Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Bătrâna cu botuța (1 și 2)

Posted in Proză by Hopernicus on 22/10/2012

Păşea cu botuţa ei, anevoie, de parcă ar fi tras toate durerile lumii după ea. „Este bugăt până la inima satului” îşi zicea, „doară doară s-o-ndura oarecine de mine să mă ia” , nădăjduia bătrânica.Gâfăia sub năframa neagră. Peste treizeci Celsius si racorirea mult aşteptată, o ploaie or fie ce-ofi, nu mai venea. E prea anevoie aşa. Trăgea nădejde c-o mai apuca-o pe doctoriţa la dispensar. O doare, nici nu mai stie câte o mai dor, se simte slăbită. Picioarele şi le ridica greu de la pământ. Oh, da, se aude ceva. S-a întors anevoie, cineva din dincolo de marginea satului venea cu un Logan. „Doamne, opreşte-l să mă ia, Te rog, Doamne, opreşte-l!” S-a tras la marginea drumului prunduit şi şi-a ridicat mâna cu nădejde… „Doamne, îndure-se de cei optzeci si noua de ani ai mei, că mult m-au trudit toţi anii aiştea.” Loganul venea ameninţător apoi a trecut de  bătrânica şi botuţa ei, învăluind-o intr-un nor gros de praf… „Să nu te prindă, anii mei, domnule, să nu-ţi facă şi ţie altul la fel!”. Printre prunii lui Sive Ioanii se intrevedea crucea bisericii. Acolo trebuia să ajungă. „Oh, ce slăbii! De ce mă mai ţii, Doamne? Că bine mi-ar fi fost lângă Neculae al meu!”  Paşii ei se infiripau din ce  în ce mai înceţi, trăgănaţi ca o doină de demult, din fecioria ei. Aceeaşi jale, atemporală, contopita mereu cu plaiul Sălajului, contopită mereu cu paşii slabi ai cuiva, cu ţinta ajungerii mereu mai departe. Dar acum, acum era mult mai greu cum tot mai rari sunt vecinii ei, cum pruncii o cauta doar asa, sa-şi aline cugetul ca şi-au făcut datoria. Şapte, şapte a crescut, şi şi-a tras mâna mereu de la blid ca pruncii sa se sature. Cu Neculae era mai usor. I se punea mereu înainte un blid cu zamă înainte, după ce descărca carul cu lemne, or huluji, o ce-o fi, la poarta cuiva. Cam atât lua Neculae de la cei ca el, tot atât de sărmani. Îşi mai agonisea ceva zile munca pe la colectiv, niciodată destul de-a mânca pe săturatelea dar nici atât de puţin să nu aibe ce mânca. Vara era mai usor, putea potolii usor cele sapte guri cu câte o zama de şelată or urzici, or zamă de păsulă verde. O ceapă şi un pic de slană se mai putea găsii la inceput de vară apoi dacă Domnu făcea ca găinuţele ei să-i mai dea un ouţ sau doă sau mai multe, se mai ducea pe la coperativă şi putea lua cu ele ceva ulei de gătit sau petrol de lampă.

