Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Poem prin care mă lepăd de mine / Steaguri găurite flutură a dreptate / N-am să-ţi spun

Posted in Poezie by Hopernicus on 09/03/2012

Poem prin care mă lepăd de mine

 

Vine o vreme când viaţa e o umbră
Cum este pământul pentru copaci,
Când sângele nu mai are răbdare cu inima
Şi eu rămân pe urme, în spatele meu,
Alerg şi nu pot să mă ajung.

 

Nici tu nu mă mai aştepţi, pleci de nebună,
Lunatică, te cheamă stelele plutind
Cu rochiile albe peste păduri.
Ninsorile nu mai vin, păsările nu mai pleacă,
Învelindu-mi singurătatea în nemişcare
Sub o cupolă de care se lovesc îngerii.

 

Mi se împletesc răsucite gândurile
Ca un colac copt de sărbători
Pe care vi-l împart vouă, celor flămânzi.
Cuvintele-mi rămân pentru un poem-rugăciune
Prin care să mă lepăd de mine nevrednicul,
Apoi cu evlavie să pătrund în mine omul
Creat de tine, Doamne, liber.

 

Steaguri găurite flutură a dreptate

 

Azi scandează pe străzi oamenii lor neobişnuiţi
oglinzi ale unor suflete dispărute
care-şi aruncă moartea în faţa mascaţilor,
… ura lor este oprită cu zăgazuri
li se pune în faţă teama, n-o înţeleg.

 

Oamenii calcă-n picioare minciunile şi strigă
cu gurile aprinse de focul arşilor de vii,
scriu pe piepturi tot ce iese dinăuntru,
rezistă la ger, foame, se miră Dumnezeu
de aura lor de martiri lângă balustrade.
Le împrumutăm visul de împlinire,
facem din ei propria nostră dragoste de neam.

 

Nimeni nu le şterge din gânduri
sărăcia precum o garderobă fără haine,
frigul, loviturile brutale ale slujbaşilor.
Vor pleca istoviţi spre casele goale,
vor reveni să vadă dacă vântul mătură tot,
sau o să rabde o aşteptare de speranţă.

 

Suntem cu toţii irascibili la promisiuni;
oraşele se scaldă în hăituieli şi ură,
stelele se-ntorc în cosmos şi nopţile fug în hău,
steaguri mânjite flutură a dreptate.
am rămas păsări fără glas
întrucât ne-au furat cântecul.

 

N-am să-ţi spun

 

N-am să-ţi spun, pădure,
cum m-au încălzit ramurile tale,
în iernile de piatră îngheţată
când luna-n oglinda nopţii
îmi aşeza pietrele pe suflet şi râdea.
Am vrut să le rostogolesc pe drumuri
dar nu purtau niciun nume.

 

N-am să-ţi spun, iubire,
cum ţi-am verificat polii magnetici
lipiţi pe inima cuvâtului.
Am să încep să-mi sculptez dorul
pe porţile templelor.

 

N-am să-ţi spun, moarte,
bucuria pământului în care prefaci totul
şi-mi opreşti inima la clipa
în care o pasăre vine la geam
şi-mi fură singurătatea.

 

Numai tu, viaţă smintită,
cu ghimpi şi flori,
faci în fântâni ziduri,
construieşti cetăţi
pe care vrei să-ţi rămână însemnele,
şi ele se vor dărâma.

 

N-ai putea să mă păstrezi
cu certificat de războinic ne’nvins?
Nu în cuvinte scrise pe undeva,
necunoscute ori şterse,
ci uitat pe pământ, într-un timp
pe care acele ceasurilor
îl măsoară rotindu-se invers.

 

autor: Llelu Nicolae Vălăreanu

http://cititordeproza.ning.com/profile/LleluNicolaeValareanu

 

Anunțuri

Comentarii închise la Poem prin care mă lepăd de mine / Steaguri găurite flutură a dreptate / N-am să-ţi spun

%d blogeri au apreciat asta: