iese din groapă şi se îndreaptă
spre europa liberă

cîntăriţi                    vulturii au
observat firimiturile socialismului

să vină cîteva petice pentru cerul
rămas fără vulturi

*

cea mai mare parte a timpului
este insulă
se trezeşte lavinia iar flamingo
stîrneşte civilizaţii portugheze

ce-or fi făcînd cele 7 minuni ale lumii

*

am primit bani de acasă
pentru biletul de-ntors            ochii fetiţei mele
slujesc aleea

din curiozitate pupilele

cînd este foarte atentă             lumea
i se pare mai mare

timp urît
probabil aşa este mereu

*

dăm frîu liber eredităţii
micului dejun din care suedezii
au creat şcoală

se crapă de apă

trebuie să scriu să prindă poporul de veste

*

se face yang        lucrurile
sînt cuminţi
lîngă mîinile uitate aprinse
păşeşte zgomotoasă lumina

reţineţi sertarele
prindeţi fluturi adevăraţi
învăţaţi-i să zboare în anonimat
pleoapele vor zămisli
un popor adevărat

*

o amintire cît o găoace

vară         fumam amîndoi B.T
erau ale mele        dar ea m-a întrebat
dacă-mi place Nichita Stănescu
am spus da da
(nu-l citisem dar am spus aşa)

asta a avut efect

apoi mi-a spus că romanul ei preferat
este Torente
eram ignorant

de atunci n-am mai avut farmec
se gîndea la roman
o invidia pe sigrid
eu
stăteam nesigur pe nişte lemne
pentru foc

*

livezi în palmă
patricieni de stat umpluţi
în sos tomat        vînt
ploaie

Gros-Jean era dintr-o dată
delfinul căzut pe gînduri
scările şi ele urcă odată şi-odată
pe trepte şi gustă din lespede

livezi şi palme pentru livezi
vînt pentru ploi
şi nectar în toate alimentarele
de uz comun

*

neclintiţi            ochii               în
punctul cardinal omologat
doar fulgii           uneori seara
îşi mai fac de cap        totul este uscat
ca un vitraliu
în linişte
sticlos
ca moţiunea adunăturii de ciutură

pe acoperişuri poposeşte zîna bună
a iernii
stai sus şi ne îmbărbătezi
(ne aţîţă vanitatea de popor industrializat şi filosof)
coboară-ţi genele tale boreale
trebuie să mă salvezi de secrete
de starea luciferică de starea de catharsis
corbleu        paradisiacă
de treptele culturii        pe care
le-am dat afară din facultăţi
pentru că noi nu ne-am făcut chip cioplit
decît atunci cînd am avut marmură

*

prinţeso        zîno
să-ţi crească aripi cu care
să răscumpărăm o ţară
şi să ne fereşti de sentimente ca de suferinţe
că noi aşa am păţit-o

prefer o boală vindecată şi nevîndută
o tolbă cu poveşti de iarnă
în aer se risipeşte fumul caloric
în aer văd metale        gheene        gunoi
zîno                prinţeso
să cazi peste noi
ca fulgii ce-şi fac de cap
după o seară dionisiacă

*

doar fulgii            aceeaşi             uneori seara
mă duc înapoi şi mă lasă
la marginea rîului îngheţat

îmi voi aminti de ofelia
de iubire şi de legende vikinge
navigînd            stele            sus
voi fi liber         cînd voi auzi
cît de singur sînt lîngă mine
şi voi auzi pocnind unul cîte unul inelele pomilor

e timpul florilor reci şi-a iubirilor lejere
a goanei tîrzii spre casă
a concediilor fardate cu manele ofensive
vom colecta otravă
pentru medicamente sau pentru noi

doar fulgii            uneori seara
îşi mai fac de cap

*

cît vor avea orizontul
ochii vor străbate distanţele
iată drumuri brazi case amintiri
oameni astre curtezane amintiri
roua dimineţilor bruma rîul chicotind sub poduri
genunchiul dealului aplecat spre sat
păsările cu oase goale zborul amintirile
fluxul marea zilnică vîrstele amintirile
paharul cu picături patul de seară uleiurile de corp
mîna de zi cu zi a furculiţei tortul amintirea
gara discul cu janis joplin
editurile particulare editurile particulare

uneori seara        doar amintirile        sticloase

 

autor Silvian Floarea

Cu firul sorții…

Cu firul sorții…

 

Cos  pe brâul Ilenei Cosânzene,

Floarea gerului de foc

Și-ale gândului adânci însemne,

Căci n-a rămas în inimă un loc,

Nesărutat, nemângâiat  deloc…

La Făt-Frumos aprind apusul,

Nemărginit în tremurul iubirii,

Cel Nenumit trecând peste arcușul

Svâcnirilor de sân a firii și-a privirii…

Doar ÎNTREGUL  prin cosițele flămânde,

Scutură prin veșnicii clipele sure,

Dând de-a dura măr de aur,

Până-n ochiul de Balaur

Nemușcat, nedezlegat,

Nerostit în pasul sorții

Împletit în cojocul mândrei Dochii…

Dau să scutur un cojoc,

Unde fost-a nenoroc,

Să rămână brâu de foc-

Și-am pus flori de busuioc

Descântate prin cosițele bălai,

Bob de mir în ochiul scai,

-Hai, haide hai tu lerui lai,

Vino dragostea să-mi dai,

De n-ai fi, TU chiar universul,

N-ar fi gândul și nici versul…

Cos,  descos ițele sorții,

Rătăcind pasul vieții și al morții,

Descâlcind linui lin un ochi al porții,

Căci iubirea-i dată-n porții

Unei lumi și altei lumi în miezul nopții…

autor Ardeleanu Miora

Amintiri de iarnă

 

Pe plai de baladă, cu sate bătrâne,

Bunicii uitați își așteaptă nepoții,

Sperând că-ntr-o zi s-or strânge cu toții,

Prin timpuri tot grele, ce zile-or rămâne…

Cum poate o lacrimă moartea s-amâne

Când viscole dau târcoale ca hoții

Și geruri dușmane-și aruncă baloții

De gheață și țurțuri și-omături stăpâne?

Prin frig și prin beznă foamea se-ntinde,

Din case-ngropate vezi neagră zăpada…

Și curtea, livada, troianul le prinde

Căci munte-i omătul, uitată-i balada

Prin sate-cavouri ce dorm scufundate

Sub dune de crivăț. Ferestre-astupate

Își cheamă lumina și gerul tot pișcă;

Pe geamul de gheață o palmă mai mișcă…

autor Andrei Radu 

5 poezii cu ocazia împlinirii a 55 de ani de la moartea lui Constantin Brâncuși (n. 19 februarie 1876, Hobița, Gorj — d. 16 martie 1957, Paris).

Sculptorul

 

Brâncuşi îşi ciopleşte gândul
peste inima pietrei
în forme de sărut

poarta se deschide
îndrăgostiţii trec
sculptorul moare

se aşază masa tăcerii
pe scaune doar doisprezece
cei care l-au iubit
Jiul doar murmură

spiritul său se înalţă
prin coloana fără sfârşit

apoi familia împuţinată
aşezată pe şase scaune
la masa de parastas
varsă lacrimi în tăcere

 

Coloana fără sfârşit

 

Oul e infinitul care se multiplică
şi rămâne la forma perfectă,
păsările sunt doar ideea
care iese din inima lui vie,
cu lecţia de zbor în aripi.

Tăcerea rămâne un gest
de împărtăşire a gândurilor,
care nu stă la masă,
aleargă să prindă un scaun de timp,
să-şi mărturisească taina-n sărut,
înflorind stâlpii porţii.
O bucurie dăltuită-n durere
şi apoi rugăciunea
spusă de cuminţenia pământului,
înainte de a se ridica la cer
domnişoarei Pogany.

Pe urmele recunoştiinţei,
Dumnezeu înduioşat şi-a cioplit
piatra cerului său
în care urcă coloana fără sfârşit.

 

Oul

 

Oul îmi absoarbe micul infinit,
se divide întruna
şi capătă forma perfectă.
Păsările sunt ideea
care ţâşneşte din inima lui
cu lecţia de zbor în aripi.

Tăcerea e doar un gest
de împărtăşanie a gândului;
nu stă la masă –
Aleargă pe alee să prindă scaunul timpului,
memorează forma sărutului
cu o bucurie născută din durere.
Lasă rugăciunea – sufletul pietrei –
în ochi, la cuminţenia pământului,
înainte de a se ridica păsările la cer
pe urmele recunoştiinţei.

Dumnezeu şi-a cioplit cu dalta
marmora cerului nepieritor,
lacrima şi-o sloboade prin ploi,
peste meseni, în curtea casei,
unde i se păstrează în taină un loc.

 

Oul de lumină

aş sparge cu un sunet secunda până când s-ar opri timpul l-aş închide într-o sferă ca pe un ou de luminădar m-am trezit cu o pasăre din aripile întinse mi-a spus pune oul la clocit în ovalul plin al lunii clipele se vor opri-n secunde ca o noapte în prima zi de întuneric şi totuşi timpul trebuie pornit într-un ceas dintre viaţă şi moarte în care curg clipele niciodată nu vor umple marea cum mişcarea nu va opri sunetul

 

Rămâne doar zborul

 

Noaptea-şi omoară întunericul
cu o lamă de cuţit,
pieptul pământului absoarbe
rădăcini din anotimpuri.

Inima închide nesomnul ceasului
în aşternuturile pieptului.
Călare pe caii vântului de nord
ochii mei se sting de aşteptare
şi îşi sapă lumina prin minereu.

Pietrele statui gânditoare
deschid drumul eternităţii,
lăcrimează în clipele de răgaz
în piaţetele oraşelor
durerea lui Brâncuşi.

Se deschide cerul
sub aripile păsărilor,
ne mai rămâne doar zborul
ori mutarea în noi înşine
urcuş prin romburi la infinit.

 

 

autor Llelu Nicolae Vălăreanu( Sârbu)

Uneori ne prinde bine absurdul

Uneori ne prinde bine absurdul

 

Tabela de personaje:

 

Atena Dinde – absolventă a facultăţilor de drept, de ştiinţe politice, de geografie, de medicină, de arhitectură  şi altele.

 

Malvina Dinde – fiica celei pomenite mai sus.

 

Dorel Sage – doctor decan al facultăţii de film şi teatru.

 

Dilematix von Dilema – renumit scenarist, regizor şi actor, cunoscut mai ales pentru comediile sale; de asemenea, profesor la Facultatea de Teatru şi Film.

 

 

Partea I

 

Facultatea de Teatru şi Film într-o ţară de oriunde, în zilele noastre. Biroul decanului.Candelabre, lemn de mahon, cărţi scumpe, cumpărate din anticariate celebre şi celelalte. Pe birou este aşezată o plăcuţă inscripţionată cu: ”Doctor Decan Dorel Sage”. La birou  stă aşezat  decanul, iar mama  unei potenţiale studente, Atena Dinde, stă aşezată picior peste picior, pe un taburet în faţa acestuia.

 

Sage: (aranjându-şi monoclul) Spuneţi că a avut rezultate uimitoare, fiica dumneavoastră?

Dinde: Cum să nu! Şi-a avut şi cea mai perfectă medie! Zece,  dom-le, zece!

Sage: Cum aşa?

Atena:Vezi dumneata, e o fată conştiincioasă.

Sage: De ce n-a venit astăzi cu dumneavoastră?

Atena: A păţit un accident atât de grav, nici n-aţi vrea să ştiţi!

Sage (ducându-şi mâinile la gură): Vai,  nespus de rău îmi pare! Trebuie să fiţi îndurerată. Cum se simte  micuţa?

Atena: Luptă, puiuţul mamei!

Sage: Dragă doamnă Dinde, nu vă descurajaţi! Vă pot spune de pe acum că se va face bine. (vădit interesat) Ce a păţit?

Atena: Nici nu vreţi să ştiţi.

Sage: Dar povestiţi-mi.

(ciocănit puternic în uşă)

Sage: Intră!

Dilematix (zâmbitor): Bună ziua, domnule doctor decan.

Dilematix (adresându-se Atenei): Bună ziua, doamnă. Dilematix von Dilema, întântat de cunoştinţă. Dumneavoastră sunteţi  …

Atena (roşind): Atena Dinde, încântată de asemenea!

Dilematix: Mă scuzaţi  că vă întrerup, dar trebuie să port o discuţie (accentuând) urgentă cu domnul doctor decan.

Sage: Ne scuzaţi.

 

(Cei doi se depărtează de Atena şi se întorc cu spatele la public)

Dilematix (şoptit): Vă stă bine cravata asta, e cumva nouă?

Sage: Iar nu mai ai bani?

Dilematix:  Ştiţi şi dumneavoastră ce  scumpă e viaţa zilele astea. O mărire de salariu mi-ar prinde bine.

Sage: O vezi pe doamna de acolo?

Dilematix:  O văd  cum mă vedeţi.

Sage: Are o fiică, care-i tare talentată. Şi săraca-i bolnavă. N-ai vrea să-i dai tu lecţii în particular?

Dilematix:  Şi ce boală spuneaţi că are?

Sage: Sărmana mamă,  nici nu mai are putere să-mi  spună.

 

(Dilematix şi Sage se apropie de Atena)

 

Sage (mândru): Doamnă Dinde, acesta este viitorul profesor de teatru al inteligentei dumneavoastră fiice. Îi va da lecţii în particular, până se va însănătoşi.

Atena: Vai, domnule decan, vă mulţumesc. Am să-l plătesc eu însămi pe domnul.

Dilematix: Putem  începe lecţiile chiar de mâine.

 

Partea a II-a

(Locuinţa familiei Dinde. Camera de studiu. Dilematix o aşteaptă pe domnişoara Malvina Dinde. Intră Malvina)

Malvina: Bună dimineaţa, domnule profesor.

Dilematix (ridicându-se în picioare): Bună dimineaţa domnişoară, sunt Dilematix von Dilema, după cum ştiţi.

Malvina: Ştiu, domnule profesor.

Dilematix (aşezându-se pe fotoliul indicat): Hai să ne cunoaştem întâi. Puteţi să-mi spuneţi care sunt actorii dumneavoastră preferaţi?

Malvina:  Desigur, domnule profesor. James Bond, domnule profesor.

Dilematix:  Staţi puţin, aţi înţeles greşit. V-am întrebat care e actorul  preferat.

Malvina: Da, domnule profesor.V-am răspuns, domnule profesor.

Dilematix: Nu, staţi puţin, poate nu m-aţi înţeles. Care e actorul preferat?

Malvina: Am înţeles, domnule profesor.

Dilematix (încercând să-şi ascundă nervozitatea): Atunci răspundeţi la întrebarea mea.

Malvina: Actorul meu preferat este James Bond, domnule profesor.

Dilematix: Sărmana, trebuie să fie de la boală. Uite care-i diferenţa:  James Bond e personajul şi Pierce Brosnan ori Sean Connery sunt actorii. Aţi înţeles?

Malvina: Am înţeles, domnule profesor.

Dilematix: Ce fel de teatru vreţi să jucaţi, domnişoară?

Malvina: Aş juca într-o dramă, domnule profesor.

Dilematix: Complicat lucru, domnişoară. În ce dramă v-aţi vedea jucând?

Malvina:  Mi-ar plăcea să joc în Mr. Bean, domnule profesor.

Dilematix (de data aceasta vădit enervat): Domnişoară, nu ne înţelegem. Dumneata spui că vrei să joci într-o dramă şi  drama asta-i Mr. Bean?!

Malvina: Nu vă enervaţi, domnule profesor.

Dilematix: Atâta sunteţi de bolnavă, că nici nu mai deosebiti comedia de dramă, domnişoară. Ce accident vi s-a întâmplat?

Malvina (oftând): E o poveste lungă, domnule profesor … M-a muşcat un ţânţar, domnule profesor,  asta s-a întâmplat, domnule profesor!

Dilematix: Un  ţânţar ?!

Malvina: Da domnule profesor, un ţânţar, domnule profesor.

Dilematix:  Şi era un ţânţar care purta vreo boală?

Malvina: Nu, domnule profesor.

Dilematix: Un ţânţar?! Un ţânţar?!

Malvina: Da, un  ţânţar …, domnule profesor.

Dilematix (către sine): Greu e să fii profesor, cu toţi părinţii, cu toţi elevii şi cu toţi ţânţarii lor…!

 

(Dilematix părăseşte camera. Cade cortina.)

autor  Agatha Cristiana Georgescu (14 ani)

           clasa a VIII a  B, Liceul Miguel de Cervantes

I. Visuri

I. Visuri

(Povestea lui Ira Miles)

 

Conducătorii sunt prin definiţie orbi, de la şefii de brutărie până la împăraţi. Orbirea se poate să se fi produs la naştere, dar de cele mai multe ori vine odată cu îndatorirea  de a conduce. Aceasta e o orbire parţială: conducătorului îi este îngăduit să-şi vadă reflecţia în oglindă dar nu şi în ochii altor oameni. Unii conducători au parte de o uşoară miopie care-i împiedică să vadă clar. Alţii văd perfect.Aceştia din urmă însă nu sunt preferaţi de nimeni.

Ira Miles e unul din acei conducători ( e mult spus) care sunt peste măsură de orbi şi cărora le place să categorisească oamenii cât mai repede cu putinţă, să-i lase într-un dosar într-un colţ al minţii  şi să nu-i scoată de acolo.

E un bărbat înalt, puternic, dar cumva subire şi ascuţit. Muchiile maxilarelor i se întâlnesc în vârful bărbiei care se reflectă în ochii de plumb şi-n sprâncenele groase. Pielea întinsă pe obrazul aspru parcă s-a strâns în buzele mari, cărnoase – de adolescent – care n-au ce căuta pe chipul ascuns în părul de cărbune ce scapără în lumina soarelui.

Ira ar fi vrut să fie soldat, dar lucrează la Primărie pentru că şi-a pierdut piciorul drept (ciudat lucru această sintagmă – de pierdut nu l-a pierdut, ci i-a fost amputat) din cauza unui accident. Odată cu piciorul şi-a pierdut o parte din suflet care era şi-aşa ciuntit.

Când zâmbeşte i se văd  dinţii de câine – zâmbeşte doar pentru el. Atunci nu e doar orb e şi surd.

Nu e primar, dar e şef peste încăperea lui, cu pereţi albi şi cu un birou mare cu multe sertare. E şef şi peste anticamera unde răspunde la telefon secretara urîţică  şi mioapă.

Cum pe lumea asta  sunt oameni cu minţi largi care ard mai aprig decât soarele, sunt şi oameni ca Ira Miles – cu minţi înguste de le poţi măsura cu echerul şi care fac doar mânia şi vorbele să se aprindă.

Pe uşa lui Miles  scrie pe o plăcuţă aurie  „Manager al Secţiei de relaţii publice”. În fiecare zi trec prin faţa lui („trec” căci  pentru el sunt doar rapoarte împărţite pe categorii)  zeci de suflete cu tristeţile şi bucuriile lor.

Uneori, secretara îi mai dă lui Ira să citească şi câte o  plângere ori o scrisoare. Ira se îmbufnează şi i le aruncă secretarei pe birou.

Când nu are chef să asculte ce spun toţi oamenii ăia, se gândeşte cum ar fi  să aibă şi el  o secretară cum au toţi şefii: blondă, mignionă, atrăgătoare. La drept vorbind, niciodată nu are chef, dar uneori vrea să simtă că-şi primeşte salariul nu doar pentru cravata care-i vine bine.

Azi ar vrea să fie şi el în centrul oraşului, să protesteze împreună cu alte sute de oameni. El însă, vrea să  protesteze împotriva celor care l-au angajat, să pornească o revolutie şi să ajungă  el şef la Primărie. Ar vrea doar …

Se mulţumeşte să urce în maşina nu prea scumpă, dar nici  prea ieftină şi să se îndrepte spre casă, să bea un ceai cald şi să se culce.

Până  la urmă şi Ira Miles are visul lui …

 

 

autor Agatha Cristiana Georgescu  (14 ani)

clasa a VIII a  B, Liceul Miguel de Cervantes

II. Fir de iarbă

II. Fir de iarbă

(Povestea  lui Andrei)

 

 

Noroiul plescăie. A nins cu bulgări mari de sare grunjoasă. Străzile sunt singurele care mai au  o culoare  – atunci când te uiţi pe cer nu ştii unde începe şi unde se termină pământul (nu c-ai  fi ştiut vreodată).

E greu de spus daca-i iarnă ori te afli într-un oraş unde acoperişurile caselor sunt vopsite în alb curat. Liniştea o simţi  – e un cântec de ecouri şi aparţine fiecăruie dintre noi. Adesea ecourile sunt dorinte. Ale mele, cel puţin aşa  sunt.

Dar această poveste nu-i despre mine,  nici despre iarna bucureşteană, ci despre un copil pierdut în furtuna de gânduri amestecate cu viscolul, la „Universitate”.

Andrei e un puşti de vreo cinşpe ani, despre care aş spune, dacă ar fi cazul să-l categorisesc, că e un  şobolan – mi-am ales cu grijă cuvintele, „şobolan” nu „şoarece” de bibliotecă. Dar nu e cazul, deşi toti preferăm categorisirile şi stereotipurile   în schimbul observării atente care ne-ar putea conduce spre o personalitate ambiguă.

E scund, cu pielea cenuşie şi părul negru destul de cuminte pieptănat. Are ochelari rotunzi cu dioptrii mici, semn că vederea i-a fost slăbită de cititul la lumina lămpii. Are ochi mari în care  râuri de iarbă se rotesc  în jurul pupilei.

E un  copil „bun la toate”,  liniştit, care n-a făcut nici rău, dar nici vreun mare bine cuiva.

Merge cu paşi apăsaţi, dar cumva calculaţi. Are pancarta lui, pe care a scris cum că guvernul i-a dat peste cap şcoala şi i-a transformat-o într-un circ în care nimeni nu-şi mai vede capul de „dispoziile de la Minister”. Am spus „circ” ?  Mă scuzaţi, voiam să spun „bâlci”.

Ca  alte sute de naivi crede că România e ţara unde protestele unui puşti de care nimeni nu a auzit, sunt ascultate. Crede în asta, aşa cum fiecare dintre noi crede în ceva  la  un  moment dat, aşa  cum şi ateii au crezut cândva în Dumnezeu.

Crede că se poate face primăvară, nu cu o floare, ci cu un fir de iarbă uscăţiv.  Iarba creşte  arsă deja de soare şi pomii înfloresc deja în sufletele naivilor, dar parcă tot iarnă e, parcă norii albi încărcaţi de gheaţă tot nu pleacă.

Noroiul plescăie. A nins  cu bulgări mari de sare grunjoasă.

 

autor Agatha Cristiana Georgescu ( 14 ani )

clasa a VIII a  B, Liceul Miguel de Cervantes