Da, iar se aude că vine ceva, un Logan din nou. Nu s-a oprit, a trecut repede învăluid-o într-un alt nor gros de praf şi parcă auzise bătrânica ceva odată cu zgomotul motorului şi al roţilor pe prundiş: „Babo, te caută moartea p-acasă!” Acum asuda mult şi mergea şi mai greu. Doua lacrimi subţiri îşi săpau albia pe pielea ei bătucită de vânt şi praf. „Floriţă, Floriţă, nu-i sorgă la nimeni de tine. Pruncii, alduiasca-i  Domnul, n-au nici ei timp de mine. Ce le-o fost sorgă să margă păn ţari? Casa mea ş-a lu Neculae nu li-i bună. Şi vin cu blide de-acasă când vin. Li-i sâlă la mine, cică pute a şoareci.” Paşii ei s-au făcut şi mai înceţi şi lacrimile încremeniseră cumva printre riduri. Aplecată de ani batrânica se lăsa mai greu cu mâna tremurânda pe botuţa ei, subţire ca o umbră, simţea drumul mai greu, mai duşmănos cu anii ei mulţi, şi crucea bisericii nu se mai vede printre pruni. O vrabie ca-ntr-un ritual se înbăia în praful gros de pe drum. Floriţa se ruga să-i iasă cineva, un sflet viu inainte. Nu i-a ieşit nimeni în cale şi-i e sete acum, limba i se lipise parcă de cerul gurii. S-ar fi oprit la fântâna lui Ilu a Ghiloaiei dar cine-i va scoate vadra cu apă? Nisia, sora ei din casa cealaltă îi aducea în fiecare dimineaţă un sfert de vadra din făntâna ei. De cateva vreme mâna ei dreaptă era paralizată iar piciorul drept abia şi-l trăgea după ea. S-a rugat de Nisia  aseara, să-i pieptene părul şi să-i spele spatele că de-o muri astară, îşi zicea, nu voia să fie de ruşinea satului de-o găsi-o aşa cum era. Şi-o îmbrăca deseară poala ei ce-a nouă pe care Nica, fie sa cea mare, a cusut-o din ceva material căpătat de mâna a doua. Şi-o pune şi broboada cea noua pe ladiţă, la vedere pentru ca Nisia  să i-o puna pe cap dimineaţa. „Da ce ţi-o venit aşa de moarte, Floriţă dragă? Ce pieptănat îţi tăt trebe? Dor nu ti-i mărita? Floriţă, da cine m-o pieptăna pe mine?” Nisia  „s-a dat pe grijă” la Crina, fata cea mică a Florichi , nu pe mult, un ciob de casă acolo şi ceva pământ. Crina trăia la oraş şi o vizita rar. Când venea îi umplea frigiderul cu toate cele apoi trecea şi pe la măicuţa ei. Crina avea o inima bună dar foarte împărţită cu tot felul de treburi şi griji şi când era chemată mergea undeva in nordul Italiei la cules toamna, si la tuns viile cândva pe la sfârşitul iernii.

A mai trecut un Logan. De data asta batrânica s-a tras doar mai la marginea drumului şi şi-a vazut de drum. „Numai să nu plece doctoriţa, numai să nu plece! Musai să-mi găsescă baiul la tăte slăbiile celea.” Acum putea vedea deja clădirea şcolii şi biserica imediat lângă. „Numai să nu plece doctoriţa, numai să nu plece!” Purta în picioare teneşi Nike pe care fata ei de peste mări le-a adus. „Ce te-ai nealcoşit aşe? Doară noi merge la nunta!” Nisia n-a fost măritată niciodată. Ea s-a măritat cu Domnul, spunea când era întrebată. Toata ziua era cu sapa in mână, gârbovă şi înceată, părea a se fi făcut una cu sapa şi cu glia. Anul acesta s-a uscat totul, cartofii erau mici ca ouăle de vrabie şi purumbul nu crescuse mai mult de un cot şi s-a uscat de tot. „Ne bate Domnul, Floriţă, ne bate de răi ce suntem! Tu ţi-ai văzut de prunci tăta viaţa şi eşti tăt singură ca şi mine.” Nisia îi redeschidea rana singurătăţii oridecâteori Floriţa plângea.

Nu mai e mult. A ajuns aproape lângă şcoală apoi va trece de biserică şi imediat lângă biserică e dispensarul. La gardul lui Nelu Surului potaia lui parea că-şi iese din minţi de lătrat la apropierea bătrânei. „Mustre-te, câine! N-ai ce mânca de mine, doar oarece oase bătrâne. Latră-i pe ceie de mi-o furat găinuţele!”

Când a ajuns la uşa dispensrului lacătul era pe uşă. „O plecat doctoriţa de vreo juma de oră!” i-a strigat de peste drum Rahila Cucului, fata de la coperativă. Bătrâna s-a prăbusit aproape pe pragul uşii de la dispensar. Ar fi vrut să plângă, ar fi vrut să strige dar tot ce i-a ieşit pe buse a fost „Oh, Doamne, de ce nu mă iei?”După o vreme s-a ridicat şi a trecut drumul apoi a intrat pe uşa coperativei. „ Am să cumpăr oarece dulce să-i dau la Nisia. Doar doar so îmbuna şi-atunci am s-o rog să mă spele pe spate şi să mă pieptene. Am să iau poala cea nouă şi am să-i arăt Nisiei broboada pe ladiţă, să mi-o pună pe cap dimineaţa. Să nu mă râdă satul!”

A plecat, încet, cu un zâmbet tainic pe buze. În urma ei, piciorul pe care şi-l târa a lăsat în praful drumului o urmă subţire. N-a ajuns bine la casa lui Nelu Surului când un Logan s-a oprit lângă ea. „ Intră, lele Floriţă, te-oi duce la casa ta.” „Domnul să te alduiască, fătul meu, du-mă la năcazul meu.” Apoi un nor gros de praf s-a ridicat în urma lor iar potaia Surului lătra ieşită din minţi.

 

Bătrâna cu botuța (2)

Nisia aștepta la poartă cumva neliniștită scrutând din când în când, cu palma la ochi, drumul dinspre cooperativă. ”Doamne,” își zicea, ”zisu i-am să nu margă singură că nici doctorița n-o întineri-o!” Canicula devenea tot mai insuportabilă, parcă nici apa din făntână nu mai potolea setea. A scos, ca de obicei, un sfert de vadră pentru Florița da s-o fi clocit deja. ”Doamne, îndură-Te, Doamne!”

Nisia ”s-o dat la pocăiți” după zisa Sânzienei, vară-sa, când era încă tânără, chiar tânără de tot. De-atunci părea a se fi ”măritat cu Cartea” iar popa nu-i mai daduse binețe de-atunci. Florița, dănțăușa casei, frumoasă și subțirică își vedea de tinerețile ei că nu ostoiau flăcăii satului să-i vină la poartă. Nisia a fost întotdeauna mai aproape de Rahila. Rahila s-a născut doar la un an după ea și au crescut împreună sub ”grija” Floriții care făcea pe mama în zilele lungi de vară când Teodor și Maria, părinții lor, trudeau prin ogorul cuiva. ”Gemenele”, li se zicea în sat, atât erau de nedespărțite, mai mult poate, din pricina ”șefei de Florița”. Erau încă mici când Maria a murit și Teodor săracul s-a rezemat din ce în ce mai mult pe Florița pentru grija ”gemenelor”. Și când veneau de la dâlboc, ude și nămolite Florița le aștepta cu mânurile la șolduri, innourată ca o noapte de noiembrie cu ploaie. ”Fure-vă nălucile de zvăpăiate ce sunteți! Ni la voi! Ca niște scroafe!” Apoi, ca întotdeauna, la tonul Rahilei, gemenele izbucneau în chicotelile lor. Casa era mică, doua gemulețe cât două laturi de mână dădeau inspre valea satului și de-acolo, cu năsucurile lipite de sticla tulbure, Rahila si Nisia priveau deseori fulgii mari si grei prăvălindu-se peste deal și peste case, cumva, ca un amestec de bucurie și mohoreală. Teodor venea târziu acasă și fetele deobicei dormeau toate trei, de-a latul patului. Scormonea cenușa din fiteu apoi adauga doi sau trei tulei și apoi câteva uscături. ”Cum au crescut, bata-le norocul!” Obrajii Floriții pareau roșii ca merele în lumina fărămicioasă ce venea de la usa fiteului. Ca de obicei, trecea prin ogradă, se oprea la poiată cu lămpașul în mână mormăind obișnuitul lui ”No ghine-i așe!” Apoi trecea să vadă găinuțele pe scara de la podul șurii…

”Oi spăla-o pe spate” își zicea Nisia, ”numa să vină! Și nici n-am s-o piepten pentru boboanțele ei. Cum ne-am acrit, Doamne! Și nu-i baiu dă pieptenat cum crede ea. Baiul e că îmi tăt spune că astara, ca în alte seri, va fi ultima oara…” Stătea acolo, la marginea șanțului, răzimată pe coada sapei, încovoiată ca un semn de întrebare, ca o întrebare, ca un strigăt plâns. A scos azi oarece goațe, mici ca ouăle de vrabie, jumătate mâncate de ciormoi. ”N-oi avea ce-i da lu Crina când o veni de pân țări.” Crine-i nu-i era sorgă de cartofii ”leliții” și nici de ouțele ei și nici de pumnul de cășuț pentru care a trudit o juma de zii sub prunii Păluțului. Crina venea cu plasele pline de la Zălav. Și ouă și portocale și pulpe de pui… Stătea la ele, la Florița și Nisia doar cât să deretice puțin si să le facă ”dint-o litără de lapte” ceva clătite. Apoi pleca, nu fără dăsaga de cartofi de la lelița și ceva ouțe de la mama ei Florița. N-avea ce face… nu vor știi niciodată bătrânele că ”goațele celea” n-au fiert niciodată în oalele Crinei iar ouțele veneau înapoi cu ”lităra de lapte” pentru clatitele care placeau bătrânelor atât de mult. Crina era și ea bolnavă de-atâta trudă prin livezile italienilor. Acum tușea si strănuta de orice și deseori avea atacuri cumplite de astmă.

