Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Faust, Faustina şi Diavolul.

Posted in Proză by Hopernicus on 05/04/2012

din volumul Eseuri și alte povestiri 

 

Plictisit peste măsură, Diavolul nu ştia ce să mai facă, unde să se mai ducă. Reuşise peste aşteptări. De acum nici nu mai era nevoie de intervenţia lui. Oamenii se încăierau pentru te miri ce, se uitau chiorâş unii la alţii, se suspicionau, se criticau, se bucurau de necazul aproapelui, într-un cuvânt îşi făceau rău unii altora cât puteau. Peste mulţimi stăpâneau cei mai feroci şi necinstiţi dintre ei, chiar de acolo porneau trădarea şi duşmănia, corupţia şi hoţia, cruzimea şi minciuna. Funcţiile de conducere deveniseră doar o sursă de îmbogăţire, nu-i interesau treburile ţării, strânseseră aproape toate bogăţiile, le ţineau în seifuri straşnic asigurate, locuiau în palate apăraţi de armate de angajaţi, într-un lux amoral, se credeau un fel de semizei, iar oamenilor de rând nu le rămăsese nici măcar cât să supravieţuiască, aşa încât răfuielile pentru o îmbucătură care să le asigure o zi de viaţă erau la ordinea zilei. Le stopaseră toate resursele vitale. Copiii nu aveau ce mânca, tinerii nu aveau locuri de muncă, iar bolnavii şi bătrânii erau lipsiţi de medicamente, de parcă s-ar fi ştiut exact ce trebuia luat ca să le facă traiul imposibil, astfel încât să le rămănă doar disperarea şi dreptul la moarte. Totul era anapoda, întocmai pe voia necuratului. Şi chiar societatea încre-menise într-o stare ciudată, pentru că oamenii, lipsiţi de forţă, nu mai puteau produce pe cât îşi doreau să fure aşa-zişii lor conducători. Prin urmare, nemulţumirea era generalizată, treabă perfectă pentru Diavol. Chiar începuse a trândăvi, a se îngrăşa, mecanismul la care lucrase amar de vreme funcţiona aproape perfect. Ei, şi cum sta el tolănit pe un mal gata să se prăbuşească, lăsat de izbelişte de nepăsarea autorităţilor şi neputinţa celor mulţi, îi veni o idee. Să bage un pic de râcă şi între cei avuţi care, oricum, nu se adorau, ci doar îşi marcaseră teritoriile, ţineau distanţă unii de alţii şi se adunau în haită numai când era rost de ceva câştig. Şi era lucru ştiut că din când în când Scaraoschi cel mare vizita lumea şi dacă vedea că încă era loc de rău îl putea sancţiona. Dar nu mai avea imaginaţie, mintea i se lenevise. La cine să apeleze? De unde să se inspire?

Îşi aminti că artiştii sunt cei cu imaginaţie. Se învârti printre oameni şi constată că nu prea mai existau artişti autentici. Muriseră de foame şi de inimă rea printre primii iar cei care mai trăiau îmbătrâniseră peste poate. Mai activi erau doar nişte impostori ce-şi ziceau artişti care-i distrau pe bogaţi, hlizindu-se şi ţopăind în ritmuri drăceşti-lascive, primind cu plecăciuni umile ciozvârtele aruncate. Profanul luase locul artei. Cum prost nu era, se lămuri urgent că nu pe acolo se mai aciuiase vreun pic de bine. Oricum îi avea la degetul cel mic şi-i putea învrăjbi oricând. Îi veni altă idee şi îşi mută obiectul acţiunii: să corupă şi ultimele simţiri, fioruri de artă autentică, adică de frumos adevărat, dacă, din greşeală, mai exista. Se infiltră în casa unuia, altuia, îşi râse în barbă văzând decăderea morală în care se bălăceau bogătanii, nu mai avea ce corupe, şi, în sfârşit, auzi ceva de un spectacol. Ciuli urechile. O familie mergea la Operă, unde era pus în scenă spectacolul „Faust”. Nor-mal, acolo se întâmplau nişte treburi complicate, urâte rău de tot, iar mânuitorul acestora era unul de-al lui. Se dădu de trei ori peste cap , luă aspectul unui domn tânăr, fermecător şi elegant îmbrăcat. Se urcă la volanul unei limuzine de ultimă oră şi se înfăţişă la uşa teatrului. Întinse un bilet, bineînţeles falsificat, şi urcă în sala maiestuoasă, unde tocmai începea spectacolul. Muzică bună, lume elegantă, voci excepţionale. Se concentră pe cât putu să înţeleagă despre ce era vorba în detaliu. Să leşine de fericire. Personajul principal îşi vindea sufletul lui Satana, un stră-moş de-al său, Margareta cea diafană şi pură ajungea o crimi-nală, totul se termina tragic. Aplaudă intens şi-i răsplăti pe artişti trimiţându-le o invitaţie la cină într-un restaurant de lux.

Vasăzică, aşa. Şi cel mai bun om poate fi păcălit, momit cu promisiuni deşarte şi apoi distrus fără milă. Dar unde să mai găsească un om bun? Medită profund şi constată că până la urmă bogăţia cea mai de preţ pentru oameni este întruchipată de tinereţe, frumuseţe, sănătate. Dar ca oamenii să înţeleagă acest adevăr trebuiau mai întâi să străbată viaţa şi să aibă o anume educaţie. Complicată treabă pentru că de mult funcţiona legea potrivit căreia totu-i de vânzare. Şi-apoi, nu orice viaţă, una plină de renunţări şi sacrificii pentru o idee măreaţă. Adică nişte idealişti, indivizi fără pată, care la sfârşitul vieţii înţeleg că s-au irosit zadarnic, că n-au profitat în nici un fel de darurile primite, încercând să-l concureze pe Dumnezeu, crezând că pot lăsa omenirii comori de nepreţuit. Chiar merita omenirea sacrificiul lor? Către sfârşitul vieţii, nu mai făceau doi bani: buni sau răi, cuminţi ori nebunatici ajungeau la acelaşi numitor: bătrâneţea cea hâdă şi nesuferită! La ce le-ar mai fi folosit gloria sau banii? De multe ori nu primeau nici atât! Dar unde să găsească el un Faust? Ori o Faustină? Colindă mai multe case de înavuţiţi şi îi fu imposibil să dibuiască o situaţie, un destin, care să-l tenteze.

Aproape că îşi luase gândul de la planul său. Îşi tot scremea mintea să găsească altceva, să nu care cumva să-l prindă marele Scaraoschi descoperit. Se plimba de unul singur pe străzile oraşului, nici nu observase că se înnoptase de mult când se trezi în dreptul Operei. Spectacolul se terminase, spectatorii plecaseră acasă, artiştii tocmai ieşeau prin uşa rezervată lor. Se nimeri să se afle în spatele unor artişti în vârstă. Mergeau alături unul de celălalt, fără să-şi adreseze vreun cuvânt. La un moment dat, ea priveşte în jur cu teamă şi întreabă cu glas abia şoptit:

– Dragule, pe tine te-au anunţat?

– Mi-au spus că ne păsuiesc până se termină stagiunea. Apoi…

Îi fu imposibil să continue. Lacrimi de durere i se rostogoleau pe obrajii scofâlciţi de ani şi farduri. Femeia nu a mai întrebat nimic. Au mers tăcuţi, unul lângă altul.

– Şi ce vom face?

– Nu ştiu. Pur şi simplu nici nu vreau să mă gândesc la ce se va întâmpla cu noi atunci când ne vor alunga de pe scenă…

Interesant, îşi zise Diavolul, ia să vedem mai în amănunt despre ce-i vorba. Şi se infiltră în mintea bărba-tului. Îi retrăi copilăria, tinereţea, maturitatea şi ajunse în hăul bătrâneţii. Omul studiase toată viaţa, avusese un comportament fără pată şi doar aşa ajunse un recunoscut artist liric, iubit şi aclamat de spectatori. Iar acum, venise vremea pensionării. Adică avea să devină un oarecare muritor de foame, ca toţi ceilalţi. Dar nu asta îl speria, ci îndepărtarea de cântec, de scenă. I se părea nedrept ca după o viaţă de restricţii să ajungă la fel ca unul ce se distrase în toate chipurile. Nu se putea împăca cu ideea.

