Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Ramura de stejar

Posted in Proză by Hopernicus on 20/10/2012

Luna noiembrie începuse cu o ploaie măruntă şi rece. Puţin îi lipsise ca să se transforme într-o primă ninsoare a acelui an. În clasa noastră, clasa a-III-a, parcă se adunase tot frigul din şcoală. Cine ştie, poate fiindcă avea geamurile orientate spre nord! Era în ea mai frig ca afară! Ne uitam spre soba mare, din teracotă, îngheţată şi ea, căci încă nu gustase din porţia de lemne pentru acel an. Respiraţiile noastre păreau norişori de îngeri, suspendaţi prin clasă. Până să vină doamna învăţătoare Viorica, ne continuam hârjoana din pauză, aşa ca să ne mai încălzim. Deodată, uşa clasei se deschide şi noi, surprinşi, ne repezim care-ncotro, spre locurile noastre. Nu era doamna învăţătoare, era soţul dânsei, domnul profesor Atanasiu Oros. Câteva clipe, privirea lui ne-a cuprins pe toţi, iar buzele parcă i s-au subţiat, adunând pe ele o nuanţă de severitate. Când ne-a vorbit însă, vocea lui ne-a părut caldă, înţelegătoare, ca a unui părinte, dispus să-şi ierte odraslele neastâmpărate. Asta ne-a adus sufletele speriate la locul lor, iar pe buze zâmbetele pe care le pierduserăm mai devreme.
– Gata cu pauza şi joaca. Treceţi la locurile voastre, copii!…
A rămas acolo lângă uşă până ce ne-am găsit locurile prin bănci, apoi s-a îndreptat şi el spre catedră. Noi, în picioare, aşteptam să ne spună să luăm loc. Ne-a spus asta după ce a aşezat catalogul pe colţul catedrei, dar el a rămas în picioare. Privirea lui a trecut încet peste capetele noastre, parcă vroind să le atingă, să le mângâie, să ne cunoască pe fiecare-n parte. Deodată, privirea i se opreşte asupra mea şi-mi zâmbeşte abia perceptibil.
– Milion, ai îngheţat? Îmi vorbise încet, abia auzit.
– Nu, domn profesor, nu mi-e frig! spun eu ridicându-mă-n picioare.
***
Noi ne cunoşteam bine şi aveam o relaţie specială. Pe deasupra, părinţii lui îmi erau naşi de botez. Când avea prilejul, mă tachina ca un prieten mai mare. Începuse cu asta, demult, până să ajung în clasa I. Naşul Traian, taică-so, era un tâmplar, un rotar foarte bun. Făcea roţi din lemn pentru căruţe, pentru toţi uilecanii şi nu numai pentru ei. De multe ori priveam fascinat la strungul lui pentru lemn, cu volant mare din lemn, care antrena cureaua, pus în mişcare de o pedală cu braţ ca de locomotivă. Atunci, când vedeam cum se transforma bucata de lemn în mâinile lui, luând pe rând acele forme cilindrice şi conice atât de frumoase şi delicate, în butuc de roată, ştiam ce am să mă fac când voi fi mare: rotar, tâmplar… Îmi doream să pot şi eu transforma lemnul ca el, să fac roţi, multe, multe, să pun cu ele lumea în mişcare…
Într-o zi, profesorul Atanasiu vine să-i dea o mână de ajutor şi, în joacă, mă ridică-n braţe, apoi de faţă cu toţi cei din atelier mă întreabă:
– Milion! aşa îmi zicea în loc de Milian şi asta, sincer, mă cam supăra. Dacă ai şapte raţe şi mănânci patru câte raţe mai rămân?
Indispus de apelativul „Milion”, mă uit cu severitate în ochii lui şi-i răspund sec:
– Eu nu pot mânca patru raţe… odată!… Şi nici tu nu poţi!…
Au început să râdă toţii de vorbele mele, căci încă nu umblam la şcoală. El, zâmbindu-mi, m-a rotit prin aer şi mi-a zis:
– Da, puştiulică, e un răspuns mai bun decât… trei! Uite, fiindcă îţi umblă mintea, am să te învăţ să joci un joc frumos: şahul! Ce spui?
În timp ce mă punea iar cu picioarele pe pământ, am ripostat nemulţumit:
– Eu nu-s puştiulică, îs coptil! Şi, şi mintea mea stă-n cap, nu umblă!
În zilele următoare m-a împăcat repede, după ce mi-a arătat cum stătea treaba cu acele armate, una neagră şi cealaltă albă de la jocul de şah, joc care a rămas preferatul meu până în ziua de azi.
***
Un zâmbet fin, abia perceptibil îşi făcuse loc pe buzele lui şi eu am înţeles că iar mi-o „coace”, cum o făcea de atâtea ori ca să mă pună-n situaţii imposibile.
– Dacă tot eşti în picioare şi nu ţi-e frig… Ce aţi avut de învăţat azi la citire?
– N-am avut de învăţat, azi avem… oră de lectură!
– Am înţeles! Când aveţi lectură, atunci nu aveţi de învăţat…
– Da! afirm eu oarecum înţepat că el nu ştia treaba asta. Ne citeşte doamna învăţătoare poveşti, ori ne pune, pe rând, să citim noi ce poveşti ori poezii ne plac…
– Da? Frumos! Ia să văd cum te descurci cu cititul, îmi spune el şi, dintr-un buzunar, scoate o foaie de hârtie pe care mi-o întinde peste catedră. Eu stăteam în prima bancă, cea de pe rândul din mijloc, lipită de catedră. Mă uit curios la ce-mi dăduse să citesc. Era o poezie. M-a impresionat acel scris frumos şi ordonat, cu litere rotunjite, aşa cum ne cerea doamna învăţătoare la orele de caligrafie. Mi-am trecut mâna pe la nas, căci parcă simţeam acolo naşterea a două lumânări, apoi încep a citi:
„Cu colindul
Ba-n picioare, ba pe brânci
Sub uşorii fulgi de nea
Au pornit-o nişte ţânci
Cu trăistuţe şi cu stea.
Cad steluţe de zăpadă
Aşternându-se covor
Urmărindu-i, vin grămadă
Mamele în urma lor
«Leru-i ler…» încep colinda
Glasurile mici, timide
Şi-apoi ceata umple tinda…
Cadrul uşii se deschide…”
– Destul, Milion! Văd că aproape te descurci!… Azi, după ce ieşi de la şcoală, să treci pe la noi, bine?
– Bine, domnule profesor! zic eu, surprins.
– Dă-i foaia, să citească şi colegul tău!
Îi întind coala lui Ionel, prietenul meu, apoi mă aşez. Parcă nu-mi mai era frig. În urechi îmi stăruiau vorbele profesorului: „…aproape te descurci…”. Oare n-am citit bine? Ce nu i-o fi plăcând? Precis o să mă pârască la mama şi tata că nu ştiu să citesc bine!… Încerc să nu mă mai gândesc. La urechi îmi ajunge glasul tremurat de emoţie şi frig al lui Ionel:
„Gazda le întinde leii
De colindă, cu o mână
Bucuroşi par prichindeii
Însă unu abia-ngână
Pe năsuc cingând năframa
Ce-i căzuse şi nu sta…”
– Bine, las-o şi pe colega din spatele tău să citească! Spune profesorul, apoi scoate o batistă din buzunar şi, întorcându-se într-o parte, îşi suflă nasul. Până să înceapă colega să citească continuă:
– Când eram copil ca voi, trebuia să ne aducem de acasă lemne pentru a ne încălzi clasa. Acum, voi nu mai trebuie să faceţi asta… Dar şi să aştepţi pornirea încălzirii, la o dată planificată… fără cap, nu-i prea bine!…
După ce colega noastră a terminat de citit poezia, profesorul, plimbându-se printre rândurile de bănci, a început să ne povestească despre multe lucruri, chiar şi despre legenda unui anume stejar de la Cristur. Îl ascultam cu toţii atenţi, numai ochi şi urechi. În lumea frumoasă, incitantă, în care ne-au purtat vorbele lui, frigul nu exista. Cum să ne mai fie frig când deveniserăm cu toţii prinţi ori prinţese? Cum să ne fie frig când eram ceata de haiduci, zmei-paralei, care salva lumea de răutăţi de nedescris?
După ore, în drum spre casă m-am oprit la domnul profesor. Bat la uşă şi-mi deschide doamna învăţătoare Viorica.
– Bună ziua!… spun eu pierdut, cuprins de sfială şi ruşine.
– Bună, Milian! Haide, intră!…
– Mi-a spus domnul…
– Ştiu!… Uite, fotoliul de colo, ia loc! Întorcându-se cu faţa spre uşa deschisă a unei odăi, a continuat: Toma, a venit Milian!… O clipă mai târziu şi ea s-a făcut nevăzută pe o uşă, aflată la celălalt capăt al holului.
M-am aşezat pe o margine a fotoliului, frământându-mi căciula-n mâini.
În prezenţa doamnei învăţătoare nu eram în largul meu, corăbiile mi se înecau mereu… Nu aşa a fost tot timpul, înainte, când nu-mi era învăţătoare, altfel o privisem. De câte ori nu se întâmplase să ne strângem în jurul ei, noi, copiii din vecini, sub dudul din curtea naşului şi ea să ne citească ori să ne spună poveşti. Atunci, pentru mine era ca una din surorile mele mai mari. Totul se schimbase odată cu venirea acelei toamne când păşisem în clasa I, iar ea devenise „doamna învăţătoare”, pentru mine. Nu m-a tratat niciodată mai altfel decât pe alţii, dar îmi spunea destul de des că de la mine are „mai multe pretenţii”. Nu prea înţelegeam la ce pretenţii se referea, n-am întrebat-o niciodată.
Doamna învăţătoare m-a lăsat acolo pe hol şi a intrat undeva într-o încăpere.
Sfiala de care fusesem cuprins în faţa învăţătoarei încă nu-mi trecuse şi mă făcuse să rămân tăcut. Oricum, după o vreme, începusem să fiu iar măcinat de curiozitate: „De ce mă chemase domnul profesor?”
Privirile mele, acum ceva mai relaxate, dar curioase, s-au îndreptat spre biblioteca de pe antreu. De fiecare dată când intram în casa lor, aceasta mă impresiona cel mai mult. Rafturile ei imense, pline de cărţi, acopereau un întreg perete. „Doamne, câte minuni or fi scrise în ele!!! – îmi spuneam de fiecare dată. Din uimirea mea am fost scos de vorbele doamnei învăţătoare, care se apropiase de mine, pe nevăzute, fără s-o simt, cu un coşuleţ de răchită în mâini:
– Uite ce mere frumoase! Hai, serveşte-te!
Mă înroşisem până-n vârful urechilor. Am luat din coşuleţ un măr, la întâmplare, pe care l-am ţinut în mână, nu îndrăzneam să muşc, de faţă cu ea, din el.
N-am putut să-i spun decât un firav „mulţumesc”, pe care nici nu cred că l-a auzit.
Peste câteva clipe a apărut şi profesorul Atanasiu. S-a uitat la mine o clipă şi mi-a zâmbit, apoi s-a apropiat de bibliotecă şi a scos de acolo o carte groasă, cu copertă cartonată, pe care mi-a întins-o. Pe copertă, cu litere de-o şchioapă, scria: „Din marile legende ale lumii”. Buzele mi se mişcau, citind acel titlu, fără să scoată un sunet.
– Milian, mi-a plăcut cum ai citit azi poezia! mi-a spus profesorul şi degetele lui mi-au atins uşor umărul.
Am fost surprins, îmi spunea Milian şi nu Milion! Nu înţelegeam prea bine ce vroia de la mine.
– După ce-o citeşti, vii să-ţi dau alta, bine?
– Am să vin! spun repezit. Doamne, ce bucurie aveam în suflet!
– Bine! Acum du-te acasă că-i fi îngheţat!… Am văzut ce era în şcoală…
Cred că până acasă am zburat. Nu-mi era foame şi nici frig, abia aşteptam să mă apuc de citit. Ce legende, ce poveşti frumoase am citit acolo!
Săptămânile, lunile şi anii care au urmat, m-au făcut stăpân peste biblioteca domnului profesor Atanasiu OROS. Ce cărţi minunate am putut să citesc! Ce om minunat mi le-a pus în mâini!
Acum, după zeci de ani, când sufletul lui se află printre îngeri, citindu-i poeziile, parcă-l văd înaintea ochilor spunându-mi: „Milion, dacă ai….”
Închid ochii şi pentru mine devine adevăratul stejar de la Cristur… ori mai bine de la Someş Uileac…
STEJARUL DE LA CRISTUR
de Atanasiu OROS
Nu poate lemnul tău să spună
Din şirul anilor ce-i numeri
Câte viforniţe cumplite
Tu le-ai purtat tăcut pe umeri.
Scheletul tău de ramuri negre
Încremenit pe cerul serii
E simbolul acelor vremuri,
A sărăciei şi durerii.
Dac-ai putea doini şi azi
Ca-n vremurile tale bune,
Câte-oi putea, bătrâne prieten,
Din frunze şi din ramuri spune.
Tu ai văzut haiduci în cete
Porniţi să bată mişelia
Şi adăpost le-ai dat în noapte
În vremi când se pornea urgia
Tu le-ai rămas amic statornic
În vremi de luptă şi de jale
Şi reveneau şi-n vremi mai bune
Sub poala măreţiei tale.
În arşiţa de-amiezi de vară
Ai şters sudoarea de pe frunte
Femeilor cu prunci în braţe
Moşnegilor cu bărbi cărunte
Ai adormit copii la sânuri
Din ramul tău făcând o strună
Şi veşnic ai păstrat în taină
Fiorul dragostei sub lună
Şi ai simţit curgând în vine
Puterea gliilor străbune
Visând mereu la vremi mai bune.
Şi când sub cer de auroră
Măreaţa se arăta,
Desfigurat de suferinţe,
Ai adormit, Măria Ta!
***
Azi stai încremenit pe culme
Împovărat de ani şi vreme
Prin ramurile tale moarte
Doar vântul în amurg mai geme
Şi nu mai poţi ca-n vremi trecute
În largul zării să priveşti
Privelişti mândre sălăjene
Măreţe câmpuri româneşti.
Agricultori de vârste multe
Când vin din ţarini, rând pe rând,
Trec în amurg pe lângă tine
Înduioşaţi de-acelaşi gând:
– De-ai şti ce viaţă clocoteşte
În zările de împrejur,
Tu ai renaşte ca-n poveste,
Stejarule de la Cristur!

 

autor Milian Oros

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Ramura de stejar

%d blogeri au apreciat asta: