Scrisoare pe-un petec de suflet..

 

 

Depărtarea mi se pare mai cruntă azi decât ieri şi mai cumplit de suportat de cât a fost vreodată… Aş vrea s-o ucid odată cu arşiţa ce-mi arde gândurile şi s-o prefac fărâme mici, mici, mici pe care bucăţica de viaţă ce-a mai rămas atârnată de sufletul păpuşii de cârpă să le mistuie-n cenuşi, răspândindu-le apoi în cele patru zări. Taina cuvintelor îmi dă mereu târcoale, umplând, în felul ei, goluri văduvite de speranţe cu unduiri de slovă.

 

Amestec în creuzetul numit atât de simplu „suflet” toate trăirile adunate în carul pe care de-abia-l mai târăsc de greutatea dorurilor şi adun, unul câte unul cuvintele plăsmuite după cum le taie capul, aşezându-le cuminţi în pagini, îngălbenite şi ele de-atâta aşteptare. Mă număr în rânduri despărţite de câte-un val sărat care cuprinde în îmbrăţişarea-i tandră sfielnicele vise adăpostite la tâmplele timpului, spulberându-le apoi, cât ai clipi, pe nisipul auriu şi nicidecum la mine nu dă bine „unu şi cu unu”. Şi depărtarea nu se lasă învinsă nici chiar de rugile ce-mi stau mereu pe buze… Câteodată mă trezesc numărând şi nici nu ştiu măcar ce număr, dar eu continui fără să mă opresc şi fără să uit să sper că orele, zilele, săptămânile, lunile sau poate anii vor trece mai uşor dacă-mi voi număra dorinţele-n cuvinte.

 

Aştept şi nu ştiu ce-aştept, sper şi nu mai ştiu ce sper dar trăiesc şi gândesc şi asta-mi ocupă tot timpul. Poate-aştept geana de lumină care să-mi lumineze drumul şi gândurile sau poate mâna aceea care să-mi poposească deasupra creştetului şi să mângâie fărâma de stâncă ce-a mai rămas din mine, poate aştept să aud glasul care să-mi şoptească „copilă, va fi bine!” sau poate curcubeul limpezindu-mi ochii în arcuirile sale sublime când visele se sparg pe faleze reci de piatră…

Poate… poate te-aştept pe tine, de ce nu? Îmi lipseşti, omule! Şi nici nu ştii cât de mult îmi doresc să ucid departarea!

 

Limassol, Cipru, 26 iulie 2012

autor Georgeta Resteman