Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Necunoscuta din tren / Despre garduri / Şi despre flori

Posted in Proză by Hopernicus on 04/04/2012

Necunoscuta din tren.

Îmi place să rătăcesc noaptea pe peronul pustiu al unei gări, îmi aduce aminte că viaţa mea e un şir de pelerinaje. Lămpi zgribulite aruncă umbre lungi, bănci de plastic abia aşteaptă să te muşte. Toate sunt, dar noi vedem doar … Iluzia.

Luna mare şi palidă, ea E, dar e atât de departe….

odată demult un prost a spus că e departe .., şi de atunci toţi deştepţii cred asta.

Un bătrân se simte util cărând cu un cărucior metalic ziare, o ţigancă grasă mătură chiştoacele aruncate cu nepăsare de oameni educaţi. Unul orb de beat vomită între linii. Licenţiat cu buzunarele goale  urinează pe un vagon de marfă. La chioşcul de ziare o blondă creaţă şi bătrână vinde cu mulţi bani reviste şi CD-uri  cu scârboşenii care mă fac să vomit….

Trece un tren, apoi din sens opus un accelerat. Se lasă iar liniştea. Bătrânul şi-a cumpărat o cafea cu rom, ţiganca mai are de măturat un peron şi jumătate.

Ăla orb de beat şi-a mai cumpărat o vodkă de la nonstop. Licenţiatul a urcat în accelerat.., o fi având vreun examen.

Alt tren, e un personal tare murdar. La geamul unui compartiment o fată slabă şi brună …priveşte în noapte. Aş vrea să cred că mă caută pe mine. Îi reţin privirea şi îi zâmbesc; îmi zâmbeşte şi ea. Sunt tare fericit. Acasă adorm fericit. Am un vis superb dar care se termină rău când sună alarma telefonului mobil.

 

Undeva în centrul oraşului e… Spitalul. De obicei reuşesc să-l ignor,  ieri n-am mai reuşit să o fac, nu m-a lăsat ulcerul de care suferă o bună prietenă.

Aşa că hai la abator, în antecamera morţii.

La urgenţă o lupoaică tânără a venit cu o oră mai târziu, dar în schimb a plecat cu două mai devreme. E drept, s-a ocupat de buna mea prietenă.., i-a uitat perfuzia în gât (dar a greşi e omeneşte) Chiar dacă era specialistă în organe interne, se ocupa şi de organele externe ale şefului de secţie.., salarii mici, mai şi criza asta, e nevoie de ore suplimentare..

Dar mi-am amintit că aveam telefon, şi nişte numere în telefon… dar degeaba numere dacă nu erau fise.., dar erau şi fise că am scos de pe card…

Culoarul era  plin de bătrâni ce n-aveau telefoane, numere, carduri.., aveau doar boli, şi aşteptau în tăcere pentru că asistentele erau prea ocupate ca să-i îndrume spre curtea spitalului, spre morgă…

Cum nu sunt prea dus la biserică, indiferenţa medicilor mi-a stimulat apetitul pentru injurii.., la adresa lor desigur. Dar mi-am dat seama că greşesc şi pe această cale vreau să-mi cer scuze întregului personal medical, şi fac apel la toţi cei care citesc aceste rânduri, rugându-i să nu-i judece greşit pe aceşti oameni.

Spuneţi că sunt condiţii groaznice într-un spital şi toată lumea te ignoră.., e normal, e o terapie profilactică, ar trebui să-ţi piară cheful de a te îmbolnăvi, şi dacă totuşi o faci să nu stai prea mult în locul respectiv.

 Apoi aparenta indiferenţă a personalului ,,taci dracu că nu mori’’ îţi transmite mesajul că nu eşti aşa bolnav cum vrei să pari,  sugestie pozitivă, nu?

            Şi urmează plimbarea de acolo până acolo, ba după trimitere, ba la analize care.., dar aşteptaţi vă rog.., veniţi mâine azi s-a încheiat programul..