Apoi, se infiltră şi în mintea femeii. Aceeaşi situ-aţie. Studiase muzica, muncise de mică, devenise artistă,  renunţase la dreptul de a deveni mamă pentru scenă şi acum se trezea singură şi părăsită, bătrână şi urâtă pe deasupra. Tare nedrept i se părea destinul.!                                  Perfect, acum vom proceda altfel decât în Faust… Mă voi preschimba într-o fiinţă supranaturală, plină de bunăvoinţă, de pildă un extraterestru, şi ca răsplată pentru viaţa lor corectă şi fără de păcate le voi oferi înapoi tinereţea…

 

Îşi aminti cu nostalgie de prima lui aterizare pe acest tărâm miraculos, numit România… de primele sale acţiuni de cumpărare a sufletelor… Cum reuşise fără mari eforturi ca pe unii  politicieni, aflaţi acum în funcţii înalte, chiar prea înalte, să-i transforme în oameni fără scrupule, răi, corupţi până în măduva oaselor, ce s-au îndepărtat de popor, trăind numai pentru ei şi ai lor…

Dacă nu i-a fost greu cu ăştia, oferindu-le doar nişte gologani şi nişte funcţii efemere, cu nişte bătrânei, gata să fie pensionaţi, gândindu-se acum numai la nefericirea ce-i aşteaptă, îi va fi mult mai uşor…

Se arătă mai întâi bărbatului în vis, îl lăudă, îi înşiră o poveste despre energii creatoare, despre karmă şi alte farafastâcuri din astea şi ca să-l convingă i-o arătă pe iubita lui tânără, frumoasă. Nada avu efectul scontat, mai ales că el şi iubita lui nu se bucuraseră în tinereţe unul de altul. Se cunoscuseră mai târziu, pe scenă, după ce le trecuseră anii cei frumoşi.

– Poţi să iei viaţa de la capăt şi să-ţi refaci destinul cum vrei, ţinând cont de experienţa prin care ai trecut.

– Şi nu-mi vrei sufletul în schimb?

– Chestia asta se petrece doar în poveşti, în viaţa reală are loc un fenomen reversibil, perfect explicat de ştiinţă. Celulele sunt revigorate datorită unui proces de întinerire bazat pe o enzimă nedescoperită de oameni, dar pe care în curând o vor dibui şi pe asta.

– Şi iubita mea, draga de ea? Nu pot să o părăsesc. Cât a fost de frumoasă! S-o fi cunoscut atunci…

– Cine a spus că vă despart? Vă întineresc pe amândoi odată! Totul e să-mi spui când să mă opresc, adică la vârsta la care vrei să revii.

– La vârsta tinereţii…, răspunse nerăbdător bătrânul.

– Să zicem…

            – Douăzeci de ani!

Diavolul se prefăcu a se concentra foarte tare, amestecă nişte siropuri fără vreo valoare, dar bune la gust, îi ameţi privirile bătrânelului cu tot felul de scălămbăieli şi îi duse paharul la gură.

– Bea!, porunci cu glas de tunet.

Bătrânelul bău pe nerăsuflate, cât pe-aici să înghită şi paharul şi mâna diavolească. Un fior pătrunzător îi cutremură trupul sleit de viaţă, nişte energii începură a-i alerga prin vene şi fibrele trupului, pielea i se întinse, părul i se înnegri, ochii îi căpătară strălucirea juvenilă, braţele i se oţeliră şi tinereţea îi cuprinse cu totul fiinţa.

– Ei, acum, vei avea un somn bun şi mâine dimineaţă începi noua viaţă, îl asigură Diavolul.Făcu un semn asupra lui şi tânărul adormi instantaneu.

În aceeaşi seară se duse la Faustina şi o vrăji în acelaşi stil. Cu ea merse chiar mai uşor atunci când o asi-gură că va întineri fără operaţii estetice şi fără să cheltuiască vreun ban. La urmă, când deveni o adolescentă plină de şarm şi feminitate, o adormi, promiţându-i o nouă viaţă.

Mulţumit de sine, Diavolul îşi permise o mică pauză şi se puse pe sforăit de se zguduia  pământul. A doua zi începea marele experiment. Se trezi dis de dimineaţă, şi îşi încropi un plan de bătălie. Mai întâi îşi propuse să-l corupă pe fiecare în parte, al doilea pas era să afle unul de infidelitatea celuilalt, apoi să-i despartă şi să le aducă numai suferinţă. Îşi frecă mâinile de fericire şi se puse pe treabă.

Într-un decor romantic, de toamnă luminoasă, bogată, încărcată de culori miraculoase se întâmplă ca tânărul Faust să o întâlnească pe adolescenta Faustina. Le era scris în stele să se cunoască, să se îndrăgostească şi să-şi petreacă restul vieţii împreună. Dar nu întotdeauna planul de acasă se potriveşte cu realitatea din târg. Într-adevăr, cei doi tineri s-au văzut, s-au plăcut de la prima vedere, s-au logodit, dar pe parcurs lucrurile au luat o altă întorsătură. Preferinţele lor s-au aliniat noilor timpuri pe care le trăiau şi în secret au început să tânjească după un alt fel de partener. E cam grăsună şi cam naivă, îşi zise tânărul Faust. În sfârşit, acum că ne-am logodit, n-am ce face,o s-o iau de soţie… La fel, după câteva luni de la logodnă, Faustina începu să regrete alegerea. Ce-am văzut la rotofeiul ăsta insipid? Mă sufocă de-a dreptul cu insistenţele lui… Dar merge de fraier, e bun pentru acoperire. Amândoi, adică fiecare în parte, ajunseră la concluzia că erau prea tineri să se înhame la carul căsătoriei, aşa că ar trebui să se distreze o vreme, să se lase în voia capriciilor şi ademenirilor ivite la tot pasul.

Diavolul, cam megaloman, sigur pe puterile lui malefice, convins că tinerii se plac şi drumurile lor merg pe făgaşul normalităţii de acum cincizeci de ani, începu lucrătura. Se dădu de trei ori peste cap şi se transformă într-o jună atrăgătoare, fără prejudecăţi, colegă apropiată a lui Faust, şi începu asediul asupra lui. Curând, acesta îi căzu în mreje şi o patimă nebunească puse stăpânire pe fiinţa lui. Aproape că nu mai putea trăi fără ea. Se întâlneau pe ascuns, se iubeau nebuneşte pe oriunde se nimerea şi părea că pe Faust nu-l mai interesa cu adevărat nimic în afara acestei femei. De Faustina aproape că nu-şi mai amintea. O privea fără să o vadă, o accepta fără să-i simtă prezenţa. Diavolul era în delir la gândul suferinţelor ce avea să le provoace.

Ei, dar, până una-alta, trebuia să o seducă şi pe Faustina. Se dădu de trei ori peste cap şi se prefăcu într-un domn între două vârste, om de afaceri, galant, cuceritor, un adevărat profesionist în arta ispitelor şi a iubirii profane. Cadouri costisitoare, excursii în locuri exotice şi alte asemenea fleacuri menite să întunece minţile oricărei femei. Faustina nu rezistă atacurilor şi îl primi în viaţa ei cu braţele deschise. O dragoste pătimaşă se încinse între cei doi, fata i se dărui cu frenezie, de nimic şi de nimeni nu mai era loc în viaţa ei. De existenţa lui Faust aproape că uitase.

Diavolul se prinse zdravăn în joc, îi cam plăcea, îi plecaseră minţile cu sorcova, nu pricepea că Faust şi Faustina în fapt nu se mai iubeau, alerga cu limba scoasă când la unul, când la altul, Faust şi Faustina îl solicitau fără întrerupere, când era femeie, când era bărbat, nu mai avea timp de alte lucrări necurate, de somn nici vorbă, zilele îi zburau grăbite. La început se amuza, muncea ca disperatul, şi iubitul poate fi o muncă destul de grea, apoi înţelese că nu mai putea da înapoi, trebuia să-i prindă zdravăn în plasă, ca lovitura dată celor doi să fie cât mai neaşteptată şi distrugătoare. Viaţa lui se transformă într-un vârtej continuu, o furtună ce alerga când la un pol când la altul, prins între tinereţea furtunoasă a celor doi tineri la trup, bătrâni la suflet, pofticioşi, neastâmpăraţi, puşi pe revanşă pentru viaţa anterioară schilodită de privaţiuni. Lucrătura începea să dea rezultate. Pe zi ce trecea Faust se apropia de falimentul existenţei, îşi pierdu slujba, onoarea şi sufletul pentru juna adorată. Pe de altă parte, afaceristul Faustinei, dedat la toate relele, se plictisi de farmecele ei şi îşi făcea planuri să scape de fată cu faţa curată. Diavolul înainta cu paşi uriaşi către sfârşitul tragic al celor doi, poveştile lor de dragoste trebuia să se termine brusc şi înspăimântător. Totul se derula într-o viteză ameţitoare. Diavolul deveni un automat pe care butonau când Faust, când Faustina, se turmentase de atâta umblet, de atâta dragoste profană, îşi mobiliză toate forţele, încă puţin îşi zicea, hohotea, hă, hă, în sinea lui la gândul loviturii ce avea să le-o dea, muncea cu înverşunare, nu prididea nici un efort şi într-o zi pur şi simplu … crăpă. Toată energia lui malefică se răspândi în atmosferă în infinitizemale fărâmituri, vlăguite, fără puterea de a mai face rău. Blestemul ce prinsese încetul cu încetul omenirea în chingile sale se rupse, se destrămă.

Se produse o minune. Oamenii, obedienţi, înfricoşaţi, parcă prostiţi până atunci, se deşteptară dintr-odată, ieşiră în stradă şi începură să protesteze faţă de nemernicii din fruntea societăţii, să-şi strige doleanţele: libertate, democraţie, dreptate, jos cu trădătorii, cu vânzătorii, cu tiranii, cu hoţii şi tâlharii! şi câte altele. Un val de nemulţumiri şi revendicări cuprinse întreaga planetă. Bătălii se purtau peste tot între masele de oameni şi armatele ce-i păzeau pe conducătorii corupţi. Lupta era pe viaţă şi pe moarte. Unii – foarte puţini la număr – îşi doreau să-şi păstreze privilegiile, mulţimile îşi revendicau dreptul la viaţă. Şi pentru că nu mai aveau ce pierde, se avântară cu toate forţele în luptă. Armatele plătite începură să dea înapoi, unii pactizau cu răsculaţii, alţii fură învinşi. Iadul ce cuprinsese Pământul la un moment dat se spulberă ca şi cum n-ar fi existat. Dracii de peste tot, speriaţi de urgia maselor revoltate, se văzură hăituiţi, alungaţi, îşi luară picioarele la spinare şi se refugiară în altă galaxie. Iar pe Pământ se instală Pacea, buna înţelegere între oameni, armonia, prietenia, iubirea pentru semeni. Conducerea fu preluată de oamenii cei buni şi înţelepţi. Astfel, dintr-un iad, Pământul deveni un rai.

Veţi întreba de Faust şi Faustina, ce s-a întâmplat cu ei? Diavolul odată spulberat, s-a produs un accident energetic care i-a surprins în această stare şi au rămas veşnic tineri, scuturaţi de răul ce li se infiltrase în noua existenţă, primeniţi la suflet, gata să urce pe metereze, să lupte pentru libertatea de gândire şi de acțiune, pentru o viaţă mai bună. Nu ştiu să vă spun dacă mai sunt ori nu împreună. Probabil că da, probabil că nu. Priviţi cu atenţie în jur, poate-i veţi recunoaşte și, să dee Domnul să nu apară alt diavol pe ale noastre meleaguri.Așa să ne ajute Dumnezeu!

 

autor  Eliza Roha

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Faust, Faustina şi Diavolul.

%d blogeri au apreciat asta: