Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Clown par H. Michaux

Posted in Traduceri by Hopernicus on 29/10/2012

 

 

 

 

Un jour.
Un jour, bientôt peut-être.
Un jour j’arracherai l’ancre qui tient mon navire loin des mers.
Avec la sorte de courage qu’il faut pour être rien et rien que rien, je lâcherai ce qui paraissait m’être indissolublement proche.
Je le trancherai, je le renverserai, je le romprai, je le ferai dégringoler.
D’un coup dégorgeant ma misérable pudeur, mes misérables combinaisons et enchaînements “de fil en aiguille”.
Vidé de l’abcès d’être quelqu’un, je boirai à nouveau l’espace nouricier.
À coups de ridicules, de déchéances (qu’est-ce que la déchéance?), par éclatement, par vide, par une totale dissipation-dérision-purgation, j’expulserai de moi la forme qu’on croyait si bien attachée, composée, coordonnée, assortie à mon entourage et à mes semblables, si dignes, si dignes, mes semblables.
Réduit à une humilité de catastrophe, à un nivellement parfait comme après une intense trouille.
Ramené au-dessous de toute mesure à mon rang réel, au rang infime que je ne sais quelle idée-ambition m’avait fait déserter.
Anéanti quant à la hauteur, quant à l’estime.
Perdu en un endroit lointain (ou même pas), sans nom, sans identité.

CLOWN, abattant dans la risée, dans le grotesque, dans l’esclaffement, le sens que contre toute lumière je m’étais fait de mon importance.
Je plongerai.
Sans bourse dans l’infini-esprit sous-jacent ouvert à tous,
Ouvert moi-même à une nouvelle et incroyable rosée
à force d’être nul
et ras…
et risible…

 

 

 

 

CLOWN

 

 

Intr-o zi…

Intr-una din zilele astea…

Intr-o zi voi ridica ancora ce-mi tine corabia departe de apele marii.

Cu-acel curaj ce-ti trebuie sa devii un nimic ,mai nimic decat nimicul ,voi lasa in urma

                                       tot ce-mi pare dureros de aproape.

Il voi dumica,il voi tranti la pamant,il voi face bucati,sa se-aleaga praful…

Imi voi inghiti dintr-o data mizerabila-mi pudoare,

         mizerele mele inlantuiri ce ma tin ca ata in ac.

Golit de –ncrancenarea de a fi ’’cineva ’’,voi sorbi cu nesat, iara,din izvorul cu seva.

Lovit de ridicole disperari(disperare-ce-o fi aceasta?),de strafulgerari,de vid,de-o totala  sfasiere-zemflemea-mistuire-Voi lepada de pe mine acel vesmant  ce-l credeam atat de bine contopit,alcatuit ,adaptat la tot ce ma-nconjoara,la semenii mei,      

                                                                      atat de demnii mei semeni!

Redus sunt la umilinta unei catastrofe,la nuditatea perfecta a unei intense rani.

Tarat dedesubtul demnitatii mele de drept,acolo jos,unde nu stiu ce ambitie

m-a azvarlit.

Ratacit- odata-n zari inalte,si-apoi doborat de  trufie

Pierdut sunt intr-un tinut indepartat (sau nu),fara nume si fara adresa.

Clown facut farame printre hohote si grotesc,in chicoteli,acolo unde m-a asezat orgoliul meu

Catre acolo voi face un salt!

Saracit, in infinitul ascuns al spiritului-si totusi deschis pentru noi toti,

Tanjind  eu insumi la o proaspata si neasemuita roza

Aproape gol…

Dezgolit…

De rasul tuturor…

 

 

 

traducere ZAMFIRACHE LUMINITA GHERTRUSA

Comentarii oprite

Caii..pictorilor

Posted in Arte by Hopernicus on 28/10/2012

 

Calul a fost din totdeauna unul din animalele preferate ale pictorilor. Poate pentru ca e gratios,intelligent, poate din cauza ca a insotit omul in toate activitatile sale pasnice sau nu… In scenele de lupta, apare ca un personaj principal. E nelipsit din tablourile consacrate eroilor victoriosi, dar e frecvent si in scenele rurale sau de intreceri pe hipodrom.  Expresionistii  germani  au vazut calul in culori  nefiresti, nenaturale.  Pina si Paul Gauguin si-a intitulat unul din tablouri “Calul alb”, dar i-a dat in final o nuanta verzuie, ceea ce l-a facut pe cel care comanadase lucrarea s-o refuze…

 

Paul Gauguin

Franz Marc a pictat  un cal albastru,  plasindu-l  intr-un peisaj  galben rosu, cea ce confera profunzime imaginii. De Chirico a pictat niste armasari semeti, pe care i-a botezat antici, conferindu-le  prestanta metafizica si mister.

 

Franz Marc

La Nahum Gutman  calul apare adesea incalecat de om sau inhamat la o trasura. De fiecare data, animalul e tratat cu respect si se scoate in evidenta nobletea sa, intr-un  timp cind  nu bolidul mecanic  ocupa primul loc. La cursele de cai , pe hipodrom sau in zilele de sarbatoare, vedem calul  din nou ca prieten si tovaras al omului, facind parca  corp comun in incercarea de a ocupa un loc fruntas in intrecere. Stefan Luchian are frumoase tablouri cu calareti,  cu nimic mai prejos  decit numeroasele scene ale lui Degas conscrate echitatiei.

Nahum Gutman

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

DEGAS-HORSES-IN-A-MEADOW

Pegasus, calul senator al imparatului Caligula, calul lui Fat Frumos din basmele romanesti, caii lui Jonathan Swift in aventurile lui Gulliver, Rosinanta lui Don Quichotte in opera lui Cervantes si atitia altii sint tot atitea ipostaze  in care imaginatia oamenilor a fost  stimulate de acest animal fabulous.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

autor . Dorel Schor  

Tag-uri incluse:

Comentarii oprite

doar câmpul şi macii / Singurătate, planetă ”rotundă”

Posted in Poezie by Hopernicus on 25/10/2012

 respirând greu, din valea pârâului tinereţea abia se auzea

eu învăţasem să beau,

tu râdeai

doar câmpul şi macii ne mai înconjurau

luna şi focul, în joacă, din umbrele noastre îşi zideau pe deal cazemate

deveniserăm, aşa dintr-odată, cu toţii extrem de esenieni

tu pregătindu-te să ierţi

eu pregătindu-mă să uit

ne aşteptam cuminţi

până şi părul tău vegeta

când ploaia a venit

luna s-a plictisit

şi munţii ne-au izbit…….. cu pietre.

 (2012)


 

Singurătate, planetă ”rotundă”

Alla breve,

mi-am parcurs jumătate din spațiul singurătății
ca să pot ajunge în această Siberie surdă

autoexilat din aburul copilăriei
nu am luat cu mine decât un nume de câine

aici… drumurile pier… dintr-odată
iar poveștile par să-și fi smuls demult din vorba lor ispita,
e un continent de o melancolie fără margini
fără catarge,
fără porturi,
fără umbre
de jur împrejur nu poți zări decât uitare

cândva, ușor ca un poet, mă-nalțam să privesc peste crenelurile de ceață ale cetății în formă de soare
….prea ușor s-ar putea spune

 

Dar prietene, nu te-ntrista pentru mine

extremitatea firească a singurătății mele îți este veșnic aproape

nu-ți fie teamă, ca să te recunoască e suficient să-i întinzi mâna

Pentru tine ea e atât de blândă
Ah!
…altfel nu m-aș simți atât de singur.

 

(2008- 2009 )

 

 

autor Emanuel Pope

Tag-uri incluse:

Comentarii oprite

Între singurătate şi destin

Posted in Poezie by Hopernicus on 22/10/2012

 

Să trăieşti frumos şi să spui mereu:

                       < Viaţa e-o poveste, e stare, emoţie, e vis…

                                        ca visul din vis, ca ochiul din lacrimă >!”

Asemeni picturii lui Bruegel,

- iluzie şi vis -

ca-ntr-un teatru al umbrelor care se desfăşoară

năluci par oamenii.

Căutând dantela veche a amintirilor noastre,

oglinda viitorului rămâne numai trecutul.

Prin trecerea discretă a serii,

într-o crudă zi de noiembrie, o intuiai pe lumina lunii.

- Vino, îi spuneai, ne-aşteaptă gondola disperării noastre!

……………………………………………………………………………

Conştiinţa-i o provocare!

Fiecare-şi are propriul cod, diferenţa o face cunoaşterea.

Ce vor, de fapt, femeile? Să fie iubite!

Să se privească în oglinda lor, să se cunoască şi releve!

De ce se caută jumătăţile spre perfecta completare a sferei

separate la începuturile lumii? Nu există indicatoare!

Pe harta cerului, spre-o taină, străbat raze de lumină.

O poartă deschisă-ntre lumi,

o întâlnire-cheie,

rezonanţa sufletului pe care-o simţi perfectă.

Esenţă, de ani sau de-o clipă, în curgerea destinului!

Cuvinte cu-adânci înţelesuri pe care

o singură viaţă nu poate să le pătrundă.

Căutări. Dorinţe. Scântei aprinse. Regăsiri.

Întrebări. Răspunsuri.

Explozii de lumină. Culori de cuvinte,

cuvinte de iubire, de dor, de durere,

şoapte, poveştile memoriei.

Oameni care vin, pleacă. În ceaţă dispar lucrurile!

Amintiri concentrice. Rămân sentimentele.

Bărbaţii iubesc reacţiile femeilor,

dar nu au timp să le cunoască, să le iubească.

Sunt în galeria mea, în vis, în camera mea te-aştept.

Nu există constrângeri când iubeşti!

Pătimaşe sărutări,

un vis eşti pentru oricine, mă răvăşeşti toată!

Dorinţa-i reciprocă, intră în visul meu,

acoperită erai de sărutări.

Peste tot câte una,

să dai drumul fluturilor spre înălţimi,

Aproape de epiderma ta sunt, să-mi simţi respiraţia!

Pe tine te cunosc, structura ta o am, o nebunie de emoţii

simt pentru tine. Ai depăşit bariera gândului!

În casa cu grinzi de lemn,

în acea casă rustică te-am văzut singură.

Acolo, în mine, s-a născut ceva!

În liniştea nopţii, îmi doream să fii cu mine,

Dorinţa de a-ţi simţi

conturul feţei şi-al trupului a prins viaţă.

În gândul nopţii am ajuns lângă tine,

în vis ai fost cu mine, vie, adevărată, adorabilă.

O veşnicie a durat, o clipă, dorita clipă!

Am reţinut repetiţia: “atinge-mă cu respiraţia ta!”

Ai simţit focul visului, eu sunt ca viaţa, vie

ţi-am simţit răsuflarea şi mângâierea.

Prin unda iubirii căutăm să înţelegem adevărul Luminii.

Avem nevoie de iluzii,

Vreau ecoul acelei camere, este un alt timp!

Acolo ne risipim

şi ne-adunăm înainte de venirea zorilor?

Nemăsurată este dorinţa de a a fi cu tine,

nu pot reda emoţia.

E doar iubirea, atunci îi simţi lăntric sufletul,

Chemarea ţi-am simţit-o!

O lume paralelă realităţii,

căci dincolo de conştiinţă este perfecţiunea!

Voi intra în visul tău! Perfecţiunea iubirii prin

evantaiul de simţuri, divină întâlnire!

Ne privim în ochi atingându-ne sufletul,

comunicăm prin priviri.

Apa vie din fântâna interiorului nostru!

Prin tot ce trăim

ne-activăm înflorind lotusul iubirii,

iar, de acolo, cerurile se deschid.

Mi-ai venit în vis, salbatico,

îmi transferi totul prea mult!

Închid ochii şi-acolo te văd în zbucium,

strigăt în strigăt – extaz şi durere -

ni s-a întâmplat nouă, ai piatra şi inscripţia!

Încet şi blând se micşorează acest spaţiu.

Să păstrăm pietrele noastre,

Am gustat lacrima, e lacrima hoya, floarea inimii!

Trăieşte visul! Felia ta este la mine.

A venit vremea, visează-l,

închide ochii şi trăieşte secvenţa de-acolo!

Un timp premeditat altor timpi,

Te aştept în vis sau, şi mai bine, primeşte-mă în visul tău!

Privindu-ţi chipul, ai să zâmbeşti,

e ca şi cum te-aş fi cunoscut sau, mai precis, recunoscut.

Vino, de vrei să te visez!

Voi veni în visul tău, te vei oglindi,

vioara mea, “Un cântec a trecut prin zidul de piatră”!

Pasăre de foc e iubirea,

Priveşte marea întâmplare! Simţi, spune, tu simţi?

O fată ţi-a străbătut timpul,

un alt timp în acest Poem nocturn,

- Timp de-amintire, timp de uitare -

Două clipe, mai mult decât una! Mâine e prea departe,

căci odată venit aici somnul se desprinde,

totul se uită,

rămân sclipiri, frânturi de vise, incertitudini,

un gest, un zâmbet, o adiere,

iubirea ce-ndepărtează întunericul,

nori agăţaţi, umbre profilate pe cerul nimănui.

În lacrimă e împletită iubirea.,

Tu… Eu… Atât de aproape şi totuşi departe!

…………………………………………………………………………

Între singuratate şi destin ne pendulează timpul!

Totul se derulează ca şi cum,

pe un drum nesfârşit,

pentru o clipă- ţi-apar călători în calea ta

care, ca şi tine, nu-şi ştiu ţinta.

Alţii, te-nsoţiesc un timp, apoi

la o intersecţie de drum, dispar fara motiv,

topindu-se ca nişte umbre.

E un mister cum de ajung oamenii întâlniţi

să-ţi ocupe gândurile şi fantezia,

rupându-ţi chiar inima,

înainte de a se înţelege ceea ce erau, nişte năluci.

Poate că şi ei, la fel, credeau despre tine…

 

autor Irina Lucia Mihalca

Tag-uri incluse:

Comentarii oprite

Omul de tinichea

Posted in Poezie by Hopernicus on 22/10/2012

am să îmbătrânesc
iubito
ştiu
am promis
că n-am să las în urmă
nici o toamnă
doar trenul ăsta nebun
care-mi şuieră
în suflet
nu a ajuns lângă
zâmbetul ochilor tăi
gândurile
m-au închis într-o armură de fier
pe care o port
în fiecare anotimp
am să ruginesc
pe la încheieturi
iubito
paşii o să-mi scârţâie
ca nişte roţi de fier înfrânate
când ochii mei
le zăresc dilatarea
atunci voi fi
un om de tinichea
aruncat într-o prăpastie
plină cu rugina toamnelor tale

 

autor iuri iulian Lorincz

Tag-uri incluse:

Comentarii oprite

metamorfoze 40-copacul cu vorbe

Posted in Poezie by Hopernicus on 22/10/2012

Piatra din care m-am născut
mi-a acoperit
rănile facerii
eu nenăscutul dintr-o stâncă şi un izvor
simt încolţind în ochiul meu stâng
imaginea Odille-ei
iar din urechea dreaptă bătaia aripilor ei
peste toate
umbra vrăjitorului din pădure

.
Spectatori nepăsători la show-ul
Prefacerii
Uitaţi că lumea e o scenă şi luaţi totul
În serios
Măşti mortuare risipite printre clipele îngheţate
Într-un balet mecanic.

Iubiiiiiiii
Din ochiul drept
mi-a răsărit copacul cu vorbe

 

autor gherbaluta n gabriel

Tag-uri incluse:

Comentarii oprite

Punct

Posted in Poezie by Hopernicus on 22/10/2012

 

 

Aş vrea să scriu un poem

cu tăcerea dintre două cuvinte,

exilate-n genunchi şi cu faţa la colţ,

într-o cameră goală,

când praful nevăzut dintre stele ninge pe cărţi,

iar lumina-i mai friabilă şi mai palidă chiar

decât scrisorile vechi înghesuite-n sertare uitate.

 

Pe urmă, vântul  trânteşte o uşă

şi-o fantomă de frig trece-n goană pe lucruri.

 

Mi-e frică de tine!

Şi trec dintr-o cameră-n alta ca o umbră de frig

Gândindu-mă la privirile tale severe sau la zâmbetul tău invers,

ca un copil pedepsit să scrie de-o mie de ori:

N-am să-mi mai pun palmele transpirate de spaimă

 pe geamurile zidite-între noi

Şi n-am să-ţi mai scriu niciodată  numele

cu degetul ud pe oglinzi!

 

Pe urmă, se-mplineşte, în sfârşit, profeţia

Şi lumea întreagă se-închide-ntr-un punct.

 

 

 

Poate chiar punctul acesta…

Iată-l! [.]  Punct !

 

 

autor Ioan Florin Stanciu

Tag-uri incluse:

Comentarii oprite

Condiţie unică

Posted in Poezie by Hopernicus on 22/10/2012

şi m-am făcut mic, mic de tot;
omul mă întrebase cu speranţă despre condiţia
de poet,
îmi argumentase că a citit sute de cărţi,
comentarii ale marilor critici,
că toate acestea îi dădeau sens vieţii şi înţelegerea lucrurilor.
aştepta doar mica scînteie ce lămureşte
asemeni mîntuirii.
spera că omul cu cearcăne o ascunde precum secretul
întîlnirii cu alte lumi.
şi m-am făcut mic, mic de tot;
aşteptam să mă calce aşa cum ai zdrobi o insectă respingătoare.
s-a aplecat, m-a scuturat de praful neputinţei,
m-a împachetat în batistă.
de atunci mă poartă în buzunarul cămăşii.

 

autor Liviu-Ioan Muresan

pictura Nick Sava

Tag-uri incluse:,

Comentarii oprite

îngerii mei au cuie în talpă

Posted in Poezie by Hopernicus on 22/10/2012

orașul părea grotesc
îngrămădit într-un
spectacol uman sugrumat
oglinzile nu mai puteau să
te uimească și de atunci
îngerii mei își poartă cuiele
în talpă mă pierd somnambulic
în timp cu pași solitari
risipiți într-o iminentă
arcadă cerească o să ne
unim brațe și trupuri
zidite ca într-o piramidă sticloasă
doar știi o mână spală pe alta și
amândoi ne plângem obrazul
dungat de lama tăioasă
efigie sângerândă picură ploaia
îmbrățișând o umbră săpată cu dalta
în rădăcina pomului sacru îmi și imaginez cum îți pătrund prin perete și
mă chircesc în tabloul căruia ai uitat să îi dai nume tu mă înfășori privind stinger peste umăr
mă amesteci în nuanțe moarte sperând că nu ai să mă vezi
când am să-ți sparg venele și am să îmi preling lacrimile închegate
boabă cu boabă într-o durere neomenească îngerii mei or să te privească
încuindu-ți cuie în coasta pe care ți-am folosit-o ca pe o coasă

 

autor misionara(dorina neculce)

Tag-uri incluse:

Comentarii oprite

Ţărm

Posted in Poezie by Hopernicus on 22/10/2012

pe ţărmul

care se încarcă de istoria vieţii mele

în grădina unde se hrănesc melcii

în Edenul nefericirilor noastre

 

sufletu-mi

cu aripile urzite

se umple de sânge

căutându-şi scăparea

 

pe ţărmul

unde  o mamă îşi piaptănă odorul.

 

autor  adrimir

Tag-uri incluse:

Comentarii oprite

baladă

Posted in Poezie by Hopernicus on 22/10/2012

bunicul s-a aşezat pe băncuţă
mâinile meşteresc
ochii râd
nu prea are timp să vorbească iar eu mă ascund în tulpina cireşului
ca să creştem odată
ne jucăm atât de frumos tustrei
răul nu mă scormoneşte încă pe dinăuntru şi dacă-mi intră sub unghii
îl spăl seara cu mult săpun
într-o covată lin şi frumos scobită
ca şi cum s-ar fi odihnit acolo cândva un dumnezeu ostenit
peste care a năvălit dintr-o dată timpul
pe lângă noi mai trăieşte un sat care ţine oamenii şi fântânile
moartea s-a rătăcit mai demult în întunericul caselor
dar la poarta noastră opreşte rar
atunci cireşul meu îmi astupă urechile
şi eu îi ascult rădăcinile
putrezindu-mi
în suflet

 

autor Alina Dora Toma

Tag-uri incluse:

Comentarii oprite

alo tată /poemul anonim

Posted in Poezie by Hopernicus on 22/10/2012

e pruncul care miroase a noapte uitată pe pervaz

cu mâinile mereu îndreptate spre bec

e cel care în rugăciunile lui se pişă în scutece

şi suge din mamă ca acul busolei nordul

tată prin oglinzi văd doar pietre slabe

legănând singurătăţi bolnave

 

alo tată

sunt puştiul din plastilină care merge acum spre şcoală

îndrăgostit de asfalt şi gropi

în ghiozdan mi-a pus mama în loc de mere poeme cu tine

tată sunt cel pe care îl salută ciorile

iar maşinile în ocolesc

tată spune-mi ceva despre undeva

să-mi pot pieptăna cărările

să ştiu ce viteză să permit paşilor mei

 

alo tată

mă mai recunoşti

sunt băiatul care te mai poartă-n poeme

ieri am avut prima erecţie imaginându-mi chipul morţii

mâine voi bate în amintiri ca în nişte tobe

şi  voi menţine aşa ritmul singurătăţii mele

tată te-am întâlnit prin toate cărţile

prin toate privirile mamei

am alergat după tine filă cu filă

lacrimă cu lacrimă

am transpirat şi am omorât câinii care trăgeau de timpul nostru

 

alo tată

te sun cu inima galbenă împânzită cu vene de mucegai

deja port ghete nr. 45

iubesc tată cum ai iubit-o şi tu pe mama

mă zbat tată prin ea cum făceai şi tu prin mama

mă uit cu teamă la burta ei

la fel cum o priveai şi tu speriat pe a mamei

 

alo tată

te sun să-mi spui că dorm

stau pe spate şi asfaltul mă frige

iar felinarele îmi mutilează durerea

tată

când se aşază pe mine vreo muscă

te simt cum îmi iubeşti cadavrul

 

poemul anonim

un anonim are dureri cumplite de cap

de parcă i-ai băgat un mixer în creier  şi l-ai amestecat

abia reuşeşte să găsească chipul lui din copilărie

sau vreun miros de iarbă necălcată

 

totul e vechi şi necunoscut

pe unde păşeşte se opresc maşinile

şi soarele leşină

iar noaptea ca o soră medicală îi vine în ajutor

făcându-i respiraţie gură la gură

 

anonimul ăsta a scris în întuneric multe sms-uri morţii

şi telefona vieţi ca un disperat

 

ţi-a donat singura lui umbră

pe care o porţi sfios şi speriată

ca nu cumva un şofer neatent

să-ţi calce trecutul pe zebră

 

nu ştie prea multe

împerechează tandru nişte cuvinte

şi umblă cu gunoiştea în rucsac

nu ştie când vei decola şi când vei ateriza în camera lui anonimă

o frică ciudată îi taie speranţele ca pentru salată

 

ştie că odată cu altitudinea pământul se uită

 

să crezi anonimul care-ţi spune că va muri

când lumina îi va accepta chipul

va muri ca un copil ce-şi ascunde cancerul în pumn

şi-i zâmbeşte mamei

 

dar mai întâi îşi va extrage sufletul din întuneric

şi-l va pune pe masă

îţi va arăta cicatricii

rănile şi urmele celor ce au trecut prin el

în drum spre fericire

 

vei privi în el ca într-o oglindă

vei întreba cine-i ce mai frumoasă din ţară

şi-ţi va pronunţa numele pe silabe

 

autor mihai carabet

Tag-uri incluse:

Comentarii oprite

Să ne ţinem de basme

Posted in Studii by Hopernicus on 22/10/2012

Nu cred să existe român care, dacă a citit basme la viaţa lui, să nu-şi amintească „basmul” lui Petre Ispirescu Tinereţe fără bătrîneţe şi viată fără de moarte. Povestitorul – scriitor de fapt – spune că l-ar fi „cules” de la o slujnică în casă; care va să zică, ar fi o creaţie populară. Iată însă că acest basm nu există, nici măcar în formă apropiată, în folclorul românesc, european sau mondial! Decît, cel mult, apărut mult mai recent, probabil chiar sub influenţa basmului ispirescian. De aceea eu îl consider, alături de Făt Frumos din Lacrimă, Povestea lui Harap Alb şi alte cîteva „basme populare” scrise de Eminescu, Creangă, Slavici, Ispirescu ş.a. creaţii literare culte. Ceea ce azi numim „fantezii.”

Desigur, Ispirescu a folosit motive ale basmului popular: cererea fiului nenăscut al Craiului, bătrîna care dă sfaturi, straiele şi armele din tinereţe, calul năzdrăvan, monştrii fantastici (Balaurul, Ghionoaia), tărîmul zînelor, zîna mezină soţie a eroului, vînătoarea. Apar însă cîteva motive inedite – ceea ce îl face un basm unicat în lume: tinereţea fără bătrîneţe, relativitatea timpului. Aceasta din urmă temă, a relativităţii timpului, poate fi întîlnită parţial într-un basm japonez  şi într-o poveste a Sheherezadei din 1001 Nopţi, probabil de origine iraniană. Desigur, mitul „Vieţii Veşnice” şi al „Fîntînii Tinereţii poate fi întîlnită în Evul Mediu European: era unul din „obiectivele” exploratorilor Lumii Noi alături de acel „El Dorado” al Bogăţiei Veşnice.

Nu se ştie prea bine ce a avut în minte Petre Ispirescu scriind acest basm. Nu a lăsat nicio notiţă, niciun jurnal, nu a discutat cu nimeni problema – sau poate nu ştiu eu. Oricum, pot spune că în cazul meu această relativitate a timpului a acţionat, căpătînd înţelesuri diferite asupra poveştii la diferite vîrste. Iată ce consideraţii pot face acum, la aproape 60 de ani. Ce ştiu eu cum îl voi interpreta peste 10 ani, dacă voi mai avea acest timp la dispoziţie…

Deşi „Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte” este un vis al omenirii încă de la ridicarea din lut (cum zic unii) sau coborîrea din copac (cum zic alţii), el a rămas doar o năzuinţă imposibil de împlinit. Ştim că datorită Vieţii Eterne a fost alungat Omul din Paradis. În povestea biblică se creează o primă imposibilitate: nu poţi avea Cunoaştere (a binelui şi răului) şi, totodată, viaţă veşnică! Avîndu-le, devii Dumnezeu. Deci, dacă Omul şi-a luat prima, Domnul a pus arhanghel cu paloş de foc între Om şi pomul vieţii. În religia iudaică nu este posibilă o revenire la această decizie dumnezeiască. Evreului nu îi este promisă viaţă veşnică – doar neamului evreiesc. Nici tinereţe veşnică, desigur.

Indienii au ajuns însă să creadă că Viaţa Veşnică e posibilă. Omul (şi nu oricare, ci doar cel din casta brahmanică, a preoţilor) poate atinge, prin calităţilepersonale şi modul de viaţă, în urma a nenumărate avataruri, ajunge la Nirvana. Moment în care sufletul lui, purificat, se va contopi cu Marele Suflet Universal. Aceste idei, întîlnite în fază incipientă încă din perioada vedică, se cristalizează în budism şi janseism – fiind valabilă şi azi în religiile orientale.

De fapt, cam pe timpul lui Buda Sakiamuni, această idee filosofică poate fi întîlnită şi în alte parţi ale lumii vechi. Mai întîi în Iran, în religia dualistă a zoroatrismului. Cei ce binemeritau intrau în sufletul lui Ormuzd, trăind apoi veşnic. În urma contactului perşilor cu grecii, în Grecia încep să se răspîndească mistere care aveau rolul de a asigura o viaţă după moarte practicanţilor. Desigur, grecii vechi aveau mituri în care apare Viaţa Veşnică. În general, ea era rezervată zeilor. Cîţiva eroi semizei au avut şi ei parte de „zeificare”, devenind nemuritori: Heracles, Asklepios, Castor, Centaurul Chiron (care renunţă la nemurire, devenind constelaţie cerească).

Multe popoare antice aveau un cult al morţilor, imaginîndu-şi un tărîm Dincolo, al morţilor, în care deseori sufletul morţilor îşi continua un fel de viaţă „de umbre”. Evreii o numeau Abis, Sheol. Sufletele existau acolo, în general fără chinuri. La fel „trăiau” sufletele în Împărăţia lui Osiris, la egipteni. Unde, Osiris era zeul care, după ce fusese „omorît”, fusese readus la viaţă, devenind nemuritor. De aceea se credea că cei găsiţi demni să ajungă „la sînul lui” aveau şansa de a reveni la viaţă. De unde şi cultul mormintelor şi al mumiilor. Şi mesopotamienii credeau într-un fel de Hell, în care sufletele erau chinuite şi de unde nu se putea reveni. Aceste mituri influenţaseră şi pe cele iudaice de mai tîrziu.

Grecii aveau şi ei un „Iad” care avea, în general, mai multe niveluri. Cel mai adînc era Tartarul, unde erau azvîrliţi Titanii, Giganţii şi monştrii. La mijloc era Hadesul (cunoscut sub diferite nume), în care „trăiau” sufletele morţilor – unele supuse unor pedepse veşnice. Şi mai exista un fel de „purgatoriu”, Tărîmurile fericiţilor”, „Cîmpiile Elisee”, unde războinicii duceau un fel de viaţă veşnică, neschimbată, în petreceri, vînători, lupte. Erau deschise numai „eroilor” vîrstei de bronz, cei ai lumii homerice, şi îi aveau ca domni pe Ahile şi Elena – cum ne povesteşte Homer în Odiseea. Aceste Cîmpii pot fi regăsite atît la nordici, drept Valhala, cît şi în miturile amerindienilor, ca „Veşnice Cîmpii de Vînătoare”…

Dar omul antic vroia mai mult. Şi cum existau mituri care povesteau despre reîntoarceri din Hades (a Demeterei şi Persefonei, a lui Orfeu, a lui Cybele şi Attis, a Dioscurilor), ele au devenit mistere. Grecii antici credeau că cine va trece prin misterele respective, va avea şansa reîntoarcerii la viaţă – eventual, la o viaţă veşnică „undeva”. Aceste mistere au deschis drumul „misterelor” creştine, credinţei în Viaţa de Apoi, în Împărăţia lui Dumnezeu.

Dar să revenim la basmul lui Ispirescu. Găsisem o primă imposibilitate: între Cunoaştere şi Viaţă Veşnică. Aparent, viaţa eternă ar presupune şi Tinereţe fără bătrîneţe – dar nu este aşa. Încă din miturile greceşti se ştia că o zeiţă ceruse viaţă veşnică pentru iubitul ei – uitînd să ceară şi tinereţe veşnică. Aşa că acesta îmbătrînise şi trăia veşnic… bătrîn. Şi Gilgamesh căutase viaţă veşnică – dar ea ar fi urmat să vină ca o renaştere, ca o „lepădare de piele” a vieţii bătrîne pentru a îmbrăca alta nouă, a tinereţii. Deci, înainte de a ajunge la Viaţa Veşnică, e nevoie să se treacă prin Tinereţea fără bătrîneţe. Deşi cele două concepte sunt complementare şi, pe undeva, superflue. Dacă ai Tinereţe fără Bătrîneţe, vei trăi veşnic!

Poţi însă avea Tinereţe veşnică avînd totodată Cunoaştere? Aparent, nu. Ştim că cele doua concepte se resping: ori ai Cunoaştere, indiferent cum ai dobîndit-o, ori ai Viaţă. Şi atunci, dacă e să regîndim basmul, rezultă că de fapt prima parte al lui este un rit al cunoaşterii. Deşi, fiul Craiului, Făt -Frumos, are un embrion al cunoaşterii: el ştie, încă în pîntecul mamei, ce să ceară! Să fie acesta doar simplul Instinct?

La vîrsta copilăriei, acest instinct se pare că e uitat. Abia în adolescenţă el îşi Aminteşte dorinţa Embrionului şi îşi cere „moştenirea”. Desigur, părintele nu i-o poate da. El are Cunoaştere, deci nu are nici Tinereţe şi nici Viaţă veşnică. Nu îi este dată omului decît Cunoaşterea. Tînărul prinţ trebuie să îşi cucerească singur împlinirea dorinţei, printr-un adevărat rit de trecere spre viaţa matură spirituală. Aici se vede că el are nevoie de ajutor: de sfaturi. Mai întîi ale bătrînicii, apoi ale calului. El e Tînăr, nu are Cunoaştere. O poate dobîndi – pierzînd însă Tinereţea şi, prin ea, Viaţa.

Pentru a le cuceri, are nevoie de un drum iniţiatic. La drum poate porni doar luînd cu el „straiele şi armele din tinereţe” ale tatălui său, deci, nepătate de Cunoaştere, pure, „sfinte”. Trebuie să plece pe un drum care să-l ducă la propriii monştri pe care trebuie să-i învingă, înainte de a ajunge pe tărîmul unde Viaţa veşnică devine posibilă. Şi vedem că de fapt cea mai mare parte a basmului este dedicată acestui drum al cunoaşterii. Cînd tînărul ajunge în Lumea Zînelor, el intră într-un fel de limbo. Un loc în care îşi pierde orice urmă de Cunoaştere, inclusiv Amintirile. Un fel de „lume a lui Osiris, de Cîmpii Elisee – drumul, trecerea peste Valea Uitării, un fel de Sheol. Pe undeva, foarte asemănătoare cu somnul Frumoasei Adormite. O viaţă fără de viaţă, chiar dacă, cel puţin aparent, (în vis?) el se căsătorise cu zîna cea mică. Din care căsătorie, în ciuda vremii parcurse „veşnic”, nu rezultase nimic. Îi fusese de fapt refuzată Nemurirea Omenească.

Ce înseamnă, de fapt Nemurire pentru Om? Încă mitul biblic o spune: nemurirea neamului. „A avut fii şi fiice” zice Biblia despre patriarhii aparent nemuritori – însă doar matusalemici. Născuţi şi crescuţi în chin. Ei şi Credinţa – deci, Fapta (pentru că zice apostolul Petru: „nici credinţă fără faptă, nici faptă fără credinţă”). Un Om trăieşte veşnic în amintirea familiei (de unde şi litaniile nesfîrşite ale arborelui genealogic: Iisus fiul lui Iosif fiul lui… pînă la Iesei şi pînă la Avram şi Adan, Primul Om) şi a Neamului. Cît timp familia („neamul” restrîns) şi Neamul (poporul) trăiesc şi îşi amintesc numele unui străbun, acesta e nemuritor! Un om nu poate avea viaţă – nici prezent, nici viitor – dacă nu are trecut!

Făt Frumos nu trăia. El nu avea trecut. Nu-şi amintea nimic. Băuse din Lethe. Nu avea, deci, nici viitor – Viaţa îi era veşnică. Era „veşnic tînăr şi ferice””, fără viaţă. O piatră e tot la fel. O stea. Pînă şi un copac are amintirea seminţei care a căzut în pămînt şi speranţa viitoarei seminţe luate de vînt. Prinţul nu are nici speranţe, aşa cum nici tînara lui mireasă nu are. Pentru că nici ea nu are amintiri, trecut, şi ea trăieşte veşnic. O moartă frumoasă, într-un vis. Dar ea nu e Om, e Zînă. E „zeiţă”, e „Diana”, Fecioara vînătorii. El e Om şi, dacă vrea să fie Om, are nevoie de amintiri. Oare de aceea redevine Om tocmai în cursul unei vînători, pătrunzînd pe terenul interzis al Zeiţei?

Deşi ultima parte a basmului este mult mai scurtă, reprezintă de fapt întreaga viaţă a revenirii la Umanitate. Tot un rit de trecere, un drum al Cunoaşterii. Părăseşte lumea Visului, întîlnind realitatea. Unde erau monştri – acum sunt oameni, cetăţi, oraşe, cîmpuri cu grîne… Doar el are amintirea unor vremuri trecute (şi, poate, inexistente). Observăm că de data asta are Cunoaşterea – nu mai are nevoie de sfaturi de la Cal. Ştie care e destinaţia sa, ştie că trebuie să-şi regăsească Viaţa în chiar clipa părăsirii ei. Asta e singura speranţă care i-a rămas pentru a redeveniOM– chiar dacă preţul pe care trebuia să-l plătească era de neevitat: Moartea. Şi astfel, renunţînd la Tinereţea fără Bătrîneţe, îmbătrînit, plăteşte preţul pe care trebuie să -l plătească fiecare Om: însăşi Viaţa.

Deşi Făt -Frumos reuşeşte în drumul lui, fiind victorios în Căutare, el este, totuşi, un mare ratat. Dacă era la fel ca toţi ceilalţi feţi- frumoşi şi ar fi cerut ceva omenesc: putere, înţelepciune, vitejie… ar fi fost Om. Ar fi învins piedicile, duşmanii, monştrii, ar fi făcut bine, ar fi avut familie şi ar fi trăit „mulţi ani fericiţi şi, dacă nu au murit, trăiesc şi azi”. Aceasta este datul Omului. Prinţul nostru, căutînd ceea ce nu i se cuvenea, a renunţat la soarta lui Umană. Şi a pierdut tocmai Viaţa fără de moarte.

Desigur, Omul poate aspira nu numai la Viaţă fără de moarte – pe care o poate obţine, cum ziceam, prin urmaşi şi prin fapte – ci şi la Tinereţe fără Bătrîneţe: prin creativitate. Starea de tinereţe este dată de vitalitatea vieţii creative, de trăire spirituală. Poţi fi bătrîn la adolescenţă, dacă nu trăieşti intens, la capacitate maximă, potenţialul cu care eşti înzestrat. Dacă eşti o „legumă”, dacă te iroseşti. Şi poţi fi cît se poate de tînăr pînă în clipa morţii, dacă nu te opreşti din activitatea fizică şi mintală. Michelangelo, Hugo, Einstein, Iorga erau mai tineri la 70-80 de ani decît mulţi vieţuitori ai planetei în anii adolescenţei. Sunt mulţi care sunt bătrîni la 20 nu din lipsă de cunoştinţe, ci din lipsă de visuri, de năzuinţe, de speranţe. Un om care îşi trăieşte hedonist clipa, fără ţeluri de viitor, e bătrîn înainte de a trăi.

Lecţia pe care am desprins-o eu din basm este aceea că un Om are nevoie de visuri, de ţeluri – dar pornind de la trecut, pentru a-şi putea trăi viaţa în prezent şi a avea un viitor. Aşa va fi mereu tînăr şi Viaţa fără de moarte îi este asigurată.

 

autor  Nick Sava

pictura Daniela Isache

Tag-uri incluse:,

Comentarii oprite

Jean Baudrillard- Strategiile fatale

Posted in Studii by Hopernicus on 22/10/2012

 

Lipsa de raţiune e victorioasă în toate sensurile- chiar acesta este principiul Răului.

În viziunea lui Canetti, există pe axa timpului un punct mort dincolo de care lucrurile scapă de sub control, se potenţializează, proliferează la infinit, îşi pierd sensul mergând către extreme. Lucrul este posibil, întrucât Universul nu este reconciliator, ci extremist, destinat antagonismului radical. Acesta este în esenţă şi principiul Răului. Astfel, în estetică tot ceea ce este arbitrar, aleatoriu, superficial, ex-centric, amoral, pare să fi absorbit întreaga energie a Răului, deşi este prezentat ca un principiu al dinamicii sociale. Un exemplu în artă ar fi Duchamp care afirma că orice obiect înseamnă artă, expunând într-o galerie de pictură un banal suport de sticle. Însă obiectele vizibile nu-şi găsesc sfârşitul în obscuritate, ci în ceva mai mult decât vizibilitatea, în obscenitate. Realul nu se mai retrage lăsând loc imaginarului, ci se potenţează în hiperreal, adevărul lasă loc simulării, iar sexualitatea nu dispare în favoarea moralităţii, dimpotrivă, trece în pornografie. Acolo unde apare un gol se instalează imediat ceva redundant.

În viziunea lui Jean Baudrillard, dincolo de dead point, mai urât decât urâtul se află monstruosul, mai vizibil decât vizibilul este obscenul, mai fals decât falsul este aparenţa şi mai rapidă decât comunicarea este lupta. Pentru o mai vie imagine a ceea ce afirmă, autorul ia ca exemplu celula canceroasă care proliferează, are hipervitalitate într-o singură direcţie. „A-şi nega propria finalitate prin hiperfinalitate”- acesta este însuşi procesul cancerului. Valabil şi în ceea ce priveşte informaţie.

 

Însăşi evoluţia istorică suferă acest proces al obezităţii, al trecerii realului în hiperreal. Dincolo de „dead point”-punct în care sfârşeşte timpul liniar- istoria încetează să mai existe, politicul este separat de transpolitic. Dacă era politicului a fost era anomiei, unde criza, violenţa, nebunia şi revoluţia scapă de sub jurisdicţia legii, era transpoliticului este cea a anomaliei, a aberaţiei lipsită de consecinţe. Anomalia este un mutant, o obezitate, o diformitate a unui întreg sistem, a unei întregi culturi. Un astfel de exemplu de cultură obeză este cea a pornografiei. Pornografia face sexualitatea să pară ceva excesiv, de prisos. Toate aceste trăsături definesc lumea postmodernă în care hazardul, indeterminarea, relativitatea sunt finalităţi pentru determinare, pentru funcţional. Lucrurile tind să se aneantizeze, să dispară. „Postmodernitatea este tentaculară, protuberantă, excrecentă, hipertelică.”

Mai violent decât violentul, spune Baudrillard, este terorismul.” El este transpolitic şi nu respectă nicio regulă a jocului politic. Tocmai de aceea este imprevizibil. Ierarhia stăpânilor şi a sclavilor a fost înlocuită cu cea dintre ostatic şi terorist, în postmodernism. Zodia alienării, a izolării omului modern a fost înlocuită în postmodernism cu zodia terorii. Şantajul şi mani- pularea sunt noile tehnologii cu ajutorul cărora se gestionează violenţa. Dacă ar fi doar opera oamenilor disperaţi, terorismul ar fi un act politic. În fapt, terorismul a devenit comportament normal, pornind de la relaţiile interumane până la la nivel de grupuri şi naţiuni. Punerea lui în practică se face prin şantaj şi manipulare. Şantajul este o ameninţare suspendată mult mai grea decât interdicţia: „dacă nu faci asta, ţi se va întâmpla asta”. „Toată arta şantajului şi a manipulării stă în suspans.” Un rol foarte important în proliferarea terorismului îl are mass-media. „Se spune că fără mass-media nici terorismul n-ar fi existat”. În era transpoliticului toată lumea este ostaticul altcuiva”, iată acesta este rafinamentul relaţiei noastre aşa-zis „sociale”. Şi matricea acestei înlănţuiri fără finalitate a şantajului o reprezintă masele, fără de care n-ar supravieţui nici mass-media şi nici terorismul.
Masele sunt prototipul absolut al ostaticului. Prin ele manipularea atinge apogeul. Şi toate aceste manifestări prin care normalitatea este exacerbată, precum în obezitate sau teroare, ţin de pierderea iluziei, a jocului, a scenei. Obscenitatea, alături de teroare înseamnă viziune exacerbată, iar hipervizibilitatea lucrurilor înseamnă iminenţa sfârşitului. E semnul apocalipsei. Sfârşitul secretului este o fatalitate de o evidenţă obscenă. Este exemplul postmodernismului în cultură, acolo unde totul se sexualizează. O lubricitate spectrală a pus stăpânire pe discurs, pe semne, încât orice formă de artă este lipsită de mister; totul se află la vedere, semn sigur al disoluţiei. Totul debordează în jurul nostru, sexualitatea depăşindu-şi cu mult marginile, trecând de la erotic către pornografie. Socialul s-a dizolvat , latura sa mitică şi transcendentă a trecut într-un soi de exhibiţionism la vedere. Pentru că socialul nu poate să subziste decât între anumite limite. Atunci când totul devine politic, însuşi politicul se află la final, mizeria culturii politice întinzându-se precum râia. Când cultura se extinde în mase, asta înseamnă începutul culturii ca politică şi automat ne invadează mizeria acestei politici culturale. „În lumea reală adevărul şi falsul se balansează, şi ceea ce este câştigat de către unul este pierdut pentru celălalt. În seducţie şi în opera de artă este ca şi cum falsul ar străluci cu toată puterea adevărului. E ca şi cum iluzia ar străluci cu toată puterea adevărului.”
Înlăturarea oricărui ceremonial, a semnelor, a tainelor-elemente care ar lăsa sensul să se filtreze-duce către obscenitate. Nudul ca obiect de artă devine corp despuiat şi obscen care invită către sexualitate exacerbată, nicidecum către trăiri estetice. Şi toată această obscenitate elimină orice urmă de profunzime lăsând loc unei lumi dezamăgite care se întreabă: „mai există vreun sens ascuns?”. „Obscenitatea tradiţională este cea a refulării sexuale sau sociale, ca ceva ce nu este nici reprezentat, nici reprezentabil. Obscenitatea postmodernă este cea inversă, a suprareprezentării.” Când totul este suprasemnificat, sensul dispare, metafora este ucisă.
Escaladarea transparenţei atinge apogeul în năruirea scenei politice; dacă viaţa politică anterioară era bazată pe joc după modelul piesei de teatru, în momentul de faţă obscenul trece în prim plan, într-un univers fără aparenţe şi profunzime, totul aflându-se la vedere. “Pentru ca un lucru să aibă un sens, trebuie o scenă, iar pentru ca o scenă să existe, trebuie o iluzie, un minim de iluzie, o mişcare imaginară, o sfidare a realului care să vă seducã, să vă revolte. Fără această dimensiune estetică, mitică, ludică, nu există scenă a politicului, în care ceva să devină eveniment.”

În pornografie, în terorism, în inflaţie, în jocul politic actual nu mai există necesitate, nici verosimilitate. Există doar o suprareprezentare mediatică, imaginea adevărată trecând în gros-plan, în obscenitate prin intermediul mass-media. Noi, cei de pe margine, nu mai suntem spectatori activi, ci simpli anesteziaţi pentru că dispare orice urmă de estetică a scenei politice, orice miză, orice regulă a jocului. S-a zis cu transcendenţa! Totul e la vedere şi se derulează pe un ecran imens. Nu mai trăim drama alienării în oraşele tentaculare. Trăim extazul comunicării prin intermediul imensităţii reţelelor de comunicare, a interfeţei generalizate numită INTERNET. Dacă anxietatea era considerată o patologie alienării de astă dată în cazul comunicării, a acestei branşări continue a tuturor reţelelor apare schizofrenia. Individul trăieşte asemeni schizofrenului într-o copleşitoare teroare datorată proximităţii prea mari a tot ceea ce-l înconjoară, “promiscuitatea imanentă a tuturor reţelelor.” “Schizofrenul trăieşte în instantaneitatea totală a lucrurilor, fără recul, sfârşitul interiorităţii si a intimităţii, supraexpunerea şi transparenţa lumii. El nu are limite ale fiinţei proprii şi nu se auto-reflectează – el este doar un ecran absorbant, o placă insensibilă a tuturor reţelelor de influenţă… Potenţial, toti postmodernii sunt schizofrenici.”
În epoca actuală, omul a transgresat până şi limitele adevărului. Nu mai există magia interzisului, a transgresiunii, ci totul se află la vedere. Hipervizibilitatea este cuvântul de ordine. Judecata de Apoi nu va mai avea loc. Am trecut deja dincolo fără să fi observat. De aici încolo începe Epoca Răului infinit. “Societatea postmodernă pretins ratională şi programatică nu este interesată nici de progresul ştiinţei, nici de informaţia “obiectivă”, nici de creşterea fericirii colective, nici de înţelegerea profundă a faptelor şi a cauzelor, nici de pedepsirea vinovaţilor nici de calitatea vieţii. În realitate, aceste lucruri nu interesează pe nimeni (afară de sondaje). Ceea ce fascinează pe toată lumea este dezmăţul semnelor, realitatea supusă unei avalanşe a semnelor, triumful simulării fascinant ca o catastrofă.”

În viziunea lui Baudrillard nu moralitatea şi sistemul pozitiv de valori fac posibil progresul societăţii postmoderniste. Aparent, o apreciere maliţioasă, însă, în profunzime, e un mare adevăr. Niciodată masele nu şi-au dorit Revoluţia, ci spectacolul ei, nu evenimentul real, matrice a evoluţiei, ci semnul sub care stă şi deriziunea secretă a semnului. Da, e un mare adevăr trăit de noi, românii, de douăzeci de ani încoace: nu vrem să se schimbe nimic cu adevărat! Societatea este imorală în esenţa ei. Aşa cum popoarele barbare îşi inventau zeii doar pentru a-i ucide, tot aşa societatea postmodernă ţine viu principiul Răului tocmai pentru a arăta duplicitatea care face ca ordinea să nu existe decât pentru a fi atacată, nimicită, încălcată. Un alt semn al imoralităţii societăţii postmoderne este extraordinara fascinaţie colectivă în pasiunea unui popor de a-şi sacrifica şeful atunci când se iveşte prilejul.
A nu se subestima această pasiune a popoarelor de-a aduce la putere un partid sau oameni pe care apoi nu se lasă până nu-i văd dărâmaţi!
“Scenariul politic postmodern este inversat: nu mai este puterea cea care antrenează masele în direcţia voită de ea, masele sunt cele ce antrenează puterea în căderea lor. Acest lucru explică pentru ce oamenii politici care mai izbutesc să seducă masele sfârşesc prin a fi canibalizaţi mai devreme sau mai târziu, plătind simulacrul de putere la care mai pot accede asemeni masculilor anumitor specii care sunt devoraţi de către femele după acuplare.”

Puterea, oricare ar fi ea, este o crimă simbolică şi trebuie ipăşită tot printr-o crimă. Este o trăsătură intrinsecă a oricărei societăţi, ţine de regula jocului şi de aceea orice individ ajuns la putere n-ar trebui să năzuiască la propria conservare. Cine nu ştie, ori nu pricepe acest lucru este pierdut. Instituţia puterii se reflectă în necesitatea egală a uciderii ei. Nu puţini dintre liderii moderni pierd aceste lucruri din vedere şi plătesc cu viaţa. Ei cred în virtutea lor şi-n inteligenţa popoarelor care i-au ales. Puterea care nu pricepe că trebuie să dispară devine obscenă şi, mai devreme sau mai târziu, se va nărui prin sânge sau prin ridicol. Este suficient să dispari din faţa cuiva care te neagă pentru a-l determina să se întoarcă împotriva sa însuşi cu toată forţa. Toate epocile, toate filosofiile, toate metafizicile, maniheişti, eretici, catari, vrăjitoare, dar şi nervalişti, jarrişti sau lautreamontişti au avansat la un moment dat, ipoteza unei deriziuni, a unei irealităţi fundamentale a lumii, adică, în realitate a unui principiu al Răului şi au fost întotdeauna făcuţi de ruşine sau arşi pentru aceasta, pentru ceva considerat drept păcatul absolut.
Obiectul supus cercetării simulează supunerea faţă de legile fizicii spre a face plăcere observatorului. La graniţa fizicii pândeşte patafizica (ştiinţa soluţiilor imaginare). Pornind de la aceste aprecieri ar trebui să considerăm cu luciditate unde se află locul mass-mediei făcând excepţie de exaltarea unora, privind rolul ei benefic, ori de dezamăgirea altora legată de rolul ei de manipulator. Publicitatea nu este capabilă nici să instruiască gustul maselor, nici să le manipuleze comportamentele, aşa cum, greşit, se crede. La rândul lor, masele sunt rezultatul unei suprainformări inutile care pretinde să le lumineze. Dacă excesul de informaţie ar fi luat în consideraţie, situaţia ar fi dramatică. Un maxim de informaţie privind Universul ar pune capăt lumii. Numai că eternele teorii critice care stau la baza viziunii asupra lumii, ajung într-un punct mort, cad în derizoriu. Inflaţia de informaţie induce lipsa credibilităţii, ironia vine să dezechilibreze toată această construcţie prea frumoasă spre a fi adevărată. Pe plan social această cădere în derizoriu devine vizibilă în cazul sondajelor de opinie. Ele funcţionează invers faţă de pretinsul lor obiectiv. Devin pur şi simplu un spectacol al informaţiei o latură derizorie a politicului. Lumea se întreabă ironic la ce ajută clasei politice aceste sondaje, de ce au nevoie să ia anumite decizii în funcţie de ele, de ce tot acest spectacol? Masele nu sunt făcute spre a fi eliberate şi ele nu pot fi eliberată.
Clasa politică încearcă să le seducă, să le atragă în jocul ei, să le manipuleze. Amorfe, abisale, tăcute nu răspund, însă subtil, în indiferenţa lor animală ele neutralizează întreg discursul politic. Ar fi bine ca omenii politici să ia aminte la acest comportament bazat pe inerţie la prima vedere, însă cu porniri canibalice în profunzime. Masa ştie că nu ştie nimic şi nici n-are chef să ştie. Ştie că nu poate şi nici n-are chef să poată. Dar masa e foarte snoabă, îşi deleagă altcuiva, printr-un fel de sfidare ironică, de şiretenie ascunsă, voinţa de acţiune.

Dar, opusă pasivităţii este pasiunea, dragostea…Dragostea, un adevărat lait-motiv al culturii actuale este cel mai patetic, cel mai difuz şi cel mai vag sentiment. Mult mai credibilă este o formă duală numită seducţie, un joc al antagonismelor, un duel enigmatic care nu are forma unui răspuns, ci a unei distanţe secrete. Iubirea nu este desăvârşire, e un efect de simulare amoroasă. Seducţia, în schimb , înseamnă joc, tactică în a-l manipula pe celălalt. Postmodernismul cultivă un soi de iubire care nu este decât spuma unei culturi a sexului. Sex, iubire, perversiune, porno-sunt forme de simulare care pot foarte bine coexista în acelaşi registru, fără să se excludă şi cu acordul psihanalizei. Seducţia a cunoscut un fel de epocă de aur care merge de la Renaştere până în secolul al XVIII-lea şi era văzută ca o formă convenţională, aristocratică, un joc strategic fără prea mare legătură cu iubirea. “A iubi pe cineva înseamnă a-l izola de lume, a-i şterge urmele, a-l deposeda de umbra lui, a-l antrena spre un viitor ucigaş. Înseamnă a te roti în jurul lui asemeni unui astru mort, a-l absorbi într-o lumină neagră. Toată dragostea se joacă într-o exorbitantă exigentă de exclusivitate proiectată asupra unei fiinţe umane oarecare. Obiectul unei pasiuni este interiorizat ca sfârşit ideală şi ştim că orice obiect ideal este automat mort.”
Iubirea e creştinească. Seducţia e păgână. De la Christos încoace, iubirea marcheză sfârşitul regulii, începutul unei dereglări în care lucrurile se ordonează după afect. Seducţia presupune dualitate. În iubire poţi fi şi singur. Poţi iubi fără să fii iubit, proiectând asupra celuilalt sentimente care nu există. Iubirea e alterată de gelozie. A iubi pe cineva înseamnă să-l izolezi de lume, să-l deposedezi de umbra sa, să-l absorbi într-o lumină neagră. Seducţia este enigmatică, inteligibilă, ca orice joc. Iubirea alunecă de fiecare dată în sexualitate. Adevărta iubire nu se consideră împlinită în lipsa sexului. Însă iubirea n-a fost niciodată frumoasă decât în legende şi romane. Tristan şi Isolda, Romeo şi Julieta…Concluzia: iubirea adevărată nu există. Amanţii epocii de aur a trebuit să se sinucidă pentru absolutizarea sentimentelor. Dacă ar fi trăit împreună, cu siguranţă n-am fi aflat povestea lor. Iubirea lor tragic sfârşită n-are nimic de-a face cu iubirea banalizată cu schimbul afectiv şi sexual pe care fiecare dintre noi îl trăieşte. Însă acest schimb e cerut de viaţa însăşi spre a se perpetua. Viaţa nu are ce face cu sacrificiul. „You give me love because you want sex!, îi aruncă femei bărbatului. „You give me sex because you want love!”, îi răspunde el. Şi totul se reduce la acest schimb: îmi dai sex, îţi dau iubire.

Dar unde există schimb există şi posibilittea schimbării actorilor!
Deasupra pasiunii stă ceva mai mult: iluzia. Deasupra sexului sau a fericirii stă pasiunea iluziei. Să seduci, să seduci prin puterea imperioasă jocului, să stăpâneşti ironicele căi ale Infernului. “Procesul care reglează cursul lumii pe baza unui semn pur, a semnului ceremonial, fie si cel al catastrofei, va fi întotdeauna mai grandios şi mai fascinant decât cel al derulării cauzale. Procesul care ne fură libertatea şi ne angajeazã în ciclul predestinării (fie si sub forma banală a “şansei”) are mai multe şanse să ne seducă decât cel al unei libertăţi şi al unei responsabilităţi care oricum sunt fără fundament. Decât să trăim comicul unei libertăţi în căutare de fundament, mai bine tragicul arbitrariului pur. Fiecare preferă în secret o ordine arbitrară şi crudă, care să nu-i lase nici o optiune, torturii unei ordini liberale în care să nu ştie ce vrea, în care să fie forţat să recunoască faptul că nu ştie ce vrea – în primul caz este destinat determinării maxime, în al doilea indiferenţei.”

Destinul lumii este proiectat în dihotomia ce marchează splendoarea subiectului faţă de mizeria obiectului. Subiectul face istoria chiar dacă este individual, colectiv, al conştienţei sau al inconştientului. Obiectul nu este decât partea alienată a subiectului. Obiectul absolut este cel al cărui valoare e nulă. În acest context putem discuta despre opera de artă a cărei valoare de întrebuinţare şi valoarea de schimb se abolesc reciproc, devenind o marfă absolută. Baudelaire afirma că pentru a asigura supravieţuirea artei în civilizaţia industrială, artistul va trebui să caute să reproducă în opera sa această distrugere a valorii de schimb şi a inteligibilităţii tradiţionale. Dacă forma marfă distruge idealitatea anterioară a obiectului este necesar să meargă până la absolut această divizare a valorii. Aşadar, opera de artă trebuie să ia toate trăsăturile de şoc, de ciudăţenie, de surpriză, de nelinişte, de fluiditate, de autodistrugere chiar de instantaneitate şi de irealitate a mărfii. Să exponenţializeze tocmai inumanitatea valorii de schimb. pură a mărfii Obiectul de artă, un nou fetiş al lumii postmoderne trebuie să de-construiască aura tradiţională, puterea sa de iluzie, pentru a străluci ,

pur şi simplu, în toată obscenitatea sa.

 

Bibliografie : Jean Baudrillard- Strategiile fatale, Editura Polirom, Iaşi, 1996

 

autor maria sava

Tag-uri incluse:

Comentarii oprite

Să nu mă spui că am mâncat fasole

Posted in Proză by Hopernicus on 22/10/2012

 

˗˗ Costeleeee, unde dracu te-ai băgat, măăăă?

˗˗ Ce-ai, fă, de strigi ca nebuna? Uite-mă aci. Ai dat în orbu’ găinilor?

˗˗ Vezi, mă, că a venit aia mică a lu’ tușa Ioana.

˗˗ Unde-i, fă, că aci pă hol nu-i?

˗˗ Vezi, mă, prostule, că-i la ușă. Dă dracu’ perdeaua din ochi și-o vezi…

˗˗ Făăă, Leano, dacă mă mai faci prost, io te bat de te caci pă tine, țiganca dracului care ești tu cu mă-ta și cu tac-tu…

˗˗ Da’ tu ce dreacu oi fi? Vreun pui de rumân? Bagă, mă, fata în casă!

O mână dă deopartea perdeaua din ușă. Apare Costel. Mă privește mirat apoi mă întreabă:

˗˗ Eleno, stai de mult la ușă?

˗˗ Nu.

˗˗ Și de ce nu intri tu direct în casă, dacă tot vii pă la noi?

˗˗ Mamaia a zis să nu intru.

˗˗ Și adică di ce, fă, Eleno, să nu intri tu la noi direct în casă? Hă?

˗˗ Că nu e frumos să intru fără să mă cheme cineva.

˗˗ A-ha! Fă, Leano, da’ tu ce dreacu faci, fă, acolo? Nu vii încoace să stai cu asta mică?

˗˗Ho, mă, că viu acuma!

Ceaunul cu mâncarea de fasole era în casă. Era un ceaun imens, mai mare decât mine. Mai era mâncare pe fundul lui și o lingură mare ședea deasupra. Ziua era prea cald să-l lase în bătătură. Fasolea s-ar fi stricat, așa că, după ce era gata mâncarea, aduceau ceaunul în casă, în prima cameră. Ei spuneau că e hol, dar parcă nu semăna cu nimic. Pe jos nu aveau preșuri. Nici masă nu aveau. Două scaune verzi, murdare și ele, stăteau lângă perete. Muștele intrau și ieșeau din ceaun. Erau mai puține ca afară. Mamaia nu mă lăsa să vin la Lenuța, dar eu veneam mereu pe furiș. Știa că-mi place fasolea lor și atunci când mă prindea că ies din curtea lor mă certa.

˗˗ Ce faci?

˗˗ Bine, zic.

Priveam spre mâncare.

˗˗ Ia, fă, Eleno și mănâncă. Ai vinit la fasole, hă?

˗˗ Da. Da’ să nu mă zici la mamaia.

˗˗ Nu te zic. Ia și mănâncă.

Și am mâncat. Era puțin prinsă și afumată. Mâncam cu o poftă pe care nu am să o uit niciodată.

˗˗ Vrei și mămăligă rece?

˗˗ Vreau.

˗˗ Ia d-aci.

A rupt dintr-o mămăligă cu mâinile.

˗˗ Ia și întinde dacă vrei. Mănâncă, fă, că e bună. Costeleeeee, unde ești măăăă, dar-ar dracii în tine?

˗˗ Pă prispă, fă, nebuno.

˗˗ Bă, mai avem vreun pepine?

˗˗ De unde, fă, pepini?

˗˗ Era, mă, aseară unu’ afară pă prispă. L-ai mâncat cu tăticu, mă?

˗˗ Făăăă, io aseară am fost acasă? Loaza pământului și proasta satului!

˗˗ Taci, mă, că te aude asta mică….

˗˗ Fă, Leano, vezi că vine tușa Ioana după ea.

˗˗ Mă, ești prost?

˗˗ Uită-te, fă, la poartă!

˗˗ Aoileu, Eleno, te prinde la ceaun. Ridică-te, fă, și fă-te că nu mănânci.

˗˗ Lenuțo, Costeleeee, Elenăăăă! Unde sunteți, mă?

Am ieșit repede din casă în fața ei.

˗˗ Da, mamaie, aici sunt.

˗˗ Ce-i la gura ta? Ia treci încoa’ mai aproape, ia, ia să văz io ce ai la…

˗˗ Săru’mâna, tușă Ioano! Ce faci, bre?

˗˗ Iar a mâncat la voi? Păi nu ți-am zis io, Lenuță, să nu-i mai dați fasole, că are ce mânca și acasă. Nu așa am vorbit io cu voi?

˗˗ Da, bre, tușă Ioană și io ce să fac la fată, dacă-i place și vine? Să o dau afară?

Mamaia m-a luat de mână și m-a tras după ea. Tot șușotea în barbă, să o aud doar eu, mergând grăbită cu mine spre casă:

˗˗ Nu ți-am zis io, Elenă, că nu ai ce căuta la ăștia? Ai dracului de țigani jăgoși și bețivi, Doamne iartă-mă, că în loc să meargă la muncă, ia, numai stau în bătătură cât îi ziulica de mare. Stau și beau. Și tu? Să nu te mai prind pă la ei, că-ți rup picioarele. Ai auzit, Elenă? Hir-ar ai dracului, să hie!

˗˗ Mamaie, da’ mie îmi place la ei….

˗˗ Zici că te-a făcut mă-ta în șatră. Nu știu cu cine oi semăna așa, că tac-tu era un om educat. Mă-ta e o fudulă.

˗˗ Ce e aia fudulă?

˗˗ Ce, nu am văzut io cum se gătește când merge duminica la biserică? E-he, am văzut io!

˗˗ Are o rochie neagră, mamaie. Și un batic negru. Atât. Adică are mai multe baticuri negre. Pot să mă gătesc și eu ca mama?

˗˗ Doamne ferește, Eleno, mamaie! Mă-ta e vădană, de-aia trebuie să poarte negru. Săracu’ Ionel, a murit de tânăr, dar dacă așa a vrut Măicuța Domnului, ce să-i faci? A luat la ea un om bun și a lăsat pă pământ răutățile.

˗˗ Și ce face Măicuța Domnului cu tata în cer?

˗˗ Nu știu mamaie, nu știu.

˗˗ Atunci de unde știi matale că e tata la Măicuța Domnului?

˗˗ Că așa se zice, na!

˗˗ Mamaie, da’ de ce porți batic pe căldura asta?

˗˗ Adu niște paie să pun peste baliga asta. Vai de capu’ mieu, că se strica prispa și nu are cine să mi-o facă! Așa să poartă, mămăiță, batic, că suntem babe.

˗˗ Da’ mama nu e babă.

˗˗ Nu e babă, dar e vădană.

˗˗ Dar nici mama lui Viorica nu e babă și nici vădană și are batic. De ce?

˗˗ Așa e civilizat la țară. Și la biserică nu ai voie să mergi în capu’ gol că nu ești curvă.

˗˗ Mamaie, eu sunt curvă?

˗˗Ptiu, Doamne, Maica-Domnului, cum spui mamaie așa? E păcat, să nu mai spui, mămăiță.

˗˗ Dacă nu am batic și merg cu mama la biserică, matale ai spus, că numai curvele intră așa.

Am început să țopăi fericită și să cânt prin curte: sunt curvă, sunt curvă, la, la, la, tra-la, laaaa, suuuunt cuuuuurvăăă!

˗˗Șttt, taci din gură, Elenă, taci mamaie din gură că e păcat ce zici tu acolo. Gura mea slobodă, de ce nu-mi văz io de ale mele?

Soarele ardea și simțeam cum pielea se strânge la gură. Am luat un măr de pe jos și am început să-l mănânc, ocolind viermele. Era zemos și dulce. Mărul. O priveam pe mamaia cum frământă balega cu paiele. După ce se făcea o pastă mai groasă, acoperea găurile din prispă.

˗˗ Pot să pun degetul?

˗˗ Unde să-l pui?

˗˗ Acolo unde pui balega.

˗˗ Nu, că rămâne gaură. Șu, șu d-aci, boală dă găină, șu, șu!

˗˗ Mamaie, tataia e tot la Maica Domnului?

˗˗ O hi. Nu știu pe unde l-or plimba sfinții.

˗˗ De ce ai călcăiele crăpate? Mă frige părul, mamaie.

Umbla toată ziua desculță prin bătătură. Își lua șoșonii doar atunci când pleca în sat cu treabă ori la biserică, duminica.

˗˗ De la praf, de la vreme, că sunt bătrână, mamaie și multe drumuri au umblat picioarele astea. Mergi și vezi ce are câinele ăla, de latră așa și aruncă-i o coajă de mămăligă.

Făcuse răni pe la gât din cauza lanțului. Se zbătea toată ziua.

˗˗ Vrei mămăligă?

Mă privea fericit și sărea în sus de bucurie făcând praf în jurul lui cu lanțul. Îmi era frică să îl mângâi. Poate că m-ar fi mușcat de supărare că el niciodată nu a fost liber. Nu am stat mult. I-am dat mămăliga și am plecat.

˗˗ Mamaie, merg în drum.

˗˗ Mergi. Elenă, nu te culci de amiază?

˗˗ Nu.

˗˗ Nu e nimeni, mămăiță, pă drum în căldura asta.

˗˗ Nu e, dar io merg.

˗˗ Mergi, mergi.

În praful din fața porții mi-am desenat un șotron. Degetele se lipeau așa că le-am tăvălit pe pământ, pe sub praf. Era rece. Voiam să cânt dar nu știam niciun cântec. Mi-am adus aminte de film și mă întrebam dacă știu să cânt ca Veronica. Veronica, Veronica, fată bună, Veronica, Veronicaaaa, Verooonica, fată bunăăă, Veronica…

 

autor Dorina Şişu

Tag-uri incluse:

Comentarii oprite

Iubeşte

Posted in Proză by Hopernicus on 22/10/2012

 

[...Cascada care îi udase mai devreme dulama nu se mai auzea deloc. A ţipat ca din gură de şarpe timp de câteva secunde iar ecoul dintre stânci amplifica sunetul pe toată întinderea din chei. “Doamne Iisuse Hristoase!”, un strigăt cu triplă rezonanţă, ca la rugăciune, dar şi ca un păcat mare, păcat, păcat.

Stătea goală, în picioare, cu umerii aplecaţi, cu bărbia în piept şi părul auriu răvăşit peste faţă şi sâni. Mâinile îi erau inerte şi albe, iar eu o priveam marcat de suferinţa ei, însă destul de crud pe lângă ce simţea sau mai bine spus, ce nu mai avea putere să simtă.

Pentru o clipă m-a fulgerat gândul vinovăţiei legat de tot ceea ce se întâmplase în ultima vreme între noi. O priveam şi mi-am dat seama că nu am făcut decât să fiu eu însumi, să nu-mi cenzurez sentimentele şi acţiunile. Eram egoist. Cu ce lucra eul meu?

“Doamne Iisuse Hristoase…”, mi-a întrerupt brusc gândurile cu glasul răguşit, rostind silabic şi mai mult în şoaptă “…fiul Lui Dumnezeu…”, din ce în ce mai stins, apoi a tăcut fără vreo continuare. Nu mai voia miluire, nu mai vedea, nu mai ştia. Asta era ceea ce puteam percepe atunci. Mi-a fost teamă să-i îndepărtez şuviţele de pe chip. Şocul ar fi fost şi mai mare.

Eu îi provocasem suferinţa asta? Ea însăşi? Noi? Aveam noi puterea să ne facem atâta rău? Întrebări, întrebări pe care trebuia să le opresc.

O priveam în continuare şi o împărţisem în două, cu aceeaşi cruzime, o cruzime a posesivităţii şi ataşamentului, stări care funcţionau de fapt de ambele părţi. Ne aparţineam de multă vreme fără a ne da seama. Acum, în ochii mei, jumătate era femeia cu sufletul sfâşiat de durere, aplecată de povara păcatului, cu inima împietrită şi chipul schimonosit, iar cealaltă jumătate era femeia frumoasă, femeia mea cu trup sculptat, carne din carnea mea, sufletul pereche, “aripa ta stângă”-după cum îi plăcea ei să-şi spună- aripa pe care-mi ceruse în chilie într-una din ultimele zile, s-o dezlipesc, s-o rup, dar “să poţi tu, că eu nu pot”, mi-a zis atunci, ca o premoniţie a ceea ce avea să urmeze, ca o îndepărtare a inevitabilului, dar…”să pot eu”.

M-am lăsat să cad în genunchi lângă tălpile ei, am cuprins-o şi-am început să o mângâi pe spate atât cât puteam întinde braţele şi să-i sărut ca un nebun fiecare bucăţică de trup - pielea ei, carne din carnea mea. O strângeam abandonându-mi buzele necontrolat până când am simţit nevoia de repaos, am inspirat adânc, m-am ridicat, am luat-o încet pe pătură şi i-am lipit capul de pieptul meu. Am prins cu mâna stângă anteriul şi camilafca de lângă noi şi le-am aruncat pe spate ca să nu le mai vadă.

Îi ascultam plânsul sacadat care dispărea lent. Nu ştiam că plânsul are măsură în cazul ei, dar chiar dacă durerea persista, a venit momentul să-mi rămână pe piept, inertă şi tăcută. Habar n-aveam ce să spun şi totuşi am rupt tăcerea:

-          Maica Andreea…am încercat să-i şoptesc.

-          Andreeeea! a ţipat aşa de tare ridicând capul a revoltă, încât am tresărit scurt apoi cu un zâmbet -acelaşi zâmbet crud- i-am apucat crucea de la gât, i-am smuls-o şi fără să aibe timp de ripostă, i-am prins mâna ţinând crucea între palmele noastre.

Se mai liniştise, ori era semnul unei furtuni ce avea să vină?

-          Andreea, Sfântul Augustin are un îndemn: “iubeşte şi fă ce vrei!”

S-a aruncat cu totul peste mine şi a început să râdă în hohote. Un râs macabru şi haotic…]

 

(fragment din TEHNICI DE SUPER-VIETUIRE)

 

autor Cristi Iordache

Tag-uri incluse:

Comentarii oprite

Bătrâna cu botuța (1 și 2)

Posted in Proză by Hopernicus on 22/10/2012

Păşea cu botuţa ei, anevoie, de parcă ar fi tras toate durerile lumii după ea. „Este bugăt până la inima satului” îşi zicea, „doară doară s-o-ndura oarecine de mine să mă ia” , nădăjduia bătrânica.Gâfăia sub năframa neagră. Peste treizeci Celsius si racorirea mult aşteptată, o ploaie or fie ce-ofi, nu mai venea. E prea anevoie aşa. Trăgea nădejde c-o mai apuca-o pe doctoriţa la dispensar. O doare, nici nu mai stie câte o mai dor, se simte slăbită. Picioarele şi le ridica greu de la pământ. Oh, da, se aude ceva. S-a întors anevoie, cineva din dincolo de marginea satului venea cu un Logan. „Doamne, opreşte-l să mă ia, Te rog, Doamne, opreşte-l!” S-a tras la marginea drumului prunduit şi şi-a ridicat mâna cu nădejde… „Doamne, îndure-se de cei optzeci si noua de ani ai mei, că mult m-au trudit toţi anii aiştea.” Loganul venea ameninţător apoi a trecut de  bătrânica şi botuţa ei, învăluind-o intr-un nor gros de praf… „Să nu te prindă, anii mei, domnule, să nu-ţi facă şi ţie altul la fel!”. Printre prunii lui Sive Ioanii se intrevedea crucea bisericii. Acolo trebuia să ajungă. „Oh, ce slăbii! De ce mă mai ţii, Doamne? Că bine mi-ar fi fost lângă Neculae al meu!”  Paşii ei se infiripau din ce  în ce mai înceţi, trăgănaţi ca o doină de demult, din fecioria ei. Aceeaşi jale, atemporală, contopita mereu cu plaiul Sălajului, contopită mereu cu paşii slabi ai cuiva, cu ţinta ajungerii mereu mai departe. Dar acum, acum era mult mai greu cum tot mai rari sunt vecinii ei, cum pruncii o cauta doar asa, sa-şi aline cugetul ca şi-au făcut datoria. Şapte, şapte a crescut, şi şi-a tras mâna mereu de la blid ca pruncii sa se sature. Cu Neculae era mai usor. I se punea mereu înainte un blid cu zamă înainte, după ce descărca carul cu lemne, or huluji, o ce-o fi, la poarta cuiva. Cam atât lua Neculae de la cei ca el, tot atât de sărmani. Îşi mai agonisea ceva zile munca pe la colectiv, niciodată destul de-a mânca pe săturatelea dar nici atât de puţin să nu aibe ce mânca. Vara era mai usor, putea potolii usor cele sapte guri cu câte o zama de şelată or urzici, or zamă de păsulă verde. O ceapă şi un pic de slană se mai putea găsii la inceput de vară apoi dacă Domnu făcea ca găinuţele ei să-i mai dea un ouţ sau doă sau mai multe, se mai ducea pe la coperativă şi putea lua cu ele ceva ulei de gătit sau petrol de lampă.

Da, iar se aude că vine ceva, un Logan din nou. Nu s-a oprit, a trecut repede învăluid-o într-un alt nor gros de praf şi parcă auzise bătrânica ceva odată cu zgomotul motorului şi al roţilor pe prundiş: „Babo, te caută moartea p-acasă!” Acum asuda mult şi mergea şi mai greu. Doua lacrimi subţiri îşi săpau albia pe pielea ei bătucită de vânt şi praf. „Floriţă, Floriţă, nu-i sorgă la nimeni de tine. Pruncii, alduiasca-i  Domnul, n-au nici ei timp de mine. Ce le-o fost sorgă să margă păn ţari? Casa mea ş-a lu Neculae nu li-i bună. Şi vin cu blide de-acasă când vin. Li-i sâlă la mine, cică pute a şoareci.” Paşii ei s-au făcut şi mai înceţi şi lacrimile încremeniseră cumva printre riduri. Aplecată de ani batrânica se lăsa mai greu cu mâna tremurânda pe botuţa ei, subţire ca o umbră, simţea drumul mai greu, mai duşmănos cu anii ei mulţi, şi crucea bisericii nu se mai vede printre pruni. O vrabie ca-ntr-un ritual se înbăia în praful gros de pe drum. Floriţa se ruga să-i iasă cineva, un sflet viu inainte. Nu i-a ieşit nimeni în cale şi-i e sete acum, limba i se lipise parcă de cerul gurii. S-ar fi oprit la fântâna lui Ilu a Ghiloaiei dar cine-i va scoate vadra cu apă? Nisia, sora ei din casa cealaltă îi aducea în fiecare dimineaţă un sfert de vadra din făntâna ei. De cateva vreme mâna ei dreaptă era paralizată iar piciorul drept abia şi-l trăgea după ea. S-a rugat de Nisia  aseara, să-i pieptene părul şi să-i spele spatele că de-o muri astară, îşi zicea, nu voia să fie de ruşinea satului de-o găsi-o aşa cum era. Şi-o îmbrăca deseară poala ei ce-a nouă pe care Nica, fie sa cea mare, a cusut-o din ceva material căpătat de mâna a doua. Şi-o pune şi broboada cea noua pe ladiţă, la vedere pentru ca Nisia  să i-o puna pe cap dimineaţa. „Da ce ţi-o venit aşa de moarte, Floriţă dragă? Ce pieptănat îţi tăt trebe? Dor nu ti-i mărita? Floriţă, da cine m-o pieptăna pe mine?” Nisia  „s-a dat pe grijă” la Crina, fata cea mică a Florichi , nu pe mult, un ciob de casă acolo şi ceva pământ. Crina trăia la oraş şi o vizita rar. Când venea îi umplea frigiderul cu toate cele apoi trecea şi pe la măicuţa ei. Crina avea o inima bună dar foarte împărţită cu tot felul de treburi şi griji şi când era chemată mergea undeva in nordul Italiei la cules toamna, si la tuns viile cândva pe la sfârşitul iernii.

A mai trecut un Logan. De data asta batrânica s-a tras doar mai la marginea drumului şi şi-a vazut de drum. „Numai să nu plece doctoriţa, numai să nu plece! Musai să-mi găsescă baiul la tăte slăbiile celea.” Acum putea vedea deja clădirea şcolii şi biserica imediat lângă. „Numai să nu plece doctoriţa, numai să nu plece!” Purta în picioare teneşi Nike pe care fata ei de peste mări le-a adus. „Ce te-ai nealcoşit aşe? Doară noi merge la nunta!” Nisia n-a fost măritată niciodată. Ea s-a măritat cu Domnul, spunea când era întrebată. Toata ziua era cu sapa in mână, gârbovă şi înceată, părea a se fi făcut una cu sapa şi cu glia. Anul acesta s-a uscat totul, cartofii erau mici ca ouăle de vrabie şi purumbul nu crescuse mai mult de un cot şi s-a uscat de tot. „Ne bate Domnul, Floriţă, ne bate de răi ce suntem! Tu ţi-ai văzut de prunci tăta viaţa şi eşti tăt singură ca şi mine.” Nisia îi redeschidea rana singurătăţii oridecâteori Floriţa plângea.

Nu mai e mult. A ajuns aproape lângă şcoală apoi va trece de biserică şi imediat lângă biserică e dispensarul. La gardul lui Nelu Surului potaia lui parea că-şi iese din minţi de lătrat la apropierea bătrânei. „Mustre-te, câine! N-ai ce mânca de mine, doar oarece oase bătrâne. Latră-i pe ceie de mi-o furat găinuţele!”

Când a ajuns la uşa dispensrului lacătul era pe uşă. „O plecat doctoriţa de vreo juma de oră!” i-a strigat de peste drum Rahila Cucului, fata de la coperativă. Bătrâna s-a prăbusit aproape pe pragul uşii de la dispensar. Ar fi vrut să plângă, ar fi vrut să strige dar tot ce i-a ieşit pe buse a fost „Oh, Doamne, de ce nu mă iei?”După o vreme s-a ridicat şi a trecut drumul apoi a intrat pe uşa coperativei. „ Am să cumpăr oarece dulce să-i dau la Nisia. Doar doar so îmbuna şi-atunci am s-o rog să mă spele pe spate şi să mă pieptene. Am să iau poala cea nouă şi am să-i arăt Nisiei broboada pe ladiţă, să mi-o pună pe cap dimineaţa. Să nu mă râdă satul!”

A plecat, încet, cu un zâmbet tainic pe buze. În urma ei, piciorul pe care şi-l târa a lăsat în praful drumului o urmă subţire. N-a ajuns bine la casa lui Nelu Surului când un Logan s-a oprit lângă ea. „ Intră, lele Floriţă, te-oi duce la casa ta.” „Domnul să te alduiască, fătul meu, du-mă la năcazul meu.” Apoi un nor gros de praf s-a ridicat în urma lor iar potaia Surului lătra ieşită din minţi.

 

Bătrâna cu botuța (2)

Nisia aștepta la poartă cumva neliniștită scrutând din când în când, cu palma la ochi, drumul dinspre cooperativă. ”Doamne,” își zicea, ”zisu i-am să nu margă singură că nici doctorița n-o întineri-o!” Canicula devenea tot mai insuportabilă, parcă nici apa din făntână nu mai potolea setea. A scos, ca de obicei, un sfert de vadră pentru Florița da s-o fi clocit deja. ”Doamne, îndură-Te, Doamne!”

Nisia ”s-o dat la pocăiți” după zisa Sânzienei, vară-sa, când era încă tânără, chiar tânără de tot. De-atunci părea a se fi ”măritat cu Cartea” iar popa nu-i mai daduse binețe de-atunci. Florița, dănțăușa casei, frumoasă și subțirică își vedea de tinerețile ei că nu ostoiau flăcăii satului să-i vină la poartă. Nisia a fost întotdeauna mai aproape de Rahila. Rahila s-a născut doar la un an după ea și au crescut împreună sub ”grija” Floriții care făcea pe mama în zilele lungi de vară când Teodor și Maria, părinții lor, trudeau prin ogorul cuiva. ”Gemenele”, li se zicea în sat, atât erau de nedespărțite, mai mult poate, din pricina ”șefei de Florița”. Erau încă mici când Maria a murit și Teodor săracul s-a rezemat din ce în ce mai mult pe Florița pentru grija ”gemenelor”. Și când veneau de la dâlboc, ude și nămolite Florița le aștepta cu mânurile la șolduri, innourată ca o noapte de noiembrie cu ploaie. ”Fure-vă nălucile de zvăpăiate ce sunteți! Ni la voi! Ca niște scroafe!” Apoi, ca întotdeauna, la tonul Rahilei, gemenele izbucneau în chicotelile lor. Casa era mică, doua gemulețe cât două laturi de mână dădeau inspre valea satului și de-acolo, cu năsucurile lipite de sticla tulbure, Rahila si Nisia priveau deseori fulgii mari si grei prăvălindu-se peste deal și peste case, cumva, ca un amestec de bucurie și mohoreală. Teodor venea târziu acasă și fetele deobicei dormeau toate trei, de-a latul patului. Scormonea cenușa din fiteu apoi adauga doi sau trei tulei și apoi câteva uscături. ”Cum au crescut, bata-le norocul!” Obrajii Floriții pareau roșii ca merele în lumina fărămicioasă ce venea de la usa fiteului. Ca de obicei, trecea prin ogradă, se oprea la poiată cu lămpașul în mână mormăind obișnuitul lui ”No ghine-i așe!” Apoi trecea să vadă găinuțele pe scara de la podul șurii…

”Oi spăla-o pe spate” își zicea Nisia, ”numa să vină! Și nici n-am s-o piepten pentru boboanțele ei. Cum ne-am acrit, Doamne! Și nu-i baiu dă pieptenat cum crede ea. Baiul e că îmi tăt spune că astara, ca în alte seri, va fi ultima oara…” Stătea acolo, la marginea șanțului, răzimată pe coada sapei, încovoiată ca un semn de întrebare, ca o întrebare, ca un strigăt plâns. A scos azi oarece goațe, mici ca ouăle de vrabie, jumătate mâncate de ciormoi. ”N-oi avea ce-i da lu Crina când o veni de pân țări.” Crine-i nu-i era sorgă de cartofii ”leliții” și nici de ouțele ei și nici de pumnul de cășuț pentru care a trudit o juma de zii sub prunii Păluțului. Crina venea cu plasele pline de la Zălav. Și ouă și portocale și pulpe de pui… Stătea la ele, la Florița și Nisia doar cât să deretice puțin si să le facă ”dint-o litără de lapte” ceva clătite. Apoi pleca, nu fără dăsaga de cartofi de la lelița și ceva ouțe de la mama ei Florița. N-avea ce face… nu vor știi niciodată bătrânele că ”goațele celea” n-au fiert niciodată în oalele Crinei iar ouțele veneau înapoi cu ”lităra de lapte” pentru clatitele care placeau bătrânelor atât de mult. Crina era și ea bolnavă de-atâta trudă prin livezile italienilor. Acum tușea si strănuta de orice și deseori avea atacuri cumplite de astmă.

După ce-a murit Rahila, Nisia venea mai des la ușa Floriții și se bucura de blidul cu păsulă frecată or zamă de oarece. Și Florița îi spunea de prunci. Șapte. Patru pă Bănat, cum spunea ea… Sive si Crina, mezinii casei, la casele lor la Zălav, și Lidia, ”fătuca ei de păste mări”. Ea, Lidia, i-o dat bugăt de toate, și patul cel nou și bani de un fiteu nou de teracotă. O plătit și pentru ferești noi si ușă nouă la tinda si la camără ca bătea vântul prin cele vechi. Când venit  ultima oară i-a cumpărat și un frigider nou și l-a umplut cu toate cele. ”Am vorovit cu ie astară la telefon. E beteagă și ie. Boala nu știe de hotar, Nisie dragă!”

Puteai vedea trupul încovoiat al Nisiei pe marginea șanțului, nemișcat ca o statuie, ca o umbră. Un vânt ușor a mișcat frunzele de-asupra ei și un nor usor de praf se vedea apropiindu-se incet, ca o bucurie amânată. O rugă, ca un susur, se revărsa de sub năframa ei prăfuită și soarele parcă dogorea mai puțin. Loganul roșu s-a oprit lângă ea si Cosminul Moșoaiei a coborât și a deschis ușa de lângă șanț. ”Zua bună, lele Nisia. Ț-am adus-o pe lele Florița acasă”. A sprijit-o de subsuară până ce tălpiile slăbite ale Floriții au atins pământul. ”S-o ții p-acasă, lele Nisia. Nu-i ia dă mărs singură pân sat pe căldurile aiestea. Spune i-oi una sau două lu Relu de l-oi videa. Ie nu-i dă stat singură…” Loganul a pornit incet, să nu stârnească praful, apoi un nor gros și înalt s-a ridicat în urma lui.

Cosmin și Relu, fiul cel mare a lui Neculae și Florița au mers la școala din sat împreună. Și la dans, și la bodegă… După ce au terminat profesionala de la Electromotor, Cosmin a venit la Zalău, să fie mai aproape de batrânii lui și Relu s-a insurat cu Adina, blonda cea timidă din Mehala și a rămas acolo. Se mai vedeau cam odată pe an, Relu și Cosmin, la un ștamp de pălincă prin colinzile lor in serile de ajun. Erau alte vremuri pe-atunci… ”O bine ne-o făcut libertatea asta, Floriță? C-o plecat tăți pruncii din sat și nu găsești unul să ne-aducă un car de lemne! Nu-i sorgă la nime nici de case nici de sat. Și nici de noi… Tu ai crescut șapte. Sapte! Unde-ți sunt pruncii, Floriță? Că so dat tăți la Europa și ne bate Domnul că nu ne-am dat la El după revoluție. Că bine o zâs pastorul, alduiască-l Domnul, că nu mai e dragoste…” Tiradele Nisiei nu-i plăceau Floriții. ”Vadă-și pruncii de baiul lor, Nisie! Eu nu poci să-i încurc. Anul celalalt, Nisie, știi bine c-am stat la Nica și nu mi-o priit. Nu mi-i sorgă să-mi pună altu în blid. Și nu poci mânca mușlicăturile lor. Zice Nica că alea sunt scumpeturi. Mânce și le! Că mie si lu Niculae nu ni-o trebuit d-alea și ne-o fo bine.”

”Mai o treaptă, Floriță, mai una…”  Cele șapte trepte de la talpa casei erau parcă șaptezeci. Nisia a întins-o pe patul de lângă fiteu și a întins jiteiul de lână peste ea. ”Ți-oi aduce apă, Floriță, mintenaș ți-oi aduce. Mai pă sară te-oi spăla pe spate și te-oi pieptăna. Ține boboanțele celea păntru pruncii Sivii.” Nisia s-a dus la fântână și a scos un sfert de vadră cu apă proaspătă. ”Of, bată-le să le bată de muște! Nu mi-i sorgă de voi, mânce-vă șerpii!” S-a oprit de câteva ori de-a lungul celor câțiva pași până la casa Floriții. ”Nisie, Nisie” își zicea, ”și un sfert de vadră ți- grea?”

Când a ajuns la patul Floriții, jiteul de lână stătea împăturat la marginea patului. Florița dormea sforăind usor, ca u nou născut. Două dâre, ca două albii secate coborau din coltul ochilor înspre obrajii uscați. Broboada cea noua stătea la vedere pe capătul ladiței.

autor Slavomir Almajan

Tag-uri incluse:

Comentarii oprite

Dragostea din Strada Privighetorilor

Posted in Proză by Hopernicus on 22/10/2012

- Ştiu când s-a întâmplat, Pică. Murise tata. Aveam 31 de ani. Suferinţele nu ţin de vârstă, nici de anotimp, doar de sufletul care suferă. Tata fusese un om puternic. Gospodar. Ei sunt oameni tari, nu ca noi. De-aia îi ştiau angajaţii de frică! Îl respectau atât de mult, că respectul devenea frică. Tu ai mai auzit, mă, Pică, una ca asta, să-ţi fie frică din respect? Ei, aşa era cu tata! Mi-aduc aminte, Dumnezeu să-l ierte, întâmplarea aia cu dihorul. Ţi-am mai spus? îl întrebă el pe Pică. Pică dete din cap că nu, şi sorbi din paharul de vodcă amestecat cu suc, de parcă ar fi descoperit în alcool genomul strămoşilor săi.

Băi, Pică, fratele meu, începu Victor vioi, aprinzându-şi ţigara şi aruncând bricheta pe masă, nu cre`că aveam mai mult de 7-8 ani, în orice caz, era-nainte de deportare. Un al dracului dihor ne speriase cu mâncatul, băi, ne terminase toate orătăniile, de vreo câteva săptămâni mânca, al dracu, tot ce prindea. Mama nu mai ştia, săraca, ce să facă, iar tata, când ajungea seara acasă, obosit frânt, se tot răţoia la ea că nu poate să aibă grijă de casă, că nu e în stare să nu ştiu ce, că n-are grijă de mine, că mă lasă să umblu într-un cămăşoi până-n pământ, ca fetele, câte-n lună şi-n stele, şi că nici ce aduce el acasă nu ştie să respecte, şi alte lucruri care o întristau aşa de tare pe mama, că se retrăgea în odaia bună şi plângea, din tot sufletul ei de cneaghină sârbă plângea.

Ştii ce ea aia o cneaghină, Pică? Pică dete din cap că nu ştie. Ei, află că o cneaghină este fata care se trage din neamul ţarului, sau a unor ţari mai mici, de-ai pământului. Aia era mama! O cneaghină sârboaică!

Ei, făcu Victor! Şi după ce aruncă un val de fum din gură, ieşindu-i cu un şuierat printre dinţii de porţelan proaspăt puşi, sorbi din vodca rusească, mai mult parcă să-i încerce gustul decât să bea.

Şi tata venind într-o seară acasă, cum stam toţi adunaţi în jurul măsuţei de lemn, pe scăunele de lemn, – şi el, şi mama, şi eu, şi surorile mele – înaintea aburului laptelui din căldare, şi până mămăligii să-i iasă sufletul, ne zise că a doua zi o să-l termine pe dihor. Eu, mă Pică, nu scoteam multe vorbe în faţa tatei, aşa că l-aş fi întrebat pe tata şi nu prea, că n-aveam chef să o iau după ceafă, dar tot eram curios de moarte cum are de gând să-l termine el pe dihor!

Pică, şi tata începu de dimineaţă să caute prin toată curtea, să mute lemnele, să mute maşinile, să scoată batoza la poartă, plugurile, în fine, să dea tot-tot-tot afară din bătătură. Dar de dihor nici urmă! Mă Pică, tata când s-apuca să facă un lucru, apăi făcea lucru ăla, nu se-ncurca cu jumătăţi de măsură, că nu era politician! Dar de dihor nu da! Pe mine mă bucura eşecul ăsta al tatei, pentru că tata-mi dăduse una după ceafă, câteva seri mai înainte, că sunt “băiat mare”, zicea el, şi “nu-s în stare să păzesc curtea de un nenorocit de dihor?” Numai că nenorocitul ăla, uite, îi râdea în nas tatei  acum, de-acolo, de pe unde era dosit. Îmi şi imaginam cum sta ascuns pe undeva şi se uita la tata zicând: “Vai şi de amărâtul ăsta de Emil, vai şi de capul lui de amărât, cum am să-i mănânc găinile toate, una-câte-una, ha-ha-ha-ha!”, îmi imaginam cum râde dihorul de tata, şi cum sta acum ascuns pe undeva pe la vecini, şi fuma!! Şi fuma în draci, şi fuma!

- Mi-e frică, tată!, i-am răspuns tatei smiorcăindu-mă, dar mirându-mă şi eu de curajul pe care-l aveam, curajul de a recunoaşte în faţa lui chiar şi frica…

- Ţi-e frică? a zis tata cum stăteam toţi aşezaţi la masă. Ţi-e frică de un dihor?, şi harşti!, mi-a dat una aşa de tare după ceafă, că am lăsat şi masă şi tot, şi m-am dus să mă mâţâi afară din casă. I-auzi, lui i-e frică de un afurisit de dihor!, l-am auzit pe tata  în urma mea, pe urmă pe mama care a sărit să-mi ia apărarea certându-se cu tata, plânsul surorii mele mai mari, după care n-am mai auzit nimic, fiindcă am stat în fundul curţii până s-a întunecat bine, când au adomit toţi şi m-am strecurat în casă, uşor, să mă culc.

Pe-atunci mama mă lua de mână în fiecare seară, şi după ce mă spăla de praful prin care umblam toată ziulica, mă ducea sub icoana mare din hodaia bună să-mi spun rugăciunea. După ce terminam în genunchi rugăciunea, mama zicea din spatele meu:

- Acu zii cu cuvinte de la tine, Victore! Că Dumnezeu stă şi se uită la noi! Şi eu începeam: Doamne, ajută ca tata să nu mai fie luat şi bătut la miliţie, ajută-i pe unde umblă el pe acolo, cu maşinile lui, ajută mamei mele să fie sănătoasă şi surorilor mele pe unde sunt ele, – când nu erau în vacanţă şi erau la liceu… şi tot aşa…

Şi, mă Pică, mama sta într-un colţ şi începea să plângă. După ce îşi ştergea ochii cu mânecile scorţoase de la jiletcă, mă lua şi mă culca lângă ea.

Dar de ce vreau să-ţi spun asta? Atunci când uitam să mă rog la icoană, mi se făcea un vis, un singur şi invariabil vis, pe care-l visam fără abatere. Se făcea că în biserica satului, pe scaunul împărătesc pe care ar trebui să stea feţele bisericeşti de cel mai înalt rang, dar pe care nu se-aşeza nimeni niciodată, era un moşneag cu părul lung, lung până-n pământ, care sta nemişcat. Eu mă apropiam aşa de sfios de el, că până şi o mişcare a pleoapelor mele mi s-ar fi părut o impietate şi un zgomot care l-ar fi putut trezi. Niciodată nu ştiam dacă mişcă, dacă e viu, dacă doarme sau dacă se preface.

Şi mă apropiam încet-încet de el, cu un pai în mână. Şi când mă apropiam suficient de mult, loveam cu paiul în brăţarul jilţului împărătesc de două-trei ori: bâu-bâu-bâu! Şi zgomotul paiului cu care loveam era aşa de puternic, încât toată turla bisericii se cutremura, cupola se împăienjenea de legănare iar clopotele începeau să bată singure. Atunci moşneagul se umplea de o lumină puternică şi mă lua în braţe, şi eu începeam să ţip: mamăăă, mămicăăă, mamăăă, mi-e fricăăă!…şi mă trezeam lac de apă în braţele mamei mele. Ei, Pică, nici în seara aia nu mai apucasem să mă rog la icoană…

- Auzi, lui îi e frică de un dihor! Paştele mamii lui de bandit titoist! Zisese tata, şi ciuf, una după ceafă.

Mă, Pică, aşa că mă bucuram tare mult să-l văd pe tata cum era umilit de nenorocitul ăla de dihor.

- Lasă că te prind eu! zisese tata nervos  şi plecase la angajaţii lui.

Ziua următoare l-am văzut pe tata că sta nemişcat în mijlocul curţii, cu mâinile în sân şi cu picioarele crăcănate, fără să tresară nici măcar la muştele care îi bâzâiau faţa. Sta aşa ore în şir. Eu mă uitam din casă pe fereastră la el pe după perdele şi habar-n-aveam ce dracu vrea să facă, aşa nemişcat, cu ochii spre piua de apă. Venise căldura cea mare. Dogoarea. Vipia. Şi tata rămânea nemişcat, mă Pică, mă, de parcă avea picioarele înfipte-n pământ ca stâlpii de telegraf. Şi după ce sta ore în şir aşa, fără să mişte, se enerva, răsturna cu piciorul piua cu apă şi pleca la angajaţii lui. Eu mă bucuram tare mult că tata nu reuşea să prindă dihorul, ştii, simţeam că Dumnezeu ţinea cu mine, că tata mă bătuse, şi acum el era cel pedepsit. Şi azi-aşa-mâine-aşa, băi Pică, dihorul nu mai venea!

Şi totuşi găinile dispăreau, câte 5-6 deodată! Al dracu de dihor, ce făcea, ce dregea, da găinile se-mpuţineau continuu! Dispăreau-dispăreau, dar când şi unde? Şi după câteva zile de când tata tot aştepta în mijlocul curţii, în zăduful ăla de căldură, îl văd pe dihor venind prin gard dinspre nord, cum aveam curtea boierească foarte mare, direct spre tata. Eu habar-n-aveam cum arata un dihor, credeam că e aşa, o namilă cât calu, de-aia mi-era şi frică de el, şi mă îneca spaima, cum te îneacă iarna Crivăţul. Şi deodată se apropia de piua de apă, într-un drum care părea interminabil, de parcă ţinea cât ocolul pământului. Aha, mi-am zis eu, iote drace, să vezi că ăla este dihorul! Şi am ieşit repede pe scara casei. Şi dihorul, fără să se mai uite în stânga şi-n dreapta, s-a dus drept la piua cu apă şi a început să bea, fără să se mai uite în stânga şi-n dreapta, cum îţi spusei. Ei, mă Pică, şi-a început să bea apă, mort de sete cum era.

Şi Victor sorbi din vodcă aşa de tare, de parcă era chiar dihorul ăla mort de sete, de care-i povestea acuma lui Pică.

Şi atunci l-am văzut pe tata, pitiş-pitiş, cum s-a apropiat de dihor cu un sac în mâna stângă şi haţ!, l-a luat cu dreapta şi l-a băgat în sac. Uite-aşa ţinea tata sacul de gură! Şi Victor strânse paharul de vodcă băut pe jumătate, gata-gata să spargă sticla.

- Au, mânca-ţi-aş Dumnezeii tăi, de când te-aştept eu pe tine! Urlase tata la el  şi cu dihorul în sac s-a pus lângă mine pe scară. Eu când am văzut că vine şi se aşază lângă mine, m-a luat iar frica, de parcă mă îneca iarna Crivăţul când veneam de la şcoală şi am dat să fug în casă.

- Unde pleci, mă? A tunat tata. Adu-mi repede un cuţit! Şi m-am repezit şi i-am adus cuţitul. Stai lângă mine, că te omor!, a poruncit el. Şi am stat lângă el, de data asta de frică să nu iau bătaie, nu de frica dihorului.

Pică începu să râdă:

- Zii aşa, să nu te bată, hă?

- Păi bineînţeles! Am devenit curajos din frică, începu Victor să râdă şi el, şi continuând să povestească, mai trase un fum din mucul ţigării şi-l strivi în scrumieră. Şi am stat aşa, lângă tata pe scară. Şi tata a început să ţină cu o mână sacul de gură, şi cu cealaltă să strângă şi să micşoreze sacul până când, haţ, a scos capul dihorului afară din sac, ţinându-l cu mâna cealaltă să nu mişte.

- Să nu mişte sau să nu muşte? Întrebă Pică mângâind paharul de vodcă amestecată cu suc.

Şi Victor stoarse iar cu mâna dreaptă paharul de votcă, aşa cum ai stoarce un dihor, gata să-ţi scape.

- Şi atunci, mă Pică, tata a luat cuţitul şi a început să-l jupoaie. La jupuit mai întâi după cap şi i-a tras pielea în jos, făcându-mă să tremur din toată fiinţa mea de copil. Şi aşa l-a jupuit până la un sfert, şi până la jumate, strigându-mi: Vezi? Vezi ce-i fac? Vezi? Striga tata cu o ură puternică în glas. Dar ura şi răutatea era pe dihor, nu pe mine, că tata ţinea mult la mine, - Vezi?, zicea el, deşi nu ştiu cui îi spunea acest “Vezi?”, dihorului sau mie. Şi după ce l-a belit aşa, până la jumătate, l-a aruncat în mijlocul bătăturii şi l-a lăsat să fugă. Ei, mă Pică, şi astăzi am în minte, cu groază, imaginea aia a dihorului care fugea împleticindu-se în propria-i piele. Ia uite mă Pică, şi-i arătă lui Pică braţul dezvelit de sub cămaşă, ia uite mă, Pică, mă, cum se face pielea pe mine, vezi? Şi acest “vezi” parcă avea tonalitatea de altă dată a tatălui său.

Ţi-am spus asta că, dacă în timp ce eram copil visam visul cu moşneagul de pe jilţul din biserică, de când am devenit matur, în ceasurile mele grele de cumpănă, visez întâmplarea aia cu dihorul belit pe jumătate, şi stau în vis pe scară, aşa cum stam cu tata când jupuia dihorul, şi câteodată eu sunt cel care jupoaie dihorul, dar cele mai dureroase momente sunt când visez că dihorul sunt chiar eu, şi tata, sau un copil nevinovat, mă jupoaie pe mine. Atunci mă trezesc plângând, leac de sudoare, ca în visul cu moşneagul de pe scaunul împărătesc, numai că nu mai strig pe nimeni, că mi-e frică, mă Pică. N-am pe cine să mai strig să vină să mă ajute!

Şi Victor îşi şterse cu stânga o lacrimă nevăzută de sub ochelari.

Dar nu asta vream să-ţi povestesc, Pică! Aveam 31 de ani când murise tata. Nu-mi lăsase atât o avere, cât responsabilitatea fiinţei lui, a fiinţei sale care nu mai era. Greutatea unei personalităţi cu care nu ştiam ce să fac. Asta era o moştenire, şi încă una foarte grea. Dacă nu se pusese problema să fac ceva cu tata pe când era în viaţă, acum treaba asta devenea o greutate: ce să fac eu, cu tata acum, când nu mai era? Cu numele lui, cu reputaţia lui, cu toate care ţinuseră de el? Tocmai asta nu mă-nvăţase tata: ce să fac din el după ce nu mai este?

Dar ce vreau să-ţi spun? Înainte de a muri şi-a luat o casă şi s-a mutat aci la oraş, două colţuri mai jos, în Privighetorilor. S-a mutat singur, când a simţit că i se apropie ceasul. Vrea să moară deoarte de oameni, să nu fie văzut de nimeni, dacă o fi să se pătimească. Numai că nu l-a lăsat nimeni să moară singur, aşa că nici de lucrul ăsta n-a avut parte.

Când s-a îmbolnăvit a trebuit să stăm toţi pe lângă el, şi atunci am văzut un lucru teribil. Înainte de a muri era uşor ca paiul. Îl luam cu o mână şi-l întorceam de pe o parte pe alta. Dar, chiar în următoarele clipe după ce a murit, am văzut Pică, fratele meu, lucrul ăla teribil care se întâmplă odată cu trecerea omului dincolo: tata a devenit greu ca plumbul. Bă, înţelegi?, ridică Victor dintr-o dată tonul la Pică, şi-şi şterse iar o lacrimă sub ochelari. Bă, înţelegi? Greu ca plumbul! Şase oameni ne-am chinuim să-l scoatem afară din casă! Şi atunci am mai văzut un lucru la fel de teribil: mâinile lui, mâini cocârjate, umflate, adunate, cu degetele răsucite, răşchirate şi sfâşiate de la maşini, dintr-o dată se întineriseră şi se luminaseră, devenind netede şi albe ca şofranul. Bă, înţelegi? Şopti Victor, încet, de parcă spunea o taină. Să te uiţi şi tu ce mâini au morţii: albe şi drepte!

Şi după ce a murit tata, continuă Victor, veneam în casa în care murise el, şi făceam dragoste. Ei, mă Pică, nu ştii cum sunt legate una de alta, dragostea cu moartea! La gândul morţii, îmi venea totdeauna să fac dragoste. Toată viaţa. Când trece un mort pe stradă am o covârşitoare nevoie să fac dragoste. Şi ca să ne-ntoarcem, m-am dus în casa în care trăise tata o parte din ultimile lui zile şi aşteptam să vină iubita vieţii mele, că mă Pică, de fiecare dată când eşti îndrăgostit, aia e iubita vieţii tale, nu altă fiinţă de pe pământul ăsta. Şi aşteptam. Cel mai mult mie, în dragoste, în toată viaţa asta a mea, mi-a plăcut nu atât dragostea în sine, cât aşteptarea ca ea să se întâmple. Aşteptarea iubitei mi-a fost cea mai mare, mă Pică, cea mai mare fericire de pe lumea asta. Şi stam şi aşteptam. Ştiam că ne vom întâlni peste trei zile, pe urmă peste două, pe urmă peste o zi, şi împărţeam intervalele în jumătăţi, pe urmă pe alea iar în jumătăţi, jumătăţile în ore, şi era cel mai grozav lucru de pe lume frisonarea asta care mă…mă…mă…mă făcea să mă cutremur cu toată fiinţa mea.

Şi a venit ziua în care trebuia să ne întâlnim. M-am dus şi am aşteptat în casa tatei. Şi mă uitam din spatele perdelei. Priveam spre stradă şi număram orele în gând. Stam fără să mă mişc, cum aşteptase tata dihorul în curte, de-aia mi-am amintit de dihor, şi aşa cum eram eu ascuns după perdea, când eram copil să văd când vine dihorul, aşa şi acum. Pândeam şi aşteptam. Dar dihorul nu mai venea!

La un moment dat a apărut un cap de după colţul casei. Hii!, făcea sufletul din mine, uite că vine! Dar ea nu mai apărea! Cum se întâmpla să mişte cineva la colţul clădirii îmi şi sărea inima din piept. Dar ea nu mai venea! La un moment dat, am văzut chiar un cap de cal. A trebuit să treacă tot calul, căruţa cu ţiganii care mânau calul, cu lemnele din căruţă, cu inima căruţei, ca să-mi dau seama că nici de data asta nu este ea. Coboram pe holul interminabil şi mă opream în faţa fiecăruia din cele 24 de ceasuri din colecţia tatei, fără de limbi. Stam în faţa fiecăruia minute în şir, şi pentru singura dată mi s-a părut înşiruirea aia de ceasuri a tatei un lucru total fără noimă, singurul fapt prostesc din viaţa lui.

Şi dacă am văzut că tot nu vine şi nu, uitându-mă la ceasurile agăţate pe pereţi, care n-arătau nimic, m-am dus să cumpăr o sticlă de vin şi plăcintă, în cazul în care totuşi apare, să o primesc cumva…mai cumva…Şi când m-am întors, am văzut că ea nu venise. M-a luat frica: dacă totuşi a sosit cât am lipsit şi-a plecat? Ah, şi mă chinuiam, ah, şi m-apucaseră remuşcările  şi-am desfăcut sticla cu vin uitându-mă continuu pe geam exact la colţul casei, pe muchia zidului fixat ca punct de reper, pe unde trebuia ea să apară.

Dar ea tot nu venea! Al dracului Manole cu legenda ta, de porc ce eşti!, bombăneam eu prin cameră. Ana ta venea ca tâmpita s-o omori tu, ca un nemernic egoist ce eşti, dar a mea, ca să ne iubim, nu vine! Şi aşa, cu sticla în mână, şi uitându-mă pe fereastră, am luat o gură din vinul desfăcut. Pe urmă am pus sticla pe masă, lângă plăcintă, şi m-am dus la baie să mă uit în oglindă.

Când tata cumpărase odată două Forduri noi, primise cadou oglinda veneţiană din partea firmei. Mă, Pică, şi tata o purta cu el peste tot unde se muta, ca semn că fusese şi el cineva. Asta era emblema sa nobiliară, oglinda aia pe care o căra peste tot, reprezentând blazonul familiei  noastre, după ce ne-au luat averea. Şi m-am uitat în oglinda veneţiană. Şi m-am pieptenat. Şi m-am aranjat. Parcă mâinile tatei, drepte şi albe, după ce murise, luminau din oglindă, aşa de albă era lumina aia a ei.

Fiind mic aveam o mare spaimă, ooo, mare de tot! Mi-era frică să mă uit în oglindă să nu mă tragă în ea, sau să mă ia ameţeala şi să cad înăuntru-i.

Şi când am revenit în cameră, am înlemnit. Uite mă Pică, mă, cum se face pielea pe mine. Şi Victor îi arătă iar antebraţul descheiat la cămaşă lui Pică. M-am întors şi m-am îngrozit: sticla era băută pe jumate!

Şi Victor ridică sacadat glasul: sticla-era-pe-jumătate-băută! Vinul-mai-era-în-sticlă-doar-ju-mă-ta-te!

Şi Victor depărtă instantaneu paharul de vodcă din faţa lui ca pe un obiect necurat.

Am stat pe pat şi nu-mi venea să cred! M-am frecat la ochi, m-am zăpăcit, m-am foit, şi nu-nţelegeam nimic. Când i-am povestit mamei mai târziu a început să se tragă de păr şi să plângă, să se jelească şi să se învinovăţească pentru că nu-i dăduse tatei apă de pomană, deşi-i făcuse toate rânduielile. N-avea cum să nu-i facă chneaghina toate rânduielile tatei!

Eram sigur că noaptea urma să visez povestea cu dihorul, iar dihorul aveam să fiu eu, jupuit şi gonit, şi aruncat lumii, fără piele, fără carne, şi fără suflet. Eram sigur de asta, foarte sigur!

Atunci a apărut ea!

Şi am făcut dragoste.

Şi a fost dragoste, prăbuşindu-mă în moarte, încât am ajuns la capătul lumii, pe un teren depărtat, pe un câmp străin, cu lucruri stranii, fără întoarcere. Îmi alergau pe dinainte necunoscuţi, cum îţi trec călătorii din gări, când eşti într-un tren de mare viteză, fără să le observi faţa, – deşi păreau că au chipuri de fluturi, sau de plante, de struguri, de mere, căpşuni, – şi toţi oamenii ăştia erau întorşi cu spatele, şi eu treceam în viteză şi le vedeam faţa ca-n oglindă, dar nimic nu era sigur, şi mă tot depărtam, într-o durere plăcută, plăcută, tare plăcută! Să fie moartea?, -mi ziceam.

Da, asta trebuie să fie, moartea! Pe urmă treceam cu-o viteză fantastică peste câmpuri şi locuri necunoscute, cu o climă străină, cu plante, case, cu vieţi cu totul şi cu totul necunoscute, cu soare, lună,  cu alt cer, cu vieţi, şi cu morţi, şi cu vieţi. Şi, din cauza vitezei, lucrurile se strângeau în ele din ce în ce mai mult, devenind culoare, cele şapte culori ale sunetelor.

Da, asta trebuie să fie moartea!

Pe urmă, treptat-treptat, viteza scădea, strălucirea venea şi se limpezea, căpăta contur.

Şi-am reuşit să revin, uşor-uşor, ca păsările primăvara, cum numai ele ştiu căile întoarcerii, aşa m-a dus şi m-a întors, ea, dragostea, în ziua aia de vară, în cameră, lângă acea minunăţie de femeie. Şi după ce am ajuns de unde plecasem, mă Pică, m-am ridicat de lângă ea şi m-am dus la baie. Parcă simţeam să mă văd în oglindă, să fiu sigur că tot eu sunt cel care s-a-ntors, o nevoie teribilă de mine.

Şi ce crezi, mă, Pică, mă? Ce crezi că am văzut în oglindă?

Nimic!

În oglindă eu nu vedeam nimic. Prima reacţie a fost că am orbit. Cum orbesc caii de muncă, aşa credeam că am orbit eu! Poate de la dragoste, poate din cauza păcatului. Deşi dragostea e cea mai înaltă religie şi rugăciune  în acelaşi timp, adusă lui Dumnezeu.

Picioarele au început să-mi tremure, şi  mă ţineam cu mâinile de perete: oglinda nu mai arăta în continuare nimic! Uite cum se face pielea pe mine!, îi zise el lui Pică, dar de data asta nu-i mai arătă antebraţul.

Oglinda se supărase pe lume şi se închisese în ea însăşi. Oglinda, mă Pică, se stricase pe lucruri! Ea, care munceşte continuu zi şi noapte, de data asta nu mai arăta nimic!

Dar dacă nu e aşa? M-a fulgerat gândul! Dacă sunt mort?

Şi picioarele mi s-au retezat.

Dacă nu mai are pe cine să oglindească? Şi m-am ţinut cu mâinile de pereţi, mai-mai să nu mă prăbuşesc.

Şi atunci a venit ea din spate şi m-a luat în braţe. Simţise viermele îndoielii fiinţei mele cum îmi roade măruntaiele, până la plăselele vieţii. Şi a întins un deget, a dat cu el uşor, uşor, peste oglindă, şi oglinda a început să strălucească. Aşa de mult strălucea dâra degetului ei lăsată pe argintul oglinzii că nici lumina dumnezeiască, nici îngerii cerului nu mi se păreau că puteau străluci aşa de tare!

Şi ea vedea uimirea asta a mea dată de aburirea oglinzii şi nu înţelegea cum puteam fi atât de fericit în urma unui gest aşa de simplu.

Însă noi, aşa de înfocat făcusem dragoste, pe cearşafurile şi pe pernele de brocart şi de borangic pe care se iubiseră boierii şi boieroaicele noastre sute de ani, că oglinda se aburise, că ea nu mai vedea nimic, de la dragostea noastră.

Iar în urma dragostei noastră, oglinda, în sfârşit, se odihnea.

Şi ea a scris atunci cu degetul, uşor, uşor, făcând să strălucească de sub aburul îngheţat al oglinzii, tare, ca luminătorul cel mic al din cer, numele meu.

Şi eu, atunci, fericit ca firul de iarbă când răzbate pământului primăvara, am scris, uşor, cu degetul arătător, uşor, uşor de tot, făcând să strălucească de sub aburul oglinzii, tare, foarte tare, ca luminătorul cel mare al cerului, numele ei.

 

autor  Viorel Mirea

Tag-uri incluse:

Comentarii oprite

Tablouri dintr-o expoziţie: Ruptura

Posted in Proză by Hopernicus on 22/10/2012

Tabloul nr- 1: Ruptura

 

Cu un scrâşnet prelung personalul se opri în halta din mijlocul câmpului. De jur împrejur, cât vedeai cu ochii, se întindeau lanurile de porumb ce unduiau alene în adierea vântului. Singurul semn că acolo s-ar afla o clădire era grupul celor patru plopi bătrâni cu frunza tremurătoare, ce străjuiau falnic sub soarele arzător al Bărăganului. După un timp, din tren coborî, cu paşi nesiguri, o femeie cu chipul ars de soare, ca la vreo patruzeci de ani. De sub basmaua trasă pe frunte, s-o protejeze de razele soarelui, doi ochi negri, altădată plini de viaţă, aruncau săgeţi în stânga şi în dreapta, semn că o mare supărare pusese stăpânire pe ea. În vreme ce femeia se îndrepta grăbită către banca de lemn de la umbra plopilor, în spatele ei îşi făcu apariţia o copilă care privea mirată în jur. Într-o mână avea un micuţ geamantan roşu de carton, iar în cealaltă, o pungă de plastic transparentă prin care se vedeau cele câteva cărţi dinăuntru. Femeia se întoarse brusc şi smuci de mână fata, bombănind în barbă, în timp ce o săgeta cu privirile.

 

Soarele ajunsese aproape de amiază şi locul părea pustiu. Doar impiegatul şi–o cotarlă slăbănoagă ce dormea dusă sub o tufă de măceş, unde-şi săpase un culcuş destul de adânc, să simtă răcoarea pământului, erau singurele suflete . După ce stătu de vorbă un timp cu mecanicul, impiegatul, cu mişcări lente, ridică paleta verde şi, cu acelaşi scrâşnet, ca un şarpe uriaş, trenul se puse în mişcare.

Cele două, mamă şi fiică, se aşezaseră la umbră, pe banca de lemn decolorată de ploile şi vânturile Bărăganului. Femeia îşi scoase pantofii aproape noi din picioare şi, cu gesturi repezite, smulse şi ciorapii, în timp ce fata privea nedumerită către tabla pe care scria cu litere de-o şchioapă: HALTA TĂCUTA. Niciodată nu coborâse aici, indiferent de unde ar fi venit cu trenul, tocmai pentru faptul că halta era în plin câmp şi la cel mai apropiat sat, aflat la vreo patru kilometri, ajungeai doar cu căruţa pe drumeagul dintre haturile de porumb.

Cu o voce pierită îndrăzni s-o întrebe pe ţăranca uscăţivă, care, fără s-o bage-n seamă, părea că se pregăteşte de drum lung:

- Mamă, de ce n-am coborât dincolo, să luăm rata?

- De-aia!, îi veni răspunsul scurt şi bolovănos. De-aia, că nu meriţi. Scoate sandalele din picioare, să nu le rupi printre bolovani, şi haide! N-am s-aştept până diseară, să te holbezi tu la poartă nouă.

Înşfăcă scurt geamantanul într-o mână şi-o-mpinse pe fată cu cealaltă, pătrunzând împreună în lanul de porumb ca într-o mare verde ce se înălţa mult deasupra capului lor. După ce orbecăiră aşa o vreme prin porumbul năpădit de tufe de ciulini porceşti şi de mohor, dădură într- o cărare şerpuitoare.

 

Cu basmaua trasă pe ochi, într-o mână cu valijoara roşie de carton şi-n cealaltă c-o traistă plină de bolbotine, femeia înota voiniceşte prin lanul de porumb, iar gura începuse să-i turuie. Tot drumul cât fusese în tren, nu scosese o vorbă, şi acum, singură doar cu copila în mijlocul câmpului, începu să-şi verse năduful. În spatele ei, fata călca pe vârfuri, ocolind colţii babii presăraţi ici-colo, bălăbănind sandalele într-o mână şi punga cu cărţi în cealaltă.  În vremea asta ţăranca cea negricioasă întorcea chipul ars de soare către ea şi ridica tonul acuzator:

- Uită-te la tine, îi spuse dintr-o dată, străfulgerând-o cu privirile. Uită-te la tine ce-ai ajuns! Niciodată n-ai fost ca toţi copiii oamenilor. Tot cu hârţoage după tine! Lua-le-ar dracu de hârţoage, că degeaba stai cu nasu-n ele. Că ţi-am zis de-atâtea ori: dă-le , fă, dracului că nu te fac popă! Da’ tu, parcă eşti surdă, surzire-ai! Pot să şi mor lângă tine, că tu de hârţoage nu te laşi! Şi-acuma, na! Uite ce mi-ai făcut!

Îşi luă seama şi porni din nou la drum, călcând cu ciudă pe toţi bolovanii ce-i ieşeau în cale, lovind scurt cu tăişul palmei câte un lujer de porumb aplecat, ce strâmtora cărarea. În spatele femeii, copila părea de pe altă lume. Ca şi cum nu la ea s-ar fi răstit mamă-sa. Ca şi cum i-ar fi povestit despre altcineva. Un zâmbet straniu atârna în colţul buzelor cărnoase lăţindu-se uneori pe chipul mic şi negricios, în vreme ce din privirile jucăuşe se iţeau sclipiri diamantine. Norocul ei că femeia nu-i vedea chipul. Chiar şi-atunci când se oprea s-o beştelească, privea mai mult prin ea. Târşind picioarele prin ţărâna fierbinte, fata încerca să intre în vorbă cu mă-sa cu speranţa c-o să-i abată gândurile de la necazul ei.

- Nu era mai bine dacă ieşeam la drumul de căruţe? Poate ne lua şi pe noi cineva, îndrăzni ea să-şi dea cu părerea. Nici până diseară n-ajungem acasă…

Dar n-apucă să-şi termine vorba că femeia izbucni din nou:

- Ţi-e greu, ai? Dar mie cum crezi că-mi este? Că nu mai pot scoate nasul în lume de ruşinea ta? Şi asta, de ce? Pentru că nu ţi-am rupt eu oasele când trebuia. Mereu m-am lăudat că fata mea-i deşteaptă şi-o s-ajungă cineva. Şi ea? Ea, hăbăuca, s-a dus la tioretic. A lui Cutare îi la sanitară, a lui Cutare la pidagogică, numai a mea – la tioretic. Nici câine, nici ogar! Asta eşti! Nici câine, nici ogar! Mă-ntreabă râzâtoarea aia a lui Jumărică: „Ce iese fă, fi-ta, de la tioretic?” Ce să-i zic? Nimic! Aia iese: ni-mic! „Cum, ni-mic, că era dişteapta şcolii, lua numai premiul întâi. Iete-a mea-i la inergetică.” Şi m-apucă năduful, fă! Mi se pune pe inimă! Mi-am dat şi cămaşa din spate să vă fie vouă bine. Am tras sapa pe uscat şi-am băut apă clocotită şi te-am trimis să-ţi faci un viitor ca toţi copiii oamenilor! Da’ tu, ca o buiacă ce eşti, nu dai două parale pe mine! Tu, cu hârţoagele tale!

Obosită de mers şi de atâta năduf revărsat prin vorbele de ocară la adresa fetei, femeia amuţi la o vreme. Mergeau ca două momâi, împingând în stânga şi în dreapta lujerii strâmbi de porumb. La o bucată de drum au dat peste un bărbat şi o femeie ce dădeau îndârjiţi cu sapa în buruienile mari care, aproape că sufocau firele de porumb. Punându-şi mâna streaşină la ochi, gospodina le privi mirată şi nu se putu stăpâni să nu le ispitească una-alta:

- De unde veniţi pe vipia asta? De ce n-aţi ieşit la şosea să luaţi rata, că oleacă mai înainte i-am auzit huruiala?

Ca şi cum n-ar fi auzit-o, femeia îi aruncă o privire scurtă de sub basma întrebând aşa într-o doară:

- Mai e mult până la şosea?

- Ei, mai este… cam două linii de porumb. Apoi, cu un glas limpede şi aşezat: Vezi, fă, că mai încolo e un puţ să dai apă rece fetei şi să vă răcoriţi.

Femeia a tresărit, de parcă acum auzea prima dată de fată, şi-a  a dat a lehamite din mână. După ce s-a mai depărtat puţin a răbufnit din nou:

- Să-i dau apă? Nici apă nu merită să bea! De ce să-mi fie milă? Ce, ei i-a fost milă de mine, ţipă dintr-o dată c-o voce înecată, apoi porni să bocească apăsat şi tânguitor, aşa cum făcea în fiecare duminică, în zori, când se ducea şă-şi tămâie morţii la cimitir.C-am avut şi eu o fatăăă, frumoasăăă, şi Dumnezeu mi-a luat-oooo…Şi-am rămas cu nătângaaa…Doamneee, de ce mi-ai luat fataaa? Să n-am io milă de la nimeneaaa…C-a plecat în funduuu lumii… Doamnee, rău m-ai blestemaat…

În urma ei, copila păşea cu chipul tot mai transfigurat. Ceva se schimbase în privirile ei. Nu-i mai păsa, ca altădată, că era jelită cealaltă.  Simţea că, undeva înăuntru, se produsese o ruptură. În urmă, rămânea o lume-ntreagă, lumea peste care stăpânise ca o adevărată regină. În faţă, se deschidea un hău, o lume necunoscută. Bocetul mamei îi revelase tocmai această falie dintre cele două lumi… Ştia că mama ei avea dreptate, că-şi pusese în ea toată nădejdea. Că nu vrusese pentru nimic în lume să plece atât de departe de casă. Că, dimpotrivă, sperase să facă un liceu pedagogic ca “proasta lui Gică Cocoşatu”, apoi să revină în sat să aibă şi ea cu cine se mândri. În ea-şi pusese toată nădejdea…

Iar ea… făcuse cum o tăiase capul. Cu mintea ei de copil de cincisprezece ani, decisese că acela va fi noul ei drum în viaţă, că numai aşa, „hârţoagele” pe care le purta cu sine aveau să-i schimbe viaţa. N-avea să se facă popă. Nici nu-i trecea prin cap. Se desprindea, pur şi simplu, de o lume, roasă pe dinăuntru de-o boală pe care, din păcate, însăşi mama ei n-o înţelegea.

S-au oprit amândouă la puţul cu ciutură aflat la marginea drumului. Femeia a apucat găleata de lemn şi i-a dat drumul cu sete către ochiul de apă ce licărea în lumina roşiatică a asfinţitului. Nu mai aveau mult până acasă. Şi-au spălat îndelung picioarele, s-au încălţat şi-au pornit pe şoseaua pietruită, fiecare cu propriile gânduri. Când au ajuns în dreptul casei, femeia a înşfăcat-o de mână şi i-a şuierat printre dinţi:

- Prin fundul grădinii intrăm, că n-o să te duc prin mijlocul satului să se uite lumea după mine ca după urs.

Supusă, fata îşi urmă mama cu acelaşi zâmbet ciudat în colţul gurii, gândind c-o aştepta o vară scurtă şi fierbinte. Viaţa ei avea să intre sub alte zodii…

 

autor maria sava

Tag-uri incluse:

Comentarii oprite

Am ales să opresc scurgerea timpului…

Posted in Proză by Hopernicus on 22/10/2012

 

Încerc să mă obişnuiesc cu idee aabsenţei tale, şi e ca şi cum aş încerca să mă obişnuiesc cu ideea că s-ar fi putut ca tu să nu fi apărut niciodată în carne şi oase în viaţa mea şi să rămâi doar una din imaginile virtuale cu care mi-am hrănit  ani la rând viaţa pînă cînd tu ai devenit efectiv parte a vieţii mele şi unica mea raţiune de a trăi şi de mă ajuta să stopez procesul meu de dezintegrare psihică şi de  limitare la o fantoşă din carne care le surâdea sau le reflecta maliţios celorlalţi imaginea , mereu încercând să se ascundă cât mai bine şi cât mai departe de ei şi de încercările lor de a-mi aduce zilnic retuşuri ca şi cum aş fi fost un obiect scos zilnic la piaţă pe o tarabă virtuală şi care nu-i trezea nimănui nici cel mai vag interes. Încerc să mă obişnuiesc măcar cu ideea absenţei mele, şi asta e foarte ușor , pentru că niciodată nu m-am considerat dincolo decât într-o scurtă sau lungă vizită din care la un moment dat trebuia să mă ridic şi să plec, profitînd de ieşirea scurtă a gazdei la bucătărie sau la bibliotecă pentru a satisface gusturile capricioasei musafire care eram eu. Încerc sa ma obisnuiesc cu ideea absenţei noastre şi asta e cel mai greu. Noi , care abia reuşisem cu greu să ne acceptăm povara propriei existenţe ca a unui cadou cu care ne-am trezit în braţe, care uneori este prea greu şi vrem să ne debarasăm de el, care uneori e uşor ca un fulg şi îl scăpăm pe jos pentru că nu ştim că valoarea lui nu stă în greutate ci în delicateţea încrustaţiilor pe care le are pe el scrijelite de o mână măiastră pe al cărei posesor nu am avut încă şansa de a–l întâlni, un cadou pe care nu ştim dacă trebuie să-l ducem spre o destinaţie necunoscută sau pur şi simplu să ni-l însuşim, având vaga presimţire că nu este al nostru odată pentru totdeauna şi simţindu-ne vinovaţi pentru această deţinere a unui obiect ce poate în altă posesie ar fi găsit o utilitate mai bună, noi care am învăţat că suntem unul doar împreună, acum nu mai putem fi nicidoi, nici unul. Ne-au obligat să rămânem, să părem acel unu , să continuăm farsa întreruptă acum câteva zile, pentru că, da, nu a fost decât o farsă pe care eu am luat-o drept adevărată şi am crezut că eu , pe bună dreptate, joc în ea unicul rol al vieţii mele şi desigur, tu joci singurul rol al vieţii tale, în această şaradă pe care nu o ghiceam şi pe care atunci când i-am intuit dezlegarea , era prea târziu s-o rescriu şi să redistribui rolurile  preferând să o întrerup brutal şi irevocabil.

De data asta, iubitul meu etern, apropierea noastră e indestructibilă, doar dacă nu cumva, peste cincizeci-şaizeci de ani vreunui strănepot căruia îi vom fi lăsat aminirea iubirii noastre, fără amănuntele vulgare şi crude care fac deliciul căutătorilor de detalii urât mirositoare prin biblioteci şi case mucegăite, detalii pe care ţi le voi oferi eu gratis aici şi acum,  îi va veni ideea să ne separe, să ne despartă pe unul de celălalt ,să ne cântărească greutatea viselor şi să folosească puterea iubirii  noastre într-o microcentrală . Ea va  lumina aleile parcului pe ale cărui bănci, alte cupluri, citindu-ne strania şi incredibila poveste, se vor întreba dacă am fost sau nu fericiţi şi dacă am ştiut vreodată că suntem protagoniştii unei poveşti de iubire rare. Iubitorul strănepot ne va separa imaginându-şi că doar îndepărtaţi unul de celălalt, putem continua să ardem mai bine chiar şi după combustia rapidă şi ineficientă a trupurilor noastre, combustia spiritelor noastre fiind mult mai puternică, imprevizibilă, ca a unui Vulcan care deşi considerat stins şi socotit potrivit să-ţi ridici o căsuţă de vacanţă pe coasta lui, te trezeşti cu el că erupe la miez de noapte şi trebuie s-o iei la fugă fără să mai ai timp să iei cu tine lucruri, valori sau mai ştiu ce fleacuri sentimentale. A doua zi muntele e liniştit  dar căsuţa ta nu mai e şi nimeni nu te crede că ai avut acolo o casă şi că peste noapte muntele  a avut o erupţie amintindu-şi că a fost odată un munte tânăr cum aţi fost şi voi doi odată:tineri şi indestructibili şi pe care nimeni nu v-a văzut îmbătrânind.Nu pentru că aţi fi descoperit secretul tinereţii eterne ci pentru că eu am ales să opresc scurgerea timpului aşa cum altă dată am ales să înlocuiesc imaginea unui iubit la modă oferit de generozitatea şi grija rudelor mele,  cu iubirile-surogat aflate sub protecţia anonimatului şi a efemerului, iubiri  sortite din start eşecului, ocrotite de umbrela generoasă şi otrăvitoare a serverului. Refugii nevinovate, gândeam eu, care de fapt mă pregăteau fără să ştiu pentru adevărata şi unica întâlnire ce avea să ne scoată pe amandoi din seria amanţilor de duzină şi să ne propulseze în sferele înalte , elitiste ale marilor amanţi către care se îndreaptă imaginaţia înflăcărată a puţinelor fecioare ale secolului XXI,  a băieţilor rămaşi încă puri la cincisprezece ani, prin nu se ştie ce accident genetic, tineri care viseză ca atunci când marea întâlnire se va produce , o să genereze asemenea combustie, de intensitatea celei generate de întâlnirea noastră combustie pe care încă ochii atenţi o mai pot zări deasupra mormintelor noastre. Le văd, adolescente anorexice, dezamăgite în dragoste, epuizate de nopţi nedormite, de călătorii virtuale mai obositoare decât cele reale, tastând fără întrerupere , încercând să ne caute urmele, jubilând când vreun server prost administrat, a scăpat crâmpeie ale acestei iubiri care virusa toate computerele bibliotecilor şi îşi croia drum spre marea carte în care-şi cerea dreptul să se adăpostească. Naivă, credea că poate rivaliza cu tot ce s-a trăit vreodată pe pagini de carte sau pe fâşii de real, când de fapt nu era decât povestea ţâşnită din imaginaţia perversă a unui rege ţicnit, a cărui goliciune n-o vede nimeni, aflaţi cum sunt toţi sub puterea drogului adoraţiei şi supunerii. Ideea despărţirii noastre,   chiar şi în viitor oricât de îndepărtat,  e singurul lucru care mă face să accept apropierea ta fără de care altă dată credeam că viaţa şi moartea mea nu aveau sens.Da, viaţa mea nu avut sens fără tine şi se pare că moartea are nevoie de un sens pe care cei din jur tot încearcă să i-l dea şi nu reuşesc.Îi auzeam cât de îndureraţi păreau când ne-au descoperit pe toţi trei, în aceeaşi încăpere, contorsionaţi în somnul unui coşmar din care nu ştiam că facem parte şi pe care eu îl tratasem ca pe un vis frumos.

Tanti Claudia, sora mamei e cea mai sincer îndurerată : »Ştiam că nu trebuia să i-o dea lui !(tatălui meu, unul din cei trei ce zăceam pe pat ori pe covor, alături de o mică băltoacă de sânge închegat.)El e de vină pentru tot ce s-a întâmplat ! »

Auzeam vocea procurorului, întâmplător sau nu, un bun prieten de-al tatălui meu pe care îl întâlnisem des în această casă : »Nu atingeţi nimic, vă rog !Nu vă apropiaţi !Vă rog să poftiţi în camera de jos să răspundeţi la câteva întrebări.) »

Se aude sunetul plăcut al aparatului de fotografiat.Cândva îmi făcea plăcere să mă las fotografiată. Apoi în nopţile mele de singurătate, răsfoiam albumele mele, albumele altora şi ţeseam poveşti pe marginea fotografiilor, a personajelor, imaginându-mi diverse contexte în care au fost făcute sau biografiile celor ce apăreau în ele, feţe cunoscute sau pe care nu le cunoşteam, nu aveam să le văd niciodată sau pe care timpul le schimbase iar eu nu le mai recunoşteam, deşi le vedeam în jurul meu.Fotografiile tatălui meu cu mama mă atrăgeau cel mai mult, cu atât mai mult cu cât pe mama o pierdusem iar pe tata îl vedeam doar în vacanţe, eu fiind încredinţată bunicilor mamei din motive pe care nu le ştiam, deşi dorinţa mea, dacă m-ar fi întrebat cineva, era să stau cu tatăl meu. Ultimele mele fotografii, ale noastre, ale mele şi ale tale, nu le voi mai vedea niciodată.  Existau multe instantanee în care noi trei apărem alături :în excursii, în casă la diferite întâlniri oficiale, eu, Alex şi tata, Cu un gest ocrotitor faţă de Alex, asistentul lui, omul lui de încredere, fiul lui spiritual, eu, fiica lui biologică, mai mult decât atât, sensul vieţii lui după pierderea mamei, cea pentru care tata a mai găsit energie să-şi continue afacerile, să muncească, să se implice în proiecte pentru care era admirat, invidiat, blamat.

Nici nu s-au răcit bine corpurile noastre că vulturii au şi apărut la uşa  locuinţei.De atâtea ori tata apărea zâmbitor, calm, sigur pe el, gata să dea o informaţie, să infirme  un zvon, să calmeze spiritele ca atunci când informaţii secrete au ajuns în spaţiul public şi toată presa îl acuza că a construit acele case pe care le vindea cu un preţ sub cel al pieţei, pe un teren pe care cândva se efectuau experienţe chimice . »Nu, sunt doar atacuri rău-voitoare la adresa mea…Am pus la dispoziţia presei Dosarul cu demontarea tuturor acuzaţiilor.Terenul e curat…Poţi construi acolo o grădiniţă, o creşă, în care chiar eu îmi voi trimite viitorul nepot să crească…. »Reuşea, avea întotdeauna calmul, puterea, de a-şi reduce adversarul la zero, de a-l învinge şi de a-i oferi apoi elegant mâna oferindu-i prietenia sa, uitând parcă disputa anterioară. Lumea se aştepta ca tata să se ridice de pe pat , să iasă pe scări cu sângele şiroindu-i pe frunte, cu o rană uriaşă făcută de cartuşul pe care eu l-am îndreptat cu precizie spre locul cel mai vulnerabil al trupului său şi să spună : »Duceţi-vă acasă şi scriţi-vă calmi articolele !Nu s-a întâmplat nimic, e doar o glumă a fiicei mele pusă în scenă cu mare talent de ea, nu ştiţi, fiica mea regizor ! »

Şi acel tânăr, Alex, de unde oare răsărise aici în preajma tatei ? Pozele  de la nuntă nici nu au fost developate.Fotograful nu a avut timp. A doua zi după prima noastră noapte de soţ şi soţie pe care tata a insistat să o petrecem aici, sub acelaşi acoperiş cu el (nu ştiam de ce insista tata atât de mult), trebuia să plecăm cu biletele rezervate de tata din timp spre un loc misterios. Avea să aflăm doar la aeroport spre ce loc ne îndreptam. Spera oare tata ca acel loc să fie chiar acesta spre care i-am condus eu ?Poate că da, poate de aceea insistase să rămânem aici, oferindu-mi subtil ocazia de a afla adevărul.Un gând machiavelic îmi dă târcoale sau poate că acest gând i-a dat tatei târcoale ani la rând, de când  i-a venit demonica idee in minte la care a lucrat cu migală ani buni, făcându-mă să cred, făcându-te şi pe tine să crezi, (dacă nu cumva totul s-a desfăşurat cu complicitatea ta tacită), că şi eu puteam consimţi  la acaestă relaţie în trei.

Alăuri de noi l-au aşezat pe tata.Sau mai bine zis, pe bărbatul căruia cît timp eram în viaţă , eram obişnuită să mă dresez cu această formulă.”Tata!” Era cel care avea întotdeauna răspunsul, soluţia, explicaţia, scuza, resursele să te ajute, să renunţe la orice în folosul tău, fiica lui, să-ţi dea tot ce ceri sau tot ce nu ceri, să te despovăreze cînd nu ai nevoie şi să te împovăreze spre a te obişnui, spunea el, cu ideea viitoarelor poveri existenţiale, pe care, ştia el bine, văd acum, existenţa mi le rezervase.Devenisem în ochii tatei o creatură (pe atunci îmi plăcea să cred că sunt de fapt ocreaţie a tatălui meu pe care îl veneram mai mult decât orice pe lume şi cu care doream să stau permanent , în pofida iubirii pe care mi-o arătau bunicii, părinţii mamei mele dispărute în condiţii tragic) pe care nu o putea stăpâni aşa cum reuşea de minune când ne vedeam doar în wekeendurile rezervate mie de lege. Intrarea la liceu a fost pretextul mult aşteptat al mutării mele în oraşul C, în uriaşa locuinţă a tatălui meu , sediul afacerilor sale, pe care o împărţea cu o bătrână femeie, omul bun la toate, de la paznic, la acela de bucătar şi menajeră, loc de unde tata îşi conducea afacerile, cu success de  vreme ce zilnic intrau şi ieşeau o mulţime de clienţi cu care tata avea diverse treburi.Printre ei, era şi Alex. Pe care l-am început l-am urât pentru că ştia toate secretele tatei la care , credeam eu, nu aveam acces din cauza vârstei mele fragede. Apoi mi-a devenit cel mai bun prieten, confident şi frate, sfătuitor şi anexă convenabilă cu care mă afişam la petrecerile la care eram obligată să particip în numele tataălui.Nu am observat niciodată priviri ciudate aruncate mie şi lui Alex, doar surprindere placută, gândeam eu ca fugara dădea semen de îmblânzire, de acceptare a regulilor. Şi într-o zi ceea ce era între mine şi Alex s-a transformat în altceva. Îl excludeam pe tata din toată povestea asta.Nu ştiam că de fapt el a pus totul la cale. Mă veghea, ne veghea de undeva din umbră, gata să intervină, să rescrie scenariul nescris al acestei iubiri « aranjate » mult mai subtil, mai rasat, mai discret decât se aranjau asemenea legături între marile familii nobile în alte secole.Eu nu bănuiam.Tu bănuiai Alex ?De ce nu-mi răsounzi.Ştiai. Totul a fost cu acceptul tău. Ai vrut să devii totul pentru mine şi ai reuşit.Ai intrat în această iubire lucid dar , acum ştiu, pe parcurs, planurile tale s-au schimbat.dacaă ai fi pus la timp frână relaţiei cu celălalt, poate nu aş fi ştiut niciodată.Aş fi fost acum cu tine undeva în luna de miere, în insula aceea pe care nici acum nu ştiu unde se află şi cât timp am fi stat acolo.Aş fi stat pe plajă, aş fi trimis mailuri optimiste celor din ţară care ar fi murit de invidie. I-aş fi scris tatălui meu, de care uneori îmi aminteam că există şi că graţie lui trăiesc acaestă poveste de iubire unică.I-aş fi mulţumit pentru luna de miere.Nu aş fi ştiut niciodată.Poate cândva, la o chermesă târzie, când limbile devin mai slobode şi ochii mai alunecoşi, aş fi surprins anumite priviri cu subînţeles spre tine ale unor bărbaţi.sau poate chiar ale privirilor tale.Există riscul ca eu să fi aflat totuşi într-o bună zi adevărul.Ar fi fost mai puţin dureros oare decât acum ? Nu ştiu Alex…Poate ar fi trebuit să accept că poţi iubi în egală măsură doi oameni, chiar dacă unul este bărbat iar altul femeie.Nu am avut această înţelepciune.Poate o voi dobândi într-o bună zi.De aceea acum sunt aici, alături de tine , Alex şi alături de tata.Toţi trei, în eternitate ca şi în viaţă, alături.

 

autor maria postu

Tag-uri incluse:

Comentarii oprite

Aşa am învăţat să iubesc Brăila

Posted in Arte, Articole by Hopernicus on 22/10/2012

Brăila, este stră-străbunica mea din moşi strămoşi. Fac aceasta mărturisire de suflet findcă ea s-a născut prin preajma anului 1360, în partea de Est a României pe malul Dunării. Din totdeauna i-a plăcut să primească oaspeţi din toate colţurile lumii, fiindcă uşile portului erau deschise pentru toate vasele maritime mari, remorchere cât şi pentru bărcile băştinaşilor – pescarii – cei mângâiau cu plescăitul de vâsle, valurile agitate sau liniştite până la tăcere .
Brăila, este casa mea; aici m-am născut . Aici am învăţat primii ani de scoală, liceul şi pictura. Aici am cunoscut personal, oameni de cultură care au dus numele Brăilei în mai toate colţurile Europei . Şi dacă sufletul, ochii şi inima mea au fost umplute şi de imaginea altor locuri din ţară unde-mi petreceam vacanţele cele lungi pe timp de vară sau unde am învăţat după terminarea liceului, tot Brăila a rămas oraşul de suflet fiindca în mintea mea de copil cândva, o comparam cu marile oraşe ale lumii datorită portului şi-mi construiam în minte o lume fabuloasă, al cărui centru era Dunărea la Brăila – oraşul meu inconfundabil .
Aşa am învăţat să iubesc Brăila !
Aşa am învăţat să iubesc Dunărea !
Brăila cu pădurile ei vrăjite de sălcii şi plopi de la Corotişca şi Ghecet, în care ramurile se mişcau lin şi domol făcând umbre foşnitoare în albastrul apei.
Brăila cu pescăruşii şi cântecul lor: cu pescarii împătimiţi – pescuitul fiind asemenea unui ritual înălţător. Brăila, cu Dunărea ei înconjurată de foşnetul pădurilor toamna, strivită de gheţari iarna şi de soarele puternic vara. Dunărea, cu zborul pe verticală al pescăruşilor dragi.
Brăila, oraşul care poartă pe străzile lui bucuria sau tristeţea multor amintiri legate de mari personalităţi culturale, oameni aleşi şi de spirit ce au impus-o de multă vreme pe tărâmul culturii româneşti şi europene.
Şi dacă prin alte locuri, vezi privelişti minunate cu afluenţi ai Dunării ce-ţi strâng la piept vegetaţiile pădurilor de brad şi pin, frasin şi mesteacăn, amurguri ce coboară-ncet peste oaza de linişte, la noi în oraşul dunărean, vezi străzi drepte ca petalele simple ale unei flori. O Dunăre măreaţă ce dă un farmec aparte, precum farmecul unei amfore stravechi de agată, patinată vineţiu. Mai vezi Bărăganul nostru pârjolit uneori de seceta soarelui cumplit, iubit nu numai că este brăilean, ci şi pentru cuminţenia şi hărnicia lui.
Din timpuri străvechi, oamenii se înfruptă din rodul său, grâul, dezmierdându-l şi mângâindu-l cu boarea sa de binefacere, stoluri de păsări îşi înalţă cântecele lor cântate către Dumnezeu, binecuvântând şi preaslăvind grâul.
Dumnezeule, bun Eşti, Doamne bun !

autor  CONSTANŢA ABĂLAŞEI- DONOSĂ

desene CONSTANŢA ABĂLAŞEI- DONOSĂ

Tag-uri incluse:

Comentarii oprite

Rolul

Posted in Proză by Hopernicus on 22/10/2012

Era un actoraş de duzină, ştia asta foarte bine, nu va fi niciodată un star, nu va lua un Oscar, nu-şi va cumpăra o insulă exotică sau doar o femeie frumoasă, nu va face gesturi excentrice sau caritabile…

Se împăcase cu rolurile mici, cu acele prezenţe necesare, dar comune în economia unui film sau a unei piese de teatru; şi în viaţa de zi cu zi, între două roluri, era un om “mic”, cu o casă obişnuită în suburbii, cu o maşină şi o nevastă  la fel de obişnuite.

Nu i s-a părut neobişnuit să i se propună un rol  într-o piesă a unui teatru experimental care apăruse de ceva timp în oraşul la fel de obişnuit ca şi viaţa lui.

Nu, nu era nimic neobişnuit în această propunere, dar piesa în care trebuia să joace era neobişnuită. Rolul său, acela de soţ înşelat, părea destul de simplu de interpretat la prima vedere, nu necesita cine ştie ce talent actoricesc şi nici nu atrăgea prea mult atenţia spectatorilor, rolurile principale erau ale soţiei şi amantului acesteia, povestea lor „interzisă” ar fi trebuit să dea savoare şi să stârnească interesul (şi aplauzele) publicului.

Doar că, după primul act, în care apăreau personajele, se conturau circumstanţele şi se creau premisele unui conflict, regizorul chiar experimenta. Fiecare actor, în rolul său, trebuia să dezvolte acţiunea, să-i dea o curgere, să ajungă la un punct culminant şi la un deznodământ. Astfel, piesa se năştea din jocul lor, semăna, într-o oarecare măsură, cu compunerile acelea cu început dat din şcoala primară, în scrierea cărora trebuia să apelezi la fantezie şi originalitate şi la care (recunoştea fără reţineri sau resentimente) nu excelase niciodată. Iar ei, actorii, trebuiau nu doar să joace un rol, ci să şi-l asume, fiecare din propria perspectivă asupra aceleiaşi situaţii iniţiale.

Era  destul de modernist totul, avusese intenţia să renunţe la a mai fi „Soţul” (personajele aveau nume generice, ca în teatrul expresionist – „Amantul”, „Soţia”, „Vânzătorul de ziare”, „O prietenă”, „A doua prietenă”, „Omul cu două feţe”), dar după câteva reprezentaţii înţelese că acesta era rolul vieţii lui, că ar putea să fie mai mult decât un actoraş de mâna a doua, a treia, a noua…

Dacă la început se mulţumise să fie un soţ înşelat oarecare (ca atâţia alţii, de altfel), reacţionând fără prea multă iniţiativă la situaţiile create de „Soţie” şi „Amant”,  realizând astfel un personaj fad, fără strălucire, cu timpul  şi-a dat seama că această libertate nesperată  a personajelor faţă de dramaturg îi permite practic orice. Sau aproape orice…

A devenit, pe rând, soţul trist, lamentându-se sfâşietor, la modul romantic aproape, soţul indiferent, care îşi mai observa uneori soţia printre tigăi, cearşafuri sau ghivece de flori, soţul-prieten, care purta nesfârşite discuţii cu ea, încercând să înţeleagă cine era de vină pentru toate acestea (chiar şi-o asuma uneori), soţul gelos, suspectându-i fiecare privire, surâs, pas, fiecare cuvânt sau gând, soţul violent, care, prin loviturile sale, încerca să-şi ascundă sau să-şi vindece nesiguranţa de sine şi frustrările, soţul posesiv-abuziv, care controla,  de zece ori pe zi, minutele timpului ei, culoarea ochilor sau a părului, urma lăsată de talpa ei delicată pe nisip sau în baie, mirosurile ei de femeie încă tânără, care îi număra până şi lacrimile şi visele erotice sau exotice, soţul prea orgolios, incapabil să recunoască dezastrul căsniciei sale…

Pentru  a-şi intra cât mai bine în rol a început să aducă de acasă diverse obiecte: o pernă, o ceaşcă de cafea, o carte – un roman de dragoste uşor, din acela de citit în tren sau metrou, halatul de baie şi papucii chiar, nişte reviste de modă de-ale soţiei sale (ale adevăratei sale soţii), una din cămăşile ei de noapte, nişte flori, nişte fotografii, încercând să completeze şi să personalizeze astfel decorul destul de auster al piesei.

Poate din această cauză, lucrurile  şi planurile au început să se încurce. „Soţia” începu să semene din ce în ce mai mult cu cea de acasă, îi găsea şi recunoştea cu uimire aluniţa de pe obrazul stâng, o cicatrice în formă de floare pe braţul drept, mâinile cu degete lungi, ca de pianistă, aerul absent, parcă somnambul, cu care îşi bea cafeaua dimineaţa, cu gândurile dormitând încă, zâmbetele circumstanţiale sau încurcate, săruturile devenite convenţionale… Îl descoperi şi pe „Amant” într-un vag prieten, iar pe „Vânzătorul de ziare” (ziare în ale căror pagini descoperea crime, decese, cataclisme, chiar poveşti cu extratereştri) îl întâlnea deseori la semaforul din colţul Străzii 5, în apropierea locuinţei sale. Doar pe „Omul cu două feţe” îl vedea mai rar, dar nu se dădea în vânt după compania acestuia, tot timpul i se păruse un intrus, atât în universul lui domestic, cât şi în cel al piesei.

Când şi-a propus să devină soţul răzbunător, soţul criminal? Probabil când „Soţia” (soţia) şi „Amantul” (amantul) au devenit trufaşi, îndrăzneţi, nepăsători, eliberaţi de convenţii, strălucitori, atât de strălucitori încât îl orbeau, atât de frumoşi şi stranii în impudoarea lor încât el a ajuns  să fie conştient şi apăsat de mica lui existenţă incoloră şi inodoră, cu atât de multe motive şi justificări  şi atât de puţine sensuri….

Dar nu era numai asta, ci şi un articol din paginile unui ziar în care se prezentau detaliile unei crime, articol însoţit de fotografii în care două trupuri goale într-un pat alb pătat de sânge încremeniseră într-o îmbrăţişare chinuită; mai erau şi cuvintele insinuante şi neliniştitoare ale „Omului cu două feţe”  (mereu se întreba ce vrea să spună cu adevărat), mai erau şi privirile complice sau batjocoritoare, sau compătimitoare ale „Unei prietene”  (a lui?, a ei?), ale altei prietene  (reale sau de pe scenă)…

Şi pistolul mic, lucios, negru – parcă o jucărie-, găsit într-o zi printre cutele cearşafului sau ale subconştientului său…

Nu  a mai ştiut să-şi gestioneze rolul, totul a căpătat  un aer de dramoletă ieftină şi senzaţională în absurdul ei: zgomotul asurzitor al armei, al cărui ecou a făcut ţăndări pereţii, vazele de flori, ceaşca de cafea şi toate gândurile sale; lacrima lui (pentru ei?, pentru el însuşi?) rămasă suspendată în aerul care părea a se rupe în fâşii lungi şi înguste ca nişte bandaje; sânge pe pat, pe podea, pe mâini, pe ibric, pe retină, pe suflet, pe vis, pe durere; ochiul ei, devenit o bilă de sticlă albastră, rostogolindu-se uşor pe podea şi lovindu-se de pantoful lui negru, mâna amantului încremenită pe sânul ei alb; nişte săruturi încă palpitânde risipite pe trupurile acum inutile, pe perne sau prin aerul sfâşiat…

Ultimul act?!…

O cameră ca un cub  (îi măsurase cu paşii toate laturile), cu pereţi albi pe care uneori urcau limacşi vâscoşi, o masă, un pat, o lumina albă, o fereastră mică, prin dreptul căreia mai treceau, din când în când, câte un om, câte un pom, câte un nor, a venit chiar şi un fluture… Mai venea şi „Doctorul” (când apăruse el în piesa asta, nu îl găsise în lista de personaje?), cu care vorbea despre el, despre rol, despre zile şi ceasul oprit, despre soare şi mare, despre nişte poveşti din copilărie, cam încâlcite…

Aştepta să se termine spectacolul, să primească aplauzele, să meargă acasă, pe Strada 5, să cumpere un buchet de lalele pentru soţia lui (îşi aminti că îi plăceau), ea să îl sărute vag plictisit când îl întâmpină la uşă, să privească noul serial sau să iasă la un restaurant chinezesc din zonă….Îl obosise rolul, ar trebui să îi spună regizorului că renunţă, el era doar un actor de duzină, cu o viaţă banală, cu o casă banală, cu o soţie banală…

 

autorul dobrica mariana

Tag-uri incluse:

Comentarii oprite

La Nicula

Posted in Proză by Hopernicus on 22/10/2012

   Era o generozitate din partea mea să circul cu personalul Bistriţa-Dej. Mă priveau toţi cu o cătare de ochi, apoi se făceau că îşi văd de treburile proprii. Tipul de pe scaunul dinaintea mea mesteca gumă şi murmura cuvinte neînţelese. Alex m-a tras de mînecă cum ar spune un secret. Am intrat în joc şi m-am prefăcut atent. Tata, mi-a zis, nenea recită o poezie de-a ta. Cum aşa, l-am întrebat. Aia cu Hristos a înviat.
Eram pe la Şieu Măgheruş, aici copiii se distrează, şi noi sîntem măgăruşi zic. S-au urcat două doamne, între două vîrste, pline de bagaje. Mergem la Nicula, s-au scuzat. Stăm două zile şi e tare greu. Dar venim acasă pline de speranţe şi vindecate de egoism. Două staţii am tot discutat despre egoism. Încercam să fiu convingător, citam diverse personaje istorice, ele zîmbeau oarecum binevoitoare. Abia pe la Reteag s-au destăinuit. Erau profesoare de psihologie la Liviu Rebreanu. Ne place să hîrjonim oamenii pe tren, trece timpul mai repede. Dar cu dumneata chiar a fost interesant. Ne-am pliat pe subiect.
               Încă se mai pliau pe locurile libere ultimii urcaţi. Pe hol, un grup gălăgios găsi de cuviinţă să tacă. Şi asta pentru o clipă. Apoi începură să cînte pricesne şi alte melodii religioase. Pe la Dej-Triaj se auzi o melodie ce-mi atrase atenţia. Atunci tipul din faţa mea se ridică în picioare. Nu eram sigur, îmi spuse. Tu eşti autorul! Trenul opri la Dej-Călători. Am coborît în grabă, oamenii din vagon aplaudau.
Copiii salutau trenul, călătorii. Pentru ei doar plimbarea, pentru mine…tăcerea

 

autor Liviu-Ioan Muresan

Tag-uri incluse:

Comentarii oprite

Un evreu la Bug

Posted in Proză by Hopernicus on 22/10/2012

(Din volumul în pregătire „Flash”)

Oare se rădea vreodată moş Simion, sau numai scurta cu foarfeca părul de pe faţa-i lătăreaţă, bonomă pe care doar uneori se iţea o oarecare urmă de viclenie trecătoare. Oricum, timp de vreun an şi ceva cât am lucrat cu el, niciodată nu i-am văzut faţa cum arată de după acea pădure deasă de păr negru năpădit binişor cu fire albe.

De vârstă incertă, de obicei toată ziua era într-o mişcare aproape continuă. Fiind om de serviciu la CAP avea foarte mulţi stăpâni şi de aceea când venea de exemplu de la un drum ca să cheme un şef de echipă sau un brigadier la sediu, imediat îl trimitea Bălănescu, inginerul-şef ca să cumpere cinci pachete de Mărăşeşti de la cooperativă, ca odată sosit cu pachetele să-l trimită contabilul şef mai ştiu eu unde şi tot aşa…

Eu eram la timpul acela eram un fel de chibiţ pe acolo, făceam practică de tehnician horticol şi la cei vreo optsprezece ani ai mei uneori îmi era milă de bietul om că aleargă atât la vârsta lui şi mai ales în zilele de iarnă îl chemam în birou la mine. După ce punea lemne în sobă de să duduie ne aprindeam câte o mărăşească, mărturisesc sincer că fumam încă de pe atunci ca un turc şi jumătate, iar moş Simion îşi dădea drumul la povestit. Şi avea ce povesti…

Trecuseră la vremea ceea aproape douăzeci de ani de la război dar în mintea lui totul era încă viu. Se vedea asta după cum se schimba la faţă, cum ochii se micşorau parcă scrutând în depărtări neştiute decât de el, în vocea lui care uneori cobora până la şoaptă. Nici nu ştiu dacă ştia carte dar vorbele-i curgeau lin şi convingător.

Făcuse parte din trupele care trecuseră Prutul la ordinele mareşalului Antonescu prin dreptul localităţii Ţiganca, localitate rămasă în istorie unde ruşii au făcut mare pagubă printre ostaşii noştri. Trei săptămâni i-au ţinut ruşii în loc în punctul acela. Dar apoi au răzbit şi au mers ostaşii români urmărindu-i pas cu pas şi dincolo de Nistru până spre Odesa.

Moş Simion nu intrase cu unitatea lui în Odesa şi nici nu a văzut Odesa. Unitatea lui se oprise undeva într-o localitate mai la nord de unde se vedeau apele Bugului coborând tulburi şi leneşe spre mare. Comandant de companie era un locotenent de pe la Bucureşti, un tip spilcuit care o făcea tot timpul faţă de trupă pe-a omul de viţă aleasă şi nu ştia decât să dea ordine, încolo ţinându-se ostentativ distant, nelăsând pe nimeni să se apropie de el. În preajmă nu-i era decât ordonanţa, un soldat cam tălâmb care lua mai toată ziua palme şi pumni pe sub fălci pe motiv că nu a făcut ceva cum îi plăcea ofiţerului.

Şi moş Simion trăgând arar din mărăşeasca morfolită bine la un capăt îmi povesti într-o zi o întâmplare groaznică, întâmplare întipărită pe veci în mintea mea de tânăr de abia ieşit din adolescenţă. Erau cazaţi cu plutonul lor de puşcaşi la şcoala din localitatea unde poposiseră după zile şi zile în care-i urmăriseră pe ruşii în retragere şi deocamdată fiind o perioadă de acalmie pe front soldaţii cam începuseră să se plictisească fiindcă nu aveau voie să plece în localitate decât când erau în patrulă. Dar linişte şi pace era prin acele locuri, ostaşii plecau în patrulare câte trei cu un caporal sau fruntaş în frunte cu puştile pe după umăr, cu pas leneş, scurmând praful drumului şi speriind vrăbiile.

Oameni nu se prea vedeau fiindcă tinerii fuseseră luaţi în armata sovietică, fetele se ascunseseră de teama soldaţilor sosiţi în localitate şi doar bătrâni, copii şi ceva adolescenţi se mai vedeau arar scârţâind cumpăna vreunei fântâni sau mânând câte o vită costelivă la imaş.

Într-o zi patrula aduse un adolescent de vreo şaptesprezece ani, lung şi slab, cu părul roşcat şi cu coşuri pe faţă motivând că locotenentul le-a spus ca să aresteze pe orice evreu întâlnit în cale, fiindcă evreii sunt cei care sunt vinovaţi de toate relele de pe lumea aceasta. Ostaşilor li se spusese că în general evreii au părul roşcat şi poate de aceea îl înhăţaseră pe tânărul acela. În zona aceea de pe lângă Odesa limba română era ceva obişnuit, multe localităţi fiind formate din moldoveni şi de aceea băiatul se dovedi că ştie româneşte.

Stătea buimăcit şi speriat privind în toate părţile ca şi cum ar fi vrut să anticipeze din care parte va veni pericolul pentru el. Locotenentul proaspăt pomădat, cu uniforma la patru ace veni pocnindu-şi cu cravaşa cizmele sale bine lustruite de către ordonanţă. Se uită o clipă la adolescentul din faţa sa şi întrebă scurt: „ce-ai făcut bă jidane, de te-au adus aici”. Băiatul holbă nişte ochi speriaţi şi se uită în jur parcă neştiind pe cine întreabă locotenentul. Până la urmă se fixă asupra ofiţerului din faţa sa dar nu scoase nici un cuvânt. Locotenentul bătea mai departe cizma cu cravaşa şi privea direct în ochii tânărului de parcă ar fi vrut să scoată de acolo o mărturisire care să-l încrimineze de cele mai odioase crime împotriva poporului român.

Deodată ofiţerul izbucni: „aha, jidănaşul şi-a înghiţit limba sau nici nu catadicseşte să stea de vorbă cu noi, toţi sunteţi nişte iude şi când e vorba să vorbiţi o faceţi pe muţii, nu-i aşa? Ia să vedem noi dacă n-ai să vorbeşti”. Şi-l croi peste faţă cu cravaşa. Ca la un semn sângele începu să curgă din rana ce se deschisese deodată iar tânărul se chirci mai mult. Nici măcar nu duse mâna la faţă fiinţa lui îngheţând aşa deodată. „Nu vrei să vorbeşti, lasă c-ai să vorbeşti tu” şi urlă deodată „Culcat”. Tânărul nu înţelesese despre ce este vorba dar soldaţii rămaşi foarte contrariaţi de izbucnirea locotenentului îi făcură semn că trebuie să se culce pe pământ. Se întinse pe pământ acolo unde era era. Comanda se auzi iar metalică: „Drepţi, înainte marş!”.

Nu se ştie dacă băiatul acela făcuse instrucţie militară vreodată dar se execută aproape din instinct. Porni spre gardul şcolii năpădit de buruieni înalte şi urzici. Când ajunse între buruieni locotenentul ordonă sec: „Stai, culcat”. Băiatul se aruncă la pământ printre urzici. Locotenentul chemă un soldat şi îi ceru lopata sa Lineman.

Lopata Lineman cu coada scurtă era cel mai bun prieten al soldatului pe front. Când trăgeau ruşii în draci te îngropai urgent în teren pentru a fi ferit de gloanţe, la atac lopata aceea cu un oţel dat dracului o puneau pe sub centură în dreptul ficatului şi stomacului şi nu de puţine ori câte un soldat era lovit de glonţ chiar în lopată şi atunci simţea de parcă l-ar fi lovit cineva cu barosul. Cădea jos dar se ridica după un timp fiindcă glonţul nu trecea prin lopată. Putea fi folosită la atac şi drept armă la lupta corp la corp fiindcă putea cauza răni groaznice. Fiecare soldat avea lopata lui pe care o păstra cu aceeaşi grijă ca şi arma din dotare.

Locotenentul luă lopata şi trasă în jurul celui întins pe jos un dreptunghi puţim mai mare decât lungimea lui apoi după o nouă comandă de „drepţi” îi aruncă lopata şi zise scurt: „Sapă”. Băiatul se uita aiurit când la el când la soldaţii din jur şi părea să nu înţeleagă despre ce este vorba, să sape, ce să sape, pentru ce să sape? Locotenentul „băiat dă Bucureşti” nu catadicsi ca să-i explice, chemă un sergent şi-i spuse scurt „arată-i cum se face un adăpost individual de vreun metru adâncime” apoi plecă biciuindu-şi mai departe cizmele cu cravaşa.

Sergentul nu înţelesese de ce era necesar un adăpost individual pentru băiatul acela dar o luă ca pe o toană a ofiţerului şi apoi explică pe îndelete băiatului ce trebuie să facă, încurajându-l că şi ei săpaseră sute de asemenea adăposturi individuale uneori chiar sub focul inamicului. Sergentul avea un glas domol, sfătos de ţăran aşezat şi se pare că adolescentului îi mai veni inima la loc şi se puse pe săpat. Soarele trecuse de amiază dar era o zi de iulie nu prea caldă deoarece cu o zi înainte plouase mult cu tunete şi fulgere aşa ca pe la ei prin judeţul Vaslui de unde erau majoritatea soldaţilor din companie.

Câţiva soldaţi jucau bâza veselindu-se nevoie mare, sergentul cu alţi trei se aşezară pe iarbă şi începură să joace şeptic mânuind rapid cărţile soioase care văzuseră multe la viaţa lor. Băiatul săpa cam fără nici o tragere de inimă. De abia săpase de vreo palmă în pământ când se pare că atenţia îi fu atrasă de şeptic. Lăsă lopata şi se aşeză şi el pe vine chibiţând iar când unul din jucători ieşi nu se ştie de ce, îi luă locul şi jucă multă vreme cu ceilalţi. Îi revenise inima la loc văzând că nimeni nu-i voia răul şi începuse să glumească şi el cu ceilalţi de parcă de acum era de-al lor. Râdea cu toată gura arătând nişte dinţi albi şi sănătoşi.

Trecuseră poate o oră, poate două de când plecase ofiţerul şi de acum toată povestea cu groapa ceea fusese uitată definitiv, dar deodată se auzi un strigăt furios: „Drepţi, ce înseamnă asta, de ce nu sapă jidanul? Pactizaţi cu duşmanul?” şi cravaşa de data aceasta nu lovi numai băiatul acela roşcat ci şi pe unii din ostaşii care jucau cărţi. Toţi săriră ca arşi, băiatul puse mâna pe lopată şi începu să sape mai departe cu gândurile aiurea sau poate chiar blocate de întorsătura neaşteptată a lucrurilor.

După ce dădu ordin sergentului ca groapa să fie gata în jumătate de oră ofiţerul plecă fluierând o melodie la modă prin şantanurile din Bucureşti. Băiatul cel roşcat speriat acum de-al binelea se uita rugător la sergent poate măcar să înţeleagă de ce trebuia să facă asta. Sergentul credea că este o toană de-a ofiţerului care aşa făcea când voia să se mai distreze pe seama trupei, îi punea să sape gropi, să facă târâş prin bălţi şi alte din astea. Soarele se târa acum spre chindie, şi pământul de pe marginea gropii se înălţase destul de mult.

Apăru şi ofiţerul care de cum sosi îl puse pe băiat să se întindă în groapă. Acesta speriat de moarte se execută fără să zică nimic. Ofiţerul zise că nu este bine că mai trebuie săpat fiindcă este cam înghesuit în dreptul capului. Nu mai plecă de data aceasta şi se plimba încoace şi încolo fluierând fără grijă. Se feri cu atenţie să nu calce pe o buburuză care se mişca anevoie prin praf, ceea ce făcu o impresie foarte bună sergentului care spunea mereu că orice vieţuitoare este o creaţie a lui Dumnezeu şi omului nu îi este permis ca să-i ia viaţa.

Se opri din nou în dreptul băiatului care săpa, îl puse ca să se întindă în groapă şi iar îi dădu indicaţii să mai sape pe laterale. Soldaţii nici în ruptul capului nu înţelegeau de ce ofiţerul nu-i dă drumul băiatului acela care poate nici evreu nu era, iar părul roşcat nu era decât o întâmplare. Săpase destul, aşa că după părerea lor era timpul să-i dea drumul acasă unde sigur al aştepta cineva. Se simţea în rândul trupei un fel de enervare crescândă, dar se pare că ofiţerului nici nu-i păsa, doar se plimba mai departe încolo şi încoace fluierând.

Deodată ca şi cum şi-ar fi adus aminte de ceva se îndreptă direct spre tânărul care săpa şi-l puse iar ca să se întindă în groapă. Luă arma din mâna unui ostaş închizătorul clănţăni sec şi înainte ca să-şi dea seama cineva împuşcătura porni năprasnic. Ciorile din plopii de lângă şcoală fâlfâiră grabnic din aripi şi se îndepărtară spre apus. Soldaţii care în timpul de când erau în război văzuseră multe, se obişnuiseră cu moartea se uitau acum sideraţi la băiatul acela tânăr care nu de mult jucase cărţi cu ei, glumise şi îşi pusese nădejdea în bunătatea lor şi care murise fără să ştie ce vină avea. Glonţul greu de ZB calibrul 7,92 îi zdrobise capul şi îi împrăştiase creierii pe lateralele gropii proaspăt săpate chiar de el.

Ofiţerul îşi şterse cu atenţie fruntea şi mâinile cu o batistă albă, imaculată, dădu ordin ca groapa să fie acoperită şi plecă plesnind din cravaşă. Fluieratul lui vesel contrasta cu privirile îngrozite ale militarilor din subordine. Ajuns aici moş Simion mai puse două lemne în sobă apoi se apucă de povestit altceva. Dar eu rămăsesem cu o întrebare şi simţeam că musai trebuie să-i găsesc răspunsul. Întrebă-i: „Dar ofiţerul? Ofiţerul n-a fost pedepsit?”. Moş Simion mai trase un fum adânc din „mărăşească” şi zise cam într-o dungă „Păi în primul atac a fost împuşcat, poate Dumnezeu a vrut aşa, numai că a fost şi ceva ciudat, deşi inamicul era în faţă el a fost găsit împuşcat în ceafă” . Şi după un timp repetă cu glas mai molcom „Poate l-a pedepsit  Dumnezeu pentru că pentru El toţi suntem la fel”.

 

autor Ioan Mititelu

Tag-uri incluse:

Comentarii oprite

Poveste de dragoste (2)

Posted in Proză by Hopernicus on 22/10/2012

O aştepta. Ştia că o s-o aştepte.
Spera.

Se simţea uşor stingheră, pentru prima oară erau singuri. Toată ziua sub privirile lui, se pregătise pentru momentul în care vor fi singuri. Pentru că ştia că o să vină, pentru că şi-l dorea.

Pentru o secundă se gândi că era pregătită pentru dorinţa pură ascunsă în ochii lui, dar că nu era pregătită deloc pentru consecinţe.
Se apropie de ea zâmbind. “Îmi citeşte gândurile”.

“Ai călărit vreodată?”
“A…a… nu”
“Vrei să încerci?”
N-o lasă să răspundă. Degetul lui arătător îi atinse pentru o secundă buzele rotunjite în forma unui “nu” nerostit.
“Şşşş, nu spune nu”.
Îi lua palma în palma lui.
“Vino, vreau să-ţi arăt ceva.

Îl urmă docilă. Îi simţea strânsoarea caldă. Nu ştia unde merge, ce face dar un lucru ştia sigur. Când palma ei se va desprinde din palma lui îi va fi frig.
“Ciudat nume pentru un cal”.
“E numele unui prieten din Germania. Deocamdată calul este singurul prieten pe care îl am aici. Rafael!”
Calul se apropie fremătând neliniştit. Nu avu timp să protesteze. O ridică în braţe şi o aşeză pe cal apoi dintr-un salt încalecă în spatele ei.
“Şşş şşş, ai încredere în mine.”
Putea merge până la capătul lumii cu el. Era în siguranţă.
O singură privire a ochilor lui tulburător de frumoşi şi orice urmă de siguranţă dispăru.

“Am încredere.”
Nu-i văzu zâmbetul. Dar îl simţi.
Stătea dreaptă, încordată între braţele lui. Respira neîndrăznind să respire. Pieptul lui se lipi pentru o secundă de spatele ei şi ea îşi simţi corpul atras de al lui ca de un magnet uriaş căruia nu i se putea împotrivi. Şi pentru prima oară, după foarte multă vreme simţi că nu vrea să se împotrivească.
Zâmbi ştiind, simţind-o. Îşi puse palma pe abdomenul ei şi o trase mai aproape.
“Relaxează-te”.
Noaptea era răcoroasă şi liniştită, luminată doar de luna pală care ieşea şi se ascundea printre crengile copacilor. Calul începu să urce uşor poteca îngustă.
Ştia că face ceva nesăbuit. Vroia să facă ceva nesăbuit.
El…
El nici măcar nu ştia ce face. Îşi încălcase deja nişte legi cu ea.
Îi simţea respiraţia mângâindu-i gâtul.
“De fapt unde mergem?”
“Îmi place să-ţi simt trupul lipit de al meu”.
“Ai un loc în minte? Acesta nu e drumul spre platoul Pietrei”.
Nu-i răspunse la întrebare:
“Va trebui să călăreşti o dată fără bluza. Să simţi răcoarea nopţii şi căldura mea în acelaşi timp”.
“Hei, eu vorbesc cu tine”, șopti ea.
“Si eu “.

Îl auzea, dar nu vroia să-l audă. Ştia că nu mai există cale de întoarcere. Îşi simţea dureros de plăcut sângele alergându-i prin vene cu tandreţe dar şi dezinvoltură. Uitase. Uitase cât de grozav este să te laşi pradă simţurilor, să uiţi pentru o clipă lungă de ceea ce îţi întunecă ziua şi îţi încreţeşte fruntea şi să respiri aerul seducător al unui bărbat care ştie exact cum să-şi potrivească palma pe abdomenul tău, doar tandru şi posesiv, nu obraznic şi invadator. Pentru o secundă îşi dori cu disperare ca buzele lui să-i atingă umărul gol şi palma lui să urce doar câţiva centimetri. Nu vroia să-şi suprime dorinţa pentru el dar în acelaşi timp ştia că va fi pierdută dacă îşi lasă instinctul feminin să domine.

El nu ştia dacă vreodată se simţise atât de bine ţinând în braţe o femeie. Nu sărutând-o, deşi pielea sidefie a gâtului ei şi mărul rotund al umărului ei erau la câţiva centimetri de buzele lui. Nu atingând-o, deşi palma lui ramăsese lipită de abdomenul ei dar nu îndrăznise să se mişte.
Sentimentul acela infinit ca ea se potriveşte perfect în braţele lui. De parcă se născuse să fie acolo.

Într-un târziu calul se opri. El coborî şi apoi o ajută pe ea să coboare. O ţinu o secundă în plus în braţe şi amândoi zâmbiră uşor intimidaţi. Ea nu se desprinsese din îmbrăţişare.
El bătu uşor calul pe grumaz şi-l lasă liber.
“Va trebui să urcăm vreo cinzeci de metri. Ai grijă la crengi”.
O agaţă de mână şi o trase după el. Ajunseră în faţa unei intrări. Nu era o cabană.
O colibă de lemn ascunsă între copaci. El deschise uşa şi o împinse uşor înăuntru.
“Stai un pic să fac lumina”.
Pentru un minut dispăru şi apoi camera se inundă de lumina palidă a două lămpi cu petrol. Ea privi în jur. O încăpere rudimentară.
Buşteni tăiaţi rotund în formă de masă şi scaune, un pat îngust acoperit cu un fel de blană sau cergă. Un primus aşezat pe o altă buturugă. Ustensile pentru cafea. O cutie cu cafea.
Ea se așeză pe marginea patului:
“Nu e ciudat că totul e rudimentar dar cafeaua e nemţească?”

El zâmbi.
Închise uşa, înaintă zambind se aşeză lângă ea.
” Mult prea aproape”, gândi ea.
“Mult prea departe”, gândi EL.
“E cam târziu să te întreb dacă vrei o cafea”.
Ea încuviinţă scuturându-şi uşor capul. Părul roşcat dansă o secundă în lumina palidă şi el îşi simţi stomacul strâns. Vroia să-şi piardă mâinile şi buzele în nebunia aceea roşiatică.
“Dar nu este prea târziu să te întreb dacă vrei altceva”.
Se juca cu focul.Ştia însă că nu o putea speria uşor.

” Deci…vrei ceva…altceva… ştiu eu… vrei să te sărut?”

Ea îi zâmbi privindu-i buzele. Ar fi fost atât de simplu. Şi-ar fi apropiat o palmă de obrazul lui uşor neras, i-ar fi străfulgerat buzele cu mângâierea degetelor tremurânde şi apoi s-ar fi lăsat prada gurii lui senzuale.
Dar nu făcu nici un gest. Zâmbi doar şi pentru o secundă simţi încleştarea ochilor lui.
Poate i se păruse numai, dar avu vag, impresia că buzele ei au zvâcnit sub ochii lui. Ar fi vrut s-o facă să cerşească o gură de aer.
Ştia că el i-a ghicit gândul.
“Ştiu” îl auzi şoptind.
Ea își desprinse cu greu ochii din încleștarea ochilor lui. Ochii lui, în schimb, nu o parăsiră nici o secundă.
Privi în jur:
” Îmi place. Sălbatic şi primitiv”.
“Aşa îmi place.”
“Vorbeam de locul acesta.”
“Și eu”.
“Oh”!
“Vin aici când vreau să fiu singur”.
“Nu pari un om singur, domnule Voller”.

“Sunt singur, al naibii de singur câteodată. Nu am adus pe nimeni, niciodată aici. Doar un prieten de-al meu ştie de locul acesta”.
Îi spusese dintr-odată atât de multe lucruri despre el în doar câteva cuvinte. Zâmbi uşor stânjenită. Simţi teribil nevoia să-l atingă. Să-i simtă asprimea obrazului sub palmă. N-o făcu.
O şuviţă îi alunecă rebel pe frunte şi el i-o suflă uşor.
Gestul lui îi încordă inima pentru o secundă. I se paru intens erotic.
“Cine eşti, tu?”
“Doar un bărbat”.
“Refuz să cred că eşti doar un bărbat. Ești surprinzător, puțin încăpățânat, “nu” nu este un răspuns pentru tine, ești unul dintre cei mai interesanți oameni pe care i-am cunoscut vreodată, ai cal…
Și esti neamțul care a venit în România sa-și toace averea reconstruind cabana Piatra Mare. Stii…gura târgului”.
Auzise tot, fără să fie prea atent la cuvintele ei insă. Era fascinat de timbrul vocii ei, ușor ragușit, cald si de felul în care buzele ei formau cuvintele.
“Mă duci cu vorba ca să-mi iei mintea de la buzele tale?”
“Nu. Vorbesc. Buzele mele sunt mai interesante când se mişcă”

Nu păru surprins. Se aştepta ca ea să aibă limba ascuţită. Un gând razleț îi trecu prin minte. Apoi un altul, mai clar, îi luă locul.
Începu să râdă şi brusc, se ridică:

“Sus. Te duc înapoi. E târziu și poate ceilalți te caută.
Și nu vreau să fac dragoste cu tine într-o colibă de lemn pe un pat tare. Am planuri.”
O luă de mână, fără altă explicație,  suflă în lămpi şi ieşiră în noaptea poleită de lună.
Îşi fluieră calul şi o ajută să coboare cărarea abruptă.
Ea se opri şi privi înapoi spre colibă:

“Dacă vreodată vom face dragoste, aş vrea să fie aici”.

Îi simţi strânsura pumnului. În prima secundă îi simţi ochii sfredelind-o. Nu avu timp să protesteze.
Nici măcar din cochetărie feminină. În a doua secundă buzele lui se abătură asupra gurii ei cu nevoia însetatului după o zi lungă în deşert. Cu furie și tandrețe în același timp. Dar neiertătoare. Cerea şi dăruia, mușca și alina, părăsea și se întorcea iar si iar.
Apoi, pentru o clipă, pentru o respirație lungă, se opri privind-o. Nu simți nici cea mai mică împotrivire.
Palmele lui îi cuprinseră fața și el începu să o sărute din nou, adânc şi uitat, cu dăruire şi nevoie.
Îi şopti numele printre picături şi o cuprinse strâns în braţe când îi simţi buzele răspunzându-i la sărut.
“Vrei să mergem înapoi?”
Aproape că nu-şi recunoscu vocea.
Pentru o secundă lungă încercă să-i descifreze ochii în noaptea adâncă. Vroia să găsească acel DA de care avea atâta nevoie, dar ea nu-i răspunse.
Deși buzele îi fremătau sub buzele lui și prin bluza subțire sânii ei tresăltau aprinși. Îi putea simți fiecare fibră din trupul ei, strâns lipit de al lui, tremurând de dorință.
Pură și sălbatică.
Ca și cum facea dragoste în fiecare zi.
Ca și cum nu facuse dragoste niciodată.
Şi atunci avu sentimentul că undeva, demult, o mai sărutase. Şi că fusese mai mult decât un simplu sărut. Mult mai mult.
O ridică în braţe şi o aşeză pe cal. Apoi încalecă şi îşi încătuşă braţul în jurul mijlocului ei.
“Buzele tale într-adevăr sunt mult mai interesante când se mişcă”.

Simţi în partea stângă o durere acută.
Simți că nu are destul aer.
Vroia să se roage și să înjure în același timp.
Nu mai înjurase de mult. Nici nu se mai rugase de multă vreme, de altfel.
Struni calul apoi îi dădu pinteni.

Ştia exact cine este EA.

 

autor Nuta Istrate Gangan

Tag-uri incluse:

Comentarii oprite

Despre reflexele condiţionate la aligatori

Posted in Proză by Hopernicus on 22/10/2012

Pe certificatul meu de naştere scria şi încă mai scrie, cu meşteşugite floricele verzi-albăstrui, Ion Beremici. Dar, până la-nceput de mileniu, când a-nceput înscrierea candidaturilor pentru funcţia de primar al comunei , nimeni n-a sesizat filonul de aur care se-ascundea, încă din naştere,între cele două file filigranate şi îngălbenite de vremuri

Pentru că, abia atunci,eu însumi am descoperit extaziat filonul de aur ce se-ascundea cu diabolică modestie în unica inscripţie, de pe unica vitrină a singurului Bufet Comunal,unde,cu hipnotice litere portocalii şi aproape lipite, cineva scrisese odinioară, in illo tempore, cu economie de vopsea şi cu mână tremurândă de voluptate, BERE MICI ,adică definiţia locală a  Paradisului Terestru, după cum s-a şi dovedit:

- Dar asta ar însemna, mi-am spus eu,în gând, că, dacă mi-aş depune şi eu candidatura pentru Primăria comunei, n-ar trebui decât să plătesc pe cineva, ca să scrie deasupra VOTAŢI şi ar rezulta imediat cel mai zdrobitor slogan electoral imaginat vreodată prin împrejurimi.

De aceea, imediat ce mi-am depus candidatura, am şi achiziţionat o preţioasă  cutiuţă cu vopsea portocalie-n ulei şi-o pensulă mică din păr de cămilă – singura mea investiţie electorală concretă, pentru că aşa cum veţi fi ghicit deja, toată campania mea electorală se baza doar pe teoria pavloviană a reflexelor condiţionate, generate inconştient de ecourile incluse ale numelui meu.

Iar asta se întâmpla chiar în lunga mea perioadă de recluziune cronică, când, culcat pe spate în semiîntunericul vânăt al odăiţei mele închiriate, cu mâinile încrucişate pe burtă, cu ochii lipiţi în tavan, cu urechile moarte, respiram din ce în ce mai rar şi mai profund,evitând orice acţiune conştientă, cugetând alandala la reversibilitatea spirituală a timpului şi  încercând să mai recuperez câte ceva din lumea aceea îndepărtată  care fusese odinioară şi-a mea, fără să fie niciodată a mea -  însă abia acum,cu adevărat, fascinantă când hotarele ei fulgurante începuseră deja să se topească amestecat într-o paradisiacă incertitudine. O lume prin care, în ultimii treizeci de ani, trecusem inconsistent-holografic, dar care îşi mai plimba, probabil, fantasmele invulnerabile pe undeva prin adâncurile pline de coridoare, uşi secrete şi trape ale memoriei mele de orb surdo-mut voluntar.

Perfecta definiţie a unui primar perfect!  jubilase Despinoiu,apăsat şi realist,ca întotdeauna

Oricum, dacă Silache Despinoiu, printr-un asediu aparent dezordonat, dar susţinut prin mijloace subtile şi diverse, îşi propusese să mă scoată din bârlog, ca să-mi depun candidature la funcţia de primar , reuşise.

- Scoală-te, bă paraliticule, şi umblă !, strigase el, în cele din urmă, exasperat, sau tu crezi că  aligatoru’ pune singur botu’ la urnă dacă nu-l îndopi, mai întâi, cu gogoşi,cu mici şi cu bere!?

Şi iată că umblam. Făceam chiar vizite, la început timide şi numai pe la copiii la care fusesm uns diriginte. Apoi, din ce în ce mai degajat, intrasem prin casele unor oameni a căror existenţă nici n-o bănuiam - lumea cealaltă,  uluit însă de respectul aproape jenant cu care eram primit şi ascultat.

- Aşa sunt toţi, îmi explicase Despinoiu, excesiv ca întotdeauna. Au în sânge pornirea de a face sluj în faţa unei autorităţi.  Iar, pentru ei, care şi-n calendar se uită mai mult pe poze, tu eşti Cărturarul, dar nu, doamne fereşte,  Savantul, Poetul sau Geniul, ci un posibil viitor Cititor de Contoare, Perceptor, Recenzor,Portărel, Popă, Notar, Secretar, Primar, Activist… În orice caz, consideraţia lor nu trebuie să te oblige la nimic. Joacă-ţi rolul, fă-ţi plinul şi vezi-ţi de treabă.  Ia exemplu de la farisii ăia de la Gargalîc care s-au oploşit ca lăcustele de pretutindeni şi care, speculând veneraţia băştinaşilor pentru veneticii spoiţi, le-au şi luat şapte rânduri de piele. Cu consimţământ unanim, bagă la cap !

Era şi asta una dintre învăţăturile lui pe de-a-ndoaselea, pentru că nişte inflexiuni secrete ale tonului sugerau mai degrabă contrariul.

Cu timpul, începusem să mai dau şi eu pe la bufet, cel mai serios şi mai rentabil birou de cules şi răspândit informaţii, întinzând-o uneori chiar după ora închiderii, când atemporalul cârciumar, dom’  Nae Agiu, îşi blestema clienţii şi-şi număra banii, studiind chiorâş lumea prin unica inscripţie, de pe unica vitrină,  prin care, cu litere mari şi aproape lipite, cu economie de vopsea şi cu mână tremurândă de voluptate , se anunţa paradisul terestru: BERE MICI – ceea ce, paştele şi arhanghelii mamii lor dă aligatori şi dă şobolani dă baltă, însemna că avem bere şi mici, deşi o aşa minune se întâmpla numai o dată,  la patru ani,în campania electorală.

- Ia uite şi sloganul nostru electoral, strigase Despinoiu trimfător, arătându-mi vitrina, pentru că aligatoru’, băi dom’ primare, se ademeneşte cel mai ieficient acilea-n  cârcimă ,zi după zi,  şi nu numa’n  ajun dă tot, pă la bal şi pă la iarbă verde!

- Adică, în niciun caz, în bibliotecă sau în biserică, dac-am înţeles eu bine !!!

- Opaaa, ştiam eu că vitrina asta-i miraculoasă, că, uite,nici n-ai văzut-o de-aproape şi ţi-a şi venit mintea la cap!

Călăuză perseverentă şi mărinimoasă – ehe, când e vorba de căzutu’  din pomu’ cu şerpi, nu-ţi trebuie cine ştie ce talent înnăscut– Despinoiu reuşise să mă introducă de câteva ori şi pe la ezotericul cazan de ţuică al fostului C.A.P., unde Lache Chioru şi colaboratorii săi perseverenţi se afumau, la propriu şi la figurat, ferecaţi în spatele unei uşi de cetate care se deschidea, după un complicat sistem de semne, numai hierofanţilor.  Asudat, ameţit de tăria spirtoasă a aerului, mâncasem calcan sărat, frăgezit pe plita de tuci şi băusem frunte de prună aromată şi călduţă, dar tăioasă ca un acid.  Hi, hi, hi, apă dă foc, dom’  profesor. Arde, frige şi topeşte ! Mai bagă o cană la dom’ profesor, bulgarule, că, uite, a-nceput să se lingă pă dinţi.   Iar Despinoiu, care părea un membru de onoare al clubului, se învârtea satisfăcut printre putinile cu prune dospite, printre butoaie, damigene, găleţi, aţâţa focul, întorcea carnea, gusta, mirosea, tranşa, murmura ordine de a căror competenţă nu se îndoia nimeni, râdea, gesticula, îi bătea pe burtă şi îi înjura fără discriminări, într-o deplină şi armonioasă simbioză. Entuziasmul spontan cu care era primit de fiecare dată mă făcuse să-nţeleg ura crescândă a lui Costică Cotilici,contracandidatul meu pesedist, care, în ciuda avansurilor sale mieroase şi a risipei de bunăvoinţă, era întâmpinat pretutindeni cu aceeaşi suspiciune îngheţată, un soi de sobrietate scremută care semăna mai mult a dispreţ. Ăştia mai bătrânii din Vadu, îmi spusese odată Despinoiu,  formaţi la şcoala sănătoasă a lui Păcălici, au un simţ pronunţat al lichelei şi-ţi adulmecă veninul din sânge înainte de-aţi flutura vreo limbă despicată-nspre eiIar ei ştiu că adevărata faţă a omului o vezi doar la o ţuică,două,nouă,nouăşnouă…., aşa că aici şi la cârciuma lui nea Nae Agiu vor fi  sediile principale  ale campaniei nostre electorale, cu discursuri, pomeni fără cruce şi cu conferinţe de presă, cu tot.

Oricum, mintea neobositului meu Director de campanie electorală lucra permanent la cea mai înaltă tensiune, pentru că, în mai puţin de o săptămână,sub celebra inscripţie de pe vitrina Bufetului apăruse un afiş frumos încondeiat în cariocca, dar insinuant şi pefid :

N-avem bere,n-avem mici, VOTAŢI-L PE COTILICI!, în vreme ce pe uşa paralitică a barăcii care mai rămăsese din vechiul Cămin Cultural, fusese lipit un altul, cam de aceleaşi dimensiuni, anunţând: MARE BAL ELECTORAL AL PARTIDULUI LOCAL

Intrarea liberă, Berea şi micii pă gratis). Şi tot cu scrisul celui care răspândise,mai întâi, pe garduri,  vestea că, odată ajuns primar, Cotilici va interzice păşunatul pe Grind, obţinând astfel, din partea tuturor crescătorilor locali de animale, şi fondurile

 

Astfel, pe fondul aurorei roz care mi se şi deschisese la orizont, mă şi învârtisem, de vreo trei ori, prin clădirea căcănie-a Primăriei comunale, ca să-mi văd cu ochii mei viitorul birău de Primare şi să-mi încerc fundul pe uriaşul fotoliu frumos capitonat în roşu,care-i supravieţuise glorios fostului Secretar comunal, al fostului P.C.R.

- Numai foşti, tată, da’ uite c-a venit,rău însetat, şi prezentul actual, am scandat eu euforic, prăvălindu-mă cam de sus pe pernele înflăcărate şi cotrobăind febril, după legendara sticlă cu whiskey, din sertarul stâng al biroului.

Apoi, trei zile mai târziu, dar exact la timp, apăruse, cu ea în mână,sub un şervet roz, chiar providenţialul dom’ Sile Despinoiu, tatăl şi naşul noului P.L.B(adică Partidul Local Beremici),precum şi neobostul său şef de campanie electorală,care-şi stabilise sediul electoral chiar sub vitrina ptredestinat-pictată de la cârciumă,adică chiar acolo unde, de mai mulţi ani, el oricum îşi petrecea cam toată ziua, aiurând omenirea şi imaginând mari şi norocoase afaceri, cu garantate câştiguri pentru toată lumea.

Iar, într-o bună zi, harnicul meu director de campanie autoinvestit m-a şi tras insistent la fereastra birăului, ca să-mi arate, prin fereastra îngustă din dreapta, dubiţa albastră cu care-aduceam la şcoală copiii de la Şipotul Mic,dar pe care scria acum cu meşteşugite litere portocalii, rigide şi inegale,după cum învăţase Despinoiu la puşcărie : Stimaţi aligatori  votaţi partidul local şi candidatul său suprem Ion BERE MICI

Iar aligatorii erau toţi rătăciţii de la care eu şi Despinoiu aşteptam măcar câteo umbră de vot, fie el şi bine ameţit sau etilic-întâmplător.

Totuşi, ca să nu mai lungesc vorba degeaba,iată că-au trecut deja trei ani de când am fost ales, cu surle şi tobe, primarul comunei şi de când îmi servesc berea zilnică, adâncit în fotoliul frumos capitonat în roşu al fostului Secretar comunal P.C.R.

Timp în care, ca să nu mă-nnăbuş de modestie, s-au acumulat şi două realizări notabile:

Mai întâi,la vreo săptămână după alegeri, când promisiunile erau prea proaspete, ca să mă mai prefac că le-am şi uitat, am adus,direct de la Constanţa,cu-o dubiţă a Cooperaţiei de consum, cu vreo mie de mititei de-adevăratelea, gata frământaţi şi condimentaţi, deşi, în cele din urmă, nicio bucăţică măcar n-a mai ajuns pe altarul festiv-înmiresmat al Grătarului Investirii Noului Primar, pentru că,în aceeaşi noapte, o ceată dă aligatori încă necunoscuţi au spart magazia Bufetului comunal şi-au dispărut definitiv în beznă, cu pradă cu tot.

 

Pe urmă,în sala coşcovită a fostei biblioteci de la Vadu şi în euforia generală, am inaugurat un nou cazan pentru ţuică (Cupru sută la sută şi ţevăraie inox!!! ), ţinând cont de stringenta realitate,pentru că, în ultima vreme, producţia de fructe fermentabile din gospodăriile populaţiei depăşise orice recorduri memorabile.

-         Asta, datorită conducerii noastre înţelepte predica Despinoiu, ori de câte ori se ivea prilejul şi când interlocutorii nu se aflau deja într-o descurajantă stare de anestezie generală. Păi, nu v-am spus eu că, dacă n-o s-aveţi zilnic bere, , o să aveţi ţuică  cât să vă spălaţi  şi cu ea pân cap, dacă vreţi ?!

 

 

autor  Ioan Florin Stanciu

Comentarii oprite

E plin de greieri în ochii poeţilor

Posted in Poezie by Hopernicus on 21/10/2012

e plin de greieri în jur

mari cât turnul eiffel

scris cu literă mică

orice turn devine banal

e frig în mansarde
fără focuri aprinse în inimi
e toamnă
şi e plin de greieri în ochii poeţilor
e plin de turnuri care se năruie pe tabla de şah a vieţii
cântece sinistre
răsună în timpanele invadate de cer
şah mat
dumnezeu doarme acoperit de pătura groasă a păcatelor

scris cu literă mică
dumnezeu pare mai uman …

fumul ăsta se ridică de undeva
probabil din suflete incinerate
pe altarul iubirii

în iarna ce vine
mă-nfăşor în aripi de fluturi
zbor printre fulgi de nea cu viteza luminii
să ating uitarea cu degetul
aşa cum ai încerca marea …

să nu mă cauţi prin fântâni pustiite de doruri
iubito
au secat lacrimile
în ochii invadaţi de greieri
mari cât un anotimp
singur petrecut

 

autor Marcel Vişa

Tag-uri incluse:

Comentarii oprite

Oameni și anotimpuri

Posted in Poezie by Hopernicus on 21/10/2012

 

Albe flori aduce vântul dinspre știutul ținut al iubirii

Trec cocori de ieri pe cerul de acasă

A nopții casă de veacuri așază la masă luceferi

Veri pe sub ziduri de stejar

Împletesc hainele de toamnă ale pământului

La șezătoare coboară și conuri de brad

Vor să scrie pe firele de iarbă

De la rădăcini către soare

Despre oamenii care spală veșmintele zilelor

În apele adânci ale nopților

Și se odihnesc apoi pe malurile de dincolo de anotimpuri

(Tu, floare care crești în fiecare dimineață din rădăcini de vorbe

Te așezi în paturile lor învăluite în cețuri și neliniști)

 

După ce își curg lăuntricele ploi de iluzii

Peste nepăsarea întinsă la masa de joc a zarurilor oarbe

Oamenii se așează la poarta cu brațele vopsite de degetele apusului

Timpul a lăsat acolo toiagul veacurilor trecute

L-a încrustat cu păsări de lut ars

Și a învățat oamenii să își picteze vălul trecerii

Către căruntele voci ale toamnei

În culori de roșu și alb

 

Când cocorii povesteau toate acestea

Ceasul cu patru arătătoare îmbrățișa ore târzii

Sfeșnicul aprins de vaietul viorilor de sub rădăcinile cuvintelor

Încă mai ardea pe pleoapa lunii

În casa de pe malul stâng al fluviului dormea năvodul

Iar pescarul își legăna în nisip luntrea spartă,

Peticită cu valuri împietrite în crepusculul uitării de sine.

 

autor Farcas Narcisa Liliana

Tag-uri incluse:

Comentarii oprite

O moarte mică

Posted in Poezie by Hopernicus on 21/10/2012

voi mai trăi o moarte
mi-am zis azi
după ce am dat mîna cu mine
tovărășește
una mică, așa, cam cît
cinci degetare de universuri neștiute
doar una, atît cît să uit
că trecutul pe care l-am pierdut
am fost doar eu

îmbrăcată în cele mai urîte haine
o moarte mică de tot
mi-am zis,
cît să-mi amintesc
că n-am pierdut nimic
pentru că nu pot avea
nici umbră la luminile mele
nici zboruri în cununi
și nici capete de drum

iubirea ta
e singura melodie
pe care știu să o cînt

 

autor petruta serban

Tag-uri incluse:

Comentarii oprite

Dimineţi ortogonale

Posted in Poezie by Hopernicus on 21/10/2012

 

mă dau jos din pat
afară e o zi solară, peste cap păsări
sobele fumegă orizontal
nu te-am visat destul se pare
şi păsări mari îmi aduc ancore
timonele unei caravele cu care plutesc spre tine
într-o călătorie cu multe necunoscute

tu
la capătul plapumei
cauţi graniţa tăcerilor elocvente
fericirea
nu vine dinspre icoane
ochelarii aşteaptă pe masă
cărţile zac necitite pe podea
Mahler e tot acolo
în finalul unei simfonii cu orgă

Stau
şi mă uit la noi
cum am sădit o mare dragoste
între cioburi de viaţă
între clipe de răgaz
cresc copacii noştri spre cer

 

autor Adrian Grauenfels

Tag-uri incluse:

Comentarii oprite

Dor de verde stins

Posted in Poezie by Hopernicus on 21/10/2012

Uneori coborîm drumul spre noi înşine,
în lumea dinaintea pierderii,
ca şi cum ai jupui crusta de pe o rană
cît mai demn
căci nici un sceptic adevărat nu spune nu vreau să cred,
ci nu pot să cred
şi doar această tărie de-a socoti iubirea-mi
un lucru firesc e tot ce se opune absenţelor tale
acolo unde însăşi zăpada n-a căzut niciodată.

Şi cînd mi-e dor număr degetele pînă la ultimul plic
strecurat printre frunze ca un semn de întrebare,
aparent fără nici o explicaţie
mereu să priveşti, mereu să atingi irezistibilul, vîntul şi dulceaţa lucrurilor
în orele în care marea repetă fără greşeală
clarul de lună
iar noaptea-ţi ajunge la ureche cîntecul unui cuc
ascuns undeva departe,
slab de tot şi bolnav de iubire.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

autor Luminita Cristina Petcu

Tag-uri incluse:

Comentarii oprite

Toamne de mătase

Posted in Poezie by Hopernicus on 21/10/2012

Să îţi mai spun, iubite, iar povestea

De toamnă- lungă, rece şi pletoasă,

Cu falduri ruginite de angoasă

Şi necuprinse-n mâinile acestea.

 

Pe care le cunoşti aşa cum ochii

Îi ştii când îţi împart o noapte-n două

Şi amăgindu-ţi palmele cu rouă

Te fac să-mi prinzi micsandrele în rochii.

 

Arama unor frunze languroase

E semnul că de mine te apropii,

Când stelele-s tăciuni ce urcă plopii

Iar Carele, de vise ne sunt trase.

 

În decolteul verii, mlădioase,

De mai rămân sonate ale lunii-

Pe-acelea să le-mparţi cu toţi nebunii

Frumoşi, ce cred în toamne de mătase.

 

 

autor Camelia Constantin

Tag-uri incluse:

Comentarii oprite

Cuc răguşit / N-am reuşit privire dobândită/Uşa către moarte

Posted in Poezie by Hopernicus on 20/10/2012

Cuc răguşit

 

 

Un ceas cu cuc răguşit

 

îşi dădea ochii peste cap

 

de câte ori timpul o lua înainte.

 

 

l-am pândit într-o zi

 

când năpustea afară,

 

să fim prieteni

 

i-am zis,

 

să nu mai gonească orele

 

din cutia de lemn lustruit

 

şi să le arunce în lume

 

nu avem nevoie de ele

 

cine să fie bătrân şi terminat

 

cine să moară prea devreme

 

cine prea târziu?

 

s-a uitat la mine

 

s-a uitat la arc

 

şi a început să râdă

 

ştiţi cum râde un cuc ?

 

nici eu nu am ştiut

 

şi nici nu vă pot spune

 

este aşa ca şi cum timpul

 

s-ar roti în el însuşi

 

până la început -

 

un fel de fulgi de gheaţă

 

ieşeau nestingheriţi

 

şi unde se aşezau

 

dispăreau în trecut.

 

 

un cuc răguşit

 

s-a gândit să fie liber

 

prin uşiţa de lemn

 

orele alunecă bulbucate

 

din viitor.

 

 

 

 

 

N-am reuşit privire dobândită

 

 

N-am reuşit să mă falsific

 

să meşteresc o poză, să m-ascund

 

şi totuşi printre voi să umblu

 

să-mi torn în geană o privire dobândită

 

şi sufletul să-l urc adânc în mine

 

în locul unde lumea nu are încăperi

 

n-am reuşit din glas să unduiesc simţiri

 

ce nu îmi aparţin

 

tot cum din vorbe n-am ameţit iubirea

 

cu mersul n-am străbătut cărări umile

 

m-am aplecat doar după grâu şi albăstrele

 

în urma tuturor sunt paşii mei

 

şi-n spate cerul

 

 

 

abraziv.

 

 

 

 

 

 

Uşa către moarte

 

 

Am întredeschis uşa către moarte

 

trece un vânt negru.

 

nu-i adevărat

 

niciun film al vieţii nu rulează în fugă

 

doar o presiune grea ca o apă la mari adâncimi

 

întră în gură în piept în gânduri grele -

 

nu se poate auzi are un gust sălciu -

 

se strecoară invadator cenuşiu, nemilos

 

astupă ultimul strigăt

 

şi pleacă deja fără să întoarcă privirea.

 

 

autor Gaby Schuster

 

 

 

 

Tag-uri incluse:

Comentarii oprite

Veşnica pomenire

Posted in Proză by Hopernicus on 20/10/2012

 

 

Învăţătorul nostru Latif-hogea murise-ntr-o joi, cam pe la prânz.

Mi-aduc doar aminte că dormeam cu motanul în braţe, pe canapeaua de lângă sobă, când bunicul meu s-a-ntors de la saia, mirosind a iarmá de orz şi-a păr de cal:

-         Bă, tică, să duse şi păcătosu-ăla dă hogea Cemalladin,! Laaa loaaat apaaa, săracu’!

-         Păi, cum aşa, a sărit ma-mare!?, crucindu-se

-         Păi, chiar aşa! Cică l-a găsit alde Filiz,în şopronu-ăla ,de-i zicea şcoală, întoiegit la catedră, mort-ţapăn, săracu’, că nu ştie niminea dă când o fi şezând aşa, cu fruntea pă palme şi cu fesu-ntr-o dungă, bietu’ păgân.

-         Şi tu dă ce te mai mieri p-acilea, Avrame!? a strigat cu năduh ma-mare, c-aşa-i omu’…,ca sticla dă lambă!!  Aci, o vezi! Aci, n-o mai vezi!

-         De, asta aşa e!, aşa e! Da’ tot nu pot să nu mă mier şi eu la ce i-or folosi la ăl păcătos, toate crucile şi mătăniile  pă care i le făcuşi tu pân-acu?!

-         Aoleu, da’ cum să nu-ţi faci cruce, că era şi el un soi dă popă, la ei, acolo, săracu’!?

-         Popă d-ăla, dă umblă coarnele-n băţ, ce să-ţi mai povestesc!? Da’ tot ar fi bine să ştii că ceva,ceva semne tot primise şi el, amărâtu’, că, mai dăunăzi,la Merdevenlî Punar, când îl întrebai ce mai face, îmi răspunse cam cu sictir aşa, adecă, cu barba-n piept şi cu ochii-n ţărână că:  Lasă-mă, bre, sub cortu’ meu, aci,că eu sunt mort dă mult! Uite, mîinile mele sunt umbre, iar ceea ce ating ele sunt numa’ neşte umbre şi umbre de umbre. Căci   frunza mea din Pomul cel Sfânt s-a desprins deja,dar n-au trecut încă cele patruzeci de zile ale Îndurării şi Îngerul cu Faţa Întunecată, Slăvitul  Abd-al-Djabbar m-a uitat.

-         Adecăăă,cam sâmţa şi iel că i s-apropiase funia dă par, care va să zică?

-         Păi, dar aşa cum !?

-         Şi cân’ îl îngroapă, de?

-         Ho bre, că nici nu să răci bine! Ţi-i teamă c-ăi lipsi la pomană!?

-         Ia mai lasă-mă, frate, că n-o să mă înghesuiesc eu la griş,compot şi baclavale…Căci la iei nu merge,ca la noi, iavaş,iavaş ;i cu mare dichis… că, iute, îl înfaşă-ntr-o perdea sau ceaceaf, ce-o fi să fie,p-acolo, şiii, salamalicum,hopa, gata!, mi-ţi-l  şi  dă pă copcă!

Iar, eu, adormit pe jumătate, cu motanul în braţe, îmi aminteam de zilele când învăţătorul nostru, efendi Cemalladin ne citea, râzând el primul, din Năzdrăvăniile lui Nastratin-hogea, jumătate-n româneşte şi jumătate-n turceşte, dar tălmăcindu-ne, cu o palmă pe buze şi cu un deget la tâmplă, înţelesurile ascunse ale acelor istorioare vesele şi înţelepte.

Spre exemplu :Chendi iazîsînî ocumaian eşee benzer,bre, zicea el câteodată scărpinându-se-n barbă şi privindu-ne drept în ochi . Adică, hăă,hăăă :   Cine nu  poate să-şi cetească singur scrisorile curat magar este, bre!

Dar întotdeuna, pe la amiază,aşa,  se retrăgea o clipeală, în casă, de unde ieşea apoi cu un covoraş vişiniu, frumos răsucit sub braţul drept. Ocazie cu care îşi schimba adesea şi hainele, ivindu-se, în ţinută de baiaram, ca în prima zi de şcoală sau în ultima, când îmbrâncea premianţii mai în faţă şi organiza un fel de serbare finală, cu cântece lălăite şi poezii împleticite în două limbi.

Avea nişte şalvari mai verzi decât ştevia cea mai verde, o cămaşă  grena ca tufănicile de octombrie şi un fes tare precum un castron pentru raţe,bine potrivit cu cămaşa, dar culoarea care îţi sărea în ochi, de îndată, şi pe care o mai văd şi-acum, câteodată, chiar şi fără să închid ochii,era culoarea brâului lat şi atent răsucit în jurul mijlocului său durduliu, de un galben intens şi solar, ca floarea  de rapiţă

-E vremea pentru rugăciune, bre, că aşa a rânduit cu slovă de foc Luminăţia Sa    Mahomet, Profetul Cerurilor şi-al Pământurilor. Uite, eu mă duc mai încolo, pă mal, ca să fiu mai aproape de  răsăritul Luminii, dar şi mai liniştit,  mai senin şi mai curat la suflet.Iar voi să vă faceţi rugăciunea voastră, aici, pă dovleci.  O s-o spună,mai întâi, Ioana rar, mai încet,aşa… şi voi o s-o repetaţi după ea, cuvânt cu cuvânt, da’ tot în şoaptă,aşa,  şi nu răcnind ca măgarii, că Dumnezeu nu e surd şi, orişicum, El ştie prea bine de ce sunteţi voi aici şi de ce staţi călare pe dovlecii-ăştia.

Şi aşa făceam!

-         Tatăl Nostru, carele eşti în ceruri, murmura Ioana, iar noi şopoteam melodios după ea, cuvânt cu cuvânt, pînă la Amin!,când ne adunam calabalâcul şi-o luam în linişte spre casele noastre, după o mai veche înţelegere cu efendi Cemalladin.

 

 

Dar, întorcându-ne la ziua morţii sale,  cred că adormisem deja, dar tot l-am auzit pe tata-mare, întorcându-se de pe undeva, din împrejurimi:

-         A venit Raşid ăl bătrân şi cu fiu-su Adnan, ca să le dau caii şi căruţa, că pleacă mai mulţi la un loc, încolo spre Istria,pe grind, ca să caute o stâncă aşa mai potrivită pentru monomentu’ dă la capul mortului, că, de ! ,nici hogea Gemalladin-ăsta n-a fost chiar-aşa, vriun târâie-traistă,la viaţa lui.

De fapt, întreg cimitirul turcesc dintre salcâmi era înţesat cu lespezi funerare greceşti şi romane, cărate cu caii dinspre ruinele de la Histria sau Vicus Celeris. Cu toate că, în ultima vreme, turcimea bătrână de la Caraharman, tot mai sărăcită şi mai vlăguită, prefera să caute, mai întâi o lespede potrivită, pe undeva, pe grindurile limanului Sinoe şi să ducă apoi mortul la pietroiul ales ca să-l îngroape acolo, la umbra lui, decât să dezgroape şi să târâiască ditamai stânca pînă-n cimitirul lor dintre salcâmi.

-         Păi,mai întâi şi-ntâi, le-am spus eu că am calul din dreapta bolnav şi că bietul meu car de la Măgurele să clatină şi pă loc dăn toate doagele, dar tot n-am putut să-i alung din bătătură, când e omu’ la nevoi şi la durere, aşa că le-am făgăduit căruţa, însă cu înţelegereaca să  mâi eu caii,  şi la dus, şi la-ntors.

-         Ura!Atunci, merg şi eu! am strigat, săltând drept pe tălpi, cu pisoiul în braţe.

-         Da, dar,mai întâi,o să cam trecem să-l luăm şi pe Pavle Măglaşu, profesoru-ăla dă istorie, ca să nu dăm iar peste vreo piatră d-aia cu pecetea muzeului, ca să vie iar arhiologii dă la Constanţa cu miliţia şi cu câinii,ca să-ncarce iar monomentu’ la dubă şi să lase bietul hoit fără nicun semn pă pământ. Şi mai lasă,dracu’, motanu-ăla să prinză şoareci, că ăsta-i rostu’ lui la casa omului!

 

Astfel, de plecat, tot am plecat,cu bătrânul mereu la cârmă, dar cu mine şi cu dom’ profesor ciuciţi frumos pe scândura din mijloc, pe care ma-mare întinsese, un cojoc vechi de berbec merinos, cu lâna-n afară.

Mai întâi, am mers aproape două ceasuri pe spinarea de şalău afumat a grindului Chituc, apropiindu-ne, fără belele, de Bisericuţa, unde drumul şerpuit de pe grind se îngusta şi mai mult, sugrumat între pâlcuri zburlite de ţipirig şi între tufe ţepoase  de porumbar încâlcit, căci nisipul era uscat şi bine bătut de tractoarele cu remorci care căraseră talienele şi buclucurile lipovenilor înspre Gura Portiţei. Însă, cu toate că soarele coborâse pe jumătate dincolo de carapacea granitică a podişului, orizontul era tot mai departe şi părea să nu mai atingă niciodată pământul, iar, în dreapta, lama de sabie a mării se apleca arcuit către oceanele nevăzute, de dincolo de lentila aurorală a depărtărilor

-         Heu! quam vicina est ultima terra mihi! a murmurat Pavle abia auzit, cuprins, poate, de nostalgia celui care, în tinereţe, cutreierase cu profesorii săi, arheologi, toate coclaurile astea.

Acum ştiu, de prin cărţi, că localnicii numiseră Bisericuţa nişte ruine anistorice care străjuiau de veacuri o insulă rotundă de nisip şi de plauri din marginea de sud a lacului Zmeica,unde,cică, Sf. Gheorghe ar fi răpus un balaur înaripat, foarte aproape de laguna-golf Goloviţa căreia turcii îi ziceau, la fel de enigmatic, Colţul sau Cotul Bugeac .Aşa cum am mai aflat, între timp că mai mulţi istorici, printre care şi Radu Vulpe, vorbesc despre un castel roman tardiv, poate chiar cel numit, pe harta genovezului  Antonio Zotta, Castel Negro sau, alteori, Civitas Nigra. Dar, de pe o hartă mult mai veche a Daciei romane, reiese că acolo a fost, se pare, un castru vremelnic al trupelor auxiliare – castella

 

Păcat doar că, ceva mai înainte, un canal îngust de apă verzuie tăia limba de nisip a grindului, la o aruncătură de ochi mai în faţă,

- Oricum,nu s-ar putea trece mai departe, spusese Pavel, întinzându-se şi coborând împleticit pe cealaltă parte a carului..

De fapt, boazul, lat de vreo zece  metri, care tăia oblic cocoaşa îngustă a grindului, era semnalizat de departe de pâlcurile vesele de lozioare, migdali pitici, răsuri şi salbă moale, în faţa cărora străjuia o barieră verde-galbenă  de păiuş, rogoz, colilie şi bălănică  năpădite cărunt de constelaţia lactee a melcilor.

-         E apă dulce, raportase Pavel, după ce se întorsese dintr-o scurtă expediţie  de cercetare. Am văzut lişiţe, chirighiţe,un cârd de stârci şi chiar o vidră foarte  dezinvoltă, ceea ce-ar înseamna că e obişnuită cu omul şi că trebuie să fie şi ceva pescari pe-aici.

-  Da’ păgânii-ăia de ce s-or fi oprit toţi dodată şi-au făcut horă p-acolo? Ori au găsit cevaşilea?

Apoi,am coborât cu tălpile goale pe alintul cald  al nisipului de cuarţ sarmatic, brodat migălos cu milioane de scoici roz-sidefate, care multiplicau minuscul, dar infinit,ultimele raze sfioase ale soarelui, scufundat încă pe trei sferturi dincolo de colinele îngenunchiate-ale zărilor,

Acolo, lângă canalul ivit peste noapte în braţul de nisip al grindului, la o aruncătură de ochi mai în faţă,  turcii noştri îşi deshămaseră caii şi îi legaseră de chitucii din spate ai obloanelor pictate.

Dar noi i-am găsit ciotcă deasupra unui pietroi dreptunghiular de vreo juma’ de tonă, aşa.

-         E o stelă funerară romană din marmură albă, frumos tăiată ,şlefuită şi scrisă de vreun meşter vestit al timpului său, a spus Pavle, după ce a cercetat-o de-aproape şi i-a şters faţa de deasupra cu o pătură udă.

-         Da. Da’ ia uită-te mai bine, că are colţul de sus frânt şi e rău afumată pă margini, a zis Adnan dezamăgit.

-         Păi, poate că-i mai bine să fie afumată a zis Pavle cu o umbră de zâmbet,pentru că nici voi nu prea aveţi vreun interes să se vadă foarte bine numele adevăratului proprietar

-         Zău, da cini-o fi ala?!

-         Monumentul, spusese Pavle către  tata-mare, e scris cu litere greceşti, dar textul e în latină : APOLLON IATROS AMICUS POPULI ROMANI.

-         Adecăăă..

-         Adică,grecul Apollon Iatros, primul şi adevăratul  proprietar,  a  fost declarat, în veşnicie, prieten al poporului roman, iar, când spunea astea, Pavle urmărea cu palma deschisă ciudatele litere greceşti săpate-n marmura afumată, bătând cu arătătorul pe cuvântul AMICUS.

-         Păi asta-nseamnă c-a rămas şi prietenu’ nostru!, a spus fericit tata-mare,frecându-şi palmele.D-aia eu nici n-aş mai fi  dă acord,ca să-l lăsăm pă amicu’ nostru în mâinile păgânilor iştia. Da’ stai, stai că uite un cataroi cam la fel, mai încolo ! Ia hai să-l studiem şi p-ăla.

Cataroiul era de fapt o altă stelă funerară antică din calcar cretacic împietrit, dar mult mai sărac, nispos şi galben-verziu, de pe care literele,mai neglijent săpate, începuseră să-şi cam piardă contururile.

-         Opaa ăsta-i chiar de-o mie de ori mai folositor că se potriveşte şi cu flamura verde-a Profetului!, a exclamat extaziat bunicul meu, încrcând să-l convingă şi pe Raşid, care şedea cam între două ape.

-         Alo, unchiule Avram, a şoptit Pavel , apropiindu-se neostentativ, ca să-i murmure ceva la ureche.

-         Ia auziţi, băi lifte, ce zice profesoru’, cică e şi-o scobitură cu coarne în formă dă jumătate dă lună, acolo, mai sus, în colţul din stânga,, ceea ce eu cre’că e dăstul semn că piatr-asta p-alde voi v-aştepta. Numai’ să nu vă bată gându’ s-o aburcaţi în căruţa mea, că eu am deja osia frântă-n vreo trei locuri.

Apoi, iute, şi-au suflecat mânecile, au coborât obloanele noastre şi-au făcut din ele un fel de plan înclinat, pe care, cu chiu şi cu vai, au împins monomentu-n carul din lemn de salcâm al lui Gearîp.  Şi pe urmă, hai cu el la locul ales pentru înhumarea bietului dom’ Latif.

Însă nici măcar în ziua îmormântării, motanul meu n-a avut parte de un somn prea liniştit, pentru că, pe la prânz, aşa, ne-a bătut în poartă tanti Jeni Cocoş, educatoarea, care adunase o bună parte dintre elevii dascălului răposat şi veniseră apoi cu toţii să mă ia şi pe mine:

-         C-aşa e frumos, Florică,maică, să vă duceţi şi voi cu-o floare-acolo, la căpătâiul ăluia dă v-a pus condeiu-n mână, că doară n-a murit un câne, bre !!

Mortul fusese aşezat chiar în mijlocul odăii cu acoperiş într-o apă, care, până mai alaltăieri, ne fusese şi sală de clasă.Iar noi am intrat unu-n-ceafa-ăluilalt, ca oile, cu frunţile plecate şi cu câte-o floricică răsucită-ntre palme. Eu, ca de pildă, aveam o răsură de toamnă, care se făcea galben-cărămizie când îi venea vremea, dar care acum era mai verde şi mai palidă decât urzicile tinere.

Defunctul , înfăşurat într-un  dalb voal înflorat, adus de pe la Mangalia sau Istanbul, , zăcea drept şi încremenit chiar pe fosta catedră, dar cu o mână pe-alături, în afara acelui giulgiu imaculat (chepenlic, cum îi ziceau babele de pe-acolo), Iar pe deasupra, pe piept , frumos netezită, se afla o eşarfă verde cusută-n fire de aur cu versete din Coran, după bunul lor obicei.  Exact aşa cum aveau să-l pună şi-n gropa de veci. Dar pe noi nici nu ne-au mai cărat pe la cimitir,căci a venit baba Temiz a lor, ne-a împărţit nişte batiste brodate, câţiva bani de-aramă şi ne-a trimis iute pe la casele noastre.

Dar, spre seară, când tata-mare s-a-ntors acasă, l-am auzit povestind în tindă:

-Bă, bun pietroi i-am găsit lu’ hogea-ăsta-al nostru. C-a rămas de mai bine di-un metru dasupra pământului şi să-l fi văzut ce verde sclipea în amurg şi ce bine să potrivea cu muşchiul di-un veac de pe coaja salcâmilor!

Numai că la prima oră din noapte-aşa, când ma-mare tocmai se pregătea s-aprindă lampa,

ne-a bătut în uşă profesoru-ăla, Pavle Măglaşu

-         Nu ştiu ce dracu făcurăm,bre, nea Avrame că n-o potrivirăm de loc…Păi, pietroiu-ăsta chiar nu merge neam,  c-a fost al unei femei,nene, – o prinţesă grecoaică, una ANTHUSA.

-         Ba eu cred c-am potrivit-o chiar foarte bine, pentru că ăştia doi, din moment ce nu vorbesc aceeaşi limbă, nici n-or să aibă cum să se mai certe pă urmă-ntre ei… Că,adică, al cui s-ar fi cuvenit să fie pietroiu-ăla, dă drept şi dă drept!

Dar eu tot m-am gândit toată noaptea la cum o sta dascălul nostru, acolo, sub pământ, cu versuri din Coran, aurite pe piept şi cu lespedea unei prinţese grecoaice la cap.

 

autor Ioan Florin Stanciu

Tag-uri incluse:

Comentarii oprite

Doamna de la a IV-a B şi literele cu zulufi

Posted in Proză by Hopernicus on 20/10/2012

 

Un cap de bou ursuz se bălăngănea  prin  flamura  înfăşurată pe băţul coborât în bernă. O cutie de conservă ruginită se dădea de-a dura printre buruienile crescute pe fostul peron. Conserva scârţâia, se legăna în vânt , cu miasma de tocană, emanată din pământ. Revenind la susnumitul cap de bou feroviar, se ştie că încă din vechime au existat pasionale controverse asupra simbolului totemic. De exemplu, în luptele de apărare a pământului natal, era de mare folos lupul cu membrană, lupul urlător înfipt în vârf de suliţă. Istoria alternativă a înnobilat reprezentantul cirezilor sustrase din vecini şi l-a căţărat pe steag , în amintirea luptelor de cucerire şi civilizatoare a satului natal. Carul mitologic tras la jug de boi  a devenit emblema întoarcerii în timp la valorile autohtone. Gara ca gară fusese golită de conţinut feroviar. Trenurile ruşinii tehnocratice ieşiseră de mult din uz, ultima garnitură atestată de impiegatul de la mişcare fusese un mărfar îndurerat şi gol, vagonul terminal târa într-o direcţie necunoscută nişte nutreţ ce deborda prin găurile executate de nişte profesionişti. Era un tren de criză, a mers ce-a mers, s-a terminat şi combustibilul, şi  s-a oprit în câmp. Mecanicul a luat-o pe mirişte, prin buruieni şi mărăcini, şi a îmbătrânit pe cale naturală, la adăpost de stresul tehnologic, într-o reşedinţă tocmită din chirpici. Poate o fi şi murit, dar acest episod funebru întunecă nemotivat trama narativă, morţii cu morţii, viii cu viii, atâţi câţi vor fi rămas după marea emigrare a forţei de muncă prin mări şi ţări. Prin pasajul subteran din gara ieşită din uz, sălăşuiau pe timp de ploaie nişte  tineri reuniţi   pentru socializarea minimală. Singura persoană care nu se amesteca deloc cu mâncătorii de seminţe era Doamna. Era doamna învăţătoare, ce-şi făcea veacul prin gară cu un pix, un caiet dictando şi un catalog pe care scria Clasa a IV-a B. Când luase şcoala foc, Doamna  a scos copiii din clasă pe fereastră, clasa a IV-a B era la parter, şi apoi a ieşit şi ea , tot prin geam, cu catalog cu tot. De-a lungul biografiei profesionale şi sociale, doamna pierduse felurite obiecte, şanse, relaţii, obiceiuri, cum e datina recesiunii. Triada din dotare pentru viaţa pe pământ,foc, apă, aer, fusese deturnată de la vocaţia originară. După incendiul devastator, şcoala mistuită nu s-a mai făcut la loc niciodată, misionarii şcolii au rămas şomeri pe viaţă, iar migraţia extracomunitară a stopat şi sporul demografic. Unde nu-s copii, la ce bun să refaci o şcoală? Pentru gestul său eroic salvator de vieţi, Doamna a primit felicitări , o diplomă de onoare de la primar şi un card pentru eliberarea unor bonuri de masă, pentru şase luni.  S-a luat curentul în oraş, pentru facturi isterice neachitate de locatari şi de municipalitate, aşa că bancomatul  nu a mai funcţionat. Două ciori înlănţuite în lirismul amorului liber, s-au aciuiat în bancomat, de unde croncăneau a jale şi pustiu. Inevitabil,  Doamna a rămas şi fără locuinţă, cămăruţa ei de bloc a trecut în patrimoniul  unor recuperatori de datorii private. Bătrânii din oraş, rămaşi fără copii şi fără nepoţi, au luat şi ei calea băjeniei pe colina care duce către cer. La început a fost oarece buluceală pentru locurile din faţă, s-a lăsat cu pumni şi ghionţi în burtă, cu icnete şi înjurături, în cele din urmă spiritele încinse s-au potolit. A venit un popă de la cimitirul dezafectat şi a făcut ordine şi linişte mormântală printre autoexilaţii patetici. Păşeau în drumul către viaţa alternativă în şir indian, iar recitalul de blesteme, de ocări şi rugăciuni, era rostite în şoaptă şi transgresa apoi în monolog interior. O anumită stare de anxietate se vedea pe chipul lor când  atingeau pe furiş, cu mâna, exteriorul gardului de la cimitir. De dincolo de împrejmuire se auzeau , strigăte păgâne şi chiuituri.  Casele de marmură şi de beton adjudecate prin luptă corp la corp, emanau miros de ceară şi de găinaţ. Porumbeii ciuguleau din boabele de la coliva virtuală afişată pe ecran în faţa uşilor solemne ale bisericii din cimitir. Puradeii trăgeau la ţintă în ecran cu biluţele de gumă sfeterisită din nonstopurile părăsite. Doamna învăţătoare încercase zadarnic să cadă la înţelegere pe cale amiabilă cu căpeteniile comunităţii din cimitir şi să i se accepte programul de alfabetizare pentru puradei, în contul unui adăpost vremelnic într-un mormânt capitonat . O dureau încheieturile şi adăpostul din pasajul subteran era cu multă umezeală şi curent. Şi tinerii făceau vacarm nocturn, nu era chip să pună geană peste geană. Geamurile de la sala de aşteptare erau sparte, băncile fuseseră  rechiziţionate ca lemne de foc pentru peregrinii urbani. Unde să se adăpostească o doamnă, o doamnă bătrână şi gânditoare? Doamna avea un gând de care nu putea să scape, gândul la inscripţia cu litere buclate . O inscripţie amprentată cu ruj de cea mai bună calitate, un ruj de firmă cu miros străbătător prin duhoarea de urină şi de chiştoace de ţigări: „ Mă duc la mama”. Nu putea fi nicio îndoială.  Scrierea cu câlionţi în litere aparţinea elevei sale, fiica domnului primar municipal, în vremurile când oraşul mustea de viaţă şi de prosperitate. Domnul primar insista ca fiica sa să cânte la pian şi să ia lecţii de dans popular. Împăca snobismul cu opţiunea vulgata, din raţiuni electorale. Mama fetiţei, soţia lui ornamentală, o tânără plebee, de cartier, plecase după un coup de foudre pentru un rapsod stradal, într-un periplu european . Şi nu s-a mai întors în căminul conjugal, a lăsat fetiţa în grija tatălui oficial. Primarul a dat un scurt comunicat de presă   că tânăra şi graţioasa lui soţie se află la un tratament după un groaznic accident domestic, zicea comunicatul cum că femeia căzuse de-a rostogolul pe scări de la etaj până la parter , cu tava de cafele pentru musafiri. Gura lumii avea o altă versiune , femeia fusese bătută din dragoste, de soţul ei gelos şi beat. Adevărul nu se mai poate defrişa, şi nici nu mai are importanţă, tot ce aflase Doamna de la fetiţă, eleva ei, era că mama nu mai stă acasă şi că nu mai are cine să-i aşeze cârlionţii. Din motive strategice de igienă şi austeritate, tatăl pusese să fie tunsă scurt, iar fetiţa îşi transferase visul de prinţesă în literele buclate. Avea un scris inimitabil, vocale şi consoane înotau printre zulufii grafici. Primarul îşi etala copilul pe la petreceri, fetiţa făcea frumoase reverenţe şi executa un microrecital la pian, spre deliciul oamenilor politici locali. Primarul avea un copil model, de o cuminţenie şi o docilitate uimitoare. Într-o bună zi primarul a realizat că are în gestiunea sa paternă o domnişoară, numai bună de măritat. Scaunul municipal se clătina ameninţător, în oraş se se construise conspirativ  germenele incomod al opoziţiei. Oamenii sătui de bine voiau schimbare şi balanţa înclina către un tinerel obraznic , un urmaş al neamului nomad, cu studii europene, mlădiu, focos dănţuitor şi mustăcios. Primarul, după o analiză de ofertă matrimonială, gândi că tânărul i-ar prinde bine ca ginere. Şi a pus la cale o nuntă folcorică de vis. Mireasa a fost pusă într-un atelaj ecologic cu coviltir pentru înfăţişarea prenupţială de la Altar.  Un cal mergea la trap în ritm fără cusur pe itinerariul prestabilit prin simţitorul oraş. Al doilea cal, cu pedigriul cam alterat ( el se trăgea din princiara  Izabella a lui nea Fane, dar o princiară  cu prestigiul  şubrezit după aventurile de noapte prin păşunile vecinilor), s-a oprit brusc în faţa gării şi nu s-a mai dat dus. Vizitul i-a dat bice după bice, calul fornăia de nervi, spectatorii hohoteau, iar gingaşa mireasă a evadat cu văl cu tot din mariajul programat de tatăl său pragmatic. Unde s-a
dus, nimeni nu a băgat de seamă, în urma fetei nenuntite a rămas un toc alb de la un pantof.  Fata primarului a dispărut şi gata. La biserică nu a mai ajuns. Nunta s-a spart. Mirele trădat s-a îmbătat de supărare. Primăria a dat faliment, oricum era pe ducă. Oraşul a intrat în adormire. Numai cimitirul înflorea de viaţă. Joc, cântec şi voie bună între pruni şi corcoduşi. În cele din urmă şi doamna  şi-a împlinit destinul. S-a pe caldarâm, în faţa gării şi a murit. Ţinea în mână   făcută ghemotoc, o zdreanţă dintr-un văl, un văl de mireasă.  Restul de material fusese întrebuinţat de copiii care se jucaseră de-a capitularea în război, cel puţin aşa se zice din om în om, luăm cu beneficiu de inventar orice se transmite anonim, pe cale orală.

 

autor Virginia Paraschiv

Tag-uri incluse:

Comentarii oprite

Ramura de stejar

Posted in Proză by Hopernicus on 20/10/2012

Luna noiembrie începuse cu o ploaie măruntă şi rece. Puţin îi lipsise ca să se transforme într-o primă ninsoare a acelui an. În clasa noastră, clasa a-III-a, parcă se adunase tot frigul din şcoală. Cine ştie, poate fiindcă avea geamurile orientate spre nord! Era în ea mai frig ca afară! Ne uitam spre soba mare, din teracotă, îngheţată şi ea, căci încă nu gustase din porţia de lemne pentru acel an. Respiraţiile noastre păreau norişori de îngeri, suspendaţi prin clasă. Până să vină doamna învăţătoare Viorica, ne continuam hârjoana din pauză, aşa ca să ne mai încălzim. Deodată, uşa clasei se deschide şi noi, surprinşi, ne repezim care-ncotro, spre locurile noastre. Nu era doamna învăţătoare, era soţul dânsei, domnul profesor Atanasiu Oros. Câteva clipe, privirea lui ne-a cuprins pe toţi, iar buzele parcă i s-au subţiat, adunând pe ele o nuanţă de severitate. Când ne-a vorbit însă, vocea lui ne-a părut caldă, înţelegătoare, ca a unui părinte, dispus să-şi ierte odraslele neastâmpărate. Asta ne-a adus sufletele speriate la locul lor, iar pe buze zâmbetele pe care le pierduserăm mai devreme.
– Gata cu pauza şi joaca. Treceţi la locurile voastre, copii!…
A rămas acolo lângă uşă până ce ne-am găsit locurile prin bănci, apoi s-a îndreptat şi el spre catedră. Noi, în picioare, aşteptam să ne spună să luăm loc. Ne-a spus asta după ce a aşezat catalogul pe colţul catedrei, dar el a rămas în picioare. Privirea lui a trecut încet peste capetele noastre, parcă vroind să le atingă, să le mângâie, să ne cunoască pe fiecare-n parte. Deodată, privirea i se opreşte asupra mea şi-mi zâmbeşte abia perceptibil.
– Milion, ai îngheţat? Îmi vorbise încet, abia auzit.
– Nu, domn profesor, nu mi-e frig! spun eu ridicându-mă-n picioare.
***
Noi ne cunoşteam bine şi aveam o relaţie specială. Pe deasupra, părinţii lui îmi erau naşi de botez. Când avea prilejul, mă tachina ca un prieten mai mare. Începuse cu asta, demult, până să ajung în clasa I. Naşul Traian, taică-so, era un tâmplar, un rotar foarte bun. Făcea roţi din lemn pentru căruţe, pentru toţi uilecanii şi nu numai pentru ei. De multe ori priveam fascinat la strungul lui pentru lemn, cu volant mare din lemn, care antrena cureaua, pus în mişcare de o pedală cu braţ ca de locomotivă. Atunci, când vedeam cum se transforma bucata de lemn în mâinile lui, luând pe rând acele forme cilindrice şi conice atât de frumoase şi delicate, în butuc de roată, ştiam ce am să mă fac când voi fi mare: rotar, tâmplar… Îmi doream să pot şi eu transforma lemnul ca el, să fac roţi, multe, multe, să pun cu ele lumea în mişcare…
Într-o zi, profesorul Atanasiu vine să-i dea o mână de ajutor şi, în joacă, mă ridică-n braţe, apoi de faţă cu toţi cei din atelier mă întreabă:
– Milion! aşa îmi zicea în loc de Milian şi asta, sincer, mă cam supăra. Dacă ai şapte raţe şi mănânci patru câte raţe mai rămân?
Indispus de apelativul „Milion”, mă uit cu severitate în ochii lui şi-i răspund sec:
– Eu nu pot mânca patru raţe… odată!… Şi nici tu nu poţi!…
Au început să râdă toţii de vorbele mele, căci încă nu umblam la şcoală. El, zâmbindu-mi, m-a rotit prin aer şi mi-a zis:
– Da, puştiulică, e un răspuns mai bun decât… trei! Uite, fiindcă îţi umblă mintea, am să te învăţ să joci un joc frumos: şahul! Ce spui?
În timp ce mă punea iar cu picioarele pe pământ, am ripostat nemulţumit:
– Eu nu-s puştiulică, îs coptil! Şi, şi mintea mea stă-n cap, nu umblă!
În zilele următoare m-a împăcat repede, după ce mi-a arătat cum stătea treaba cu acele armate, una neagră şi cealaltă albă de la jocul de şah, joc care a rămas preferatul meu până în ziua de azi.
***
Un zâmbet fin, abia perceptibil îşi făcuse loc pe buzele lui şi eu am înţeles că iar mi-o „coace”, cum o făcea de atâtea ori ca să mă pună-n situaţii imposibile.
– Dacă tot eşti în picioare şi nu ţi-e frig… Ce aţi avut de învăţat azi la citire?
– N-am avut de învăţat, azi avem… oră de lectură!
– Am înţeles! Când aveţi lectură, atunci nu aveţi de învăţat…
– Da! afirm eu oarecum înţepat că el nu ştia treaba asta. Ne citeşte doamna învăţătoare poveşti, ori ne pune, pe rând, să citim noi ce poveşti ori poezii ne plac…
– Da? Frumos! Ia să văd cum te descurci cu cititul, îmi spune el şi, dintr-un buzunar, scoate o foaie de hârtie pe care mi-o întinde peste catedră. Eu stăteam în prima bancă, cea de pe rândul din mijloc, lipită de catedră. Mă uit curios la ce-mi dăduse să citesc. Era o poezie. M-a impresionat acel scris frumos şi ordonat, cu litere rotunjite, aşa cum ne cerea doamna învăţătoare la orele de caligrafie. Mi-am trecut mâna pe la nas, căci parcă simţeam acolo naşterea a două lumânări, apoi încep a citi:
„Cu colindul
Ba-n picioare, ba pe brânci
Sub uşorii fulgi de nea
Au pornit-o nişte ţânci
Cu trăistuţe şi cu stea.
Cad steluţe de zăpadă
Aşternându-se covor
Urmărindu-i, vin grămadă
Mamele în urma lor
«Leru-i ler…» încep colinda
Glasurile mici, timide
Şi-apoi ceata umple tinda…
Cadrul uşii se deschide…”
– Destul, Milion! Văd că aproape te descurci!… Azi, după ce ieşi de la şcoală, să treci pe la noi, bine?
– Bine, domnule profesor! zic eu, surprins.
– Dă-i foaia, să citească şi colegul tău!
Îi întind coala lui Ionel, prietenul meu, apoi mă aşez. Parcă nu-mi mai era frig. În urechi îmi stăruiau vorbele profesorului: „…aproape te descurci…”. Oare n-am citit bine? Ce nu i-o fi plăcând? Precis o să mă pârască la mama şi tata că nu ştiu să citesc bine!… Încerc să nu mă mai gândesc. La urechi îmi ajunge glasul tremurat de emoţie şi frig al lui Ionel:
„Gazda le întinde leii
De colindă, cu o mână
Bucuroşi par prichindeii
Însă unu abia-ngână
Pe năsuc cingând năframa
Ce-i căzuse şi nu sta…”
– Bine, las-o şi pe colega din spatele tău să citească! Spune profesorul, apoi scoate o batistă din buzunar şi, întorcându-se într-o parte, îşi suflă nasul. Până să înceapă colega să citească continuă:
– Când eram copil ca voi, trebuia să ne aducem de acasă lemne pentru a ne încălzi clasa. Acum, voi nu mai trebuie să faceţi asta… Dar şi să aştepţi pornirea încălzirii, la o dată planificată… fără cap, nu-i prea bine!…
După ce colega noastră a terminat de citit poezia, profesorul, plimbându-se printre rândurile de bănci, a început să ne povestească despre multe lucruri, chiar şi despre legenda unui anume stejar de la Cristur. Îl ascultam cu toţii atenţi, numai ochi şi urechi. În lumea frumoasă, incitantă, în care ne-au purtat vorbele lui, frigul nu exista. Cum să ne mai fie frig când deveniserăm cu toţii prinţi ori prinţese? Cum să ne fie frig când eram ceata de haiduci, zmei-paralei, care salva lumea de răutăţi de nedescris?
După ore, în drum spre casă m-am oprit la domnul profesor. Bat la uşă şi-mi deschide doamna învăţătoare Viorica.
– Bună ziua!… spun eu pierdut, cuprins de sfială şi ruşine.
– Bună, Milian! Haide, intră!…
– Mi-a spus domnul…
– Ştiu!… Uite, fotoliul de colo, ia loc! Întorcându-se cu faţa spre uşa deschisă a unei odăi, a continuat: Toma, a venit Milian!… O clipă mai târziu şi ea s-a făcut nevăzută pe o uşă, aflată la celălalt capăt al holului.
M-am aşezat pe o margine a fotoliului, frământându-mi căciula-n mâini.
În prezenţa doamnei învăţătoare nu eram în largul meu, corăbiile mi se înecau mereu… Nu aşa a fost tot timpul, înainte, când nu-mi era învăţătoare, altfel o privisem. De câte ori nu se întâmplase să ne strângem în jurul ei, noi, copiii din vecini, sub dudul din curtea naşului şi ea să ne citească ori să ne spună poveşti. Atunci, pentru mine era ca una din surorile mele mai mari. Totul se schimbase odată cu venirea acelei toamne când păşisem în clasa I, iar ea devenise „doamna învăţătoare”, pentru mine. Nu m-a tratat niciodată mai altfel decât pe alţii, dar îmi spunea destul de des că de la mine are „mai multe pretenţii”. Nu prea înţelegeam la ce pretenţii se referea, n-am întrebat-o niciodată.
Doamna învăţătoare m-a lăsat acolo pe hol şi a intrat undeva într-o încăpere.
Sfiala de care fusesem cuprins în faţa învăţătoarei încă nu-mi trecuse şi mă făcuse să rămân tăcut. Oricum, după o vreme, începusem să fiu iar măcinat de curiozitate: „De ce mă chemase domnul profesor?”
Privirile mele, acum ceva mai relaxate, dar curioase, s-au îndreptat spre biblioteca de pe antreu. De fiecare dată când intram în casa lor, aceasta mă impresiona cel mai mult. Rafturile ei imense, pline de cărţi, acopereau un întreg perete. „Doamne, câte minuni or fi scrise în ele!!! – îmi spuneam de fiecare dată. Din uimirea mea am fost scos de vorbele doamnei învăţătoare, care se apropiase de mine, pe nevăzute, fără s-o simt, cu un coşuleţ de răchită în mâini:
– Uite ce mere frumoase! Hai, serveşte-te!
Mă înroşisem până-n vârful urechilor. Am luat din coşuleţ un măr, la întâmplare, pe care l-am ţinut în mână, nu îndrăzneam să muşc, de faţă cu ea, din el.
N-am putut să-i spun decât un firav „mulţumesc”, pe care nici nu cred că l-a auzit.
Peste câteva clipe a apărut şi profesorul Atanasiu. S-a uitat la mine o clipă şi mi-a zâmbit, apoi s-a apropiat de bibliotecă şi a scos de acolo o carte groasă, cu copertă cartonată, pe care mi-a întins-o. Pe copertă, cu litere de-o şchioapă, scria: „Din marile legende ale lumii”. Buzele mi se mişcau, citind acel titlu, fără să scoată un sunet.
– Milian, mi-a plăcut cum ai citit azi poezia! mi-a spus profesorul şi degetele lui mi-au atins uşor umărul.
Am fost surprins, îmi spunea Milian şi nu Milion! Nu înţelegeam prea bine ce vroia de la mine.
– După ce-o citeşti, vii să-ţi dau alta, bine?
– Am să vin! spun repezit. Doamne, ce bucurie aveam în suflet!
– Bine! Acum du-te acasă că-i fi îngheţat!… Am văzut ce era în şcoală…
Cred că până acasă am zburat. Nu-mi era foame şi nici frig, abia aşteptam să mă apuc de citit. Ce legende, ce poveşti frumoase am citit acolo!
Săptămânile, lunile şi anii care au urmat, m-au făcut stăpân peste biblioteca domnului profesor Atanasiu OROS. Ce cărţi minunate am putut să citesc! Ce om minunat mi le-a pus în mâini!
Acum, după zeci de ani, când sufletul lui se află printre îngeri, citindu-i poeziile, parcă-l văd înaintea ochilor spunându-mi: „Milion, dacă ai….”
Închid ochii şi pentru mine devine adevăratul stejar de la Cristur… ori mai bine de la Someş Uileac…
STEJARUL DE LA CRISTUR
de Atanasiu OROS
Nu poate lemnul tău să spună
Din şirul anilor ce-i numeri
Câte viforniţe cumplite
Tu le-ai purtat tăcut pe umeri.
Scheletul tău de ramuri negre
Încremenit pe cerul serii
E simbolul acelor vremuri,
A sărăciei şi durerii.
Dac-ai putea doini şi azi
Ca-n vremurile tale bune,
Câte-oi putea, bătrâne prieten,
Din frunze şi din ramuri spune.
Tu ai văzut haiduci în cete
Porniţi să bată mişelia
Şi adăpost le-ai dat în noapte
În vremi când se pornea urgia
Tu le-ai rămas amic statornic
În vremi de luptă şi de jale
Şi reveneau şi-n vremi mai bune
Sub poala măreţiei tale.
În arşiţa de-amiezi de vară
Ai şters sudoarea de pe frunte
Femeilor cu prunci în braţe
Moşnegilor cu bărbi cărunte
Ai adormit copii la sânuri
Din ramul tău făcând o strună
Şi veşnic ai păstrat în taină
Fiorul dragostei sub lună
Şi ai simţit curgând în vine
Puterea gliilor străbune
Visând mereu la vremi mai bune.
Şi când sub cer de auroră
Măreaţa se arăta,
Desfigurat de suferinţe,
Ai adormit, Măria Ta!
***
Azi stai încremenit pe culme
Împovărat de ani şi vreme
Prin ramurile tale moarte
Doar vântul în amurg mai geme
Şi nu mai poţi ca-n vremi trecute
În largul zării să priveşti
Privelişti mândre sălăjene
Măreţe câmpuri româneşti.
Agricultori de vârste multe
Când vin din ţarini, rând pe rând,
Trec în amurg pe lângă tine
Înduioşaţi de-acelaşi gând:
– De-ai şti ce viaţă clocoteşte
În zările de împrejur,
Tu ai renaşte ca-n poveste,
Stejarule de la Cristur!

 

autor Milian Oros

Tag-uri incluse:

Comentarii oprite

Un om nou în Dublin

Posted in Proză by Hopernicus on 20/10/2012
  1. Un om nou în Dublin

Pe Thomas Street colț cu Meath Street este o tonetă de ziare. Mult timp acolo a lucrat o femeie în vârstă, care mi-a și inspirat tema pentru o poezie. Într-o dimineață, toneta a rămas închisă. M-am gândit că poate vânzătoarea nu s-a simțit bine și a rămas acasă, dar nu a venit nici zilele următoare. Era o femeie micuță și slabă, tot timpul cu o țigară într-o mână și o cafea în cealaltă. Fața ridată trăda multele încercări prin care trecuse, posibil unele dintre ele depășite cu ajutorul alcoolului, după albastrul decolorat și oarecum tulbure al ochilor. La gândul că ar fi putut muri, m-am întristat puțin. Mă obișnuisem cu ea în colțul străzii.

Când am văzut, după câteva zile, toneta deschisă, am crezut că a revenit bătrâna vânzătoare de ziare, dar nu, era un bărbat. Nici măcar nu l-am luat în seamă. Nu era omul meu.

A doua zi m-a surprins atitudinea lui de om obligat să facă acel lucru, deși el avea altceva mai bun de făcut. Să bea, de exemplu sau să doarmă, după o crâncenă beție. Enervat de aerul lui sictirit, l-am privit mai atent. Omul era în mod evident alcoolic. Buhăit, două rânduri de cearcăne umflate sub ochii tulburi, arătau modul de viață pe care îl ducea. La o privire în profunzime am descoperit că semăna cu bătrâna. Nu cu mult mai înalt, capul mic, pomeții proeminenți, ușor spre exterior și aerul, pe care îl dă moștenirea genetică, îmi confirmau bănuiala. Dintr-odată individul a devenit interesant. Îl priveam în fiecare dimineață cum se comportă și îmi plăcea să îmi imaginez viața lui. Nu puteam ști când a devenit alcoolic, pentru că mulți o făceau pe la 16 ani, când renunțau la școală și intrau pe ajutor social. Deveneau ceea ce se cheamă ”scumbag”, deși toți aveau locuințe sociale, plătite de stat, desigur, iar cu cei aproximativ 300 de euro pe săptămână își permiteau să se facă zilnic criță.

Omul meu (devenise între timp) nu părea să fie unul dintre aceștia. Nu știu de ce lăsa impresia că nu fusese întotdeauna un ratat. Ceva din viața lui îl ajutase să devină. Probabil că, înainte să fie obligat să-i țină tonetei cu ziare de urât, dormea până la prânz, după care se întâlnea cu prietenii, alți ratați ca și el, se apucau de băut și de stat la povești.

Să fi avut vreo 45 de ani. Bătrâna lui mamă s-o fi săturat să-l vadă cum trăiește degeaba și probabil că a dus multă muncă de lămurire cu el până să-l determine să accepte job-ul de la ziare. Nu știu ce argumente o fi folosit, dar important este că a reușit. Pentru el a fost tare greu să accepte un program impus și atât de matinal, dar mai greu cred că i-a fost să suporte ironiile prietenilor de pahar. Au și ratații ăștia orgoliul lor.

Acum părea să se fi împăcat cu ideea. Poate că a înțeles sau și-a amintit avantajele unei vieți organizate. De unde, în primele zile, stătea la câțiva pași depărtare de tonetă și se uita preocupat în josul sau în susul străzii, de parcă ar fi așteptat pe cineva anume și nu clienți pentru ziare, acum îl văd preocupându-se de marfa ce-o are spre vânzare, aranjând-o și chiar mai aruncându-și câte un ochi pe vreun ziar. De vreo două zile îl văd îmbrăcat mai îngrijit, pungile de sub ochi i-au dispărut, poate speriate de apariția unei elegante perechi de ochelari, accesoriu care nu pare să facă notă discordantă cu înfățișarea vânzătorului de ziare.

Mai în jos, pe Thomas Street, este o biserică unde, de două-trei ori pe săptămână, fosta vânzătoare de ziare așteaptă să înceapă slujba de dimineață.

Seara, după terminarea serviciului, vânzătorul de ziare pleacă însoțit de o tânără și elegantă doamnă la plimbare spre Trinity Colege.

Asta este ceea ce văd eu că se întâmplă la toneta de ziare de pe Thomas Street colț cu Meath Street. Realitatea poate că este alta.

 

 

autor Viorel Ploeșteanu

Tag-uri incluse:

Comentarii oprite

Omul de dincolo

Posted in Proză by Hopernicus on 20/10/2012

 

OMUL DE DINCOLO

(Nuvelă)

«De ce vă grăbiţi… de ce vă grăbiţi voi, oamenii, să spuneţi imediat despre un lucru că e nebunesc sau înţelept, bun sau rău?! Ce rost au toate astea?»

(Goethe)

            «Vântul suflă încotro vrea, şi-i auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge…» 

(Evanghelia după Ioan)

 

 

 

1.

Pentru un moment avu acea senzație ciudată că toate acestea nu i se îmtâmplă lui, ci altcuiva, unui  om pe care el nici măcar nu îl cunoaște. Nicidecum omul acela nu putea fi el – Dunca Pătru a Todoarei de sub deal sau Dunca Dumitru, cum îl obligau ei să se numească, nu știa de ce,. Aștepta să se trezească din acest  coșmar, dar vocea gravă a maiorului de miliție îi spulberă orice speranță:

–   Și dumneata susții în continuare că nu ești Dunca Dumitru?…

–        Ba Dunca mi-s, da’ nu Dumitru ci Pătru! Dunca Pătru a Todoarei de sub deal.

–        Și atunci cum îți explici că vecinii tăi spun că ești Dunca Dumitru?

–        Oamenii cu care m-am întâlnit pe uliță? întrebă mirat.

–        Da, ei, dădu din cap maiorul.

–        Nu-s vecinii mei, nu i-am văzut niciodată…

–        Dar te-ai născut și locuiești în Vârfuri, nu?

–        Da, în satul Vârfuri.

–        Și ăia cu care te-ai întâlnit pe stradă nu-s vecinii tăi?

–        Nu.

–        Și nici tu nu ești Dunca Dumitru?

–        Nu, sunt Dunca Pătru.

–        Dar soția ta Dunca Anișoara te recunoaște că ești soțul ei, Dunca Dumitru pe care ea

l-a crezut mort?

–        Aia nu-i muierea me’! spuse hotărât. Pe muierea me’ o cheamă Mărie, fata

morarului Ștef de pe vale, ș-apoi eu nu am murit, e drept că am fost dincolo, da’ de murit nu am murit.

–        A-a-a, deci recunoști că ai trecut dincolo?

–        Da, am trecut.

–        Și cum e dincolo?

–        E tare bine.

–        Și cum e binele ăsta? Explică-mi și mie!

–        E așa o liniște, o simți în suflet, nu te apasă nici o grijă, uiți de toate câte ai pătimit pe

aici pe la noi.

–         Mda, își trecu mâna peste frunte maiorul, și zici că la noi e greu, te apasă grijile,

pătimești?…

–        Păi așe-i viața dom’ șef.

–        Și de ce aia mă-ti nu ai rămas dincolo, dacă-i așa de bine!? trânti cu pumnul în birou

maiorul.

Pătru Dunca nu se sperie deloc, cum se aștepta maiorul, se uită drept în ochii acestuia, strânse din umeri și spuse cu voce liniștită:

–        Păi, bag sama încă nu mi-o sosit sorocu’, ș-apoi io am fo’ dincolo în ospeție.

–        I-auzi! La cine?

–        La sergentul Eusebiu.

–        Eusebiu și mai cum? se pregăti să noteze maiorul.

–        Nistor Eusebiu, dar noi îi spuneam sergentul Eusebiu.

–        Care voi?

–        Noi, cei dân pluton, răspunse calm Dunca Pătru.

–        Aha, zâmbi maiorul, ați făcut armata împreună, după care Eusebiu a trecut dincolo și

acum te-a chemat pe la el, așa e, nu? se bucură maiorul, de parcă ar fi descoperit o mare taină.

–        Nu am făcut armata că începu’ războiul ș-acolo ne-am împretenit.

–        Așa-a-a, deci ai făcut războiul?

–        Da, am fo’ și rănit, își duse mâna la umărul stâng.

În loc să-l enerveze, răspunsurile lui Pătru, parcă îl calmau pe maior. Anchetase sute de

infractori: hoți, criminali, excroci care se țineau tare în timpul anchetei, dar de această dată i se păru că are în față un om care nu minte, adică în sensul că nu cunoaște alt adevăr în afara celui pe care-l spune cu toate că adevărul lui era ireal. Aproape că îi păruse rău că îl înjurase adineauri.

–        Dar dumneata ști în ce an suntem? îl întrebă calm maiorul trecând înapoi la apelativul

«dumneata».

–        Apăi cum să nu știu Doamne iartă-mă! se miră Pătru. Suntem în una mie nouă sute

douăzeci.

–        Deci dumneata ai luptat în primul război mondial, șopti maiorul apăsând butonul

soneriei.

Imediat apăruse un plutonier subțirel, maiorul făcu semn cu capul spre Pătru.

–        Hai băiete, pune mâinile la spate! îi spuse plutonierul, conducându-l spre arest.

2.

–        Tu Anișoară, eu nu mai pot răbda, nu pot și gata! îi spuse Dumitru Dunca soției, într-o

duminică după amiază.

–         Alții o duc mai rău decât noi, mult mai rău și nu se plâng, nu-l mânia pe Dumnezeu

Mitrule, nu-l mânia, că și azi la biserică părintele a citit că nu trebuie să cârtim împotriva lui Dumnezeu și să ne mulțumim cu ce avem.

–        De parcă eu împotriva lui Dumnezeu cârtesc, tu Anișoară? Eu nu am nimic cu

Dumnezeu, că eu am ce am cu cei ce ne sug sângele și nu ne lasă să ne bucurăm de sudoarea frunții noastre, cu ăștia aș avea eu o socoteală, cu tovarășii de la partid care ne iau totul, ’tui partidul mamii lor!…

–        Ferește-te de asemenea vorbe Mitrule, că Dumnezeu Sfântul te-ar ierta dacă ai cârtii

împotriva lui, dar îștia nu te iartă, nu te iartă Mitrule, spuse îngijorată femeia.

Cunoscându-i firea neastâmpărată își făcea griji pentru el, că Mitru era gata să se aprindă din te miri ce și apoi tare îi mai plăcea să spună bancuri cu Ceaușescu și să facă glume pe seama partidului.

«Tu nu ai să mori acasă Mitrule!…», îi spuse odată directorul Nănășan, când Dumitru văzându-l peacesta rezemat de poarta școlii și discutând ceva cu părintele care stătea rezemat de poarta parohiei, se opri în fața răstignirii din lemn ce se afla între școală și parohie, își făcu semnul crucii și spuse cu voce tare:

«Iar te-au pus Doamne între doi tâlhari…», părintele râse cu mare poftă, era șugubăț și el, dar directorului nu-i picase bine.

«Și cam unde credeți că ’oi muri?», îl întărâtă și mai tare Dumitru.

«La pușcărie, unde-i locul celor ca tine.», spuse directorul întorcându-i spatele.

În ultimul timp Dumitru se mai potolise, de când se împrietenise cu frații Ion și Vasile Toaderaș și cu Grigore Pupăză, pe la bufet nu mai călca. Aceștia erau pocăiți și încercau să-l ducă și pe el pe calea Domnului, dar îi băgară în cap să fugă cu ei în America. De fuga aceasta în America, Anișoara  se temea mai rău decât de faptul că ar putea fi arestat pentru că nu știe să-și țină gura.

–        Tu crezi, Mitrule, că în America cresc colaci pe garduri și te așteaptă pe tine să-i

culegi? îi spuse necăjită Anișoara.

–        Eu nu vreau să culeg colacii nimănuia, vreau doar să mă bucur de munca mea, vreau ca

tot ce-i al meu să fie al meu.

–        Și acum tot ce avem al cui e Mitrule, nu e al tău, al nostru?…

–        Da, e al nostru tot, și vițeii din grajd sunt tot ai noștri, tu Anișoară?

–        Da’ a cui să fie, Doamne iartă-mă?

–        Ei dacă-s ai noștri, atunci mă duc să tai unul.

–        Potolește-te Mitrule, că o să dăm de bucluc, vrei să te închidă ca pe Ilie din Valea

morii?

–        Da’ de ce să mă închidă, că tu zici că vițeii-s ai noștri?…

–        Mitrule, Mitrule… că bine ți-a spus directorul Nănășan că nu ai să mori acasă, oftă

Femeia.

A doua zi Dumitru plecă cu trenul la Bozovici, împreună cu frații Toaderaș și cu Grigore Pupăză să lucreze la pădure, a mai fost cu ei la butin și a câștigat bine, dar de data asta Anișoara tare ar fi vrut ca el să rămână acasă.

3.

Pătru Dunca privi mirat în jur, totul i se părea schimbat, peste tot au răsărit cruci noi din fier, altele din piatră albă și neagră, lucitoare și netede de parcă îți venea să le mângâi cu mâna. Mormintele, unele acoperite cu pietre mari, erau îngrădite cu gărdulețe de fier, altele cu lanțuri, cu vaze din piatră cu flori în ele, cu candele aprinse și cu tot felul de statuete. Potecile dintre morminte parcă erau mai largi și pietruite, cu bănci pe alocuri, pe care te puteai odihni la nevoie.  Nici în cimitirele de la oraș nu văzuse atâta frumusețe, dacă nu ar fi știut că se află în cimitirul din Vârfuri ar fi băgat mâna în foc că se află într-unul din cimitirile pompoase ale marilor orașe.

Însă mai mare îi fu mirarea când ajunse în vârful dealului din cimitir, unde își lăsase caii legați de crengile părului pădureț. Veniseră împreună cu Eusebiu călare, fără șei, el  încălecă iapa, iar sergentului îi dăduse armăsarul sur. Secularul păr pădureț, numit Părul Spânzuraților, era renumit prin poveștile cu strigoi, bosorcăi și lumânări ce dansează noaptea în jurul lui. Poveștile se datorau în mare parte faptului că de crengile lui se spânzuraseră Axenia, porcărița satului, când rămase grea cu sluga popii, jidovul Wolf când îl prădaseră hoții și Alexa, feciorul birăului. Se vorbea că l-ar fi spânzurat niște hoți de cai din pusta ungurească cu care s-a înhăitat. Ei bine, părul lipsea, cât despre cai ce să mai vorbim?…

«S-or fi întors singuri acasă», gândi Pătru, dar ceea ce îl necăjea mai tare era: «unde dispăruse Părul Spânzuraților?».

–        Ce minune o fi și asta? șopti nedumerit, nebănuind că acolo jos în sat, unde oamenii

petreceau  la nunta sa, îl așteaptau minuni mai mari decât dispariția Părului Spânzuraților, deși după întâlnirea cu sergentul Eusebiu, ce l-ar mai fi putut mira?…

Deodată simți o sete chinuitoare, de parcă înghițise cărbuni aprinși, își trase pălăria pe ochi și începu să coboare prin Livada Ungurului ținând un pic stânga, să ajungă la fântâna de sub călină. Fântâna de sub călina roșie, – astfel o numeau cei din Vârfuri. Mai înainte o numeau fântâna de sub piatră, deoarece era acoperită cu o lespede mare.

Fântâna, la fel ca și Părul Spânzuraților își avea legenda ei, cum de altfel, aici în Vârfuri, avea propria-i legendă aproape orice lucru rămas de pe timpul strămoșilor. Dunca Pătru știa mai bine ca oricine legenda fântânii, deoarece moșul său Dunca Ștefan era eroul principal al acestei legende. În Vârfuri, pe vremuri nu erau fântâni și oamenii erau nevoiți să coboare, cu căruțele încărcate cu butoaie, după apă până laTisa. Într-onoapte, bunicului său îi apăru în vis haiducul Olexa Dovbuș, care îi spuse că sub lespedea din Livada Ungurului se află ascunsă o comoară. Crezând că este vorba de bijuteriile familiei Iablonovski, – comoară  pe care mulți o căutaseră fără nici un rezultat, tânărul și credinciosul Ștefan îi povesti visul său parohului, care sfătuindu-se cu oamenii din sat, au hotărât să sape sub lespede de sub care țâșni apa. O adevărată comoară pentru cei din Vârfuri. Dar ovreul Wolf cumpără Livada Ungurului o împrejmuii cu gard pretinzând de lafiecare om care lua apă de acolo să lucreze în ficare an două zile pe moșia sa, dar nu trecu multă vreme și pe Wolf îl călcară hoții, arzându-i casa și toate acareturile. De durere și spaimă bietul ovreu se spânzură.

4.

–        Tovarășe plutonier, dumneata l-ai cunoscut bine pe Dunca Dumitru? întrebă maiorul

Vișovan, aprinzându-și țigara.

–        Foarte bine, tovarășe maior, doar sunt de șapte ani șef de post în Vârfuri, îi cunosc pe

toți, de la cei mai mici până la cei mai  bătrâni, localitatea nu e așa mare, răspunse plutonierul Timiș.

–        Și acest Dunca Pătru, e una și aceeași persoană cu Dunca Dumitru?

–        Fără nici o îndoială, am jucat de câteva ori fotbal împreună, ba am fost și la nunta

lui, nu puteam să-l refuz deoarece în fiecare toamnă ne aducea lemne pentru postul de miliție, le tăia, le crăpa, le stivuia, – un băiat deosebit.

–        Nu a avut niciodată probleme cu legea? se interesă maiorul.

–        O singură dată a fost cercetat, fiind suspect de furtul unui fierăstrău mecanic  marca

«Retezat», de la sectorul forestier Măgura.

–        Сând s-a întâmplat, în ce an?

–        Acum trei ani, în optzeci și trei, țin minte că ieșise la pensie fostul șef de sector și

venise în locul lui inginerul Moldovan.

Maiorul notă informația într-un carnețel cu coperți negre, după care spuse:

–        Asta înseamnă că amprentele lui se află în baza noastră de date.

–        Mai mult ca sigur, consimți plutonierul.

–        Aș vrea să vorbesc cu soția lui și cu cei doi martori, cu care s-a întâlnit pe uliță, poți să-i

chemi la post?

–        I-am și chemat, tovarășe maior, când ați sunat că veniți în Vârfuri, am și trimis după ei,

eram sigur că vreți să vorbiți cu ei. Cei doi au și venit, trebuie să apară și Anișoara Dunca. Unul e văr de-al doilea cu Dumitru Dunca, tot Dunca se numește – Vasile Dunca, iar celălalt, Ilie Bursuc e omul nostru, îi urmărește pe Martorii lui Iehova și ne informează unde se adună. El m-a anunțat că a apărut Dumitru.

* * *

–  El e tovarășe maior, se poate să nu-l cunosc pe Mitru?! Păi am copilărit împreună. Voia să fugă din țară să scape de armată. Noi îl credeam mort, înecat în Dunăre, iar el… crede că scapă prefăcându-se nebun. Am mai văzut noi de alde îștia, spuse agitându-și mâinile Ilie Bursuc, încercând să dea de înțeles maiorului că nu îi sunt străine astfel de probleme

.

–        Care noi? întrebă ironic maiorul. Nu îi plăcu acest omuleț cu capul mic și ochi

bulbucați ca de broscoi.

–        Păi, tovarășul plutonier, dumneavoastră, eu… că știți și eu…

–        Bine, bine tovarășe Bursuc, poți pleca – nu mai am nevoie de dumneata, îl întrerupse

maiorul.

–        Păi, și declarația, nu trebuie să scriu o declarație că l-am văzut și am anunțat organele

de miliție?

–        Dacă va fi nevoie te vom chema, spuse maiorul ridicându-se de la birou.

–        Să mă chemați tovarășe maior, să mă chemați, că eu ajut organele, poate să vă spună

și tovarășul plutonier, spuse dezamăgit că nu i se ia declarația.

* * *

Vasile Dunca stătea speriat în fața maiorului mototolind în mâini un fes negru. Сe vină avea el, că Mitru încerca să fugă din țară, că murise sau nu murise?… Pe el să-l lase în pace. Armata o făcuse, de furat nu furase în viața lui, de vorbit nu vorbise de rău pe nimeni, ce au cu el? Mitru îi e doar văr de-al doilea, bunicii lor erau frați, dar ei nici măcar nu au feciorit împreună, când Mitru începu să umble la fete, el era însurat demult. Nici nu prea se vizitau, deoarace stăteau departe unul de celălalt. Mai bine și-ar fi rupt un picior alaltăieri dimineață, decât să iasă pe uliță și să-l întâlnescă pe Mitru și pe Ilie Bursuc, că acesta a fugit una-două la miliție, futu-i mama lui de nimuric!

–        Ești sigur că omul cu care te-ai întâlnit alaltăieri dimineață este vărul dumitale Dumitru

Dunca? întrebă cu voce liniștită maiorul Vișovan, ghicind parcă spaima lui Vasile.

–        Nu suntem veri dulci, bunicii noștri au fost frați gemeni, parcă se dezvinovățea în fața

maiorului.

–        Dar dumneta îl cunoști bine pe Dunca Dumitru?

–        La fel ca toți ceilalți oameni din Vârfuri, nu suntem nici prieteni, nici dușmani, că stăm

departe unul de celălalt.

–        Dar omul pe care l-ai întâlnit pe uliță este Dunca Dumitru?

–        Da, numai că… ezită Dunca Vasile.

–        Numai că?… repetă maiorul.

–        Parcă nu era Mitru. Mergea speriat privind în jur  de parcă nu mai văzuse în viața lui

satul și apoi era îmbrăcat în port de sărbătoare, dar așa cojoc la noi nu se mai poartă de mult, nu știu să mai aibă cineva în sat, de unde l-o fi luat nu știu.

–        Ați vorbit cu el, v-a spus ceva?

–        Apăi, eu i-am dat «Bună dimineața!», iar Bursuc îl luă peste picior, că vine de la

mândre și acasă are muire, dar el s-

a dus de parcă nici nu ne-a văzut.

* * *

–        Ordinul de chemare a venit la două săptămâni după ce Mitru plecase la Bozovici cu

frații Toderaș și cu Grigoare Pupăză, răspundea liniștită la întrebările maiorului, Dunca Anișoara.

Cu fața palidă și ochii triști, îmbrăcată în negru, avea o frumusețe profundă, misterioasă. «E doar o copilă», gândi maiorul.

–        Ți-a vorbit vreodată că nu vrea să facă armata?

–        Nu, nu mi-a spus niciodata așa ceva, numai că-i mai venise odată ordinul și nu s-a

prezentat,  acum doi ani în optzeci și patru, de abia ne-am luat. Mie mi-a spus că a făcut cerere de amânare, dar pe urmă am aflat că nici măcar nu s-a prezentat.

–        Câți ani ai dumneata? întrebă blând maiorul.

–        Anul acesta împlinesc nouăsprezece, zâmbi trist femeia.

–        Am fost orfană de ambii părinți,  m-a crescut o mătușă, continuă femeia, văzând că

maiorul tace. El la fel nu mai avea pe nimeni, maică-sa murise cu trei ani înainte de a ne lua, iar pe taică-său  nici nu-l ținea minte, poate i-a fost frică să mă lase singură și să plece în armată, deși pleacă la butin, unde stă câte trei-patru luni, «mai repede veneai din armată», îi spuneam.

–        Dar când a plecat ultima dată nu ți-a spus că are de gând să fugă din țară?

–        A plecat anul trecut, imediat după Paște – lunea, după Duminica Tomii, iar de Rusalii

îmi trimise bani și carte în care scria că vrea să treacă Dunărea, să fugă  în America la fratele lui Pupăză, numai că odată cu cartea veni și vestea că s-a înecat în Dunăre. Pupăză Grigoare împreună cu Toaderaș Ion reușiseră să treacă, Toderaș Ștefan a fost prins, iar Mitru s-a înecat, nu s-a lăsat prins de grăniceri. Ștefan Toaderaș a stat șase luni în pușcărie și a scăpat, iar Mitru… ce să cred acum, e omul meu, nu-i el?… Nu mă cunoaște, întreabă de nuntași… de Mărie… dacă s-or întors caii?… De parcă nu ar fi el, ci altcineva în corpul lui, dar de nu-i el cum de o știut să vină acasă, și de ce și-a înstruțat pălăria ca la nuntă, și cojocul de unde l-o luat?…

–        Nu l-ai întrebat?

–  Păi nici nu am avut timp că a venit șeful de post și l-a luat cu el, spuse femeia ștergându-și lacrima cu colțul baticului.

–        Dar spune-mi te rog, dacă soțul dumitale avea vreun semn din naștere, sau dacă a fost

operat de ceva, avea vreo cicatrice, sau tatuaj?

–        Semne din naștere după câte știu eu n-a avut, și nici operat n-a fost, dar are o cicatrice

pe piciorul stâng, s-a tăiat cu toporul rău de tot, până la os. A avut șapte copci.

–        Îți mulțumesc, poți să pleci, dacă va mai fi nevoie te vom chema, spuse ridicându-se

maiorul.

Anișoara se îndreptă spre ușă, dar deodată se întoarse spre maior și îl întrebă cu glas rugător:

–        Vă rog să-mi spuneți ce se va întâmpla cu el?

–        Nu știu, răspunse sincer maiorul.

–        Este în arest?

–        Nu, e la spital, dar deocamdată nu îl poate vizita nimeni.

Femeia ieși fără să mai spună ceva.

5.

– Ț-ț-ț-s-s-st! duse degetul la buze ochelaristul, tuns periuță, cu un veston militar îmbrăcat peste bluza de pijama și apropiindu-se de patul lui Dunca Pătru îi șopti la ureche:

– Dumneta poți să ții un secret?

Dunca îl privi mirat și dădu afirmativ din cap.

–        Atunci în douăzeci și șapte, eu l-am ucis pe regele Ferdinand, chi-hi-hi-hi!…  chițăii ca

un șoricel, arătându-și dinții mărunți. Toată lumea credea că a murit de cancer la mațe, dar nu a fost așa, chi-hi-hi-hi… Singurul Ionel Brătianu s-a prins care-i șpilu, dar eu repede și pe el, chi-hi-hi-hi!..

Dunca Pătru îl fixă cu privirea, neînțelegând o iotă din ceea ce spunea. Nu auzise să fi murit regele Ferdinand, și apoi ei erau în anul douăzeci, iar ochelaristul vorbește de douăzeci și șapte… Aproape nici nu se miră de vorbele acestuia. Probabil există o limită a puterii de uimire pe care dacă o depășești, nu te mai poate surprinde nimic, iar Dunca Pătru prin câte a trecut în ultimele zile, depășise demult acea limită a puterii de uimire.

–        Imediat după întâlnirea cu Nicolae Titulescu i-am făcut felul și lui Ionel, la fel ca și

Regelui Ferdinand, cu tinctură de cucută, chi-hi-hi-hi!… Toți au crezut că a murit de răceală, niște proști, chi-hi-hi-hi!…

Dunca continua să-l privească în tăcere pe ochelarist, ceva din fixitatea ochilor lui îl făcea să semene cu un sihastru. După baia făcută, în prezența asistentului și mâncarea primită, dar mai ales după somnul în așternutul moale se simțea ușor. Un sentiment de nepăsare, neobișnuit și îmbătător, se strecură în sufletul său și nu voia să îl părăsească.

–        Elena Văcărescu nu îl iubea pe Ferdinand, mă iubea pe mine, era moartă după

mine, numai că nu avea ce face, că na, regele e rege! Dar să fi văzut măi frate ce versuri îmi scria…

«Te voi iubi întotdeauna. Din ceasu-acesta care-mi scapă

Și până-n viitor când timpul, nepăsător, victorios,

Își va goli clepsidra toată, la cea din urmă a mea etapă,

În inima îmi va rămâne amorul nostru luminos…»

– recită ca un actor dramatic ochelaristul.  De aceea l-am și chi-hi-hi-hi… pe Ferdinand. Și ce dacă era rege?…

Dunca Pătru nu scotea nici un cuvânt. Pentru el cuvintele nu mai aveau nici o valoare, erau ca apa de ploaie.

–        Iar acesta de acuma, Carol al II-lea, e mai curvar ca ta-su, Chi-hi-hi-hi!… continua

ochelaristul. Cu ăsta am fost și la Crucea de piatră. Îi plăcea să i-o tragă lui Lulu, dar asta înainte de  a se cupla cu Elena, numai să nu te scapi cumva în fața lui Maniu că o încurcă bietul Carol, Maniu îl bate cu cureaua de la pantaloni – na, na, na!… Chi-hi-hi-hi!.. Carol plânge și se jură că nu o mai vrea pe Vulpescu, iar Maniu îl crede… Chi-hi-hi-hi… Dar să vezi cum va zbura Maniu de la guvernare, și regina-mamă va zbura…           Atunci o să vedem pe cine mai bate Maniu?… Chi-hi-hi-hi!…

* * *

Profesorul doctor Aurel Munteanu, șeful secției de psihiatrie, îl repartizase pe Dunca Pătru în același salon cu Sârbu Ștefan, fost profesor de istorie – un pacient foarte interesant pentru el care se ocupa de cercetarea dedublării falsei personalităţi. Ștefan Sârbu, Cavalerul Istoriei, cum îl numeu ceilalți pacienți, chiar și asistenții, reprezenta pentru doctor cel mai important caz fiindcă nega existenţa propriei personalităţi, înlocuind-o cu una absolut nouă plăsmuită de el, pe care o trăia din plin în timpul dictaturii carliste.

«Unul tocmai luptase în Primul Râzboi Mondial, celălalt face ordine prin istorie, după bunul său plac,asasinând câte un rege sau ministru, astfel s-ar putea să se înțeleagă bine amândoi», zâmbi profesorul, care într-un fel își invidia pacienții, adeseori povestea despre ei  prietenilor săi:

«Cei mai fericiți dintre toți oameni sunt cei asemenea pacienților mei, deoarece nu știu ce înseamnă mustrararea de conștiință, nu-i chinuie teama zilei de mâine și nici nu se lasă seduși de speranța într-o bunăstare viitoare. Ei doar își trăiesc clipa, pe care și-o aleg ei să trăiască, și o trăiesc într-o absență totală a nefericirii».

* * *

–         Nu vreau să mai stau cu el, nu vreau să mai stau cu el, nu vreau, nu vreu, nu vreau!…

tropăia ca un copil în jurul doctorului Munteanu Sârbu Ștefan arătând cu degetul spre patul lui Dunca Pătru.

–        Liniștește-te, așa, hai să ne așezăm pe pat și îmi vei povesti ce s-a întâmplat, încerca să-

l liniștească doctorul.

–         Nu vreau să mai stau cu el, nu vreau, nu vreau!…

–        Pentru că?…

–        Pentru că tace tot timpul, nu vrea să ne jucăm de-a vați ascunselea și îi spune lui Maniu

tot ce află de la mine.

Dunca Pătru se uita ba la doctor ba la ochelarist și nu știa ce să spună. Doctorul îi făcuse discret semn cu capul, ce însemna că totul e în regulă.

–        Acum Maniu iar o să-l bată pe Carol cu cureaua de la pantaloni – na, na, na!… Chi-hi-

hi-hi!.. Și numai din cauza lui, că nu știe să țină un secret.

–        Nu el ia spus lui Maniu, spuse doctorul și îi șopti ceva la ureche.

Sârbu Ștefan dădu din cap în semn că a înțeles cine e vinovat de bătaia pe care o va primi

Carol, deveni dintr-o dată foarte serios și apropiindu-se de patul lui Dunca Pătru, îi întinse acestuia mâna.

* * *

Dunca Pătru nu-și va face niciodată sânge rău din cauza vecinului său de salon. Va fi atât de calm – sau indiferent – încât va părea a fi mereu altcineva, o umbră ruptă de realitate sau irealitate. Cât timp vor sta împreună nu o să-i spună vreodată ceva, poate nici în sinea lui. Doar o singură dată, când Cavalerul Istoriei îi va povesti despre cearta iscată între el și Majestatea sa Regele Carol al II-lea și dând din mâini îi va răsturna castronul cu supa de roșii, va rosti un «N-n-oh» ce va suna ca un blestem în urechile lui Ștefan Sârbu, care de atunci va înceta să-i mai povestească întâmplări din culisele vieții familiei regale, iar a doua zi va povesti tuturor că Soldatul, așa îl numea pe Dunca Pătru, se întâlnește pe ascuns cu Iuliu Maniu și îi raportează tot ce mișcă.

6.

           

            Bineînțeles, amprentele lui Dunca Dumitru din baza de date ale miliției, nu corespundeau cu amprentele luate de la Dunca Pătru, care nu avea nici o cicatrice pe piciorul stâng, dar în schimb avea una lăsată de glonț pe umărul stâng. Maiorul Vișovan nici nu se aștepta la alt rezultat.

Era convins că Dunca pe care îl anchetase nu este una și aceeași persoană cu Dunca cel înecat în Dunăre, după spusele lui Toaderaș Ștefan, sau poate fugit peste hotare deoarece cadavrul nu a fost găsit.

«Atunci cine este omul acesta care își spune Dunca Pătru, seamănă izbitor cu Dunca Dumitru, nu cunoaște sau nu recunoaște pe nimeni, crede că a luptat în primul război și susține că ne aflăm în anul o mie nouă sute douăzeci?…»? îl rodea întrebarea pe maior.

Îl sună din nou pe profesorul Munteanu.

–        Până acum l-am crezut pe Ștefan Sârbu cel mai interesant caz întâlnit de-a lungul

carierei mele, dar iată că Dunca Pătru este un caz nemaiîntâlnit de mine și nici nu am citit vreodată despre un comportament asemănător, îi spuse doctorul pe terasa restaurantului «Zimbru», unde s-au întâlnit la o cafea.

–        Este bolnav psihic?

–        Dragul meu nu cred că un om care trăiește în anul o mie nouă sute optzeci și șase, dar

susține că se află în o mie nouă sute douăzeci poate fi sănătos?

–        Deci, e bolnav?

–        Numai că pacientul nostru nu prezintă nici o tulburare în cele cinci axe prin care se

evaluează un bolnav psihic: gândire, memorie, atenție, emoție și comportament.  Pare perfect sănătos din punct de vedere psihic.

–        Și atunci?…

–        Ei și atunci, asta este singura problemă: de ce ar susține cineva sănătos la minte că

trăiește cu șaizeci și șase de ani în urmă?

Maiorul tăcea.

–        Dar hai să nu tragem concluzii pripite, pacientul se află doar de patru zile la mine, iar o

tulburare psihică este diagnosticabilă de obicei în minim două săptămâni, în anumite cazuri chiar de la șase luni la un an.

–        Marea problemă a noastră celor de la miliție, este nu dacă Dunca Petru este bolnav sau

nu, ci cine este el și de ce toată lumea îl confundă cu Dunca Dumitru? Chiar și nevasta acestuia susține că este «omul ei».

–        Dragul meu, bine ai spus că aceasta este problema voastră pe care eu nu cred că sunt în

stare să o rezolv, spuse zâmbind profesorul Munteanu.

–        Aș vrea să mai stau de vorbă cu el, bineînțeles dacă se poate, spuse aproape șoptit

maiorul.

–        Se poate, dragul meu, se poate, vino când dorești, numai anunță-mă înainte ca să nu fiu

plecat.

–        Deocamdată vreau să mă întorc în Vârfuri, satul în care locuia Dunca Dumitru și în care

a apărut de niciunde la poarta acestuia Dunca Pătru. Vreau să dau de cap acestei povești aproape de necrezut.

–        Atunci nu îmi rămâne decât să îți doresc mult noroc, dragul meu, mult noroc! repetă

profesorul Munteanu.

 

7.

Recitind, poate pentru a zecea oară însemnările făcute în carnețelul cu coperți negre,

maiorul hotărî să afle cine este Măria, fata morarului Ștef de pe vale, dacă există sau a existat o asemenea persoană? Poate astfel va reuși să afle de ce Dunca Pătru a întrebat despre nuntași și cai? Poate găsind răspuns la aceste întrebări va putea să dezlege misterul acestui om pe care toți îl confundă cu Dunca Dumitru.

Porni spre Vărfuri fără să-l mai anunțe pe șeful de post și nici pe la postul de miliție nu mai trecu. Opri la marginea satului, unde un om în vârstă păștea două vaci. Îi spuse că este folclorist și îl întrebă dacă mai este moară pe vale.

–        Ehe nu mai e de mult, de când făcu Opriș moara la curent, da fărina nu-i la fel de

bună cum o fo’ ceia de la moara lui Ștef, dădu din mână a supărare bătrânul.

–        Dumneta l-ai cunoscut pe morarul Ștef?

–        Apăi cum Doamne iartă-mă să nu-l cunosc? se miră bătrânul.

–        Morarul avea o fată, nu?

–        Avea două fete ș-un fecior. Pălaga fata cea mare s-o măritat după un ungur din

satu’ vecin, apoi s-or mutat la Vireșmort, o murit demult săraca, Ștefan, feciorul o murit și el săracu, o fo’ holtei că ave’ nu știu ce hibă la plămâni, iar Măria săraca mai trăie’ ș-acu’ stă în vale la casa părintească. O pătimit și e’ săraca că i-o dispărut mirele-n noaptea nunții, strămoșul lui Dunca ăsta cu tămbălăul, de scrie-n gazetă despre el, iar e’ o născut după nuntă doi gemeni – pă Ilie și pă Pătru, o trecut prin mare rușine, că a rămas gre’ de fată, înainte de a-i blagoslovi popa cununia. Pătru o fo’ moșu’ lu’ Dumitru, ăsta cu tămbălăul. L-or spănzurat hortiștii în trizeci și nouă că s-o ridicat împotriva lor.

–        Dar pe mirele dispărut în noaptea nunții cum îl chema? întrebă maiorul oferindu-i

bătrânului o țigară.

–        Tot Pătru, Dunca Pătru, spuse bătrânul aprinzând țigarea, după ce îi rupse filtrul.

* * *

–        Apăi cum Doamne iartă-mă să nu bei un păhăruț de horincă? se miră bătrâna curățând

o ceapă pe care o puse pe farfuria de lemn lângă feliuțe subțiri de slănină și cârnaț afumat. Oi be’ și eu unu cu dum’ata.

Maiorul se conformă, bău ciocnind cu bătrâna și îi ură «La mulți ani!»

–        Apăi, mie la optșpatru de ani, nu prea îmi mai trebuie mulți ani, doar o bătrânețe

și moarte ușoare, pentru asta mă rog la Drăguțu’ de Dumnezeu, că tare mult am pătimit pe lumea aiasta, poate dincolo mi-a si mai bine, cine știe? Că amu ia pe ăștia mici îi învață la școală că Dumnezeu nu ieczistă, iar omu’ e născut din maimuță, Doamne iartă-mă, că or bolunzit cu toți de atâta carte.  Pe noi ne învăța la școală să ne rugăm la Dumnezeu și cum să-i respectăm pe cei bătrâni, iar acu’?…

Bătrâna îi aduse fotografii vechi de famile, unele făcute în fața morii, altele în spatele ei, ca să se vadă roata morii. Într-o fotografie îl zări pe Dunca Pătru, era îmbrăcat la fel cum îl aduse șeful de post, de ziceai că l-a luat din fotografie și l-a adus la sediul miliției. Pe spatele fotografiei cineva scrise cu cerneală violetă:

AMINTIRE DIN ANUL 1920

12 APRIL + ZIUA DOUA DE ÎNVIERE

VETERAN DUNCA PĂTRU

–        Atâta mi-o rămas după el: chipu lui, doi prunci și năcazurile, că am rămas de râsu’

lumii – nici nevastă, nici fată…

–        A murit? întrebă maiorul, speriindu-se de propria-i voce.

–        Dumnezeu Sfântu știe ce s-o întâmplat cu el?… Că o dispărut în noaptea nunții –

doușnouă spre trizeci april, era joi noapte’ spre vineri, o ieșit și dus o fo’…

–        Nu v-a spus unde merge?

–        La miezu’ nopții, când nunta era în toi, intrase un băiat, în haine militare, era sergent,

așe spuneau  oamenii, că eu nu mă pricep la grade. Pătru când l-a văzut, la început s-o speriat, și s-o albit ca varu’ ș-o început să tremure, pe urmă s-au îmbrățișat, s-au pupat ș-au băut la horincă de se minuna toată lumea, că pe Pătru nu-l știa nime’ de bețiv, da’ cu soldatu’ ăla o băut mult, apoi spre dimineață o ieșit să-l conducă. «Tu Mărie, aesta-i un pretin tare drag mie, l-oi condece până la marginea satului, că-i musai să margă, mă întorc mintenaș și apoi ți-oi povesti de el.», așe mi-o zis. Luase dân grajd doi cai. Caii s-au întors da’ dă el nu mai auzi nime’ veci!

Maiorul mai bău un pahar și ceru voie bătrânei să fumeze, aceasta îi aduse o farfurioară de lut.

–        Am ajuns de povestea lumii, unii ziceau că o fugit să scape de mine, că m-o lăsat gre’,

alții povesteau că l-o omorât  Găvrilă Gorgan pentru că umbla la muierea lui, alții că s-or dus împreună cu soldatul ăla să fure caii de la armată și i-au împușcat… cine știe ce s-a întâmplat de nu s-o mai întors Pătru?… Așe, mi-am crescut singură feciorii, apoi când să mă bucur de ei, că s-au însurat amândoi, pă Pătru l-au spânzurat hortiștii în trizeci și nouă, nici nu împlinise nou’șpe ani, iar pă Ilie l-au luat voluntar în patrușcinci rușii,  nu s-o mai întors nici ăla bietu’. Apoi nevasta lui Pătru s-a prăpădit și ea, și am rămas cu nepotu Dumitru, l-am crescut de mic, dar l-o ucis buștenii ’n butin în șapteșdoi, avea și el un copil, dar s-o prăpădit și ăla, anul trecut. Eu nu cred în vrăjitoare, da’ mi-o zâs baba Rozalia dân Codru’ Tătarului, că o îngropat cineva o lumânare în mormânt, ca să se stingă neamul Duncenilor, că și celălalt nepot mi se prăpădise, fiul lui Ilie de muri pe front, amu mi-o mai rămas un strănepot, Vasile…

8.

–        Nu eram, atât de amețit din cauza rănii. Glontele îmi trecuse  prin umăr, sângele poate

înghețase de n-o curs mult, că mare frig o fo’, da’ nu mâncasem de cinci zile nimic, ăla o fo’ tăt baiu’ numa’ sugeam cetină de brad, și pe urmă o scuipam. Așe m-o găsit sergentul Eusebiu și m-o târât în spate trei kilometri, poate și mai bine de trei, povestea Dunca Pătru ascultătorilor săi, – maiorului Vițovan și profesorului Munteanu. Apoi ne-am împretenit, – eram mai ceva ca frații. O țigare nu am fi fumat unu’ fără celălalt. El crescuse la oraș, la orfelinat, nu avea pe nimeni și ne-am vorbit că după război, dacă scăpăm cu viață, vine și se stabilește la noi în Vârfuri. Că așe-i în viață, – moartea îți cântă «Veșnica pomenire» la ureche, iar tu te gândești la ce ai să faci după război…, oftă Dunca.

–        Lui Eusebiu nu i-o fo’ dat să vadă sfârșitu’ războiului și să vină la noi în Vârfuri. A

murit în brațele mele mele, l-a lovit o schijă în cap. Știa că moare și m-o rugat să-i fac o cruce la marginea cimitirului din Vârfuri. «Dacă nu mi-o fost dat să trăiesc la voi, măcar o cruce să am, poate mi-o aprinde și mie cineva câte o lumânare de ziua morților, iar tu Pătrule, când te vei însura să vii la crucea me’ și să mă chemi la nuntă, nu cumva să nu vii!», asta mi-o spus și pe urmă și-o dat sufletul. Eu după ce m-am întors din război i-am pus cruce mare de stejar, da’ nu la marginea cimitirului ci în mijlocul lui și pe ea am scris:

«ÎN AMINTIREA SERGENTULUI NISTOR EUSEBIU + 1916»

Apoi înainte de nuntă, m-am dus la cruce să-l poftesc cum m-o rugat. M-am dus împreună cu Mnihai a lu’ Vasalie Moșului, cu care am umblat la poftit prin sat, după cum îi obiceiu’. Nu credeam nici un moment, că el poate veni la nuntă, că mortu-i mort! M-am dus doar așe ca sufletul lui să fie împăcat că nu l-am uitat. Da el…

–        A venit la nuntă? întrebase doctorul, mai mult ca să-l ajute pe Dunca care se oprise din

Povestit, poate temându-se că cei doi nu o să-l creadă.

–        Da, o venit!… O venit la miezul nopții, răsuflă ușurat Dunca Pătru. Îi era teamă de acest

moment, iar de acum înainte  era sigur că-i va fi ușor de povestit. Dar de fapt mult de povestit nu i-a mai rămas, doar că băuse împreună cu Eusebiu, două uiegi de horincă. Uiegi de literă, dar nu s-au îmbătat, iar dimineață, înainte de cântatul cocoșilor îl  conduse călare pe Eusebiu la cruce și acesta îl pofti să vadă cum e «dincolo», unde o stat doar câteva clipe. Dar când s-o întors nu a mai găsit nimic cunoscut lui. Asta e tot!

–        Și cum ai trecut dincolo? întrebă maiorul.

–        Apăi, așe deodată mi s-o părut că stau cu Eusebiu lângă cruce da’ în același timp mă

plimb cu el pe marginea unui râu, printr-o livadă atât de faină cu pomi plini de tăt felul de poame, iar păsările cântau atât de  mândru și deodată nu am mai fost lângă cruce numa’ pe marginea râului. Ș-apoi am simțit o așe liniște și pace în suflet, nu am mai simțit ceva la fel până atunci, poate doar când eram prunc mic și adormeam în brațele mamei.

9.

În aceeași noapte, spre dimineață, maiorul avu un vis foarte ciudat. Visa că îl visează pe Dunca Pătru. Și în visul din visul său era concomitent și în drum spre Vârfuri împreună cu acesta și lungit pe canapeaua din sufrageria sa. Se duceau la Măria fata Morarului Ștef de pe Vale, dar au ajuns în mijlocul cimitirului lângă o cruce mare de stejar pe care sta scris:

«ÎN AMINTIREA SERGENTULUI NISTOR EUSEBIU + 1916»

            Dunca Pătru, era îmbrăcat în costumul popular, exact cum îl aduse șeful de post, la fel ca în fotografia pe care i-o arătase bătrâna. Deodată acesta începu să pălească din ce în ce mai tare și să se dizolve în văzduh, lăsând în urmă un iz de busuioc.

* * *

Trebuia să ia cât mai repede,  o hotărâre.  Dar nu o putea lua de capul lui ci doar cu aprobarea comandantului. Era un caz paranormal, iar cazuri paranormale nu existau, o știa prea bine.

–        Dragul meu, îi spuse cu o zi înainte  profesorul Munteanu. Partidul nu ar accepta pentru

nimic în lume ca cineva să se întoarcă în țară, fie chiar și din rai sau din iad, fie și după șaizeci și șase de ani fără aprobarea lui.

–        Și atunci care va fi soarta acestui om?

–        Un biet bolnav psihic, ca atâția zeci sau poate sute de alți bolnavi.

–        Dar bine, sunteți de acord cu mine că acest om nu este bolnav psihic, avem mărturii și

dovezi în acest sens.

–        Sunt întru totul de acord, dragul meu.

–        Și atunci va trebuie să mă ajutați să demonstrez adevărul.

–  Nu, dragul meu, nu are nici un rost, crede-mă! Eu m-aș transforma din medic pacient iar tu în cel mai bun caz colegul meu de salon.

–        Și atunci?…

–        Lasă lucrurile să-și urmeze cursul firesc, zâmbi profesorul.

Nu, nu putea lăsa lucrurile așa, mai ales după visul pe care l-a avut. Se va duce la

comandant, trebuie să-l înțeleagă cineva, nu se poate ca un om să…

Îl întoarse de la ușă țârâitul telefonului.

–        A dispărut! se auzi în receptor vocea profeserolui Munteanu.

–        Cine? întrebă maiorul.

–        Cum cine, dragul meu? Dunca Pătru!

–        A fugit?

–        Nu, nu avea cum, ușa salonului era închisă pe dinafară.

–        Atunci cum, pe geam?

–        Nu, geamul are plasă de sârmă și gratii.

–        Atunci?

–        Pijamaua, papucii și halatul au rămas, de parcă s-ar fi evaporat.

Maiorul tăcea, iar profesorul continuă cu o veselie în glas, pe care nu o putea ascunde

–         I-au dispărut hainele în care era îmbrăcat când l-ai trimis la mine. Erau într-o magazie

închisă cu yală, la fel ușa nu a fost forțată.

* * *

Țârâitul telefonului îl întoarse a doua oară de la ușă.

–        Să trăiți! Șeful de post din localitatea Vârfuri vă deranjează.

–        Vă ascult tovarășe plutonier.

–        Nu este el tovarășe maior, e altcineva!

–        Nu vă înțeleg?

–        Omul pe care îl cercetați nu e Dunca Dumitru, iar Dunca Dumitru nu a murit!

–        De unde ști? se miră maiorul.

–        Tocmai primise Dunca Anișoara scrisoare din America, are și poze cu ceilalți doi, au

ajuns la fratele lui Pupăză.

Maiorului îi apăru pentru o clipă chipul palid și ochii triști ai femeii îmbrăcată în negru, de o frumusețe profundă, misterioasă. Puse receptorul în furcă, își aprinse o țigară și, pentru prima dată în ultima săptămână zâmbi mulțumit, poate chiar fericit.

 

Predeal

03 iunie 2012

 

 

autor Mihai Hafia Traista

Tag-uri incluse:

Comentarii oprite

Noapte la Praga

Posted in Proză by Hopernicus on 20/10/2012

Pe Podul Carol se plimbau statui…

Noi beam un vin fiert ieftin la masa unei terase dintr-o piaţetă unde statuia unui rege oarecare (pentru turiştii care invadaseră oraşul) nu se hotărâse încă să coboare de pe soclu. Stătea acolo impozant şi cenuşiu în mantia sa, neînţelegând agitaţia din jur, privind cu ochi goi eternitatea rece.
Luminile oraşului în sărbătoare erau estompate de ceaţă şi noapte şi totul părea imaterial, vechile clădiri îşi pierdeau contururile şi deveneau parcă fluide, curgând unele în altele, iar pe o scenă improvizată, o formaţie cânta fals, cu un puternic accent slav, melodii care ne întorceau în timp – ale celor de la Boney M sau Beatles.
Dacă impasibilului rege toate acestea îi erau indiferente, statuile baroce ale sfinţilor erau atrase de spectacolul oraşului ca de un magnet invizibil. Astfel, una câte una, acestea depăşiră spaţiul claustrant al vechiului pod gotic unde timpul le încarcerase, pornind haihui pe străduţele pitoreşti ale vechiului centru.
Păşeau, cu tălpi de piatră, dintr-o lume trecută, eroică, dar sumbră, într-una nouă, strălucitoare şi veselă în sărbătoarea ei. Şi efemeră, atât de efemeră…
Un imens puzzle se compunea şi se descompunea sub ochii acestora, instantanee decupate parcă pătrundeau în inimile lor împietrite în sfinţenie, făcându-le să tresară de emoţia vieţii.
Prin ferestrele clădirilor se vedeau brazi împodobiţi, iar de la tonetele vânzătorilor stradali se răspândea în aer miros de turtă dulce. Un Ioan local, aruncat în apele întunecate ale Vltavei la porunca unui rege şi devenit apoi sfânt, o zări pe cerşetoarea blondă, cu figură tristă, care stătea zilnic la picioarele sale (poate şi pentru că oamenii credeau că el, sfântul, le poartă noroc). Ţinea de mână o fetiţă îmbrăcată într-un paltonaş roşu ponosit, care privea cu uimire o lebădă de gheaţă ale cărei aripi se topeau în vitrina unui restaurant. Făcu asupra lor semnul crucii şi merse mai departe pe străduţa pe care acum năvăleau, în iureş, întunecaţi războinici în armuri, pe cai, coborâţi din tablourile agăţate pe albii pereţi ai muzeelor.
Pe o altă străduţă, lângă un grup de asiatici însoţit de un ghid , domniţe şi cavaleri plecaţi de la Castel se mişcau graţios în pas de menuet.
Sfântul Norbert îl găsi, la o masă joasă dintr-o tavernă întunecoasă, pe bravul Svejk al lui Hasek, deja abţiguit în faţa unei halbe pline şi a mai multora goale, în aşteptarea unor tovarăşi de bairam, iar lângă un turn vechi, cu un ceas pe al cărui cadran timpul aluneca printre cifre, aştri şi semne ale zodiacului, zări doi îndrăgostiţi care beau şampanie din pahare de cristal, în timp ce, pe cer, explodau artificii.
Chiar manechinele din vitrinele magazinelor de lux, decapitate, având înfipte, în gâtul din plastic, tăbliţe pe care erau scrise preţuri cu multe zerouri, soldăţeii de plumb şi marionetele din magazinele cu suveniruri coborâseră în stradă şi se amestecaseră prin mulţimea cosmopolită şi veselă.
Însă, dincolo de acest amalgam de forme, sunete, culori, sfinţii de piatră vedeau cu claritate ceva surprinzător: cum în fiecare om creştea o statuie. Unele abia se conturau, desprinse parţial din masa de marmură, piatră, alabastru sau ceară în care oamenii le sculptau, altele deveniseră atât de mari încât trupul în care  se înălţau nu le mai încăpea.
Descopereau în femei statui cu chipuri limpezi de madone sau în ale căror trăsături spiritualizate se reflectau durerea, mila, înţelegerea; altele, deşi bogat împodobite cu ornamente, nu transmiteau decât indiferenţa, golul interior sau dorinţa de a atrage printr-o imagine atent şlefuită, iar altele întruchipau nimfe sau sirene amăgitoare precum cântecul lor.
În trupuri de bărbaţi, se conturau statui atletice sau pline de forţă, în atitudini de învingători, dar şi statui de fauni şi satiri cu rânjete obraznice şi insinuante, de narcişi egocentrici sau de sisifi absurzi în efortul lor.
Câte din aceste statui pe care oamenii le ridicau în ei înşişi vor urca pe un piedestal cândva, într-un parc, într-o piaţă, pe un pod, pe un munte?!
Greu de găsit răspunsul, chiar şi pentru sfinţii de piatră, care în dimineaţa lăptoasă se întorceau pe străduţele pustii în lumea lor eternă dintr-o lume în care nu se mai năşteau nici eroi, nici zei ai iubirii, nici măcar îngeri.

Pe Podul Carol adormeau statui…

 

 

 

 

autor dobrica mariana

Tag-uri incluse:

Comentarii oprite

Sentimental lady

Posted in Poezie by Hopernicus on 20/10/2012

M-am îmbătat de dor
şi de iarbă înşirată sub formă de săruturi
între filele cărţii ” The screwtape letters” deşi în adîncul sufletului
sper să-l pot imita pe Ulise
cu toată luciditatea de care sînt în stare.

De multe ori, cînd dormeai şi ne visai pe noi doi
mă strecuram îndărătul lumii locuite
încercînd să nu rup farmecul unor asemenea lucruri
de fapt nu mă duceam nicăieri, mă întorceam undeva
sub acoperişul pridvorului, tăcînd
o realitate care nu valorează mai nimic
în mîinile oamenilor obişnuiţi
decît, cel mult, darul de-a ghici
în măruntaiele animalelor jertfite,
gesturi învăţate pe de rost.
demult.

Nici un înţeles nu mai străbate pînă la mine,
nimic nu-mi spune nimic, totul e rece şi albastru
iar nălucile, oricît de frapant ar fi, au gustul gurii altcuiva.

Ca să poţi trăi trebuie să nu te temi de moarte!

 

 

autor Luminita Cristina Petcu

Tag-uri incluse:

Comentarii oprite

Şoapta dumnezeului negru din turnul de control

Posted in Poezie by Hopernicus on 20/10/2012

alunecaţi în voie dragi pinguini
în lagărul paradis
ceaşca de cafea aburindă a universului
vă frige buzele
ca un vulcan ce erupe în creier
umplându-vă tigva cu lava gândurilor
folosiţi-vă aripile când lumea se întoarce pe dos
când cerul crapă ca o calotă glaciară
lovită de crosa lui Dumnezeu

la ore târzii în noapte
universul se umple de îngeri negri
ca un câmp de maci
cu aripi camuflaj fac cercuri largi în jurul lui Saturn
bocancii zborului lor
mi-au lăsat în timpane urmele
unui vâjâit cadenţat
ca tic tac-ul ceasului din hol

sunt rasist
vreau ca doliul să fie mai alb
vreau ca jocul de şah să aibă doar piese albe
vreau să …
vreau să scoată cineva în afara legii negrul de sub unghii
sunt amuzant de nebun…

în lagărul minţii mele
gândurile stau spânzurate cu capul în jos
ca nişte lilieci vampir dornici de sânge

doar taci
şi ascultă şoapta dumnezeului negru
din turnul de control

 

autor Marcel Vişa

Tag-uri incluse:

Comentarii oprite

în vreme de război cad fluturi

Posted in Poezie by Hopernicus on 20/10/2012

orașul acesta alb îmi oprește timpul

și-aș vrea să-mi îngrop palmele în veșnicia unui țurțure

apoi să-ți topesc inima în treacăt

cu un suflu hipotermic

ca atunci când tragi fermoarul pe dinăuntru

și apar oasele goale

 

mă rătăcesc printr-un alt fus orar

nu mai am chef de poezia asta moartă

îmi cresc zăpezi bolnave de soare

ca și gândul la un protest absurd

în fața unei bombe cu ceas.

 

autor  Bianca Dan

Tag-uri incluse:

Comentarii oprite

un fel de oameni / ritual

Posted in Poezie by Hopernicus on 20/10/2012

un fel de oameni

suntem un fel de oameni

care trecem unul pe lângă altul

ne adunăm mai mult la necazuri,

bucuriile ne sunt stricate de pe margine,

precum la un meci de fotbal…

eu am peste 20 de ani de când alunec din propria-mi viaţă

ca săpunul din mână.

uneori ne salutăm între noi,

alteori nu.

toţi avem numai un Nume

mai ales când cei de Dincolo ne privesc!

totu-i colorat diferit, distonanţă

precum steagurile care au o gaură în mijloc

sau sunt arse de timp

doar vântul cunoaşte poveştile graniţelor cu adevărat.

oamenii mint!

trăim înAsia, mi-e imposibil să mă întorc acasă

îmi suflă vântul din faţă.

 

 

Ritual

Lasă sensul lăuntric
nenumit,
ascultă-mă pe mine,
lasă orice femeie
să se simtă femeie
cale de o carte – femeie -
punctul tău de atracţie
sau respingere,
scrii lucruri dureroase,
te răscolesc precum Nichita,
te depun ca nisipul la mal
te storc,
te învăluie,
te adoră,
sfâşie inima negândului,
chiar cea de fier.
*

 Curburi de spaţiu întretăindu-se
în adieri de vânt,
ritual aşteptat
precum căldura mâinilor
tale
aprinzându-mă.
Nici vorbe,
nici cânt,
doar îngemănări,
înveliri
neregretate.
Se extinde lumina
doar reflectoare
interioare.

 

 

autor  BIANCA MARCOVICI 

Tag-uri incluse:

Comentarii oprite

Proverb biblic – Uri Zwi Grinberg

Posted in Traduceri by Hopernicus on 20/10/2012

Proverb biblic

proverb biblic: Mai bine în coada leilor decât în fruntea vulpilor

 

am visat un vis şi în vis: lei

coborau din platoul muntos, strălucitori

flămânzi de strugurii necopţi

urmând vulpile roşii

Iar Luna privea

cum trece şirul lor

în coada vulpilor

 

am mers şi eu după ei şi strigam

în limba leilor:

lei, leilor

dar ei nu mai pricepeau

limba lor

 

aşa că tare am plâns

până când visul

se izbi de o minge de foc

şi se făcu ziuă, la loc.

***

Uri Zwi Grinberg

1896-1981

Traducere: Adrian Grauenfels

Comentarii oprite

Poemul comentat (I): Marian Drăghici în Viaţa Românească

Posted in Poezie by Hopernicus on 20/10/2012

POEMUL COMENTAT (I)

 

 

Marian Drăghici

Viaţa Românească, nr. 3 – 4, martie-aprilie 2007

 

 

(…) Una din acele bijuterii anunţate la început, celebră printre cunoscătorii poeziei lui Rodian Drăgoi, este Scrisoare către Dimitrie Stelaru. În urmă cu „mii de ani” cataclismul nuclear vai, avuse loc ! Prin nu ştiu ce miracol (al vieţii înseşi?), cenuşa rezultată din extincţia fostului univers încearcă un nou ciclu, „dă în floare”, neverosimil primăvăratică. Deschiderea surprinzător „planetară” a orizontului viziunii e frisonată de stranietatea imaginii focului din casă „cu flăcările-n jos” şi, în final, de „namila de greier” mutant, din prag, cerber coşmaresc între lumea proiecţiei poetice, infinit accesibilă, şi cea a realului de grad zero, nepermisivă, interzisă. În capcana („casa”) propriei reverii, eul liric adus la condiţia de vehicul intergalactic „înnoptat” pluteşte în derivă, ca „rană călătoare”, într-o suspensie nedeterminată a timpului post-istoric. Singurele repere prezervate genetic sunt spiritul satului (cu „drum beteag”) şi mitul înainte-mergătorului, iniţiatic. Lui, maestrului, i se lamentează imberbul poet, lui îi împărtăşeşte, filial, groaza existenţială, de supravieţuitor post-apocaliptic:

 

 

Scrisoare către Dimitrie Stelaru

 

De mii de ani nu ţi-am mai scris Dumitre

cenuşa dintre noi a dat în floare

îţi scriu acum şi ştiu c-o să mă ierţi

sunt străbătut de-o rană călătoare

 

de când te-ai dus m-am înnoptat şi-aud

cum te caută planetele pe care ai trăit

acum e primăvară vin mugurii pe jos

spre satele pe care le-ai iubit

 

sălbatec ninge-n casa în care te aştept

s-a-ntunecat şi vinul strigându-te duios

mi-e-aşa de frig de parcă tot aş sta

lângă un foc cu flăcările-n jos

 

şi umbra mea e leoarcă de sudoare

spre palida ta casă alerg pe-un drum beteag

aş vrea să deschid uşa dar nu mai pot să intru

o namilă de greier s-a aşezat în prag

de Rodian Drăgoi

 

Tag-uri incluse:,

Comentarii oprite

Peste umăr / Mi-ai spus că la tine în casă e cald

Posted in Poezie by Hopernicus on 20/10/2012

Nu mă întreba

de ce

te-am

aruncat peste umăr.

Nu mă întreba

de ce

căzând pe spate

ți-ai răstignit umbra

și ai ucis-o.

Nu mă întreba

nimic

despre

nimic.

Aseară am vrut

să mă des-făt…

 

 

Mi-ai spus că la tine în casă e cald

Ovinele fată reptile lăptoase cu privirea vorace

Și spintecă norii de hena cu safire Versace.

Pironi sângerii, între labele negre, motanii

Trag firul alb-pepit din giulgiul Armani

 

Trag firul alb-pepit din giulgiu Armani

Din stelele nopții. Muezini sinilii îngână litanii

Cu glasuri supțiri și strune de steclă silhui

Zugrăvesc în volute de ceară o gamă zbrehui.

 

Pironi sângerii, între labele negre, motanii

Rotesc ca pe lâna din Argos, de-a valma cretanii

Se-aburcă pe munți de jeleu și glazura de onix

Prelinsă e toată pe șoldul funebru de phoenix.

 

Și spintecă norii de hena cu safire Versace

Sânii tăi ofticați de hurie burjuie, sagace

Buchii de aur peste plăpumi masive de fier

Sclipesc în dantele de nacru prin lumina Vermeer.

 

Ovinele fată reptile lăptoase cu privire vorace

Prin mâluri cețoase de staniu, între paie buimace

Serafi opalini, îndărătul sprâncenelor lungi și sfioase

Ascund idei de halva în staniol de mătase.

 

Trag firul alb-pepit din giulgiu Armani

Pironi sângeri, între labele negre, motanii

Spintecă norii de hena cu safire Versace

Ovinele fată reptile laptoase cu privirea vorace.

autor Catalin Tibori

Tag-uri incluse:

Comentarii oprite

În lumea lui Dante

Posted in Poezie by Hopernicus on 20/10/2012

E târziu, e miezul nopţii şi-o lumină trecătoare,
dezbrăcată de culoare, se ascunde-n gândul sferic,
fantomatic se transformă într-un car de foc eteric,
ce străbate galaxia pe orbite arbitrare.

A trecut prin lumea noastră, care nu-i o acuarelă,
este haos şi-ntuneric, iar repere nu există,
cu o faţă-aşa perfidă are fiţe de artistă
şi întreg eşafodajul se mai ţine-ntr-o atelă.

Este lumea-n care Dante a găsit în ea infernul
şi speranţele căzute chiar pe pragul de intrare,
unde calea o dictează zeii falşi din sanctuare,
cei ce-mpart cu nepăsare, disperaţilor, eternul.

 

autor Ioan Gelu Crisan

Tag-uri incluse:

Comentarii oprite

numele

Posted in Poezie by Hopernicus on 20/10/2012

m-am născut în 1970. multă vreme am ştiut
că a fost un an bun (deşi am aflat
pe la 11 ani dintr-un timbru că au fost inundaţii).

mă gândeam: oare cât o să trăiesc? până în 2050?
eram fericit.
aveam o stea norocoasă. nu era chiar aşa de rău
cu mâncarea. tata avea bicepşi de aviator. citeam.

se citea mult pe atunci. şi se asculta muzică la picup
şi magnetofon. eu aveam de amândouă.
am stat o grămadă într-o cuşcă inefabilă dar pe urmă

am ieşit.
au începit procesele. dobânzile, lucrurile care seamănă
cu o ghilotină la orizont. copiii noştri mari,
părinţii ca o supă reîncălzită.

uneori mă întreb ce este iubirea şi dacă steaua aceea
nu era altceva decât mâna mea întinsă.

 

 

autor Iordache Dan 

Tag-uri incluse:

Comentarii oprite

pieta

Posted in Poezie by Hopernicus on 20/10/2012

dormeai netulburat în loc să-mi săruţi poveştile
adunate la colţul ochilor
multele poveşti nesărutate de nimeni
dar atât de frumoase în felul lor încât simţeam
o ciudă amară întărâtându-mă
un plâns aspru în mijlocul pieptului
somnului tău nu-i păsa nici de cearşaful adunat la picioare
ca o zdreanţă de care te lepezi scârbit
nici de cuvintele mele
şi mi se părea oarecum nedrept
să n-am un loc în acel timp şi-n acel vis care-ţi stârnea
zâmbetul
şi atunci cred că am strigat foarte tare
ca şi cum m-aş fi tăiat într-un ciob din singurătăţile noastre sparte
mă priveai nedumerit ca un copil care se întâlneşte cu moartea
iar eu aveam aşa de multe să-ţi spun şi totuşi m-am trezit bâiguind
o explicaţie inutilă
tu ai împărţit în paşi egali camera
mi-ai dat jumătatea cuvenită legal apoi te-ai dus să te odihneşti în cealaltă
promiţând că la trezire vei fi acelaşi
doar cu părul ceva mai alb
şi tocmai învăţam să te cred când un soare trufaş
a năvălit pe fereastră
spulberând umbra molatecă dimprejurul basmului meu
împietrit de uimire
şi spaimă

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

FOTO:
Mircea Vatamanu

 

autor Alina Dora Toma

 

Tag-uri incluse:

Comentarii oprite

în bătaia gloanţelor oarbe

Posted in Poezie by Hopernicus on 20/10/2012

în bătaia gloanţelor oarbe

un amurg bifurcat în orizonturi distincte nu e o poveste
cu happy end
dar pe maidanul pustiu hoinărim numai noi
numărându-ne rareori zilele
noaptea salvăm fericirea pământului rescriind alt final
tragediilor antice
nicio mamă nu mai naşte eroi
iluzia înfăşoară cuvintele
ni le sugrumă cu disperare şi dragoste
sorbim o viaţă perfectă din acest cocon aurit
dimineţile au geamuri zidite
în universul concret se dizolvă o moarte continuă
exilaţi în mahalaua absurdului
nimic nu atinge somnul tău pe genunchii mei
visul se înalţă în bătaia gloanţelor oarbe cu pieptul gol
e atât de frumos încât îi desenăm o cicatrice rotundă şi roşie
ne zâmbim ca şi cum n-am şti că medalia lui
nu-i decât amintirea unui copac
pe care ne-am scrijelit cândva numele
totuşi n-am fost niciodată mai mult
două maşinării complicate cu ceas în piept
anihilându-şi reciproc sufletul

 

 

autor  Alina Dora Toma 

Tag-uri incluse:

Comentarii oprite

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 4,979 other followers