După ce-a murit Rahila, Nisia venea mai des la ușa Floriții și se bucura de blidul cu păsulă frecată or zamă de oarece. Și Florița îi spunea de prunci. Șapte. Patru pă Bănat, cum spunea ea… Sive si Crina, mezinii casei, la casele lor la Zălav, și Lidia, ”fătuca ei de păste mări”. Ea, Lidia, i-o dat bugăt de toate, și patul cel nou și bani de un fiteu nou de teracotă. O plătit și pentru ferești noi si ușă nouă la tinda si la camără ca bătea vântul prin cele vechi. Când venit  ultima oară i-a cumpărat și un frigider nou și l-a umplut cu toate cele. ”Am vorovit cu ie astară la telefon. E beteagă și ie. Boala nu știe de hotar, Nisie dragă!”

Puteai vedea trupul încovoiat al Nisiei pe marginea șanțului, nemișcat ca o statuie, ca o umbră. Un vânt ușor a mișcat frunzele de-asupra ei și un nor usor de praf se vedea apropiindu-se incet, ca o bucurie amânată. O rugă, ca un susur, se revărsa de sub năframa ei prăfuită și soarele parcă dogorea mai puțin. Loganul roșu s-a oprit lângă ea si Cosminul Moșoaiei a coborât și a deschis ușa de lângă șanț. ”Zua bună, lele Nisia. Ț-am adus-o pe lele Florița acasă”. A sprijit-o de subsuară până ce tălpiile slăbite ale Floriții au atins pământul. ”S-o ții p-acasă, lele Nisia. Nu-i ia dă mărs singură pân sat pe căldurile aiestea. Spune i-oi una sau două lu Relu de l-oi videa. Ie nu-i dă stat singură…” Loganul a pornit incet, să nu stârnească praful, apoi un nor gros și înalt s-a ridicat în urma lui.

Cosmin și Relu, fiul cel mare a lui Neculae și Florița au mers la școala din sat împreună. Și la dans, și la bodegă… După ce au terminat profesionala de la Electromotor, Cosmin a venit la Zalău, să fie mai aproape de batrânii lui și Relu s-a insurat cu Adina, blonda cea timidă din Mehala și a rămas acolo. Se mai vedeau cam odată pe an, Relu și Cosmin, la un ștamp de pălincă prin colinzile lor in serile de ajun. Erau alte vremuri pe-atunci… ”O bine ne-o făcut libertatea asta, Floriță? C-o plecat tăți pruncii din sat și nu găsești unul să ne-aducă un car de lemne! Nu-i sorgă la nime nici de case nici de sat. Și nici de noi… Tu ai crescut șapte. Sapte! Unde-ți sunt pruncii, Floriță? Că so dat tăți la Europa și ne bate Domnul că nu ne-am dat la El după revoluție. Că bine o zâs pastorul, alduiască-l Domnul, că nu mai e dragoste…” Tiradele Nisiei nu-i plăceau Floriții. ”Vadă-și pruncii de baiul lor, Nisie! Eu nu poci să-i încurc. Anul celalalt, Nisie, știi bine c-am stat la Nica și nu mi-o priit. Nu mi-i sorgă să-mi pună altu în blid. Și nu poci mânca mușlicăturile lor. Zice Nica că alea sunt scumpeturi. Mânce și le! Că mie si lu Niculae nu ni-o trebuit d-alea și ne-o fo bine.”

”Mai o treaptă, Floriță, mai una…”  Cele șapte trepte de la talpa casei erau parcă șaptezeci. Nisia a întins-o pe patul de lângă fiteu și a întins jiteiul de lână peste ea. ”Ți-oi aduce apă, Floriță, mintenaș ți-oi aduce. Mai pă sară te-oi spăla pe spate și te-oi pieptăna. Ține boboanțele celea păntru pruncii Sivii.” Nisia s-a dus la fântână și a scos un sfert de vadră cu apă proaspătă. ”Of, bată-le să le bată de muște! Nu mi-i sorgă de voi, mânce-vă șerpii!” S-a oprit de câteva ori de-a lungul celor câțiva pași până la casa Floriții. ”Nisie, Nisie” își zicea, ”și un sfert de vadră ți- grea?”

Când a ajuns la patul Floriții, jiteul de lână stătea împăturat la marginea patului. Florița dormea sforăind usor, ca u nou născut. Două dâre, ca două albii secate coborau din coltul ochilor înspre obrajii uscați. Broboada cea noua stătea la vedere pe capătul ladiței.

autor Slavomir Almajan

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Bătrâna cu botuța (1 și 2)

%d blogeri au apreciat asta: