Lemnul viorii

Am rostit cuvântul
în amvonul pădurilor de paltin
ascultând
lemnul până-n fibra viorii.

Fiecărui copac i-am şoptit
sunetul adăugat în auz
chiar dacă limba nu era coaptă
şi nu va vorbi niciodată.

Conjur frunza şi verdele înalt
sunetul inimii să însemne
părţi uscate rupte de tăcere
pe umăr lângă bărbie puse.

Din trupul subţire fără aşchii
pe care lumina alunecă
deasupra cutiei cu întuneric,
cântecul mângâie inimi flămânde.

La sărbători unde îngerii petrec
bucuria şi durerea împreună
lasă loc jocului şi uitării.

Aici singurătăţile se întâlnesc,
fac schimb de râsete şi lacrimi
bând fericirea din cupe.

 

autor  Llelu Nicolae Valareanu

Poem prin care mă lepăd de mine / Steaguri găurite flutură a dreptate / N-am să-ţi spun

Poem prin care mă lepăd de mine

 

Vine o vreme când viaţa e o umbră
Cum este pământul pentru copaci,
Când sângele nu mai are răbdare cu inima
Şi eu rămân pe urme, în spatele meu,
Alerg şi nu pot să mă ajung.

 

Nici tu nu mă mai aştepţi, pleci de nebună,
Lunatică, te cheamă stelele plutind
Cu rochiile albe peste păduri.
Ninsorile nu mai vin, păsările nu mai pleacă,
Învelindu-mi singurătatea în nemişcare
Sub o cupolă de care se lovesc îngerii.

 

Mi se împletesc răsucite gândurile
Ca un colac copt de sărbători
Pe care vi-l împart vouă, celor flămânzi.
Cuvintele-mi rămân pentru un poem-rugăciune
Prin care să mă lepăd de mine nevrednicul,
Apoi cu evlavie să pătrund în mine omul
Creat de tine, Doamne, liber.

 

Steaguri găurite flutură a dreptate

 

Azi scandează pe străzi oamenii lor neobişnuiţi
oglinzi ale unor suflete dispărute
care-şi aruncă moartea în faţa mascaţilor,
… ura lor este oprită cu zăgazuri
li se pune în faţă teama, n-o înţeleg.

 

Oamenii calcă-n picioare minciunile şi strigă
cu gurile aprinse de focul arşilor de vii,
scriu pe piepturi tot ce iese dinăuntru,
rezistă la ger, foame, se miră Dumnezeu
de aura lor de martiri lângă balustrade.
Le împrumutăm visul de împlinire,
facem din ei propria nostră dragoste de neam.

 

Nimeni nu le şterge din gânduri
sărăcia precum o garderobă fără haine,
frigul, loviturile brutale ale slujbaşilor.
Vor pleca istoviţi spre casele goale,
vor reveni să vadă dacă vântul mătură tot,
sau o să rabde o aşteptare de speranţă.

 

Suntem cu toţii irascibili la promisiuni;
oraşele se scaldă în hăituieli şi ură,
stelele se-ntorc în cosmos şi nopţile fug în hău,
steaguri mânjite flutură a dreptate.
am rămas păsări fără glas
întrucât ne-au furat cântecul.

 

N-am să-ţi spun

 

N-am să-ţi spun, pădure,
cum m-au încălzit ramurile tale,
în iernile de piatră îngheţată
când luna-n oglinda nopţii
îmi aşeza pietrele pe suflet şi râdea.
Am vrut să le rostogolesc pe drumuri
dar nu purtau niciun nume.

 

N-am să-ţi spun, iubire,
cum ţi-am verificat polii magnetici
lipiţi pe inima cuvâtului.
Am să încep să-mi sculptez dorul
pe porţile templelor.

 

N-am să-ţi spun, moarte,
bucuria pământului în care prefaci totul
şi-mi opreşti inima la clipa
în care o pasăre vine la geam
şi-mi fură singurătatea.

 

Numai tu, viaţă smintită,
cu ghimpi şi flori,
faci în fântâni ziduri,
construieşti cetăţi
pe care vrei să-ţi rămână însemnele,
şi ele se vor dărâma.

 

N-ai putea să mă păstrezi
cu certificat de războinic ne’nvins?
Nu în cuvinte scrise pe undeva,
necunoscute ori şterse,
ci uitat pe pământ, într-un timp
pe care acele ceasurilor
îl măsoară rotindu-se invers.

 

autor: Llelu Nicolae Vălăreanu

http://cititordeproza.ning.com/profile/LleluNicolaeValareanu

 

Voi deveni cuvântul / ghetele / pe partea opusă

Voi deveni cuvântul

 

Fiecare copac e un copil pentru pădure,
norii negri trec peste muntele alb,
stelele adună suflete de oameni,
ele sosesc pe aripi de îngeri.
luna-i căzută într-un lac cu nuferi,
oarbă de iubire.

Fără nicio teamă,
o pasăre cu ciocul de metal
trece prin norii de plumb.
Timpul îi va anchiloza aripile,
rugina îi va mânca aerul
şi nu ne va mai privi de sus.

Moartea e şi pentru ea o trecere,
poate în corpul altei păsări
iar eu voi deveni cuvântul
aşezat în umbra ei cu sfială,
ca o rugă în faţa icoanei.

 

ghetele

 

stau la fereastra toamnei
şi-mi amintesc
se plimbă prin mine copilul de ieri
desculţ pe drum şi fără temeri
mi-a spus mama să intru în casă
să nu-mi mai păstrez ghetele
că le-a venit timpul

noaptea-s încorsetat în vise
ies din ea victorios
ca o pasăre din colivie

dimineaţa se arată cu sprâncene albe
mă voi opri la meri
să îi privesc
ce trişti sunt dezbrăcaţi
pe drum mai sunt copii desculţi
şi câini fără stăpâni
vor veni cu ochii-n lacrimi
să-mi lingă ghetele noi.

 

pe partea opusă

 

am ascultat de mii de ori
respiraţia ta
până când aerul a ieşit pe fereastră

noaptea e o cascadă de gânduri
în tăcerea adormită în corp

clipele ceasurilor de piatră
taie prin zilele anotimpului
în constelaţia dragonului

pe partea opusă cerului
calătorii fac drumuri neregulate

un ochi mă deschide şi vede
celulele din mine
legate cu lanţuri ruginite
îmi intră în iarnă

 

Autor: Llelu Nicolae Valareanu