 N-aţi înţeles? Dar dragii mei ce poate fi mai benefic pentru sănătate decât mişcarea?

            Şi asistente, cu halate descheiate exact cât trebuie ca să se vadă ce-i bun,  îşi fac rondul pe lungile coridoare şi să nu îndrăzniţi să spuneţi că sunt nişte curve fiţoase.., pentru că tot ceea ce fac are ca scop stimularea poftei de viaţă a celor rezemaţi de pereţi. Şi cam orice prost îşi poate da seama că raiul din dotarea asistentelor e de preferat celui din poveştile popilor, plus că e mult mai accesibil

 

 

E sfârşitul lunii februarie. Nu e foarte frig, e ceaţă.., azi noapte a plouat. Şti, o zi din aceea delicată când te trezeşti dezamăgit, nu ai nici un plan… şi îţi vine să te culci la loc.

Starea ta se înrăutăţeşte odată cu prima înghiţitură de cafea şi cu hotărârea de a invita o doamnă la o discuţie pe teme existenţiale.

Minutele de aşteptare trec greu, durerea de cap se accentuează… doamna nu mai vine. La tembelizor emisiuni tâmpite despre Sfântul Ciocănar de import…

Decizi să te plimbi prin oraş… ţi-ai luat ca reper braţul unei macarale şi acum te îndrepţi în direcţia respectivă, ocolind obstacolele apărute în cale, adică cuştile de beton în care oameni necăjiţi îşi trăiesc dramele personale şi probabil şi bucuriile inerente.

Alei liniştite în aceste ore, garduri vii din Ligustrum şi Hibiscus, câte un maidanez plouat prea leneş sau bolnav să reacţioneze la trecerea ta. Bănci ruginite cu scândurile rupte şi coşuri de gunoi aproape goale trădează gradul de cultură. Blocuri comuniste cu uşi metalice, capitaliste, dotate cu interfon ascund oameni liberi. Oameni liberi ce acum muncesc din greu pentru bani puţini. ABC-uri unde vecina din blocul de vis-a-vis are cele necesare traiului: cafea, ţigări, pâine şi bere. Birturi semipenale unde fata de la tejghea te înţelege chiar dacă taci.

Viaţă de cartier. Dar tu nu şti ce înseamnă! Odată, într-o noapte ai văzut o fată frumoasă ce plângea pe treptele unui bloc… poveste de cartier!

„ La trei scheleţi” e pustiu. O pocăită îmbătrânită prematur trece cu doi gemeni într-un căruţ. Peste drum e cimitirul. În capul străzii ghena. Adie un vânt trist.

Nici Paradisul nu mai e cea fost.., acum e un bar elegant , şi pustiu.

Fauna care îl popula a căutat altă cocină, un alt loc unde să scuipe pe jos, să fumeze, să înjure…

 

Despre garduri

Odată, demult, de fapt nu prea demult, după revoluţie… un vecin mai pricopsit venit de pe meleaguri străine  ne-a  şocat spunându-ne că străinii nu prea au garduri,  sau nu  au deloc.

Noi aveam! Aveam gard la grădină, la curte, gard la găini, gard la grădina de legume, la ailaltă grădină de legume…

Şti, caracterul unui popor e vizibil în lucrurile comune, de toată ziua. Străinii cu casele lor de carton presat presărate „hoha” din considerente estetice, noi cu ţarcurile noastre, cu exacerbatul simţ de proprietate, cu teama că am putea pierde, cu teama de invazie…

Pentru noi gardurile erau din fier şi plasă rabiţ,  conta utilul. Sârmă ghimpată, table ruginite, să nu se vadă ce-i înăuntru sau invers.

Anii au trecut, românii s-au mai schimbat,  nu prea mai cresc animale, acum au de regulă un singur ţarc mare pentru Homo faber… gardurile au început să capete o importanţă estetică,  dar frumuseţea este la exterior, ca şi cum ar vrea să bucure privirea trecătorului sau să impresioneze!

Totuşi sunt masive, mate, asemenea unor mercenari angajaţi să protejeze egoismul şi singurătatea stăpânilor.

Nu-mi plac gardurile, nu mi-au plăcut niciodată; sunt un semn sigur de teamă şi egoism; de orgolii mărunte şi răzbunări reprimate. O lume mică şi ancorată în trecut, o lume în care doar copii mai pot schimba ceva.

Visez o lume fără chei şi fără lăcate, o lume unde singurele garduri sunt cele vii, garduri tunse din hibiscus şi carpinus, din thuia şi glădiţă…

 

 

Şi despre flori

Despre gestul (nobil?!) de a oferi flori unei femei. Pe vremuri, adică prin anul 1 erau şi printre noi ciudaţi care mai ofereau câte o floare proaspetei cuceriri,  în schimb, noi majoritatea, abia dacă ne rupeam berea de la gură ca să punem mână de la mână şi să ne prezentăm decent la chefurile unde ne făceam simţită prezenţa: adică o amărâtă de garoafă sau un trandafir care a pălit cu mult înainte de a păli frumuseţea sărbătoritei.

Îmi amintesc de colegul meu, să-i spunem Catrinel, care, singura dată când a decis să ducă o floare Dulcineei, să-i spunem Florica, a dat-o în bară.

Datorită ajutorului neintenţionat al colegilor tulpina trandafirului a fost ruptă şi pentru că super glue nu aveam în dotare, a folosit capsatorul, doar că în faţa rarei frumuseţi a celei îndeobşte cunoscută sub numele de Florica, şi capsa a cedat…

Apoi, într-o seară târzie de vară, când mă îndreptam cam fără voie, recunosc, spre locul unde cei ce nu sunt bărbaţi devin (vorbesc despre armată) un tip căruia nu-i mai reţin nici numele, nici chipul, a vorbit atât de frumos şi hipnotic despre gestul elevat de a oferii flori unei femei…

Dar De ce oferim flori femeilor? Şi morţilor?

Teoretic, femeilor să le …atragem atenţia asupra noastră, şi morţilor să ne ierte.

Pentru că frumuseţea nu poate fi preamărită decât prin frumuseţe!

Dar de fapt ce simbolizează o floare?! Este un organ efemer al unei plante care protejează în interiorul său organele sexuale şi prin petalele mari şi intens colorate şi parfumate atrag insectele care le polenizează pentru a îşi împlinii menirea şi a da naştere seminţelor.

Aşa că dacă ofer o floare, de fapt transmit explicit şi tacit un mesaj:  o floare care aşteaptă fecundarea. Pentru că fecundarea e scopul, nu fructul. Logic din moment ce se oferă flori a căror fructe sunt simple învelişuri păioase, lemnoase, toxice. Vreau să văd bărbatul care oferă un buchet de spice de grâu adică “ fi pâinea mea cea de toate zilele”, sau floare de castravete, „ fi acritura ce mă drege când mă împiedec la tine în prag.”

            Aşa că doamnelor nu vă iluzionaţi, nu e un omagiu adus frumuseţii voastre (care între noi fie vorba vă aparţine prea puţin). În ochii bărbatului care face acest frumos gest sunteţi o floare pe care vrea să o fecundeze.

Şi mai e ceva, ceva interesant. Florile care se oferă îndeobşte sunt hermafrodite, adică conţin atât organe sexuale femenine (gineceu, stil, stigmat) cât şi masculine staminele cu polen. E nevoie de mişcarea aceea care iniţiază şi desăvârşeşte procesul.

 Aşa că merg mai departe şi spun că este chiar simbolul actului sexual. Păi degeaba se spune despre cei ce oferă flori că sunt bărbaţi adevăraţi?

 

autor Copil Ionuţ

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Necunoscuta din tren / Despre garduri / Şi despre flori

%d blogeri au apreciat asta: