Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Un evreu la Bug

Posted in Proză by Hopernicus on 22/10/2012

(Din volumul în pregătire „Flash”)

Oare se rădea vreodată moş Simion, sau numai scurta cu foarfeca părul de pe faţa-i lătăreaţă, bonomă pe care doar uneori se iţea o oarecare urmă de viclenie trecătoare. Oricum, timp de vreun an şi ceva cât am lucrat cu el, niciodată nu i-am văzut faţa cum arată de după acea pădure deasă de păr negru năpădit binişor cu fire albe.

De vârstă incertă, de obicei toată ziua era într-o mişcare aproape continuă. Fiind om de serviciu la CAP avea foarte mulţi stăpâni şi de aceea când venea de exemplu de la un drum ca să cheme un şef de echipă sau un brigadier la sediu, imediat îl trimitea Bălănescu, inginerul-şef ca să cumpere cinci pachete de Mărăşeşti de la cooperativă, ca odată sosit cu pachetele să-l trimită contabilul şef mai ştiu eu unde şi tot aşa…

Eu eram la timpul acela eram un fel de chibiţ pe acolo, făceam practică de tehnician horticol şi la cei vreo optsprezece ani ai mei uneori îmi era milă de bietul om că aleargă atât la vârsta lui şi mai ales în zilele de iarnă îl chemam în birou la mine. După ce punea lemne în sobă de să duduie ne aprindeam câte o mărăşească, mărturisesc sincer că fumam încă de pe atunci ca un turc şi jumătate, iar moş Simion îşi dădea drumul la povestit. Şi avea ce povesti…

Trecuseră la vremea ceea aproape douăzeci de ani de la război dar în mintea lui totul era încă viu. Se vedea asta după cum se schimba la faţă, cum ochii se micşorau parcă scrutând în depărtări neştiute decât de el, în vocea lui care uneori cobora până la şoaptă. Nici nu ştiu dacă ştia carte dar vorbele-i curgeau lin şi convingător.

Făcuse parte din trupele care trecuseră Prutul la ordinele mareşalului Antonescu prin dreptul localităţii Ţiganca, localitate rămasă în istorie unde ruşii au făcut mare pagubă printre ostaşii noştri. Trei săptămâni i-au ţinut ruşii în loc în punctul acela. Dar apoi au răzbit şi au mers ostaşii români urmărindu-i pas cu pas şi dincolo de Nistru până spre Odesa.

Moş Simion nu intrase cu unitatea lui în Odesa şi nici nu a văzut Odesa. Unitatea lui se oprise undeva într-o localitate mai la nord de unde se vedeau apele Bugului coborând tulburi şi leneşe spre mare. Comandant de companie era un locotenent de pe la Bucureşti, un tip spilcuit care o făcea tot timpul faţă de trupă pe-a omul de viţă aleasă şi nu ştia decât să dea ordine, încolo ţinându-se ostentativ distant, nelăsând pe nimeni să se apropie de el. În preajmă nu-i era decât ordonanţa, un soldat cam tălâmb care lua mai toată ziua palme şi pumni pe sub fălci pe motiv că nu a făcut ceva cum îi plăcea ofiţerului.

Şi moş Simion trăgând arar din mărăşeasca morfolită bine la un capăt îmi povesti într-o zi o întâmplare groaznică, întâmplare întipărită pe veci în mintea mea de tânăr de abia ieşit din adolescenţă. Erau cazaţi cu plutonul lor de puşcaşi la şcoala din localitatea unde poposiseră după zile şi zile în care-i urmăriseră pe ruşii în retragere şi deocamdată fiind o perioadă de acalmie pe front soldaţii cam începuseră să se plictisească fiindcă nu aveau voie să plece în localitate decât când erau în patrulă. Dar linişte şi pace era prin acele locuri, ostaşii plecau în patrulare câte trei cu un caporal sau fruntaş în frunte cu puştile pe după umăr, cu pas leneş, scurmând praful drumului şi speriind vrăbiile.

Oameni nu se prea vedeau fiindcă tinerii fuseseră luaţi în armata sovietică, fetele se ascunseseră de teama soldaţilor sosiţi în localitate şi doar bătrâni, copii şi ceva adolescenţi se mai vedeau arar scârţâind cumpăna vreunei fântâni sau mânând câte o vită costelivă la imaş.

Într-o zi patrula aduse un adolescent de vreo şaptesprezece ani, lung şi slab, cu părul roşcat şi cu coşuri pe faţă motivând că locotenentul le-a spus ca să aresteze pe orice evreu întâlnit în cale, fiindcă evreii sunt cei care sunt vinovaţi de toate relele de pe lumea aceasta. Ostaşilor li se spusese că în general evreii au părul roşcat şi poate de aceea îl înhăţaseră pe tânărul acela. În zona aceea de pe lângă Odesa limba română era ceva obişnuit, multe localităţi fiind formate din moldoveni şi de aceea băiatul se dovedi că ştie româneşte.

Stătea buimăcit şi speriat privind în toate părţile ca şi cum ar fi vrut să anticipeze din care parte va veni pericolul pentru el. Locotenentul proaspăt pomădat, cu uniforma la patru ace veni pocnindu-şi cu cravaşa cizmele sale bine lustruite de către ordonanţă. Se uită o clipă la adolescentul din faţa sa şi întrebă scurt: „ce-ai făcut bă jidane, de te-au adus aici”. Băiatul holbă nişte ochi speriaţi şi se uită în jur parcă neştiind pe cine întreabă locotenentul. Până la urmă se fixă asupra ofiţerului din faţa sa dar nu scoase nici un cuvânt. Locotenentul bătea mai departe cizma cu cravaşa şi privea direct în ochii tânărului de parcă ar fi vrut să scoată de acolo o mărturisire care să-l încrimineze de cele mai odioase crime împotriva poporului român.

Deodată ofiţerul izbucni: „aha, jidănaşul şi-a înghiţit limba sau nici nu catadicseşte să stea de vorbă cu noi, toţi sunteţi nişte iude şi când e vorba să vorbiţi o faceţi pe muţii, nu-i aşa? Ia să vedem noi dacă n-ai să vorbeşti”. Şi-l croi peste faţă cu cravaşa. Ca la un semn sângele începu să curgă din rana ce se deschisese deodată iar tânărul se chirci mai mult. Nici măcar nu duse mâna la faţă fiinţa lui îngheţând aşa deodată. „Nu vrei să vorbeşti, lasă c-ai să vorbeşti tu” şi urlă deodată „Culcat”. Tânărul nu înţelesese despre ce este vorba dar soldaţii rămaşi foarte contrariaţi de izbucnirea locotenentului îi făcură semn că trebuie să se culce pe pământ. Se întinse pe pământ acolo unde era era. Comanda se auzi iar metalică: „Drepţi, înainte marş!”.

Nu se ştie dacă băiatul acela făcuse instrucţie militară vreodată dar se execută aproape din instinct. Porni spre gardul şcolii năpădit de buruieni înalte şi urzici. Când ajunse între buruieni locotenentul ordonă sec: „Stai, culcat”. Băiatul se aruncă la pământ printre urzici. Locotenentul chemă un soldat şi îi ceru lopata sa Lineman.

Lopata Lineman cu coada scurtă era cel mai bun prieten al soldatului pe front. Când trăgeau ruşii în draci te îngropai urgent în teren pentru a fi ferit de gloanţe, la atac lopata aceea cu un oţel dat dracului o puneau pe sub centură în dreptul ficatului şi stomacului şi nu de puţine ori câte un soldat era lovit de glonţ chiar în lopată şi atunci simţea de parcă l-ar fi lovit cineva cu barosul. Cădea jos dar se ridica după un timp fiindcă glonţul nu trecea prin lopată. Putea fi folosită la atac şi drept armă la lupta corp la corp fiindcă putea cauza răni groaznice. Fiecare soldat avea lopata lui pe care o păstra cu aceeaşi grijă ca şi arma din dotare.

Locotenentul luă lopata şi trasă în jurul celui întins pe jos un dreptunghi puţim mai mare decât lungimea lui apoi după o nouă comandă de „drepţi” îi aruncă lopata şi zise scurt: „Sapă”. Băiatul se uita aiurit când la el când la soldaţii din jur şi părea să nu înţeleagă despre ce este vorba, să sape, ce să sape, pentru ce să sape? Locotenentul „băiat dă Bucureşti” nu catadicsi ca să-i explice, chemă un sergent şi-i spuse scurt „arată-i cum se face un adăpost individual de vreun metru adâncime” apoi plecă biciuindu-şi mai departe cizmele cu cravaşa.

Sergentul nu înţelesese de ce era necesar un adăpost individual pentru băiatul acela dar o luă ca pe o toană a ofiţerului şi apoi explică pe îndelete băiatului ce trebuie să facă, încurajându-l că şi ei săpaseră sute de asemenea adăposturi individuale uneori chiar sub focul inamicului. Sergentul avea un glas domol, sfătos de ţăran aşezat şi se pare că adolescentului îi mai veni inima la loc şi se puse pe săpat. Soarele trecuse de amiază dar era o zi de iulie nu prea caldă deoarece cu o zi înainte plouase mult cu tunete şi fulgere aşa ca pe la ei prin judeţul Vaslui de unde erau majoritatea soldaţilor din companie.

Câţiva soldaţi jucau bâza veselindu-se nevoie mare, sergentul cu alţi trei se aşezară pe iarbă şi începură să joace şeptic mânuind rapid cărţile soioase care văzuseră multe la viaţa lor. Băiatul săpa cam fără nici o tragere de inimă. De abia săpase de vreo palmă în pământ când se pare că atenţia îi fu atrasă de şeptic. Lăsă lopata şi se aşeză şi el pe vine chibiţând iar când unul din jucători ieşi nu se ştie de ce, îi luă locul şi jucă multă vreme cu ceilalţi. Îi revenise inima la loc văzând că nimeni nu-i voia răul şi începuse să glumească şi el cu ceilalţi de parcă de acum era de-al lor. Râdea cu toată gura arătând nişte dinţi albi şi sănătoşi.

Trecuseră poate o oră, poate două de când plecase ofiţerul şi de acum toată povestea cu groapa ceea fusese uitată definitiv, dar deodată se auzi un strigăt furios: „Drepţi, ce înseamnă asta, de ce nu sapă jidanul? Pactizaţi cu duşmanul?” şi cravaşa de data aceasta nu lovi numai băiatul acela roşcat ci şi pe unii din ostaşii care jucau cărţi. Toţi săriră ca arşi, băiatul puse mâna pe lopată şi începu să sape mai departe cu gândurile aiurea sau poate chiar blocate de întorsătura neaşteptată a lucrurilor.

După ce dădu ordin sergentului ca groapa să fie gata în jumătate de oră ofiţerul plecă fluierând o melodie la modă prin şantanurile din Bucureşti. Băiatul cel roşcat speriat acum de-al binelea se uita rugător la sergent poate măcar să înţeleagă de ce trebuia să facă asta. Sergentul credea că este o toană de-a ofiţerului care aşa făcea când voia să se mai distreze pe seama trupei, îi punea să sape gropi, să facă târâş prin bălţi şi alte din astea. Soarele se târa acum spre chindie, şi pământul de pe marginea gropii se înălţase destul de mult.

Apăru şi ofiţerul care de cum sosi îl puse pe băiat să se întindă în groapă. Acesta speriat de moarte se execută fără să zică nimic. Ofiţerul zise că nu este bine că mai trebuie săpat fiindcă este cam înghesuit în dreptul capului. Nu mai plecă de data aceasta şi se plimba încoace şi încolo fluierând fără grijă. Se feri cu atenţie să nu calce pe o buburuză care se mişca anevoie prin praf, ceea ce făcu o impresie foarte bună sergentului care spunea mereu că orice vieţuitoare este o creaţie a lui Dumnezeu şi omului nu îi este permis ca să-i ia viaţa.

Se opri din nou în dreptul băiatului care săpa, îl puse ca să se întindă în groapă şi iar îi dădu indicaţii să mai sape pe laterale. Soldaţii nici în ruptul capului nu înţelegeau de ce ofiţerul nu-i dă drumul băiatului acela care poate nici evreu nu era, iar părul roşcat nu era decât o întâmplare. Săpase destul, aşa că după părerea lor era timpul să-i dea drumul acasă unde sigur al aştepta cineva. Se simţea în rândul trupei un fel de enervare crescândă, dar se pare că ofiţerului nici nu-i păsa, doar se plimba mai departe încolo şi încoace fluierând.

Deodată ca şi cum şi-ar fi adus aminte de ceva se îndreptă direct spre tânărul care săpa şi-l puse iar ca să se întindă în groapă. Luă arma din mâna unui ostaş închizătorul clănţăni sec şi înainte ca să-şi dea seama cineva împuşcătura porni năprasnic. Ciorile din plopii de lângă şcoală fâlfâiră grabnic din aripi şi se îndepărtară spre apus. Soldaţii care în timpul de când erau în război văzuseră multe, se obişnuiseră cu moartea se uitau acum sideraţi la băiatul acela tânăr care nu de mult jucase cărţi cu ei, glumise şi îşi pusese nădejdea în bunătatea lor şi care murise fără să ştie ce vină avea. Glonţul greu de ZB calibrul 7,92 îi zdrobise capul şi îi împrăştiase creierii pe lateralele gropii proaspăt săpate chiar de el.

Ofiţerul îşi şterse cu atenţie fruntea şi mâinile cu o batistă albă, imaculată, dădu ordin ca groapa să fie acoperită şi plecă plesnind din cravaşă. Fluieratul lui vesel contrasta cu privirile îngrozite ale militarilor din subordine. Ajuns aici moş Simion mai puse două lemne în sobă apoi se apucă de povestit altceva. Dar eu rămăsesem cu o întrebare şi simţeam că musai trebuie să-i găsesc răspunsul. Întrebă-i: „Dar ofiţerul? Ofiţerul n-a fost pedepsit?”. Moş Simion mai trase un fum adânc din „mărăşească” şi zise cam într-o dungă „Păi în primul atac a fost împuşcat, poate Dumnezeu a vrut aşa, numai că a fost şi ceva ciudat, deşi inamicul era în faţă el a fost găsit împuşcat în ceafă” . Şi după un timp repetă cu glas mai molcom „Poate l-a pedepsit  Dumnezeu pentru că pentru El toţi suntem la fel”.

 

autor Ioan Mititelu

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Un evreu la Bug

%d blogeri au apreciat asta: