Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Numele

Posted in Proză by Hopernicus on 08/04/2012

Numele

 

Domnule Primar, subsemnatul Martin Cordelius Văcaru, solicit respectuos schimbarea numelui din următorul motiv…

Marty ridică ochii de pe foaie și începu să roadă gânditor capătul pixului. ”Mata pune pe hârtie ideile”, spusese Nelu, ”că fac eu cererea. Nu trebuie să fie prea lungă, că n-o s-o citească nimeni.” Mda, dar de unde să înceapă, nu-i deloc ușor să faci pe altcineva să înțeleagă. Și e greu să vorbești despre tine când toată viața ai încercat să treci neobservat.

S-o ia totuși cu începutul. M-am născut în Focșani pe 12 martie 1938. Asta e ceva ce trebuie spus. Poate despre părinți nu e cazul, mama fusese îngrijitoare la liceul din oraș, dar mai făcea și pe plasatoarea la spectacolele de teatru organizate de trupa de elevi. De-acolo i se trăgea lui Marty al doilea nume, grozav ce-i plăcuse ei o piesă care se jucase înainte să se mărite, îi spusese și lui taică-său că dacă iese fată s-o boteze Maria Cordelia, să aibă două nume ca oamenii fini, Maria după bunica ei, Cordelia după fata din piesă. Toată lumea-i zisese c-o să aibă fată fiindcă îi era mereu greață și avea burta mare și lată, nici nu se gândiseră la nume de băiat și când se născuse el, taică-său întâi se îmbătase de bucurie, era primul copil, apoi se zăpăcise, așa că la primărie îl declarase Marin Cordelius, în fond nevastă-sa merita să-i fie respectată dorința. Funcționarul de acolo a făcut însă o greșeală și a ieșit Martin în loc de Marin. Când și-au dat seama era deja târziu, și de altfel le-a plăcut și au început să-l alinte Tinu.

Primii ani de școală i-am făcut în Focșani, apoi m-am mutat cu familia în Brașov. Mă rog, pe vremea aia nu se numea Brașov, tocmai se schimbase în Orașul Stalin și de-abia prin anii ’60 s-a revenit la vechiul nume. Dar atunci, în anii de școală de la Focșani, au început problemele, sau poate mai bine ar fi să spună chinurile, legate de nume. Înainte, când bătea mingea cu băieții de pe stradă, toți îl știau de Tinu și-atât, dar după prima strigare a catalogului au început să curgă poreclele. „Cordeluță” părea cea mai inofensivă, doar părea, fiindcă nu venea singură, ci cu lasouri care atârnau din cele mai neașteptate locuri și i se strângeau în jurul umerilor, cu șnururi și cordoane nevăzute care apăreau ca din senin în drumul lui, încât avea mereu genunchii rupți de atâtea căzături. Unii îi spuneau „Martinică” sau „Mor-Mor” și mimau povestea cu ursul păcălit de vulpe. Alții „Cur-de-laș” și se întreceau în gesturi obscene. Degeaba încercase să rezolve treaba cu vorba bună, râdeau mai tare de el, iar dacă sărea la bătaie se alegea cu ochi vineți sau buze sparte. Treptat se transformase într‑un băiat tăcut și sperios, care se ferea de colegi și ura școala. Părinții păreau să nu observe, duși de tăvălugul vieții grele de după război. Mama nu mai lucra, stătea acasă cu cei trei frați mai mici, toți cu nume obișnuite, Ana, George și Valeria, iar tata, rămas fără serviciu după ce comuniștii îi închiseseră micuțul atelier de croitorie, căuta fără succes un loc de muncă. Așa că atunci când toată familia s-a mutat la Brașov, unde se angajau muncitori la fabrica de tractoare, Marty a fost cel mai fericit. I-a convins pe părinți să-l înscrie la școală ca Martin Văcaru și a pornit pe drumul de brașovean cu numele de Marty. Anii au trecut și la terminarea școlii Cordelius rămăsese în urmă ca un vis urât, iar Marty se pregătea de viață cu energia unui motan tânăr și gata de isprăvi. Dar scurtă i-a fost bucuria. Abia în armată a simțit cu adevărat ce înseamnă un nume prost ales. Toți soldații din cazarmă se temeau de sergentul Corneliu Topor, un ins abrutizat care n-avea nici opt clase, dar știa mai bine ca oricine să pedepsească și să umilească. Sergentul considerase o jignire personală cel de-al doilea nume al lui Marty – aici chiar nu mai avusese cum să-l ascundă – așa că lungile zile de instrucție se lungeau și mai mult în ordine urlate „Soldat Văcaru Cordelius, târâș! Pas de defilare! Târâș! Târâș!” Cele mai mizerabile corvezi erau ale lui pe vecie, iar nopțile, ca un făcut, el se nimerea cel mai des planton doi. Mulți ani după ce se eliberase încă se mai trezea nădușit, cu strigătele sergentului în urechi și cu cearceaful făcut sul de mișcările agitate prin nămolul viselor.

Oftă. Trecuse atâta timp de atunci, că se gândea aproape cu duioșie la zilele acelea de tinerețe și vigoare, în care aștepta cu speranță alte zile mai bune. Scoase din buzunar pachetul de Marlboro primit de la Nelu și-și aprinse o țigară. Nu mai fuma decât rar, dar acum i se  deșteptaseră vechi tristeți care cereau alinarea unei țigări. Deși astea de-acum nu se compară cu un Carpați fără filtru de pe vremuri. Fumă țigara pe-ndelete, apoi mai scrise un rând. Am lucrat patruzeci de ani ca poștaș. Da… o viață de om. Și când te gândești că începutul îl făcuse cu stângul, fusese cât pe ce să rateze angajarea, erau mai mulți candidați și la înscriere s-a constatat că pe diploma lui lipsea numele Cordelius. A corectat situația după multă alergătură, și de atunci a pornit lungul șir de încurcături provocate de numele lui. Nu exista act pe care să nu fie o greșeală. Ba îi uitau unul din nume, ba greșeau altul, era trecut când Marin, când Cornelius sau Cornel. Își petrecea ore întregi stând la coadă pe la diverse birouri și făcând cereri de înlocuire a documentelor greșite. Livretul militar, buletinul de identitate, carnete de economii. Până și în cartea de telefon numele lui era trecut greșit.

Da… lucrul la poștă… patruzeci de ani în care a umblat zeci de kilometri zilnic, cu geanta grea pe umăr, patruzeci de ani în care a cunoscut mii și mii de oameni, a intrat în casele lor, le-a lăsat scrisori sau telegrame, i-a văzut veseli sau triști, îndrăgostiți sau disperați, ani în care le-a dus pensia, și el chiar nu aștepta bacșis ca alții, dacă îi lăsau un leu sau doi era bine, dar el nu cerea. Nu exista om în perimetrul dintre Piața de Miercuri și Ceasu’ Rău căruia să nu-i știe numele întreg, cu inițiala tatălui și poreclă. Iar cu familiile care așteptau copii intra mereu în vorbă, să-i întrebe ce nume vor să pună copilului, le dădea sugestii, ba chiar nășise, împreună cu soția, jumătate de duzină de copii. Cărora însă nu le dăduse nici unul din numele lui. Ba pe mulți din copiii cartierului îi salvase de nume caraghioase. Pentru oamenii din zonă era nea Marty, poștașul. Pentru câinii din cartier era omul cu geanta mare și grea, care trecea zilnic, îi mângâia și le spunea pe nume. Privită retrospectiv, viața lui de adult se scursese lin, fără probleme majore. Se căsătorise cu Mioara, fata de care se îndrăgostise la 20 de ani și aveau împreună doi băieți cărora le dăduse nume cât se poate de banale: Mihai și Gabriel. Nu tânjise după avansare la poștă și nu avansase. Iar în perioada din ce în ce mai grea dinainte de revoluția din 1989, când rafturile în alimentare erau goale, ei totuși se descurcau, Mioara lucra ca bucătăreasă la o cantină și de acolo mai aducea una-alta.

M-am pensionat in septembrie 2000. Cât de repede trecuseră cei patruzeci de ani, lucrați sub două regimuri care pentru el se scurseseră cam la fel… E adevărat că băiatul cel mare, cel mai studios dintre ei, avusese probleme la liceu, prin ’84 sau ’85, când se apucase să explice la ora de istorie proveniența numelui Ceaușescu. Nici acum nu înțelegea Marty ce-l apucase, de unde interesul pentru originea numelui, și nu înțelegea nici de unde se informase că ceaușul era șeful unei cete de slujitori, o funcție de curte, dar totuși de rang inferior. Profesorul de istorie privise toată chestia ca pe ceva tendențios și în nici jumătate de oră băiatul fusese chemat pentru explicații în biroul directorului. Apoi la secretarul de partid. Iar obrăznicia și teribilismul lui de adolescent pusese capac, puțin a lipsit ca să fie trimis la școala de corecție. Părinții au aflat abia după ce fusese exmatriculat fără drept de apel, când li s-a reproșat că n‑au știut să-l educe în spiritul respectului pentru valorile comuniste și al dragostei față de cel mai iubit fiu al țării. Și fiindcă băiatul trecuse de 16 ani, a trebuit să se angajeze și s-a dus muncitor necalificat la Hidromecanica. Nu i-a plăcut, s-a înhăitat cu niște golani, lipsea de la serviciu și a scăpat ca prin minune să fie arestat pentru vagabondaj. Apoi s-a dus în armată, de unde s-a întors potolit, fără păreri și fără dorința de a se afirma în vreun fel. Dar mare noroc c-a terminat armata exact înainte de revoluție. După ’90 a plecat din țară și acum lucra în construcții în Spania. Băiatul cel mic nu fusese deloc studios, în schimb îi plăcuse sportul și acum era antrenor de judo și câștiga binișor. Una peste alta viața lor era mulțumitoare. Iar Marty nu mai era de mult deranjat de nume, se obișnuise cu neplăcerile și chiar râdea de ele. Adevărat că atunci când a ieșit decizia de pensionare pe numele greșit și a trebuit să aștepte câteva luni pentru soluționare a râs cam mânzește, dar lucrurile s-au rezolvat în final. Colegii de la poștă l-au sărbătorit frumos și i-au făcut cadou operele complete ale lui Shakespeare. Marty nu fusese aplecat spre lectură, totuși pentru Shakespeare simțise un mare respect, așa că citise câteva piese, iar pe unele avusese noroc să le vadă jucate pe scena teatrului din Brașov. Pe Regele Lear îl ocolise însă mereu, de teamă că numele care-i adusese atâtea necazuri o să înceapă să-i placă. Abia după ce s-a pensionat a citit piesa, apoi a recitit-o, iar finalul l-a pus pe gânduri, încât i-a spus Mioarei: ”Noroc că noi am avut băieți, ar fi fost vai de capul nostru dacă aveam doar două fete…” Mai citea din când în când din carte, cădea pe gânduri și lăcrima la amintirea colegilor și a vremurilor când bătea străzile cartierului cu geanta grea pe umăr și intra în casele oamenilor cu scrisori și telegrame, cu pensia sau alocația pentru copii. O perioadă după ce se pensionase mai bătuse aceleași străzi, fără geantă și fără rost, iar oamenii se uitau la el și-l întrebau: ”Ce-i cu mata, nea Marty, n-ai stare de te plimbi tot pe‑aici?” Unii îl mai invitau în casă așa, de dragul vremurilor trecute, și-l cinsteau cu un păhărel. Dar după un timp nu s-a mai dus, pe străzile mult umblate înainte începuseră să se mute alți oameni, care nu-l cunoșteau și care se uitau suspicioși la bătrânul cu priviri melancolice. Iar în ultima perioadă chiar se bucura c-a ieșit la pensie înainte ca munca de poștaș să se ducă pe apa sâmbetei. Acum, cu toate invențiile astea noi, nimeni nu mai trimite scrisori, iar poștașul aduce doar facturi și notificări pentru amenzi. Unii nici pensia n-o mai primesc prin poștă, ci o ridică de la bancă sau de pe card. Și Marty se gândea că poștașul a devenit un funcționar oarecare, pe care nimeni nu-l mai bagă în seamă, care nu mai e așteptat cu nerăbdare să aducă scrisori de dragoste sau temut pentru veștile proaste.

Soția mea a decedat în mai 2010. Da… fusese grea perioada dinainte, cu boala Mioarei, alergătura pe la doctori și cheltuielile cu medicamentele. Noroc cu farmacistul din colț, un băiat tânăr care-l simpatiza grozav și-i mai păstra medicamente ieftine. Îl cunoscuse cu câțiva ani în urmă, când se dusese cu o rețetă compensată. Și când a scos buletinul ca să completeze datele de identitate și apoi l-a întins împreună cu rețeta – farmacistul cel bătrân îl cunoștea de mult și nu i-l mai cerea – atunci băiatul cel nou s-a uitat la el, s-a mai uitat o dată la numele de pe buletin și i-a zis: ”Numele unui om este o lovitură năucitoare din care nu-și revine niciodată.” Marty a rămas cu gura căscată, iar băiatul a continuat: ”Marshall McLuhan. El a zis-o. Un tip tare deștept.” Și i‑a făcut cu ochiul, în timp ce-i pregătea punga cu medicamente. Marty l-a rugat să-i scrie cuvintele pe o hârtie, pe care și acum o ținea în portofel, iar din când în când o scotea și o mai citea, minunându-se cum un străin, mort deja, aflase asta tot de la băiat, deci cum un om străin a putut să-i descrie întreaga viață în câteva cuvinte. ”Poate fiindcă și el are un nume la fel de complicat”, se gândea.

Deci murise Mioara… Grea singurătatea după atâția ani împreună, dar noroc cu băieții și mai ales noroc cu nepoții care-i ocupau timpul. I-a făcut Mioarei o cruce frumoasă la cimitir și după obiceiul locului pusese să se scrie și numele lui pe cruce, dar fără anul morții. Doar că cioplitorul greșise numele lui. Nici măcar nu se enervase, era ceva natural și până la urmă se putuse remedia. Se obișnuise atât de tare ca lumea să-i greșească numele, încât întâmplarea aceea nefericită l-a luat complet pe nepregătite. Când a făcut parastasul de un an de la moartea Mioarei, preotul cel nou, cu ochii la crucea frumos inscripționată, a zis: „Și odihnește-l pe robul lui Dumnezeu Martin Cordelius în loc cu verdeață…” Toată lumea a înlemnit. Iar Marty se uita nedumerit la preot, incapabil să-l oprească. Noroc cu Nelu, care i-a zis repede: ”Nu el e mortul, ci soția.” „Semn rău”, zicea lumea. Când s‑a întors acasă în seara aceea simțea o ușoară amețeală și era sigur că din treaba asta o să i se tragă moartea. Și atunci i-a venit ideea cu schimbarea numelui. În fond cu un nume ca al lui ar fi putut s-o facă de mult. Dacă ai un motiv întemeiat ți se aprobă. Și așa o să alunge ghinionul sau piaza rea.

Oftă uitându-se la hârtia din fața lui, o făcu mototol și o aruncă la gunoi, nu folosea la nimic. Să se întâlnească cu Nelu, ce băiat bun fusese de la început, muncitor, dar ambițios, făcuse dreptul și acum era șeful oficiului poștal. Dar nu i se urcase șefia la cap. ”Haide, nea Marty, ne întâlnim la Ceasu’ Rău în intersecție și mergem la restaurantul ăla unde-ți plac matale coastele de berbecuț. Și facem acolo cererea.”

Abia pe drum își dădu seama că nu se gândise la cel mai important lucru. Noul nume. Ce să aleagă? Nu Marin și nici Cornel, era sătul de cât se străduise să le corecteze pe actele lui. Încetini un pic pasul în timp ce trecea pe lângă casele în care nu mai intrase de peste zece ani. Se uită la o tânără necunoscută care plimba un bebeluș în cărucior. Oare cum l-o chema? Un câine necunoscut îl mirosi și apoi traversă strada pe la trecerea de pietoni. Ce nume să aleagă? Ajunse în fața restaurantului odată cu Nelu, care cobora grăbit din mașină.

Deodată găsi răspunsul și un zâmbet fericit îi lumină chipul.

– M-am gândit ce nume vreau. Unul complicat, să nu-l nimerească nimeni. Marshall Văcaru. Cu es haș și doi de l.

 

 

( martie 2012)

 

autor Anca Vieru

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Numele

%d blogeri au apreciat asta: