Cursa de prins şoareci

Cursa de prins şoareci

 

    Nu era propriu zis o cursă de prins şoareci, încercaseră cîteva dar n-au funcţionat.    Unul le-a dat ideea cu borcanul: se pune un băţ de chibrit pe podea ,peste care se aşează cu grijă un sîmbure de nucă şi un cub mic de caşcaval; deasupra se potriveşte borcanul,  încercîndu-se menţinerea lui în echilibru cu un alt băţ de chibrit , care să formeze un fel de punte între borcan şi duşumea, beţele atingîndu-se la extremităţi, într-un unghi de 45 de grade. Bineînţeles că este un mecanism complicat şi necesită răbdare şi timp pentru a-l desăvîrşi, chiar artă am putea spune. Şoarecele intră atras de miezul de nucă şi de mirosul caşcavalului, fragila construcţie se mişcă şi pac!      Borcanul cade avîndu-l prinzonier în vidul din interiorul lui pe lacomul şoarece care se ridică speriat pe labele dinapoi rostogolindu-şi mărgelele ochilor.   Aşteaptă bănuitor să se întîmple ceva dar prin transparenţa sticlei lucrurile din jur par a-şi păstra realitatea imediată aşa că cedează şi ronţăie pe rînd din nucă şi caşcaval. Se decide să ia sîmburele dar dînd să iasă, se izbeşte de pereţii borcanului, încearcă să se caţere dar alunecă, iar se caţără şi iar alunecă pe pereţii de sticlă. Chiţcăie neajutorat, dă ocol borcanului în cercuri tot mai largi şi febrile căutînd o uşă, o fereastră, o fisură, pipăie fiecare mm de spaţiu cu labele, adulmecă,  chiar încearcă să răstoarne borcanul proptindu-se pe labele dinapoi. În afară nu răzbate nici un sunet din lupta asta inegală, uneori  un zgomot înfundat pe care mai marii casei nu l-ar auzi nici dacă ar fi în aceeaşi încăpere. Mai face cîteva ocoluri disperate, se opreşte cu labele din faţă împreunate, poate se roagă la Dumnezeul şoarecilor, nu ştim. Dar tot ce vede e o umbră întunecată între borcan şi fereastră care i se arată în toată splendoarea ei pisicească. Pupilele i se măresc şi i se micşorează din pricina poftei, după cum tot atît de bine ar putea să fie doar efectul luminii. Ar putea răsturna borcanul cu o singură lovitură de labă dar e sătulă şi preferă să asiste la spectacol făcîndu-şi siesta. Aşa cum stă tolănită, pare imensă, umple încăperea toată, tot universul neamului şoricesc! Inima şoarecelui o ia la galop, spaima îl face să-şi schimbe culoarea. Reîncepe alergatul pe lîngă pereţii de sticlă, imaginile de dincolo de borcan se schimbă odată cu goana lui: piciorul scaunului , al mesei, al lavaboului, un petec de covor albastru. Nu! Hotărît! El nu poate să rămînă închis în borcanul acesta strîmt ,îl aşteaptă toate frumuseţile lumii ,toate poemele de dragoste nemaiscrise şi nemaicitite, el are de ronţăit cărţile visurilor pînă la ultima scoarţă….. În răstimpuri, soarele răsare şi apune nepăsător, anotimpurile vin şi se duc urmînd legile mecanice, precise ale lumii din afară. Transparenţa borcanului îi dă uneori iluzia libertăţii, în cîte o primăvară vede o creangă de cireş înflorită în rama ferestrei, colţul unei stele, parfumul greu de magnolii răzbeşte prin noapte pînă la el tulburîndu-i simţurile amorţite şi somnul. Atunci face semne cu labele de dinainte celor din neamul lui, cei care îşi îngăduie un răgaz îi răspund, fiecare ermetic închis în borcanul lui. Izbuteşte chiar să se simtă fericit şi spaţiul meschin din interiorul borcanului să i se pară cea mai bună dintre lumile posibile. Dar ajunge umbra pisicii, ba chiar un mieunat ca mustăţile şi coada să i se prefacă în spirale de frică. Poate că pisica a murit demult ori s-a mutat în altă parte dar şoarecelui îi e îndeajuns umbra fricii ca să-şi reînceapă cercurile în spaţiul îngustat din interior. Încă n-a aflat nici ce-l menţine în viaţă, nici de ce nu-şi încetineşte goana. Nu cunoşte nimic în afara cursei nebuneşti ,continuă să alerge şi să pipăie pereţii, acum şi o simplă zgîrietură i-ar fi fost de ajuns. Coada şi mustăţile i-au albit de tot, are spatele încovoiat şi labele îi sînt pline de noduri de la izbiturile repetate. Se opreşte tot mai des să-şi tragă sufletul, e slăbit şi abia dacă mai e în stare să facă un ocol întreg; uneori adoarme imaginîndu-şi că încă mai aleargă. Ochii rotunzi şi vii altădată i-au devenit apoşi, e aproape orb, lăcrimează des dar poate din pricina bătrîneţii ori a reverberaţiei luminii. E atît de tîrziu şi abia acum a înţeles că şansele sînt egale: să mori hăituit între pereţii borcanului ori odată liber să te înhaţe pisica…. Se culcă pe duşumeaua goală, pe partea stîngă şi-şi înăbuşă odată cu respiraţia, ultimul oftat. Nu i-a mai rămas nimic decît aşteptarea făgăduinţei, ceata de îngeri care să-l ducă în locul acela „ cu verdeaţă unde nu este nici întristare nici suspin”…. Dar nici un înger nu se arată, puţina lumină rămasă se preface într-un întuneric dens, de smoală.

Vineri,17 iunie,2011

New York                                                                            

autor   Frandos Maria 

Declaraţie

Cum mă cheamă? Cum adică „cum mă cheamă”?! Când aţi completat „invitaţia”, aţi ştiut. Da-da, e acelaşi nume. Da, aşa îl chema pe tătuţa. Nu, poreclă n-avem. Am pierdut-o pe firu’ vieţii. Dacă cineva vrea să ne găsească după poreclă, zice: „Ai lui Mitrache, mă!”, că tătuţa şi-a făcut numele renume. Bănuiesc de ce m-aţi chemat, dar vreau să aud şi de la d-voastră, aşa… oficial, ca să zic aşa. Staţi-staţi! Nu ştiu cum de reuşiţi să vă enervaţi  pe căldura asta, că pe mine, şi dacă aş vedea o trufanda, nu m-ar stimula… Huo, drace, cum de am putut aduce vorba despre asta?! Obsedat? Eu!? N-oi fi băiat bun, dar nu mă pretez la aşa ceva. Ce să am eu cu baba aia? Am văzut că aţi adunat aici pe toate poamele din zonă, da’ vă spun că eu nu fac aşa ceva! Cum? Păi aia a fost altă poveste. Nu, nu l-am aşteptat pân’ a ieşit din pârnaie. Nici nu ştiusem că ieşise. Întâmplarea dracului a fost că aveam o treabă în satu’ ăla. Mergeam îngânduraţi fiindcă vedeam că ne apropiem de crucea lui tătuţa şi-l aud pe frate-miu că şopteşte aşa, ca pentru el: „Mă, ce-ai avut cu tătuţa, mă?!” şi nici nu am simţit cum a şters-o de lângă mine şi s-a dus la nemernicul de se-nvârtea pe-acolo prin poartă şi i-a dat un pumn, un singur pumn i-a dat, mă jur pe Dumnezeul Mare din Cer, şi criminalului i-a sărit ochiu’. Nu ştiu cum l-a recunoscut, nu ştiu cum şi-a dat seama că e criminalul, că eram mici de tot când ne-a năpăstuit. Poate că are alt sânge… Ce criminal dom’le? De ce de criminal?! Păi, sigur că mă supăr! A stat în pârnaie aproape patru ani. Ani frumoşi de tinereţe pe care nimeni nu ţi-i dă înapoi. Da’ şi noi ne răzbunăm. În fiecare an, de ziua lu’ tătuţa din calendar şi în ziua crimei, închiriez popa din satul lor şi fac parastas în poarta casapului, lângă crucea sfinţită. Pun masă mare în mijlocul drumului şi dau de pomană şi amintesc sătenilor că acolo a sfârşit, nevinovat, tătuţa. Unii primesc pomana, alţii nu. Nu! Nu l-am atacat amândoi. Eu am sărit ca să-i despart, altfel intram la alt psalm. Am avut martori, martori străini. Altfel… Mă gândesc, săltat de draci, la anii pierduţi de bietul frate-miu. Dacă ştiam că aşa e legea, îi scoteam şi eu un ochi, ca să rămână şi el chior, că’ chiori am rămas fără tătuţa. Ei, cum să spun că nu mâncam papară atunci când nu învăţam? Mereu când venea rupt de muncă ori aghezmuit, ne spunea o pildă pe care târziu, prea târziu am priceput-o. Pe când era el elev, se făceau doar patru clase primare. Şcolile aveau, ca anexă, locuinţa învăţătorului. Învăţătorul avea gospodăria lui: un coteţ, o poiată… Curăţenie făceau elevii. Când i-a venit rându’ lu’ tătuţa, acesta s-a pus sârguincios pe treabă. Nici nu avea cum – învăţătorul era dat dracu’. În mintea lui puţină de copil, şi-a agăţat ghiozdanul, o traistă din păr de capră, într-un răzlog din ţarcul porcilor. Afurisiţii au tras la ei traista şi au început s-o mozolească. Numai ce-mi vine în control învăţătorul, şi când vede cărţile, tăbliţa şi tibişirul tăvălite în scârnăvie de porc, l-a apucat, frate, pandaliile. Doar udat cu apă tătuţa a fost în stare să se mai ţină în picioare. Sărăcuţul, n-ar fi vrut să spună acasă ce-a păţit, da’ prea erau mari vânătăile. Tata lui, adică bunică-miu, l-a luat de mână şi a plecat înspre sfatul popular. Când i-a văzut pe drum, învăţătorul le-a ieşit în cale: „– Hai, măi nea Tudore, că mă ştiţi că sunt mai nervos de felul meu… Că nici el nu trebuia să fie atât de neatent!…” Bunicu’ o ţinea tot pe-a lui, nu şi nu: „– Vreau să văd ce zice noul sistem de trebuşoara asta.” Când a auzit învăţătorul de „noul sistem” a schimbat omenaşu’ placa: „– Hai să mergem să vedem cine îi făcea parastase lui Moţa şi Marin. Cine purta cămaşă verde?” Năduşind, bunicul îl târa pe tătuţa de mână înapoi spre casă. La cimitir, în timpul prohodului, mi-am amintit că nim’nea nu l-a răzbunat pe biet tătuţa. Şi cum aveam un cui ruginit prin buzunare, am hotărât să zgârii poza învăţătorului de pe crucea de ceramică, însă mi-o luase altcineva înainte. Da’ mă bucur că n-am fost eu ticălosul ăla… Asta spuneam: dacă-l aveam pe tătuţa, aveam şi noi un Dumnezeu. Mămuţa, săraca, a trebuit să se ducă jurnă la mină. Ce-i aia „jurnă”? Spălătoreasă, dom’le! Femeie de serviciu! Cu salariu ei, cu alocaţia noastră, cum credeţi că ne-am descurcat? Ne vedea la două-trei săptămâni. Acasă eram de capu’ nostru. Băteam prundu’ cât era ziulica de mare, da’ la şcoală mergeam, că ne snopea nebuna de soră-mea. Ea nu ştia că noi nu învăţam, că era mai botă ca noi la carte. Ce, credeţi că mie mi-a căzut bine când domnu’ profesor m-a scos la tablă şi m-a pus ca să scriu: „Mama lucrează în mină!”? Eu, în loc de „mină” am scris „mine” şi eram în clasa a şaptea, cu un an de repetenţie în spate. Au râs colegii ca apucaţii, cu toate că fiecare îmi ştiau de frică, însă la grămadă…

Pâine şi circ, artist David Croitor

Sigur că era pluralul la „mină”… Ce, ori era chirurg, săraca, să lucreze în mine? Atunci mi-am dat seama că ştiinţa de carte îţi dă adevărata putere, or era târziu, prea târziu. Şi tătuţa şi-a dat seama de asta… De-aş fi avut mintea de-acu’, mă puneam cu burta pe carte şi n-aş fi ajuns să fiu chemat aici, ca un cal breaz. Cum, nu am voie să îmi aprind o ţigară? Am văzut scrumiera pe masă, plină cu chiştoace, am văzut geamul deschis, şi-am crezut că… Bine, am înţeles! Unde rămăsesem? A, pentru că i-a scos un ochi, frate-meu a făcut ceva pripon, cică l-am vătămat, dar el, el că ni l-a omorât pe tătuţa, nu ne-a vătămat vieţile? Şi nu o viaţă, două, ci şapte! Credeţi că mi-a fost uşor când, pentru prima oară, soră-mea cea mică a mers cu pluguşorul, singură printre băieţi, că era treabă doar de băieţi, ca să mai câştige un ban? Ori atunci când a dat-o cu gaz prin păr că avea păduchi şi copiii o strigau „păduchioaso”? Pentru asta cât a luat? Hai, spuneţi-mi, a luat ceva?! Soră-mea cea mare s-ar fi măritat cu un beţiv? Frate-miu cel mare s-ar fi însurat cu o japiţă? Ceilalţi fraţi ar fi fost acum argaţi? Eu sunt în vorbă cu o fată mai acătării, da’ tac-so ce-o să zică de-o auzi c-am fost pe aici, că şi aşa nu mă prea înghite? Şi pentru ce l-a omorât? Că s-a dus şi i-a cerut banii pe lemnele ce i le dusese cândva, că avea nevoie de ei, că ne avea pe noi acasă? Păi asta-i dreptate?! Nu sunt furios deloc, doar întreb. Şi-acum veniţi, îmi luaţi amprentele şi mă acuzaţi de viol. Sigur că ştiu unde am  fost aseară, dar nu spun! Eu vorbesc doar cu dom’ şef. Cum, şi dânsu’ are voie să întrebe? Bine, răspund: am fost la o damă. Nu vă spun la ce damă. Nu pot. V-am spus că nu pot. Cum ar veni asta să întrebaţi dama dacă am fost la ea? Discreţi pe dracu’. Iertaţi-mă dom’ şef. Nu înseamnă nimic! Dacă nu vreau să vă spun, nu vă spun şi gata. Nevoit? Când oi rămâne singurul suspect de pe listă, poate. Şi nici măcar atunci! Trebuie ca d-voastră să demonstraţi c-am violat baba, şi nu eu că nu am violat-o. Io-te, că ştiu. Eu nu sunt nicicum suspect! Nu spun şi gata. Păi, dacă nu-mi daţi voie s-aprind o ţigară… Domnule, suntem gentilmeni! Putem să vorbim despre curve în crâşme, nu la poliţie. Cum să-mi imaginez că sunt în cârciumă dacă nu mă lăsaţi s-aprind măcar o ţigară, ce să mai zic de-o cinzeacă rece?! Ba, eu sunt foarte-foarte calm. D-voastră v-aţi pierdut firea. Sărut mâna! Sunteţi mulţumit? Nu fac mişto de nimeni, vă rog să mă credeţi. Uitaţi ce… Nu vreau să fac niciun târg. Ce, nici d-voastră n-aveţi voie să pipaţi aici? Aha!… A, nu-nu! Cu cât mă ţineţi mai mult aici… Oricum ar fi, eu vă fac un serviciu spunându-vă că nu eu sunt cel pe care îl căutaţi. Ştiţi una şi bună, da’ şi eu ştiu una şi bună. Acum mă luaţi cu „domnule”, nu ţine vrăjeala. Nu, n-o aprind, mă joc cu ea doar. Că eu n-am voinţa lu’ tătuţa. El când a zis că nu mai fumează, n-a mai fumat în veci. Să vă spun cum a fost: era cărăuş. Ei, cum traficant de lemne de construcţie? Bine, aşa să fie! Fără traista cu mâncare pleca la pădure, dar fără pachetul de ţigări, nu. Într-o dimineaţă, pe lângă boi, urcând un pripor mare (trăgând din ţigară, fireşte) simte o slăbiciune în tot corpul. Nedumerit, îşi freacă barba şi se urcă în căruţă. După alte două-trei fumuri trase tot cu sete în piept, vede că ameţeşte şi mai şi. Stinge ţigara şi o aruncă. Toată ziua s-a chinuit ca peştele pe uscat. Tovarăşii lui îl îndemnau întruna cu ţigări, crezând că a rămas fără. Seara, după ce am terminat de mâncat, mămuţa, văzându-l dus pe gânduri, scoate un pachet de ţigări şi i-l aşează pe masă. Tătuţa îl împinge din faţa sa, zicând: „Pe ăsta fumează-l tu.” În noaptea aceea, diavolu’ l-a vizitat în somn. Se făcea că i-a dat o ţigară. Tătuţa a luat-o şi a sfărâmat-o în deşte. Diavolul i-a tras una peste braţul drept, cu un retevei mâzgos de sânger, ocărându-l: „Eu ţi-am dat-o ca s-o fumezi, nu ca s-o rupi!” Dimineaţa, uite-aşa de mare avea o vânătaie. O lună întreagă a umblat cu pachetul de ţigări început şi cu amnarul la el. Zicea: „Ia, să văd dacă rezist ispitei.” Şi mai zicea: „Călugărilor le e uşor să nu păcătuiască fiindcă stau pustnici, da’ ia să stea cu măicuţe tinerele, ce-şi ţin poalele-n brâu, ce arată un decolteu, un braţ gol…” Ehei, dacă la tutun a rezistat, la femei, nu. Păi cum naiba să poată? Cum o atingea pe mămuţa, cum mămuţa rămânea gravidă. Îl ştiţi pe Sorin, mecanicul? E fratele nostru vitreg. E făcut cu Muta. Aşa era şi tătuţa – înalt, frumos, puternic. Noi, feciorii lui din căsătorie, suntem nişte stârpituri, nişte amărâţi, nişte… Care oi? A, am înţeles. Ce-aţi spus, adică a fost o pildă, o fabulă ceva. …Aha! De multe ori stau şi mă gândesc dacă lui tătuţa nu i s-o fi tras din blestemu’ gestionarului. Că chiar în cap i-a dat cu toporul călău’ ăla. Staţi-staţi că e interesant. Şi asta e o pildă! E vorba despre un miliţian bun, dom’le. Om cu doxă, nu glumă. Veneau, tătuţa cu alţi doi cărăuşi, dintr-o cursă. Bine, dacă asta vă face plăcere, spun ca d-voastră: erau hoţi de lemne! Da-da! Ei, săracii, furau cu căruţele cât să trăiască, acum se fură cu peridoacele, cu trenurile, cu vapoarele. Le faceţi ceva? Îi prigoneşte cineva pe hoţii ăştia de azi? Să zicem că… Da’ să lăsăm… Cum spuneam, veneau pe înserate spre casă. La un moment dat, îi depăşeşte un Steag, o basculă de aia pe benzină, cum nu mai sunt astăzi. Gestionarul din Holişca îşi aducea marfă la cooperativă. Marfa era acoperită cu o prelată de celofan. Maşina trece, tătuţa şi ăilalţi îşi cătau amărâţi de drum… Căruţele erau răsfirate după cum îi ţineau picioarele pe fiecare. Cam începuse să răsară luna, ceva-cumva, că se vedea pe unde calci. Deşi tătuţa era ultimul, tocmai el observă o mogâldeaţă mică, neagră la marginea drumului. Dă cu piciorul în ea. Moale-moale. Se apleacă, o ia, şi ce descoperă? Mândreţe de căciulă. Din aia cu urechi, rusească. Mai găseşte câteva. Dumnezeu ştie câte. Mai găseşte chiar şi din cele pentru copii. Ălea erau ca nişte ceaune, doar că în loc de toarte aveau nişte apărători pentru obraji, pe care le înnodam cu nişte şnuruleţe cu motocei. Mi le amintesc de parcă le-am purtat ieri. Ci nu doar eu şi fraţii mei am purtat dintr-ălea, c-a dat şi la alţii, tot săraci ca noi. A cules tătuţa la căciuli şi le-a îndesat în raniţă, de nu se putea. Atent să nu-i scape vreuna, se duce şi îi atenţionează şi pe ceilalţi. Dumitru găseşte două. Una după alta. Se părea că înţărcase bălaia. Celălalt, Fănică, vede şi el, după un timp lung, una. Cum Dumitru era mai tânăr, mai sprinten i-o cam smulge din mână. „Nu, că eu am văzut-o primu’!” „Nu, că eu am pus mâna pe ea…” Ciondăneala era gata. „Bă, dacă nu mi-o dai acu’, mâni dimineaţă mă duc la miliţie!” le hotărî uncheşul. Tătuţa a încercat să-i împace pe amândoi, ţinând cu adevărul. Văzând că niciunul nu renunţă, ia o căciulă de la el şi i-o bagă în sân uncheşului. Ăsta nu şi nu: că aia e căciula lui, că el a văzut-o primul, că el pe aia o vrea şi numai pe aia! „Dă-i-o, măi, Dumitre, că ţi-o dau pe asta!” A început ăsta să se jure ca un milog turbat la capra podului că el a prins-o întâi, că nu i-o dă, că e a lui, că… Tătuţa, om cu minte, când a ajuns acasă, le-a pitit. Da’ nu pe toate într-un loc. Ce versat, dom’le, ce versat?! După cum se aştepta, pe la prânz a venit gestionarul cu miliţianu’ la noi. Tătuţa a scos câteva, legându-se că atâtea a găsit. La plecare, miliţianu’ îl trage deoparte şi-i arată cât a fost de prost că le-a dat şi pe-acelea. Dar eu zic vorbă veche: „Ce e de haram, de haram se duce!” Că uite, stau şi am inima îndoită şi întristată – după cum spuneam, dacă din blestemu’ gestionarului i se trage lui tătuţa? De fiecare dată când punem o masă pentru sufletu’ lui, dăm şi-o căciulă de pomană. Că aşa sunt unii: spurcaţi la gură. Parcă pagubă mare i-a făcut gestionarului? Să vedeţi ce gospodărie şi-a trântit omu’. Ce, credeţi că doar din muncă cinstită? Uite că eu nu m-am rugat să i se întoarcă blestemu’. Are Domnul grijă de asta. De atunci m-am ferit de furat! Că trec printr-o grădină şi iau un buzunar de mere, de pere, de ce o fi acolo, iau! Nimic mai mult. Să trecem iar la oile noastre? Păi mai aveam una cu… A! Să nu întind coarda? Am înţeles, am înţeles! Pot să aprind şi eu una? Nu?!… Păi, la o ţigară mi s-ar dezlega şi mie limba. Hă, ştiu că aveţi timp şi răbdare. Pe asta vă şi bazaţi. Dacă aveţi timp, v-o spun pe aia cu… Bine, renunţ. Uuf, ce zăpuşeală mare, dom’le!… Nu au de ce să mă taie apele! Ce, d-voastră nu sunteţi leoarcă? Asta înseamnă că… Bine, văd că n-am încotro: aseară am fost la Ana lu’ Neculai. Aia, sigur. Cum să nu o ştiţi, fiindcă aţi fost şi pe acolo. Scuzaţi-mă, dar toată lumea ştie. Asta-i bună! D-voastră când vă duceţi la gagici vă luaţi martori? Noi, nu. Numai dacă mă lăsaţi să aprind ţigara. Nu mă târguiesc, dar asta nu priveşte cazu’. Pot? Aşa mai merge. Acum se poate discuta. Un fum de ţigară, tocmai când îţi arde gura, e ca un fum de ţigară când îţi arde gura. Şi cum spuneam: tătuţa, după ce i-a dus lemnele de casă… A, v-am spus asta? Pe cumnată-miu să îl chemaţi aici şi să-i daţi câteva scatoalce zdravene, că o tot scarmănă pe sora-mea. Nu se pune problema, l-am aranjat de câteva ori, eu cu frate-miu, da’ sora-mea a spus să nu ne mai băgăm. Ticălosul! Trebuie să reclame ea? Şi care-i diferenţa? Păi, bătaia luată aici nu i-o dă soră-mii, înzecită? Nu-l bateţi pe dracu’! Nu, pe mine nu m-aţi bătut, da’ mai ştiţi cum vi se pare cumnată-miu, că are o mutră să-i dai numa’-n gură, ca la coasă, nu alta. Când am vorbit… Cum să bat câmpii? Vroiam să vă spun că atunci când am încercat să trec… Bine, văd că sunteţi curioşi… De unde atâta grabă? N-aţi spus d-voastră că vă prieşte zăpuşeala? Lăsaţi-i să fiarbă olecuţă, că unii chiar par suspecţi. Bine. De fapt nu vreau să vă mai spun nimic. Am spus ce aveam de spus. Staţi-staţi! Păi ziceaţi că nu vă bateţi clienţii. Hai să considerăm că a fost o glumă şi-acum îmi iau şapca şi-o şterg de aici. Da’ n-am ce să vă mai spun. Recunosc: n-am fost la dama de care am zis, ci la bărbatul său. Are să-mi dea nişte bani pentru nişte lemne ce i le-am dus mai pe toamnă. Cum să mint? Şi de unde o să aflaţi? A, dacă eu spun o sumă şi el spune altă sumă înseamnă că eu mint. Dar dacă el nu mai vrea să-mi dea banii şi când o să mă duc să îi cer el mă omoară, aşa cum a păţit-o bietul tătuţa? Că noi om fi vreun neam blestemat, mai ştii? Mă jigniţi! Cum să mă copilăresc? Să mă arestaţi? Ce, sunteţi nebuni?! Pardon! Am înţeles că mă puteţi priponi. Hai să vă spun: Neculai, omul Anei, nu poate. Înţelegeţi? Adică nu poate să-i facă nimic femeii. Înainte de a se căsători, omu’ i-a spus care-i baiu’. Ba i-a spus c-o lasă ca să-i mai facă un plod – unul îl avea de fată mare – şi uite că are deja trei. Curele, hamuri, vibratoare? Pe vremea aia nu se pomenea de aşa ceva. Cel mijlociu cred că-i al popii, că prea mult seamănă cu el. S-o fi spovedit femeia, săraca, iar popa, auzind asta, o fi iertat-o şi el de câteva ori. Ei, ia staţi aşa! Dacă-i punem o caschetă de poliţai lu’ ăla micu, chiar că seamănă cu… Glumeam-glumeam! Am tăcut! Am tăcut!! Uoau… ce pumn greu aveţi! Coastele mele!… V-a mai spus şi altcineva că vă seamănă… A! vă refereaţi la pumn?… Gata-gata! Tot nu înţeleg de ce atâta zel. Ce dacă a trecut parlamentarul ăla? Vă e frică de ei cum vă era pe vremuri frică de secretarii de partid. Numai că atunci era unu pe judeţ, iar acum sunt cinci-şase. Doar că  ăştia sunt şi ciocoi pe deasupra. Să judecăm drept: a trecut, neică, parlamentarul în gipanul lui măreţ. Cum se benocla după temenele, a văzut o babă în şanţ, zgâriată şi cu poalele în cap. A coborât tacticos din gipan, regretând că prin preajmă nu-i televiziunea, şi a întrebat-o dacă a fost violată. Baba, mahmură, a zi că da. Ştie baba ce-i ăla un viol? Du-te dom’le, că e colea în dispensar, şi întreb-o pe româneşte dacă a fost sau nu fu… După cum mă priviţi, îmi dau seama că nu v-a dus capu’. Că eu o cunosc pe baba asta: caută şi suge toate sticlele din ograda barului. Ei, ce-aţi aflat? Da, mă interesează şi pe mine! Chiar dacă nu-mi spuneţi, eu ştiu că am avut dreptate. Să semnez? Nu semnez nimic. Sunt liber? Aşa, tam-nesam, sunt liber? Şi eu cum mă spăl? La cişmea?! Păi nu mă refer la tuşul de pe mâini. Obrazul, obrazul cum mi-l spăl?

autor Ion Lazăr da Coza

Amiază geroasă

Amiază geroasă de primăvară, în ciuda cerului senin şi a soarelui puternic. Razele cad pieziş, topind ţurţurii de la streaşină – chiar dacă termometrul ar arăta, probabil, minus 30C. Fenomen obişnuit la această latitudine Up-North. Se aude clinchetul cristalin al stropilor îngheţaţi în drumul lor spre gheaţa de la poalele mobilului. Razele piezişe ale soarelui fac să strălucească geamurile ferestrelor dinspre mine. În dosul lor disting cu greu un chip frumos de fată. Are păr lung şi blond.

Caut instinctiv o priză să-mi conectez maşina. Nu există. Nici vreo altă maşină nu se vede în împrejurimi. Un Trailer Park de oameni săraci: cîteva case-mobile fără curţi, fără garduri, destul de vechi. Existenţa lui e de nebănuit din şosea. Dacă nu îmi spunea Claudiu de el, nu aş fi ajuns aici într-o mie de ani… N-o să pot sta prea mult, nu pot risca să las motorul să îngheţe. N-aş mai avea cum să plec de aici… Noroc că se zăresc linii electrice şi de telefon legînd trailerele.

În interior e nebănuit de cald. Gazdele, cei doi bătrîni, sunt, totuşi, destul de gros îmbrăcaţi: el, cu un pulovăr gros peste o cămaşă de flanelă, pantaloni  de lînă;  ea, un capot gros, pluşat, ciorapi de lână,  şal pe umeri. Amîndoi poartă în picioare botoşei îmblăniţi. Îmi spun că sunt, probabil, îngheţat de scurtul drum parcurs între maşină şi uşă. Bătrîna poartă ochelari groşi, cu ramă de baga, care nu îi pot ascunde, totuşi, ochii de un albastru închis. Părul blond înspicat cu fire sure este adunat într-un coc prins cu un pieptene mare, încovoiat. El este aproape chel, părul alb adunat deasupra cefei. E frumos ras, doar sprîncenele groase, albe, fîlfîie deasupra găvanelor adînci, din care ochii privesc puţin tulbure. E aproape complet surd.

– I s-au descărcat bateriile, îmi explică Katleen. Pînă ajungem în oraş, ne descurcăm aşa.

Se dovedeşte că se descurcă destul de bine. El are o înţelegere particulară a spuselor tovarăşei de viaţă. Probabil îi poate înţelege cuvintele privindu-i buzele. În general, nu intervine în discuţie, o aprobă însă în aproape tot ce zice.

– Deci, ai vorbit cu Claudiu, îmi spune bătrîna. Nu l-am mai văzut de mult…

Ştiu. De cînd i-au împrumutat o sumă frumuşică de bani, vreo trei mii de dolari. Bani mulţi, judecînd după sărăcia evidentă a locuinţei. Deşi e relativ aglomerată de obiecte vechi. Le spusese că îi trebuie să-şi aducă familia, copilaşii, din „lagărul comunist”. Claudiu ajunsese în Canada pe cînd avea vreo optsprezece ani, neavînd acum nicio familie în România. „A meritat să te desparţi de ei pentru trei miare?”, l-am întrebat. „Oho! La ce mi-ar fi ajutat relaţia cu ei?” „Poate ţi-ar mai fi dat”, am zis eu cinic. „Poate. Dar poate, nu. Sunt nişte amărîţi...”

– Ştii, el e din acelaşi sat cu John, îmi spune Katleen bucuroasă.

Sunt convins că nu. Claudiu e dintr-un sat din Banat, trăit mai ales prin Timişoara unde se ocupa cu contrabanda, de mic.

– De unde e John?, întreb.

– Din Boian. Claudiu spunea că acum e în Ucraina.

Mi-e şi ruşine să mărturisesc că şi mama era din Boian. Mi se pare că vreau să-i înşel. Mi se pare că privirea bătrînei devine ironică…

– Din ce familie? întreabă însă John, senin.

– Gorda, spun, mai sigur pe mine.

– Aha. Cum o chema pe mama ta?

– Reveca.

– O ştiu! Se bucură el. Era micuţă cînd am trăit eu în Boian. Am fost coleg cu sora ei, cu Leonora. A fost prima mea iubire, hehe. Am vrut s-o aduc în State. Am iubit-o pînă am întîlnit-o pe Katleen.

Bătrîna rîde. Un rîs tineresc, cumva zglobiu. Ea îmi povesteşte restul. Familia lui John emigrase în State pe la începutul secolului. Fuseseră cinci fraţi, John- prîslea. În timpul Crizei murise tatăl şi un frate. Mama vînduse totul şi se întorsese acasă, să salveze măcar cei patru copii rămaşi. Avusese destui bani ca să cumpere ceva pămînt şi cîteva animale. Cine ştie ce s-ar fi întîmplat cu ei, dacă ura şi invidia satului nu ar fi făcut-o să plece din nou în America? În cei trei ani cît au stat acasă, John o cunoscuse şi-o iubise pe mătuşă-mea. Care, după sosirea ruşilor, a făcut douăzeci de ani de lagăr, văzîndu-şi soţul, învăţător, şi cei doi copii, ucişi. S-a întors bătrînă, deşi avea doar treizeci şi şase de ani, cu un copil – băiatul unuia dintre gardieni. Nici ea nu ştia care…

– John a făcut războiul. L-am cunoscut în spitalul din Anglia, era rănit. Eu eram soră. După ce a fost trimis acasă, a fost tăietor de lemne. Pe urmă s-a mutat în Canada. Aici şi-a făcut un gater. Cu timpul a avut o făbricuţă. A ajuns milionar…

A avut familie, trei copii: două fete şi un băiat. Fetele sunt prin State, măritate pe acolo. Băiatul a moştenit făbricuţa şi vila. Atunci cînd a hotărît să se însoare cu Katleen.

– Era frumoasă ca o zînă! Bătrînul o priveşte cu ochii mijiţi şi sunt sigur că în locul bătrînei vede o tînără soră irlandeză, cu părul blond-ruginiu şi ochi albaştri. Aşa e şi acum…

– M-am îndrăgostit de el cum l-am văzut, mărturiseşte bătrîna şi aş putea jura că o uşoare roşeaţă îi colorează obrajii aproape deloc ridaţi. Nici bătrînul nu pare prea bătrîn, deşi ştiu că a depăşit optzeci de ani. Era aşa de înalt, puternic, cu faţa deschisă arsă de soare – în ciuda rănii. Credeam că o să moară…

– Mi-a fost aproape îngerul meu păzitor. Tu ai fost şi vei fi, mereu, îngerul meu! şopti John. Îl cred.

Bătrîna povesteşte. John a fost trimis înapoi în State, era prea grav rănit ca să mai ajungă pe front. Fusese rănit în Normandie. Spitalul a fost mutat la Paris, mai aproape de front. Începuse atacul din Ardeni, erau mulţi răniţi… Pe urmă a devenit un spital al mutilaţilor de război. Prin 47 s-a desfiinţat. Ea a rămas ca soră la noul spital, francez de data asta. L- a cunoscut pe viitorul soţ: un funcţionar de origine marocană. S-au căsătorit, au avut doi copii, fete. S-au mutat la Rabat. Mai tîrziu, la presiunea familiei, el s-a căsătorit din nou: avea nevoie de urmaş masculin.

– Am trăit bine, chiar şi după independenţă. A fost funcţionar de stat. Fetele s-au măritat, au plecat. Cu familia lui mă înţelegeam, deşi nu eram musulmană. Chiar şi cu a doua soţie, devenită Prima.

– Tu eşti un înger, normal să te înţelegi bine cu toţi, afirmă convins John.

A fost căsătorită patru decenii. Soţul a murit de cancer. Ca fostă soră, a stat alături de el pînă s-a stins. Pe urmă au început necazurile. Fiul vitreg i-a cumpărat bilet de avion pentru Paris şi a dat-o afară din casă. Nu a avut timp nici să-şi caute fiicele, pierdute undeva în lumea arabă. A ajuns la Paris fără bani, fără prieteni, cu un paşaport irlandez de dinainte de război, prea bătrînă să fie angajată la vreun spital.

– Dar s-a descurcat, rîde bătrînul, mîndru. Te miri?

Nu mă miră nimic în această poveste. Katleen şi-a amintit de soldatul american cu ochii verzi, ca iarba, înalt şi vînjos, ars de soare. Era singurul pe care-l iubise. Care o iubise. Care, în nopţile lungi de durere, o cerea în căsătorie şi îi povestea despre frumuseţea pădurilor din Oregon… Prin Crucea Roşie şi asociaţiile de veterani l-a găsit. În Canada.

– Am dat telefon şi mi-a recunoscut imediat vocea!

– Păi, nu s-a schimbat deloc, dă o explicaţie bătrînul. E tot ea, îngerul meu. Chiar dacă a stat departe de mine patruzeci de ani. Dar gîndul ei a fost tot timpul la mine, mi-a purtat de grijă!

– Cînd a auzit, a venit imediat la Paris. Nu a trimis bani, ci a venit! Şi lui îi murise soţia, de cîţiva ani. Ne-am căsătorit la Paris. Mi-a făcut paşaport de Canada. Am venit direct aici.

Cu un gest larg arată spre încăperea supraîncălzită şi încărcată cu obiecte nefolositoare. Şi, probabil, multe amintiri.

– Ştiam ce înseamnă să fii piedică între cei dragi şi familia lor. I-am zis lui John să începem să ne trăim viaţa de acolo de unde se oprise: numai noi doi. Am cumpărat acest imobil, ne-am mutat în orăşelul acesta nordic. Trăim împreună de mai bine de zece ani. Nimeni nu ştie unde suntem. De aceea nu ne caută nimeni.

– Decît Claudiu, rîd eu. Şi acum, eu.

– Da, rîde şi bătrîna. Şi acum, tu. Tu nu o să ne ceri bani. Deşi, să ştii, nu ne pare rău că i-am dat banii lui Claudiu. Sper să-i fi folosit bine.

– Un înger, totdeauna un înger, spune John cu voce de filosof bătrîn, hîrşit de viaţă.

– Cum de l-ai părăsit atunci, de mult? O întreb pe bătrînă.

– Dar nu l-am părăsit! Well, era o vreme tulbure. Atît de mulţi aveau nevoie de ajutor… de un înger păzitor. Mai ales Omar… Cînd el nu a mai avut nevoie de mine, am ştiut că John are!

– Şi mă bucur că a venit, şopteşte John. Acum vom fi împreună, pînă cînd voi avea nevoie de ea…

– Şi pe urmă? nu mă pot împiedica să întreb. Ce urma să facă bătrînica aici în nord, singură? Şi ea trecuse, probabil, de optezeci…

– Voi avea grijă de altcineva, spune ea, liniştită. Hehe, noi nu şomăm niciodată.

Îmi iau rămas bun de la ei. Privesc în jur, căutînd parcă pe cineva. Îmi amintisem de chipul din fereastră.

– Locuim singuri, îmi spune Katleen, conducîndu-mă în antreu. Nu avem nevoie de altcineva. Dar tu, dacă îl întîlneşti pe Claudiu, spune-i să ne caute. Peste vreo doi ani. Va avea nevoie de… ajutor.

Ies în aerul îngheţat. Soarele a coborît spre munţi. Se apropie noaptea, deşi e abia trei. Motorul porneşte din prima. În lumina piezişă a soarelui zăresc în fereastră chipul unei fete cu părul lung, blond-arămiu, cu ochi întunecaţi. Pot să jur că sunt albaştri. Mă întreb, puţin invidios: oare ce a făcut Claudiu pentru a merita un înger? Dar, în timp ce conduc spre şosea, găsesc răspunsul: şi îngerii au nevoie de oameni pe care să îi păzească.

 

 

autor Nick sAVA 

Experiment

Iar pe drum, Şerpilici mi-a dezvăluit din proprie iniţiativă cum trebuie interpretată cât mai aproape de realitate intervenţia, altfel demenţială, a profei de fizică.

Deci, clasele la care Fizicoasa se prefăcea că predă (destul de multe, ţinând cont că, în general, avea o singură oră pe săptămână) erau organizate după principiile cele mai înaintate ale  fermelor experimentale de vaci cu lapte, în aşa fel încât eficienţa să fie maximă, iar investiţiile, eforturile şi riscurile să fie minime – ştiindu-se bine, pe baza unei largi şi vechi experienţe, că, odată cu creşterea efectivului de animale supus exploatării, va deveni obligatoriu ca exploatarea să se desfăşoare pe baza unui program de lucru judicios stabilit şi riguros respectat.

Astfel, într-o primă etapă, bovinele producătoare erau împărţite, cu toată prudenţa, în trei categorii aparent omogene (pentru că, prin folosirea culorilor de demarcaţie şi a unor ezoterice sisteme de subliniere se va fi schiţat, de la bun început, şi o încrengătură de subcategorii ceva mai subtile, care scăpau fatalmente observaţiei comune), iar această proformă, ca un fel de proiect perfectibil, se realiza de către Magna Scaryphisica numai după studiul atent al fişelor completate de către elevi în prefaţa evaluării iniţiale, coroborate mereu cu informaţiile primite de la secretariat, de la directori sau în urma unor atente verificări personale, atunci când se înfiripau mici dubii sau mari suspiciuni.

 

Un loc liniştit, artist David Croitor

 

În primul lot, cu productivitate slabă sau medie, intrau de-a valma elevii din familiile plasate la un nivel mai jos sau mediu în ierarhia socială postrevoluţionară (Copii săraci şi sceptici ai plebei proletare), care, oricât ar fi învăţat, nu se puteau ridica niciodată la nivelul a două note consecutive de cinci, care să le asigure promovarea sigură sau măcar dulcea speranţă înşelătoare a promovării. După principiul lui Damocles, orice notă de cinci era iute urmată de o pereche de trei sau de patru, ceea ce mărea, nu  numai colesterolul părinţilor, dar şi generozitatea lor artificial stimulată. Drept urmare, procreatorii, supuşi unor neîncetate valuri seismice, se prezentau la şcoală, mai curând sau mai târziu, fie ca, din naivitate, să solicite ceva ore de pregătire în particular, din moment ce loaza nu vrea să înveţe din proprie iniţiativă, fie ca să doneze diferite bunuri materiale sau pecuniare, fără discuţii şi târguieli colaterale, cu condiţia, desigur, ca gestul să se repete ritual, ori de câte ori degetul avertizorului de cutremure începea să li se agite ameninţător prin faţa ochilor. (Mulgerea mai multor vaci, spune Manualul Mulgătorului Fruntaş, trebuie să aibă loc în aceeaşi ordine şi la intervale regulate, pentru a favoriza menţinerea reflexelor condiţionate.)

Alteori, în funcţie de specializări sau abilităţi, părinţii erau solicitaţi pentru prestarea voluntar-obligatorie a diferitelor servicii de uz curent în gospodărie: precum zugrăveli, reparaţii de mobilier, de aparate electrice, calorifere şi alte instalaţii, precum şi  întreţineri garaje, lăcătuşerie, depanări auto şi multe altele, fiind chemaţi şi rechemaţi periodic, iar uneori cu amare sau chiar cu acide reproşuri, în ceea ce priveşte calitatea prestaţiilor anterioare.

În al doilea lot, mult mai restrâns, dar de mare perspectivă, erau incluşi norocoşii elevi ai căror părinţi puteau oferi protecţie şi relaţii sus-puse, căci nimic nu e mai important pe lumea asta decât un set de relaţii bine plasate. Şi aici intrau procurorii, notarii, inspectorii, medicii, înalţii funcţionari de tot felul, poliţiştii cu influenţă etc. Iar copiii acestora îşi primeau regulat cinciul sau şasele cel de toate zilele, care se transforma automat în şapte, doar atunci când legătura era, întâmplător sau necesar, activată – pe baza postulatului ştiinţific care stipulează că: Dacă vacile nu sunt tratate cum trebuie, acest fapt duce la reformarea anticipată , cu mult înainte ca acestea să atingă întregul lor potenţial productiv. 

În sfârşit, în categoria superperformantă, a standardelor de peste 1000 de euro la o singură mulgere, se aflau, dacă se nimereau prin Euxin, oamenii de afaceri din umbra puterii (se rătăcise şi un astfel de exemplar, anul trecut, timp de un semestru)- sateliţii baronilor locali, directorii de companii şi de holdinguri, patronii unor reţele de magazine şi de hoteluri, împăraţii neîncoronaţi ai lumii subterane etc.

 

După ce am ieşit din Tomis III, Şerban a aprins două ţigări şi mi-a plasat una pe şest, ca şi cum am fi fost la un pas de gardul şcolii. Pe urmă, am râs amândoi complice şi, fumând fără teamă, am traversat umăr la umăr şantierul pustiu al unei viitoare biserici.

– Şi ce înseamnă totuşi: Fata asta îmi aparţine mie? am rupt eu tăcerea, după ce am încercat zadarnic să descopăr singur un răspuns satisfăcător.

– Asta înseamnă că Fizicofaga a trecut-o, de pe lista iniţială, direct în categoria a doua sau poate (semnul crucii) chiar a treia, acolo unde nici măcar profa-scrofa nu îndrăzneşte să-şi pună în practică şantajul ei ordinar şi neruşinat… Aici, trebuie diplomaţie… căci, zise Păcală, vorba asta scurtă / E ca scărpinarea porcului pe burtă… Ceea ce vrea să însemne că, în zona Business-Upper-Class, părinţii sunt abordaţi cu toată deferenţa şi umilinţa, fiind frumos periaţi, bine piguliţi şi metodic scărpinaţi pe buric, până când li se inoculează persuasiv ideea că progenitura lor este un geniu precoce al fizicii şi că ar fi o crimă împotriva umanităţii dacă nu ar fi încurajată să participe la toate olimpiadele de specialitate, pentru căăă… Adică, bla-bla-bla şi tura-vura, până ţi-am halit friptura… Hai că ştii tu!

– Dar ce înseamnă: Fata asta îmi aparţine mie? am repetat eu întrebarea.

– Ai răbdare! Deci, după ce s-au declanşat fumigenele şi după ce gazele toxice s-au răspândit uniform în tot organismul, urmează sugestia că precocul sau precoaca  Ainstain sau Ainstainica nu ar reuşi niciodată să treacă pe cont propriu prin câmpul minat al intereselor şi conspiraţiilor de tot felul, dacă nu va fi pregătit şi îndrumat permanent de o invincibilă luptătoare larg deschisă la minte şi buzunare, reprezentând, carevasăzică, combinaţia ideală dintre o savantă vulpe multilateral dezvoltată, unsă cu toate secretele profesionale, şi un fel de arici 007, înfăşurat sferic în cele mai ascuţite şi mai sigure paratrăsnete de ultimă oră. Şi nu ştiu dacă te-ai prins, dar se pregătesc astfel şi motivaţiile beton ale unui previzibil eşec. (Păi, nu v-am prevenit eu!?) si urmeaza,evident, nota de plata.

– Bine, bine, bine… Dar ce înseamnă: Fata asta îmi aparţine mie?

– M-ai omorât! M-ai omorât! M-ai omorât! Asta înseamnă că, având şi întregul consimţământ al părinţilor, elevul sau, în cazul nostru, eleva va fi anexată, izolată, dresată şi transformată într-un fel de apatic animal de companie, dar unul menit să aducă mari şi regulate profituri dresoarei. O să constaţi asta singur şi foarte curând. Adică un ultraperfecţionat-aparat-de-transformat-omu-n-rahat, bazat pe un uriaş tub digestiv cu dinţi la ambele capete, care te înghite în dureri, pe o parte, şi te scoate în dureri şi mai mari, pe cealaltă, dar perfect curăţat şi perfect eliberat de toate vrăjelile, bucuriile şi tentaţiile zadarnice ale lumii acesteia.

Captivitate

Locuiesc într-o carte (mai precis într-un roman)… Această carte a devenit, în timp, închisoarea mea… Paginile-ziduri de celulă sunt prea multe pentru a trece de ele… Fiindcă asta am început să-mi doresc… Vreau să evadez din cartea-închisoare într-o lume reală… Întâi a fost un capriciu, izvorât din plictiseala de a juca acelaşi rol în ochii cititorilor… Să faci acelaşi lucru ani şi ani devine obositor. O, nu vă lăsaţi înşelaţi de aerul meu proaspăt de adolescentă visătoare (fiindcă aşa a vrut acela care a scris cartea, al cărui nume nu îl cunosc, nu am ajuns niciodată la zidurile exterioare ale închisorii mele, coperţile, unde aflasem că este el, demiurgul-autor), sunt mult mai bătrână decât voi… Apoi capriciul s-a transformat în dorinţa arzătoare de a fi autentică, palpabilă, de a percepe în mod real bucuria sau durerea, liniştea sau neliniştea, certitudinea sau incertitudinea, lumina şi întunericul…

Ce mă nemulţumea la condiţia mea? Probabil faptul că, deşi eram un personaj dinamic, cu o anume evoluţie, rămâneam prinsă într-un segment de timp, acela al cărţii, diferit de timpul real…  Eram captivă între nişte limite, parcurgeam în paginile cărţii câţiva ani, nu existau cei trecuţi, doar se bănuiau vag, nici cei viitori, pentru că sfârşitul cam abrupt al romanului nu mă proiecta într-o devenire…

Şi toate acţiunile mele, toate gesturile mele erau nişte copii, spaţiul în care mă mişcam era o copie, până şi sentimentele mele erau nişte imitaţii ale unora reale; chiar dacă păreau veridice (de unde şi succesul cărţii), eu ştiam că nu este aşa, că toate acestea sunt cuvinte…

Nu eram singurul personaj al cărţii care o percepea ca pe un spaţiu claustrant, deşi erau multe care nu doreau o evadare, erau mulţumite cu statutul lor, cu acest univers diegetic, poate se şi îndoiau că o altă lume ar fi fost posibilă…  Care era de fapt adevărata lume? Cea în care existau sau cea de dincolo de pagini? Poate că aceasta din urmă era cu adevărat cartea, iar lumea în care trăiau ele era cea reală… Pentru că erau prea multe semne de întrebare se mulţumeau cu lumea lor, atât de previzibilă în fond, se mişcau după nişte reguli stricte, impuse de autor, totul era de fiecare dată la fel. Nimic nu tulbura ritmul acelei repetabilităţi a existenţei lor, determinată de simpla deschidere a cărţii de către femeia cu părul încărunţit şi ochelari stând pe un fotoliu, de pildă,  sau de către acea adolescentă cu tunsoare asimetrică şi cu un aer emo aflată pe o bancă dintr-un parc desfrunzit, sau de acel bărbat cu costum, cravată şi diplomat dintr-un avion, sau  de liceanul imberb din metrou la orele dimineţii… sau… sau…

(E ceva extraordinar în asta, personajele au acea capacitate a ubicuităţii, pe care oamenii nu o posedă, pentru că, deşi evoluează în mereu acelaşi univers, când cititorii încep să lectureze cartea, intră în gândurile lor, uneori chiar îi pot influenţa; şi atunci ating cu degete invizibile barajul acela transparent care separă cele două lumi… Oh, de câte ori nu am stat pe această margine a lumii mele, strecurată printre gândurile altora, ştiind că pasul înainte nu era posibil şi privind fascinată fantastica lume reală…)

Aceste idei le datoram într-o oarecare măsură şi acelui autor care făcuse din mine un personaj cam incert: deşi nu ocupam o poziţie privilegiată, rolul meu în evoluţia evenimentelor era uneori hotărâtor; nu eram în întregime pozitivă, izbucneau câteodată în comportamentul meu ironia, maliţiozitatea, curiozitatea neconstructivă… În general plăceam cititorilor, pentru că, fiind „nefinisată”, fără trăsături prea clare, ei mă puteau vedea aşa cum îşi doreau…

Şi pentru că erau pagini în care nu apăream deloc, în timp ce personajele celelalte erau ocupate să-şi joace cât mai bine rolurile şi să strălucească, eu aveam timp să visez la cum ar fi în lumea reală şi la cum aş putea să plec din lumea asta ireală, alcătuită doar din cuvinte… În aceste momente nu puteam să umblu haihui pe celelalte pagini, aş fi stricat armonia cărţii (imaginaţi-vă ce s-ar întâmpla dacă personajele ar începe să facă ce vor ele, să-şi bage nasul în treburi care nu le privesc, să-şi dea cu părerea când nu e cazul…) Eram închisă în paginile acelea-ziduri atâta timp cât cartea era deschisă… Încercasem eu să plec pe neobservate, să mă strecor printre cuvinte şi detalii, tot pipăisem colţurile paginii, doar-doar  aş fi găsit o cale de ieşire, dar renunţasem cu timpul, pentru că efortul meu era inutil…

Învăţasem să aştept momentul când cartea se închidea, pentru că doar atunci personajele erau libere să facă ce îşi doresc, în universul lor, desigur…  În ultimul timp şi asta devenise o problemă… La început, cartea a stat mai mult închisă, zăcând prin rafturi de biblioteci sau de librării. Apoi, oamenii au descoperit-o şi au început să o citească şi să o comenteze, la un moment dat m-am trezit într-o revistă, iar mai târziu într-un manual şcolar (mă întrebam speriată ce caut în lumile acelea străine, tot de cuvinte, desigur; cu timpul m-am obişnuit şi cu asta…) Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, au mai apărut şi nesuferiţii de traducători…. Astfel, momentele în care cartea nu era citită de nimeni au devenit din ce în ce mai rare.

Pentru mine aceste momente erau extrem de preţioase – doar atunci puteam să întâlnesc un alt personaj cu care mă împrietenisem, dar cu care pe parcursul cărţii interacţionam foarte rar. Speram să aflu de la el marea taină – cum să acced în lumea reală, deşi îmi spunea tot timpul că nu este o idee bună şi  că nici nu sunt pregătită pentru asta… El făcuse parte din lumea aceea, fusese prieten cu scriitorul (al cărui nume nu voia să mi-l spună), iar acesta îl transformase din om în personaj. Ştia căile de acces în lumea lor, fusese de atâtea ori acolo atunci când omul pe care îl reprezenta trăia… Acum nu mai voia să meargă, lumea reală nu mai era cea pe care o cunoscuse el, se schimbase prea mult, nu o mai înţelegea şi ar fi fost periculoasă pentru un personaj necopt la minte ca mine… Era mult mai sigură lumea noastră, chiar dacă era doar o lume de cuvinte… Şi apoi, avuseserăm norocul să locuim într-o carte frumoasă, pentru oameni era chiar o lume ideală…

Ascultam sfaturile acestui personaj atât de drag, dar ele nu îmi puteau stinge decât pentru un timp acel dor de ducă, acea dorinţă de explorare a spaţiului real, de materializare…

Eram cuvântul „eu” care intra în relaţie cu alte cuvinte – verbe sau substantive – şi „beam o cafea” sau „mă plimbam pe o plajă”, sau „plângeam”… Eul din acest „eu” chiar voia să simtă gustul şi aroma acelei cafele, talpa acestui eu chiar voia să simtă căldura sau răceala nisipului, obrazul – lacrima…

Acest lucru nu era posibil decât în lumea de dincolo de carte… Trebuia să ajung cumva acolo, oricât de mult ar dura…

 

 

autor dobrica mariana

să mori în rând cu îngerii

faci o sumă să-ți iasă de-o haină? de ce? importantă e ușa și pragul. poți trece gol dincolo de lume. și dacă toate se prăbușesc în centrul pământului înseamnă că acesta se transformă în Tartar și probabil că toti vom deveni Sisifi cu bastoane de nuc încercând să rămânem verticali de dragul vecinilor.
mărul. păcat. șarpele privește frumosul și-i spune de verde că-i negru, de cer că-i pământ și de oameni că-s nemuritori. rămânem să dorim ceea ce nu putem avea. inconștienți de puterea noastră ne mirăm cât de mult ne putem mira. în definitiv ce e moartea? o frumoasă trecere și o continuitate de nimeni știută. de ce să știm? căutăm cuvinte și gânduri să putem păcăli timpul că el a trecut și noi am rămas mai triști și mai bătrâni.
mi-a plăcut călătoria în jurul mărului, căci noi asta facem o viață întreagă sau măcar jumate din ea cât o trăim, că în rest e agonie, adică roim în jurul păcatului încercând să găsim calea spre mântuire cu spovedania unui simplu om. mare lucru. mi-am amintit ce sunt și de ce nu sunt din ce nu m-am gândit că aș putea să fiu.

nu suportăm așteptările. rezultatul e mereu altul. realitatea se joacă în ape. înțelegerea unui moment scapă printre degete adevărul și rămânem cu iluzia că am înțeles ceva din viață.

durerea ne-a rămas ca o amprentă pe retină. mi-am dat seama cât de puțini rămânem chiar atunci când ne numărăm anii cu melancolie. mici cu vise mari. un contrast amețitor.

 

 

autor Doria Șișu Ploeșteanu 

Meditaţie la malul mării

În zilele de vară, pe înserat, îmi îndrept paşii spre ţărmul mării către o stâncă ascunsă de ochii indiscreţi. Ea are forma căuşului palmei şi te simţi la adăpost fiind ferit de orice situaţie neprevăzută. În zilele cu furtună, valurile au depus iarbă de mare în adâncitura stâncii unde s-a format un  loc comod  pentru relaxare. Aşezată în căuşul ocrotitor, palma lui  Dumnezeu, cum îi zic eu, privesc,  minute în şir,  întinderea nesfârşită a mării, zborul pescăruşilor, jocul delfinilor în larg şi mersul norilor pe cer,   care iau forme ciudate, copleşindu-mă cu figurile ce par a fi create de mâna unui sculptor nevăzut.

Fiind pe înserate, soarele se retrage spre asfinţit, obosit de hoinăreala  de peste zi. Înainte de a-şi închide pleoapa obosită şi  a-şi sprijini tâmpla pe umărul unui nor, cerul capătă o culoare nefirească, trandafirie,  ca o linie de demarcaţie la orizontul asfinţitului.
Se aude clipocitul valurilor şi, din când în când, strigătul speriat al câte unui pescăruş întârziat.

E clipa de graţie! Taina amurgului pe care o împărtăşesc cu stânca, cu marea, cu pescăruşii şi cu marinarii de pe vapoarele aflate în larg. Mă las în voia visării şi simt cum briza mării îmi mângâie chipul îngânându-mi cântece  ciudate,  aduse,   pe aripa vântului şi a pescăruşilor,  de pe tărâmuri îndepărtate, purtând în clepsidra versurilor aromele exotice ale acelor ţinuturi. Devin fluidă ca argintul viu şi mă preling de pe stâncă în valurile ce clipocesc la baza ei, înfrăţindu-mă cu ele. Încerc să deprind muzica lor şi taina croşetării dantelei  ce  îmbracă piciorul stâncii, să le descifrez  dansul   tainic când se contopesc cu ţărmul şi,  să învăţ topirea în Infinit precum cristalul de sare în apa mării…

 

Bărci la Balcik, artist George Spaiuc

Sunt  atât de translucidă…  încât mă contopesc  cu respiraţia întinderii albastre şi devin vuiet de valuri, dans tainic şi hieroglifa mării,  indescifrabilă oamenilor… pierzându-mă printre miile de vietăţi ce trăiesc în ocean…

 

autor Floarea Cărbune (Flora) 

Dau bine la bărbați!

O vorbă veche, a noastră, din popor, care spune:  “L-ai căutat pe dracul, și l-ai găsit pe tat-su!” îmi bruiază de câteva zile auzul. Cum, Doamne iartă-mă, am ajuns eu să fiu curtat de barbați, dar ce bărbați?! Măcar, e unul din cei bravisimo! Dar…

Iată, cum a început totul:

“Hi George,
Thank your for your friendship that I apprecated very much. I hope we shall have the opportunity to meet either in Rome (Italy) where I live or in your country. I went through your FB information and I find you an intersting person.
I will end a few information about me. I am a manager in a international company of auditors and consultans, I have been for long time consultant of the Vatican and other religiuos institutions. I hope to have your news soon and, as well as you, I like men and wemen. All the best, Vincenzo.”

Chipul din poză îmi arăta un bărbat distins, cu părul alb, iar din mesajul lui introductiv nu mi-a fost greu să deduc că am de-a face cu o persoană titrată și cu maniere alese. Așa că m-am simțit plin de importanță și nu mai știam cum să mi-l fac prieten mai iute. Eram, cu alte cuvinte, mândru și onorat.

Dupa un schimb de amabilități am trecut la cercetări, fiecare cu durerea lui. Eu mă gândeam  deja că voi avea un prieten italian, că voi vizita vestigiile romane și, nu în ultima instanță, voi putea găsi ceva de muncă pe meleagurile papale. Mă și  vedeam sărutând mâna preasfinților cardinali, că doar amicul meu de-acuma era un om cu trecere, fiind consultant la Vatican.

Ne-am salutat după introducerea de rigoare, urmând să ne întâlnim pe facebook, ori să ne sunăm reciproc. Vă dați seama că eu nu-mi permiteam să-l sun, nu-mi ajungea toată solda mea de ajutor de somaj nici măcar să-l intreb de sănătate, dar să mai stăm  și  la taifas.

-I would like to send you a good night, I appreciate all the efferds for our friendshiè… good night and I hope that I can see you as I like you…

A doua seară:

-Ciao George, come stai?

-Va bene, va bene…

Din discuții în discuții am ajuns unde mă durea pe mine.

-Mandami una e.mail vincenzo e dimmi del tuo lavoro. Forse possiamo fare qualcosa assieme…

Gata, mi-am zis, de-acum e al meu. Mama mia!

-Vicenzo, tu comme stai?

-Io bene e tu, amico mio?

-Și eu amice… (pe dracu, stau bine!)

-Quando vieni a trovarmi a Roma. Ma io voglio incontrare te non tuoi amici o tuoi parenti…

-Capisco, Vincenzo.

– Se puoi venire, mi faro molto piacere. Tu mi sei simpatico, sei un uomo colto e mi piaci come persona. Trascorrerei volentieri un pò di tempo con te o a Roma oppure in Romania…

-Sei sposato? Hai figli?- îl întreb eu, în cele cateva cuvinte italienesti auzite pe la confrații care slugăresc prin străinătățuri.

-Sono vedovo, ho due figli ma vivono per conto loro. Io vivo da solo e sto bene. Ho una grande casa a Roma ed una villa in campagna. Se vieni a trovarmi sarai mio ospite gradito…Tu sei sposato? hai figli?

-Sì, sono sposato, una ragazza di 16…

-Stai bene in famiglia? Sei contento della tua vita familiare?

-Sì, ma c’e spazio per una migliore… îi răspund eu, căutând și traducând pe google întrebările și răspunsurile lui, dar și ale mele.

-Caro amico, ieri non abbiamo completato il nostro discorso. Ti chiedevo che lavoro tu fai per vedere se possiamo collaborare insiemei…(asta da, discuție, asta mi interessa la culme, mio caro… gândeam eu, atunci, plin de emoție).

-Sono un caposquadra elettronica professionale, ha lavorato in aeronautica e la società elettrica. Attualmente vi sono in cerca di lavoro…

-Puoi inviarmi un curiculum vitae in lingua inglese alla mia e-mail vincenzo… curiculum vitae.

-Non so se può correttamente solo con l’aiuto di Google, si prova.

-Mandamelo direttamente in lingua rumena e penserò io a farlo tradurre. Quanto alla tua vita familiare, ieri mi hai detto che si potrebbe stare meglio. Ti capisco bene. Pensi che puoi venire a Roma mio ospite e possiamo stare qualche giorno assieme. Possiamo parlare di tante cose e godere della reciproca compagnia…

-L’uomo è un essere sempre insoddisfatta, vuole sempre qualcosa di più di quanto sia. Ho lasciato il niodata paese e non sanno cosa dire, doar se ho un coltello fino al midollo! (Am facut-o eu pe înțeleptul, taman ca să-i cad în plasă! Aici a cam dat-o în bară și Google, fiindcă amicul meu nu a înțeles mare lucru, mai ales la urmă).

-Non comprendo questo ultima frase „Ho lasciato il niodata….”

Așa că mi-am dat seama și am mai tăiat din propoziție, să se descurce și  nea Gogu.

-L’uomo non si accontenta mai.

-Capisco. Forse è una frase rumena che significa che l’uomo non si accontanta mai.

În timp ce discutam cu distinsul meu amic, am trimis și emailul cu CV-ul meu, punându-mi toate speranțele în brațele internetului.

-Ho mandato mail a voi.

-Ora la leggo. Aspetta.

-OK.

-Ho letto il tuo CV ed ora certo di farlo tradurre in modo professionale. Ho notato che la descrizione della tua esperienza tecnica è un pò limitata. Dovresti ampliare la tua esperienza professionale pratica… Sei ancora in chat?

-Si! un moment.Ti prego, CV è un modello che richiede il nostro mercato.

-C’è anche un modello europeo. Comunque va bene così…

-Capisco.

-George, allora pensi di poter venire a Roma?

Măi, îmi zic, iarăși, oare chiar o să văd eu, Italia? Măi să fie… Dar partenerul meu de discuție nu mă slăbea de fel, îl mânca pielea sau nu știu în care loc.

-Si vede che si un bravo ragazzo. Sei anche una bella persona. Quanto sei alto? Io sono mt, 1,70.

-L’Italia è  la seconda casa per i Rumeni! Allo stesso modo, e io sono 170 cm, ma ho messo qualcosa su di me, io 100 kg…

Zic, gata, o să-l sperii cu cele 100 de kile ale mele.

-E’ vero che l’Italia è la seconda casa per i Rumeni. Ma all’inizio tu avrai problemi di lingua italiana per poter lavorare.

-Lo trovo un linguaggio molto semplice, se ci provo io posso conversare in due mesi…

-Anche io sono 170 cm e peso 70 kg. Non ha importanza se pesi 100 kg. a me piacciono di più le persone robuste che hanno un buon peso e penso che tu mi piaci molto. Sono sicuro che tu potrai imparare la lingua italiana presto, me per poter lavorare tecnicamente bene ci vuole un pò più di tempo. Quando si ha necessità di lavorare si impara subito senza troppi problemi… George, tu hai Skype? O Messenger?

-Si!

-George, vorrei chiedere una cosa dal momento che siamo amici. Hai mai avuto esperienze bisessuali?

Aha, deci asta este durerea dumneavoastră… simțeam că se duce dracului visul meu de a vedea  Italia lui Garibaldi… așa că am răspuns fermo:

-Nu!

-Solo con le donne.

-Si! (Și-mi zic în gând că încă n-am avut atâtea cât mi-aș fi dorit).

-Quando ero sposato il avevo rapporti sessuali con le donne. Ora che sono vedovo ho sapporti sessuali con le donne e con gli uomini ma questo a prescindere dalla nostra amicizia…

-No capisco… mă fac eu că n-am priceput.

-Prima io avevo rapporti sessuali solo con le donne. Ora ho rapporti sessuali con le donne ed anche con gli uomini.

-Con gli uomini non riescono a capire come si… (dar el m-a înțeles destul de bine).

-Ti capisco bene. Anche io nel passato pensavo allo stesso modo. Poi nella vita si cambia anche.

Eram chiar interesat cum de apar aceste modificări în structura sexuală a unora.

-In che modo questi cambiamenti? – mă fac eu mirat de-a binelea.

-Ti spiego, prima facevo sesso solo con le donne, poi i gusti sono cambiati ed ora trovo attrazione sia per le donne che per gli uomini.

-….. mă gândeam cum dracu’… e posibil?

-George si sei ancora?

-Si! Penso che il passaggio da un sesso all’altro è incredibile! (O fac eu pe deșteptul ca să-i țin hangul).

-Ma io non fatto il passaggio, io sono bisessuale. Amo le donne e gli uomini…

-Come hai fatto a passare?

-Sono cose instintive della vita e non c’è una esatta spiegaziione. Però ti assicuro che io sto bene in questa situazione anzi benissimo…

-Am înțeles… Capisco.

– Ora devo lavorare ed uscire. Ci sentiamo presto, un caro salute!

– Io vi saluto e vi auguro una bella giornata!

În ultima seară:

– Hi George, how are you? Vincenzo from Rome.

-… Faccio un cazzo!

Ce dracu să mai zic? Să mă fi dus în țara papistașilor, să mi-o tragă ăla sau altul… când eu am atâtea vecine singure, cu bărbații plecați la muncă în Italia, Spania, Anglia… și frumoaseee, mama mia! Și arzoaiceee, văleleu!

 

 

autor George de Podoleni

Filozofii personale (fragment)

Stăteam la masă, în faţa unei cafele, aşteptându-l pe Mihai. Trebuia să-i returnez nişte bani, erau câteva sute de euro, trebuia să fac asta de ceva timp, dar abia acum reuşisem să îi strâng… Ingrată condiţia asta de scriitor, cel puţin acum şi cel puţin aici… Nu poţi trăi din ea, trebuie să faci obligatoriu şi altceva ca să ai o viaţă decentă…

Mi se pare că a devenit prea complicată viaţa de la un timp… Sau poate că îmbătrânesc şi simt nevoia unor reflecţii…

Îmi trebuie şi un subiect „tare”, pentru următoarea mea carte, poate aceasta va fi CARTEA, adevărata carte…

Oamenii vor poveşti frumoase, poate şi pentru a compensa mai mult sau mai puţin cenuşiul unei vieţi anonime…

Paradoxal este că pe mine tocmai asta mă atrage, acest anonimat… Şi găsesc aici şi puţin orgoliu – acela de a face dintr-un oarecare, dintr-o persoană pe care o întâlneşti aiurea în tramvai, din şoferul din taxiul care te-a dus dimineaţă la serviciu, din colega de birou, din vecinul de la parter, un personaj… Să-l desprinzi dintr-o masă de umbre şi să îi dai strălucire pe nişte pagini…

De pildă cele două femei, de la masa aflată în faţa mea, dar într-un colţ al terasei unde stau şi beau cafeaua asta, aşteptându-l pe Mihai… Aceste două femei ar putea fi foarte bine eroinele viitoarei mele cărţi…

Una din ele, îmbrăcată în pantaloni scurţi şi un fel de ie, de culori prăfoase, care îi dădeau un aer voit neglijent, îşi ascundea privirea în spatele unor ochelari de soare cu ramă albă, care îi acopereau aproape jumătate din obraz  (ştiam de la nevasta mea că sunt la modă, doar mă târâse într-o după-amiază prin tot oraşul ca să îşi cumpere unii); era bronzată, bănuiam că are picioare frumoase, chiar dacă stătea aşezată, iar tunsoarea aceea extrem de scurtă, ca de băieţel, nu te lasă să îi ghiceşti vârsta (aveam să aflu mai târziu că avea în jur de 35 de ani).

În schimb, cealaltă era, fără îndoială, o apariţie. Şi, chiar dacă nu acord deosebită atenţie felului în  care se îmbracă o femeie şi nu sunt cine ştie ce expert în modă, îmi dau seama că tocmai ţinuta acesteia îmi atrage privirea… Fragilă, cu corpul alcătuit parcă din oase de vrăbiuţă, poartă un sarafan negru, ca acela al elevelor de liceu (când acestea încă purtau uniforme), încins cu o curea foarte lată, şi o bluză tricotată cu un guler de marinar, de culoare cărămizie. Până aici toate ar fi normale, însă pantofii roz, lucioşi, cu barete, fără toc şi pălăria verde, scoasă parcă din scrinul bunicii, o fac să arate ca o sorcovă, dacă ar fi să împrumut vocabularul nevestei mele, imagine completată şi de nişte şiraguri de mărgele, lănţişoare, brăţări foarte colorate, puse parcă alandala la gât şi la mâinile subţiri. Ce îmi irită  privirea este acea ridicolă pălărie verde, care îi acoperă frumosul păr castaniu, cu o formă ciudată, aproape fără boruri, pe care stau aplicate nişte flori pleoştite, dintr-un fel de material creponat… O fi vrând să fie vintage, gândesc, dându-mi subit seama câte chestii învăţasem eu stând şi ascultându-mi nevasta vorbind cu prietenele ei despre haine, bijuterii, parfumuri, farduri etc…

La un moment dat s-a ridicat să meargă la baie, era foarte scundă, şi a luat de pe spătarul scaunului o eşarfă mare, cu nişte motive orientale, pe care a aşezat-o artistic pe braţul stâng, îndoit în unghi drept. Făcea nişte paşi mici, parcă lovindu-şi genunchii, şi strecura priviri furişe spre mesele din jur. S-a uitat şi la mine, cu nişte ochi căprui şi limpezi şi m-am simţit ca un idiot pentru că m-a surprins holbându-mă aşa la ea, ca la o curiozitate, ca la cela nefiresc, în după-amiaza aceea calmă şi caldă de septembrie…

Pe prima o voi numi Nana. Nu, nu este numele ei adevărat, ci acela pe care i l-a dat iubitul ei, cu vreo zece ani în urmă. Astfel, cei care au cunoscut-o în acest interval au ajuns să o numească Nana, deşi ea se prezenta totdeauna spunându-şi numele real. Acesta nu mai era folosit decât de membrii familiei sale sau de cei care o cunoscuseră înainte de etapa „Nana”. În acest mod, după felul în care o numeau, îţi puteai da seama de câte vreme o cunoşteau cei care i se adresau sau, uneori, cât de apropiată era relaţia lor. Numele nou, căutat anume pentru ea, de către iubitul devenit soţ, îi dădea acestuia orgoliul unui descoperitor sau al unui Pygmalion, al celui care ştia că o crease şi o reinventase pe acea femeie care acum stătea la masă şi îşi aprindea o ţigară. Nanei îi erau indiferente numele. Ştia că nu acestea contau, ci oamenii din spatele lor.

Pe cealaltă o voi numi Clara, deşi nimeni nu folosea acest apelativ, nici măcar Nana. De ce Clara? Pentru că aşa i-ar fi plăcut să se numească, dacă ar fi avut posibilitatea să îşi aleagă  singură numele, pentru că  i se părea că acesta o definea, îi explicase ea Nanei, vorbindu-i de semnificaţia lui iniţială din latină şi apoi de încărcătura religioasă pe care o dobândise odată cu ordinul clariselor.

Aceste nume şi atitudinea celor două femei (personajele mele) faţă de ele mi-ar permite mie, scriitorului, să introduc o nouă temă a cărţii pe care o voi scrie: mediocritatea.

 

 

autor  dobrica mariana 

Primejdia naşte eroi

Ne aflam pe la jumătatea lunii lui „Cuptor” a anului 1980 ori 1981… Începuse a treia „repriză” de ploaie din acea zi. Primele două au fost la lumina zilei, pe când acum se înserase. Trecuse de ora nouă…

Şi? Ce-i cu asta? Nimic deosebit, desigur…

Atâta doar că, în vara aceea, am auzit şi am văzut cele mai puternice manifestări ale fulgerelor, ale acelor descărcări electrice pe care norii supăraţi, din motive numai de ei ştiute, le generează şi le aruncă în atmosferă, însoţite de tunete puternice – rod al ciocnirilor adesea greu de înţeles.!!!!! Ele se produc pe timp de vară, de regulă, anunţând şi însoţind o ploaie puternică, torenţială, de scurtă durată, aria de răspândire a lor fiind uriaşă, adesea dincolo de zonele în care cerul este acoperit de nori. Prima manifestare a fost pe la miezul zilei. A durat cam o jumătate de oră şi fulgerele cădeau şi loveau platoul central al şcolii cu o frecvenţă greu de imaginat. Mi-amintesc ca şi când s-ar fi întâmplat azi. Lucram pe vremea aceea în Şcoala pentru pregătirea subofiţerilor de miliţie din Câmpina. Eram şeful biroului auto, înainte de a fi numit profesor la „catedra de circulaţie”…

 

După ploaie, în lumina puternică a soarelui ce a uscat pământul în mai puţin de o oră, am văzut urmele lăsate de fulger în beton. Platoul central de adunare al şcolii se înfăţişa ca după un bombardament. Erau spărturi în el, orificii cu mărimi variabile, între doi–trei milimetri şi doi-trei centimetri, de culoare ruginie, uşor cafenie spre margini. Este uşor de imaginat ce energie puternică purtau aceste fulgere, dacă puteau pătrunde în betonul vechi, de foarte bună calitate, la o adâncime de aproape doi centimetri, spărgând acel material dur

Priveam cu uimire, aşa cum priveau toţi cei care veniseră să vadă „amprentele” lăsate, la sfârşitul programului de lucru: cadre militare, elevi, personal civil. Nu am rămas la discuţii. Am plecat grăbit şi îngrijorat spre acasă. Copiii mei erau mici, de cinci şi de şase ani, iar ploile din luna trecută, însoţite de puternice descărcări electrice, lăsaseră urme şi în zona blocurilor de locuinţe din apropierea şcolii, în care locuiam. În plus, ştiau şi ei, atât cât pricepuseră de la mine şi, mai mult, din ce auziseră de la tovarăşii de joacă, la grădiniţă, cum un asemenea fulger lovise un depozit de echipament, pe care-l incendiase, iar alt fulger, în altă zi, trăsnise trei-patru militari care jucau fotbal sub cerul senin, departe de zona acoperită de nori. Incendiul se declanşase cu o lună în urmă, pe la miezul nopţii, aproape simultan cu zgomotul infernal, care făcuse să trepideze toate geamurile din ferestre până spre centrul municipiului şi trecuse peste Poiana Câmpina şi peste dealurile Proviţei în doar două secunde, trezind lumea din somn. Atunci am salvat noi, cei aflaţi în desfăşurarea programului de învăţământ, mare parte din bunuri, dar fără intervenţia pompierilor sosiţi la circa zece minute de la izbucnirea incendiului, nu puteam limita zona afectată şi nici stingerea acestuia. Au fost daune materiale destul de mari. Nu se cunoştea faptul că, numai la trei zile distanţă, fusese trăsnită clădirea în care fusese mutat tot ce se salvase. Izbucnise şi atunci un incendiu, dar de mici proporţii. Cadrele militare aflate în imediata apropiere l-au lichidat folosind extinctoarele…

Nici nu deschisesem bine uşa de la intrare când micuţii mi-au ţâşnit în braţe, înfricoşaţi de zgomotele de afară.

Când începea o nouă canonadă, asemănătoare cu focul de baraj al unei divizii de artilerie, alergau temători în baie. Era încăperea cea mai izolată din apartament. Cu uşa închisă, nu se vedeau fulgerele care biciuiau aerul şi îi speriau atât de rău. Acolo îi obişnuise soţia mea, Dumnezeu s-o ierte! Se retrăgea împreună cu ei şi poveştile mamei păreau să fie mai liniştitoare ca orice alte explicaţii şi asigurări.

A doua aversă puternică a fost puţin mai săracă în descărcări electrice. Parcă şi tunetele erau mai slăbuţe, cel puţin aparent. Presupun că veneau de la distanţe din ce în ce mai mari. Atâta doar că trăsnetele au căzut înainte de a începe ploaia, cerul fiind senin! Cu atât mai mult au fost înfricoşătoare. Populaţia Câmpinei era în alertă. Se dusese vestea despre acel incendiu şi despre „ploaia de fulgere” de care vorbea cam toată lumea, încercând să găsească explicaţii la fenomenul acesta, straniu şi greu de explicat, repetat aproape zilnic în ultimele două luni…

 

În seara cu pricina, înainte de culcare, mă jucam cu cei doi copii în dormitor. Soţia trebăluia prin bucătărie. Nu am auzit primele tunete. Oricum, nu le luam în seamă. Eram acasă cu toţii şi asta însemna mare linişte pentru familie. Când joaca era în toi s-a deschis uşa brusc şi soţia a intrat speriată, albă la faţă. Abia putea vorbi.

– Musiu, lasă joaca şi vino repede la bucătărie!

– Ce este, dragă? Că doar nu dau turcii năvală…

– Hai repede şi lasă gluma! a rostit ea privind cu teamă la copii. Voi rămâneţi aici. Se întoarce tata imediat…

Traversând sufrageria mi-a spus în şoaptă, la fel de speriată:

– E groaznic! A trăsnit chiar în faţa ferestrei. Am văzut fulgerul… Închide fereastra! Mi-e teamă să mă apropii de ea.

– Hai, fii calmă, draga mea! O închid imediat, am liniştit-o eu în timp ce deschideam uşa la bucătărie.

Aici am auzit tunete puternice. Se formase curent ori vântul sufla, nu ştiu, dar uşa s-a închis cu zgomot în urma noastră. Eu ajunsesem la fereastră din trei paşi. M-am uitat înapoi. Soţia se  rezemase de perete cu mâna, privindu-mă înfricoşată.

– Ai grijă! Nu sta la geam, te rog! a îngăimat ea, albă la faţă şi cu ochii mari.

Dorind s-o liniştesc, nu m-am grăbit să închid fereastra. Simţeam nevoia să-i arăt că nu-mi este teamă, că nu există nici un pericol. Am privit afară. Era întuneric beznă. Cerul nu se mai vedea. Era acoperit de nori grei. Se vedeau doar fulgere frecvente departe, pe dealurile de dincolo de Poiana Câmpina. În acea direcţie puteam observa, pentru câteva clipe, siluetele clădirilor din apropiere. Tunetele pătrundeau aproape la intervale egale, uneori fiind prelungite. Erau mai înfricoşătoare pe timp de noapte. Dincolo de gardul de beton, cât puteam cuprinde cu privirea interiorul perimetrului şcolii, vedeam copaci îndoindu-se puternic şi acoperişul câtorva clădiri. Nici ţipenie de om nu am observat. Am întins mâna să prind fereastra deschisă de mânerul ivărului şi, pentru o fracţiune de secundă, am înlemnit. Un fulger puternic a căzut foarte aproape, undeva, în şcoală. Lumina acea, desfăşurată sub forma unei linii frânte, a apărut atât de brusc din întuneric şi atât de puternică în intensitatea-i luminoasă, încât m-a paralizat pe moment. Am tras fereastra cu forţa dată de teamă şi m-am retras la uşă după ce am zăvorât-o.

Soţia m-a prins de mână. Tremura toată. Ne-am privit în ochi pentru o clipă. Nu am avut timp să scoatem o vorbă. Uşa s-a deschis şi copiii au năvălit spre noi ţipând. Se speriaseră foarte rău. I-am luat în braţe, fiecare câte unul. În dormitor i-am liniştit. Eu am plecat imediat la baie. Am aruncat puţină apă pe faţă şi am ieşit grăbit să mă echipez. Când eram gata de plecare a ieşit soţia din dormitor. M-a privit înlemnită de surpriză şi teamă.

– Unde pleci pe vremea asta? Ce-i cu tine?

– Fug la şcoală. Trăsnetul acela a căzut aproape. L-am văzut şi am impresia că tocmai la mine, la parcul auto, a lovit… Stai lângă copii. Mă întorc repede…

– Lasă-l naiba! E personal de serviciu acolo…

– Este, dar… în situaţii din astea, ştii cum se pune problema… Dacă a luat ceva foc?

– Ia umbrela, de ce pleci aşa? Ufff! Ia o pelerină, mai bine, că pe vântul de afară ţi-o dă peste cap…

Avea dreptate. Umbrela nu ar fi fost bună de nimic. Am îmbrăcat un fâş şi ea mi-a prins gluga în nasturi, grijulie. Exact când treceam pragul uşii am auzit amândoi sirenele maşinii de pompieri. Soţia mea şi-a dus mâna la gură. Ne-am gândit amândoi la acelaşi lucru.

– Du-te! Ai grijă de tine. Te aşteaptă copiii, nu uita!

Am sărutat-o scurt şi am năvălit pe scări. De la etajul patru până în faţa blocului am trecut ca o vijelie în câteva secunde. M-am apropiat de gard. Pe poartă era mult de ocolit. Făceam aproape un sfert de oră ocolind o parte din cartier până la muzeul Iulia Haşdeu, vecin cu intrarea principală în Şcoala de Poliţie. M-am săltat, l-am încălecat şi am sărit. Am aterizat cu bine dincolo, în ciuda întunericului din jur. Nu era prima escaladare! Curentul electric se întrerupsese. „Nu durează mult. Intră în funcţiune grupul electrogen…”, mi-am zis eu în timp ce traversam câteva parcele de legume pentru a ajunge direct în aleea ce ducea la parcul auto.

 

Am ajuns acolo în acelaşi timp cu prima maşină de pompieri. Un ofiţer de-al lor, ieşind din cabină ca şi când ar fi fost catapultat, a strigat cu voce tare, să se audă în noapte printre tunetele ce nu conteneau:

– Atenţie pentru toată lumea! Nu folosiţi chibrituri sau brichete sub nicio formă!

Căutam cu privirea subofiţerul de serviciu pe parcul auto. Nu l-am descoperit în întunericul brăzdat de lumina strălucitoare a fulgerelor ce păreau că vin tot mai de departe, cum de altfel şi tunetele se auzeau din ce în ce mai  lipsite de intensitate. Am strigat tare, într-un moment de linişte şi de întuneric deplin:

– Planton!

– Ordonaţi! s-a auzit răspunsul imediat, la fel de tare, de undeva dinspre prima remiză metalică în care se aflau adăpostite câteva autoturisme şi două autobuze.

– Dă-mi o lanternă imediat! i-am ordonat, ştiind că trebuie să o aibă în dotare pe timp de noapte în serviciul de pază.

Pompierii trebăluiau în viteză pe lângă maşina lor. Ordine scurte şi mişcări rapide, exacte era tot ce vedeam şi auzeam. Au dispărut în apropierea rezervoarelor de benzină. Din acea direcţie s-a desprins o siluetă şi s-a apropiat de mine, în acelaşi timp cu alta dinspre garaje.

– Tovarăşe locotenent major, în timpul serviciului meu…

– Lasă-l naiba de raport! l-am întrerupt eu pe plutonierul Oprea. Spune-mi repede de ce sunt pompierii aici, băiete!

– Ne-a trăsnit, şefu’. Drept pe primul rezervor a căzut, a răspuns subofiţerul cu vocea încărcată de emoţie. Aproape că nu i-o recunoşteam. Am văzut lovitura pe gura de aerisire… ori pe zidul împrejmuitor… Am…, am fost… şi am raportat… imediat…, a mai adăugat el rar, greu, până ca vocea să i se frângă.

Am luat lanterna de la elevul-planton ce se apropiase şi rămăsese în poziţia „drepţi” la doi paşi de noi. Ascultase şi el. Am intuit pericolul uriaş şi emoţia ce putea să o genereze oricui om vederea fulgerului căzut atât de aproape într-o zonă în care se aflau câteva zeci de tone de benzină şi motorină în rezervoare. Nu am avut timp să vorbesc. Ofiţerul-pompier se apropia în fugă strigând repetat şi scurt:

– Hidranţii! Hidranţii! Repede, hidranţii!

– Aici! i-am strigat eu şi am aprins lanterna să indic locul în care mă aflu. Planton! Ia-l pe plutonier în camera de serviciu! Pe aici tovarăşe căpitan!

Cunoşteam perfect tot ce aparţinea de biroul auto. Am condus pompierii în fugă la  primele două hidrante, cele mai apropiate de zona rezervoarelor. Am alergat imediat, cu lanterna aprinsă în mână, în clădirea birourilor, direct la panoul cu siguranţele electrice. Am decuplat coloana principală. La nici trei minute s-au aprins luminile afară, departe, la blocul de locuinţe şi la comandament. Noi am rămas în întuneric pe toată zona parcului auto.

Între timp ploaia se oprise. Tunetele se auzeau vag. Pe cer apăreau timid primele stele şi liniştea obişnuită a nopţilor de vară încerca să se reverse peste noi. Mi se părea că aud freamătul spumei ce acoperea aproape întreaga suprafaţă a terenului sub care se găseau rezervoarele de carburanţi. Toată furia naturii, dezlănţuită în urmă cu o jumătate de oră, trecuse. Nu am avut răgaz să simt şi să respir toată liniştea de după furtună. Se apropiase ofiţerul de serviciu pe unitate. Mă recunoscuse după voce. Vorbeam cu plantonul, pe care-l chemasem să aflu cum s-au desfăşurat evenimentele, deoarece emoţia puternică ce-l cuprinsese pe subofiţer mă pusese pe gânduri.

– Ce bine că aţi venit! a exclamat el. Cunoaşteţi locul. Nu v-am văzut la intrare…

– Am trecut pe la poarta doi, tovarăşe maior, i-am răspuns eu repede, să nu aibă timp să-şi aducă aminte că la acea oră nu era permis să mi se deschidă. Săritul gardului era un „sport” interzis în unitate.

– Cum se simte subofiţerul de serviciu? Unde este?

– E bine, am răspuns destul de contrariat. L-am trimis la cameră… De ce întrebaţi de el, tovarăşe maior?

– Nu ştiţi? N-aţi avut timp să vă informaţi… El a văzut şi a înăbuşit focul. Altfel, cine ştie dacă mai eram pe aici acum!

Am rămas încremenit pentru câteva secunde. Ofiţerul de serviciu a plecat la maşinile pompierilor care îşi adunau dispozitivele şi materialele de luptă. Terminaseră ceea ce situaţia de urgenţă reclama intervenţia lor. Căpitanul m-a liniştit, asigurându-mă că nu mai este nici un pericol şi puteam să reconectez reţeaua electrică de iluminat. Ne-am salutat uşuraţi, cu zâmbetul pe buze. Am rugat plantonul să-mi raporteze tot ce ştie.

 

Am înţeles că, înainte de acel fulger, el era în post şi patrula pe itinerariile înscrise în fişa postului. Începuse să plouă şi nu-şi desfăcuse foaia de cort să o folosească drept pelerină. Plutonierul Oprea Petre l-a strigat de pe scările clădirii în care se găseau birourile şi magazia de piese auto. I-a zis să continue supravegherea din acel loc, de pe scară, atâta timp cât plouă. De acolo se vedeau căile de acces principale în incinta parcului auto şi putea avea legătura din vedere şi prin semnale acustice cu santinela din postul de dincolo de rezervoarele de carburanţi. În acel moment a căzut acel fulger deosebit de puternic, lung şi şerpuit, urmat de un tunet îngrozitor, care părea că vine de sub pământ, cutremurându-l. Mai înainte cu două sau trei secunde, după spusele elevului, au auzit amândoi un pocnet ascuţit şi a văzut o flacără scurtă la unul din rezervoare. Subofiţerul l-a împins pe elev pe hol, i-a arătat uşa biroului meu şi i-a strigat, în timp ce se repezea în camera destinată personalului de serviciu:

– Dă telefon la ofiţerul de serviciu pe şcoală şi raportează.

Elevul a intrat în birou. Când a întins mâna spre unul din telefoane, curentul electric s-a întrerupt. A format numărul folosindu-se de lumina lanternei. În timp ce vorbea l-a văzut pe plutonierul Oprea alergând pe hol. În braţe avea o pătură militară şi o foaie de cort. După ce a raportat în două fraze ce s-a întâmplat, a fugit după subofiţer. Prin lumina intermitentă a fulgerelor, care adesea era orbitoare pentru câteva secunde, l-a văzut pe acesta culcat pe pătura ce o întinsese în două, acoperind gura de acces în rezervor. Acolo văzuseră amândoi flacăra ori scânteile provocate la contactul fulgerului cu betonul ori capacul metalic. Subofiţerul l-a observat şi i-a strigat să ia foaia de cort şi să astupe gura celuilalt rezervor, apropiat de primul. Ştia că în el se află nu mai puţin de opt tone de benzină cu cifra octanică 90. După ce elevul a executat ordinul, l-a trimis în post atenţionându-l să fie atent şi la telefon. Instalasem nu de mult o sonerie în afara clădirii, care să fie conectată numai pe timpul nopţii…

Am ascultat uimit întreaga relatare a plantonului fără să-l întrerup. Încă mai era emoţionat, dar nu a uitat nici un amănunt. M-a edificat perfect. Aveam senzaţia că văd tot ce au făcut ei în acea împrejurare, de parcă aş fi fost de faţă. Am plecat şi am intrat în camera de serviciu. Plutonierul Oprea s-a ridicat de pe scaun, luând poziţie regulamentară. L-am liniştit imediat:

– Te rog să iei loc! În primul rând, spune-mi, te rog, cum te simţi!

– Raportez, bine, tovarăşe locotenent major.

– Petrică, lasă-mă naiba cu formulele…! Cum a fost, măi, băiatule? Spune-mi prieteneşte, nu te înţepeni de litera regulamentului!

– Păi, şefu’, ce să zic…? Am văzut fulgerul acela… Era mai mult albastru. Nu era alb. Sau… aproape, pe undeva, galben-alb-alabastru… Lumina nu m-a speriat prea mult, dar pocnetul făcut la atingerea bazinului m-a amuţit. Mi-am zis: s-a terminat cu noi! Eram cu plantonul pe scări… Nu ştiu ce i-am spus atunci, nu mai ştiu… M-am repezit şi am luat pătura de pe pat şi am smuls foaia de cort din cuier. Am acoperit acolo unde am văzut eu lovitura. Mirosea a fum. Ceva arde, mi-am zis eu, noroc că plouă! Am stat pe pătură până n-am mai simţit mirosul fumului… Am văzut plantonul. Venise şi el… I-am zis să pună foia de cort pe puţul de alături… Rezervorul de motorină ea mai departe, ştiţi şi dumneavoastră… Nu avea cum să ajungă acolo flacăra. O văzusem aici, dar mi-era teamă să nu fie şi alături. Pe urmă, nu ştiu cât am stat. Am plecat când am văzut luminile pompierilor, să le arăt drumul… Cred că i-a alarmat ofiţerul de serviciu. Înseamnă că elevul…

– Da, elevul a raportat imediat. Când alergai la rezervor… Ce ai gândit tu atunci, Petrică, acolo la bazin ori… înainte şi după…?

– … Nu ştiu! Nu-mi aduc aminte… Am văzut o explozie uriaşă care ar fi aruncat toată zona în aer. Am văzut maşinile distruse făcând explozie una după alta… M-am uitat spre blocurile noastre. Se vedeau lumini. Am văzut copii printre flăcări şi dărâmături şi atunci m-am repezit după pătură… Nu mi-a venit altceva în minte… Nici la extinctoare nu m-am gândit. Pe urmă…, pe urmă, după ce aţi venit şi dumneavoastră, au început picioarele să-mi tremure… Adică, vreau să spun că mi-a fost frică, pe urmă…

– Nu, nu! Pe urmă ai înţeles la ce pericol uriaş te-ai expus. Ai ieşit din acea tensiune care te-a îmboldit… Da! Te înţeleg perfect. În modul cel mai sincer, m-ai uimit, omule! Nu-mi vine să cred. Ai avut un curaj ieşit din comun.  Ai acţionat cu un sânge rece de invidiat, Petrică… Toată şcoala sărea în aer la o explozie… Da, chiar şi blocurile noastre şi o parte din cartier ar fi fost în flăcări… Sunt tone de benzină, omule! Plus maşinile toate, cu rezervoarele lor, plus motorina… Făceau explozie în lanţ… Toate, toate!

Am rămas de vorbă cu subofiţerul până m-am convins că s-a liniştit complet. Îl admiram pe acel om pe măsură ce înţelegeam de la ce catastrofă ne salvase. Mă gândeam dacă eu aş fi acţionat la fel. Nu eram convins. Poate că găseam altă modalitate… Nisip, pământ… Hm! Când să-l arunci peste bazin? Vaporii de benzină din jurul lui sunt oricând un pericol. Noroc cu ploaia…

 

Am intrat  în casă pe la miezul nopţii. Eram vlăguit. Soţia s-a speriat când m-a văzut.

– Eşti alb la faţă, Marian! Ce ţi s-a întâmplat?

Nu i-am răspuns. I-am făcut semn să privească înapoi. Copiii se furişaseră în spatele ei, gata să asculte. Ea ştia că dorm. Nu era prima oară când o înşelau. Şi pe mine au reuşit să mă adoarmă uneori înaintea lor. Mai ales fata. Povesteam până adormeam şi ea mă acoperea. După aceea fugea la maică-sa să se laude: „L-am adormit pe tata!”. I-am povestit, dar după ce am culcat copiii. În timp ce-i explicam cum au decurs toate cele arătate mai sus, mi-a preparat un ceai. Nu ştiu din ce, dar m-a liniştit suficient să mă pot culca, golit de emoţii, în braţele ei ocrotitoare, obosite de grijă şi teamă crescândă. Se îngrijorase pe măsură ce trecea timpul şi nu ştia ce se întâmplă acolo, ce necazuri am…

Dimineaţa, la prima oră, eram chemat la comandantul şcolii. Deşi îi raportase ofiţerul de serviciu ce evenimente au fost, mi-a cerut să-i relatez tot ce ştiu.

– Am înţeles că ai fost în unitate, tovarăşul… Raportează tot ce ştii, amănunţit!

– Am înţeles, tovarăşe colonel! i-am răspuns, mutându-mi greutatea corpului de pe un picior pe altul, sperând că mă invită pe scaun. M-a ţinut în picioare…

– Da! Asta-i tot… Mda!

– Da, tovarăşe colonel. Asta-i tot!

– Ia spune… băiatul ăsta, aşa cum îl cunoşti dumneata, ca şef direct, merită o recompensă?

– Absolut, tovarăşe colonel! Şi-a pus viaţa în primejdie şi…

– Da! De ajuns…Poţi pleca…

Am salutat şi am ieşit puţin nemulţumit. Nu-mi plăcuse dialogul, recunosc! În jurul orelor douăsprezece s-a anunţat că la ora paisprezece, imediat după ore, se ţine raportul şcolii în sala de festivităţi. Ne-am adunat cu toţii acolo. Militari de toate gradele şi personal civil.

A vorbit comandantul şcolii prezentând, foarte pe scurt, momentele pe care le-am relatat eu aici, apoi a dat cuvântul şefului de cadre pentru a da citire Ordinului Inspectoratului General al  Miliţiei, pe care asistenţa l-a ascultat în picioare:

– Ordin de Zi… Se acordă plutonierului Oprea Petre gradul de plutonier major, înainte de termen, pentru fapte de eroism, constând în…

Personal, am fost mulţumit şi chiar fericit. Nu mai eram supărat pe comandant. Mi-am dat seama că el cântărea faptele, să ştie ce raportează la Bucureşti, să aibă o motivare beton la propunerea de avansare. Pe lângă înaintarea în grad, subofiţerul a fost recompensat cu acordarea de sume în bani. A meritat totul cu prisosinţă.

Din vara aceea, atât de bogată în trăsnete puternice, căzute îndeosebi pe teritoriul Şcolii de subofiţeri din Câmpina, mare parte a locuitorilor municipiului făceau deosebire între cadrele de miliţie operativă şi cele din şcoală. Noi eram „trăsniţii din parc”! Mai în glumă ori în serios, nu ştiu.

„Din parc”, pentru că şcoala era situată pe o parte a teritoriului fostului domeniu-grădină a lui Constantin Istrati, doctor în medicină la 1877 şi fost colaborator al lui Carol Davila, membru corespondent al Academiei Române, comisar general al parcului Carol I, inaugurat în 1906. „Trăsniţi” pentru că în şcoală au fost două incendii provocate de trăsnete şi trei militari în termen au fost, cu adevărat, trăsniţi pe stadionul de fotbal şi în vecinătatea acestuia…

 

 

autor Marian Malciu 

Oile

Uneori bătrânii iau decizii ciudate. Ciudată era şi hotărârea lui moş Babucea de a scoate în dimineaţa aceea oile din ogradă, chiar dacă peste noapte dăduse un pospai de omăt în toamna târzie şi rece.

Mai rece decât omătul şi gerul trecu peste sat vestea că deasupra Strâmtorii, la răscrucea cărărilor, bătrânul oier îl găsise „mort-mort” pe Toni Torache. Aproape toată suflarea satului s-a înghesuit pe micuţul podeac, înconjurând, la o distanţă anevoios strunită, trupul inert al pădurarului, aflat într-o poziţie teatrală, cu un genunchi uşor îndoit, având puşca între picioare, cu nările ţevilor pe abdomen, lângă muşcătura plină de sânge din furca pieptului; în mâna dreaptă, atârnată într-o părere, o nuia cu o crăcană la capăt.

Printre ţipetele sfâşietoare ale soţiei şi ale fiicei, care erau ţinute cu greu la depărtare de terifianta scenă, dar şi peste bocetul femeilor stins în colţul tulpanelor, se auzi o sentinţă seacă, nemiloasă:

– Vedeţi-vă de treabă, oameni buni, acest om nu s-a omorât, cum nu-s io potropop acu’! Ce necazuri avea Toni Torache să se împuşte? Toni Torache purta căciula pe-o ureche, ca un om mândru ce era şi nu îndesată pe ochi ca orice adormit!…

La auzul acestor vorbe, toată adunarea, ca la o comandă neşovăitoare, făcu semnul crucii şi murmurară, cu cea mai profundă smerenie şi teamă, un „Dumnezeu să ne ierte!”. În clipa aceea, dacă ai fi avut o altă părere, pe loc ţi-ar fi fost umplută gura cu ţărână. Or, ce motiv să fi avut?

De la geamul mic, pe care îl tot ştergea de transpiraţie cu o cârpă soioasă – încă nu se îndurase să pună dublura la fereastră, ca să nu văduvească florile din glastre de lumină – mama lui Toni Torache vedea cum pâlcuri-pâlcuri de oameni trec pe uliţă în sus, privind înspre locuinţa sa, ba unii dintre ei se cocoţau pe gard pentru a cerceta curtea. O presimţire sumbră îi străbătu bătrânul trup vămuit de anotimpuri şi dureri. Se ridică anevoie de pe scaun, apucă tremurând cele două beţe şi, sprijinindu-se în ele, plecă după şuvoiul de lume ce nu mai contenea. Ajunse cu mari eforturi în drumul bolovănos. Din ochi îi curgeau lacrimi mari, poate din cauza gerului, poate dintr-o angoasă. Hainele cu aburul în ele, biciuite de vântul rece, se făcură imediat jilave. Oamenii care o depăşeau îşi fereau privirea, ocolind-o ca pe o purtătoare de hoit în putrefacţie, iar dacă vroia să-i întrebe ceva, aceştia se prefăceau că nu o aud ori îi răspundeau încet, aşa încât să nu se facă auziţi de urechile ei bătrâne. În gând i se lăsă un fel de pâclă şi se pomeni murmurând şi repetând întruna:

– Nu, Dumnezeu Bunul nu poate să mi-l ia şi pe el. De ajuns că am rămas fără fete şi fără celălalt fecior… Să nu aibă cine mă boci la căpătâi? Să nu aibă cine-mi da o cană cu apă de pomană? Bunule Dumnezeu, nu poţi face asta… Nu-i aşa? Nu-i aşa?!…

Mâinile descărnate îi îngheţaseră pe beţele ude şi nu mai puteau să sprijine cu nimic trupul care sta să se prăbuşească la fiecare mişcare. În faţa ei, din întunericul lapoviţei, apăru o maşină de teren, ca un duşman hotărât să-i facă rău. Panicată, dădu să se ferească din cale. Alunecă pe bolovanii acoperiţi de zloată, iar beţele parcă se frânseră. Învinsă şi de frigul ce-i înţepenise încheieturile, se lăsă să cadă în stratul subţire de zăpadă murdară.

Dacă ar fi rămas în picioare, poate că ar fi văzut căciula îndesată pe ochi a fiului ei…

Holurile dispensarului, acolo unde a fost dus de către poliţie trupul lui Toni Torache, în aşteptarea medicului legist care să facă necropsia, se umplură imediat cu tot soiul de curioşi. Mirosul de haine jilave se amesteca ticălos cu cel de medicamente, de alcool medicinal şi de formol. Când uşa se mai deschidea, vântul duşmănos arunca înăuntru câte o pală de aer curat, însă extrem de rece. Oamenii se înghesuiau unii în alţii ca să-şi ţină de cald, dar mai ales ca să simtă că aparţin unei comunităţi, unei mulţimi, numai astfel se credeau mai ocrotiţi. Printre ei, doar Norica lui Pasat părea că nu-şi are locul. Toţi o fulgerau cu privirile – o ştiau drept ibovnica lui Toni Torache. La rândul ei, aceasta avea senzaţia că orice mişcare ar face va fi imediat imitată de cei din preajmă sau va fi absurd interpretată. Asumându-şi riscul, îşi făcu loc printre consăteni şi ieşi în vântul tăios. Haina subţirică, pe care în grabă şi-o aruncase pe umeri când auzise de grozăvie, se dovedea a fi doar o părere. Zgribulită şi zbârlită, hotărî să treacă pe la ţiganca lui Floreac pentru a-şi deschide ghiocul. De la ghicitoare ieşi total bulversată – cum adică să şi-o fi făcut cu mâna lui? Se îndârji în sinea ei şi hotărî să-i calce pragul şi babei Lina, să-şi dea în bobi. Cei patruzeci şi unul de fraţi, patruzeci şi unul de bobi pătaţi, i-au dat o cu totul altă variantă a dramei.

Ceaţa toată de pe lume parcă se adunase în capul ei.

Mai rămăsese fostul preot. De când fusese mătrăşit din funcţie, fiindcă dăduse harul beţiei peste el şi în momentele de izbăvire ţinea slujbele numai în ebraica veche, acesta se apucase să aprofundeze ştiinţele oculte. Vestea noii sale vocaţii trecuse hotarele a şapte sate. Cu toate acestea, consătenii nu apelau la serviciile lui. Teamă le era lor că va scoate la iveală ceea ce ştia despre ei de pe timpul cât le-a fost duhovnic. Şi câte mizerii nu ascund tainiţele sufletului? Norica, ajunsă pe nebăgată seamă în pragul casei răspopitului, îşi reveni ca dintr-un leşin: „Doamne, ce greşeală mare fac eu!” gândi speriată. Nu a avut însă timp să facă la stânga-împrejur că uşa se deschise la jumătate şi răspopitul, desculţ, îmbrăcat în odăjdii negre, înalt şi slab ca un ascet, cu barbă lungă, rară, neagră şi total neîngrijită, o privi adânc în ochi, iar ea simţi că nu are putere să fugă, să i se împotrivească:

– Ştiu, ştiu la ce ai venit. Intră!

Dacă nu ar fi fost atât de tulburată de privirea aceea pătrunzătoare, care i-a străfulgerat voinţa, maţele i s-ar fi întors pe dos de la aerul jilav şi stătut, plin de putoare de urină, de transpiraţie, de alcool şi de chiştoace mucegăite. Ferestrele erau înfundate cu bucăţi de pături ponosite, iar întunericul te făcea să crezi că ai intrat într-un cavou adânc în care s-a adus marfă proaspătă, prost îmbălsămată, ţinută în soare toată vara. Răspopitul îşi freca mâinile frenetic. Nu se aştepta la o aşa vizită, la o aşa pradă. De dragul artei, avea o urmă vagă de regret că Norica a venit singurică:

– Ah!… dacă ai mai fi adus două-trei persoane, am fi putut folosi planşa Ouja. Condiţiile sunt excelente! Maxime! Excelente!… Ce păcat, Doamne! Ce păcat!…

Transfigurat de emoţii, se repezi şi aprinse lumânările din cele patru colţuri ale încăperii, dar şi feştila sfeşnicului din alpaca de pe masa ce părea un mic altar păgân, plin de cristale, amulete şi artefacte, de pachete diverse cu cărţi de joc, plus multe alte obiecte ce ar fi spus ceva doar iniţiaţilor. Printre ele, rătăcit, un crucifix din abanos. Luă cărţile de tarot în mâna stângă, făcu deasupra lor o pasă cu cealaltă mână, apoi le aşeză nemulţumit la locul lor:

– Nu, nu-s disponibile! Pe chipul negricios apărură picături de transpiraţie, deşi în încăpere era aproape ca afară de frig. Respiraţia profundă şi precipitată, ochii cu mişcări vioaie căutau neputincioşi un ajutor: Vrei să încercăm ceva nou? Metoda e inedită. Încă mai lucrez cu Maestrul la tainele ei. E vorba despre teletextul televizorului. Apar pe ecran doar consoanele, ca la stenografie. Apar şi zone cu hieroglife. Probabil că instanţa superioară ştie că nu suntem pregătiţi să ni se dezvăluie tot viitorul, tot adevărul. Când subiectul nu vrea sau se teme să colaboreze, apar zone întunecate pe ecran. La fel şi dacă e un mediu slab. Hai, hai să încercăm…

Norica abia acum vedea televizorul undeva în faţa ei, lângă peretele din fund, aşezat pe podeaua jegoasă de lemn. Tare ar fi vrut să deschidă uşa şi să plece teafără de acolo. Şi chiar că ar fi făcut gestul în clipa următoare dacă n-ar fi fost luată cu blândeţe de după umeri şi dusă pe mijlocul covorului, a cărui culoare iniţială era greu de stabilit.

– Şezi în poziţia lotus, cu mâinile pe genunchi, cu palmele spre cer. Aşa… Acum închide ochii.

Răspopitul acţionă cu degetul gros de la piciorul stâng butonul de pornire al televizorului. Un fâşâit difuz umplu încăperea, iluminând-o slab. Cu acelaşi deget apăsă şi un buton de la telecomandă, căutând un canal anume. Aduse sfeşnicul şi îl aşeză în faţa Noricăi. Pe urmă, ca pe un odor de mare preţ, îi puse în poală antena formată din două braţe telescopice, de inox:

– Ţine-o cu amândouă mâinile şi încearcă să te gândeşti la prezenţa ta aici!

După aceste şoapte, îngenunchind în spatele Noricăi, răspopitul îi prinse capul între palme şi cu degetele lungi de la ambele mâini se apucă să îi maseze fruntea cu mişcări concentrice, puţin mai sus de rădăcina subţire a nasului. Ecranul începu să se întunece. Presărate peste tot răsăreau hieroglife şi simboluri. Unele dintre ele se transformau repede ori mai greoi în litere, altele refuzau schimbarea:

– Relaxează-te… relaxează-te… Eşti aici… Aici… Da… E bine, e bine aşa… Deja literele se leagă. Se leagă… Ascultă-mă cu luare aminte: tot speri, tot crezi ca fiul tău cel mare să fie al bărbatului cu care ai legat pirostriile. Dar nu e aşa. Deşi nu-ţi doreai, celălalt bărbat a reapărut în viaţa ta. Ăă… nu ştiu cum să-ţi spun, el nu mai e aici. E în alt nivel. De la el o să primeşti un mesaj… Nu prea înţeleg… O să-l afli în curând… A fost constrâns de către doi duşmani ca să lase acest mesaj. Chiar că nu înţeleg. …Parcă ar fi între lumi.

Norica se vedea potopită de monotonia şoaptelor, de greutatea lor. Simţea că se expune unui rău inevitabil, însă nu avea putere să se împotrivească. Universul în care trăia se prăbuşea implacabil într-un somn profund, calin… O pală rece de vânt o readuse la realitate. Se trezi în faţa uşii răspopitului. Pe umeri, haina subţire ca o părere, legată cu un şnur, flutura ca o mantie săracă. Saboţii făcuţi din nişte cizme largi de cauciuc de-ale soţului se dovedeau a nu fi deloc afabili. Speriată de prezenţa sa acolo, se grăbi să ajungă în drum. O altă pală de vânt rece îi împinse poalele capotului între picioare. Se simţi umedă. Speriată, se opri şi îşi strânse genunchii. „Oare m-a siluit?” Gândul că ar putea fi adevărat o îngrozi. Fără să vrea o luă la fugă. Fulgii rari de nea îi cădeau pe faţa răvăşită. Din goana ei se domoli când desluşi că în poarta casei parohiale era adunată multă lume. Norica îşi dădu seama că sunt cam aceleaşi persoane care erau şi la dispensar. Nu ar fi avut rost să treacă pe lângă acel grup ca o venetică vinovată, aşa că li se alătură sfioasă.

– …Dar ce motiv să fi avut?!

– Mare pildă. Mare…

– Asta nu-i pildă, părinte. Asta-i crimă! Să vă spun eu cum stau lucrurile: Toni Torache avea pădurăria în sânge. Iubea pădurea. Mereu zicea: „Cum putem să spunem că pădurea e a noastră? Noi, nevolnicii, suntem ai pădurii! Ai intrat vreodată într-o pădure veche de o sută de ani?” mai întreba el. S-a opus făţiş exploatării de către privaţi a lemnului, căci mai zicea: „Privatizatul nu-şi vede decât interesul!” Ce făceau ăştia? Se forma comisia, marca din parchet doar arborii scorburoşi, strâmbi şi uscaţi – aşa-zisă tăiere de igienizare – se prevedea în procesul-verbal că trebuie extraşi, să zicem, o mie de arbori; în urma comisiei, patronul de gater, cu tehnicianul care deţinea ciocanul de marcat, se duceau şi eliminau marcajul de pe strâmbături şi-l aplicau pe arborii valoroşi. Păi ce, la export ar fi primit toate ciurucurile?! Toni Torache le-a descoperit mişmaşurile şi l-au lichidat! Şi nici de vânat nu-i lăsa să vâneze ca pe moşiile lor… Şi-apoi ce rost avea moş Babucea să iasă tocmai azi, pe vremea asta, cu oile la frunză uscată? Tehnicianul nu e nepotul lui?… Ia ziceţi!

– Şi încă ceva! sări un altul cu gura. Din prag, medicul legist a întrebat că cine a spălat victima pe ochi, pentru ca atunci când a ieşit să ne spună că s-a sinucis… Câţi n-au intrat peste el în salon? De la primărie, toţi. De pe la judeţ… dracu’ îi mai ştie? Iartă-mă părinte, că de astă dată îs nervos…

– Păi, băiatul lui nu-i în anul trei la Silvică? întrebă o femeie. Ce rost a avut să scrie în biletul de adio vorba asta: „Nu-l da pe fiul nostru la Şcoala Silvică”?

Norica tresări în frigul cumplit, făcându-se şi mai mică. Plecă fără să fie observată de cineva, ca o adevărată intrusă. De câte ori nu se contrazisese cu Toni că ea avea să-şi facă fiul inginer silvic?

– Părinte, unde săpăm groapa? Căci ştim cu toţii: cei care şi-au făcut-o cu mâna lor, n-au loc în cimitir.

– Să aşteptăm să se elibereze certificatul de deces şi apoi om vedea…

– Dar groapa trebuie săpată acum!

Ştia şi preotul că o groapă trebuia să stea cât mai mult timp goală pentru ca să vadă şi Dânsa că nu prea are cu ce să fi umplută şi astfel să nu vină prea des pe acolo.

– Să aşteptăm… Să aşteptăm…

– Nu mai aşteptăm nimic, părinte! Îi facem mormânt în cimitir. Ca unui bun creştin ce a fost! hotărî un altul…

Oile lui moş Babucea, conduse de doi câini jigăriţi, au mers cât au mers singure, în acea dimineaţă, pe cărăruia care ducea spre luminişul unde ştiau ele că mai este ceva frunză uscată şi iarbă. La un moment dat, câinii, mârâind, s-au oprit să lingă nişte sânge închegat pe potecuţa întunecată, iar oile, cum nu era nimeni să le îndemne la drum, au aşteptat cât au aşteptat, apoi s-au întors în sat. Doar una dintre ele s-a abătut să culeagă câteva paie răscoapte, însă o creangă lungă de mărăcine s-a prins de blana ei.

Înserarea le-a prins în faţa porţii, behăind…

 

autor  Ion Lazăr da Coza 

Podgoreanul

Pentru moment nu ar fi vrut să se pensioneze. Amăgit că valoarea punctului de pensie ar putea creşte, mergea încă la corvoadă, sfătuit de cine ştie cine, măcar până când năbădăioasa de inflaţie avea să se astâmpere cât de cât. Unde mai pui că i se promisese postul de paznic. În tinereţe muncise pe ici pe colo ca sezonier. Oportunităţi se iveau. Era mai bine plătit decât un simbriaş la stat – şi asta iscase invidie printre prietenii lui – dar când a apărut cel de-al treilea copil, şi nu avea să fie ultimul, pe atunci tânărul Andrei, a renunţat la avantajele sezonierului şi s-a angajat la cariera de piatră, rotunjind veniturile cu alocaţia plozilor, dar mai ales, gândea el, avea să se aleagă cu o pensioară hăt-hăt la bătrâneţe. După cum spuneam, continua să se ducă la slujbă, dacă nu cu elan tineresc măcar cu măsura senectuţii. Fidelitatea faţă de locul de muncă, părul alb, discreţia şi modestia de care dăduse dovadă în toţi aceşti ani, îi adusese oarece stimă în ochii şefilor şi ai pietrarilor de rând, şi chiar dacă nu mai era atât de viguros pe cât ar fi trebuit, în fiecare dimineaţă de luni când ajungea în mijlocul lor era întâmpinat cu o strângere călduroasă de mână. Probabil că nu i-ar fi ajuns tot respectul de care se bucura şi i s-ar fi sugerat să rămână acasă dacă postul ar fi fost râvnit de vreun june vânjos şi aşezat, însă oase rupte pe bani la fel de puţini tinerii găseau şi-n altă parte. Fără îndoială că infinit mai bucuros ar fi fost dacă i s-ar fi trântit uşa în nas decât să fie obligat să renunţe la truda lui săptămânală în felul în care a fost obligat: baba lui – Stana – damblagise! Şocul a fost şi nu a fost chiar atât de devastator – soacră-sa a murit tot în urma unui accident vascular şi îşi amintea bine că mulţi ani a durat până ce a strâns-o Dumnezeu de pe faţa pământului. Înzestrat cu acest teribil experiment, moş Andrei – parcă totuşi necazul l-a îmbătrânit pe dată cu câteva riduri, iar barba i-a albit de tot – şi-a suflecat mânecile şi s-a pus să-şi îngrijească soaţa. Nu a dus-o la niciun spital. Ştia, şi îi fusese confirmate temerile, că sechelele nu puteau fi înlăturate, mai ales la acea vârstă înaintată. Cu toate acestea – în felul lui blând şi respectuos – îi impusese medicului de familie să vină lunar, chiar dacă acesta era extrem de ocupat, căci avea pacienţi în şapte sate împrăştiate pe opt văi, să i-o consulte pe Stana lui, să îi schimbe sau să-i reînnoiască reţeta, reţetă pe care el o respecta cu sfinţenie.

 

Trees, artist Lilioara Macovei

 

În prima săptămână după năpastă – împotriva căreia nu crâcni, întocmai ca biblicul Iov – moş Andrei se sperie când văzu maldărul de boarfe murdare. Se oferise nora lor să le spele. Odată îmbrăcată, cămaşa spălată de altcineva decât de cea care i le spălase o viaţă întreagă, moş Andrei simţi un disconfort, ca şi cum aceasta ar fi fost frecată cu urzici iar veninoasele ace de pe frunze ar fi rămas în ţesătură şi acum îl beşicau pielea. Nici chiar atât de albă parcă nu ieşise. „Ei, ce să faci, noră…” o amendă el în gând, cu frică. Însă chiar şi după ce spălase propria fiică următoarele rufe, tot nu fusese mulţumit, aşa că atunci când s-au mai adunat haine murdare, moş Andrei aduse buduroiul în odăiţă, ca să fie sub ochii Stanei, turnă un ceaun de apă fierbinte, adăugă o jumătate de pachet de sodă – „ Prea multă ai pus!” ar fi ţipat Stana la el, dacă ar fi putut –, aruncă ţoalele în leşie şi începu, chitit pe treabă, să le bosolească precum femeile chinuiesc aluatul în covată, la Paşti. Târziu a observat că pe faţa paralizată pe jumătate a Stanei curgeau lacrimi şuvoi, iar agitaţia ochilor ei de un albastru apos exprimau o cruntă nemulţumire.

– Ce e? Ce nu e bine? îşi întrebă, cu răbdare de înger, moş Andrei băbuţa.

Rezemată de perete şi sprijinită părelnic de două perne, Stana îşi luă mâna beteagă şi cu multă precauţie o puse în poala catrinţei; cu cealaltă, făcută pumn, începu să mimeze frecatul unei cârpe imaginare.

– Aha!… exclamă încântat moş Andrei, amintindu-şi deodată că făcuse cândva trei ani de armată şi nimeni altcineva nu i-a spălat uniforma.

Din ziua aceea purta iarăşi cu mândrie iţari şi cămăşi înălbite prin curte, pe uliţe.

Până când a fost finalizat dosarul, până când a venit decizia de pensionare şi prima pensie, cei doi au trăit din banii strânşi la teşcherea, deşi valoarea economiilor le-a fost jumulită mult, mult prea mult de inflaţie. Feciorii şi fiica, nurorile şi ginerele le călcau des şi nu prea des pragul. Treceau pe la ei doar ca să îi întrebe ce mai fac. Şi cum bătrânii lor părinţi nu se plângeau de ceva, ei veneau şi plecau cu sufletul împăcat. Atât i-a cerut fiului care îmbrăţişase meseria de tâmplar: să îi facă Stanei un căruţ pentru a o mai scoate la soare. Acesta a întocmit un landou uşor şi manevrabil, însă i-au trebuit câteva şuruburi nichelate şi pentru acestea i-a luat bani tătâne-lui.

Izolaţi, trăiau în gospodăria lor modestă, despărţită cu un zăplaz improvizat de fosta lor casă pe care o lăsase feciorului mai mic. Pe noră nu aveau de ce să fie supăraţi dacă aceasta se arăta oarecum încrâncenată în relaţia cu ei. Mezinul lor era un neisprăvit şi un beţiv. Arar moş Andrei se aventura afară din curte. Avea un pârâiaş care curgea de-a lungul gardului din dreapta siliştii, iar pentru apa necesară la curăţenie şi la udat grădina nu trebuia decât să se întindă printre uluci. Ieşea prin sat doar când se ducea să cumpere câte ceva din cele strict necesare, ori când mergea la vreo slujbă religioasă. Singurii străini care le păşeau constant pragul erau preotul, care venea la începutul şi la sfârşitul fiecărui post din an ca să o împărtăşească şi să o mărturisească pe Stana; doctorul cu stetoscopul şi, mai nou, factorul poştal. La toţi ţineau în egală măsură, toţi reprezentau instituţii sacre, însă cel mai familiar era poştaşul. Tânăr şi mereu volubil, când le intra în odăiţă, îşi scotea tolba cu acte şi bani, cu ziare şi scrisori, se aşeza pe marginea patului lângă băbuţă, îi lua mâinile într-ale sale, o zgâlţâia uşor şi o repezea glumind:

– Ce stai aici? Puneţi bundiţa cea nouă şi scoateţi flăcăul la horă!… Şi mata ce te uiţi la noi? Adă un pahar cu vin!

Cât moş Andrei se ducea în beciul micuţ ca o părere şi venea de acolo cu un ibric de vin roşu, plin pe trei sferturi, poştaşul rupea cuponul, număra banii şi îi punea frumos în mijlocul mesei. La prima sau la a doua lor întâlnire acesta abordă un subiect uluitor pentru moş Andrei:

– Ascultă-mă bine! Îmi dai două pensii şi cu banii ăştia îţi fac un certificat de persoană cu handicap pentru lelea Stana. Îi vine lunar o indemnizaţie socială, iar matale o să ai un fel de salariu fiindcă o îngrijeşti. Ce zici, batem palma?

Poştaşul puse ezitarea lui moş Andrei pe seama zgârceniei, pe teama acestuia de a nu-şi putea recupera investiţia, de aceea îl asigura, de fiecare dată când se întâlneau, de beneficiile acestui demers. Moş Andrei însă vedea altfel lucrurile: cum adică să fie plătit ca să aibă grijă de tovarăşa sa de viaţă? Dumnezeu i-a dat o cruce şi el o va purta de unul singur chiar şi dincolo de puterile lui! Aflând de această nechibzuită încăpăţânare, toţi ai lui nu-i mai călcau pragul. Concesie făceau când treceau pe la poartă şi o vedeau pe mama lor însorindu-se. Atunci intrau în curte şi îi întrebau, formal, de sănătate, îi întrebau dacă eventual au nevoie de ceva…

De câte ori însurase ori măritase pe vreunul din vlăstarele lor, le dăduse ca zestre şi un petic de arătură sau de fâneaţă. Pentru ei doi, pentru timpul bătrâneţilor, păstrase via. Acest colţ sărac de rai, situat pe coasta de miazănoapte a dealului care flanca satul, cu sol galben şi greu, impropriu cultivării viţei de vie avea un singur avantaj – era în apropierea casei. Ca să ajungă acolo, moş Andrei trecea prin portiţa din fundul grădinii şi ţinea cărarea din livezile vecinilor până la izvorul de unde lua apă bună de băut şi pentru gătit; de acolo, urcând, paşii lui făcuse o cărăruie discretă pe muchia argiloasă dintre două ravene. Acest cant îngust se termina brusc în botul unui zid format din stânci friabile, nisipoase. Pe ceafa acestui prag înalt cât un vlăjgan cu nasul în vânt se întindea un platou micuţ şi neted. Puţin mai sus era via lui. Îngrădită cu un gard impenetrabil din mărăcini şi cătină, cu o singură ieşire – o poartă camuflată, legată cu trei rânduri de sârmă ghimpată – dar şi cu o mică şandrama plasată într-un loc strategic, făcea ca niciun pârdalnic de copil să nu se poată lăuda că a furat vreun sân de struguri din acea vie. Nu-i vorbă, pe când se ruginea frunza, moş Andrei ieşea cu pălăria plină cu ciorchini de perle străvezii ori negre, dulci, înmiresmate şi împărţea copiilor ce-şi păzeau vacile cu rod pe ţarina uscată a toamnei.

Pe timpul când muncea la carieră îşi îngrijea via în fugă. Visa mereu ca atunci când o să vrea să iese la pensie această ocupaţie să îi răpească tot timpul. Iată că nu era chiar aşa cum plănuise în nopţile lungi de iarnă montană, însă nici departe de visul lui nu era. Se obişnuise cu bioritmul soţiei sale şi ştia, la minut, când acesteia îi e sete, foame ori somn, ştia când are nevoie de ploscă sau de o pernă în plus. La vremea de tăiat via, de săpat, de înlocuit aracii rupţi şi putrezi, de legat şi prăşit, moş Andrei o liniştea pe Stănica lui – cum o alinta el – şi îi explica ce are de făcut la viişoara lui; îi punea deşteptătorul să sune, ca în felul acesta să nu o cuprindă teama că a fost uitată, asigurând-o pe deasupra că atunci când se va împlini timpul el va fi lângă ea. De multe ori se nimerea ca tocmai când obosit închidea uşa, ceasornicul să se pună pe zbârnâit. Niciodată nu întârziase grăitor de mult şi nici de venit înainte de vreme nu venise, deşi nu avea vreun ceas de mână sau de buzunar ca să-şi sincronizeze sosirile.

Poştaşul renunţase de mult la buna lui intenţie de a le întocmi dosare pentru indemnizaţia socială şi totuşi în acea după-amiază moş Andrei îl aştepta cu înfrigurare. Scosese din timp în ibricul emailat vinul roşu, acrişor şi slăbuţ, aşa că acum tot fulgera poarta cu privirea. Nici nu-l lăsă pe poştaş ca să o salute pe baba Stana că îl şi întrebă oarecum conspirativ:

– Ce-i cu entegrarea asta în Iouropa?

– Ei, bre moş Andrei, asta nu ne priveşte pe noi…

– Cum nu? Cum nu!? Am auzit la drăcia asta de aparat că trebuie să ne scoatem viile şi să punem numai viţă de soi! A mea o fi de soi?

– Păsăreasca mata?… Ha-ha-ha!… Ia uite cum stă treaba: doar marii producători, cei care ies cu vinurile pe piaţă, cei care-l vând, sunt obligaţi să-şi scoată hibrizii. Cât despre vinul matale, să fim noi sănătoşi ca să bem şi când oi ieşi eu la pensie. Hai noroc şi mai toarnă unu’ că e tare bun şi mă cam grăbesc!

Nu ştiu cât de mult îl liniştise vorbele spuse de poştaş, cert este că de-ar fi fost întrebat de vreun străin spilcuit a cui e via, el ar fi renegat-o. Continua să o îngrijească dintr-un fel de milă ce învingea cu greu teama: dacă încălca vreo lege? De atunci stătea mai mult cu urechea la aparat ca să prindă noutăţi despre vie şi viticultori, văduvind-o din această cauză pe Stana lui de lungile monologuri blânde şi ades repetate.

Parcă uitase de problemă, sau poate că începuse să o minimalizeze, fiindcă observase că şi ceilalţi vieri îşi vedeau de viile lor bătrâne, până când o vecină – văduva lui Pascu – s-a dus la el pentru o sticlă de vin: vroia să facă un parastas. Când aceasta i-a întins bancnota micuţă, scoasă din batista mirosind a tămâie, moş Andrei avu o scurtă sincopă:

– Nu iau bani! Zi bogdaproste de el! răcni apăsat, după ce îşi revenise.

– Cum, Doamne iartă-mă, să zic bogdaproste că doar îl duc la biserică!?…

– Pune-i pe masă. Nu-i ating! Eu nu-i ating!…

Văduva lui Pascu plecă făcându-şi semnul crucii cu limba.

Faptul că vânduse vin îl înspăimântă pe moş Andrei. A doua zi, în lunea din săptămâna mare de dinaintea Sfintelor Paşti, îi puse Stanei ceasul să ţârâie ca să ştie că la ora respectivă el se va întoarce, îşi luă cazmaua şi urcă la vie. Începu să scoată butucii pe care îi credea mai degeneraţi. Şi uite aşa, pentru vinerea mare îi mai rămăsese nedezrădăcinaţi doar doisprezece din cei mai dragi butuci ai lui. Postul lung şi munca frenetică din ultimele zile îl cam stoarse de vlagă. Mergea abătut pe creasta argiloasă dintre cele două ravene. Când dădu cu nasul de peretele de stâncă friabilă, în care erau încrustate mici scobituri, de care moş Andrei se folosea ca de nişte veritabile trepte – cam neprietenos aşezate, e drept – acesta îl cântări cu o privire fugară. Propti piciorul în prima firidă şi se avântă. În momentul acela descoperi că elanul nu fusese destul de mare şi, precipitat, căută să se ajute cu mâinile, prinzându-se de un colţ de piatră venit în întâmpinare. Pudra de un ocru roşcat făcu degetele să alunece surprinzător de iute. Moş Andrei căzu pe spate, rostogolindu-se ca o păpuşa dezarticulată, până pe malul firicelului de apă. Speriat că ar fi putut să aibă vreun os rupt, rămase câteva clipe nemişcat, analizându-şi atent toate încheieturile. Răsuflând uşurat, se ridică precaut în picioare, îşi scutură hainele, îşi culese pălăria pătată de transpiraţie şi decolorată de vreme, o scutură şi pe ea de praf, apoi şi-o îndesă pe cap. Călărind pârâiaşul, se spălă pe mâini, pe faţă şi porni înspre zarea cleioasă. Ajunse iarăşi faţă în faţă cu nărăvaşa scară ce l-a trântit. Privind-o, i se păru că aceasta crescuse în ultimele minute ca pâinea în cuptor. O atinse cu mâna ca să o îmblânzească. Nu părea ca aceasta să accepte mângâierile. Moş Andrei mai făcu o jumătate de pas, îşi fixă piciorul „de bătaie” lângă ceea ce părea obstacolul vieţii lui şi căută să se avânte. Simţindu-şi genunchii tremurând, renunţă. Descumpănit, se întoarse din drum. Văzându-l intrând în odăiţa lor înainte de vreme, Stana se impacientă. Privea speriată în jur, lăsând lacrimile să curgă puhoi, ca de atâtea ori când o cuprindea neliniştea sau vreo nemulţumire. Moş Andrei se aşeză lângă ea, îi luă mâna paralizată şi începu să o maseze cu mare grijă. Ascunzându-şi teama din glas, zise cu tandreţe:

– Va fi bine băbuţă, va fi bine…

 

 

autor  Ion Lazăr da Coza 

ziua păcatelor

– Moș Dobrică, taie și mie găina asta.

–  O tai, Floare, o tai. Da ce faci bun, hă?

– Vin fetele de la București. E vacanță.

– Aha. Uite afurisenia că nu stă… Pff, da’ e grasă, fă,  Floareo! Ce le dai să mănânce?

– Hai bre, matale râzi de mine. Ce nevoia să le dau?

– Da’ asta mică, e la școală?

– E.

– În a câta?

– Prima. E mică, bre.

– Ei, e mică! Nu e. Iote la ea ce domnișoară!

– Mulțumesc, moș Dobrică, că mi-ai tăiat găina asta, că uite, stau de ceva vreme în drum și nimeni nu trecea.

– Să trăiești, Florică, să trăiești.

 Poteci, artist Dorina Şişu

 

Sângele se scurgea cu ușurință în urma femeii. Câteva picături au căzut pe picior. Câinele o lingea.

– Marș! Marș! Ce te-a apucat și pă tine, spurcăciune?

Fetița o privește mirată pe mamă.

– De ce țipi la el?

– Ete, na! Țip. Țip cât vreau io și la cine vreau. Ia adu cana aia de colo.

Se așează pe un scăunel. Găina o bagă într-o oală mare cu apă fierbinte. Apucă șorțul și își șterge transpirația de pe frunte. Din buzunar scoate o batistă. Era strânsă în triunghi. Îi plăcea să le calce în triunghi. O desface și suflă nasul.

– Hai cu cana! Ce faci, dormi?

– Nu dorm. Uite.

Mirosul de pene se simțea tot mai tare. Câinele aștepta ceva din găină.

– Marș de-aci! Marș, n-auzi? Al boalii câine ce ești tu dar!

– Nu mai spune așa la câine…

– Și tu ce ai, hă? Ia mergi la măta-marea d-aci și mă lasă dracu’ în pace și tu și câine și toți.

 

Încercam să scriu firesc. Mama devenise un personaj rece, ciudat, respingător. Îmi aduc aminte de ziua aceea. După ce m-a izgonit la mamaie, mama a fugit în camera cu icoană și cu tabloul tatei și a plâns. Plângea, întrebând pe Dumnezeu de ce i-a luat bărbatul. Plângea către tabloul tatei, certându-l că a murit lăsând în urma lui trei fete și o văduvă. Nu înțelegeam neputința ei și nu înțelegeam de ce mereu plângea aceleași vorbe. Repetam în gând că eu nu plâng. Eu nu am să plâng așa niciodată.

– Florică!

Cineva o strigă la poartă. Mama nu a auzit.

– Mamă, te strigă un om.

– Să plece. Cine e?

– Nu știu.

– Nu pot nici să plâng… Nici să plâng nu mă lasă. Of, Doamne!

Plângea în fiecare zi. De cinci ani plângea, întreba, judeca, povestea ori țipa la tata cu lacrimi zicând continuu „Ionel, Ioneleee, Ioneeeel…”

– Tu erai, Titele?

– Io eram. Da’ ce făceai? Iar plângeai?

– Da, Titele, da. Că sunt o femeie vădană cu trei fete de fustă. Ce, crezi că e ușor?

– Da’ io, Florică, am zis io că e ușor? Te cred.

– Ehe, le știți pe ale voastre.

– Tu ce faci, zgâtie mică?

– Bine, săru’mâna!

– De ce ai venit, Titi? Unde e Lenuța?

– Am fost până la dada Mița, că a adus laptele de la oi și am venit să iau niște zer. Vine și ea acum. Uite că intră pă poartă.

Lenuța era sora tatălui meu. Era mică de statură și slabă. Soțul ei, Titel, era gras și mare. Vorbea foarte tare, râdea cu poftă și bea mult vin. Era tot timpul roșu la față. Mama și cu mătușa Lenuța au rămas afară la povești. Din cauza căldurii am intrat în casă. Mă jucam în camera cu icoană. Îmi plăcea să privesc vitrina cu pahare. Luam câte două și îmi imaginam că stau cu cineva de vorbă.

– Aici erai?

Unchiul Titel a venit după mine în casă.

– Da.

– Și ce făceai tu aici? Te jucai?

-Da.

– Pot să mă joc și eu cu tine?

S-a apropiat de mine, m-a luat în brațe și m-a strâns. Nu aveam aer. Îl împingeam.

– Unchiule mă doare. Nu am aer.

– Hai să ne jucăm. Uite, io stau așa și tu te împingi în mine așa.

M-a apucat cu o mâna de fund și mă împingea în el. Cu cealaltă mână m-a mângâiat apoi m-a strâns între picioare.

– Unchiule, merg la mama. Lasă-mă în pace.

– Hai că e frumos jocul.

– Nu-mi place. Mă doare.

Mă strânge de piept. Tremura. Gura lui se apropia tot mai mult de a mea. Respirația lui devenise apăsătoare în urechea mea. Mirosea a țigări și a vin.

– Vreau la mama…

– Hai că e frumos. Îți place și aici…

M-am smuls din brațele unchiului plângând. Am ieșit în fugă. Nu știam unde să merg să nu mă vadă cineva cum plâng pentru că nu știam ce să spun. Joaca unchiului era dureroasă și credeam gesturile lui un lucru rău. Nu trebuia să afle mama. Nimeni. Acest joc va rămâne secretul vieții. Oare am să pot spune cuiva?

 

autor Doria Șișu Ploeșteanu 

Portret din arsenalul luptei de clasă

Trupu-i destul de rotofei; biftecurile nu iartă. Dacă-şi permite, de ce să se abţină? Viaţa-i una! Romanii ştiau ce spun: „Trăieşte-ţi ziua, ca şi cum ar fi ultima!” Păcat că bună-starea se vede pe burtă! Ei, dar ce-i pasă? Plebea să-şi vadă de sărăcia ei! N-a îmbogăţit-o nici măcar orânduirea socialistă… Şi nici nu a deşteptat-o. A rămas aşa cum a lăsat-o Dumnezeu: ignorantă, răutăcioasă, bolşevică, leneşă, handicapată… sarea pământului! O cânta Sahia. Îi plângea de milă. Mi-aduc aminte de la şcoală. Mi-a căzut la teză „Uzina vie”. Acum am uzina mea… De! N-am făcut eu revoluţia în anul acela 1989. Cine îmi poate imputa că am devenit capitalist? Şi trăiesc după legile capitalismului? „Care pe care!” Că zicea unul Becali: „Dumnezeu mi-a dat anume avere, ca să pot conduce poporul.” Da! Şi asta trebuie să se citească pe faţa mea. Barbişon, perciuni cu forme geometrice cât mai haioase, un fel de ramă la faţă, ca la un tablou de valoare ce sunt, pavoazare ce impune şi exprimă şi mondenitate, şi inaccesibilitate, şi un semnal către femei („Vezi că eu, hâm, am de toate).

Cămaşă albă, cravată neagră, pardesiu cu poala sub genunchi, măcar cu o palmă, şi larg, puţin fluturatec, blazonul nostru mafiot, uniforma celor aleşi să conducă subteranele economiei, să ţină în mână prostimea, să o hrănească şi să-i dea circ la televizor, să o alimenteze cu subiecte, să creadă că ar conta şi părerile ei, săraca!

Pantofi de lac, pantalon tot negru, geantă de piele, burduşită cu orice, numai umplută să fie, să pară plină de probleme. Mobilul tot timpul la ureche: „Da, vinde!”. „Da, cumpără! Cum cât? Tot! Furnizorul? Amână-l peste 10 zile! O să se supere? Da? Şi cine o să-i mai cumpere marfa? E de ajuns să dau un telefom şi e falit!

Privirile îi zboară peste prostimea străzii, peste muritorii de rând, nişte maţe ambulante, fosgăind după un chilipir…

A, capul ras; e şi modern şi ascunde şi începutul de chelie. Chiar dacă e frig, îl las descoperit, să strălucească luminozitatea din el. Şi apoi „nobleţea obligă!”

Prin centrul oraşului merge pe jos ca să fie văzut, ca un panou de publicitate. „Mercedesul” îl aşteaptă la firmă, în garaj. Păşeşte într-un fel anume. Mersul lui trebuie să se deosebească de al mojicilor. Să prezinte importanţă, siguranţă, admiraţie, pe măsura contului de la bancă care-i dă prestanţă, putere, măreţie.

Dumnezeu mi-a dat avere şi putere, ca să mă asemăn cu el…

Peste toată nenorocirea lumii, trece unsul lui Dumnezeu. În genunchi, mocofanilor! Şi ochii în pământ! Îmi pângăresc figura mea sacră!

 

 

autor Huşanu Constantin 

Vecinul meu de la parter

I se spune „Neamprost”. Aproape nimeni nu mai ştie cum îl cheamă cu adevărat. Ţăranul care şi-a pierdut rădăcinile şi, drept compensare, simte nevoia să se lăţească. E felul lui de a-şi spori respectul de sine, de-a se face remarcat de noii vecini de la bloc. Nu că ar da doi bani pe ei. Doar aşa, pentru a-i ţine la respect, să ştie clar până unde au voie să se întindă.

Stă la parter. A fost visul lui să aibă apartament în oraş, la parter. Mai întâi şi-a îngrădit spaţiul  din faţa apartamentului cu un gard din sârmă ghimpată, înalt de doi metri, să nu-i zboare nici vrabia prin faţa geamului. Pe urmă s-a îngrijit şi a făcut vreo 10 straturi cu de toate: ca la el acasă, la Gârniţa. A pus ceapă, fasole, verdeţuri şi, printre ele, roşii, ardei şi chiar câteva cuiburi de cartofi. A mai plantat un suport de bătut covoarele, o sârmă de întins rufele la uscat, un grătar, o afumătoare şi un chioşc, să stea vara la umbră. În mijlocul grădiniţei a plantat un prun şi câţiva butuci de vie, să aibe omul producţia lui de zaibăr şi de tescovină. Vecinii au cam mârâit, dar după ce-a umblat vreo săptămână cu un par în mână, aşa, spre exemplificare, să vadă puturoşii că n-au voie să se atingă de munca lui, l-au lăsat în pace.

Spre toamnă, Neamprost s-a gândit că o să culeagă via de la ţară şi n-o să aibă unde pune damigenele cu vin, aşa că s-a apucat de săpat frumuseţe de pivniţă la rădăcina blocului. Sub geamul lui. A scos un camion de pământ pe care l-a aruncat pe aleea din faţa blocului. „N-au decât să vină cei de la primărie să-l ridice, că de-aia le plătesc taxe.” A fost o toamnă ploioasă, aşa că, de la atâta pământ amestecat cu apă, o mlaştină neagră şi urâtă s-a întins până sub geamurile celorlalţi.Câteva mormăieli pe la colţuri le-a liniştit rapid împrăştiind noroiul cu pricina cât ţinea aleea. Vecinii ieşeau în stradă cu cizmele-n picioare, apoi se schimbau şi le puneau în sacoşe.

Noroc de prima zăpadă şi de primul îngheţ. De sărbători, Neamprost a fost ocupat până peste cap: bătut covoare, spălat toate albiturile şi întins pe sârmă, apoi a pus afumătoarea în funcţie. Doar n-avea omul să–şi piardă timpul la ţară, de vreme ce se îngrijise să-şi croiască  gospodăria lui „proprietate personală”, aici,  în buricul târgului. Vecinii au înghiţit în sec şi n-au îndrăznit să deschidă geamurile până spre Bobotează.

Primăvara în faţa blocului a apărut ditamai limuzina: un Cadillac mâncat tot de rugină, roşu aprins şi cu geamurile fumurii. Ca să nu existe neînţelegeri asupra locului de parcare, s-a dus şi-a tras un contur cu vopsea roşie pe care şi-a scris mare numărul maşinii. Apoi când s-a mai încălzit puţin a început să dezmembreze întreaga limuzină  ca pe un ceasornic cu angrenajul înţepenit. Cum venea de la muncă, întindea o pătură lângă maşină şi lua piesă cu piesă la şmirgheluit, dat cu vaselină, degresat cu benzină, încât aerul devenise greu de respirat de atâtea substanţe. Pe unde mai era tabla îndoită, îi mai ardea câte un ciocan, o mai îndrepta cu ranga. I-a scos uleiul vechi şi, pentru că o potaie de câine tot moţăia prin preajmă, a făcut o glumă turnându-i uleiul în cap. De n-ar fi  scos atâtea capete la geam cu schelălăiala lui, mai că i-ar fi aruncat şi-un chibrit aprins, în blană. Mamă, atunci l-ar fi văzut cum fuge ca descreieratul. Da’, oricum, din alb, l-a făcut negru, de numai ochii îi mai sclipeau în cap. Să mori de râs, nu alta!

Dar iată că-ntr-o noapte vecinii au crezut că au halucinaţii: din oră-n oră un cucurigu strident a-nceput să le bântuie somnul la toţi. A doua zi au văzut într-un colţ al gospodăriei ad-hoc o împrejmuire cu plasă în care un pintenat se înfoia pe lângă două ouătoare. Iar s-au găsit vreo doi să murmure. Neamprost le-a tăiat-o scurt: „n-aveţi decât să daţi cocoşul în judecată! Şi-apoi cine vă pune să trageţi cu urechea-n curtea mea.” Şi trezirea din oră-n oră au suportat-o vecii cu stoicism până la Paşti când pintenatul cu tot cu suratele lui s-au transformat în cine ştie ce bunătăţi pe masa gospodarului.

Acum e vară, soare, cald. Neamprost stă în chioşc la umbră, în chiloţi şi maieu cu găurele, cu ditamai ochelarii de soare pe nas, iar alături sfârâie grătarul de zor, din boxele de la calculator scoase pe geam se-nalţă ultimile manele ale lui Florin Salam şi, alături, în pivniţă la răcoare, se lăfăie câteva sticle de 2 litri de bere.

Aşteaptă cimotiile de la Gârniţa să-l vadă şi să se albăstrească de invidie. El, băiatul sărac şi fără carte care păzea oile la tot satul, acum e mare domn şi face ce vrea muşchii lui în oraş. Pot să-ntrebe tot cartierul: nu-i trece nimeni pe dinainte: are casa lui, gospodăria lui, curtea lui, maşină adevărată şi…ah! uitasem să vă spun. De când au fugit profesorii unde-au văzut cu ochii că erau muritori de foame, Neamprost s-a aranjat pe un post de profesor într-un sat apropiat. E şi el un fel de ‘telectual, aşa cam ca alde Liiceanu.

 

 

autor  Maria Sava 

La priveghi

-A fost om bun, săracul! şi în sinea lui: „Da’ parcă-i luase Dumnezeu minţile în ultimul timp. Este adevărat că m-a ajutat foarte mult, da’ şi eu pe el. Ba, parcă mai mult el pe mine.”

Murise de tânăr Dumitru şi, cine nu ştia despre ce este vorba, s-ar fi gândit că trebuie să fi avut între 40 şi 50 de ani, dar, în fapt, peste trei zile ar fi împlinit 32. Al naibii de tânăr! Ce boală idioată să fi avut? că acum apare câte o boală la fiecare buletin de ştiri! Cum se face că toate vin ori din Africa, ori din Asia, rareori de prin America de sud şi niciodată din celelalte continente! Ce să-i faci, lume civilizată!

Să fi murit, oare, de inimă rea? Toată lumea ştia că-l părăsise nevasta, lăsându-l şi cu un copil ce abia începuse şcoala, dar chiar atât de mult să o fi iubit pe depravata aia? Altă dată, femeile de soiul acesta erau însemnate cu fierul roşu şi nici necuratul nu se mai uita la ele, acum însă, cu emanciparea, cică sunt libere să-şi aleagă singure soarta!

-Fir-ar soarta lor a iaca-cui! Că băgară omul de tânăr în mormânt, zise o babă neagră la faţă, văduvă şi ea de când o ştia lumea.

-Uite, casa asta cu el am ridicat-o. Dacă nu m-ajuta el, nici acum nu era terminată. Om bun, rău de tot!

-Şi copilul! Că bine l-a mai crescut! Are numai de-alde 10 la şcoală.

-Bun, da’ avea soloambele lu’ tacsu. Se-mbăta rar, dar când o făcea, era făcută!

-Ei lasă, că nu făcea rău la nimeni. Îşi îneca şi el amarul şi-i cânta muzica până la ziuă, da’ rău la nimeni n-a făcut.

-Şi mobila, tot cu el am adus-o şi am montat-o, că la toate se pricepea. Om bun, ce mai! Bun, rău de tot!

-Bă, Gică, hotărăşte-te odată! Ori bun, ori rău, cum vine asta?

-Hai bă, Cotorişcă, şi tu acum! Bun, ce mai încoa-şi-n-acolo!

-Şi aia, a dracului baragladină, rea de muscă, domne! Să-şi lase ea casa, bărbatul! Şi ce bărbat!

-Hai, bărbatul ca bărbatul, da’ şi copilul?! Ce sânge negru tre’ să aibă în vine!

-Eu am auzit că o mai iertase o dată, tot de dragul lu’ ăla micu’, să aive şi el doi părinţi.

-Bă, eu ştiu una, cu tuta nu faci casă oricât ai vrea!

-Auzi fa, ţaţo, lumea zice că n-a mai răbdat şi şi-a luat zilele. Aşa o fi?

-Fugi fa, d-aci! Mite era om tare, că dacă era slab îşi făcea de petrecanie încă de acu’ doi ani, de când a plecat aia.

-Păi, l-o fi ţinut în putere grija de acela micu’, da’ cât să rabde şi el? Că de-atunci nu l-a mai văzut nimeni cu vreo muiere, că poate altfel era. Da’ el nu, s-a-nchis în el şi şi-a dus singur crucea până aici.

-Şi-a dus-o, până a ajuns tot la cruce. Prost, bă! În loc să-şi petreacă şi să le-ncerce pe toate, că doar scăpase de pacostea aia!

-Las’ că e mai bine de tine! Toată viaţa din floare-n floare şi-mbătrânişi fără să te aşezi şi tu la casa ta. Când n-oi mai putea, cine-ţi aduce o cană cu apă?

-Ba bine că nu! El n-a băut apă-n viaţa lui, vrei să-l otrăvească?!

Mortul parcă avea un surâs în colţul gurii, râzându-şi, poate, de cele ce se vorbeau în jurul lui. Era judecat în fel şi chip, fiecare cunoscându-i câte o părticică din viaţă, nici unul pe de-a-ntregul.

„Cel mic şi-o fi făcut lecţiile? Şi-o fi învăţat poezia? Ş mă-sa pe unde-o umbla? Măcar acum să-i pese de el.”

I se cam uscase gura şi înghiţea în sec văzând cum ceilalţi golesc pahar după pahar din vinul ce-i plăcuse şi lui, adică din acela roşu, aspru şi sec.

-Să fie de sufletul mortului! Zise ăla cu mobila, vărsând câteva picături pe jos, parcă auzindu-l.

Se cam luminase de ziuă şi lumea începuse să plece, care pe unde avea treabă, fără să se lămurească misterul morţii celui care plecase de tânăr dintre ei, când tot ăla cu mobila dădu peste certificatul medico-legal:

„Mort prin imprudenţă, electrocutat.”

 

 

autor Viorel Ploesteanu 

Dacii şi Rromanii

Deși avea o căpățână mică și turtită, a cărei capacitate craniană nu depășea o mie de centimetri cubi (ceea ce-l situa între primii hominizi ce părăsiseră savanele africane și talibanii ascunși prin peșterile din Tora Bora), pe plan profesional lui Iulică îi mergea destul de bine. Fie că vindea jumătăți de blugi prin obor, fie c-o punea de-o alba-neagra la colțul străzii, se găseau zilnic oameni care să-i cadă-n plasă. Însă chiar mai mulți îi cădeau în plasă soției rămase singure acasă.
Îmbrăcată c-o rochie decoltată (chiar vaporoasă, dacă ar fi s-o privim prin prisma miriadelor de găuri de țigară făcute prin ea de-a lungul celor patru generații în care fusese purtată și frecată din străbunică-n bunică și din mamă-n fiică), Mirinda stătea toată ziua bună ziua pe scara blocului și le făcea ochi dulci vecinilor. Dintre zecile de masculi ce-i dădeau târcoale, preferatul ei era Mitică, un țigănuș îndesat, carismatic și potent (dar c-un ochi zbanghiu care-i conferea alura unei jumătăți de ciclop pitic și curios) ce-o cinstea așa cum se cuvine, cumpărându-i creme, chiloți ori sutiene și ungând-o adesea cu ulei de măsline. Din acela extra virgin, de douăzeci de lei pe chil.
Pe locul doi în inima ei largă și compartimentată-n zeci de auricule și ventricule se afla Corcodel, un țigan foarte complex, care, pe lângă alergia la uleiul de măsline, mai avea și o serie de preferințe sexuale bizare ce-i trădau înclinațiile spre necrofilie: în timpul procreării își imagina că Mirinda, cu zece ani mai tânără ca el, va arăta moartă la fel cum arăta în momentul acela vie. Și asta datorită alifiilor, uleiurilor, sărurilor și a altor sute de preparate farmaceutice pe care Mirinda le folosea pentru a se întineri, chit că nu împlinise încă douăzeci de ani, iar nașterea fiicei n-o sluțise prea mult, ea fiind slută de la-nceput.
La capătul unei zile mai puțin faste (nimic cu adevărat deosebit – niște pârliți de polițiști se găsiseră să-l izgonească din obor), se-ntâmplă ca Iulică să sosească pe neașteptate acasă. Cum deschise ușa, își auzi nevasta gemând în dormitor, motiv pentru care nu se mai descălță, cum făcea de fiecare dată, ci pătrunse în graba mare:
– Mirindo, de ce țipi așa, femeie?
Apoi, apropiindu-se nedumerit:
– Auzi, da’ tu câte picioare ai?
Dar chiar în secunda următoare, în loc de răspuns, primi o talpă-n față ce-l proiectă doi pași înapoi și-l lipi cu spatele de perete. Rămase o clipă perplex, iar apoi, când nici nu se dezmeticise bine din buimăceală, văzu cearceaful cum zboară din pat și se repede peste el. Vru să riposteze, însă cearceaful îi fripsese deja una la ficat, apoi vreo două după ceafă, reușind să-l trimită în cele din urmă pe Iulică în lumea viselor.
Când se trezi, nevastă-sa, complet îmbrăcată, stătea într-o rână în pat:
– Ce-ai făcut, bărbate, îl întrebă ea, te-ai împiedicat?
Iulică se ridică năuc, se frecă la ochi, apoi se uită atent prin cameră. Nu numai că nu văzu niciun cearceaf, dar în prag se afla un taburet ce trecuse, până atunci, neobservat. Vru să se repeadă în Mirinda, însă chiar în clipa aceea ușa de la intrare se deschise și o voce îl strigă din prag:
– Băi, Iulică, hai că știu că ești, că te-am văzut când ai intrat! Ia vino, băi, încoa să-ți zic de-o afacere.
– Stai așa, Mitică – spuse celălalt ieșind pe hol și închizând ușa-n urma lui -, că am impresia că nevastă-mea mă-nşeală.
– Cum adică?
– Păi când am venit acasă am prins-o cu unu-n pat. N-am apucat să-l văd la față, c-a tăbărât pe mine și m-a bătut până am leșinat.
– Când? Astăzi?
– Da, astăzi, când am venit acasă.
– Astăzi!? Păi când să te bată și să leșini, băi, Iulică, că de abia ce-ai intrat pe ușă? se arătă mirat Mitică. Du-te și întreabă-l și pe Corcodel, dacă nu mă crezi, că-i pe scară. Nu ți-amintești că te-a salutat? Sau întreabă-i pe copiii ăia ce bat mingea de perete, că și ei te-au văzut.
Mirinda, intrigată de discuția celor doi, ieși și ea din dormitor:
– Ce tot șoptiți acilea-șa?
– I-auzi ce zice Mirindo, bărbată-tu! Că l-ai înșelat!
– Măi nesimțitule, urlă Mirinda supărată, cum îți permiți? (și jap o palmă lui Iulică peste față) Îți fac de mâncare în fiecare zi, îți spăl boarfele, și tu mă acuzi că te-nşel? (și înc-o palmă peste față) Că acuma îmi iau hainele și mă duc la mama!
Dar în loc de haine luă o sticlă de suc din frigider și ieși afară.
– Măi Mitică, îi zise Iulică aproape venindu-i să plângă, îți jur, mă, că era cu unu-n pat.
– Păi dacă-i așa – spuse celălalt -, hai să-l căutăm, că n-avea unde să se ducă. Pe geam nu putea că stai la patru, iar pe ușă n-avea cum, că pe ușă am intrat eu.
Și se apucară amândoi să scotocească prin dulap, pe sub pat, prin debaraua de la baie și chiar pe după dormeza din sufragerie. Însă nici urmă de amant.
– Știi ce mă gândesc eu că s-a întâmplat? zise Mitică adoptând o poziție cât mai comodă. Eu cred că te-ai împiedicat de taburetul ăsta și te-ai lovit la cap. Că Mirinda e fată bună, nu mai găsești una ca ea câte zile oi avea. Mai bine du-te ia-i o floare, un ulei de măsline, ceva, și împăcați-vă. Doar nu vrei să plece la mă-sa și să te lase singur?
– Așa crezi c-ar trebui să fac? îl întrebă Iulică contrariat.
– Păi, cum altfel?

 

Înfrăţire, artist Daniela Isache

Deși nu pe de-a-ntregul convins că soluția aleasă este și cea mai potrivită, Iulică se decise să-și asculte prietenul. Dar, ca măsură de precauție, își urmărea tot timpul soția, iar uneori mai și venea pe nepusă masă acasă, însă în săptămânile următoare nu observă nimic care să-i dea de bănuit. Iar firea lui neîncrezătoare, în loc s-o nemulțumească ori s-o îndepărteze pe Mirinda, mai mult o atrăgea. Așa că după vreo două luni relațiile dintre Iulică și nevastă-sa se îmbunătățiră într-atât de mult încât cel dintâi începuse să-și ducă tot mai des la îndeplinire îndatoririle conjugale pe care și le cam ignorase de când se născuse Bibica. Asta până când s-a dovedit că burta aceea mare pe care Miranda și-o plimba mândră pe la soare nu i se trage nici de această dată de la balonare. Descumpănit, Iulică vru să-și ia lumea-n cap, însă Mitică, prietenul lui adevărat, îl convinse să rămână:
– Lasă, bă, că te descurci tu, ce naiba! Te mai ajut și eu, că doar la asta-s buni prietenii. Ți-am arătat afacerea cu alba-neagra, acuma ți-o arăt și p’aia cu mobilu’. Ia să vezi ce repede sare banu’.
– Nu mi-e de bani, măi omule, mi-e că nu-i al meu. Că am stat și am calculat și n-are cum să fie. Pe atunci nu ne culcam împreună, făceam doar alte treburi, iar din treburile alea nu se nasc copii.
– Da’ ce treburi făceați, băi, frate? întrebă curios Mitică, iar după ce primi răspuns continuă: păi, bă, eu am auzit că și din astea ies copii. N-ai auzit de Cornelia aia mică a lu’ Lică? Cică tot așa au făcut-o și pe ea.
– Hai, mă, că n-are cum! se arătă neîncrezător Iulică.
– Să înnebunesc dacă te mint! făcu Mitică.
Celui dintâi tot nu-i venea să creadă, așa că se porni să întrebe și alți amici. Discută cu Serafim, vorbi cu Istronom și până la urmă se convinse că lumea asta se schimbase radical în ultimii ani. Mai precis de când murise Odiosu’. Adică de pe când începuse să se umple orașul cu zlătari, rudari, ursari, spoitori, vrăjitori, cămătari, zavragii și samsari.
– Sper totuși să nu mai iasă tot așa, țigan ca Bibica, că iar intru la bănuieli! conchise binedispus Iulică.
– Ia stai, bă, nepoate – îl întrerupse Corcodel ce râsese până atunci de el -, da’ ce-oi vrea să iasă? Pai dacă umbli cu țiganii, mănânci cu țiganii, faci afaceri colo-șa în obor cu țiganii, tu ce-ai vrea să iasă acum? Un român? Ia auziți, bă, fraților, ce zice ăsta!
Iar ceilalți începură să râdă cu hohote.
– Și apropo, continuă Corcodel, nu ne mai zice țigani că te bagă ăștia la bulău. Discriminezi. Noi suntem de neam rromi, iar la poporul nostru i se zice rroma. De la orașul ăla din Italia, unde am avut noi capitala la imperiu. Sigur ai auzit de noi, de daci și rromani, de Traian și Decebal.
– Ia vino-ncoace, Iulică, să-ți zic ceva! îl trase Mitică de mânecă, apoi îi spuse: să-ți trăiască neamul ăsta alb al tău, frățioare, am și o rugăminte la tine. Dacă-i băiat ăsta al tău, poți să-l chemi Mitică? Așa, ca pe mine… Că mereu te ajut, mânca-ți-aș tu pe-a mea și am grijă de tine. Mă şi bag naș, dacă vrei, numai fă așa cum îți spune fratele tău. Ia zi, frățioare, faci?
Acum ce era și el să zică? După o clipă de gândire, acceptă satisfăcut.

 

 

autor Alexandru Ioan Despina 

Luptătorul

Nu înțelegea unde plecase tatăl său. De câteva zile rămăsese singur printre găinile ogrăzii, numai el, tânărul cocoș cu glasul încă subțire. Pisica mânca torcând măruntaie proaspete, dar lucrul acesta se petrecea destul de des în gospodărie. Doar dacă nu cumva… Gândul acesta îl părăsi destul de repede și, privind cu mândrie în jur, nu zări decât câinele adormit lângă cotețul lui. Pe acest slujitor l-ar fi putut doborî numai cu o singură și puternică de cioc în creștetul capului său prost. De aceea poate câinele îl mârâia din când în când. Pisica, dimpotrivă, era mai puternică și mai iute decât zborul lui, asta din cauza aripilor lui bogate în pene colorate. Dar nici ea, pisica, nu îndrăznea să îl înfrunte, mulțumindu-se doar cu resturile aruncate de la bucătărie.
       Tatăl său nu mai apăru în următoarele zile. Calul stăpânului îl privea cu ochi blânzi, de parcă ar fi fost din altă lume. Vaca venea rar, dar și atunci făcea un zgomot asurzitor și nu îi plăcea de loc, ca și cum i-ar fi fost rivală. Niște slugi, se gândi cocoșul cel tânăr, tocmai când băgă de seamă că găinile i se adună de jur împrejur, sporindu-i măreția. Singurul care ar fi putut însă înțelege ceea ce era el, cocoșul, cu adevărat, era zeul său, omul, pe care îl slujea cu cântecul lui în zori și peste zi. Lui, zeului său, cocoșul nu avea alt țel decât să îi fie de folos, cu o încredere oarbă. Omul îl mângâia câteodată pe creștet și îi vorbea, iar el se simțea atunci iubit mai mult decât orice pe lume. Încerca să răspundă dragostei zeului cum se pricepea mai bine. În cele câteva luni care trecură de la dispariția tatălui său, cocoșul tânăr crescu, devenind cel mai frumos cocoș pe care omul îl avusese vreodată. Așezat la înălțime, pe stâlpul porții, se simțea un adevărat ales al zeului, iar penele lui, colorate precum curcubeul zilelor de vară, își întețeau atunci culorile.
       În curțile din apropiere mai trăiau cocoși, iar omul nu avu altceva mai bun de făcut decât să-l pună să se bată cu toți ceilalți, sub privirile curioșilor vecini, stăpânii cocoșilor. Se încinseră lupte din cele mai strașnice, cu pene zburând în jur și ochi sângerând, cu gheare ascuțite și lovituri de plisc bine plasate, dar cocoșul nu se dădu bătut niciodată, rămânând mereu neînvins. După un timp, trupul începu să-l doară cumplit după atât de multe și aprigi lupte. Învinșii erau trecuți deîndată în bucătăria unde el nu putuse intra niciodată. Apoi pisica mânca din nou, torcând, măruntaie proaspete. Nu cunoștea tainele acelui loc al casei, dar mulțumirea stăpânului în fața victoriilor lui neîntrerupte îi umplea inima cu un fior de neînchipuit pentru zeul său, omul. Din pricina aceasta cântecul său în zori de zi deveni asemenea unei trâmbițe pentru tot satul. Ajunsese un adevărat cetățean al cătunului și se simțea neînvins.
       Într-o zi senină, omul, zeul său, îi tăie gâtul și îl băgă la cuptor pentru masa de sărbătoare. A fost pentru prima și ultima oară când cocoșul intră în sfânta taină a bucătăriei. Sufletul neînvinsului nu simți decât o cumplită durere, fără a ști de ce fusese supus unei atât de cumplite pedepse. Ultimul său gând, înălțându-se la cer, a fost să lase trupului său, călit în atâtea lupte și totuși neînvins, gustul cel mai bun pe care îl putea avea pentru zeul care îl ucisese. Să-și amintească mult timp gustul lui, ca un sacrificiu încă de neînțeles. Din ziua aceea, glasul lui tăcu pe vecie.

La început, din pricină că era de neînvins, gladiatorul se înspăimântă. Era parcă anume ocrotit de ceva nevăzut, în așa fel încât toate loviturile de paloș, de buzdugane ghintuite sau de biciuri cu plumbi nu îl atingeau, ci rămâneau la distanță de trupul său, astfel încât îi era foarte ușor să-și doboare adversarul, mai ales pe cel care își cheltuia puterile mai mult înciudat de eșecul atacurilor. După ce îi trecu spaima, gladiatorul se gândi că zeii, în adânca lor înțelepciune, aveau un motiv deosebit pentru a-l ține astfel în viață. Alteori se gândea că tot ei, învârtitorii roților destinelor și ai stelelor, vor trimite spre el un adversar care îl va învinge. Știa gladiatorul că învingătorii sunt totdeauna trecători. Învinșii, de asemenea. Că numai spiritul luptei trebuia să fie ținut viu cu orice preț, iar slujitorii zeilor erau cum nu se poate mai harnici în a născoci tot felul de lupte. Zi după zi, luptă după luptă, gladiatorul ajunse cel mai cunoscut și de temut luptător, de care nici un alt gladiator nu îndrăznea să se mai apropie. Senatorul roman care îl găsise rănit pe câmpul ultimei bătălii cu barbarii, văzându-i trupul atletic, îl luase cu el și îi oferise toate condițiile antrenamentelor necesare. Acum, după mai bine de zece ani, senatorul se temea de el. Vedea că nu mai poate câștiga bani din lupte și din pariuri, asta din pricină că nimeni nu voia să mai lupte împotriva neînvinsului. Senatorul medita ceasuri îndelungate, temându-se de cel pe care îl crescuse, ca de un trimis de neînțeles al zeilor, căutând o soluție pentru toată treaba în care singur intrase. Nici unul din colegii lui de senat nu-l voiau, având aceeași teamă ca și el.
Neînvinsul nu mai era de folos în nici un fel pentru nimeni, deși trofeele pe care le adunase, precum și faima lui, îl făcuseră aproape o legendă. Dar, în culmea acesta a gloriei, era cu totul și cu totul inutil intereselor celor din jur.
În așteptare, gladiatorul se gândea adesea la soarta lui. Nu înțelegea de cine sau de ce este pedepsit cu acest nimb al neînvinsului. Moartea îl ocolea, răni nu avusese din pricina mantiei nevăzute care respinsese toate atacurile, ascuțite sau nu, de sabie sau de colți de suliță. Cu toate astea, gladiatorul era din cale afară de trist și singura lui rugăciune, către zeul lui tăinuit, era să fie lăsat mire celei cu matie albă ca o moarte-mireasă pe care o aștepta ca singura lui izbăvire. Femeile nu se apropiaseră de el niciodată, înspăimântate de legendara lui nemurire. Așa că nici el, nici senatorul, stăpânul lui, nu întrezăreau o ieșire din impasul acesta al neluptelor. Gladiatorul înțelese atunci că nu fusese trimis pe pământ decât pentru a fi un altfel de mesager al păcii, a cărui tainică solie se făcea vizibilă în acest fel pentru toți. Nu mai avea cu cine să lupte, nici motive străine pentru asta, așa cum făcuse toată viața. Nu-i plăcuse de fapt niciodată să omoare pe nimeni, cu atât mai mult pe niște nevinovați ca și el, în căutarea doar a unei bucăți chinuite de pâine, în spectacolul cerut de cei peste măsură de bogați. Nu, după primele antrenamente își spusese că va trebui doar să trăiască. Atunci încă aștepta fiecare cântat al cocoșilor, în zori, cu o încredere nouă. Acum, după cei zece ani, mușchii săi erau ca piatra, picioarele și brațele precum brazii falnici ai pădurilor, dar ochii lui erau izvoarele unei tristeți nesfârșite. Căutau în jurul său silueta alb-maiestuoasă a morții-femeie și implora zeul să-i fie trimisă cât mai curând. O închipuia în chipul acesta numai când simțea în jurul său mantia neagră a privirilor din ochii celor învinși. Ei erau cu adevărat izbăviți, iar gloria lui se năruia în el însuși, ascuns sub bolta corului asurzitor de glasuri urlând în extazele victoriilor. Cei care strigau, mulți, înrăiți, i se păreau a fi foarte departe de oameni. Niciodată nu înțelesese de ce moartea era atât de puternică pentru cei mulți, ca și cum n-ar fi știut cu toții cât îi sunt de supuși. El era, nu știa pentru câtă vreme, doar un scăpat din cercul ei totdeauna închis. Și, deși adusese de multe ori moarte celor cu care luptase, însă repetarea ei nesfârșită îi umplea de fiecare dată inima cu o mare amărăciune.

Într-o zi, la curtea senatorului sosi un îmblânzitor de șerpi, care, dorind să distreze cu spectacolul său pe senator, auzi povestea gladiatorului neînvins. Fiind un oriental isteț, acel om propuse senatorului un târg, anume ca în schimbul unei sume de bani să-l scape de gladiatorul devenit inutil. Senatorul deveni atent la propunerea indianului și înțelese simplitatea ieșirii din joc a celui nemaidorit.
Gladiatorul primi lupta cu cel care mânuia șerpii și simți în ochii acelui om apropierea luminii albe a veșmântului mult căutat. Numai în câteva clipe, trupul lui căzu la pământ sub strânsoarea șarpelui celui mare cu dinți veninoși. Nu era apărat de mantia lui obișnuită și bucuria nunții lui misterioase îl făcu să zâmbească pentru prima oară îmblânzitorului de șerpi ca unui trimis al zeilor. Murind, sufletul lui se simți asemenea unui cocoș împănat cu pene viu colorate care se înălța către cerul senin. I se păru doar o amintire îndepărtată pe care o cuprindea în ultimele zvâcniri ale vieții. Încununat cu o glorie pe care nu o recunoștea și pedepsit de singurul lui zeu.
Celălalt înțelese că acolo se petrecuse ceva care îi depășea puterile și își dori să plece cât mai degrabă cu sacul lui de șerpi și cu banii primiți. Prețul cerut i se păru din cale afară de amar. Dărui banii cerșetorilor la ieșirea din oraș și se îndepărtă. Flămânzi, aceștia cumpărară de îndată un cocoș zdravăn pe care îl gătiră în aceeași seară, mâncând cu o poftă pe care nu o puteau înțelege în nici un fel.
Poate doar dacă s-ar fi ospătat la o nuntă.

 

autor Constantin P. Popescu 

Fântâna cu trepte

Dar, din pomul cunoaşetrii Binelui şi Răului să nu mănînci, căci,  în ziua în care vei mînca din el, vei muri negreşit( GENESA )

 Cum vii de la Constanţa spre Histria, scria Mihail Sadoveanu, apuci întîi  pe  un  drum de năsip, urmînd litoralul, după aceea sui  pe un podiş, unde hojma bîjbîie vîntul în bolîndari. După ce mergi şi mergi pe-acel podiş, vezi în  depărtare o apă lină ş-o linie de tufărişuri. După acea linie de tufărişuri, se înalţă mormanul ruinelor Histriei   ş-apoi se încreţeşte lacul într-un fel de vînăt tulbure spre Kituc şi spre Marea  Neagră.                                                                                          

Dar Sadoveanu n-a văzut, se pare, la vreo mie de paşi de Histria, mai spre sud şi mult mai în dreapta drumului, un atol perfect rotund al podişului, ca o lentilă înnăbuşită de  verdele negru al nucilor şi al altor copaci fără nume şi fără vârstă, ceea ce sugerează că acolo se află vreo matcă de izvoare sau vreo baltă secretă, unde, pînă cînd îl mutase Pingelică, fusese cătunul Şipotul, căruia tucii,până la schimbul de populaţie din 1940, îi ziceau  Merdevenlî Punar, adică, Fântâna cu Trepte.  Iar foarte puţini  mai ştiu că, pe vremuri, pe când săpa la Histria, lui Vasile Pârvan, gorganul acela emisferic de pe carapacea monotonă de calcar cretacic a Dobrogei i se păruse atât de artificial, încât ordonase să fie secţionat printr-un şanţ transversal, care scosese la lumină mai multe aşezări succesive, începând din paleolitic şi până la cea mai recentă, arheologic vorbind, adică o aşezare romană rurală (VICUS CELERIS), al cărei nume ieşise destul de norocos la iveală, săpat pe un portic din marmură imaculată,împreună cu o inscripţie foarte bine conservată, prin care primarul Ulpius Celer îi invoca pe Iupiter Magnificul şi Iunona Regina, pentru sănătatea împăratului şi propăşirea satului lui Celer, în anul în care consuli erau Verus şi Quintillus.

 

 

Largul mării, artist Mihai Catruna

 

2  

 

Am pătruns o singură dată, cu sfială şi cu veneraţie idolatră, în  sanctuarul acela, pe care Dumnezeu, în marea Lui înţelepciune îl scosese deja în afara pizmei şi zavistiei omeneşti, ca să ne aducă aminte,probabil, de Grădina din care-am fost izgoniţi, tocmai pentru că-am năzuit să cunoaştem Binele şi  Răul (Iar, dacă noi, pe atunci, nu ştiam încă, am aflat, mai apoi, cu nasu-n rahat şi cu o mie de tupe-n cap, că după un Rău, urmează întotdeauna Mai  Răul!)

Pe vremea aceea, mai lucram,ca trepăduş, la o întrprindere de îmbunătăţiri funciare şi trebuia să facem nişte măsurători de nivel, pe-acolo, pe grinduri.Dar tumulul acela holbat verde spre cerul fierbinte şi gol părea  baricadat cu un zid compact de gherghinar înflorit excesiv în buchete-mireasă, ca şi cum ar fi nins în iunie,aşa că-am cercetat mai bine de-un ceas până ce-am găsit o trecere naturală, ca o vizuină de mistreţ,sfâşiată cu colţii prin ghemul de ţepi şi de gheare-al arbuştilor.

Pe-acolo, am pătruns preaplecat într-un luminiş circular  care, catifelat cu troscot, volbură şi muşeţel, părea încă umed de apa zorilor, iar lumina, verde-sinilie şi ea, abia mai tremura străveziu pe deasupra ierbii, ca  apa unui acvariu de lacrimi,  iluminat rece, discret şi egal, din toate colţurile. Iar efectul acesta de tărâm scufundat şi privilegiat a crescut copleşitor, pe măsură ce mă apropiam de trunchiul  înmărmurit al nucului uriaş care părea  principala  coloană de susţinere a acestei  rezervaţii miraculoase.

Şi chiar lîngă  stâlpul său, la cinci paşi mai în stânga se afla vestita Fântână cu Trepte, care, de veacuri, era singura sursă de apă dulce în revărsarea salmastră şi sălcie din jur, căci un liman mereu somnoros al lacului Sinoe îşi topea limpezimea chiar în malul  verde de la Merdevenlî Punar.

Fântâna, a cărei oglindă licurea cu şipot viu la vreo trei metri sub firul ierbii, fusese înconjurată de turci cu ghizduri groase din granit verde, pe care se mai cunoşteau totuşi urmele de lanţuri care trăseseră deasupra găleţile grele, din aramă bătută, ale ciobanilor de odinioară. Iar, de-o parte şi alta, albe încă şi frumos încondeiate cu chipuri  rotund şlefuite şi cu ramuri de viţă de vie, străjuiau două sarcofage romane din marmură imperială, care fuseseră de mult golite şi bine curăţate pentru a servi drept jgheaburi de adăpat pentru feluritele vite rătăcitoare pe grinduri.

Iar, la vreo câţiva paşi mai în spate,aşezat pe trunchiul retezat al Nucului Dintâi,  veghea, încă de la Facerea Lumii, veşnic neadormitul  Avram Dicianu,care, cu flinta lui Toma Alimoş pe genunchi şi cu o voce de trâmbiţă a Ierihonului, m-a prevenit de la bun început:

–         Mai-nainte de a pune picioru pe scar-aia nepoate!,  ia abate-te tu niţeluş pă la troaca dă colo şi curăţă-te bine, că, acu’ vreo două-trei primăveri, doar ce l-am trăsnit p-un deliu d-ăsta ca tine, care, tot aşa, voia să se scoboare pângărit la fântână şi, pă urmă, l-am tîrît frumuşel mai la vale,pă sub oţetari, dă unde cre’că l-au  dumicat toate goangele pământului şi l-au cărat  pân găurile lor, că,uite,nici nu mai miroase-a hoit, dintr-acolo.    Căci rostul meu pe-aci e tocmai să pândesc, zi şi noapte,ca apa asta să rămână tot limpede şi binecuvântată, ca să nu mai păţim iar cum a fost cu mocanii lui Dobre Cocoşman, care-a aruncat o căpăţână dă porc în fântână, ca să-i gonească pă turci-ăia-musulmani care se înnădiseră la jgheaburi, dă călcai pă ei, ca pă dude! Pentru că numa’ Mustafa Mamut şi cu frati-so Ibram avea vreo sută dă cai şi vreo două sute dă tăuraşi, cei mai mulţi furaţi şi-ăia dân Gurili Dunării, dă pă la Letea sau dă pă la Ostrov, unde e spurigaiu’ fără număr al vitelor după faţa pământului.   Iar,d-atunci, nu ştiu cum s-a dus buhu’, că n-a mai dat nimini p-aici –  nici măcar flăcăii-ăia dă la Caraharman, care în fiecare an, dă Bobotează, venea să mă colinde cu  Iordanu’ şi-mi împodobeau fîntîna cu buchete dă busuioc şi cu boboci încoloraţi dă hîrtie creaţă ca varza, cântând şi  veghind, alături de mine, toată noaptea,ca să ia apoi câte doi trei pumni dă apă sfinţită, în găletuşele lor frumos spoite şi cu câte-o cruciuliţă dă argint curat, legată dă toartă. Păi,acu’, dacă tu crezi că mie mi-a fost uşor să stau singur ca ursu’ în  vizuin-asta şi să-mi ţiuie urechile, atunci ,na!, bea apă şi pleacă!, fiindcă orişicum n-o să te mai văz niciodată p-aci!!

 

3  

 

Spre ghinionul său însă, tot a mai apucat să mă vadă.

O dată!.. Şi ultima!

Iar asta, pe la începutul noului mileniu când, tot ca trepăduş, făceam şi eu umbră prin Comisia pentru Referendum de la Săcele şi când, mai înainte de asfinţit, m-a chemat dom’ director Gogu Ivanciuc şi mi-a pus în braţe o cutie dă placaj pentru cuie, pă care-o-mbrăcase frumos în coli dă hârtie roş-galben-albastră şi-i  tăiase o crăpătură subţire pă capac,drept la mijloc.

–         Mă băiete!, îmi spuse parcă mai serios deodată, asta e Urna Volantă,bagă bine la cap! Îl iei pă Mitrel,cu dubiţa Coperaţiei şi vă duceţi împreună la toate adresele astea! E vorba d-ăia care nu pot veni la vot pă picearele lor şi care Legea zice că trebuie musai să voteze şi ei  Da’, fii foarte atent! Mai întîi şi-ntîi, le iesplicaţî corect ce şi cum… Că e  Referendum pentru modificarea Costiuţiei!  Ce? Te joci!

–         Că e modiicare am înţeles eu… Da’,mai precis, ce să modifică?

–         Bă,  păi, tu chiar eşti bou d-ăla dă pus la jug!, s-a supărat şi mai rău nea Gogu, carevasăzică, d-az-dimineaţă te freci dă pereţi p-aici şi tot n-ai înţeles ce să modifică!?  Mai întîi şi-ntîi, că să modifică-n bine! , Asta să le spui!  Să modifică ca să fie bine, tovarăşi !! Aşa să le spui!! Adică,domnilor, vreau să spui, că, na!, o luasem şi eu din nou cu tovarăşi, ca Iliescu!

–         Adicăăă?!

–         Adicăăă, că să modifică,  ca să li se dea, macar vro umbră dă pensie şi la ăia de-au muncit şi-au cotizat toată viaţa, ca tine!

–         Aoleu!  aoleu!  aoleu!  Păi, dacă treb’e să modificăm Costituţia, ca să-mi dea şi mie măcar jumate dân banii mei înapoi, înseamnă că s-a cam ales prafu’şi pulberea dă săraca noastră Ieuropa!!!

–         Hai, c-ai  înţeles! Da’ să vă duceţi, mai întîi, pă la Şipotu, pă la moş Avram Dicianu!,că e şi el pă listă şi, dacă se-ntunecă, ori nu-l mai găsiţi,   ori vă-împuşcă el şi vă pune pielea pă băţ, mai-nainte de-a apuca voi să căscaţi gura!  D-aia vă şi spun să nu vă-nţepeniţi pă undeva, pă la vro oală cu vin, că vă-împuşc eu, pă ormă!!

 

Când am ajuns acolo,soarele mai era doar o zare arămiu-pâlpâindă, iar Fântâna cu Trepte,dac-o mai fi dăinuit,   se-nchisese în ea însăşi ca într-o scoică de ghioc şi prea anevoie am aflat o vizuină, o copcă, ceva, ca să ne strecurăm prin parapetul de păducel înghimpat. Totuşi, după ce-am trecut gardul viu,ne-am înălţat iute pă tălpi şi-am dat glas de întîmpinare, ca să nu ne trezim cu vrun glonţ, drept între urechi.

Începuse să se însereze şi casele acelea pustii, zidite din pietroaie mult mai bătrâne, şparlite odinioară de la dărâmăturile Histriei, dar părăsite,pe urmă, în fugă, păreau, sub  învelişul gros de licheni chitinoşi şi, în lumina puţină, strecurată prin prelata de ramuri, nişte colosale broaşte ţestoase, pregătite să se târască înapoi, înspre Histria,acolo unde  se afla  rostu’lor adevărat pe pământ.

Nu se-auzea niciun câine.

Dar,când ne-am mai apropiat, bătrânul veghea neclintit pe buturuga lui  fără vârstă,sub un felinar mic, de grajd, care abia mai adia o luminiţă de candelă peste treptele din marmură greacă ale fântânii.

Totuşi: AVE VIATOR ET VALE scria pe o albă stelă romană ,sprijinită de trunchiul încă viu al celui de-al doilea nuc.

Lumina îşi da duhul încet,ca aburul respiraţiei pe-o oglindă cernită.

Aşa că i-am desluşit fără grabă şi pe înţelesul său,cred, ce ne-adusese  pe-acolo,în fapt de seară, iar moşul părea să fi rămas adânc uimit şi cutremurat – nu numai de faptul că mai există şi-o altă lume, dincolo de ţarcul lui verde dar,mai ales,de faptul că lumea aceea are cunoştinţă de numele şi de vieţuirea lui pe pământ.

–         Păi, dacă treb’e să-mi pui eu pecetia pă hârtia asta,pentru ca la voi,acolo,s-o duceţi mai bine, atunci să ştii  şi tu că  Sfîrşitu’ Lumi-i-aproape!!

–         Da! da! da!, m-am grăbit eu să-i mai explic o dată, trebuie să-ţi pui ştampila,musai, da’ nu aci-n văzul nostru ,că-i secret.     Aşadar, iei, mata, felinaru-ăla din par, intri-n colibă, te gândeşti bine şi pui ştampila p-un chenar d-ăsta, unde scrie DA sau NU..

–          Adică BINE sau RĂU!,vrei să spui?, a desluşit bătrânul cu vicleană şi cu înfricoşată înţelepciune,  Şi?

–         Şi,pe urmă, îndoi foaia, aşa, şi-o vâri, nevăzut de nimeni, în cutia asta!

–         Păi,vezi că tot e o coţcărie la mijloc?!

–         Nu e!  am spus eu apăsat

–         Şi-atunci, de ce mai  treb’e să m-ascunz în colibă?

–         Pentru că aşa e bine!

–         Ba,nu-i bine dăloc!, că eu,orişicum, n-am cum să ştiu ce-o fi bine sau rău pă la voi, p-acolo   Aşa căăăă… în zadar, gâlceava!!

Apoi,după ce-a mai forfotit un timp prin jurul izvorului, şi-a luat urna, ştampila şi votul şi-a intrat în colibă, iar eu,puţin mai târziu,  am intrat după el, ca să-i duc felinarul.   Încreţit tot ca un şaman de-al lui Zoroastru, şedea ghemuit într-un colţ şi arunca hârti-aceea prin aer.

–         Cu care parte-o cădea a treia oară, în sus, acolo, am să pun pecetea! mi-a şoptit  el cu un zâmbet parşiv.  Iar acu’pleacă d-aci, ca să nu vezi când o pun la cutie!

Abia după vreo jumătate de ceas de  foială şi boscorodeală, de prcă-ar fi descântat de deochi, a ieşit şi-a pus felinarul la locul lui, în par, apoi a adus şi urna  de vot. pe care a aşezat-o cu mare luare aminte pe buturuga teşită, iar, spre miezul nopţii, a venit şi c-un fel de preş vărgat pe care l-a desfăşurat larg peste un strat fremătător de vrejuri de fasole, puse la uscat pe sub duzi.

–         Aici o să dormiţi împărăteşte a zis el, tăvălindu-se o dată, de probă, peste ţolul acela şi-a dispărut gârbovit înapoi, în coliba lui, de unde tot timpul, s-a auzit un fel de scâncet, de vaier sau de rugăciune

–         Ce-am făcut?!… ce-am făcut?!…  ce-am făcut!?… ce-am făcut!?…,se lamenta el  vehement, dojenitor şi zălud.

Iar, spre dimineaţă, când stelele coborâseră ca nişte mere de aur prin pomi,s-a ivit din nou, înveşmântat în alb, ca un duh şi, după ce-a ocolit  îngândurat şi coşcovit, şipotul ascuns al izvorului,  a luat din nou cuti-aceea subţire-ntre palme şi a clătinat-o de mai multe ori, violent, prin dreptul urechii.

–         Ai?  Parcă n-ar mai fi-aici ?!! , a murmurat el, ca şi cum s-ar fi ştiut supravegheat.

–         Ce  să fie, bre?   Mai dă-o dracu’ !!

–         Păi, beletu meu!  Parcă n-ar mai fi-aici ?!

–         I-acolo, bre, că doar n-o fi zburat!?  Da ce treabă-ai cu el?

–         Păi, mă gândeam să-l scot cumvaşilea d-acolo şi să-i pun o ştampilă şi-n căsuţ-ailaltă.

–         Da!  Da’ asta chiar nu se poate!

–         Adecăăă, vezi că eşti cam pungaş matale?! Da’ di ce nu să poatie?

–         Pentru că nu se poate să fie şi da şi nu, în acelaşi timp!

–         Chiar!    Asta pare-adevarat!  Da’eu tot vreau să scot biletu’meu d-acolo!

–         M-ai omorît !  Ce să faci cu el?

–         Mă gândeam, aşa, să-i cam dau foc şi să-l împrăştii pă gârlă!

–         Nici asta nu se poate!

–         Da di ce să nu sî poatî,  dacă-i beletu meu?!

Apoi, s-a târît din nou în colibă, unde-au început iar freamătul,şopoteala şi scrâşnetul.Iar noi am intrat acolo abia a doua zi, spre amiază, de frică să nu vină nea Gogu şi să ne ia gâtu’ ca la curci.

Bătrânul zăcea  învălmăşit pe paiele lui şi-a mai durat ceva, pân-am observat că avea gura strâmbă şi  că era moale ca zdreanţa.

–         Să ardeţi bine foai-aia, să nu vă jucaţî !!!, a clămpănit el fioros şi-a căzut definitiv în sine.

Însă nu numai că n-am ars-o, dar am mai băgat şi vreo zece voturi, aşa, de la noi, ca să vadă nea Gogu c-am umblat toată noaptea, pă la toate adresele. Şi bine-am făcut că tot frecţie la picioare de lemn a rămas.  Fiin’că  Costituţia s-a schimbată, da’ eu tot n-am primit nicio pensie.

Şi-am omorît şi moşu-ăla dăgeaba!

Asta e!

 

 

autor  Ioan Florin Stanciu 

Nici moartea nu mai e ce a fost…

Nici moartea nu mai e ce a fost… și nu care cumva să îndrăzniți să-mi spuneți mie că nu e așa, sau să începeți să-mi îndrugați verzi și uscate, că pe aici sau pe dincolo, că eu unul… Da ce să mai zici de circul
din ziua de azi, pe care ei îl numesc înmormântare?… Păi așa arată o înmormântare?… Așa ca o… hai să fim serioși! Uite, acum două săptămâni trecu în lumea drepților Grigore a Lupului – gospodar, cum nu era altul în sat, odihnește-l, Doamne, în iubirea Ta, împreună cu drepții Împărăției Tale!… Și uite așa stă Grigore întins pe masă, afară-i zi de seceriș, el se hodinește ca un boier, iar ai lui, aleargă ba în stânga, ba în dreapta, o hărmălaie nene și un tărăboi ca la balamuc, de parcă-i luase foc casa. Până la urmă toți au dat
fuga la oraș! Fetele pe la hăinării, feciorii după copărșeu și cruce, iar Ana, muieri-sa după orez pentru sarmale, l-au lăsat pe Grigore, singur cuc, că vorba aceea, de acuma nu-i prunc mic să cadă de pe masă. Da când s-au întors… mai bine rămâneau pe acolo! L-au îmbrăcat pe bietul Grigore, mai ceva ca pe notarul
Tache, cu cămașă de naylon, cu costum negru, cravată la gât, l-au încălțat cu pantofi din carton și gata! Dacă cumva Doamne ferește, bietul Grigoare ar fi deschis ochii, ori ar fi luat-o la fugă, ori și-ar fi pupat mâna, crezând că nu-i el. Dar copărșeul… De parcă ăla-i copărșeu?… Din rumegătură presată și
dată cu lac… peste două ierni nici urmă nu rămâne din el, iar crucea?… Ce să mai vorbim de cruce… din țeavă de fier ca să urle vântul, ca o haită de lupi în ea. Dar lor, nici că le pasă… numai să scape de Grigore din casă. L-au acoperit cu un lințoliu taman cum îi perdeaua de la primărie l-au cocoțat pe o mașină ca
pentru iespoziție și pe aici ți Grigo’ drumul! Ehe, cândva oamenii respectau moartea! Se pregăteau pentru ea, mai ceva ca pentru nuntă… Păi la mine, spre un iezemplu, slava Domnului! e pregătit totul. Cămeșa de sărbătoare țesută din bumbac, și pieptar din pănură neagră și gaci noi-nouți și așternut mândru înflorat și pânză albă cum îi zăpada… totul nou-nouț mă așteaptă în ladă, iezact cum a pus răposata Mărie, fie-i țărâna ușoară! așa și stă… Da uitasem să vă spun de opinci… Din piele de porc mistreț, da ce piele… Mi le-a făcut bătrânul Toderaș, Dumnezeu să-l odihnească! De copărșeu nici nu mai pomenesc! Din
scândură de stejar de trei țenti, și atât de tihnit stai în el de nu-ți vine să te mai ridici, Ilie Stolaru mi l-a făcut, iartă-l doamne și pe el! «Nene Mihai – îmi spuse, – așa copărșeu am să-ți fac de o să mă pomenești și peste o sută de  ani.» și cruce din lemn de stejar mi-a cioplit. Da, la mine totul e gata, totul e așa cum trebuie să fie, după orânduiala pământului, pune-te jos și mori liniștit când vrei, chiar și acum căci nimeni nu-și va bate capul cu tine. Numai să nu mă ducă cu mașina ca pe… că i-aș blestema de dincolo de lume… Pe mine cu căruța trasă de boi să mă ducă, eu le-am poruncit la ai mei… Că de m-ar duce Doamne ferește ca pe Grigore , n-aș mai da două parale pe moarte, dar la mine slava Domnului totu-i așa cum trebuie – după orânduiala pământului.

 

 

 

autor  Mihai Traista

Floarea Soarelui

Dimineața se anunța senină și calmă, fără nici un fenomen meteorologic deosebit. MMC314 își luă ca de obicei zborul către câmpul de Floarea Soarelui, cu o senzație stranie, provocată de aceleași urări de spor la lucru adresate de paznicii de serviciu. Îi simțea a fi zeflemitori, însă fără răutate și MMC314 se întrebă, planând ușor sub ceața ușoară și parfumată a dimineții, dacă ei nu cumva știau ceva mai mult decât ele, lucrătoarele. Nu, era sigură că nu. Aveau aceeași expresie tâmpă sub mușchii lor și aparenta lor putere ar fi putut să ascundă de fapt o mare slăbiciune. Aceste gânduri, neobișnuite pentru ființa ei, o neliniștiră și apoi înțelese un lucru cât se poate de clar: paznicii de serviciu nu păzeau cu toate puterile lor stupul și pe Regină, ci le păzeau pe ele, multele muncitoare, să-și facă treaba cât mai bine și cu spor, așa cum le urau în fiecare dimineață. Nu erau, în afara mușchilor și a armelor lor, cu nimic mai deosebiți de trântori, alte specimene ciudate, hrănite din munca lor zilnică de parcă ar fi fost aleși.
MMC314 culesese deja un săculeț plin de polen galben și parfumat. Obosise, nu atât din pricina efortului, cât din cauza acestor noi gânduri. Viața ei ar fi putut părea minunată privită din afară: lumea florilor, parfum și culoare, îmbătătoarele raze de soare blând, lumina binefăcătoare. Armonie, pace și mai ales buna dulceață a mierii, la care toți oamenii  jinduiau . Dar munca lor invizibilă? Unde dispărea, în ce pocale străine, ale căror puternici invadatori? Plânsul lor vechi de secole, acela care poeților le părea a fi o muzică atât de suavă, cine îl cunoștea cu adevărat, dacă nu doar ele, roabele sacului de polen, ca singură condamnare pe viață, pe vieți?
Astăzi, în această zi pe care o simțea a fi altfel decât celelalte, desprinsă parcă de șirul nesfârșit și monoton cu care fusese atât de obișnuită de când era mică, MMC314 primi din inima arzătoare a Florii Soarelui un sfat neobișnuit:
      Odihnește-te! Ai tot dreptul. Pentru hărnicia ta vei primi un dar. Dăruiește-l.
Mirată că lumea rotundă și luminoasă a Florii Soarelui îi putea da o asemenea povață, MMC314 se așeză în mijlocul florii și lăsă jos sacul cu polen. O moleșeală plăcută îi cuprinse făptura puternică și simți că adoarme. În chip ciudat, MMC314 avu un vis, lucru care nu se mai petrecuse niciodată în scurta ei viață, obișnuită numai cu munca și programul strict al stupului. Simți, în ciuda somnului care o cuprindea în plasa lui lină, legănată de vânt, în miezul de lumină al Florii Soarelui, că acesta este darul meritat. Visă, așa cum știa bine că arată, un om. Dar omul acela nu era imens și puternic, cum erau toți oamenii, care dintotdeauna o înfricoșaseră când veneau să prade stupul. Nu, era înveșmântat în lumina curată și răcoroasă a Soarelui și statura lui era la fel de mare cu a ei. O privi cu ochi mari și MMC314 se simți cuprinsă de o emoție atât de vie cum nu mai cunoscuse decât în accidentul care o adusese odată, de mult, în apropierea morții. Atunci se apărase de om și acul ei puternic îi fusese lăsat, după o luptă aprigă, în trupul încă tânăr pe atunci, singura ei unealtă credincioasă.
Omul din vis tăcea și din mâinile lui primi o cheie de lumină, strălucitoare ca și cum ar fi fost de aur sau de foc, așa încât MMC314 se sperie în somn, știind că primește în dar ceva deosebit, așa cum nu putea fi decât un vis. Trupul ei fremăta din aripi și cuprinse cheia de lumină la piept, ascunzând-o ca și cum ar fi fost un dar de preț. Ce ar fi spus surorile ei dacă ar fi văzut cheia? Nici nu se putea gândi, mai cu seamă în somn. Omul acela, așa i se păru ei, își luă zborul cu aripi aurii ca de albină și, înălțându-se, îi făcu un gest de tăcere cu degetul pe buze. Ochii lui îi zâmbeau, iar MMC314 deveni deodată foarte puternică, așa cum fusese numai în timpul acelui accident din care își scăpase viața cu mult timp înainte. Simțea că o acoperă, descoperind-o pe ea, MMC314, ei însăși, haina nemuritoare a luminii dragostei. Înțelegea că are un suflet numai al ei și bucuria aceasta i se păru a fi nețărmurită, ca însăși viața. Era o singură făptură cu Floarea Soarelui și cu toate celelate ființe vii.
Se trezi. Floarea Soarelui o legăna încet. Ar fi vrut să înțeleagă mai mult și floarea îi spuse:
      Mergi, te așteaptă o misiune deosebită și grea, așa că ai grijă de puterile primite în dar!

Întoarcerea la stup a făcut-o cu viteza gândului. Se gândi la ceea ce aflase în somn: viețile lucrătoarelor, ale miilor de albine surori, erau prinse în chingile strânse ale unui soi de vrajă care nu putea fi desfăcută nicicum. Așa cum erau de altfel și paznicii și trântorii, dar cu alte vrăji țesute de mâini nevăzute, ascunse bine în negura timpului. MMC314 înțelese toate astea într-o singură clipă de zbor sau de vis, nu își dădea încă bine seama. Înțelegerea aceasta îi dărui puteri înzecite și dorința arzătoare de a-i elibera pe toți din vrăjile acestea străine, a căror cheie o purta numai ea, în inima ei ocrotită de vis.
O primiră cu o căldură deosebită la întoarcere, dar MMC314 simți că oricât de bine ar fi ascuns la piept cheia primită, lumina ei se făcea văzută de toate surorile. Veneau, atrase ca de miresmele florilor, așa cum înșelător fuseseră învățate, veneau cu toate în apropierea ei și, mai mult, tuturor li se aprindea în piept luminița acelei chei a visului. Deveneau cu toate luminoase și semănau bine cu un nor de licurici în catacombele întunecate ale stupului.
Atunci, ca la un singur gând, se duseră către seraiurile Reginei, simțind că acolo se află poate taina vrăjilor, care cădeau descuiate deodată, pentru toți, cu lumina visului adus din Floarea Soarelui de MMC314. Ocoliră gărzile cu oarecare teamă, apoi paznicii fioroși și coloniile de trântori. Dar, spre surprinderea lor, nici o rezistență nu li se opuse, iar ființele aflate sub vrăjile lor cunoscute se eliberau ca sub aripa unui vânt adus de norul luminos. Se alăturară unii altora și luminii care îi unea. În timpul acesta ajunseră în fața Reginei lor, aspră, măreață și totuși iubitoare.
      Vă așteptam, le spuse Regina. Am avut de mult timp visul acesta, înaintea ta, MMC314. Viziunea acestui vis mi-a dăruit-o un om. Un om chinuit cum nu se mai află altul, în lanțuri și robie nesfârșite de vieți îndelungate. Atât de multă milă mi-a stârnit urletul acelui om încât am simțit că întreaga omenire striga spre mine pentru ajutor. Nu am putut uita acel strigăt, dar lucrările noastre aici, în stup, deopotrivă ale noastre, ale tuturor, se dovedeau a fi peste măsură de mici pe lângă nemăsurata lăcomie de miere a oamenilor. Ei, oamenii, cei care îi înrobeau pe semenii lor, în numele unei iluzorii egalități și al unei încă necunoscute fraternități, ne-au înrobit și pe noi, ca și pe atâtea alte viețuitoare de pe planeta asta rotundă ca o Floare a Soarelui. A sosit acum clipa ca Floarea nouă a Soarelui să ne izbăvească de vrăjile lor străine.
Regina tăcu, privindu-i pe toți. Înțeleseră deodată că revolta lor era zadarnică și se îndreptaseră împotriva cui nu trebuia. Regina îi privea cu ochi aproape omenești și se simțiră pe cât de rușinați pe atât de îndrăgiți.
      Acum sunteți toți și toate asemenea mie de puternici. Vă spun însă că până și eu, Regina voastră, am asupra mea o vrajă tot atât de puternică pe cât mă credeți voi că sunt. Cheia acestei vrăji se află în mâinile omului, iar noi, toți, abia acum, ca un singur trup și o singură făptură, fără Regine sau Regi, o putem dobândi, spre binele tuturor viețuitorelor pământului. Mergem?
      Da!, îi răspunseră toți și toate într-un singur gând, o singură voce și un singur vis.

După truda cumplită a muncii de rob, omul dormea atât de adânc încât visul i se părea a fi aievea. Un nor de gâze luminoase și ii aducea cu greu o cheie de lumină pe care i-o dăruiră bâzâind melodios. Omul o ascunse bine, adânc, la pieptul lui, deși știa că doarme și încă mai visează.
Din visul acela frumos omul găsi puterea de a rupe lanțurile grelei sale robii. Știu atunci că prețul libertății nu îl poate cunoaște decât cel înrobit, după ce va fi trăit din plin marele gol al vrăjii străine.
Dimineața, în zorii noii zile, își aminti. Darul visului fusese dăruit.
Gâzele îi spuneau că trezirea din vis se va petrece în Floarea nouă a Soarelui.
                                                                                             (Orice legătură cu realitatea este pur întâmplătoare)

 

 

autor Constantin P. Popescu

Filcou

Se uită amuzată la cîinele beţiv al bunicului, ce dormea pe spate, cu labele răşchirate, icnind şi oftînd în somn. Îl părăsise în post pe bătrîn azi noapte şi venise de la han pe şapte cărări, intrase pe sub poartă lăţit ca plăcinta bunei şi adormise lîngă răzorul de flori, nepăsător la găinile curioase ce piguleau fire de nisip pe lîngă el.

În fiecare zi, pe la amiază, după ce se trezea bunicul după noaptea de pază la han – ocupaţia lui de pensionar de  ceapeu, să se mai ajungă cu banii şi să stea mai puţin pe-acasă, urma acelaşi ritual de înjurat cîinele cu patos, dar nu cu răutate, ci într-un fel admirativ şi drăgăstos. Niciodată nu-l lovea şi nici înjurăturile nu treceau mai departe de „Daracu’ ducă-te în ţara lui, să te ducă”. Cîinele deschidea un ochi, ofta şi se alinta singur, frecîndu-se de trotuar şi icnind se-ntorcea pe-o parte, de unde-l mai studia pe bătrîn cînd acesta nu se uita la el.

Pe toţi cîinii bunicului îi chemase la fel: Filcou, nume nemaiauzit şi nemaintîlnit, iar fata presupuse că e un derivat al vreunui nume unguresc, aşa cum pe toţi boii, taurii şi bivolii îi chema Iambor.

Ce-l deosebea pe cîinele ăsta de celelalte cotarle ale bunicului, nu era aspectul fizic… Era un cîine de talie mijlocie, lăţos, cu blana plină de scaieţi şi paie. Ceea ce-l făcea cu adevărat deosebit era faptul că dăduse în patima beţiei, cum se zice mai nou.. În fiecare seară îl lua bunicul cu el la han, să-i ţină companie şi poate şi să sperie eventualii hoţi. Cum hanul nu avea apă curentă, tot ce rămînea prin pahare se turna într-o copaie metalică cu apă, iar Filcou însetat după drumul de 4 kilometri, se obişnuise să bea „apă” doar de-acolo. După ce hăpăia coctailul de bere, vodcă şi vin, se-ntorcea acasă, fără să-i pese cîtuşi de puţin de stăpînul rămas să păzească singur.

La drept vorbind, bunicul începuse să aibă convingerea că javra bătea tot drumul ăla, doar ca să se îmbete ca porcu’ şi atît. Îl mai privi lung şi cu reproş amuzat şi-l mai drăcui încet de vreo două ori. Cîinele se ridică şi se întinse căscînd zgomotos şi se prăbuşi la loc, doi metri mai încolo.

La vreo două luni Filcou, cunoscut deja ca alcoolic notoriu, rătăci drumul spre casă şi nu mai apăru o vreme, cu toate că sora fetei îl aştepta cu un pumn de bomboane în fiecare zi, pe care obişnuiau să le ronţăie împreună în vremurile cînd escapadele lui nocturne se rezumau doar la drumul spre casă.

Bunicul le povestise în vacanţa următoare că Filcou îl vizitase vreo două luni mai încolo însoţit de o căţea, complet reabilitat. Se însurase şi părea fericit şi treaz.

 

autor Angela Tocila 

Drumul meu unic

– de vorbă cu Brâncuşi, într-un vis –

,, Pă vale
pă cărare
mă-ntâlnesc c-o fată mare:
Un-te duci tu fată mare?
Mă duc la ăl dăocheat,
să-l las curat
şi luminat, aşa cum Maica Precistă l-a lăsat.
D-o fi dăocheat dă fată mare,
să-i crape călcâili
să-i curgă ţâţâli…”

Am închis ochii vrăjit de descântecul cantat al mamei, descântec care mă translata ducându-mă prin timp, din lumea mea reală în lumea formelor ,,lui”. Forme fixe pentru unii, dar schimbătoare pentru alţii, forme reci dar calde în acelaşi timp prin perfecţiunea liniilor curbe, linii terminate uneori brusc în piatră sau marmură dar care se prelungesc suspendate de eterna imaginaţie. Linii care sfidau prin originalitate şi îndrăzneală, nişte curcubeie arcuite peste generaţii, venite din nemărginitul infinit şi imortalizate în piatră pentru veşnicie, suprareale şi unice, făcute cu dalta, şlefuite cu trudă, migală, sudoare şi poate chiar sânge din buricele degetelor, cu forme şi imagini din lumea sa, parţial înţeleasă acum, sau decodificată doar de cei care pot vedea dincolo de… sau, de ce nu, peste timp, neînţeleasă pe deplin atunci…

Apoi, în lumea aceea de forme care păreau neterminate dacă erau privite dintr-un unghi şi perfect terminate dacă erau privite din alt unghi, am văzut un mormoloc mic. Un embrion. Sunt singur că eram eu după modul atroce cu care mă zbăteam să ajung undeva. Aveam sigur o ţintă. M-am văzut eu pe mine, în primele secunde ale vieţii, un nimic, un mic embrion, ca un mormoloc înotând într-o apă vie, într-un fluviu, care era cald şi puţin tulbure, căutând casa-ou, în care trebuia să ajung şi să mă dezvolt. Nu ştiu de unde ştiam asta, că trebuie să ajung undeva, ceva, instinctul primar mă conducea spre viitoare mea casă, casa-ou, poate chiar ovoidul!

După un timp, sigur în plan real nouă luni, dar în lumea ireală a viselor mult mai repede, mi-am auzit primul meu ţipăt. Răzbătu în zori unei zile, despicând cerul în două, ca un imens fulger alb. Din ţipătul-fulger, care ţâşnise din fluviu, se născu o pasăre măiastră, cu mine prunc în ghearele ei, zbură către libertate, poate chiar spre infinitul acela al ,,lui”, ştiut şi căutat numai de ,,el”. Totodată, ţipătul-fulger, lăsă şi o urmă pe pământ:,, Vezi urma aceea dreaptă, de pe pământ, este drumul pe care trebuie să mergi tu, este drumul tău unic! Să nu ocoleşti casa pe care o vezi în mijlocul drumului, este casa Domnului, şi aşa cum drumul n-a ocolit-o, nici tu să n-o ocoleşti!” Îmi spuse pasărea, mai mult a poruncă, care acum avea doar un cioc lung, un corp fusiform şi dispăru. Am rămas acolo, suspendat de cer, ţinându-mă cu o mână de un curcubeu, fără o formă bine definită şi căutam să văd mai bine ,,drumul”, să-l înţeleg mai bine.

Şi am văzut cum drumul meu unic ieşea din apă născut din ea, iar pe el încă pustiu dar virgin, un prunc, un mic patruped înainta pipăind cu mânuţele şi genunchii. Se opri, se căţără fără grabă, pe un mic bloc de piatră, în formă de clepsidră. Era o clepsidră, era un scaun la tainica masă dăltuită în tăcerea pietrei.
Pe faţa pruncului am căutat zâmbetul acela pur, eu… eu mi-am căutat zâmbetul, zâmbetul de izbândă credeam eu, pentru că el pruncul ieşit din apă cucerise ceva, un prim urcuş, poate chiar prima bătălie din primele lui clipe din viaţă, dar n-am văzut nicio urmă de zâmbet. O faţă senină, doar atât, o faţă pe care se putea citi multe, numai zâmbet nu.

De acolo, din infinitul cel fără de sfârşit, îmi urmăream evoluţia, chinuit de o întrebare: ,,De ce nu zâmbea pruncul, de ce eu nu zâmbesc ?” Nici nu ştiu când şi cum m-am hotărât să cobor acolo, la tainica masă, unde şi începusem să caut, să desluşesc figurile care înconjurau masa. Erau forme ciudate, fără un contur bine definit, foarte stilizate şi fiecare ocupa câte un scaun. A trebuit să mă concentrez, să le desluşesc, să le înţeleg.

Pe primul scaun, în stânga mea, mama, ,,Cuminţenia Pământului”, născătoarea de pui de om, calmă, concentrată, senină şi împăcată cu ea, împăcată cu destinul ei de femeie pe această terră, aşteptând într-o cuminţenie ireală, parcă să vină cineva, sau să se întâmple ceva. Albise şi amuţise de atâta aşteptare.

Pe al doilea scaun, l-am privit pe copilul naiv ce eram. Şi iarăşi chipul trist, aproape rigid al copilului, m-a făcut să tresar, întrebându-mă: ,, De ce faţa mea nu zâmbeşte? Sunt încă un copil, nu am griji, nu am greutăţi, de ce nu zâmbesc ? ” ,, Oare pe chipul meu, să fie întipărită toată tristeţea semenilor mei ? Oare, chipul meu de copil, să fie purtătorul mesajului de suferinţă, şi ei, maturii, să nu înţeleagă ? ”

Pe scaunul al treilea, mă văd adolescent. Nervos. Agitat. Supărat că nu sunt înţeles. ,,Veşnicul conflict dintre generaţii?” Mă întreb. Nu sunt lăsat, simt eu, să zbor ca pasărea măiastră, aşa cum doresc. Păcat, trece aşa de repede această etapă din viaţa mea că nici n-am avut timp să-i percep, sau să-i apreciez justa valoare.

Pe scaunul patru mă şi văd soldat, stând cuminte. Îndobitocit. Ascultător şi cu spatele drept. Sunt forţat călit şi instruit pentru o viaţă în colectiv, sau turmă, din care nu am voie să plec, nu am voie să am opinii, nu am voie să fiu eu, nu am voie să am personalitate. Spun ei, instructorii: ,,Ordinul se execută, soldat, nu se discută! Întocmai şi la timp! Ai înţeles? Dacă nu poţi, te ajutăm! Dacă nu ştii, te învăţăm! Iar dacă nu vrei, te obligăm!” O etapă tristă, chinuită, pierdută inutil şi cred că nu prea frumoasă din viaţa mea, căci sar repede peste timp, mai departe, zărind un bărbat tânăr, pe următorul scaun clepsidră.

Da, pe scaunul cinci, admir deja un bărbat tânăr. Pare pregătit să lupte, înarmat cu mult entuziasm, încredere în societate, îndoctrinat cu nişte idealuri măreţe, gata să pornească pe lungul drum al vieţii.

Pe scaunul şase, direct în faţa mea, stă ,,ea”, o altă ,,Cuminţenie a Pământului”, mai mică, mai firavă, aparent mai fragilă, mult mai tânără, dar mai semeaţă parcă, şi mă priveşte direct, spunându-mi din priviri că ea este viitoarea mea născătoare de pui de om , să-mi fie alături la bine şi la greu, mai ales la greu, dar… dar trebuie s-o caut. ,,Trebuie să ştii să mă cauţi!” îmi spusese prin telepatie fiinţa ei prin imensitatea ochilor atunci când o privisem mai atent, să-i desluşesc chipul. Cuvintele parcă le săpase cu dalta, le săpase pe scoarţa mea cerebrală.

Pe scaunul şapte, opt şi nouă, câte un copil, le desluşesc numai forma capului uşor aplecat pe umărul drept. Viitorii mei copii? Mă întreb privindu-i atent, meticulos, să nu-mi scape nici un detaliu. Şi iarăşi mă îngrozesc, au feţele rigide, copii nu zâmbesc!

Pe scaunul zece, admir un bătrân, cu mâinile aşezate ţărăneşte a odihnă în poală, aşa cum de veacuri ţăranul român îşi odihneşte mâinile. Bătrânul mă priveşte calm. Privindu-l, realizez că de fapt mă autoprivesc. Ce oglindă perfectă am în faţa ochilor! Sunt eu, un biet bătrân lângă altul şi mai bătrân. Tata.
Da, pe ultimul scaun, în dreapta mea, se afla bătrânul meu tată, dătătorul de viaţă. Tăcut şi profund cufundat într-o mare de gânduri, cu privirea fixă, melancolică, meditativă, asculta parcă o muzică care vibra din tăcerea celestă a mesei. Sunt sigur că el înţelegea nefireasca muzică, o muzică născută dintr-o tăcere pietrificată, dintr-o masă de piatră dăltuită pentru o eternitate. Şi astfel, la rotunda masă a tăcerii, ciclul simplu al unei vieţi, se încheie.

Am mai privit odată, roată, toate chipurile, sau mai bine spus, acele forme sub diferite aspecte şi deodată, privirea mi se opreşte pe scaunul din faţa mea. Era gol, ,,ea” dispăruse.
Trebuia s-o caut, mi-am amintit mesajul ei şi am plecat pe aleea păzită de scaune, clepsidre-borne de hotar, care despart lumea ,,reală” din vis de lumea imensului infinit. Trebuia să merg numai pe aleea delimitată de bornele scaun, care era lumea ,,reală” din vis, să nu depăşesc hotarul clepsidrelor borne, alminteri cădeam în infinit. Şi ce poate fi mai dureros decât să cazi în infinit? Rătăceam pe alee, analizând chipuri, încercând să descifrez în forma lor ultra stilizată, faţa dragă, viitoarea mea născătoare de pui de om.

După un timp, atunci când începusem să obosesc, am avut o revelaţie, am simţit-o pe ,,ea” în preajma mea, brusc am întins mâinile ş-am prins-o, ,,ea” era o pasăre măiastră, care zbura planând, fără aripi, folosindu-se de corpul fusiform, terminat sau continuat cu un imens cioc. Şi atunci ,,ea” s-a transformat într-o domnişoară în braţele mele: ,,Căutătorule, mi-a zis simplu, sunt fericită că m-ai găsit! Haidem să pornim la drum, pe lungul tău drum, acum al nostru, suntem doi!”
Am închis ochii strângându-mi în braţe domnişoara visurilor mele, pura, viitoarea născătoare de pui de om. Mi-am simţit brusc braţele împletite cu alte braţe, corpul lipit de alt corp şi buzele strivite de alte buze. Am apucat să văd că erau braţele ,,ei”, era corpul ,,ei”, erau buzele ,,ei”. Şi a fost o îmbrăţişare şi-un sărut unic. Dumnezeu sunt sigur că a văzut totul, ş-a înţeles că-n acel sărut simplu, că-n acea îmbrăţişare simplă, noi doi poate eram Adam şi Eva. Atunci ne-a transformat în două pietre, unite strâns, într-o piatră, aşa îmbrăţişaţi în acel unic sărut, să dăinuim peste veacuri, veşnic să transmitem celor care ne privesc, că pe lungul drum al vieţii, ca să fii pe deplin fericit şi împlinit, trebuie să fie doi: Un ,,el” şi o ,,ea”.

După un ,,alt” timp, eu şi ea, ţinându-ne de mână am evadat din sărutul de piatră, coborând şi amestecându-ne printre necunoscuţi, pornind pe lungul drum al vieţii. Mai aveam multe de îndurat, multe de văzut, multe de făcut, şi-am făurit Poarta sărutului. Am zămislit-o tot din piatră, şi tot pentru eternitate. Poarta tuturor începuturilor, a începutului etern sfidând infinitul !

Nici nu ne-am dat seama când am părăsit aleea scaunelor, am depăşit hotarul, am vrut să evadăm din gloată, să evadăm din spiritul de turmă, să nu gândim ca ea, ca gloata, să fim noi cu gândurile noastre, unici poate ca ,,el” . Am fost repede găsiţi, doar eram ,,unici” şi s-a încercat marginalizarea noastră, apoi reeducarea forţat-rapidă şi aduşi pe drumul cel bun, adică ,,urma dreaptă, drumul tău unic ”, arătat de pasărea măiastră, atunci din ceruri.

Şi drumul meu, care acum era drumul nostru, trecea printr-o biserică. Doar fusesem avertizat să n-o ocolesc. Ne-am oprit pe trepte privindu-ne: ,,Ai îmbătrânit !” Spune privirea ei. Privind-o pe ea mai atent, am observat că îmbătrânise frumos, trecuseră mulţi ani, devenise o ,,Cuminţenie a pământului” adevărată, vie, se transformase o dată cu timpul. Bătrâni, păcătoşi cu voia şi fără de voia noastră, am intrat în biserică. Trebuia să ne purificăm, să putem merge mai departe. Am îngenunchiat sub imensa boltă din centrul bisericii, tot o Poartă imensă a sărutului e şi aceasta. Aici se sărută mirii, prima dată, după ce primesc sfânta cununie. După ce ne-am spus păcatele, fireşte că în gând, fiindu-ne probabil ruşine să le spunem cu voce tare, Celui care şi-a sacrificat unicul fiu pentru izbăvirea noastră, am părăsit biserica.

Cred, sunt sigur de asta, c-am ieşit purificaţi din casa Domnului, căci o lumină blândă, nu orbitorul fulger de la începuturi, o lumină blândă, plăpândă, ca de lumânare, ne-a arătat calea ce trebuia s-o urmăm. Mergeam, urmărind blânda lumină, tot ţinându-o de mână strâns, să n-o pierd. I-am strâns atât de tare mâna, că mâna ei s-a topit în mâna mea, şi pe drumul vieţii, aproape de sfârşitul lui, am pierdut-o. Acum mă văd şi mai clar, sunt eu, lângă imensa Coloană fără de sfârşit. Singur. Bătrân. Obosit.

Aici, sprijinindu-mi fruntea de recea Coloană, lungul drum, al meu, se rupe brusc. Brâncuşi l-a continuat înălţându-l spre infinit. Am ridicat şi eu ochii spre infinitul Coloanei, atunci o pasăre măiastră şi-a luat zborul. Poate că era Brâncuşi, venise să se odihnească o clipă, obosit de zborurile sale fără sfârşit, prin infinit, prin eternitate.

,,…şi lasă-l curat
şi luminat
cum mi la lăsat
Maica Precista,
ce mi l-a dat.
Fugi dăochi, du-te pă pustii
d-acolo, să nu mai vii…”

Nu mamă, nu sunt ,,dăocheat’’, am vrut să-i spun când am deschis ochii. Am avut un vis, poate o revelaţie, doar atât, un vis în care m-am văzut şi mi-am văzut evoluţia în timp. Nu am avut curajul să-i spun, ar fi crezut că sunt ,,luat din căluş” şi sigur m-ar fi dus la baba Balcâza, să-mi descânte în tăciuni aprinşi, de sperietură.

 

autor  emil dumitru 

Atitudini

-De aia toţi bărbaţii sunt impotenţi şi femeile frigide…

De fapt nu m-am prins ce însemna acel „de aia” (ceva cu societatea, cu timpul, cu ieşitul în oraş, cu filmele porno, cu comunicarea…). Dar concluzia pe care o trăsese mă uluia… Sincer, nici nu mă gândisem vreodată la asta…

-Sunt şi nişte statistici făcute… – mai completă, cu un ton foarte convins şi convingător…

-Adică  sunt din ce în ce mai puţini bărbaţi care s-ar culca, scuze, ar face dragoste, sex, mă rog, i-ar pupa mâinile, degeţelele, obrăjorii, ar face ceva cu o femeie, iar femeile au devenit aşa, un fel de statui, prea pure ca să fie atinse şi prea reci  că să simtă acele atingeri?…

-Ei… Eşti tu ironică, dar aşa este…

Îmi venea să folosesc cuvinte vulgare, brutale, să o scutur puţin…

-Atunci du-te la pod într-o seară… (în mitologia spaţială a oricărui oraş există un loc rău famat, unde se merge „la produs”- în oraşul nostru acesta este un pod la periferie); poţi să treci şi ziua, o să vezi o grămadă de doritori sau doritoare de sex, care nu au probleme de impotenţă sau frigiditate…

-Dar o fac pe bani…

-Nu are a face, nu discut condiţia femeii de doamnă sau târfă sau de ce vrea ea să fie, e un contraargument adus afirmaţiei tale…

Deja îmi părea rău de tot ce spuneam, pentru că ştiam că o rănesc şi nu voiam…  Nu atunci…

Era ziua ei… Ştiam cât de singură se simţea şi ce proporţii catastrofale dădea ea acestei singurătăţi, ştiam că ar fi fost o dramă decât să sun, fără a ne vedea în acea joi, pentru a-i spune obişnuitele felicitări; aşa că mă străduisem să îmi găsesc timp în ziua aceea complicată pentru a ne întâlni…

Nu îmi dădeam seama cum ajunseserăm să purtăm discuţia asta ridicolă, în primul rând pentru că, din discreţie sau din pudicitate, nu  fac un subiect de conversaţie din  viaţa mea sentimentală sau sexuală şi, în al doilea rând – pentru ea relaţia de cuplu era ceva care o atrăgea şi care o înspăimânta în acelaşi timp, o mare enigmă, pe care se străduia, poate prea mult, să o pătrundă…

Totul începuse prost… Îi cumpărasem crizanteme galbene, dar ei îi plăceau trandafirii galbeni (nu ştiam?), îi cumpărasem şi o carte a lui Fowles, dar nici asta nu a încântat-o cine ştie ce, ar fi vrut un roman franţuzesc de care eu nici nu auzisem; am găsit o masă liberă într-un bar, dar era prea aproape de uşă, îi era frig… nu se putea bucura de ziua ei, de gesturile mele mici, prin care încercam să o fac să se simtă bine…

-Chiar nu înţelegi, nu?

-Ce?

-Ce înseamnă să fii singur!!!

-Nu ştiu dacă înţeleg… Nu în sensul în care percepi tu singurătatea…. Nu eşti de fapt singură, îi ai pe ai tăi, ai nişte prietene, nişte cunoştinţe… Ai o lume, mică, mare, cum este ea, populată cu nişte oameni, buni, răi şi ăştia, cu care interacţionezi într-un fel, nu?

-Ce ştii tu…

-Poate nu ştiu nimic…

Tot mai des, în ultimul timp, discuţiile noastre ajungeau în punctul ăsta…  Mă exaspera mai ales cu comparaţiile pe care le făcea în mod inevitabil între noi, „ce îţi pasă ţie, tu nu eşti singură ca mine, tu nu te trezeşti singură dimineaţa, tu nu te cerţi cu ai tăi pentru că urlă hormonii în tine”…

Avea dreptate, chiar nu trăiam toate astea, pentru mine singurătatea era mai degrabă o chestie de opţiune şi aveam deseori tendinţa să mă izolez, să închid toate uşile după mine… Dar nu mă împotmoleam niciodată prea mult în ea, îmi dădeam seama că e periculos, iar în spatele uşilor închise după mine era o întreagă lume care aştepta să o descopăr, o viaţă care aştepta să o trăiesc…

Îmi „invidia” relaţia pe care o aveam de vreo opt ani, deşi habar nu avea ce înseamnă cu adevărat o relaţie, şi nutrea o admiraţie cam exagerată pentru mon amour, care mă înţelegea, mă răsfăţa, mă proteja…

A fost extrem de încântată când i-a remarcat coafura într-o seară, când o duceam acasă (de fapt, venise să mă ia) cu maşina… M-a sunat emoţionată şi mi-a spus că i-a fost bine (nu cu mine), că pentru ea au însemnat enorm cuvintele lui, că se simţise o femeie frumoasă…

Şi de atunci, de câte ori ne întâlneam, era extrem de atentă la ce spuneam despre el (chestii banale – pe unde era plecat, când urma să vină acasă, fuseserăm împreună în vreo vizită sau la cumpărături); dacă nu ziceam nimic, mă întreba ea şi descoperea, cu încântare, câte aveau în comun; îmi spunea, cu un fel de inconştienţă şi timiditate, cât de mult îl plăcea, că ar fi vrut să aibă alături un asemenea om, care să fie pe aceeaşi lungime de undă cu ea, să vibreze în faţa aceloraşi idei superioare, bla-bla-bla… Nu dădeam prea mare importanţă acestor păreri ale ei, mai degrabă îmi era teamă de momentul în care se va dezmetici şi o să o doară… Voia să fie o Otilie, enigmatică, subtilă, diafană, dar obsesia ei pentru realizarea matrimonială o transforma într-o lamentabilă Aurică, mereu în căutarea unui bărbat, a unui anume tip de bărbat…

-Ce face mon ami (acest mon ami era iubitul meu, cu care ajunsese imaginar la o legătură care îi permitea să îl numească aşa)? Pe unde mai umblă?

-Nu ştiu… Cred că pe la Tulcea…

-Cum nu ştii?

-Nu ştiu… Sunt prea multe plecări, prea multe schimbări de ultim moment ale traseelor lui săptămânale… De fapt, a fost la Tulcea… Şi la Brăila, şi la Galaţi… Ar trebui să ajungă în seara asta acasă, dacă nu intervine ceva…

-Şi eu te reţin… nu am ştiut…

-Nu mă reţii, oricum o să sune când ajunge..

-Mai comandăm ceva?

-Eu nu, mai am încă ceai…

Sesizam o modificare de ton. O privesc mai atent şi o văd schimbată, îi dispăruse aerul acela suferind, de femeie singură şi neînţeleasă. Doar apărea Făt-Frumos, mon amour adică, dar şi son ami…

-Când ajunge?

-Depinde de trafic…

Se scuză şi se precipită spre baie, de unde revine cu machiajul refăcut şi cu o mare dilemă: să-şi dea sau nu jos pălăria…

-Ce zici? Cum îi place o femeie? Tu ştii…

-Goală… Nu acordă importanţă detaliilor de felul ăsta…

Face ochii mari şi roşeşte violent, ca şi cum aş fi rostit o blasfemie…

Habar nu aveam cum să reacţionez la toate astea. Mi se părea ridicol să mă supăr, era prietena mea, mai era şi ziua ei, dar  ea crease o idilă care în realitate nu exista, iar mie îmi atribuia un rol de spectator sau de consilier în probleme de iubire pentru son ami. Totuşi, son ami era mon amour, dar se pare că acesta era un amănunt fără importanţă. Considerasem totul  o glumă sau  o toană şi mă nedumerea seriozitatea cu care privea lucrurile. Apoi, trebuie să recunosc, nu eram suficient de generoasă sau de altruistă încât să renunţ la relaţia mea pentru că era singură, nici destul de emancipată pentru un ménage à trois, cu care, fără îndoială, nici ea nu ar fi fost de acord…

Continua să îmi ceară detalii, cu o privire puţin maliţioasă şi rece (parcă  mă înfrunta), iar eu îi dădeam nişte răspunsuri la fel de aiuritoare ca şi situaţia în care ne aflam. O cunoşteam prea bine ca să înţeleg că nu este o joacă, dar, în ciuda faptului că încercam să îi menajez suspiciunile sau să nu îi trezesc resentimente, nu mă simţeam în stare să particip la ceea ce ea imaginase.

Oricum, în  această poveste fantastică pe care o ţesea, omitea un singur lucru, probabil cel mai important, atitudinea lui.  Nu realiza că pentru el ea nu era decât una din numeroasele mele cunoştinte, pe care o saluta din politeţe sau îi făcea câte un compliment, în rarele momente în care se vedeau, pentru a o face să se simtă bine.

Atmosfera devenise cam tensionată când m-a sunat, iar când a venit să mă ia, să mergem acasă, lucrurile au luat o întorsătură bizară. Pentru că, după ce i-a făcut obişnuitele urări şi a sărutat-o pe obraz (oh-la-la!!!), son ami a devenit ce era de fapt, adică mon amour, cel care nu se putea abţine să mă ciufulească, să mă alinte ca pe o pisică sau să-mi spună acele banalităţi, atât de multe, care constituie de fapt o relaţie…

Poate pentru că în ultimul timp eram atât de puţin împreună, simţea nevoia să fie doar cu mine, ignorându-i total pe ceilalţi. Asta făcea şi acum, fără a conştientiza drama pe care o provoca…

Prietena mea tăcea cu încăpăţânare, cu obrajii în flăcări şi cu privirile lăsate pudic în jos, cu un aer de domnişoară de pension (care nu o prindea deloc, împlinea în ziua acea 30 de ani), aşteptând din partea lui un gest, un cuvânt, ceva de la care să pornească pentru a-şi etala cunoştinţele, modul superior de gândire, delicateţea, sensibilitatea…

Privind-o, realizam, cu toate că mă întrebasem de atâta ori, de ce e singură… Îi lipseau naturaleţea, firescul, spontaneitatea, de fapt nu îi lipseau, renunţa în mod deliberat la o atitudine normală, pentru una prea formală şi rigidă, care o făcea să semene cu un bibelou de porţelan, frumos şi delicat, dar atât de rece…

Încercam să anim conversaţia, de fapt numai eu vorbeam, mai primeam câte un răspuns monosilabic, sub privirile nedumerite, apoi amuzate ale iubitului meu…

După vreo oră de bătut câmpii cu graţie într-un cvasi-monolog obositor, am renunţat la a încerca să o scot pe prietena mea din tăcerea superioară în care se cufundase şi l-am rugat pe mon amour să mergem…

Abia atunci a ieşit din starea aceea şi a început să se agite, încercând să îşi aranjeze pălăria şi eşarfa, cu nişte gesturi crispate şi mici, iar când mon amour a mers să achite nota, mi-a reproşat cu glas înăbuşit că nu reuşise să îl captiveze, să îl intereseze din cauza prezenţei mele … Vrusesem să o fac să se simtă bine de ziua ei, dar nu reuşisem, mustea în ea nemulţumirea că plecam, şi-a uitat pe masă crizantemele, m-am întors în bar după ele, însă le-a aruncat neglijent alături de ea în maşină…

Probabil ar fi trebuit să plec, să nu îi mai captez atenţia iubitului meu, el să existe numai pentru a o observa pe ea???   Îmi era greu să mă gândesc la toate astea şi, după ce am lăsat-o acasă, am încercat să-mi potolesc iritarea certându-mi iubitul – ar fi putut să îi acorde mai multă atenţie, să discute cu ea, să îi admire pălăria sau eşarfa… , să o întrebe ce carte citeşte sau ce muzică ascultă…

M-a adus cu picioarele pe pământ:

-Termină cu prostiile… Hai să bem o bere, dacă mai poţi după atâta ceai… De unde îţi vin ideile astea geniale? Ştii că nici nu m-ai sărutat  în seara asta?

 

 

autor dobrica mariana 

Domnul Meher

 Pe domnul Meher l-am cunoscut mai mult datorită întîmplării. Mai precis, tînăr avocat fiind, am fost tras la sorţi şi mi-a fost repartizat cazul lui „din oficiu”. Domnul Meher era prea sărac pentru a-şi putea permite plata unui avocat – nu neaparat de renume, dar fie el chiar un avocat aparţinînd unei case de avocatură cît de cît cunoscută.

Domnul Meher este înalt şi slab, aproape complet chel, cu ochelari groşi cu multe dioptrii. Are o faţă blajină, ridată, arătînd vîrsta pe care o afirmă că ar avea-o: 67 de ani. Merge tîrşîind puţin picioarele, legănîndu-se uşor ca o raţă – datorită unei boli a şoldurilor, zice el. Erau zile mai rele, cînd durerile îl împiedicau să se ridice din pat, mai ales pe ploaie – şi, slavă Domnului, în oraşul nostru plouă cu mult peste media naţională. Avea buzele subţiri, vinete, dar zîmbetul era plăcută, dovedind multă înţelegere. Vorbea cu o voce clară, cultivată, cu un anumit umor şi auto-ironie – ceea ce făcea ca dialogurile cu el să fie extrem de interesante. Pot spune că nu îmi părea deloc rău că nimerisem să-i fiu avocat, deşi dincolo de salariul  pe care îl primeam de la Barou nu făceam niciun ban.

Cazul lui însă era unul destul de complicat şi nu prea vedeam cum o să-l pot scăpa de anii de puşcărie care îl aşteaptau. În ciuda vîrstei înaintate, era de prevăzut că va primi cel puţin cinci ani. Averea îi fusese deja confiscată, de unde şi imposibilitatea de a-şi plăti apărarea. Recunosc, era primul caz de falsificare de obiecte de artă întîlnit de mine. Auzisem de fenomen, văzusem filme şi citisem despre cazuri celebre; mai ales după ce mi se dăduse cazul citisem multe materiale, dar încă nu reuşisem să-mi formez o idee asupra discursului în apărare pe care trebuia s-o urmez.

Faptele erau destul de clare. La un moment dat, dl Meher a scos spre vînzare un tablou de Vermeer, pictorul din Delft. S-a adresat pieţii obscure şi nu unei case de licitaţii – deşi acest lucru nu este prea rar pe piaţa operelor de artă.

„De ce nu ai făcut oferta printr-o casă de licitaţii?” l-am întrebat,  ştiind că în timpul interogatoriului i se va pune această întrebare.

„Mă întreba despre provenienţa tabloului”, mi-a răspuns privindu-mă inocent prin sticla groasă a ochelarilor.

„Da, şi de unde îl ai?”

„Păi, asta nu îţi pot spune. Nici nu m-ai crede…” Un zîmbet fugar făcu buizele vineţii să prindă viaţă.

„Eu sunt dispus să cred orice. Sunt avocatul tău. E de presupus ca mie să-mi spui numai adevărul.”

„Nu te-am minţit niciodată. Dar asta nu cred că pot să ţi-o spun…”

Mi-a spus, dar mult mai tîrziu. Cînd am ascultat confesiunea, m-am întrebat dacă nu era mai bine să-l declar nebun şi să cer internarea lui într-un ospiciu…

Discuţiile în lumea artei au început imediat după oferta lui. În primul rînd, nu se ştia ca vreo lucrare de- a lui Vermeer să se afle în posesia unui colecţionar numit Meher. De fapt, numele lui Meher nu era absolut deloc cunoscut în lumea colecţionarilor. Clientul meu a încercat să placheze întrebările, spunînd că el nu este decît agent al unui colecţionar care doreşte să rămînă incognito. Dar atunci i s-au cerut date despre istoria tabloului. Nici lucrarea nu era de găsit în lista tablourilor lui Vermeer. Pictorul olandez, deseori staroste al breslei (guildei) Sfîntul Luca a pictorilor din Delft, ocupat mai ales ca negustor de artă, consilier şi, deseori, hangiu, nu a lăsat decît vreo 40 de tablouri. Niciunul nu se numeşte, însă, Magdalena Penitentă (portretul Magdalenei van Rujiven). Scrisoarea trimisă de dl. Meher specifică următoarele: „Magdalena stă la picioarele lui Iisus, cu ochii înlăcrămaţi ridicaţi spre el şi cu degetele mîinilor încleştate. Spaţiul reprezintă un interior tipic olandez, în fundal putîndu-se observa alte două lucrări ale lui Vermeer, Geograful şi Doamnă la Virginal – ultimul pictat spre sfîrşitul  vieţii. Acest fapt este confirmat de faptul că Sf. Magdalena pare a avea în jur de 20 de ani. Ori, Magdalena de Rujiven, unica fiică a sponsorului lui Vermeer, s-a născut în 1655. Asta face ca acest tablou, Magdalena în Penitenţă, să fie unul din ultimele lucrări pictate de maestru – care a murit in 1675.”

Desigur, toţi cei interesaţi de lucrare, colecţionari îndrăgostiţi de opera olandezului, s-au întrebat dacă lucrarea poate fi atribuită, dincolo de orice dubiu, lui Jan Vermeer. În final, dl Meher a acceptat să primească o comisie de trei critici de artă de renume să facă analizele de rigoare. Cei trei au fost unanimi: lucrarea nu numai că este absolut autentică, dovedind cu asupra de măsură tehnica maestrului din Delft, dar este şi în condiţii cît se poate de bune. De fapt, această ultimă afirmaţie a adus d-lui Meher nenorocire.

„Deci, fără niciun dubiu, lucrarea aparţine lui Vermeer”, l-am întrebat.

„Fără nicio îndoială!” a spus el cu siguranţă în voce.

„Cum se face atunci că pare pictată ieri? Nici o urmă de patină, nicio crăpătură. Alături de celalalte lucrări păstrate, e drept, unele în condiţii aproape perfecte, această lucrare pare recondiţionată recent. Ori, niciun atelier de recondiţionare de artă de renume nu a văzut lucrarea…”

„Nu am dat-o la curaţire. Nu a fost nevoie…”

De unde a început să se infiltreze ideea că lucrarea e pur şi simplu o forgery făcută de chiar dl Meher. Ceea ce a adus, în scurt timp, pe capul lui, Interpolul. Şi, surpriză: în casa lui au fost descoperite nu mai puţin de 12 falsuri! Mai erau trei Vermeer, un Rembrandt, doi Rubens, doi Snyders, doi Jordaens şi un van Goyen. Toate proaspete, toate necunoscute, toate din perioada 1660-70. Cele patru ale lui Vermeer erau cele mai recente – de după 1670, se pare. Prin confiscarea lor (şi a casei d-lui Meher) şi arestarea acestuia, cazul se încheiase pentru Poliţie. Procurorii aveau un caz simplu şi limpede. Dar eu? Puteam, bineînţeles, să nu-mi mai bat capul. Şi totuşi…

În primul rînd, m-a uimit faptul că dl Meher nu avea niciun fel de educaţie artistică. El era, de pregătire, fizician. Îşi  cîştigase existenţa predînd fizica la şcoala-internat din satul în care locuise mai bine de 30 de ani, de la sosirea lui acolo. Nu manifestase interes faţă de artă niciodată – era unul din puţinii profesori care nu participase vreodată la cursurile de pictură organizate de profesoara de arte vizuale. În viaţa culturală sărăcăcioasă a satului, clasele de artă erau una din activităţile preferate de intelectuali. Dl Meher era mai curînd atras de istorie – e drept, tocmai istoria secolului al XVII. Pe lîngă istoria Angliei (ceea ce era de înţeles), scrisese articole despre istoria Spaniei, Franţei şi Olandei. Un studiu despre perioada războaielor dintre Franţa şi Olanda a atras destule aprecieri de la specialiştii în domeniu. Chiar numai Italia se pare că îl lăsase indiferent.

Mai mult, poliţia nu a reuşit să descopere nicio urmă de activitate artistică în casa dlui Meher. Nicio pată, cît de mică, de culoare, pigmenţi, ulei sicativat. Nicio pensulă, şevalet, pînză, caiet de desene măcar. Şi, apoi, misterul originalelor. Dacă dl Meher a copiat lucrări originale ale marilor maeştri – unde sunt acele originale? Nimeni nu le ştie, nimeni nu a bănuit măcar existenţa lor. Chiar şi cei doi Rubens aparţin indubitabil marelui pictor şi nu şcolii lui, vreunui elev oricît de talentat!

„Cum de ai putut să le pictezi atît de bine?” l-am întrebat.

„Eu? Păi, dacă am o mînă atît de bună, de ce nu mi-aş fi pictat propriile-mi lucrări? Atunci le vindeam cît se poate de uşor…”

Ei, nu e chiar aşa. Nu cred că sunt prea mulţi amatori care să cumpere lucrări semnate „Meher”. În orice caz, nu cu preţul unui tablou de Vermeer sau chiar van Goyen. Dar, pe de altă parte, dacă „are” mîna lui Vermeer, de ce nu a pictat o versiune a Fetei cu perla? Şi, apoi, de ce nu a încercat să dea „patină” tabloului? Întrebări la care nu puteam găsi deloc răspuns, fără ca dl Meher să îmi spună adevărul.

Pînă la urmă a trebuit să mă declar învins. Oftînd, i-am spus:

„Domnule client, trebuie să recunosc că nu pot să te salvez. Nu am cum. Toate probele sunt împotriva dumitale. Iar cele cîteva neconcordanţe nu vor putea fi folosite împotriva procurorului. Asta e. Să sperăm că vei scăpa doar cu cinci ani...”

„Dumitale chiar îţi pasă”, constată dl Meher. „Nu mă aşteptam… Păi, ce mai contează? Închis în casă sau în închisoare, de la o vîrstă nu mai are prea multă importanţă. Îmi plăcea să-mi privesc colecţia – dar dacă mi-au confiscat-o, ce rost mai are? Unde mai pui că n- o să mai trebuiască să-mi fac griji privind existenţa. Să ştii, din cauza foamei am decis să vînd o lucrare! Criza asta m-a lovit urît. De cînd am ieşit la pensie, nu am reuşit să mă mai descurc...”

„Dacă aş şti mai multe, aş putea găsi o fisură în acuzare. Dar aşa...”

„Dle avocat, o să îţi povestesc mai mult. Nu pentru a-ţi da vreo armă, ci doar pentru că îmi eşti simpatic. Oricum nu vei putea folosi cele ce îţi voi spune. Nici măcar pentru a mă declara nebun… Nimeni nu te va crede – aşa cum, de altfel, presupun că nici tu nu mă vei crede. Ia să vedem, ce vîrstă crezi că am?”

„67. Doar am actele dumitale.”

„Hehe, aşa scrie acolo. În realitate, am trecut suta. Dacă nu trăiam aici, aş fi arătat mult mai tînăr. Una din consecinţele „mutării” mele… Am trăit suficient, aş zice. Am trăit în această epocă, am trăit în trecut, am trăit în viitor… Ce îşi poate dori mai mult un istoric? Să ştii, ca profesie asta sunt: istoric. La mine fizica era mai mult un hobby – necesar, într-adevăr. Fără cunoştinţe temeinice în fizica relativist-temporală, nu puteam participa la programul de deplasare în timp. Aşa, mi s-a permis să fac vizite în aria mea de cercetare: Olanda mijlocului de secol XVII. De trei ori am călătorit cu Maya, colega mea. Ea era specialistă în Barocul olandez. Aşa că, pe lîngă familiarizarea cu situaţia politică, economică, socială a epocii – inclusiv a răboiului cu francezii -, am vizitat mai toate atelierele pictorilor din perioada respectivă.”

Îl priveam aiurit. Într-adevăr, nu era deloc ceea ce voisem să aud. Şi îmi formulam deja cazul „Onorată instanţă, clientul meu e un caz tipic de…”

„M-am îndrăgostit de cîţiva artişti. În acea vreme ei erau consideraţi meşteşugari. Abia reuşeau să-şi asigure un trai cît de cît decent. Vermeer, care avea unşpe copii, trăia în cruntă sărăcie, deşi avea un han şi o afacere în comerţul cu obiecte de artă – mai ales miniaturi. Recunosc, am profitat de acest lucru. Nu cu intenţie, nu sunt inuman – e şi greu să fii inuman trăind în secolul XXVI. Le-am dat ce am putut să le dau din puţinele economii făcute de mine, cînd bani, cînd mîncare… Lui Rembrandt i-am dat medicamente pentru Titus, ce păcat că era deja prea tîrziu… Da, unul din paradoxurile timpului este că nu putem interveni în derularea lui istorică. Nu am putut salva pe nimeni – probabil nu aş fi putut omorî pe nimeni. Ei mi-au dat lucrări. De acolo le am.”

„Rubens nu avea nevoie de nimic” – nu am găsi altceva de spus.

„Nici nu l-am cunoscut” rîse el. „A murit cu aproape două decenii înainte să ajung eu în Ţările de Jos. Unul mi l-a dat Snyders, celalalt Jordaens. Ei i-au fost ucenici. Sunt lucrări tîrzii, de la Steen – de fapt mai mult schiţe de peisaj. Prea „moderne” pentru arta acelui veac...”

„Şi cum ai ajuns cu ele aici?”

„Nu le puteam lua cu mine acasă. Mi le-ar fi confiscat – şi ajunsesem să le îndrăgesc. Mi-am programat să ajung aici. O epocă în care Anglia nu a avut prea multe convulsii – după Război. Mi-am făcut hîrtii din Irlanda de Nord şi am reuşit să mă strecor, în ciuda Securităţii. Cîteva inginerii temporale… Mi-am pierdut urma şi faţă de Poliţia TransTemp, chiar mai atentă. Şi de atunci am trăit liniştit în satul Wolverick. Pînă cînd am atras atenţia asupra mea. Nu, nu criticii sau Interpolul m-au înfundsat – ci TransTempul. Ei mi-au şi confiscat operele. Nu e permis scoaterea din ambient a obiectelor – asta poate duce la schimbarea percepţiei şi a datelor cunoscute. M-au pedepsit lăsîndu-mă aici. În rata de îmbătrînire în acest timp, probabil nu am de trăit mai mult de trei decenii… Poate nici atît.”

„Aşadar, de aceea sunt picturile atît de prospete?”

„Desigur. Doar cele ale lui Rubens sunt mai vechi de şaizeci de ani. Ale lui Vermeer nu au nici măcar patruzeci. Şi le-am ţinut în condiţii perfecte...”

Nu am putut folosi declaraţiile lui în apărarea mea. Încercarea de a-l găsi bolnav mintal a fost respinsă chiar de dl Meher. A primit şapte ani cu reducere. Totuşi, nu a ajuns să îi facă pe toţi. La mai puţin de un an a făcut vîlvă ştirea evadării lui din închisoare. Cazul a rămas nerezolvat: dispăruse fără urmă.

O urmă mi-a lăsat, totuşi. Într-o zi, cînd m-am întors acasă, am găsit atîrnat pe perete un mic ulei pe lemn de circa 40×28, „Răpirea lui Ganimede” de Jacob Jordaens. Parcă fusese pictat cu o zi înainte. Vopselele miroseau încă… Un bilet nesemnat mă atenţiona: „Poţi să îl dai cu verni peste 7 ani.”

 

 

autor Nick sAVA 

Zumzet de tristeţe

 

Îmi este dor, un dor nebun, după clipa ce tocmai a trecut. A fost clipa în care te strângem în braţe, dor nebun după absolut. Mi-e tare dor de drumul tare şi plin de praf de la ţară pe care mergem mână-n mână, dor eu şi tu. De tălpile roase de pietrele moi,ce parcă… plămădite din aluatul bunicii, ar fi lespezi ce stau de-a valma pe mărgini de  râu.

De uliţa cu tină, în care parcă picioarele se afundă, intrând parcă în străfund de pământ, pe care-l străbăteam desculţ, doar în vis, cum altfel, doar de strajă la uşă sta bunica. Mi-e dor de tine tinereţe, zile de mult petrecute, ani în care ne ţinem de mână eu şi cu tine, vis plăpând de altă lume.

Mă dor, de dorul anilor trecuţi. Tare mi-e dor, durere, de toate zile trecute, de glasul moşului, ce drept dojană avea doar două cuvinte : „şezi prunc”.

Multe clipe mai trec pe lângă noi. Eterna trecere din timp, la timp, dar prea se duce clipa ce mai acu fost-a lângă noi.

De multe ori mă-ntreb, unde se duc?

Lacrimi de suflet semănate pe stropi din roua de durere. Viscere. Visare de început ce nu se va sfârşi vre-o dată.

Mă-ntreb unde se duc?

Coli albe acoperite de clipele ce tocmai au trecut.

Unde se duc?

Nuanţă poate, de trecere pe care nu vrei să o simţi făcând probabilă, orice necesitate. La ce mai ai nevoie să gândeşti?!

Se duc?

Nu clipa plecă.

Duc clipe care au trecut, pe umeri gârbovi, pe părul cărunt. Dar mai ales, duc clipa petrecută în mine, o duc cu mine, o pun poate în locul celor doi dinţi căzuţi, dinţi din faţă.

Şi parcă-n zare, un zumzet trist de păsări ce pleacă, se aude. Călătoare păsărele ce duc cu ele alte anotimpuri ce n-or mai veni. Şi tot mai tare-mi este dor de toamna ce s-a dus, de urma paşilor mei pe nisipul fierbinte al vieţi. Nu, nu regret, dar îmi dor de ce puteam să fac şi nu am făcut, îmi este dor-durere de câte am făcut şi nu trebuiau. De ziua în care am auzit prima dat glasul tău, ca mai apoi să nu-l mai pot uita.

Mi-e dor! Vârtos îmi este dor de tot ce-a fost şi nu-i-mai. De „dragostea din tei”. De chipul tatei ce-n mine nu s-a stins, de cei ce fosta-u printre noi mai ieri. Mi-e dor… amarnic de dor!!!

Mă dor de cât îmi este de dor.

Mă tulbură durerea dorului de cei ce nu-s, de cei ce însorita-u răsăritul meu în viaţă. Dar,…, s-au dus, dusu-s-au la fel clipelor ce nu se mai regăsesc în amintirea nimănui, şi nu sunt pierdute, deoarece ele au fost trăite de cineva. Dar altcineva nu mai doreşte să şi le amintească.

Clipă îndoită, până aproape de frânge, dar nu ruptă. Clipă ce parcă-i trasă să se lungească, de gumă clipă. Acea clipită ce parcă ai dori să o trăieşti o veşnicie.

Nu, nu clipa pleacă, plecăm doar noi. Murim, iar moartea este de fapt acea stare de care noi oamenii râdem cel mai puţin, ne este frică de necunoscutul pe care nu dorim să-l distingem. Puţin umorişti au scrie glume morbide, dar şi mai puţin au râs la auzul lor.

Timpul trece şi nu întristează prin trecerea lui. Chiar ne dorim uneori să treacă mai repede

El doar defineşte, dând stărilor de fapt valoarea. Trăire sau mai bine sălăşuire vremelnică în încercarea (nereuşită până acum) de a deveni nemuritori fizic, trântă inegală cu divinitatea. Este ca şi cum ai face din materie ceva, un acel ceva util şi ai observa că-i prea târzie zămislirea mâinilor tale. Utilitatea obiectului a devenit inutilă. Căpeneag după ploaie!

Cum de sau de ce?

Păi vezi tu: „trecută clipită”!

Şi vezi, tot tu sau altul, atât de tare mi-e dor de oameni. Şi cumplit de tare toate, mă dor.

Te salut clipă de dor al durerii ce vine, cu bine timp trecut ce mi-ai fost dat să te trăiesc!

 

 

autor Dan Orghici 

 

Lara, sau oraşul pe ape

Puneam faţa aproape

de faţa aia, să zici

întâmplător, atingând

cu ochii suflul uşor

al trupului, în timp ce

număram banii, dând la zar –

care sân, genunchi, în gând,

voi alege pe ape.Dar alegeam tot, toate, chinuindu-i corpul, duh,

duhnind a zoaie ziua,

a două şoapte noaptea, una pe gratis. Singur cuc,

mi-o amintesc – e vie.

(Chris Tănăsescu – Qvadrilla din Brăila)

Cei doi bărbaţi mergeau unul în urma celuilalt, la trei paşi distanţă, pe drumul mocirlos care ieşea dintre dealuri. Plouase până după amiază şi soarele anemic, de octombrie, abia mai pătrundea printre crengile copacilor aşezaţi în linie dreaptă, de-o parte şi de alta a şoselei. Deşi fericiţi la gândul că se apropiau, în sfârşit, de oraş, le venea să se întindă şi să doarmă acolo până dimineaţă. Oricum pe Libelulă n-aveau s-o întâlnească înainte de-a fi luat la rând jumătate din crâşmele de pe malul Dunării. Şi nici n-aveau de gând. Trebuiau, mai întâi, să-şi schimbe hainele murdare de pe drum şi să bea câteva pahare de rom, să-şi mai pună sângele în mişcare; aşa că vorbiseră să intre prin sud, dinspre port, acolo unde singurele femei care-şi făceau veacul cu marinarii purtau nume de vase sau de cargouri bulgăreşti.

În josul apei, deasupra salciilor, norii roz luau forme umane.

Cel care mergea în faţă avea părul netuns şi purta o haină vernil, puţin prea strâmtă, care putea fi uşor luată drept salopeta unui muncitor de pe şantierele navale. Dar sprâncenele stufoase şi barba îi dădeau aerul unui călugăr ori al unui om care n-a dormit de mult într-o casă. Celălalt îl striga Pictore.

— Aşteaptă. Câţi bani ne-au rămas?

Pictorul se întoarse încruntat, îşi adânci mâinile în buzunarele hainei, le întoarse unul câte unul pe dos, apoi scoase de la spatele blugilor un portofel uzat, un sac mic de pânză cu fermoar într-o parte, şi i-l aruncă:

— Numără, Petre. Cu voce tare.

Cel care-l urma, un bărbat scund, la trezieci şi cinci, treizeci şi şase de ani, cu ochii mici, adânciţi în orbite ca la porci, numără nouă bancnote şi dădu aprobator din cap.

— Mergem la Nea Gigiu. Dacă mai e acolo unde-l ştiam, o să ne dea să mâncăm şi-o să ne lase să dormim în pod până dimineaţă.

 

Dintre cei doi, unul singur o cunoscuse pe Libelulă, dar nu era el cel care ţinea cu orice preţ să o vadă. Petre se născuse şi copilărise pe malul Dunării. Povestea că s-ar fi priceput ca nimeni altul din oraş la meşterirea plaselor de prins peşte, şi ziua scotea bani frumoşi găsindu-şi de lucru prin port. Noaptea îi lăsa la Trei chiloţi, sau la Italianca, unde se bea rom pe nimica toată şi erau două ţigănci cu sfârcurile aurii, care nu urcau cu bărbaţii decât împreună. Îi povestise de zeci de ori, în timp ce Pictorul lovea atent cu dalta în buturugile pe care i le aduceau gardienii. Părea nici să nu-l asculte. Până într-o dimineaţă, cu aproape trei ani înainte să le dea drumul, când Petre îi spusese că nu omorâse pe nimeni, nu Pictore, da’ aicea nu te crede nici dracu’ dacă zici că eşti nevinovat. Într-o seară, Italianca venise râzând, cu şarpele în jurul gâtului şi dintele ei de aur parcă mai sclipitor ca oricând, să se învârtă printre noi, ăi de beam rom la parter, aşteptând să ne vie rândul sus, la etaj, şi să ne spună că are un secret pentru ăl de nu se zgârceşte la pungă. M-a tras de mână şi m-a scos afară, în grădină, şi-atunci am văzut-o. Petre povestea greu, căutându-şi cuvintele şi întrerupând mereu firul cu tot felul de amintiri sau scorneli fără nicio noimă, dar, când ajunse la partea în care intra cu Libelula sus, în camera de-unde ieşeau, trântind uşa, şi aproape înghiontind-o pe fată, ţigăncile, Pictorul se întoarse şi-i spuse să se oprească.

— Ajunge. Când ne dau drumu’ de-aici, mergem s-o căutăm. Aşa arată, nu? Şi-i întinse lemnul sculptat, pe care Petre îl luă în mâini şi-l cercetă îndelung, parcă nevenindu-i să creadă.

N-avea nici şaişpe ani împliniţi, dar ştia să ghicească dorinţele oricărui bărbat şi, curând, ţigăncile au plecat din oraş, iar La trei chiloţi s-a închis, că stătea mereu gol şi nu mai făcea să-l ţină. Pe fată o chema Lara, de ce-i ziceau toţi Libelula, nu s-ar fi putut spune. Dar nici ea n-a stat mult la Italiancă. N-avea nevoie să lucreze pentru altcineva, iar de protecţie nici nu încăpea vorbă. Doar nevestele, ajunse la exasperare, ar fi dat orice s-o piardă. Se duseseră până şi la biserică, să facă danii, dar preotul era un bărbat tânăr şi nu se ruga la Dumnezeu pentru răul altuia. Unde mai pui că nevastă-sa era cu cinci ani mai vârstă şi născuse de trei ori până atunci.

Libelula nu dormea niciodată noaptea şi nu refuza pe nimeni, dar ar fi trebuit să intre la ea câte zece odată, să aibă timp cu toţii, şi niciunul n-ar fi vrut s-o împartă. O urmăreau ziua, când li se părea c-o zăresc pe malul apei, sau înotând pe sub salciile umbroase, o strigau în piaţă, când o vedeau probând o pereche de cercei cu pietre albastre, dar, după nopţi lungi de aşteptare, li se părea că toate femeile au şoldurile, umerii şi părul ei. Deşi niciuna nu-i semăna. De dimineaţă şi până după apusul soarelui, Libelula dispărea cu desăvârşire.

Când au intrat, la bar era un băiat nou. Trecuseră abia nouă ani, dar Petre nu mai cunoştea pe nimeni.

— Începuserăm să avem cu toţii vedenii. Lu’ vără-miu, Lică, i s-a năzărit, în noaptea de Înviere, c-o vede pe cruce, cu picioarele răscrăcate, şi s-a dus la troiţă să-i mângâie lui Isus genunchii şi să-i sărute coapsele din lemn putred. Oraşul, cu totul, mirosea ca în aşternuturile ei, şi Dunărea părea să-i oglindească părul printre sticlele şi gunoaiele aruncate de marinari în apă.

Pictorul desfăcu sticla lovind dopul de marginea mesei şi turnă în pahare. Bău fără să mai ciocnească şi se gândea că nu fusese nicicând mai liber ca între pereţii celulei, înainte ca directorul să i-l bage pe amărâtul ăsta în locul Mutului care-şi ispăşise pedeapsa.

Libelula era brunetă, cu părul drept căzându-i până ceva mai jos de umeri, dar unii jurau că as’noapte fusese roşcată, ba blondă, cu ochii verzi sau căprui, că luase chipul primei iubite din copilărie, înecată de ruşi, cu multă vreme în urmă, că avea pielea arsă de soare, sau că-i puteai simţi mângâierile încă din clipa în care pornea, cu mişcări lente, să-şi netezească rochiţa subţire, aranjând-o cu migală pe spătarul scaunului din faţa oglinzii. Nimeni nu-şi amintea să fi intrat cu Libelula în vreo încăpere fără multe, multe oglinzi. Aproape nemaidistingând imaginea ei reală.

— Nici măcar nu ştim dacă mai e în oraş, Pictore, mereu flămândă după bani şi iubire.

— E aici, pe-aproape. Ar fi vrut să adauge îi simt mirosul de când am trecut Dunărea, dar tăcu mai departe.

 

În cârciumă, oamenii, niciodată beţi pe de-a-ntregul, fierbeau de nerăbdare, ca fluviul care curge fără-ncetare şi, cu toate că pomeneau, hohotind şi strigând şi bătând din picioare, toate numele de femeie rostite vreodată în partea aceea de Dunăre, dar niciodată pe-al ei, Libelula, sau Lara, ori măcar ea, ar fi fost totuna, nu-şi găseau locul la mese, făceau câţiva paşi spre uşă, apoi se întorceau alungând ţânţarii cu palmele, plesnindu-se peste frunte, aşezându-se înapoi, pe scaune, lac de sudoare şi respirând greu, cu ochii aţintiţi înspre salcii.

Ultima oară, începu Petru, după ce a încuiat uşa cu cheia, cum făcea de fiecare dată, şi îşi opri cuvintele pe care celălalt oricum nu le asculta, Libelula îi spusese că n-aveau să se mai vadă prea curând, dar el nu-i dăcu nicio atenţie, beat de alcool şi de miros de ceară arsă şi atingerile, atingând-o, nu pentru cuvinte venise, căci oricum nu înţelegeau de ce fata le spunea, numai lui, numai lui, cuprinzându-i faţa în palme, prostule, îi săruta pe gură şi, hai, du-te acum, şi coborând scările în spirală, îşi repeta că numai pe el, numai lui, amintindu-şi degetele pe genunchi, pe coapse, cu sticla în faţă, singur, până dimineaţa, când ieşeau în port şi soarele reflectat în valuri le ardea ochii.

Au terminat sticla, au mai cerut nişte zeamă din aceea râncedă în care muiau pâinea uscată şi, aproape de miezul nopţii, a intrat Gigiu. Încărunţise, îşi târa piciorul stâng, abia făcându-şi drum printre mese, dar l-a recunoscut imediat, s-a oprit la trei paşi distanţă, şi-a rămas o vreme aşa, privindu-l ţintă.

— Te-ai întors, spuse. Ştiam c-ai să vii.

Petre izbucni în râs, se ridică, şi cei doi bărbaţi se îmbrăţişară, bătându-se cu palmele pe spate.

— El e Pictorul, Gigiule. Să ştii că nu eu am vrut să mă întorc.

Gigiu îl privi lung pe omul de la masă, neîncrezător şi fără să-i întindă mâna. Apoi, întorcându-se înspre Petre:

— Aveţi un’să dormiţi? Îi zic neveste’mii să v’aştearnă în pod. Mă întorc acu’. Tre’să stăm de vorbă, băiete. Prost ai mai fost… Da’ eu unu’ ştiu că nu din vina ta… Aşteaptă că vin.

Şi dispăru pe o uşă din dreptul tejghelei.

 

Întins pe pătura lui aspră, Pictorul vedea gratiile crescând din tocul ferestrei mici, dinspre Răsărit, prin care abia treceau două raze albe de lună. Şi-o imagina închizând uşa cu cheia, spunându-i, numai lui, printre gratii. Lasă închisoarea asta odată şi haide cu mine, iar el o urma, cu mâna adâncită în zid până la umăr, aproape atingând cu degetele crengile salciilor.

Acoperit cu doi saci de pânză, Petre dormea, alungând prin somn ţânţarii cu mâinile. De la parter, din sala barului, unde rămăseseră cu Gigiu mult după miezul nopţii, se auzeau, tot mai stins, răguşite, cântecele marinarilor. Petre le povestise – mai bine zis, îi povestise şchiopului, căci Pictorul ştia deja pe de rost fiecare cuvânt – că, la început, nu fusese decât un joc, haide, acoperă-mi gura cu palmele, şi el se speriase, dar râdea, nu, zicea, nu nu mi-e frică, tre’să mă omori mai întâi, dacă vrei să fiu doar a ta, şi el bine, sărutându-i sânii şi gâtul, cu mâna apăsând-o pe toată faţa, dă-mi puţină moarte, vreau să văd de ce eşti în stare, atingându-i coapsele umede, nu se mai sătura s-o adulmece şi, când s-a trezit, dimineaţa – Libelula ştia exact când să-l oprească, care e limita jocului – mirat că e încă acolo, că nu-l trimisese, prostule, haide, du-te acuma, a văzut că  nu era ea, vânătăile de pe gât, trupul rece şi, primul gând fusese să se înece în Dunăre. Dar valurile îl cunoşteau de când se născuse şi l-au scos pe mal, în capătul celălalt al oraşului, unde îl aştepta o divizie întreagă de poliţie.

— Ai dat de dracu’! Când o să ieşi de la bulău, o să fii prea bătrân să ţi se mai scoale.

Degeaba le spusese că nici n-o cunoştea, că el cu Libelula urcase, că nu-şi mai amintea nimic, dar pe Pictor puţin îl interesa cum se întâmplase, el şi-o imagina printre gratii, subţiindu-şi trupul şi trecând prin perete, îi simţea mirosul de salcii ude, şi îi spusese, cu ani în urmă, după ce-i ghicise chipul în bucata de lemn putred: Ai să mă duci la ea când ieşim de aici, Petre. Iar acum, privind razele albe de lună, noaptea îi părea mai lungă decât toţi anii de închisoare.

 

Marinarii cântau, cu vocile lor de tabac şi holercă, un cântec despre bătrânii înghiţiţi de valuri îndepărtate, şi lui i se părea că aude, prin somn, şoapta aceea pe care o visase nouă ani, noapte de noapte, n-o să ne mai vedem prea curând, şi zâmbetul, e clar că ştia ea ce spune, în timp ce Pictorul se plimba, cu paşi nervoşi şi mâinile la spate, între colţul cu pătura arsă şi fereastra cu trei gratii paralele, subţiri. Visele deţinuţilor, îşi spunea, nu sunt chiar atât de diferite de cele ale oamenilor din port, mereu cu gândul spre alte zări, spre alte ţărmuri, amintindu-şi fără’ncetare un gest, o şoaptă, o promisiune. Ar fi vrut să nu se mai trezească. Soarele să nu mai răsară deasupra fluviului, martor al atâtor pasiuni şi suferinţe. Îşi spunea că, de data asta, moartea n-vea să mai fie un joc. Dar primele raze roşiatice se întrezăreau deja la est de Dunăre. Cântecele răguşite încetaseră parcă prea brusc, fără tânguiri, ori silabe lungite, iar lui Petre i se păru că simte un bocanc înfipt între coaste.

— E aici, îi spuse. Trezeşte-te.

Şi bătăile în uşă îl făcură să sară în picioare, livid, fără să poată scoate vreun cuvânt. Stăteau unul lângă celălalt, cei doi foşti colegi de celulă, aşteptându-se parcă, dintr-un moment în altul, să vadă intrând cine ştie ce arătare, după ce zăvorul metalic s-ar fi rupt şi uşa s-ar fi trântit de perete. Vocea lui Gigiu îi trezi ca din transă.

— Navestă-mea a pus ceaiul pe mese. Haideţi odată!

Libelula era jos, cu o ceaşcă în faţă, ţinând între degete un portţigaret nefiresc de lung şi cum nu se poate mai nepotrivit crâşmei mizerabile. Era uşor schimbată faţă de vremea când picase în oraş, direct la Italiancă, aproape copil, aproape femeie, exact ca în visele lor, cârlionţată, cu părul drept căzându-i pe umeri, ochii negri, verzi, vocea cântată, subţire, uşor răguşită, ca a mateloţilor care zăceau prin colţuri, îngăimând, la răstimpuri, vreo chemare ori vrun blestem, lascivă, aproape timidă, arătându-le, cu un gest larg, bancheta din faţă, va luat o veşnicie s’ajungeţi. Au avut nevoie de secunde bune să se dezmeticească, să-şi găsească în minte cuvintele, tăcură, să-şi stăpânească tremurul mâinilor, o fixau cu privirea, să se aşeze, în transă, pe banca joasă, fără spătar, pe care marinarii scrijeliseră numele tuturor curvelor din oraş.

O vedeau mişcându-şi buzele, îşi imaginau, auzind-o, încuind uşa cu cheia, şoptindu-le, doar lui, vă aşteptam.

— Închisoarea te-a schimbat, îi spunea, privindu-l pe Pictor.

Şi gratiile-i creşteau din fiecare umăr, ca două tulpini, tot mai înalte, subţiri, deasupra fluviului. Gigiu le aduse cafea şi plăcinte cu carne de oaie. Pe braţul stâng avea tatuate o ancoră şi doi ochi de femeie. Era dintre acei temerari care-i supravieţuiseră şi nu se ferea s-o privească în faţă. Libelula ar fi putut să-i fie nepoată, deşi, le spusese, diavolul e mai bătrân chiar şi decât Fiul Omului. Dar Gigiu nu se opri, doar ei trei stăteau aşezaţi, privindu-se, de la mai puţin de un metru distanţă.

Femeia zâmbea zeflemitor, dar ochii-i erau încercănaţi şi privirea aţintită spre valuri. De ce ţi se zice Pictore? îl întrebă, scuturând pe jos scrumul de la ţigară, iar el, erai atâtica, mai ştii, şi mâinile îi schiţară o jumătate de cerc, apoi îi rămaseră, tremurând, suspendate în aer. Primele mele amintiri sunt din oraşul ăsta. Ţânţarii şi mirosul de peşte. Aici, pielea bărbaţilor miroase a ştiucă. Tăcură. Apoi, ai îmbătrânit. Dacă nu te-aş fi visat în fiecare dimineaţă, vreme de atâţia ani, printre gratii, visându-mă, nu te-aş fi recunoscut. Iar Petre, fără să înţeleagă nimic, îşi amintea, pe scara’n spirală, buimac, coborând, cuvintele ei. Am trecut, le zise, doar pentru câteva minute. Veniţi deseară, acum nu pot să mai rămân. N’o să ne mai vedem, o să ne vedem, un timp, îşi amintea, peste doar câteva ore, le spuse şi, atingând cu mâinile mâinile Pictorului, ca o mângâiere prin geamul camerei unde-şi primesc vizitele deţinuţii, se pierdu înspre sud, unduindu-se, transparentă, printre salcii.

Vru să-l întrebe, dar cuvintele ei de atunci, de acum, i se împleteau în minte, dă-mi puţină moarte, puţină moarte’i şoptea, de ce îşi spuseseră tot ce-şi spuseseră, cum de ei, sorbi o înghiţitură din cafeaua rece, şi chipul i se oglindea, distorsionat, ca o imagine plutitoare, pe valuri.

Spre seară, când umbrele se întindeau deja, înalte, până dincolo de faleză, oamenii din port se strânseră în dreptul debarcaderului, arătându-şi unul altuia ce vedeau cu toţii, un trup plutitor, coborând spre răsărit, vânăt, diform, dar căruia încă’i puteau recunoaşte trăsăturile.

Ceva mai târziu, bărbaţii aşteptau, cu câte o sticlă de rom în faţă, ca în oricare altă seară, să le vină rândul să urce scara în spirală, iar oraşul întreg era învăluit în miros de nuferi şi cale.

 

autor Paul Mihalache Stelian

Femeia abisală

Fata Morgana, artist Mihai Catruna

 

Cu câteva zile în urmă am cumpărat o carte de la anticariat. Pe foarte multe procurate în acest fel am găsit scrise numele foştilor proprietari, eventual data şi locul de unde le-au cumpărat, pe una chiar autograful unui scriitor contemporan. Dar niciodată dedicaţia pe care am găsit-o pe aceasta: „Cu ură”. Probabil cineva a făcut-o cadou cuiva. Dar dedicaţia? Nu dulcegării de genul „Cu dragoste”, „Cu drag” sau floricele, inimioare, pătrăţele, cerculeţe etc. Ci „CU URĂ!” Cum poţi face un cadou cu ură? Cum poţi transforma o carte, indiferent de conţinutul ei, în mesagerul unui astfel de sentiment? Cum ar trebui să reacţioneze cel care primeşte darul?

 

Această întâmplare mi-a amintit de alta, la fel de neaşteptată. Acum câţiva ani mergeam deseori în vizită la o amică. Fuseserăm colege de facultate, apoi, la un moment dat, am început să ne vedem din nou. Admiram întotdeauna acasă la ea un superb trandafir japonez,  care ocupa cam un sfert din sufragerie, cu coroana tăiată atent de un specialist, fără îndoială, în formă de umbrelă deschisă.. Când ştiam că înfloreşte, mergeam chiar mai des ca de obicei pe la ea, pentru că îmi plăceau la nebunie florile lui galben-portocalii, delicate şi atât de efemere. Erau o neaşteptată minune, o adevărată bucurie a ochiului, în spaţiul acela prea încărcat cu mobilă, cu milieuri de macrame, cu pernuţe cusute pe etamină cu motive naţionale, cu balerine şi ciobănaşi de porţelan, cu jucării de pluş şi oribile rame albastre de fotografii, cu delfini şi cu sclipici, suveniruri din luna de miere da la mare…

La un moment dat, trandafirul a dispărut. Spaţiul părea gol fără el şi făcea şi mai prezente acele obiecte de prost gust care sufocau încăperea…

Am întrebat-o ce s-a întâmplat cu el, în speranţa că îl mutase pe balcon.

„L-am rupt”, mi-a răspuns cu nonşalanţă, ca şi cum mi-ar fi spus că a uitat să cumpere lapte sau altceva.

Întrebarea firească a fost:”De ce?”

Un răspuns la fel de neverosimil, ca şi gestul ei: „M-am certat cu bărbatul meu. S-a îmbătat din nou şi ştii cum face când bea!”

„L-a rupt el?”, am întrebat la fel de uimită de nefirescul situaţiei. Cum să distrugi o floare cu care te mândeai, când erai atât de înnebunită după flori, încât le vorbeai, le puneai muzică, le observai fiecare frunză  nouă sau fiecare petală care cădea…

„Nu, eu!”

„De ce?”. Tot nu puteam să înţeleg ce avea de-a face beţia soţului cu ruperea florii ei favorite.

„M-am enervat. Simţeam nevoia să stric ceva, să sparg ceva…”

„Ok”

Încăperea devenise dintr-o dată hidoasă. Îmi priveam amica şi mă întrebam ce se întâmplă cu ea; era o persoană atât de calmă, banală chiar în tot ce făcea şi gândea. Îi priveam mâinile mici, cuminţi, cu unghiile tăiate scurt, şi încercam să mi le imaginez rupând, strivind, aruncând frunze… Nu reuşeam.

„Şi el ce a zis?”, am întrebat prostită, cu senzaţia că sunt într-o altă realitate, unde ea devenise cu totul alta. Mă aşteptam la o replică de film prost, de telenovela sau ceva de genul ăsta. A reuşit să mă surprindă din nou.

„Mi-a spus, după ce ne-am calmat, că sunt o femeie abisală. Tu ştii ce a vrut să zică? Eu nu am înţeles…” Replica mi se părea la fel de suprarealistă ca tot ce îmi povestise până atunci. Eram pe cale de a izbucni într-un râs necontrolat, pentru că  ceea ce îmi spunea  contrazicea total  imaginea pe care eu o aveam despre ea.

„Nu … Nu ştiu ce a vrut să zică”.

Apoi mi-am dat seama.

„Ştii că citea data trecută când am fost la voi Marin Preda. „Cel mai iubit dintre pământeni”. Am vorbit despre ea. Iubirile lui Petrini: Nineta, Căprioara, Matilda… Matilda era femeia abisală. Nu mai ştiu care critic a spus asta…”

„Nu am citit-o. Dar ce a vrut să spună?”

Ştiam că nu îmi înţelege pasiunea pentru cărţi, faptul că îmi cheltuiam o gramadă de bani pe ele; nici eu nu înţelegeam de ce, atunci când îşi cumpăra o carte, despre care auzise că e bună, o punea alături de celelalte în bibliotecă şi o uita acolo.

„Nu ştiu. Ea avea reacţii din astea mai necontrolate câteodată. Adică nu se încadrau în ordinea firească, ieşeau din tipar. .. Făcea câte o chestie imprevizibilă, care surprindea…”

„Adică eu îl surprind?

„Poate că da…”

O priveam buimacă şi tot nu găseam asemănarea între platitudinea ei,  amorţeala ei intelectuală şi profunzimea, complexitatea sufletească a personajului lui Preda.

„Şi cum era Matilda?”

„Citeşte cartea!?”, i-am spun exasperată de ignoranţa ei.

„Mă compară cu un personaj de roman!”.

Bănuiam, în tonul ei oarecum satisfăcut, mândria unei asemenea asocieri.

 

După câteva zile am vorbit cu o prietenă   care o cunoştea despre ea.

„Ha, ha, ha… Abisală, pe dracu! E doar proastă…”

„Eşti prea dură cred.”

„Nu, sunt realistă, o cunosc mai bine decât tine oricum.”

 

Au trecut câţiva ani. Am pierdut legătura.

 

Epilog

 

Eram în gară. La un moment dat m-am auzit strigată.

Era amica mea. Mergeam cu acelaşi tren. Eram necăjită şi nu aveam niciun chef de ea, voiam să fiu singură, să-mi pun ordine în gânduri… Totuşi am stat împreună.

„Ce ai mai făcut?”

„Ştii că m-am despărţit?”

„Nu, nu ştiam. Îmi pare rău, dar dacă nu mergea…”

„A, ne-am despărţit civilizat, oricum. După divorţ m-a dus la restaurant. Mi-a făcut şi un cadou. O tigaie de teflon, ştii că eu gătesc bine. Şi întotdeauna a apreciat asta la mine.”

„Am citit că în Franţa au loc petreceri de divorţ.  Sunteţi în trend. Şi e bine că nu v-aţi despărţit urât până la urmă, cum se întâmplă de obicei…”

Schiţează un zâmbet subţire şi vag superior…

„Ştii unde mă duc acum?”

„La Bucureşti, mi-ai spus…”

„Mă duc să mă întâlnesc cu el. Şi-a schimbat serviciul, acum lucrează la Bucureşti, câştigă bine…

„Păi nu v-aţi despărţit?!”

„Ba da!. Dar am făcut rost de bilete din alea de concediu prin sindicat şi nu am cu cine să merg.”

„Unde?”

„La Călimăneşti. Erau şi la mare, dar îmi place mai mult la munte…”

Încerc să-mi imaginez situaţia: ea şi fostul soţ, în concediu la Călimăneşti, în staţiunea aia adormită şi degradată… Pentru a retrezi un sentiment frumos? Nu… Pentru că nu avea cu cine să-şi petrecă două săptămâni de concediu.

Am acelaşi sentiment de  stupoare pe care l-am avut când a rupt trandafirul.

 

autor Dobrica Mariana

http://cititordeproza.ning.com/profile/dobricamariana

Nostradamus

 

– Hauzi, bre, la ce-ţi ajută să tot scrii, aşaaa, fără să fii publicat? Îţi place, e un hobby d-al tău sau cum?

– Da’ de ce mă întrebi, nene, ai rămas în pană de idei, eşti în criză de subiecte de bârfă sau cum?

– Păi văd că până acuma nu prea stai pe roze la capitolul finanţe din blog. De fapt, dacă judecăm la rece problema, fără să fim morţi sau vampiri… hi-hiii… stai chiar negru cărbune la capitolul finanţe din blog. Deci?

El nu răspunse imediat, prins fiind în admiraţia pentru norul ca o vânătă arsă pe o plită electrică. În vremea asta mirosea violent a descărcare electrică, iar cimitirul de pe lângă autostrada aflată în plin proces de revizuire via fonduri europene nerambursabile fremăta şi el de plăcere.

– Deeeci?

Vocea amicului îl trezi la realitate, aşa că trebui să răspundă. Dar n-o făcu imediat, ci doar într-un scăpătat de vreme şi de soare, când deja vechiul imperiu (vechi de câteva milenii) apunea într-o glorie soră cu moartea, lăsând locul unui imperiu de două ori mai vechi, dar cu o faţă modificată genetic.

– Ceea ce urmează să-ţi spun depăşeşte puterea raţiunii, aşa că să nu-mi ceri explicaţii suplimentare.

– Să cred şi să nu cercetez, asta vrei să zici?

Veni în sfârşit furtuna care dură ceva. Apoi sosiră două cutremure sociale, trei războaie de câte două decenii fiecare, încât cei doi, vrând-nevrând, trebuiră să-şi întrerupă conversaţia. Nu de alta, dar se auzea din ce în ce mai prost. Şi dacă cei doi aveau ceva în comun, acel ceva ţinea de integritatea actului conversaţional. Pe urmă unul dintre ei se implică activ în toate evenimentele, iar celălalt îşi deschise o agenţie online în care susţinea teoria conspiraţiei cu privire la implicarea celuilalt în evenimentele mai sus menţionate. Bineînţeles, nu fu crezut nici cât negru sub unghie, în schimb, neoficial vorbind, pe baza ideilor lui se formă un adevărat cult, care dură până când dispăru la fel de sec precum apăruse.

Când cei doi îşi reluară dialogul, era lună plină.

– Scriu pentru mine, bre. Pentru că astfel simt că trăiesc. Pentru că în clipele alea între mine şi univers porneşte să se manifeste un „ce” absolut. De parcă, băgând deştele în priză, în loc să te electrocutezi te încarci cu nemurire. Sau, na, cu extralife, dacă nemurirea nu-ţi convine.

În timp ce el vorbea, avu loc încă o criză economică, iar interlocutorul său învăţă să piloteze avionul, plonjă cu el într-o clădire de birouri, sperând că în viaţa de după va sta într-un loc cu verdeaţă din care a dispărut toată durerea şi întristarea, înconjurat de patruzeci de virgine şi o sută de cămile. Bineînţeles că nici asta nu se întâmplă.

– A, şi mai e ceva: scriu pentru că am ajuns să văd în timp.

– Pe ce perioade? Secole, milenii?

– Nici măcar zile sau ore. Dar văd, asta e cel mai important. Fragmente despre care sunt absolut convins că se vor întâmpla.

– Şi?…

– Şi, desigur, se întâmplă. Azi, spre exemplu, am văzut o durere care m-a săgetat adânc în piciorul drept. Şi chiar aşa s-a petrecut: câteva ore mai târziu de la această viziune m-am izbit de un bolovan, pe fundul unei ape, de mi-am zis că acolo îmi vor rămâne toate oasele piciorului, aşa de mare fu durerea. Exact ca-n viziune.

– Asta a fost prima dată când…

– Eram sigur c-o să mă întrebi asta! Se vede c-ai fost brotac în altă viaţă! Sigur că n-a fost pentru prima dată! Cînd am observat pentru prima dată că aveam viziuni datorită scrisului s-a petrecut pe timpul răscoalelor ţărăneşti din ţara aia leşinată numită România. Ai auzit de ea?

– Nu. Dar conceptul de „răscoală ţărănească” îmi e cunoscut de la nişte cursuri. Oricum, cred că e ceva timp de-atunci, nu?

– Mda, e.

Pe urmă apăru un fizician cu părul punk, care emise şi el un concept: timpul e relativ. Iar relaţiile dintre cei doi deveniră niţeluş tensionate.

– Şi cum, dom’le, chiar aşa, prin scris ai ajuns să vezi în viitor? Eşti absolut sigur?

– Dacă-ţi spun! Dacă scrii până devii esenţă de scris, până când scrisul devine viaţa ta, până când nu mai poţi fără scris, până când ajungi să te simţi murdar dacă nu scrii măcar în fiecare zi… atunci, na, ce să-ţi mai zic, atunci cu siguranţă vei ajunge să vezi în acest fel, în acest viitor. Mai mult nu-ţi pot explica; foloseşte-ţi imaginaţia pentru a rezolva treaba.

La care el nu reuşi, căci la capitolul imaginaţie stătea execrabil.

– Dar stai calm, zise celălalt în timpul unor alegeri prezidenţiale măsluite grosolan. Nu-i nimeni perfect. Tu te pricepi la altele la care eu abia mă târâi. Prieteni în continuare?

Trecu o rachetă nucleară teleghidată peste ei, undeva la câteva sute de metri altitudine, plajele de nudişti fură interzise total, iar cele normale deveniră singurele locuri sălbatice din lume.

Cei doi nu se mai văzură niciodată din clipa în care „profetul” îi comunică amicului său că tocmai l-a văzut pe el, pe amic, zdrobit de o furgonetă second hand plină ochi cu pepeni galbeni şi condusă de un ins cu cetăţenie multiplă.

 

autor Mihu Iancu

http://cititordeproza.ning.com/profile/mihuiancu8

 

 

Monolog (fragment)

Sfârşit? Am mai trecut oare vreodată pe aici? Am murit oare odată pe aici? Curaj… N-am. Dar nici frică… Curajul este lipsa fricii? Tată… Sunt doar o bancă într-un parc pustiu şi pe care nu vine nimeni să se aşeze. Să se odihnească. Ieri am scris. Astăzi? Am stat la o masă de lemn, cu scrumieră neagră şi o bere cu un cal pe halba aburindă. Un călăreţ cu o suliţă şi o pavăză, un scut cu o cruce… Un nume german şi un cal negru, cu un blazon. Berea era rece, paharul avea gheaţă pe el. La fel şi eu, dar paharul cu bere costa cinci lei, tată. Aveam desupra capului un copac bătrân, cu frunze galbene ca toamna. Mi-a dat iluzii… Trăiesc, da… Mă doare totul şi tu ştii. Nu ştiu însă de ce şi nici tu. Mi-ai spus să scriu şi scriu… Mama… Mama era bună. M-a învăţat să mă spăl şi să spăl, să mă rog… Să am întotdeauna chiloţi curaţi şi batistă… “Dacă te loveşte o maşină şi ajungi la spital cu chiloţii murdari?, zicea… Şi aşa a fost, doar că aveam chiloţi curaţi şi batistă… De ce nu suntem tineri, Silvia?… Bea cu mine berea asta, Doamne… Dacă eu sunt trist şi slab, Tu să nu fi aşa, Doamne… Scrie cu mine piesa asta într-un singur act… Domnul acela care trecea pe trotuar, cu pipa lui, a lăsat un miros de tutun fin şi aromat, ameţitor… Am şi eu o pipă, Doamne, dar tutunul meu e ieftin şi prost, duhneşte urât… Fumează cu mine o pipă imaginară, Doamne, la berea asta… Pipa păcii şi mai ales fumul păcii. E bine să fii ocupat. Eu nu sunt. Acum mă ocup cu viaţa. Cică o trăiesc, aşa mi-au spus. Oamenii se întorc de la muncă, de pe şantiere, obosiţi, trudiţi. Dar, Doamne, răsplata muncii lor o înghit vampirii! Munca mea, serviciul meu, acum, este viaţa? Bea cu mine, Doamne, berea asta, că mi se întâmplă rar, Tu ştii… O dată sau de două ori pe an. Iluzia, paharul, cavalerul, e prea rece totul, paharul ăsta înalt cu gheaţă pe el, scrumiera neagră ca o noapte, e parcă noaptea magică… Bun e lemnul mesei, e cald, e viu… Doamne, ce vină port? Să adun cuvinte şi să le scriu? Să le înlănţuiesc în gânduri? Pentru ce?… De ce am îmbătrânit atât de iute? Ce i-am lăsat să facă din mine? Sigur că sunt rău, Doamne… Doar Tu eşti bun… Bei cu mine paharul ăsta înalt cu bere, uneori scrii cu mine, alteori Te doare prin mine, ştiu… Ai fost fericit şi prin mine vreodată, Doamne? Atunci când s-a născut Mihai? Atunci când am iubit prima oară? Când, Doamne…? Când a venit Silvia? De ce nu mă ajuţi să înţeleg? A, lasă… Ce s-ar putea face cu înţelegerea mea, cu ceea ce pot pricepe? Sau dacă eu sunt acum aici, dacă mi se învârteşte capul de la berea asta, sau de la răceala asta, ori de la viaţa asta, la fel simţi şi Tu? Da, sigur, doar eşti cu mine… Nu mă lăsa, Doamne, am să vin, sigur că am să vin, dar mai am încă de învăţat… La universitatea asta… Aici am să-mi iau o diplomă de om? Cum voi trece absolvirea, aici?… Masteratul… Ce altă ocupaţie au să-mi dea ei, după asta cu viaţa? De ce nu suntem tineri, Silvia? De ce plâng ca un copil, de ce doare? Aici, înăuntru… Şi asta nu vine numai de la bere, nu, nu… Hai, să plătim berea, cu cinci lei, la casa lor de marcat… Să plătim pentru răceala asta… Nu fi trist, Doamne, cu mine, fii vesel, astă seară ţi-am fost prieten la masa asta de lemn viu… Sau invers, nu ştiu… “Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorâtă…” Acum sunt atât de altfel toate… Monstrul ăsta numit timp… Încă e liniar, curge ca un fluviu şi ca picătura de pe paharul înalt, numai la vale… Aşa ne-au învăţat. De ce nu suntem tineri, Silvia? Unde mergem acum? Aşa, cu toate sistemele noastre organice, osoase, nervoase, circulatorii, digestive, unde circulăm, când peste tot dau năvală valurile astea de suflete noi, de maşini noi? Adevărate tsunami… Vino la mine, nu mă lăsa, Silvia, nu tu… Doare, Doamne, fără să ştiu ce. Să nu iei virusul acesta de la mine, Doamne, nu Te lăsa contaminat, Doamne, că Tu ai înviat, eu încă nu… Nici măcar nu reuşesc să mor, iar să mă îmbăt nici atât, doar cu bere… Sus, să mergem. Sus…

Toamna trecută, artist Constantin P. Popescu

…
Hai, ia-mă de mână, aşa cum mă lua tata când eram copil. Mai condu paşii mei prin maşinăria asta a oamenilor, Tu eşti la volan… Apoi, tata, când am mai crescut, ţinea o mână pe umărul meu mic, slab, nu-i ajungeam decât până la cot… Parcă se sprijinea pe mine, dar de fapt mă ocrotea. Tăcut, păşind alături pe străzile lipsite de maşini, dar cu copaci mari… Poate mi se păreau mie mari, pentru că eram mic. Acum copacii sunt mici şi rari, îi tund cu maşina ăştia de la primărie, să nu cadă frunzele lor, toamna, pe caroseriile maşinilor parcate. Şi nici păsările să nu găinăţeze pe tabla lor de fier scump. E coroziv găinaţul. Cum naiba nu înţeleg că erai Tu, Doamne, atunci? Acum simt pe umărul meu mâna Ta, ca o singură aripă cu care să zbor, târziu… De ce nu suntem tineri, Silvia? Nu, nu e niciodată târziu, timpul se va roti, n-o să mai curgă ca un fluviu sau ca o lacrimă din munte… Cercuri largi vor cuprinde timpurile, toate, la un loc… O co-fiinţă a noastră, Silvia, un frate descoperit în clipele de acum… Apoi, o sferă şi muzica ei. Tată, ascultai pe Mario Lanza şi pe Elvis… Câteodată Europa Liberă. Eu ascultam muzica interzisă tot la radioul acela vechi… De parcă ar fi putut interzice muzica! Ascultam tot Europa Liberă, când nu erai tu la butoane… M-au “cântat”, cu altă muzică, cei de lângă mine, cine dintre ei nu ştiu nici acum, după anii ăştia lungi… Ei te-au chemat să te lămurească, în biroul şcolii, tată… Acum îţi simt emoţia, poate teama, tată, în dimineaţa aceea de viaţă a anului şcolar… Apoi ai fi vrut să bei un păhărel de rom rubiniu sau roşcat, ca mine acum berea asta… Te durea, tată şi poate că i-ai iertat, aşa cum numai tu m-ai putut învăţa şi pe mine să-i iert… De ce nu suntem tineri, Silvia? Cavalerul cu suliţă, scut cu o cruce şi un cal negru… Bere, cu abur de amintire medievală. De acolo vin, dar de ce am îmbătrânit? De ce nu mai pot să încalec pe calul ăsta dintr-un singur salt? De ce mă pedepseşti să îmi aduc aminte, Doamne? Când au făcut în aşa fel încât anii pe care-i am sunt doar o străfulgerare, Silvia? A, da, e apropierea cercurilor, unul într-altul, apoi ne vom reaminti sfera… Ca picul ăsta de apă care curge peste chipul cavalerului meu, spălându-l ca o lacrimă… Aiurea, e doar condens, e prea rece berea… Totul e rece acum… Încă nu m-am îmbătat, o singură bere, tată, nu îmi ajunge să sting… Ce să sting? Ce ardere, ce foc, Doamne? Aud vocea mamei, de departe, îmi spune să nu mai beau, că îmi face rău. Dar dacă nu am băut atunci, nici acum, înseamnă asta că focul meu n-a fost stins? Mama, limitându-mă la a nu… Cu dragoste iertată, tată, atât am putut face de atunci, din septembrie… Nu, nu vreau să văd toate astea. Mă dor, aşa iertate cum sunt.
…
Patru pereţi sunt acum pentru mine ceea ce este halba pentru bere. Mă “conţin”… Iar calul negru nu are loc aici, a rămas afară… Stelele de pe cerurile nopţilor trecute… Doamne, cum străluceau! Mă făceau să mă simt viu! Acum doar calul negru e luminat de ele şi coama lui pare de argint… A naibii bere, e ca o cheie, dar nu mă doare capul încă… E castelul, am băut cheia şi am intrat… Sus, în turn, stelele sunt mai aproape, nu cu mult, cu vreo 39 de metri. Dar le pot apuca de raze şi le pot legăna, ca ramurile copacilor în vânt… Nani, nani, stelelor… Acolo, foarte aproape de voi sunt sigur că sunt alte planete care vă primesc lumina, la fel ca aici… Sau altfel? Numai să scriu, aşa, totul? “Scrie”, mi-a spus tata şi mi-a dat un caiet mare cu coperţi de carton. Poate caietul mi se părea mare pentru că eram eu mic. Dar ştiam să scriu şi tata vedea. Aveam doisprezece ani, era în omienouăsuteşaizecişiopt. Un an straniu al lumii… Berea asta… Mă face să mă gândesc la Woodstock, dar pe mine mă lovea maşina în septembrie, aici, nu în USA, la Jimi H… “With the power of soul, everything is possible…”, aşa cânta, iar eu înţelegeam că voi înţelege cândva… Stelele, ca mici faruri. Aici, ne “mediază” întâlnirile. Cătălin, acela care mă învingea la tenis întotdeauna, avea dreptul la Jimi, avea un casetofon din primele din ţară… Prin părinţii lui. Eu, nu. De atunci a rămas în mine dorul de Jimi. Apoi mi-a mai trecut. Ne mai vedem câteodată, din timp în timp. Eu şi Jimi, vreau să spun… Nici atunci nu ştiam ce cheie poate fi o halbă de bere. Încă sunt oare copil? Nu m-am îmbătat cu adevărat decât de trei ori, mamă. În Germania am băut bere neagră, deosebită pentru mine, calul cavalerului e şi el tot negru. Şi Jimi e negru. Şi am vizitat castele medievale, că doar mai fusesem odată, de mult, pe acolo. Doar că murisem cu adevărat pe pământul acela acum străin. De aceea mă întorceam, ca întotdeauna, acolo unde îmi lăsasem ultima oară o picătură dintr-un aluat special ca sufletul. Da, mamă, am stins focul din camera aceea de gazare. Eu, berbecul cel tânăr, puteam reîncepe, dar nu aflasem încă. De ce am îmbătrânit, Silvia? De ce berea asta devine amară? Văd un cuplu pe stradă, un el mititel şi mândru de ea, plină de feminitate şi înflorind… După anul acelui septembrie accidentat, am trăit altele. Mamă, am fost şi eu ca omul acesta. Aveam o nevastă frumoasă şi înfloritoare, dar eu îmi pierdeam dinţii, hainele mi se zdrenţuiau şi în jurul meu se adunau din ce în ce mai multe dureri. Nu vedeam, dar îmi spunea din ce în ce mai des că eu o fac de râs. Aşa o fi fost, dar eu tot nu vedeam. Parcă aş fi fost ameţit, ca acum, dar fără bere… Nu ştiam că era aşa atunci, nu ştiam că apoi toate se pot răsturna, că renăşteam deja în viitor, Silvia… Cerurile, în nesfârşirea lor, se rotesc, totuşi. Cercurile, unul în altul, nu-i aşa, clipă?
…
Am fost în Akasha şi m-a durut… Ei, şi? Ce dacă tu ai dureri şi te zbuciumi aşa? Nu ne ating pe noi şi de asta n-are rost. Nu vezi că scrii aiurea? Am fost în Akasha, măi dragilor. Unde? Hă, hă! Un nebun în plus pe lume… Ei, şi? Ce dacă ai fost acolo unde zici? Am văzut… Ei, şi? Ce dacă ai văzut? Pe noi nu ne atinge. Nu există. Aveţi grijă ce gândiţi… Hă, hă. Ei, şi? Cei care pot crea cu adevărat gânduri sunt rari, atât de rari… Ei, şi? Acolo, în Akasha, am înotat greu, printre voi, cei care însămânţaţi ceva acolo, fără să vreţi, fără să ştiţi măcar ce. Dar eu tot am să vă spun, vă spun, vă spun!… Ei, şi? Ce ne pasă nouă? Tu nu vezi că pe tine nu te gândeşte nimeni, aşa cum ne gândeşte pe noi şi ne e foarte bine? Pe voi vă gândeşte, dar pe mine mă visează. Şi ştiu cine… Ei, şi? Mare scofală, du-te şi culcă-te, nu vezi că eşti beat? Am scris, aşa mi-a spus tata când eram copil… Ei, şi? Ce ne pasă nou de tac-tu? Nu vă pasă de tatăl meu, de-al vostru? Ete, na! Crezi că va citi vreodată cineva, că va înţelege vreodată cineva care nu este gândit de ei ? Nu, tu nu exişti, degeaba zici că ştii tu cine te visează… Da, ştiu… Ei, şi? Pe noi ne gândesc ei şi asta e cel mai minunat lucru pentru noi. Nouă ne ajunge. Nu vrem balivernele tale, nebunule! Înotam cu greu acolo, în apele acelea negre, durerile erau de nesuportat… Apoi m-am întâlnit cu… Ei, şi? Ce ne pasă nouă cu cine te întâlneşti tu? Baliverne de om beat. Bă, ascultaţi-mă, că vă ia mama dracului! Am fost acolo, sus, în Akasha! N-aveţi decât să vă călătoriţi prin vieţile voastre la nesfârşit, nu ştiţi nici măcar asta? V-o spun acum, v-o scriu acum, v-o urlu, luaţi-o, asta am din durerile mele, nu înţelegeţi? Pentru voi, mă, pentru voi! Şi să ştiţi că nu sunt beat! Ba eşti, ba eşti, eşti beat, eşti beat şi te clatini pe picioare, hă, hă!… Stai, că te facem noi la buzunare, acuş! Nu, bă, nu sunt beat şi nici nebun! Uite, mă, că n-are nimic în buzunare, lăsaţi-l dracului să cadă pe străzi… Auzi, cică pe el îl visează… Câinii comunitari! Bă, ascultaţi-mă cât vă spun, ascultaţi-mă! O să vă doară al dracului. Numai eu ştiu… Vă spun. Nu vedeţi, mă, că mă doare pentru voi toţi?
Ei,  şi?…

autor Constantin P. Popescu

http://cititordeproza.ning.com/profile/ConstantinPPopescu

http://glasuitor.blogspot.com

Jurnalul unui medic

Ceasul deşteptător de pe noptiera din dreapta afişa nestingherit ora 4:00. Am privit printre pleoapele aproape închise umbrele din cameră şi întunericul de afară şi mi-am lăsat capul să cadă din nou pe pernă. Dumnezeule, era iar luni. M-am ridicat din  nou în capul oaselor, încercând să alung toropeala binefăcătoare care mă îmbia la somn. Cu o sforţare totuşi, am ieşit din pat şi tiptil, am părăsit camera, încercând să nu îl trezesc pe bărbatul care dormea alături de mine, cufundat într-un somn liniştit.

În mai puţin de 40 de minute am ieşit grăbită din casă şi, urcând la volan, am plecat spre spitalul judeţean. Garda mea începea la 5:00 aşa că aveam destul timp sa îmi beau şi cafeaua de dimineaţa înainte ca tura mea de serviciu să înceapă.

Tânăr meditând, artist Maia Martin

Lucram deja la UPU de vreo 3 ani şi ştiam foarte bine că zilele de luni erau mereu pline de evenimente. Niciodată nu am înţeles ce se întâmpăa cu această zi, dar cele mai multe urgenţe şi mai grave accidente se petreceau în prima zi a săptămânii. Aşa că nici bine nu intrasem in gardă, că am şi fost chemată imediat pentru o situaţie de urgenţă: un accident rutier destul de grav, în care fusese implicat un autoturism şi un autocar plin de copii aflaţi într-o excursie. Deoarece autocarul se răsturnase, serviciul de ambulanţă a trimis o mare parte din maşinile pe care le aveau în dotare pentru a-i transporta pe cei grav răniţi de urgenţă la spital.  În mai puţin de zece minute, sala de aşteptare s-a umplut cu vreo douăzeci de copii, toţi cu priviri foarte speriate şi neobişnuit de liniştiţi. Ştiam că  acest lucru se datora sperieturii zdravene de care tocmai avuseseră parte şi atunci am încercat să grăbesc puţin lucrurile, ca aceşti micuţi să poată pleca către casele lor cât mai repede. Întreaga secţie s-a pus în mişcare. Toţi au fost consultaţi, rănile au fost bandajate, fracturile puse în gips, iar la final am constatat cu bucurie că niciunul dintre aceşti micuţi nu suferise leziuni foarte grave. Totuşi, şoferul autoturismului nu fusese la fel de norocos. Se afla acum într-o rezervă la terapie intensivă, în comă de gradul III şi toţi aşteptam să vedem cum avea să evolueze starea lui de sănătate.

Când m-am uitat într-un final la ceas, am zâmbit satisfăcută. Nu fusese o zi chiar aşa de grea la urma urmei. În afară de accidentul rutier de dimineaţă şi de încă vreo câteva incidente mărunte, ziua se desfăşurase fără prea multă agitaţie. Ieşind pe uşa spitalului, am răsuflat uşurată. Iubeam ceea ce făceam şi nu regretasem nicio clipă profesia aleasă, dar îmi iubeam familia mai mult şi în ultimul timp o cam neglijasem. Aşa că, fericită că urmatoarea mea gardă era abea peste două zile, m-am urcat în maşină, ştiind exact cu cine aveam să îmi petrec puţinul timp liber care îmi stătea în faţă.

Joi dimineaţa, la ora 8:00, eram din nou la datorie, fiind garda mea de zi.  Primul lucru pe care l-am făcut de îndată ce am ajuns în spital a fost să mă interesez de evoluţia stării de sănătate a şoferului de autoturism. Nici un muşchi de pe faţă nu mi s-a clintit atunci când am aflat că situaţia lui se înrăutăţise. Unul din lucrurile pe care le-am învatat de când eram în spital era că un medic nu trebuie să se implice sentimental în viaţa şi evoluţia stării de sănătate a pacienţilor, mai ales în sistemul de urgenţă unde sunt atât de multe cazuri soldate cu morti. Totuşi, deşi am învăţat să îmi ascund emoţia, încă nu reuşisem să devin total indiferentă la suferinţele celor din jur, oricât de mult m-ar fi afectat implicarea mea emoţională. La urma urmei, tocmai pentru că doream sa fiu alături de oameni în momente ca acestea alesesem să urmez facultatea de medicina şi să devin medic.

Cu gândul zburându-mi mereu la tânărul şofer care zăcea acum pe un pat de spital, conectat la aparate, întrega zi mi s-a părut tristă şi mohorâtă. M-am bucurat când colega mea de serviciu a ajuns cu aproape o oră mai devreme, preluând astfel ea garda de seară.

Simţindu-mă fericită pentru prima data în acea zi, m-am îndreptat grăbită spre maşină. Nu doream nimic altceva decât să ajung acasă şi să mă cuibăresc în canapea, cu telecomanda în mână şi să urmăresc ceva bun la televizor.  Nu aveam de unde să ştiu că fericirea mea avea să fie de scurtă durată.

Când am observat ambulanţele oprite pe partea dreaptă a drumului, cu semnalele sonore şi luminoase pornite, am realizat că ceva destul de grav se întâmplase. Am parcat repede maşina şi m-am grăbit să văd dacă puteam fi de ajutor. Poliţia se afla deja la faţa locului, aşa că în câteva cuvinte situaţia mi-a fost explicată: accident rutier, două autoturisme, impact frontal, două personae decedate, starea a două dintre victime era stabilă, dar alte 3 persoane erau grav ranite şi echipajele de la ambulanţă încercau să ofere primul ajutor. M-am îndreptat spre corpul unei femei care era întins pe asfalt. Avea pulsul foarte slab şi respira greu. Avea o fractură deschisă şi pierduse destul de mult sânge. Cu trusa de ajutor pe care o aveam la îndemană am reuşit să îi imobilizez piciorul şi să opresc sângerarea. Dar femeia parcă işi pierduse dorinţa de a trăi, iar organismul ei renunţa încet-încet la lupta cu viaţa. Am petrecut, împreună cu o asistentă de la echipajul de urgenţe, aproape 20 de minute încercand să stabilizăm starea pacientei, dar cu fiecare clipă simţeam că o pierdem tot mai mult.

După un timp, am încercat să îi simt din nou pulsul şi să îi ascult bătăile inimii, dar fără niciun rezultat. Lacrimile au început să îmi curgă fără să le pot controla şi am strigat că am nevoie de un defibrilator. Ştiam că şansele erau mici, mici de tot, dar trebuia să fac tot ceea ce se putea face. Cu toate resursele de care dispuneam, am încercat să o readucem la viaţă pe femeia la vreo 30 de ani care nu mai prezenta niciun semn vital. Dădusem greş. Murise.

Cu greu m-am dezlipit de cadavrul acelei femei. Eram extenuată, mă dureau mâinile şi picioarele şi le simţeam ca de plumb. Faţa  îmi era murdară, hainele pline de sânge. În starea în care mă găseam, nu ştiu cum am reuşit să ajung singură acasă.

De cum am intrat în casă, m-a văzut şi după privirea de pe faţa mea a ştiut că ceva se întâmplase. M-a luat în braţe, m-a întins pe pat şi acolo, la pieptul lui, am plâns în hohote pentru prima dată după mult timp. A încercat să îmi aline durerea cum ştia mai bine, dar ceea ce el nu putea întelege era că în acea zi, cineva murise în braţele mele, şi deşi făcusem tot ceea ce mi-a stat în putere ca să previn acest lucru, simţeam că poate, poate totuşi aş fi putut să fac mai mult.

autor Miruna Feher

alea iacta est

liniște !

și tu măi, dă-te jos de acolo, nu te sinucide!

da, vorbeam cu pisica..

astăzi îi voi scrie lui J. nu a mai dat semne de la înmormântarea vecinei ăleia cu părul cât claia, mi-e dor de J.

J are părul mare și creț, ca de oaie! Mă amuză cu nonsensurile lui/ei, cu dualismul.

Dacă J îmi spune că stă într-un iglu și vede pinguini.. mi-e clar că și-a golit camera, a vopsit-o în alb, n-are bani de căldură și are linux ca sistem de operare.

Ultima oară mi-a spus că nu știe dacă-i bărbat sau femeie, că tocurile sunt sexy în picioarele oricui, să nu uităm de rochia cât mai scurtă.

Lui J îi plac femeile la fel de mult cât îi plac bărbații.

Pe J. l-am cunoscut/am cunoscut-o, nu am să vă spun ce este, acum doi ani..

Era tot iarnă, eu căzusem, pe tocuri în Constanța la o adunare a scriitorilor, mă dădeam drept cineva trimis de la ziarul Z, cu toate că nu eram, îmi place să fiu peste tot, să știu cum gândește X, ce mănâncă Y, ce se întâmplă cu albul când zăpada se topește, de ce casa-i casă și nu masă, îmi place să mă pierd în tot felul de întrebări al căror răspuns vine evident cu o altă întrebare.

Una din cele mai mari temeri ale mele este să nu mă mai intereseze nimic, să nu îmi mai pese de ceea ce mă înconjoară, nu-i tocmai vesel.

Stând în the doors, la un vin fiert, zâmbind șiret în colțul gurii, mă apuc să fac chetă, deși nu duceam lipsă de nimic, ba chiar se și găsiseră unii să-mi facă ochii dulci dând de băut, eu pierdută-n cheta mea, dau peste J, cu ochii săi verzi, îmi întinde bani moldovenești, am rânjit larg. I-am permis să-mi sărute obrazul, apoi s-a așezat la masa mea..

Am vorbit mult, delira, sau cel puțin așa mi s-a părut.

– Știi că eu sunt Zeu, că eu te-am creat?

– Foarte amuzant! ahahaha

– Ei bine, să nu mă crezi, dacă vei crede îmi vei strica acoperirea, la începuturi m-am distrat printre oameni, tot ce vreau e să învăț să iubesc.. e chiar atât de greu? cum puteți? Cum de v-am dat acest minunat dar?

Am lăsat discuția neîncheiată, alcoolul ăsta! Atât mi-am spus

Secretul ce se spune singur.

Căzând pe gânduri într-o duminică de mai (mai să-mi rup o mână), când macii mă ispiteau, J. a început să dialogheze

– Știi… Sophia..

– Ce să știu, haide spune-mi!

– Ei, lasă devin o ființă plictisitoare..

– Ha! Să nu aud asta!

– Voiam să vorbim despre numele tău..

– Numele meu? hihi..

– Și ai idee ce înseamnă asta?

– Desigur, este o expresie greacă ce înseamnă înțelepciune..

– Ei bine ..și știi de ce înseamnă asta? Sofia este asemănată lui Lilith..

– Mă bagi în ceață!

– Ai auzit vreodată despre cabala?

– Nu!

– Hah, îmi pierd vremea!

– Nu, J. îmi place să te ascult, uite stăm aici pe acoperiș și tu îmi povestești, vocea ta este minunată..

– Nu fă fața aia! Nu-i pot rezista!

– Așteepttt!

–  Fie! Cabala provine de la termenul ebraic „kabbalah” care înseamnă primire-acceptare, să cauți cartea lui Zohar, să ai o idee-n mare..limba ebraică este considerată una din limbile sacre, unul din mituri este acela că la începuturi Dumnezeu ar fi creat pe Adam și pe Lilith din țărână, Eva se presupune că a venit după plecarea lui Lilith, aceasta fiind creată din coasta lui Adam, Lilith nu apare în Biblie, evident datorită prejudiciului adus de către autorii patriarhi care au scrierile de-a lungul timpului. Lilith şi Adam se iubeau foarte mult, dar când și-o trăgeau, Lilith nu dorea să stea pe jos, cerând egalitate între sexe, așadar intra  în conflict cu Adam. În urma conflictului, Lilith își ia tălpășița; o altă versiune spune că pronunţând fără nerușinare sau pic de voie  numele lui Dumnezeu YHWH(cu pronunţie azi nesigură), este izgonită din Eden Îl ia pe Şarpe (Diavolul) ca soţ, răzbunându-se mai târziu pe Adam, făcându-l să ia fructul interzis.

Până în secolul optsprezece , în multe culturi ale lumii era comună practica folosirii  amuletelor împotriva lui Lilith.

Aceste amulete se aşezau deseori în cele patru colţuri ale camerei în care dormeau nou-născuţii şi aveau menirea să- i apere pe aceştia şi pe mamele lor. Uneori se trasa un cerc magic în jurul patului nou-născutului, cerc pe care se scriau numele a trei îngeri însoţite de cuvintele : ” Alungată să fie Lilith ” sau ” Fereşte acest copil de tot răul.

Dacă un copil râdea în somn, era semn că Lilith se afla în preajmă. Se credea că un bobârnac uşor pe nasul copilului făcea ca Lillith să dispară.

– Ce prostie!

– Nu mă întrerupe!

– Dar, ce legătură avea ea cu copii?

– Atracţia malefică a lui Lilith faţă de copiii nou-născuţi vine de la faptul că propriii săi copii făcuţi cu demonii au fost luaţi de către Dumnezeu în urma refuzului său de a se reîntoarce la Adam. Cei trei îngeri trimişi au forţat-o pe Lilith să jure că ori de câte ori va întâlni numele sau chipurile lor pe amulete, va renunţa la a face rău celor care le poartă.

– Ce demoni?

– Ajung și acolo! Se spune  că  Lilith a fost prima soţie a lui Adam, înainte de Eva. Adam s-a căsătorit cu ea pentru că obosisese să se acupleze cu animalele. El a încercat să o determine pe Lilith să stea sub el în timpul actului sexual, însă aceasta a refuzat, nesatisfacandu-i nevoia de dominaţie. L-a blestemat pe Adam şi l-a părăsit, îndreptându-se către casa ei de lângă Marea Roşie. Adam s-a plâns lui Dumnezeu, care a trimis trei îngeri, pe Sanvi, Sansanvi şi Semangelaf, pentru a o aduce pe Lilith înapoi în Eden, însă aceasta i-a sfidat pe cei trei îngeri, blestemandu-i. Cât timp a petrecut la Marea Roşie, Lilith devenise amanta demonilor, făcând câte 100 de copii în fiecare zi. Cei trei îngeri spuneau că Dumnezeu îi va lua toţi aceşti copii dacă nu se va reîntoarce la Adam.Din nou Lilith a refuzat, fiind pedepsită ca atare.

– Prostii!

– Nu-ți bate joc, tu ai vrut să-ți povestesc..

– Mai spune..Dar cine erau Sanvi, Sansanvi și Semangelaf?

– Îngerii..

– Ce s-a ales cu ei?

– De unde vrei să știu..? I-a blestemat și gata!

– Of..

– Pot continua?

– Firește!

-Lilith, demon feminin al nopţii, prinţesă a Iadului, se presupune că zbura în căutarea pruncilor pentru a-i răpi sau ștrangula. În mitologia evreilor, se spune că Lillith a fost prima soţie a lui Adam. O altă variantă ar fi că Dumnezeu i-a creat pe Adam şi pe Lilith ca fraţi gemeni. Lilith a cerut să fie egală cu Adam, însă încercările sale au eşuat, ea părăsindu-l în final pe Adam. În mitologia musulmană se spune că după ce l-a părăsit pe Adam, Lilith s-a împerecheat cu Satan.

– Și Eva?

– După plecarea lui Lilith și ămperecherea cu demonii, Dumnezeu i-a dăruit-o lui Adam pe Eva, cea cuminte şi supusă, exact opusul lui Lilith.

– Mă sperii..

– De ce?

– De ce mi-au spus Sophia? Ce nume lipsit de poezie! Și ce destin urât!

– Nu-ți face griji..

– Știi ce? De astăzi voi fi J. Vreau să fiu J. Să nu mai fiu strigată: Sophia, nu sunt demonică, nu sunt nimic..nu vreau să am un viitor de genul!

– Dar eu sunt J.!

– Tu ești doar invenția mea!

– Și vrei să dispar?

– Nu, îmi plac poveștile tale, dar poți fi tu Sophia!

– Dar nu sunt femeie!

– Nu ești nici bărbat, ești ce vreau eu! Deci Sophia sau Lilith? cum să te strig?

– Spune-mi Sofia!

– Sofia? Nu Sophia?

– Da!

– Ne-am înțeles!

Demoni sau nu

Aseară i-am scris lui Azazel. Ne alintam, cu el mi-am pierdut virginitatea, iubire de liceu, anul patru, sticla de vodkă și lucky strike plus Roxette pe fundal.

Azazil,

Poftitor la virginitatea mea, te alint astăzi, Eblis dragule, am primit fondul ăla de ten, chiar crezi că mi se potrivește? Te scuzi pentru dispariția bruscă? Ce-i cu tine?

Astă-i modul tău de a-mi arăta disperarea, de-a îmi spune că tânjești după buzele mele subțiri, nesenzuale? ai scăpat de Yahweh precum ți-am ordonat? Sau ai fost aruncat într-un puț de suflete rebut?

Aștept cu nerăbdare răspunsul tău, asta dacă încă respiri, inspiri, nu uita.. în fiecare punct tresare începutul! Și sfârșitul de altfel!

autor Bianca Dobrescu

http://cititordeproza.ning.com/profile/BiancaDobrescu

http://zambind.blogspot.com

Mama

Este o zi cu o ploaie deasă, mocănească. Membrii clubului s-au adunat iar la Conacul dintre vii. D-na Zenaida, gazda noastră, care de obicei tace, doreşte acum să ne vorbească despre mama sa, de la a cărei înmormântare se împlinise nişte ani. Ne adusese în afară de cozonac, vin şi nişte plăcinte care-i plăceau fiinţei care a născut-o. Îşi aminteşte un episod din viaţa-i atât de zbuciumată şi ne propune s-o ascultăm. Noi, plini de respect, suntem numai ochi şi urechi.
– Eram la cimitir, începe d-na Zenaida. Mama murise cu mulţi ani în urmă, sora Nina, mai mare ca mine cu doi ani, decedase acum patru ani, iar Relu, soţul meu, avea doar un an de când, după o suferinţă scurtă dar grea, plecase în lumea drepţilor.
Mă uitam la crucea de lemn de la căpătâiul mamei. Câte a făcut această femeie extraordinară pentru noi, cele trei fete atât de dragi ei, ce educaţie aleasă ne-a putut da ea, om cu patru clase, şi ce soartă a avut! Chiar crucea mică şi deteriorată cumplit sau acest mormânt la care tata, deşi locuieşte la câteva sute de metri, n-a catadicsit să vină pentru a pune o floare, lăsându-l năpădit de buruieni, toate acestea, iată, dovedesc faptul că mama este nedreptăţită şi după moarte. Nici Maria, sora mică, aceea care, prin comportamentu-i necontrolat, alături de cel al tatălui, a distrus fericirea, liniştea casei şi sănătatea mamei, nu vine la mormânt, deşi locuieşte la vreo trei kilometri. Doar eu sunt aici, în această zi de Paşti, când se iese la cimitir pentru a da de pomană celor dragi. Singură în faţa crucii şi a buruienilor. Mi-e ruşine de mama, de mine şi de cei din jur, care se uită cu dispreţ la străina în negru, care plânge lângă un mormânt al nimănui (cred ei). Nu are nimeni curiozitatea să vină lângă mine, deşi am în jur numai feţe zâmbitoare, care – se pare – au venit aici din oraşele în care locuiesc doar pentru a-şi etala maşinile străine, costumele impecabile, fardurile ţipătoare şi brăţările cât mai lucioase şi mai grele. Durere, tristeţe sau păreri de rău la aceşti oameni? Nu, nicidecum. Ei stau lângă crucile de marmură, lângă grilajele de fier forjat şi mormintele sau cavourile somptuoase discutând cât mai tare posibil despre afacerile lor prospere, despre anumite relaţii cu oamenii de la putere, iar între timp mai înghit câte un coniac scump, mai rup câte o halcă din mielul prăjit la cuptor. Sunt sigură că mama n-ar fi dorit marmore şi fier forjat, dar şi-ar fi dorit la căpătâi, în această zi sfântă, copiii pentru care murea şi învia cu ocazia fiecărui eveniment din viaţa lor. Sunt atât de supărată şi obosită – am plecat de la trei dimineaţa cu trenul pentru a parcurge două sute de kilometri – încât mă sprijin cu capul pe cruce, mai ales că preotul este în celălalt capăt al cimitirului.
Ca prin farmec, suferinţa mea a luat sfârşit pentru că mama s-a îndurat şi a apărut lângă mine, zâmbind. Vine, ca de obicei, de la gară, după ce şi-a terminat ziua de serviciu la un atelier de croitorie din oraşul care-i la vreo douăzeci de kilometri de satul nostru. Are în fiecare mână câte două sacoşe confecţionate din pânză rezistentă şi care sunt pline cu bunătăţi pentru noi, cele trei fete: o bucată de carne, o jumătate de telemea, o pâine neagră de care-i place Ninei, pâine albă pentru mine, halviţă, ciubuc, halva, parizer, o rochiţă pentru mine (sunt cea mai cuminte, deci preferata mamei), bomboane de câţiva lei, puţine caramele. Mă uit la obrajii mamei, care exprimă o mare oboseală, dar şi la ochii în care lacrimile stau să cadă când ne vede ţopăind şi ţipând de bucurie la descoperirea minunilor din sacoşe. Mama stă în picioare între noi ca o cloşcă în mijlocul puilor. Mi se pare înaltă cu părul ei bine îngrijit, deasupra frunţii având două bucle mari, negre, care-i fac ochii şi mai negri, iar faţa şi mai albă. Are o fustă pe care i-o ştim de când ne-am născut (sunt în clasa a şasea), dar curată şi călcată, o bluză albă, imaculată, şi nişte pantofi deformaţi pentru că în fiecare zi face şase kilometri până la gară, prin pietriş, noroi şi apă. Uneori, ne-a spus o vecină care a văzut-o, merge şi desculţă pentru a-şi păstra încălţămintea şi a ne cumpăra doar nouă câte ceva. Gângurim fericite pe lângă biata mamă, rugându-ne la Dumnezeu să ia salariul cel puţin de patru-cinci ori pe lună ca să avem sărbătoare în casă, aşa cum este astăzi. Ştim că ea luptă din răsputeri să ne facă mai des astfel de surprize, dar nu-i posibil. Stăm pe lângă ea ca puii de rândunică, ne sărută, ne îmbrăţişează, ne taie feliuţe de salam, de brânză, apoi ne dă şi desert: halviţă. Pe mine mă ţine pe genunchiul drept, pe celelalte două pe genunchiul stâng şi ne mângâie pe cap. Noi mâncăm, mama doar se uită. O întreb de ce nu se înfruptă şi ea din bunătăţi şi ne răspunde că se satură văzându-ne cu câtă poftă mâncăm. Nu înţeleg ce-mi spune, dar mă simt atât de protejată şi de încântată încât viaţa mi se pare o perpetuă fericire lângă mama. La fel simt şi surorile.
Când eram aşa de mulţumite şi fericite, când tocmai începusem şi noi s-o alintăm pe mama, iar eu îi împleteam două cozi stufoase, ni s-a părut că un zgomot infernal a lovit casa, poate un cutremur, un avion, un trăsnet uriaş sau o rupere de nori. Oricum, am simţit că s-a întâmplat ceva grav şi iremediabil. Ce-i? Cum? Cine? Unde şi de ce? Nu ne-am dezmeticit bine că uşa a fost trântită crunt de perete, geamurile s-au făcut ţăndări. Ne aşteptam să vină uraganul, diavolul, oricine… Ce era? Ce cataclism ne lovise? Ne-am lămurit cu greu, deşi am fi dorit o catastrofă naturală, care vine foarte rar. Era… tata… care, beat fiind, striga cât îl ţinea gura: „Ce-i aici? Cuib de curve? Tu-vă Dumnezeii şi Parastasele mamei voastre? La muncă! La muncă! Ţipă raţele şi gâştele, guiţă porcul şi voi nu vedeţi, nu auziţi? Ha! Vă dau eu acuma! Şi tu, hoaşcă bătrână, le întărâţi pe curve? Eşti contra mea? Stai că-ţi dau eu şi ţie de-o să mă pomeneşti! Şi tata o apucă pe mama de păr, noi sărim în apărarea ei, o tragem spre grădină… Dar, deodată, mama se smulge din mâinile beţivului, îl îmbrânceşte, ne spune să ne ducem mai încolo, se postează în faţa bărbatului şi, pentru a ne proteja pe noi, încearcă să-l îmbuneze: „Ce s-a întâmplat, bărbate? De ce sperii tu fetele astea? Cum poţi să spui curve la nişte copile de zece, unsprezece şi treisprezece ani?” El dă să se repeadă iar spre mama şi spre noi, dar, exact ca leoaica, mama prinde puteri pentru a-şi apăra puii şi, cu orice risc, nu-i permite nemernicului să înainteze. Văzând această opoziţie nemaiîntâlnită până atunci, bărbatul se retrage cu aceleaşi înjurături şi ameninţări.
Mama, culmea, se ia după el, rolurile s-au inversat, parcă. Îl ia la bani mărunţi pe acela care uita prea des că are familie, că are o casă de întreţinut şi lăsa totul pe seama unei bete femei: „Măi Grigore, de ce te-ai prostit tu în halul ăsta, măi? De ce îţi bei tu minţile? De ce nu eşti un om cuminte cum erai când te-am luat? De ce umbli numai cu derbedei şi numai după băutură? Ăia n-au familie, n-au copii! Nu le pasă! Dar tu ai fete, ele vor creşte, va trebui să le mărităm! Ce cinste le faci tu? Vrei să nu le mai ia nimeni?”
Încet, încet, bărbatul s-a oprit din înjurături, mama îl duce în camera de la drum, îl descalţă, îl aşează în pat, îi mai spune câte ceva şi acesta adoarme. Vine apoi şi încearcă să ne liniştească spunându-ne să ţinem cont de cele ce se petrec în casa noastră, că viaţa ei nu mai contează, dar noi să fim atente cu cine vom întemeia o familie şi că va trebui să ne facem un viitor. Cum? o întrebăm noi cu figurile şi inimile înspăimântate. „Cum? repetă mama întrebarea noastră. Simplu, copilele mele! Învăţând şi plecând la şcoli mai departe. Iată, tu, Nina, termini generala şi te vei duce la Liceul Pedagogic din Galaţi!” „Dar, mamă, eu n-am făcut pregătire aşa cum fac toate colegele mele, cu profesori de la oraş!” „Nu ai nevoie de aşa ceva. Tu ai învăţat tot ce trebuia la clasă. Peste o lună te duc la examen. Întâmplarea cu tatăl vostru m-a făcut să iau hotărârea definitivă: vei pleca. Apoi va urma Zenaida, pe urmă chiar şi Maria”.
Aşa cum a promis, mama a dus-o pe Nina la examen şi a reuşit. Era primul copil din sat care făcuse faţă unui asemenea concurs la o şcoală pedagogică. Şi fără meditaţie. Mama, sigur, era în al nouălea cer, tata habar n-avea. Dar greutatea de-abia de acum începea: bani pentru gazdă sau internat, rechizite, manuale şi toate celelalte. Peste doi ani am dat şi eu examen la aceeaşi şcoală. Fără meditaţii, bineînţeles. Rezultatul a fost însă dezastruos pentru mine şi pentru biata mamă: nu eram trecută pe lista cu reuşiţi. Ne uitam amândouă cu privirile pierdute la bucuria celor din jur. Eu, resemnată, deşi îmi dăduse răspunsul la problema de la matematică, deşi analizasem bine fraza de la gramatică, deşi aveam un scris ordonat, chiar frumos, îmi plăcea literatura (comentasem „Neamul Şoimăreştilor”), îi spun mamei să plecăm la tren ca să nu ajungem noaptea acasă. Dar femeia de lângă mine, om care nu dăduse niciodată examene şi ştia doar să facă zilnic o navetă îngrozitoare şi să-şi îngrijească fetele, îmi ripostează cu o voce de străină, pe care nu i-o cunoşteam, că „nu merge chiar aşa, îi voi face eu să fie drepţi cu oamenii sărmani”. Mă uit cu îngrijorare la persoana de lângă mine. Nu-i mama, e o fiinţă dură, nemiloasă, încruntată şi în stare să facă orice prostie, îmi închipui. Dacă n-o fi luat-o razna, săraca, din cauza nereuşitei mele. Dar mama îmi întrerupse gândurile, luându-mă de mână şi dorind să intre la secretariat. Nu ni se permite, în schimb ni se promite că mâine va fi posibil. Ne uităm una la alta şi ne întrebăm din priviri unde vom dormi. Hotărăşte: „la gară”. Mă îngrozeşte acel loc, dar nu întreb nimic. Ea, cea atât de blândă şi plină de dragoste faţă de mine, se uită crunt la toată lumea. Pe banca murdară din sala de aşteptare a gării, i-am simţit însă, la un moment dat, mâna pe cap şi aşa am adormit. Dimineaţă am plecat pe jos şi la ora şapte eram deja în poarta liceului. La opt a venit secretara. Aceasta, la insistenţele mamei, ne spune că dacă nu sunt pe listă înseamnă că n-am reuşit. Mama vrea să vadă tezele. Eu cred că, de supărare, nu-şi dă seama ce spune pentru că, îmi ziceam în sinea mea, nu poţi vedea tezele dacă nu eşti profesor. Secretara ne sfătuieşte să ne vedem de treabă: „Lasă fata acolo, la ţară, că o să ai nevoie de ajutor la bătrâneţe, lele! Nu ne mai deranja, căci tovarăşul director n-are timp de ăstea. Nici nu ştim dacă vine astăzi”! Mama, deşi ar fi fost tentată să asculte de sfaturile secretarei, nu putea să-şi închipuie că fata ei cea mai cuminte şi mai dragă va pleca în viaţă cu o asemenea lovitură. Credea, probabil, că o astfel de traumă a sufletului mă va distruge pentru totdeauna. Şi cred că avea mare dreptate. O văd că şuşoteşte ceva cu femeia de serviciu şi peste jumătate de oră aceasta îi face un semn când a intrat în hol un bărbat înalt. Cu o îndrăzneală pe care nu i-am văzut-o decât la confruntarea cu tata, mama l-a oprit pe acel om expunându-i situaţia. Amabil, directorul (pentru că el era) a cerut numele meu şi i-a spus că o va chema după ce va vedea tezele. N-au trecut decât vreo cincisprezece minute, care mi s-au părut ani, şi iată că directorul, vesel, ne cheamă. Îi spune mamei că a găsit tezele şi sunt bune. „Cum bune”? întreabă mama şi odată cu ea mă mir şi eu. „Sunt bune, continuă omul, şi s-a făcut o gravă eroare: fata matale a reuşit, dar, dintr-o greşeală de secretariat, a fost omisă după listă”. Ne uităm la director, ne uităm una la alta, nu ştim ce să facem: să plângem sau să râdem. Dar mama, care până atunci fusese atât de tare, se moleşeşte şi cade lată pe covorul directorial. Eu sar lângă ea, îi frec mâinile, tâmplele, directorul aduce nişte apă şi oţet. Mama se trezeşte şi o înăbuşă plânsul, iar primul imbold, când se ridică de pe covor, este să-i sărute mâna directorului. Acesta o îndepărtează politicos şi-şi aminteşte că are la obiectul său, istoria, o elevă cu acelaşi nume ca al meu. „Da, răspunde mama fericită. Este tot fata mea care a trecut în anul al treilea la educatoare. Deşi Nina este fata mea şi-i un copil bun, asta, mititica, este şi mai bună. O să vedeţi”!
„Bine, tovarăşa! Acum duceţi-vă acasă că am pus secretara să scrie o altă listă”!
„D-le director, eu nu plec până nu văd numele fetei pe geam, până nu văd negru pe alb, cum se spune”.
Am ieşit din biroul directorului prin secretariat. Femeia aceea, secretara, se uita aşa de urât la noi, încât, probabil, dacă ar fi avut o putere ne-ar fi făcut una cu pământul. Ea vroia să-mi distrugă viitorul, dar Dumnezeu n-a lăsat-o.
După ce am ajuns acasă, lucrurile au intrat în normal. La câteva luni de la acest eveniment însă, din cauza muncii permanente şi obositoare, din pricina scandalurilor cu tata şi datorită faptului că nu mai găsea bani să împrumute pentru a ne îmbrăca şi a ne plăti cantina, mama a căzut, ca secerată, la pat. După un consult al unui medic adus acasă, s-a constat că avea probleme cu plămânii, cu rinichii şi cu nervii. De fapt, nici un organ în afară de inimă, nu funcţiona la parametrii normali, ne-a mai spus doctorul. Din muntele de femeie care ne-a ajutat, ne-a susţinut permanent pentru a învăţa şi a fugi de la munca brută de care ea a avut parte, a ajuns o epavă. Noi, cele două fete care învăţam la Galaţi, veneam cu greu (nu aveam bani) o dată la două săptămâni acasă. Când ne vedea, privirile îi căpătau viaţă, ne spunea că se simte bine şi că se va scula din pat. Ştiam că nu va fi cum spune, că foarte curând va muri. Deşi nu concepeam această nenorocire, simţeam că la următoarea noastră venire, mama  nu va mai fi. Şi cât am fi dorit să rămânem acasă pentru a o îngriji, pentru a o mângâia, pentru a-i fi şi noi de ajutor, pentru a avea şi ea la cap fetele până în ultima clipă. Dar mama era foarte hotărâtă când ne zicea să plecăm la datoria noastră, acolo, la şcoală. Încercam s-o înduplecăm, dar atunci începea să tuşească până ajungea la un horcăit îngrozitor, ceea ce însemna că dorinţa ei cea mare nu era propria viaţă, ci şcoala noastră. Plecam atunci la şcoală şi-o ţineam numai într-un plânset până la Galaţi.
Aşa a dus-o biata de ea până la vacanţa de iarnă. Când ne-a văzut din nou pe toate la capul ei, nu-şi mai lua ochii de la noi şi, deşi vorbea foarte greu, ne spunea că de-acum, văzându-ne acasă, poate să moară fericită. Reuşea rareori să adoarmă şi atunci o supravegheam pe rând.
În ziua de Crăciun însă, pe la patru dimineaţa, când eu moţăiam lângă patul ei, am simţit că-mi strânge mâna. Mama deschisese ochii şi lacrimile îi curgeau pe obraji. Vroia să vorbească dar nu putea. Am încercat să mă ridic după scaun pentru a-mi chema surorile. Ghicindu-mi gândul, m-a strâns şi mai mult, nelăsându-mă să plec. Am început şi eu să plâng în hohote pentru că-mi dădeam seama, cu mintea mea de copil, că se întâmpla ceva grav. Ochii mamei însă îmi porunceau să încetez. Aşa am făcut, deşi îmi era greu. Mâna mamei îmi inducea o putere, care mi-a întrerupt hohotul de plâns. După câteva minute, ceva s-a schimbat parcă în atmosferă şi mai ales pe faţa mamei, ai cărei ochi se uitau fix la mine. Mâna mea era strânsă din ce în ce mai puţin până când mâna mamei a căzut lângă pat. Am realizat că inevitabilul s-a produs: cea mai dragă fiinţă a sufletului meu murise şi eu am rămas singură pe lume. N-am ţipat de durere şi disperare pentru că mama îmi inoculase în aceste ultime clipe (nu ştiu prin ce minune) puterea de a rezista la toate nenorocirile care se vor abate atât de repede peste viaţa mea. După ce i-am închis ochii, m-am târât până în camera surorilor rugându-le să nu se vaiete. Şi m-au ascultat, deşi o iubiseră şi ele foarte mult. Au plâns, dar, după câteva momente, eu le-am îndemnat la treabă pentru că aveam atâtea de făcut. Am scăldat-o pe mama, iar într-o ladă am găsit, exact cum îmi spusese ea mai demult, tot ce era necesar pentru înmormântare. L-am anunţat şi pe tata, care dormea într-o cameră mai izolată. N-a putut să spună decât „Chiar de Crăciun s-a găsit şi femeia asta!” I-am înţeles „durerea” şi am continuat pregătirea pentru a-i face mamei o înmormântare cum merita. Până la ora opt o îmbrăcasem şi o aşezasem deja pe masa din camera mare. Culmea, deşi eram nişte copile speriate de obicei, acum, în aceste momente grave al existenţei noastre, nu ne era teamă s-o îmbrăcăm, s-o mângâiem pe mama. De câteva ori mi-a trecut prin gând să nu spunem la nimeni că a murit şi s-o păstrăm cât mai mult lângă noi, să vorbim cât mai mult cu ea şi să-i cerem sfaturile. Dar câte n-aş fi dorit eu! Timpul şi oamenii din jur n-au permis realizarea dorinţelor copilului care eram, aşa că a urmat înmormântarea.
Aud slujba de pomenire. Glasul preotului este atât de aproape încât încep iar să plâng. Mintea mi se întorsese în trecut, dar preotul m-a readus în realitate. Sunt lângă mormântul mamei în această zi de Paşti. Preotul, un bărbat tânăr, se uită lung la străina cu ochii roşii de nesomn şi de plâns. Dascălul, consătean de-al meu, îi şopteşte cine sunt. Slujba este întreruptă la jumătate de înjurăturile şi ţipetele de la poarta cimitirului. Cine sunt, ce vor? se întreabă lumea.
– Sunt de-alde lui Găman, beţivul ăla cu fiică-sa şi nepoată-sa, ălea care îi fură pensia bătrânului şi-l lasă flămând! spune tot dascălul.
Afirmă toate acestea, deşi este vorba despre tata, sora mea şi cu fata ei, rudele mele cele mai apropiate. Mă supără cuvintele dascălului ca şi gesturile celor de la poarta cimitirului. Nu mai pot să plâng, dar mi-e o ruşine cumplită nu de străinii care mă privesc superior sau ca pe o apariţie bizară, ci de mama, care, şi după moarte, are parte de aceleaşi scandaluri, ba chiar mai accentuate. Pe tata l-a bodogănit toată viaţa, dar, iată, şi Maria, fata ei, intrase în aceeaşi categorie de bezmetici. După pomenirea tuturor morţilor în cimitir, eu mai rămân la mormânt, mai ales că scandalagiii au fost alungaţi. Plec apoi direct spre gară, fără a mai trece pe acasă. Ce-aş putea vedea în casa copilăriei mele? Ce-aş putea să aud? Oare nu sunt mai fericiţi morţii? Acuz, în gând, pe tată, pe soră, pe nepoată şi chiar soarta mea. Încep să-i cred chiar şi pe aceia care, după întâmplări care le depăşesc voinţa sau rezistenţa, se sinucid.
Şi acum mă întreb, aşa cum am făcut-o de vreo treizeci de ani, ce rost are viaţa omului? Care-i sensul vieţii acestor rude ale mele? De ce s-au născut? Dar rostul meu? Să îndur umilinţe din cauza altora?
Sunt sigură că nu voi găsi răspunsul la întrebările mele. Poate cu ajutorul vostru, prietenii aici de faţă, vom mai discuta aceste chestiuni de importanţă extraordinară. Chiar dacă nu le vom lămuri întru totul, ascultând şi alte păreri ne vom simţi mai liniştiţi sau mai protejaţi.

autor Culiţă Uşurelu

http://cititordeproza.ning.com/profile/CulitaUsurelu

Inginerul

Butucii de vie gemeau sub greutatea producţiei din acel an. Strugurii rumeni se înghesuiau la umbra frunzelor pârlite de soare. Foiţa subţire a boabelor oglindea siluetele culegătorilor poposiţi pe tărâmul Vrancei din cele mai nebănuite locuri ale Moldovei. Printre ei, Volodea, un ins de prin părţile Prutului, trecut de prima tinereţe, cu chipul boţit de griji şi sărăcie, se cumpănea cu două găleţi pline cu struguri spre căruţa  aşezată la marginea tarlalei.

– De dă sfântul să găsesc vreun strugure pe urma voastră, nu vedeţi bani de la inginer !

Cel ce le vorbea era chiar inginerul, un om aspru, călit în arşita câmpului, ce cunoştea bine capriciile culegătorilor. Era un fel de stăpân peste toată suflarea fermei. De el ascultau, fără crâşnire, şi cei abia scăpaţi din puşcărie – chiar şi cei mai aprigi scandalagii se potoleau în faţa lui, cu gândul la banii ce urmau să-i primească la terminarea culesului. El era cel ce hotăra câţi bani se cuvine fiecăruia, câte parale să le oprească pentru mâncarea primită la cantină şi cine merita să fie uns şef peste ceilalţi în timp ce lipsea el de la fermă.

De fiecare dată când soseau culegători noi, inginerul îi aduna în cantină. Îmbrăcat în haine bune, la cravată şi cu pantalonii cu dungă, le spunea mai întâi despre şcolile şi facultăţile pe care le-a făcut la Iaşi sau la Bucureşti, făcând aluzie la diplomele obţinute, apoi
având grijă să le spună şi faptul că niciunul dintre ei nu se cade să-i iasă din cuvânt, având în vedere toate aceste merite ale sale.

Pentru Volodea inginerul era un fel de Dumnezeu, ce deţinea puterea supremă peste sute

de suflete care se perindau în sezonul de lucru în viticultură. Atâta lume îi asculta cuvântul, aştepta banii de la el, executa ordinele lui. El ştia ce-i de făcut, unde să lucreze fiecare şi cum să se lucreze. Nu exista om mai puternic, mai pregătit, mai priceput, mai şcolit decât inginerul. În fiecare zi îl privea cu supunere şi admiraţie. În preajma lui se muncea pe rupte, Volodea devenea cel mai harnic şi lucrul acesta era pe placul inginerului. Nu însă şi pe placul confraţilor, care, de câte ori aveau ocazia, îi schimbau numele din Volodea, în „Boschetarul”.  Asta din pricină că nu avea casă.  Când se termina culesul şi se isprăvea cu trasul vinurilor de pe drojdie, fermele se ferecau în lacăte, iar culegătorii
se retrăgeau la casele lor. Volodea însă    n-avea nici casă, nici masă şi nici rude la care să tragă. Cum dădea frigul, se adăpostea în scările blocurilor după un dram de căldură, la adăpostul zidurilor de beton. Figura lui de om necăjit stârnea milă, mai ales a bătrânilor, şi din puţinul pe care-l aveau rupeau o fărâmă şi pentru el. Îi dădeau de pomană haine, încălţăminte, uneori şi o
bucată de pâine, însă întotdeauna vin, pe care Volodea îl savura liniştit, aşezându-şi paharul pe balustrada scărilor.

Seara se culca târziu, numai după ce isprăvea de cărat sifoanele şi de cumpărat pâine. În fiecare scară de bloc avea câte două-trei familii cărora Volodea le făcea cumpărăturile. Suna timid la uşă, iar gospodarul ştia că-i Volodea, ieşea cu sifoanele pregătite şi cu
parale potrivite, după cum era preţul la sifonăria lui Wily, evreul ce vindea apă împinsă odobeştenilor de mulţi ani de zile.

În scara blocului unde se aciuiase Volodea trăia un locatar distins, pus mereu la „patru ace”, care ieşea din casă în fiecare dimineaţă la aceeaşi oră. Volodea îi acorda, de fiecare dată, respectul cuvenit:

–  Să trăiţi, dom’ inginer ! saluta el a un soldat respectuos, numai după ce se ridica în picioare din culcuşul amenajat sub scară, din paltoanele şi
cojoacele primite de pomană.

–  Să trăieşti, măi Volodea ! Cum se anunţă ziua de azi ! intra de fiecare dată în vorbă cu el distinsul locatar.

–  Cam friguroasă, dom’ inginer ! Cât pe ce să-mi îngheţe oasele !

Dintre toţi locatarii, acesta plătea cel mai bine. De fiecare dată îi spunea să păstreze restul de la sifoane sau de la pâine şi de aceea, în fiecare seară, Volodea începea de la apartamentul lui. Ţinuta impunătoare a acestui domn îi aducea aminte de inginerul lui de la
fermă: „Cămaşă curată, cravată strălucitoare şi pantalonii cu dungă nu pot fi purtate de oricine…! Şi carte multă trebuie să aibă !” îşi zicea deseori Volodea, în clipele aburii ale dimineţii, când se aflau faţă în faţă. Îl urmărea de fiecare dată cu admiraţie până ieşea din scara blocului.

* * *

A trecut jumătate de iarnă, un an şi încă unul şi lucrurile se repetau. Aceleaşi întrebări, aceleaşi răspunsuri. Până într-o zi când Volodea şi-a luat inima în dinţi, mai bine spus curajul, s-a ridicat de pe ţoale şi i-a acordat locatarului respectul cel din fiecare zi,
dar parcă niţel altfel, aşteptând o dezlegare a unei enigme numai de el concepută:

–         Să trăiţi, dom’ inginer !

De astă dată însă omul nu-i răspunse, făcu ocolul balustradei şi veni sub scară, chiar lângă culcuşul lui:

–  Ia ascultă, măi Volodea ! începu omul nostru discuţia cu glas domol, ce avea menirea de a-l face atent pe interlocutor. Trebuie să ştii un lucru pe care văd că nu-l ştii ! Tu îmi tot spui de fiecare dată: „Să trăiţi dom’ inginer !”. Uite cum stau lucrurile, eu nu sunt inginer ! Eu sunt profesor !  Ai înţeles ? profesor pur şi simplu ! spuse cu o intonaţie a glasului ce-i trăda, întradevăr, această profesiune !

Volodea căzu parcă de la etajul al treilea,  cu ochii holbaţi, rămase o vreme nemişcat şi cu privirea ţintă pe hainele lui,
trădând un aer de adâncă nedumerire şi de o cumplită deznădejde. Nu sunt inginer, Volodea, aşa cum crezi tu ! continuă omul. Eu sunt profesor, învăţ copiii la şcoală, îi pregătesc pentru viaţă ! Asta e meseria mea !

Volodea îl privea în continuare hipnotizat, năucit de ce auzea. Pentru el era cu neputinţă să fie adevărat, ar fi vrut să-l facă pe cel de lângă el să-şi sugrume cuvintele, să-i spună din clipă-n clipă că a fost o glumă şi că, de fapt, el este inginer, cu multe studii, cu diplome, cu ştiinţa lucrurilor, aşa cum stiu a fi numai inginerii. În mintea lui ei croiesc cel mai bine rostul vieţii, sunt oameni deştepţi, poate cei mai deştepţi oameni ! gândea Volodea înlăuntrul lui, fără a-şi destăinui frământările prin cuvinte. Într-un târziu răbufni, nelăsându-se împăcat cu aceste gânduri.

–  O fi aşa cum spuneţi dumenavoastră, domnule, însă am şi eu unele nelămuriri…

–  Te ascult ! zise cu amabilitate cel ce părea dispus să stea cu Volodea până i se vor lămuri toate nedumeririle.

–  Dumneavoastră aţi făcut o facultate ? Adică şcoală din aceea mai lungă de se face departe de casă !

–  Bineînţeles ! Altfel nu eram profesor ! Am făcut cinci ani de facultate ! Şi-am făcut şi foame, şi blaturi la cantină şi la tramvaie, destule cât să le păstrez în minte toată viaţa, ca pe o icoană…

Volodea îl măsură încă o dată cu privirea, îşi frecă barba cu palma şi continuă:

–  Şi facultatea asta de-aţi făcut-o, aţi făcut-o în Bucureşti, în Iaşi  ? Adică în oraşele astea îndepărtate?

– La Bucureşti am făcut-o, Volodea, apoi alte şi ale studii, trebuie să fim în pas cu noutăţile, altfel…

Încet, încet, Volodea părea a se dumiri în mare măsură, însă imediat, ca şi cum şi-ar fi amintit ceva de care depindea rezolvarea întregii dileme, întrebă cu oarecare nerăbdare:

–  Şi dacă aţi făcut atâtea facultăţi, domnule, înseamnă că aveţi şi diplome, nu ?

–  Bineînteles, Volodea ! Bineînţeles că am !

Abia acum chipul moldoveanului se lumină de-a binelea şi dădu hotărât din cap, în semn că se lămurise pe deplin:

– Apoi, vedeţi ? Până la urmă, asta este, tot un fel de inginer sunteţi ! Nu-i aşa, domnule ?

autorul Gheorghe Mocanu

"viaţa mea va fi altfel!" – fragment

Până acum întreaga mea viaţă a fost un vis. Nimic din ce am trăit nu îmi mai poate spune că am existat. Doar nişte fotografii şi nişte amintiri care nu îmi seamănă deloc. Nu sunt nimic din ce am fost. Adevărul meu nu există şi nici nu va exista.

Am glasul pierdut. Îmi vorbesc în mai multe voci şi încerc să nu ascult de niciuna. Îmi aprind o ţigară. Peste drum un cuplu face sex şi le observ trupurile prin fereastra înnegrită. În fundal se aude muzica lui Edith Piaf. Nu ştiu de unde. Poate doar îmi imaginez. Trăiesc un război absurd de conştient. Fac lucruri iraţionale într-un mod conştient. Sunt cuprins de liniştea fricii, cu trupul adunat în colţul camerei, bolnav de febră, prins între umbre şi cadavre şi o ploaie caldă de gloanţe. Îmi ţin fruntea cuprinsă între palme şi repet obsesiv: „viaţa mea va fi altfel!”.

În cameră miroase a câmp de război, miroase a groază, miroase a secundă. Am mâinile umede şi încerc să gândesc matematic această muzică pe care o ascult. Nu mai exist pentru nimeni. Nici pentru mine nu mai exist.

De câţiva ani am fost normal. Nimic nu a fost îndeajuns.

Viaţa mea va fi altfel. Asta mi-am spus încă din copilărie. Acum îmi las ochii să privească spre un trecut de care nu sunt sigur că mi-a aparţinut vreodată. Am corpul adunat lângă fereastra camerei şi mâinile îmi sunt pline de sânge de la un pahar pe care l-am spart din furie. În cameră sunt lucruri împrăştiate peste tot. Sticle, cioburi, haine murdare, fotografii îndoite, un scaun rupt, sute de foi scrijelite, mucuri de ţigară stinse direct pe podea. De aici, din această cameră, universul pare îngustat. Exist doar aici într-un sens de care nu îmi mai pasă. Am eşuat…

În stânga mea e o fotografie uşor ruptă. Ochii mi se măresc de oboseală şi zăresc chipul unui copil îmbrăcat în pantaloni scurţi gri şi într-un tricou albastru. În mâini ţine strâns un arc de alun şi o săgeată de trestie. Are părul lung de un blond spălăcit. Zâmbeşte de parcă s-ar porni la un război imaginar cu copaci şi vietăţi mitologice… Aveam vreo şase ani cred. Era o zi neclintită de vară, pe la mijlocul lunii iulie. Împreună cu un văr de-al meu ne găseam pe marginea unei linii de cale ferată. Furasem monede de aluminiu de la bunicul meu şi le puneam pe linia ferată încinsă de la soarele puternic. Vroiam să aplatizăm monedele de aluminiu pentru a face vârfuri pentru săgeţile noastre de trestie. Mai târziu, în aceeaşi zi, o săgeată cu vârf de aluminiu mi-a lăsat o rană adâncă în piciorul stâng. Ajuns acasă, cu mâinile şi corpul aproape tot pătat de un roşu închis şi uscat, am făcut-o pe mama şi pe bunica mea să plângă. Nu înţelegeam de ce plâng şi tot repetam cu un glas mirat „ce s-a întâmpat?”. Din acel moment mi-am spus: viaţa mea va fi altfel! Probabil pentru că niciodată nu mi-a plăcut să văd pe cineva plângând… În acea zi, dimineaţa, pe la noi trecuse un fotograf care îmi făcuse această poză pe care acum o privesc întrebător. A fost ziua în care urma să devin pentru prima dată conştient de existenţa celorlalţi… Până atunci, lumea nu exista pentru mine pentru că eu nu ştiam că exist. Din acea zi, existenţa a devenit un blestem…

În această noapte, pentru mine totul se va sfârşi. Nu mai am nimic să-mi ofer. Nu mai am de oferit nimic nimănui. Niciodată nu am avut. Nu mă recunosc niciunde. Nu am fost nimic. Trecutul meu e doar o istorie a cuiva care a căutat întotdeauna genialitatea. Şi niciodată nu a găsit-o. Pentru că nu avea cum. Niciodată nu am înţeles nimic. Niciodată nu am ştiut ceva. Lucrurile sunt ceea ce sunt. Nu au sensuri profunde sau ascunse. Lumea este ceea ce este, ceea ce se arată a fi. Nimic mai mult. Aşa că am căutat degeaba ceva ce oricum nu există. Am înţeles însă prea târziu. Trebuia să rămân ceea ce am fost…

Mă doare capul îngrozitor de tare. Dacă închid ochii parcă aş pluti într-o mare de cianură. Sunt aproape leşinat. Am impresia că sunt un biet golan întins pe o stradă necirculată, lângă o cabină de telefon, dezbrăcat, ca un model ideal. Doi câini mă trezesc şi deasupra mea făpturi demonice şi vulturi verzi zboară într-un cerc imperfect. Mai deasupra, două flori se luptă şi împroaşcă venin pe un cer ce stă să se dărâme. Visez această minunăţie perfectă… acest ultim vis… în care recunosc eternitatea… Sunt un produs liber al sinelui… Uit de orice interlume, de orice conştiinţă, de orice dorinţă. Am eşuat în propria istorie…

În faţa trecutului sunt neputincios. Acest element care nu mai există, despre care nu sunt sigur că a existat mă apasă într-un mod terifiant. Îmi este imposibil să-l schimb. Îmi este imposibil să-l concep. Sunt aşa cum mi-am dorit să fiu pentru că am refuzat întodeauna să fiu altfel.

Prin urmare, acum voi privi spre viitor trăind acest ultim prezent. Nu mai vreau să dau viaţă niciunui trecut. Trecutul poate să moară. Eu oricum nu-l voi mai regreta. Nu urăsc ce nu am fost. Ci numai ce am decis să fiu.

Pe tine te-am iubit o singură şi simplă viaţă.

–          Vrei să mă opreşti? N-ai nici o şansă… fiindcă oricum nu eşti aici!

La sfârşit am să zâmbesc. Întotdeauna mi-am dorit să zâmbesc. Aşa gol şi murdar, cu trupul plin de tăieturi adânci, cu toate imperfecţiunile mele imaginate, aş vrea să zâmbesc… chiar să râd în hohote, să dau într-un râs asurzitor şi înnecat! Să râd de tot ce mi-am imaginat, să râd de tot ce am trăit, să râd precum Giordano Bruno când privea prima scânteie ce aprindea lemnele de sub propriul rug. Ce viaţă simplă se pare că am avut. O viaţă pe care am transformat-o în propriul inchizitoriu. Prin urmare de ce nu aş râde? Ce altceva mi-ar mai rămâne de făcut…

„Sapere audere” spunea Kant la mijloc de iluminism! S-o ia dracu de raţiune! Eu o să renunţ la ea. Nu mai vânez niciun trecut! În schimb, îmi dau seama că trecutul m-a răpus! Şi-a azvârlit adânc în mine toate neîmplinirile, toate deziluziile, toate coşmarurile, toate aceste săgeţi cu vârf de aluminiu înmuiat în venin de crotal negru. Trecutul nu mă iartă. Nu îşi întoarce privirea de la mine şi mă ţine prins de el. Nu vrea să scape de mine. Dar eu am să scap de el! Singura cale de a scăpa de acest trecut, de trecutul meu, e să scap cumva de mine! Odată cu dispariţia mea şi trecutul meu va dispare. Voi înfrânge ceea ce părea de neînvins!

–          Cum te numeşti?

–          Eu, Eu nu mă numesc Eu!

Camera mea parcă e o stradă din Florenţa lui Boccacio, pe cât de liniştită pe atât de plină de ciumă. De aici, aşa, cu corpul sfârtecat de amintiri, voi purta acest război împotriva trecutului. Îmi voi lepăda şi ultimul strat de piele în gardurile de sârmă ghimpată, voi înfrunta toate schijele nemernice care îmi vor străpunge carnea, voi scurge oricât de mult sânge va fi necesar pentru a învinge. Voi învinge trecutul prin acest prezent pe care îl voi dărui viitorului. Aş fi în  stare să fac de două ori cele 12 munci ale lui Hercule pentru a răpune această nefiinţă meschină. Voi da expresie absenţei şi mă voi elibera… Supraomul lui Nietzsche poate să moară şi el… oricum nu a existat niciodată…

Din acest câmp de luptă perfect voi triumfa peste sentimente şi amintiri. Voi lăsa miile de cioburi să explodeze îndrăzneţ pe lângă aripi de fluturi cu cap de mort, sunetul aprins de foc să trezească şi să ardă orice urmă de trecut rămasă. De acolo, din mijlocul vâltorii mă voi avânta triumfător cu o lamă ruptă în mână, clătindu-mi răfuiala într-o apă plină de săpun cu gust de sânge. Un ultim gând mă duce spre Voltaire care îi spunea lui Leibnitz „doctor Panglass”, ridiculizându-l pentru credinţa efemeră şi puerilă că „lumea noastră e cea mai bună dintre toate lumile posibile”. Doctore Panglass, nu ai avut dreptate! În lumea mea nu a fost nimic bun! Să vă fie raţiunea insuficentă….

De ce fac ceea ce fac? Mai contează? Nu cred… dacă am ajuns aici de ce m-aş mai opri?! Nu pot să-i dau dreptate nici lui Platon. Nu există nimic dincolo de viaţă. În viaţa pe care o ai nu eşti mort. Eu cred doar că, pentru unii, viaţa chiar nu li se potriveşte. De aceea poate mă aflu şi eu aici. Am trăit o viaţă care nu mi s-a potrivit.

Fără de ochi privesc… fără de gură vorbesc… Sunt în sfârşit în peştera lui Platon… Aici nu e nici întuneric şi nici lanţuri nu mai sunt. Beau un vin acru dintr-o venă de fecioară, îmi scald clipa în cel mai pur prezent şi pictez din propria transpiraţie îngeri în fundul gol pe care îi umanizez prin nesăbuinţa mea. Dă-o dracului de cunoaştere esenţială. De acum nu mai am cum să-mi recunosc imortalitatea…

Trecutul a ars… din prezent a rămas scrum… viitorul s-a stins…

[…]

autor Gabriel Bota

http://cititordeproza.ning.com/profile/GabrielBota

http://gabrielbota.blogspot.com/

Cronica unei zile obişnuite

Ceasul de pe noptieră, limba neagră la ora cinci. Om plimbându-se pe stradă, de unul singur. Doi căţei frecându-se unul de celălalt, omul le iese în cale, trece pe lângă ei. Copaci aplecaţi spre pământ, coroanele ca nişte abajururi. Veioza pe noptieră, acoperită cu foi din ziar, robinetul de la bucătărie uitat deschis.  Strada palid luminată de becurile gălbui, omul trece mai departe. Apa curge înspre canalizare gâlgâind la intrarea în gaura ca o fereastră de celulă. Neagră, plină de hârtii, crengi rupte. Luna răsărind printre antenele blocurilor, tăiată de cablurile spânzurate pe stâlpii de beton. Două fete ţin în braţe, fiecare, câte un pachet învelit în plastic albastru.  Par grăbite, poartă căciuli identice.

Ceasul din dormitor, limba neagră la ora 6. Om în faţa blocului privind printre maşinile parcate pe stradă. De plictiseală. Chioşcul umplut cu obiecte colorate, închis. Uşa trântită, om apărând în spatele unui câine în lesă. Strada palid luminată, cei doi trec mai departe. Luna urcând pe cer, lăsând cablurile acolo, pe pământ. Cerul, întunecat, din care plouă mărunt. Punga de plastic foşnită de vânt, târâtă pe stradă.

Ceasul din hol, limba neagră la ora 7. Gândac intrând sub mochetă speriat de lumina aprinsă brusc. Miros de ouă prăjite, deodorant şi cafea proastă. Papuci de plastic târşâiţi pe gresie, pantalon scos din dulap. Pe stradă, maşina pleacă din parcare, au mai rămas doar două. Tot de plictiseală. Mădălin spălându-se pe dinţi. Robinetul la bucătărie, uitat deschis. Copacii bătuţi de vânt, coroanele ca nişte smocuri de iarbă uscată. Mădălina citind horoscopul, previziuni reciclate din numerele trecute.  Mădălin privind  oglinda.

Ceasul din sufragerie, limba neagră la ora 8. După aceea. Trebuie. Atenţie la greşeli. Şi toate lucrurile folositoare, fără omisiuni. Mădălin gândindu-se. Serviciul ca un magazin din care cumpără doar când îşi permite ceva. Mădălina privind afară, strada. Lângă ea, pachetul învelit în plastic albastru. Maşina ieşind grăbită, a mai rămas doar una.  Om intră în scara blocului, câine după el, mirosind tufişul.

Ceasul de la mână, limba neagră la ora 9.  Asfalt pendulând, oameni trec pe lângă. Mădălin merge tot mai repede. Tramvai pleacând din staţie, îl pierde. Ţigări de la chisoc, un ness la pahar de plastic, brichetă. Aşteptare. Mădălina privind afară, strada. Pachetul este pe masă, învelit cu grijă.

Mădălina se îndreaptă către el, îl priveşte cu milă, îi zâmbeşte. Apoi spune ceva, îl ia şi-l trânteşte cu furie pe jos. Plângând îşi înfige unghiile în cartonul moale. Se rupe şi curg toate. Pur şi simplu, fără părere de rău. Toată viaţa ei.

Ceasul de la mână, limba neagră la ora 10. Alt tramvai sosind în staţie. Uşa a doua e blocată, pleacă grăbit, nu mai sunt locuri. Mădălin în staţie. Mai cere un ness. Bricheta aprinzându-se din nou, a cincea oară. Trotuarul opus, plin de oameni aşteptând autobuzul. Nessul ajunge la coşul de gunoi, Mădălin trece strada grăbit, ţigara e la locul ei. Categorii, milimetri, numere multe, indici, criterii. Este deja cotidian. Nu şi pe partea cealaltă. Acolo sunt oamenii, aşteptând ceva. Păi, de ce nu?! Autobuz venind, şofer acrit, claxonează nervos cetăţenii. Două sacoşe de cârpă cad, legume, şerveţele se răspândesc pe jos. Şi un borcan. Lumea le calcă în picioare. Borcanul se rostogoleşte sub autobuz. Maşină claxonând autobuzul. Înjurătură din spatele volanului.

Înghesuială. Imposibil de urcat. Mădălin mai cere un ness. Îşi aprinde încă o ţigară. Deocamdată, atât.

Ceasul de la mână, limba la ora 11. Mădălin pleacă pe jos. Asfaltul pendulând, lumea trece pe lângă. Miros greu de pneu ars, nişte muncitori ies dintr-o groapă, par fericiţi. Mădălin îi priveşte, vede prin ei, strada. Nu vine nimeni pe acolo, niciodată. Magazin pe dreapta, fostă Alimentară apoi consignaţie, frizerie, separat un timp în două buticuri, reunificat în şaormerie.  Acum, în renovare.

Ceasul de la mână, limba neagră la ora 12. Coloană de maşini, Mădălin strecurându-se printre ele. Clădire cu multă sticlă şi aluminiu, fumoar cu nisip la intrare, lift silenţios, buton plăcut la atingere. Etajul 4 înţeapă uşor degetul. La ieşire, mochetă gri cu picăţele, miros de toner şi after-shave. Birou mic şi funcţional. Mădălin în faţa calculatorului, email: …inutil. Ineficienţă şi neasumarea idealurilor companiei. Ne pare rău. Vă rugăm să… Om ieşind din oficiul vecin, hârtie în mână. Vă strângeţi lucrurile personale. Colega ducând cafeaua. Ne pare rău. Mobil căzut pe jos, hârtii răsfoite. Cutie adusă din depozit, lucruri puse înăuntru. Învelită în plastic, la sfârşit. Vă dorim succes.

Ceasul de la mână, limba neagră la ora 13. Coloană de maşini, Mădălin se uită absent. Merge paralel cu ea. Asfaltul pendulând, lumea trece pe lângă. Viaţă etalându-se în  vulgaritate ca ţiganca cu puradeii pe post de fabrică de bani. Mobil vibrând în buzunar. Mădălin, brusc, traversează  strada, vorbeşte concentrat. Soare amestecat cu praf, trotuar decolorat, tapetat cu hârtii, scuipaţi, chiştoace de ţigări, hidrant răspândind mirosuri.

Mădălin intrând în staţia de metrou, cumpăra cartelă. Vagon burduşit, oameni lipiţi unul de altul, Mădălin e obişnuit. Vagon uruind, cetăţeni discutând diverse, Mădălin uitându-se prin geam la betonul tunelului. Busculadă în spate, vagon în staţie, uşi deschise, scară rulantă, manea venind din dreapta. Mădălin din nou, afară pe stradă.

Ceasul de la mâna, limba neagră la ora 14. Strada tapetată pe laterale cu chioşcuri folositoare, se vând de toate. Săpun, caiete, geci, pufuleţi, blugi, covrigi. Şi multe altele. Stradă lungă, în spatele coşmeliilor, clădiri impersonale. Ţigară fumată în grabă. Puţini oameni trecând pe lângă. Bloc în faţă, intrarea, ca într-o grotă. Ceva oameni înăuntru se dau speriaţi la o parte. Se fumează. Mânerul de la uşa liftului, sudat. Etajul 7, ars cu ţigară, a rămas doar un ciot de plastic, nefuncţional. Nicio problemă, etajul 8 funcţionează. Uşă de lift deschisă, bec aprins pe hol. Coborât la etajul 7, balustradă lipicioasă. Apartamentul 46, uşa larg deschisă, Mădălin intră. Linişte. Om ieşind din baie, venind spre el, speriat. Îi arată spre sufragerie, face semnul crucii, pleacă.

Ceasul de pe masă, limba neagră la ora 15. Mădălina în sufragerie. Vrea să vorbească cu Mădălin, se agită, chiar să ţipe la el, să-i explice. Numai să înţeleagă. Şi totuşi de ce ar trebui? Mădălina priveşte la Mădălin. Pisică ieşind de sub masă, căscând şi scărpinându-se. Vază cu flori, cutie pe jos, desfăcută. Hârtii răspândite pe lângă. Mădălin stă şi se uită. Imposibil. Creierul că un prosop ud ce se tot răsuceşte. Mădălin nu vrea aşa ceva. Se întoarce şi pleacă. O lăsa pe Mădălina privind ceasul de pe masă. Pentru ea, doar un ceas stricat.

Ceasul de la mână, limba neagră la ora 16. Mădălin face drumul înapoi. Chioşcuri, metrou, şaormerie, stradă, tramvai burduşit, soare amestecat cu mult praf, din nou stradă, maşină parcată, groapa de unde ieşiseră muncitorii fericiţi acum părăsită, maşinile parcate, uşa de la apartament.

Ceasul din sufragerie, limba neagră oprită la ora 22. Muzică la vecinii de sus. Televizor dat tare la vecinii din dreapta. Mădălin stă pe canapea. Sticlă spartă afară, fluierătura, motor de maşină ambalat. Mădălin priveşte fix,  nu mai înţelege nimic.

Ceasul de pe noptieră, limba neagră la ora 5.

A început o nouă zi.

Şi cui îi mai pasă?

autor Sorin Tunaru

http://cititordeproza.ning.com/profile/SorinTunaru

Frig

Îi îngheţaseră picioarele…

Trăia acut dureroasa senzaţie că degetele urmau să se spargă în bucăţi dacă ar fi primit câte un bobârnac, însă ideea de a-şi scoate bocancii pentru a pune în aplicare acel gând care nu-i dădea pace de câteva secunde i se părea de-a dreptul monstruoasă. Deschise gura. Aerul rece, sticlos, îi înfipse nenumărate ace în cavitatea bucală, cu satisfacţia nedisimulată a unui torţionar decis să experimenteze rapid noi metode, în compania unei victime neputincioase care nu putea decât să accepte, resemnată, supliciul. Pielea buzelor stătea să plesnească, iar el îşi închipui alarmat cum propria limbă devine instantaneu o bară mobilă ce loveşte pereţii unui clopot… cu dinţi. Încercă să râdă în faţa unei astfel de imagini, dar nu reuşi…
Din momentul în care simţise primele frisoane, panica se căţăra nonşalantă pe picioarele sale, pe şolduri, pe abdomenul muşcat de spasme, încetul cu încetul, frenetică, pofticioasă, prinzându-i inima cu degete metalice insensibile.

Brusc, i se făcu poftă să fumeze, ca şi cum ideea de trage fum în piept ar fi devenit soluţia ultimă în calea îngheţului anticipat. Reuşi să scoată o ţigară din pachetul mototolit. Găsi cu mare greutate bricheta, însă flacăra izbăvitoare refuză să apară, în pofida încercărilor repetate. Filtrul ţigaretei i se lipi de buze şi, înainte de o scuipa în zăpadă, se temu să nu plece împreună cu ea şi o fâşie de piele. Imaginaţia zburda cu o viteză colosală, ceea ce nici nu îl miră foarte tare, putea să simtă, deja, căldura insignifiantă a sângelui care ţâşnea din buză şi se prelingea pe bărbie, îngheţând instantaneu, o dâră roşie brăzdând stratul alb şi rece care îi acoperea faţa.

Iarna în lunca Bistriţei la Dorna, artist David Croitor

Deveni conştient de greutatea genelor care se transformaseră, insensibile, în ţepi. Ţepi mişcaţi în sus şi în jos de pleoapele chinuite, o posibilă ameninţare pentru ochii împăienjeniţi, traumatizaţi de albul desfăşurat de-a lungul şi de-a latul câmpului, arşi de frigul pătrunzător, înţepaţi până în străfunduri de imagini în care un trup prăbuşit agoniza acoperit încetul cu încetul de giulgiul troienelor.

Mirosul de vin fiert îi excită nările aproape lipite, iar soba mare, albă, spoită cu var, îi apăru în faţă ca o paradoxală Fata Morgana. Ştia că nu poate  fi decât o iluzie, prima treaptă a scării care ducea către despărţirea definitivă de realitatea îngheţată, dar motanul tolănit lângă sobă îşi mişca lasciv coada şi părea decupat din cărţile cu poveşti pe care le răsfoia în casa bunicilor, atunci când gerul broda pe geamuri, cu o măiestrie magică, flori înfiorător de frumoase. Cana de lut, smălţuită, era fierbinte, iar palmele sale o primiră ca pe o binecuvântare. Ducând-o către gură, se îmbătă înainte de a simţi pe limbă licoarea stoarsă de la sânul toamnei trecute. Şi-i fu bine…

Picioarele refuzară să mai meargă, iar el se aşeză turceşte în zăpadă şi strigă mai vreau o cană, bunico, măcar una şi o felie de cozonac, aşa cum faci matale, cu multă nucă… Cât mai multă nucă, ţinea minte că în copilărie fura nucile din bucătăria bunicii, îşi îndesa buzunarele şi fugea în camera de la stradă pentru a înghiţi miejii pe nemestecate, uitându-se pe fereastră spre uliţă, minunându-se de puterea armăsarilor focoşi care trăgeau sănii acoperite cu cergi. Auzi clopoţei şi pocniturile bicelor. Iar dinţii se înfipseră cu poftă în miejii de nucă, permiţând gustului de copilărie trecută să depăşească barierele timpului şi spaţiului. Înghiţi încă o gură cu vin şi murmură spune-mi o poveste, bunicule, dar nu aceea cu Harap-Alb, o ştiu, nu de Gerilă am nevoie acum, totuşi…

Se trase mai aproape de sobă, deschise uşiţa şi privi încântat dansul mângâietor al flăcărilor. Acum aş putea să aprind şi ţigara, trase o concluzie care îl binedispuse. Am crescut, nu mă mai ceartă nimeni dacă fumez… Pufăi îndelung. Şi sorbi încă o gură de vin… Apoi, ca şi cum prezentul şi trecutul ar fi ajuns la un compromis spre a întoarce copilăria dintr-un drum cu sens unic, mâna caldă a bunicii îl mângâie pe frunte şi îl acoperi cu pledul până sub bărbie… Închise pleoapele.

Iar gerul năprasnic, înfierbântat şi cuprins de tremurul pătimaş al artistului de geniu, dădu viaţă unor flori înfiorător de frumoase şi le lipi, măiestru, pe sticla cerului…

autor Cristian Lisandru

http://cititordeproza.ning.com/profile/CristianLisandru

http://lisandrulisandru.wordpress.com/

Interviu cu Eminescu

Îmi plac foarte mult lucrurile de modă veche. Bunăoară, calendarele de perete, acelea cu foi, pe care le rupi una câte una, după care le întorci şi citeşti pe dosul lor câte în lună şi în stele. Te veghează din spatele biroului ca nişte minusculi zei protectori ai grijilor tale cotidiene, cu câte o filă precaut îndoită, să nu uiţi vreo aniversare sau plata cine ştie cărei datorii. Toate acestea îmi dau parcă un sentiment de confort şi siguranţă, în lumea asta nebună, nebună de legat.
În dimineaţa aceea, după ce am intrat în redacţie, am pus caloriferul în priză şi am deschis reşoul, o relicvă moştenită de pe vremea bunicii. M-am aşezat apoi pe scaun în spatele biroului şi am dat drumul la calculator, care s-a deschis oftând. Până şi Pentium-ul meu, un amărât de second-hand, era vechi şi se mişca lent, într-un ritm de vals boston, tocmai după gustul meu. În cap aveam o amestecătură de gânduri, o varză de idei murată, cu nădejde, în trăscău, şi toate se învârteau în jurul unui singur punct: interviul.

Mai erau câteva zile şi, dacă nu-l făceam, mă făcea patronul ziarist freelancer, liber de contract, adică ce să o mai dau cotită, mă dădea afară. Şeful închisese deja câteva redacţii din reţea, eu mai supravieţuisem, doar pentru că acceptasem să lucrez singur, după ce colegii mei mai tineri părăsiseră la timp corabia. Devenisem, astfel, un factotum, un fel de fată în casă, pe care nu o mai alungi, acum în pragul pensiei, pentru că ţi-e milă.Cu două săptămâni în urmă, în ajunul anului nou, ne trimisese la toate redacţiile din provincie un mail comun: ,,Până la jumătatea lui ianuarie îmi daţi fiecare câte un interviu-bombă, cu unu΄ mare, da΄ mare de tot, la alegere liberă, altfel vă trec pe linie moartă, dead line”, îşi etalase el cunoştinţele de engleză.
Javra ştia ce face, dacă fiecare din cei vreo şapte, opt disperaţi care mai rezistam prin redacţii reuşea să-l obţină, avea un serial, pe care îl putea publica, moca, în fiţuica lui ordinară care şi aşa era în cădere liberă. Acum însă, la început de an, cu toţi barosanii plecaţi în vacanţă, interviul părea aşa un fel de fata morgana. Stăteam, aşadar, proţăpit cu ochii pe desktop, apa începuse să bolborosească în cafetieră, am dat klik şi pe ecran a apărut setat nenorocitul ăla de mail, pe care îl învăţasem pe dinafară, cu tot cu întrebările-ghid înşirate sub el. Am întins mâna după cană, am pus două linguriţe de ness, peste care am turnat apa fiebinte şi un deget de rom. Nu era chiar reţeta adevărată, dar mergea. Calculatorul a emis un bing sonor; m-am uitat jos în colţ, era un mesaj de la boss; l-am trimis, printre dinţi, în măsa şi atunci mi-am amintit de calendar. Nu mai schimbasem foile de câteva zile, de fapt, de când nu mai dădusem deloc pe aici, umblând aiurea după pui de cuc. Le-am rupt una câte una; ajunsesem la ultima, cea cu data fatidică, cincisprezece, când a intrat el.

Eram întors cu spatele,aşa că nu l-am auzit ciocănind,mai bine zis l-am simţit când era deja înăuntru
Garsoniera unde aveam redacţia dădea în stradă: coborai câteva trepte şi ajungeai direct pe trotuar. Am auzit doar zăpada scârţiind şi, prin uşa întredeschisă, a năvălit de afară gerul iernii, iar învăluit într-un nor de abur, el.
Nu l-am recunoscut de prima dată. La început chiar l-am confundat cu unul din ăia care sună pe la toate uşile după ajutoare. Era îmbrăcat neglijent, cu un palton lung, destul de ponosit, un fel de anteriu cu gulerul de blană, ciupit de molii, peste care avea înfăşurat în jurul gâtului un şal mare închis la culoare. Nu purta căciulă şi, în pletele părului negru care îi încadrau figura, gerul ninsese cu fulgi de promoroacă. Era prea tânăr să fie un cerşetor obişnuit, iradia aşa un fel de frumuseţe interioară, având pe buze un zâmbet uşor schiţat, misterios şi calm, abia întrezărit de sub mustaţa groasă, îngălbenită de tutun. Am vrut să-i spun că a greşit intrarea, dar intuindu-mi parcă intenţia, mi-a oprit-o cu un gest domol. Şi-a scuturat încălţările lovindu-le una de alta şi mi s-a adresat cu o voce joasă melodioasă:
-Am venit pentru interviu, trebuie să mă ştii dumneata, mă numesc Eminescu, Mihai Eminescu.
Am rămas realmente cu gura căscată. Brusc, mi s-a ridicat un văl de pe ochi şi mi-am dat seama de unde îl cunosc pe omul din faţa mea. Fi-re-ai al naibii de prost care te mai şi pretinzi absolvent de filologie, mi-am spus, cum de nu ţi-ai dat seama că e El. Individul semăna perfect, da perfect, aşa ca două picături de apă, cu El – cel din ultima poză, cea de la maturitate care, mie, din nu ştiu ce motive îmi plăcuse întotdeauna cel mai mult. Şi-a ridicat zâmbind ochii spre peretele din spatele meu, ştiam deja la ce priveşte: acolo sus, deasupra calendarului, într-o ramă modestă de brad se afla poza lui.
Mi-am revenit foarte repede. Cea ce mi-se întâmpla era o imposibilitate, ceva de domeniul fantasticului, omul acela nu putea să existe. Eram derutat, eram neliniştit, dar mi-a intuit neliniştea şi, când a început iar să vorbească, ceva aşa ca o pace, o seninătate s-a transmis dinspre el şi m-a învăluit. Vorbea o românească frumoasă, cu iz arhaic, aşa cum îl mai auzisem în copilărie pe bunicul, dar uneori, cuvintele i se mlădiau dulce, moldoveneşte, ca în nordul Bucovinei
Cine e, îmi ziceam în gând febril, poate-mi face cineva vreo farsă, sau e o sosie de-a lui care umblă de colo-colo, travestit, ca să strângă bani, ori vrea să se angajeze; parcă a pomenit ceva despre un interviu. M-am hotărât atunci să intru în jocul lui şi să aflu cine este cu adevărat. M-am ridicat, i-am tras un scaun în faţa biroului şi l-am invitat ceremonios să se aşeze:
-Vă rog să luaţi loc, Maestre!
Nu s-a dezbrăcat de palton; l-a descheiat doar la nasturi, atât cât să i se vadă sacoul, acelaşi cu cel pe care i-l ştiam din poză, şi şi-a aşezat şalul pe spătar.
-Lasă, Maestre, mi-a spus cu o grimasă uşoară de dezgust, suntem jurnalişti amândoi, mie spune-mi bădie Mihai, la fel ca prietenul meu, Ionică, diaconul de la Humuleşti.
S-a oprit puţin rotindu-şi ochii împrejur, a inspirat adânc şi a zâmbit şăgalnic. Ştiam ce-şi dorea, aşa că i-am luat-o înainte. M-am aplecat şi am scos din dulăpior farfurioarele, două ceşti şi scrumiera pentru musafiri. O ţineam acolo pentru orice eventualitate, eu nu fumez,şi acum eventualitatea apăruse. În timp ce îşi aprindea ţigara, bineînţeles o Regală RMS*, i-am turnat cafeua. În timp ce inhala aburii fierbinţi, m-a întrebat:
– E de-a noastră, nu-i aşa? a spus, apoi citindu-mi nedumerirea din ochi a precizat, adică de-a coservatorilor, din care bea şi conu Alecu.
Mi-am dat cu palma peste frunte, parcă ce era aşa greu de înţeles: cafeaua cu rom Jamaica, preferata lui Maghiloman, liderul consevator*, îi plăcea şi lui.
A tras un fum, a gustat din ceaşcă şi a strâmbat uşor din nas.
– Ai făcut-o cu ness, aiasta nu se poate, e o impietate, voi cei de astăzi aţi pierdut savoarea lucrurilor bune.
– Iertaţi-mă, Maestre, adică bădie, i-am spus, dar el mi-a luat vorba din gură:
– Hai să facem interviul, că, uite, acum e seară şi eu mai am încă de muncă la ziar, la ,,Timpul”, să văd dacă o ieşit bine corectura.
Mă băgase din nou în ceaţă, care vasăzică, venise într-adevăr pentru interviu. Chiar nu ştiam ce să-i răspund, dar el a continuat, vorbind mai accentuat moldoveneşte:
– Uiti ci-i, drăguţă, nu eşti mătăluţă jurnalistul care are de făcut un interviu cu cineva cunoscut? Poftim, pentru aiasta sunt aici. Pune întrebările, da΄ nu multe, şi eu am să-ţi răspund, restul adaugi de la matali. Şi, musai, să fie cu politică fiindcă eu cu asta mă ocup; eu fac jurnalism politic.
M-am întors neîncrezător spre calculator, am tras tastatura, dar el a făcut un semn dispreţuitor cu mâna şi m-a oprit:
– Lasă dumneata măgăoaia ceea şi întreabă-mă, iar eu am să-ţi răspund şi ai să vezi că ai să ţii minte ce spun, fără să scrii.
Am început să-l întreb şi totul a curs apoi ca într-un vis. Apa fierbea în cafetieră, odată şi-a pregătit chiar el cafeaua singur, fuma, ţigară după ţigară, uneori se încrunta, dacă întrebarea i se parea mai incomodă, sau ţinea un ritm nevăzut bătând uşor cu degetele pe marginea biroului. Din când în când, vorbea ritmat ca şi cum ar fi recitat versuri, alteori răspunsul era scurt şi tăios ca o lamă de brici. Dialogul nostru a fost un regal, un adevărat duel verbal, din care ieşea mereu învingător. L-am luat întâi mai pe departe, dar el a demarat în trombă.
– Aţi fost întotdeauna un înpătimit al istoriei naţionale. Cum vedeţi trecutul nostru, raportat la prezent? Rspunsul a fost neaşteptat de dur, dar nu-mi închipuiam încă ce avea să urmeze.
– De aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii, / Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi Irozii.*..
Am parat atunci cu o altă întrebare:
– Să ne detaşăm de trecut şi să privim doar în prezent: cum îl vedeţi dumneavoastră? Mi-a răspuns în aceeaşi manieră, dar în doi peri, într-un stil mai elaborat:
– Au la Sybaris nu suntem, lângă capiştea spoielii, / Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii?
– Mulţi cred că vinovată de această situaţie este clasa politică,vă rog să-o caracterizaţi în câteva cuvinte:
– Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii./ Măşti cu toate de renume din comédia minciunii./Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,/Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă.
– Unii cred că de vină ar fi, de fapt, parlamentarii, aleşii naţiunii care… A trecut peste întrebare parcă fără s-o audă, vorbea ca şi cum ar fi fost în transă:
– Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii! / Oameni vrednici ca să şază în zidire Sfintei Golii. / În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie, / Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Îl ştiam antiliberal, aşa că i-am dat apă la moară:
– Să ne referim puţin şi la partidele politice. Despre liberali, ce părere aveţi? Mi-a dat răspunsul la care mă aşteptam:
– Au de patrie, virtute nu vorbeşte liberalul, / De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul? / Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele, / Ce îşi râde de aste vorbe îngânându-le pe ele.
Cînd l-am întrebat despre cei aflaţi la putere, mi-a dat un răspuns extrem de violent. Ridicat în picioare, cu ochii în flăcări, cu o mână întinsă într-un gest acuzator, mi-a părut, pentru o clipă, un tribun roman, adresându-se în for mulţimii. A fost de la început drastic:
– Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi, / Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi? A continuat să peroreze minute în şir, după care, brusc, a devenit calm şi s-a aşezat la loc întrebându-se retoric:
-Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni! / I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!
A stat tăcut câteva minute, părea epuizat de efort. Aerul dinăuntru devenise aproape irespirabil, aşa că, atunci când m-am ridicat şi am deschis uşa, valul de fum a ieşit ca un nor ceţos risipindu-se în aerul geros de afară. Trecuse de ora zece seara şi puţinii trecători întârziaţi pe stradă, grăbeau paşii alungaţi de frig. Un câine care dormea încolăcit pe prima treaptă,m-a privit o clipă, a dat anemic din coadă, apoi a închis iar ochii. Am luat o gură de aer proaspăt, am tras uşa şi m-am întors spre el.
Se mai înviorase după clipa de slăbiciune prin care trecuse şi m-a îndemnat cu capul să reluăm interviul. Cafeaua se terminase demult, sticla de rom îşi dăduse duhul într-un colţ şi bădia a mototolit nervos pachetul din care scosese ultima ţigară. Au mai urmat câteva întrebări de încălzire fără importanţă, apoi am schimbat din nou registrul. S-a înviorat abia când l-am întrebat ce crede despre noii îmbogăţiţi, pe care i-a taxat fără milă, in corpore:
– Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă, / Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă, / Azi când fraza lustruită nu mai poate înşela, / Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei nu este aşa?
Ultima întrebare i-am pus-o despre tinerii care părăsesc masiv ţara fără să se mai intoarcă Se gândea la cu totul altceva, când mi-a răspuns, dar chiar şi aşa cuvintele sale au sunat sarcastic:
– O, te-admir, progenitură de origine romană!
Aş fi vut să-l mai întreb dacă întrevede vreo soluţie pentru viitor, dar s-a ridicat brusc, a încheiat abrubt paltonul şi-a înfăşurat şalul în jurul gâtului şi a ieşit tot aşa de silenţios precum intrase. L-am privit din pragul uşii cum se depărtează în noapte. A făcut câţiva paşi şi s-a întors pe jumătate fluturându-şi o mână în semn de rămas bun. Mi s-a părut că îl mai aud mormăind: Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne,… apoi silueta i-a fost înghiţită de întuneric.
În timp ce închideam  uşa zgribulit, am auzit ceasul, din turnul bisericii catolice, bătând miezul nopţii.
*RMS- Regia Monopolurilor Statului
*Alexandru Marghiloman(1854-1925), lider politic conservator, creatorul cafelei care îi poartă numele
* Toate răspunsurile,reprezintă versuri din Scrisoarea a –III-a

autor Ionel Mony Constantin

http://cititordeproza.ning.com/profile/IonelMonyConstantin

Fidelizare

“E rândul tău, de data asta!”, a auzit în cască ordinul dictat într-o italiană secătuită de vigoare, direct la subiect, că doar vorbea pe banii lui. Se întâmpla frecvent să încaseze amenințări de la bărbați neostoiți, masculi care de obicei amenințau cu biciul, cu țepușe, cu cătușe, dar n-avea trac, nu trebuia decât să se supună și să interpreteze sugestiv. Apelul de acum era de la Damiano, client obișnuit, dar despre care fetele se văitau la vestiar că nu mai reușeau să-l potolească cu gâfâieli și plescăieli zemoase. Nu mai mergea nici una din tehnicile consacrate. Spuneau că avea fantasme cu o ghilotină și le cerea să pună gâtul pe butuc. El se închipuia călăul neîndurător, iar ele se căzneau să îi implore mila. Numai că Damiano nu reușea să se abțină mult, dădea drumul cuțitului în numai câteva secunde și calitatea serviciului scădea, o dată cu diminuarea duratei de conversație pe cap de operator.

Le suna mult după miezul nopții, când replicile de criză, testate și simulate încă din faza de început de training, nu mai erau convingătoare. La ora asta lâncezeau inexpresive,ca niște curtezane în postludiu. Ca să nu-l țină în așteptare, operatoarea i-o transferase imediat pe Giulia, singura disponibilă, însă greșise, era prea nouă pentru un caz atât de violent și tocmai ațipise. Țâșni în scaun, curbând spinarea ca o pisică atacată și încercă să-și amintească primele figuri din script, acelea de acomodare, ca să amâne cât mai mult scenariul execuției. Era momentul să îl abordeze, să socializeze mai întâi.

“Sei solo, Damiano?”, ești singur, l-a întrebat făcând pampoane vocii in microfon, dozându-și norma de cuvinte pudice de care se putea servi.

“Putana!”, curvă, i-a șuierat cu scârbă, “o să muriți până la una!” Și-a îndesat aproape tot degetul arătător în cealaltă ureche, rămasă liberă, să n-o mai audă de alături pe Ioana, nume de cod Paola, ce chicotea orgasmic de peste un sfert de oră, cu satisfacția de a fi depășit demult targetul impus pe timpul de conversație.

“Și eu sunt singură în noaptea asta. Mă cheamă Giulia. Cam despre ce anume ți-ar place să vorbim?”, i-a spus pisica până adineauri somnolentă. A incercat o variantă simplă, deschiderea comunicării, dând piept direct cu spaima infiltrată prin burețelul căștii direct in timpanul ei. Scărița, ciocanul și toate oscioarele pe care le avea în cap vibrau dezordonat, sub forța decibelilor transmiși de Damiano. “Mascalzone!”, l-a porcăit în gând, cu silă. “Rahat ce ești”, i-a șuierat prin minte, neaoș.

“Ești condamnată! Ți-ai primit sentința!”, acum o amenința direct și simțea asta ca și când l-ar fi știut deja postat în parcarea din fața porții de pe strada Rondă, cum intri dinspre Țepeș Vodă, a doua zi în zori, pândind-o dintre fetele care se despărțeau în pripă, de parcă nu se cunoșteau. Ele fuseseră deja lichidate, nu mai erau în pericol, mergeau acasă să se culce. Doar Giulia spera ca vreun vecin din casele alăturate, din cei care le adulmecau insomniaci când schimbau tura, să fie pe aproape, lingavi și năclăiți de pofte, împrăștiind sare în straturi fine pe trotuar de parcă ar fi descântat de iele, să se topeasca gheața, cum o făceau de multe ori pe sub ferestrele întredeschise din vila cu interfon codificat.

Dar asta era numai o temere de noapte, Damiano era prea departe și poate că și el bănuia distanța și asta îl înnebunea.  Poate să nu fi fost mai mult decât un adolescent drogat, sicilian după accent, traumatizat sau lăsat singur acasă de părinți în grija unei bone marochine, închisă în cameră pe dinăuntru de frica puberului excitat. Poate, dacă l-ar fi vazut la față, i-ar fi înșfăcat cagula de pe cap, l-ar fi privit în ochi și i-ar fi pus o piatră pe butuc. Așa, să îi știrbească lama la cuțit!

”Și eu sufăr ca tine, știi, amore…”, reîncepu mai tremurat. I se învârteau în creier atâtea fraze tip, dar n-avea timp să le înșire, nu le putea lega. Abia vorbea de patruzeci de secunde și parcă trecuse toată noaptea. În partea ei stângă, Ioana, nume de scenă Paola, încă mai necheza, de parcă își primise în palmă, cash, toți banii pe prestație. Iar Damiano, de cealaltă parte a firului, în dreapta, se auzea tot mai neclar, bolborosea în dialectul lui matern.

Și în aceeași camera antifonată, Roberta, o moldoveancă de la Chișinău, care nu le spusese niciodată cum se numește cu adevărat, vorbea italiana cu accente slave, sporind libidoul celui care o suna la ore stabilite și care pretindea că are în proiect să regularizeze situația imigranților din Peninsulă. Fix cinci minute, atât dura, până se isprăvea contul de pe cartela preplătită, fix timpul care-i trebuia să se ascundă în baie. Când suspina, se auzea reverberând ecoul faianței de Carrara. Roberta nu băga în seamă, se lamenta la el exotic, de parcă ar fi fost în vizită privată, într-un birou la consulat. Pe sub birou, mai pe înțeles și descria tot ce făcea, ce atingea, ce gust avea…

Și Damiano, cu cămașa neagră… n-avea să mai sune sau cu siguranță nu o să îi ceară centralistei să i-o paseze tot pe ea. De ce ar fi făcut-o? Era o voce doar, printre atâtea tonuri și n-a fost cu nimic în stare să îl atragă, să-l păstreze, să-l fidelizeze. Dacă se supunea și își punea din prima capul pe butuc, o descăpățâna instantaneu, cum să-l fidelizeze o decedată?

Dar încă n-a închis, poate mai sunt speranțe, abia trecuse un minut și minimum de conversație sunt trei. Din stânga, Paola făcea epuizată semne cu palmele in T, cerea șefei de tură pauză de țigară. Își merita din plin drogul de …după.

Giulia întoarse capul spre monitor, unde în centru licărea strident “cliente in linea”. Măcar de-ar fi defecțiune, măcar să cadă legatura! Damiano horcăia agonic, de parcă i se blocase jugulara, iar ea nu nimerea ce să-i mai spună, ce scheme de comunicare să mai folosească, ce abordare non-verbală era mai potrivită?

“Acum o să te mângâi, imaginează-ți asta!”, dar nu era nimic erotic în cele ce spusese, sunase respingător precum ”Acum îți pute gura, îți vine din stomac”… pentru că, în realitate, simțise în microfon cum vocea transmisă de dincolo de fir duhnește pestilențial. Avea și ea halucinații olfactive. Iar el a început să urle.

O, dacă se aude asta pe înregistrare, avea să-i taie toate bonusurile pe o săptămână! Și trebuie să își plătească anticipat chiria, avea ședință la dentist! Mai bine ar fi rămas să împrăștie pliante la metrou, dar era știrbă și bondoacă și oamenii treceau indiferenți pe lângă ea. Nu îndrăznea să agațe trecătorii și asta dovedea că avea o problemă ea.

Urla jigodia, iar Giulia era în culmea disperării, cu nervii deveniți coarde sonore. Îi tremura tot trupul, o strângea casca, îi crescuse capul și simțea că îi sfârâie ochii în cap ca ceapa julien încinsă în tigaie.

Și nici prin cap nu îi trecea să închidă telefonul! Era împotriva oricărui cod de curtoazie! Se angajase să descurce situația! Și printre lacrimi o zări pe Paola, care își aprindea din mers țigara, trecând pe lânga ea. O prinse cu mâna de betelia colanților lucioși întinși ca două prezervative extralarge și n-o lăsă să treacă. Îi simțea moliciunea pântecelui sub degete și nu putea decât s-o țină încleștat și să îi facă semne dezarticulate, de parcă se îneca. Paola pricepu îndată că pricina era clientul, Damiano, consumatorul lor obișnuit. Îi smulse căștile colegei sale cu fire de păr cu tot și, repede, de teamă parcă să nu îi ardă țigara în zadar, își plesni palmele cu zgomot în microfon. A început apoi să-și sugă dinții, să plescăie din limbă savuros și să schelălăie prelung, ca o hienă jigărită în călduri. A ascultat puțin și pentru că de dincolo nu se mai auzea nici pâs, i-a mai cârpit vreo două palme și gata, s-a sfârșit.

Își scutură colanții din degetele amorțite ale Giuliei și apoi trecu fumându-și chiștocul de țigară mai departe.

Trei minute și doișpe secunde! O conversație aproape standard!

Giulia își recuperă caștile și simți că i se înmoaie oasele pe scaun. Parcă nu mai era așa mult până dimineață. De acuma până pe la șase avea să fie un trafic de apeluri mai redus.

Și parcă fusese chiar amuzantă Paola, așa, cu pantalonii ei de plastic și cu burtica moale, flască. Ce mare lucru să pocnești din palme? … Mâine o să se ducă iar după pliante, poate găsește vreo promoție de împărțit prin blocuri, în cutii poștale. Era sănătoasă și rezistentă la efort. Dacă ar reuși să ațipească un pic…

Simți un țiuit puternic în urechea dreaptă și se aprinse un semnal pe monitor. Lumina roșie de pe ecran îi fripse dureros privirea: “cliente in linea”!

”Sunt tot eu, Damiano, și vreau să te salvez! Zi-mi unde ești, că vin să mă însor cu tine!”

autor Marinela Trifan

http://cititordeproza.ning.com/profile/MarinelaTrifan

Moș Cotorobae

– Giugiuc, nu cumva ai vreo treabă mâine?

– N-am, Moș Cotorobae, ce treabă să am, m-am grăbit să-i răspund, nu cumva să-i trăsnească moșului vreo idee și să nu mă ia cu el unde-o avea de gând să meargă.

Bătrânul era vecin cu noi și mai toată ziua stăteam în curtea lui, ajutându-l la treburi și ascultându-i cu pioșenie povestirile, mai cu seamă pe cele din război. Din Războiul Nostru, așa cum vorbea Moș Cotorobae despre Primul Război Mondial, că doar făcusem Marea Unire de pe urma lui.

Nu știu de unde căpătase numele de Moș Cotorobae, dar așa-l știa tot satul, de la ăl cu barba sură pân la ăl cu țâța-n gură, cum spunea tot el.

Adică, Moș înțelegeam eu, că, să tot fi avut vreo 85 de ani, dar cu acel Cotorobae nu mă împăcam. Îl întrebasem o dată, însă m-a repezit și apoi a tăcut un ceas încheiat, lucru care m-a întristat prea mult pentru a-l mai întreba și a doua oară, că, doar pentru poveștile lui mergeam acolo.

Acum așteptam să reia moșul vorba de unde-o lăsase, că așa avea obiceiul, îi plăcea să mă fiarbă mai întâi și abia apoi îmi dădea veștile. Îi luasem și eu seama, așa că așteptam răbdător.

Moș Cotorobae avea în mijlocul bătăturii un nuc uriaș și bătrân, de-o seamă cu el, cum îi plăcea să se-alinte, la umbra căruia își petrecea mai tot timpul zilei pe timpul verii, ba chiar și nopțile, când erau senine, pentru că dormea afară, pe plapuma groasă de lână, învelindu-se cu cojocul.

Iubea mult natura și natura îl iubea pe el de-l ținuse până acum verde și în putere, fără să-l fi auzit vreodată cineva că suferă de vreo boală.

Stătea sub Moș Nuc pe un scăunel scund, cu trei picioare și cioplea un băț să-l facă toiag cu măciulie la un capăt.Așa-zisa ghioagă, accesoriu care nu lipsea niciodată bărbaților de la sat și nu mira pe nimeni dacă o purtau la subțioară ori se sprijineau în ea. Ferit-a Sfântul dacă era folosită! O singură direcție avea, țeasta dușmanului.

Moșul scrijelea cu briceagul în lemn, model numai de el știut și fuma. Naționale, fără filtru. Avea obiceiul să fumeze în timp ce lucra cu mâinile, ținând țigara în colțul gurii, fapt care făcuse să aibă o jumătate de mustață albă, iar alta galbenă. Dar, zicea el, degetele-i erau curate.

Când termină de cioplit ghioaga, mi-o dădu mie și îmi spuse cu voce gravă:

– Ia-o, că mâine noapte mergem să păzim pepenii.

Atât mi-a zis și a intrat în casă.

Actor să fi fost și n-ar fi știut să scoată mai mult dintr-o asemenea clipă.

Emoționat la gândul viitoarei aventuri n-am dormit toată noaptea, numărând cântaturile cocoșilor și așa am descoperit că treaba asta n-are nicio noimă. După miezul nopții ăștia cântă ca nebunii până dimineața, dându-ți toate socotelile peste cap.

A doua zi m-am tot învârtit prin curtea lui Moș Cotorobae, dar moșul nicăieri. Mă cam dezumflasem la gândul că ratasem prima acțiune de pază din viața mea.

După amiază văd că apare pălăria moșului peste gard, mișcându-se dintr-o parte în alta, dojenitor.

– Hai, Giugiuc, că ne-apucă noaptea pe drum!

Nebun de bucurie i-am strigat mamei că plec și am zbughit-o la moșu.

Mama, surprinsă, abia avu timp să-ntrebe unde mergem, că noi și ieșeam din curte.

– Unde pleci, George, așa? Stai să-ți pun ceva de mâncare la tine.

– Lasă, Victorio, că am luat eu de-ale gurii, zise Moș Cotorobae și plecarăm.

Tarlaua cu pepeni era cam la vreo două ceasuri de mers pe jos, peste câmp, până pe malul Dunării. Tot drumul i-am împuiat capul moșului cu întrebări iar el, ca un general de divizie, eu fiind divizia, dădea răspunsuri scurte și directe, introducându-mă astfel în importanța misiunii.

Trecând pe lângă niște stupi ce-mi zice Moș Cotorobae:

– Giugiuc, n-ai mânca niște faguri cu miere?

– Mănânci, calule, ovăz? îmi dădui eu importanță. Dar ce facem cu soldații care păzesc stupii?

– Nu-ți bate capul. Albinele încă n-au terminat serviciul sau, în orice caz, sunt pe drum și n-ajung mai devreme de juma de oră.

M-am cam mirat eu de unde știa moșul cu atâta exactitate programul albinelor, dar nici prin cap nu-mi trecea să-i pun la-ndoială judecata, așa că l-am urmat.

Abia ce-am scos noi primul sertar cu faguri de miere că cerul s-a și întunecat deasupra noastră. Ori ceasul moșului rămăsese în urmă, ori albinele își schimbaseră programul de lucru!

Am luat-o amândoi la sănătoasa, iar Moș Cotorobae aproape că mă întrecea, așa curaj îi dădeau urmăritorii noștri.

Văzând că n-avem nicio șansă să scăpăm cu fuga, moșului îi veni o idee.

– Giugiuc, sari în canalul ăla cu apă, că n-ai altă scăpare!

– Păi, cât o să pot să stau sub apă?

– Rupe și tu o trestie și respiră prin ea până trece primejdia.

– Și dumneata ce-ai să faci, Moș Cotorobae?

– Eu creez o diversiune să poți scăpa tu.

Zicând acestea moșul se aruncă pe burtă în țărână și începu să se rostogolească, iar albinele năvăliră pe el. Eu am sărit repede în apă, rupând și o trestie în cădere.

Văzând că nu e nicio albină deasupra mea, după un timp am scos capul din apă să aflu ce s-a întâmplat cu moșul. Mare mi-a fost mirarea când l-am văzut pe Moș Cotorobae stând pe malul apei, fumând și uitându-se la mine cu un surâs ironic în celălalt colț al gurii.

– Uite cu ce viteaz vream eu să păzesc pepenii, când el se teme și de niște biete gângănii!

– Păi, Moș Cotorobae, abia mă puteam ține în urma dumitale, așa de iute alergai!

– Ia uite, țâncul! Eu cream diversiune, ca să le pot învinge, ce știi tu!

– Și mă rog, cum le-ai învins?

– Asta-i treabă de general, nu te privește pe tine, un biet soldat.

– Nu ziceai dumneata că-n papornița fiecărui soldat se găsește un baston de general?

– Nu eu ziceam, ci Napoleon și nu era paporniță, era raniță. Și nici general nu era, era mareșal. Și nici tu nu mai ești soldat, că te degradez. Ești ajutor de ordonanță. Hai, mai repede, că pierdem apelul de seară!

Ajunși la tarlaua cu pepeni am fost surprins să văd că moșul construise deja o covergă, Marele Stat Major al Armatei Dunării de Jos, cum o botezase Moș Cotorobae.

Aici fusese el plecat toată ziua.

Obosit de drum și de aventura cu albinele, mi se cam făcuse foame, lucru pe care i l-am și mărturisit moșului, iar el scoase din traistă un codru de pâine și câteva corcodușe.

– Păi, bine, Moș Cotorobae și mâncarea?

– Mâncarea au luat-o albinele. Pradă de război.

– Halal diversiune! De-ar ști mama…

De foame ce mi-era am mâncat pâine cu corcodușe, iar ca desert am spart un pepene, pe care l-am mâncat cu pâine.

Potolindu-mi foamea am băgat de seamă că țânțarii și-au cam întețit înțepăturile, încât nu mai pridideam trăgându-mi la palme.

Moș Cotorobae mustăcea cu țigara-n colțul gurii.

– Giugiuc, eu zic să fac primul de gardă și de la miezul nopții intri tu. Până atunci poți să tragi un pui de somn.

– Ce pui să trag, moșule, nu vezi că-mi trag palme? Am scăpat de albine ca să mă omoare țânțarii. N-ai vreo diversiune și pentru ăștia? Sau îmi iau o trestie și mă bag în Dunăre?

– Dacă te bagi în Dunăre ai șanse ca dimineață să fii în port la Brăila. Pentru țânțari am altă diversiune, mai simplă. Ia bagă-te în sacul ăsta de iută și eu te leg la gură. Adică, pe sac îl leg, ca să nu te mai deranjeze nimeni. Oricum, în vreo două ore și-un sfert pleacă și ei la culcare. Numai să nu-și fi schimbat și ăștia programul, ca albinele.

Aveam vreo zece ani, așa că m-am ghemuit și am avut loc în sac, scăpând și de inamicii bâzâitori.

Pe la două dimineața Moș Cotorobae m-a trezit și mi-a făcut semn să nu vorbesc tare. Buimac după somn am înțeles, totuși, că veniseră hoții și inima a început s-o ia la sănătoasa mai abitir decât Moș Cotorobae când fugea de albine.

Moșul mi-a făcut semn să ascult. Din când în când se-auzea câte un pleosc în apă.

– Moșule, zic, ăștia sunt pescari nu hoți de pepeni.

– Așa zici? Hai să vedem!

De sub niște papură Moș Cotorobae scoase o pușcă veche, probabil păstrată din Războiul Nostru. Mă gândeam c-o ține ca să impresioneze.

Noroc că era senin și în lumina lunii Dunărea se vedea ca o șosea luminată. Ne-am furișat până aproape de mal și acolo am văzut o mogâldeață care căra câte un pepene de pe tarlaua noastră și l-arunca în Dunăre, de unde și pleosc-ul pe care-l auzisem eu.

– Moșule, zic, ăsta e nebun, nu hoț.Vrea numai să ne facă pagubă.

– Nebun, zici? Ia uită-te mai în josul apei, cam la vreo sută de metri.

Acolo era un barcagiu care pescuia pepenii lui Moș Cotorobae.

Fără să mai stea pe gânduri, moșul slobozi un foc de armă în aer, iar pușca lui străveche făcu să răsune tot cursul Dunării.

Mogâldeața, care tocmai se pregătea să lanseze la apă încă un pepene, lăsă prada jos și se aruncă în Dunăre. Am crezut că s-a înecat dar l-am văzut peste câteva minute aproape de barca ce-l aștepta mai jos.

Bucuros de isprava noastră îi zisei moșului:

– Nu credeam să funcționeze pușcociul ăla.

– Vezi, măi, țâcă, de-aia n-o să ajungi tu mareșal, că nu crezi în miracole!

autor Viorel Ploeşteanu

http://cititordeproza.ning.com/profile/ViorelPloesteanu

Destin

Clapele pianului se mişcă într-un ritm ameţitor. Ea închide ochii şi simte cum muzica pătrunde prin toţi porii. Degetele sunt atât de subţiri, acoperite de o piele transparentă, fină. Muzica este refugiul ei. Are nevoie de o soluţie, de o idee, de un plan.  Viaţa ei trebuie să se schimbe, să se transforme, să revină la ce a fost. Gândul o poartă spre amintirea lui, omul de culoare. Tresare, zâmbetul îi îngheaţă pe chipul palid, cu pomeţii osoşi bine evidenţiaţi. Sunetul creşte, mâinile devin agitate. Respiră adânc, pieptul costeliv se ridică şi rămâne suspendat în aer o perioadă. Răsuflă uşurată, dar pe obraji apar fire argintii de lacrimi. În aerul rece al încăperii, ele îngheaţă. Probabil şi-a amintit de cel care i-a rănit visele. Muzica este lină, ca o dezamăgire amară care pătrunde încetul cu încetul în suflet. Se opreşte, brusc, fără a finaliza melodia. Îşi şterge încet obrazul drept, priveşte atent şi încordată degetele firave. Se ridică, păşind ferm spre fereastra ce dă înspre grădină.

-Mi-aţi distrus sufletul, dar nu şi viaţa. Veţi plăti amarnic pentru suferinţa ce mi-aţi produs. Nimic nu scapă nepedepsit pe lumea aceasta.

Zăpada argintie acoperea totul, ca un văl fermecat. Apa picurată de la streaşină îngheţase, transformându-se într-o oglindă.

-Da, oglinda, asta este! strigă femeia slabă, care din profil părea doar o dungă, cu uşoară curbură la nivelul feselor.

Merse la dulapul din camera alăturată, îl  deschise larg, până ce uşile au lovit pereţii. Zgomotul nu a speriat-o, ba chiar i-a dat putere. A scos victorioasă oglinda, dar nu oarecare, ci una care avea trei părţi, prinse între ele. Răsuflă uşurată, timp în care strânse puternic din ochi şi duse oglinda la piept. „Voi reuşi!”şopti tânăra. „Veţi plăti pentru rănile ce mi le-aţi produs!”

Cu paşii număraţi parcă, cu privirea în pământ, oglinda ţinută strâns cu ambele mâini, ea se întoarse în camera pe care o părăsise acum câteva minute.  Aşeză foarte atentă oglinda pe suprafaţa lucioasă a pianului. Mergând cu spatele pentru a nu pierde din ochi oglinda – de parcă ar fi avut picioare să fugă – a luat bagheta magică primită în dar de la femeia ce fumează ţigări cu miros de cocos. Stând dreaptă, cu bagheta între degetele împreunate ca pentru rugăciune, cu ochii închişi şi muşcând uşor buza de jos, tânăra se gândea la ceva. În scurt timp, să fi fost trei minute, în dreptul fiecărui compartiment al oglinzii a apărut: un ţânţar, un scarabeu şi un melc.

„Da, a funcţionat!” îngăimă fata. „Acum să vă văd dragilor frumoşi. Priviţi-vă cât de frumoţi sunteţi. Aşa arată sufletele voastre.”

Ţânţarul era bărbatul vorbăreţ… vorbăreţ şi atât. În rest un fricos, un frustrat şi-un complexat, care nu a avut puterea să-i explice de ce a ales să renunţe. Este figurantul care crede că ştie a zâmbi, uitând de depresia cumplită din care această femeie puternică l-a scos în iarna care a trecut. Omul care nu a apreciat că a fost salvat dintr-o criză urâtă de astm de bunătatea ei, care i-a stat alături sub cerul înstelat, hrănindu-l cu struguri şi răsfăţându-l ca şi cum l-ar fi iubit de-o viaţă. “Plăteşte scumpule pentru indiferenţa ta”. Ţânţarul se privi de două – trei ori în oglindă şi muri, strivit de propria îngâmfare.

Scarabeul este un gândac cu personalitate, însă doar la exterior. În adâncul său, plângea în fiecare clipă, avea atâtea răni nevindecate şi multă răutate, invidie, frustrare adunate în mormane uriaşe. Nu putea să le şteargă, nu avea cum să le îngroape, căci erau prea multe. A considerat că îi este la îndemână să le verse în viaţa ei. Ea le-a primit, a încercat să-l vindece de răutate, să-i spele şi să-i panseze sufletul. În clipa în care şi-a înfipt ghearele de scarabeu în părul ei, a înţeles cu cine are de a face. Un duşman veritabil, de care trebuia să fugă cât mai departe, cât mai repede şi mai ales pentru totdeauna. Ca trezit din anestezie, scarabeul şi-a conştientizat fapta şi a regretat sau nu, dar şi-a cerut iertare şi a cerşit încă o şansă. Cu teamă, dar crezând în iubire până la moarte, femeia l-a iertat. Mare greşeală a făcut. Scarabeul i-a consumat mare parte din suflet, din timp şi energie. Din mulatrul chipeş, sportiv, parfumat, ajunsese un scarabeu negru, fără valoare.Uitându-se în oglindă a murit îngrozit de aspectul hidos al sufletului său.

Ultimul… hmmm. Se credea a fi cerul şi pământul, Don Juan-ul şi romanticul nemuritor al tuturor timpurilor. Totul a fost o mască ce s-a uzat extrem de repede şi a căzut. Chipul a rămas fără expresie, sufletul descoperit şi atât de gol încât puteai introduce pumnul, iar cuvintele patetice. Un bărbat care nu a învăţat într-o viaţă să nu facă altuia ceea ce lui nu i-ar plăcea. Un om fără vise, dar fascinat de visele ei, a crezut că se poate juca cu ele. S-a înşelat amarnic. Într-adevăr le-a şifonat zdravăn, dar îngerii le-au salvat la timp din mâinile lui murdare de minciuni. Un om lent ca el, apatic şi fără idei s-a transformat într-un melc. Unul din acela fără cochilie, fără adăpost, pierdut printre frunze şi alungat de toţi. Privindu-se în oglindă, a început să se strângă de durere. În scurt timp, a murit.

Femeia liniştită, fără niciun semn de suferinţă pe chip, i-a luat pe toţi pe o coală de scris, înmiresmată cu mir. Cu spatele drept, buzele strânse, a ieşit în curte, şi le-a dat foc. Pe măsură ce focul îşi înălţa limbile spre cer chipul ei prindea viaţă, zâmbetul îşi făcea apariţia între colţurile gurii, iar ochii îi străluceau. Se transforma în Ea, aşa cum îşi dorea de mult, aşa cum cei dragi o rugau să redevină.

„Ce aş fi fost dacă nu v-aş fi întâlnit? O femeie cu mai multă energie, cu mai mult timp dedicat sufletului ei, cu stimă de sine, cu dragoste de dăruit. Acum, va sta o perioadă să caute curajul de a porni pe drumul vieţii căutându-şi dragostea.”

Pianul o aştepta. Melodia ce se năştea din atingerea clapelor era veselă, energică, optimistă.

Ea îşi începe o nouă etapă a destinului. Cea spre culmile succesului, ale iubirii, ale armoniei.

Dezamăgirile, lacrimile şi durerea au fost arse în miros de mir. Îngerii o iubesc şi au eliberat-o. Venise timpul. Muzica răsună şi sufletul renaşte.

Clapele pianului se mişcă într-un ritm ameţitor. Ea închide ochii şi simte cum muzica pătrunde prin toţi porii. Degetele sunt atât de subţiri, acoperite de o piele transparentă, fină. Muzica este refugiul ei. Are nevoie de o soluţie, de o idee, de un plan.  Viaţa ei trebuie să se schimbe, să se transforme, să revină la ce a fost. Gândul o poartă spre amintirea lui, omul de culoare. Tresare, zâmbetul îi îngheaţă pe chipul palid, cu pomeţii osoşi bine evidenţiaţi. Sunetul creşte, mâinile devin agitate. Respiră adânc, pieptul costeliv se ridică şi rămâne suspendat în aer o perioadă. Răsuflă uşurată, dar pe obraji apar fire argintii de lacrimi. În aerul rece al încăperii, ele îngheaţă. Probabil şi-a amintit de cel care i-a rănit visele. Muzica este lină, ca o dezamăgire amară care pătrunde încetul cu încetul în suflet. Se opreşte, brusc, fără a finaliza melodia. Îşi şterge încet obrazul drept, priveşte atent şi încordată degetele firave. Se ridică, păşind ferm spre fereastra ce dă înspre grădină.

-Mi-aţi distrus sufletul, dar nu şi viaţa. Veţi plăti amarnic pentru suferinţa ce mi-aţi produs. Nimic nu scapă nepedepsit pe lumea aceasta.

Zăpada argintie acoperea totul, ca un văl fermecat. Apa picurată de la streaşină îngheţase, transformându-se într-o oglindă.

-Da, oglinda, asta este! strigă femeia slabă, care din profil părea doar o dungă, cu uşoară curbură la nivelul feselor.

Merse la dulapul din camera alăturată, îl  deschise larg, până ce uşile au lovit pereţii. Zgomotul nu a speriat-o, ba chiar i-a dat putere. A scos victorioasă oglinda, dar nu oarecare, ci una care avea trei părţi, prinse între ele. Răsuflă uşurată, timp în care strânse puternic din ochi şi duse oglinda la piept. „Voi reuşi!”şopti tânăra. „Veţi plăti pentru rănile ce mi le-aţi produs!”

Cu paşii număraţi parcă, cu privirea în pământ, oglinda ţinută strâns cu ambele mâini, ea se întoarse în camera pe care o părăsise acum câteva minute.  Aşeză foarte atentă oglinda pe suprafaţa lucioasă a pianului. Mergând cu spatele pentru a nu pierde din ochi oglinda – de parcă ar fi avut picioare să fugă – a luat bagheta magică primită în dar de la femeia ce fumează ţigări cu miros de cocos. Stând dreaptă, cu bagheta între degetele împreunate ca pentru rugăciune, cu ochii închişi şi muşcând uşor buza de jos, tânăra se gândea la ceva. În scurt timp, să fi fost trei minute, în dreptul fiecărui compartiment al oglinzii a apărut: un ţânţar, un scarabeu şi un melc.

„Da, a funcţionat!” îngăimă fata. „Acum să vă văd dragilor frumoşi. Priviţi-vă cât de frumoţi sunteţi. Aşa arată sufletele voastre.”

Ţânţarul era bărbatul vorbăreţ… vorbăreţ şi atât. În rest un fricos, un frustrat şi-un complexat, care nu a avut puterea să-i explice de ce a ales să renunţe. Este figurantul care crede că ştie a zâmbi, uitând de depresia cumplită din care această femeie puternică l-a scos în iarna care a trecut. Omul care nu a apreciat că a fost salvat dintr-o criză urâtă de astm de bunătatea ei, care i-a stat alături sub cerul înstelat, hrănindu-l cu struguri şi răsfăţându-l ca şi cum l-ar fi iubit de-o viaţă. “Plăteşte scumpule pentru indiferenţa ta”. Ţânţarul se privi de două – trei ori în oglindă şi muri, strivit de propria îngâmfare.

Scarabeul este un gândac cu personalitate, însă doar la exterior. În adâncul său, plângea în fiecare clipă, avea atâtea răni nevindecate şi multă răutate, invidie, frustrare adunate în mormane uriaşe. Nu putea să le şteargă, nu avea cum să le îngroape, căci erau prea multe. A considerat că îi este la îndemână să le verse în viaţa ei. Ea le-a primit, a încercat să-l vindece de răutate, să-i spele şi să-i panseze sufletul. În clipa în care şi-a înfipt ghearele de scarabeu în părul ei, a înţeles cu cine are de a face. Un duşman veritabil, de care trebuia să fugă cât mai departe, cât mai repede şi mai ales pentru totdeauna. Ca trezit din anestezie, scarabeul şi-a conştientizat fapta şi a regretat sau nu, dar şi-a cerut iertare şi a cerşit încă o şansă. Cu teamă, dar crezând în iubire până la moarte, femeia l-a iertat. Mare greşeală a făcut. Scarabeul i-a consumat mare parte din suflet, din timp şi energie. Din mulatrul chipeş, sportiv, parfumat, ajunsese un scarabeu negru, fără valoare.Uitându-se în oglindă a murit îngrozit de aspectul hidos al sufletului său.

Ultimul… hmmm. Se credea a fi cerul şi pământul, Don Juan-ul şi romanticul nemuritor al tuturor timpurilor. Totul a fost o mască ce s-a uzat extrem de repede şi a căzut. Chipul a rămas fără expresie, sufletul descoperit şi atât de gol încât puteai introduce pumnul, iar cuvintele patetice. Un bărbat care nu a învăţat într-o viaţă să nu facă altuia ceea ce lui nu i-ar plăcea. Un om fără vise, dar fascinat de visele ei, a crezut că se poate juca cu ele. S-a înşelat amarnic. Într-adevăr le-a şifonat zdravăn, dar îngerii le-au salvat la timp din mâinile lui murdare de minciuni. Un om lent ca el, apatic şi fără idei s-a transformat într-un melc. Unul din acela fără cochilie, fără adăpost, pierdut printre frunze şi alungat de toţi. Privindu-se în oglindă, a început să se strângă de durere. În scurt timp, a murit.

Femeia liniştită, fără niciun semn de suferinţă pe chip, i-a luat pe toţi pe o coală de scris, înmiresmată cu mir. Cu spatele drept, buzele strânse, a ieşit în curte, şi le-a dat foc. Pe măsură ce focul îşi înălţa limbile spre cer chipul ei prindea viaţă, zâmbetul îşi făcea apariţia între colţurile gurii, iar ochii îi străluceau. Se transforma în Ea, aşa cum îşi dorea de mult, aşa cum cei dragi o rugau să redevină.

„Ce aş fi fost dacă nu v-aş fi întâlnit? O femeie cu mai multă energie, cu mai mult timp dedicat sufletului ei, cu stimă de sine, cu dragoste de dăruit. Acum, va sta o perioadă să caute curajul de a porni pe drumul vieţii căutându-şi dragostea.”

Pianul o aştepta. Melodia ce se năştea din atingerea clapelor era veselă, energică, optimistă.

Ea îşi începe o nouă etapă a destinului. Cea spre culmile succesului, ale iubirii, ale armoniei.

Dezamăgirile, lacrimile şi durerea au fost arse în miros de mir. Îngerii o iubesc şi au eliberat-o. Venise timpul. Muzica răsună şi sufletul renaşte.

autor Groza Claudia

Autor carte copii : “Povesti cu pilde pentru copiii isteti” – Editura Reprograph, Craiova, 2009;

Articole pe diferite site-uri: 121.ro; flu.ro; garbo.ro;

Ziarul Lumina (povesti pentru copii)

Participare la cursuri de scriere creativa: Fundatia Calea Victoriei

Proiect AdLittera – 2010

Ploaia lui Perseu

Motto: “E mult mai uşoară dezintegrarea unui atom decât a unei prejudecăţi”

Augustul anului 2010 îşi vărsa tot năduful peste vieţuitoarele micului târg aruncat undeva intre poalele Deleanului şi Măgură. Firavul firişor de apă al Milcovulului, năduşind, opintea la vale, cătând cale grabnică spre pântecul, şi acela secătuit, al mamei Putna.

În micuţa grădină de vară, oază iluzorie de răcoare, Alexandra îşi savura obişnuitul coniac cu gheaţă spre disperarea locanţilor ce-şi ostoiau arşiţa verii cu tradiţionala bere. Venea de două-trei ori pe an în micuţul târguşor, în vacanţă, atrasă de o dragoste puţin atipică, nelămurită încă, despre care nu-i plăcea să vorbească nici siesi, de liniştea nefirească a acestor locuri, de pacea pe care acestea i-o insuflau  şi,  pentru că îşi petrecuse o buna parte din viaţa aici,  “să-şi incarce bateriile”.

Îl zări apropiindu-se,  toropit de vipie, mişcându-se ca într-un film rulat cu  încetinitorul,  cadru cu cadru. Ochii şăgalnici  şi zâmbetul lui puţin persiflant erau la locul lor, sfidând zăpuşeala  ce părea că pusese stăpânire definitivă peste tot şi toate.

Ştefan Codreanu avea cam 50 de ani. Talie medie, firav, cu păr rar şi albit la tâmple, trecea aproape zilnic la semnat condica în băruleţul grădinii de vară indiferent de anotimp sau conflict mondial. O zări, înclină din cap a salut şi reveni cu paharul de bere îmbrobonat, cerându-i ca de fiecare dată, permisiunea să se aşeze. Ciocniră paharele, noroc mândro !, cubul de gheaţă se zbătu o clipă în coniacul ei,  sorbi din berea aburindă cu nedisimulată plăcere…. Ochii li se întâlniră, zâmbind unii altora ca de obicei, căutându-se avid, incercând să descopere  sensuri, mereu alte sensuri ale existenţei stăpânilor lor..

Se hotarî sa atace prima :

– Noutăţi ?

Era una din formulele jocului lor, acceptat tacit de amîndoi, preludiu la ceva ce sigur va urma, la lungile lor discuţii, mereu altele, mereu nefinalizate. Îi caută privirea, de multe ori absentă, aţintită undeva, departe, dincolo de ea, în lumea lui neştiută.

O fascina, nu stia de ce, de fapt nici nu încercase vreodată să înţelegă. Se simţea bine ştiindu-l alături, ştia că poate să-şi permită orice fantezie în prezenţa lui, anticipînd aprobarea lui încurajatoare. Cine era ? De unde ? Fac parte din patrimoniul târgului, don’şoară !  Nu-şi bătuse capul să afle, aşa-l cunoscuse, aşa-l ştia, puţin aiurea, şi aproape mereu turbat, cum îi plăcea ei, la cei 22 de ani, să-şi exprime rezolvarea nedumeririlor…Şi vorba lui, un citat din nu-ş’ care poet, “Clipa trăieşte, veacurile mor“. Avea sentimentul că nu percepe curgerea timpului în discuţiile cu el, acesta rămânând undeva, suspendat.

Pierduse ore întregi noaptea trecută, urmărind din balconul casei fenomenul meteoric al ploii de stele, caracteristic sfârşitului de vară, bănuia că dincolo de explicaţia astronomică sau fizică se mai ascunde ceva,voia o confirmare.

Îl simţi cum aşteaptă şi căutându-i privirea incercă:

– Aţi văzut ploaia de stele? În noaptea asta zic ăştia ca ar fi un maxim.

– Perseidele ? Da, aseară…

Şi zâmbetul  aşteptat îi ţâşni in colţul gurii, zâmbetul de care tot timpul îi era frică, care niciodată nu-i confirmase ceea ce credea că bănuieşte.

Nu putea greşi, era una din glumele lui, simţise capcana, nu  avea însă  muniţie, ştia că expresia i-a fost aruncată, ştia că avea să afle mai multe.

Se născuse şi trăise  într-o societate nouă, care îşi căuta încă vadul, cuvintele de prisos nu valorau nimic, unde ceri sau dai domina totul şi părea să fie aşa. Se simţea neînsemnată, fadă, ar fi dorit sa aparţină altui secol, mai plin de nuanţe, îi placeau jocurile de cuvinte, simţea că viaţa e un calambur de precepte şi întâmplări căruia încă nu-i găsea sensul corect, un joc de scrabble ceva mai sofisticat, ale cărui cuvinte nu erau punctate proporţional cu lungimea lor. Muţenia acestuia o îndârjea, nu, nu era supărat, sigur era altceva, ceva ce trebuia să i se reveleze…

– Aţi privit vreodată târguleţul nostru noaptea de sus, de pe dealul bisericii ?

Simţi privirea scurt reprimată a lui Şefan Codreanu, stia, ştia că acesta înţelesese, ce-m-o fi apucat ? Nu îndrăznea, niciodată nu făcuse ea primul pas, avea obiceiul acesta de a-şi supraestima adversarul aşteptând rezolvări pe care de fapt le anticipa…

Căderea nopţii ostoise vipia. Stelele-şi luaseră locul păstorite de o luna luminoasă, excesiv de luminoasă parcă în seara aceasta, o luna parşivă cum zicea adeseori Ştefan Codreanu când îl surprindea privind la nesfârşit cerul înstelat de vară. Se ridicară şi fără cuvinte, ochii spuneau totul, o luară agale, muţeşte spre biserica ce domina târguşorul, aşezată undeva pe un deal la marginea orăşelului. Păşeau pe străzile vechilui târg, pe lânga câinii toropiţi de arşiţa zilei, ce se abandonaseră prafului drumului, urcând spre coama dealului unde străjuia de aproape patru secole, parcă stingher, lăcaşul ce fusese odată adăpost localnicilor supuşi fără voia lor vremurilor înnegurate de bejenie.

Biserica îi primi cu poarta deschisă, ca o invitaţie spre neştiut, parcă aşteptându-i.

O surprinse neplăcut singura alee a cimitirului, prea luminată,  Hansel şi Gretel îi răsări în minte cu cărarea ei spre casuţa de turtă dulce… O intriga acea linişte absolută, prea multă linişte îşi zise, liniştea de dincolo ? Treceau printre cruci şi morminte urmărind aleea, spre capătul cimitirului unde se iţea o zonă nedefinită, un soi de gol prea negru în lumina atotstăpânitoare a lunii…

– E bine aici ? îl auzi, şi privirea ei căzu pe un gorgan situat lângă vechea clopotniţă, peste care deja Ştefan Codreanu se aşezase întins pe spate, cu mîinile sub cap, afundându-şi ochii în imensitatea cerului. Se întinse alături, puţin stingherită, o intriga liniştea celuilalt, o incomoda poziţia, aici toţi avem cam aceeaşi poziţie, se surprinse gândind. Târguleţul i se întindea la picioare, mii de luminiţe, tot atâtea suflete, pâlpâiau, ici colo se mai stingea cîte una, întinderea lui părea oglindirea bolţii instelate.

– Ai observat ce caldă  e ţărâna pe care stăm ? Trupesc de caldă, îl auzi şi abia atunci realiză senzaţia aceea nefirească, plăcută, ce-i cuprinsese şoldurile si spatele, ca o îmbrăţişare si care parcă se prelingea spre umeri, spre piept…

Ochii i se aruncară în hăul înstelat, simţea cum se scurge spre el, mii de steluţe îi pătrundeau în fiinţă, era alcătuită din steluţe.

Rar, suliţe scurte de lumină brăzdau bolta,  incerca instinctiv să se feresacă, povestea lui Zeus si a Danaei îi trecu fulgerător prin minte, avea capacitatea aceasta de a vizualiza intr-o clipă situaţii complexe în care timpul nu făcea parte din ecuaţia evenimentelor.  A îmbătrânit si Zeus, îi zâmbi o voce interioară, avea acest obicei de a acorda faptelor şi situaţiilor uşoare conotaţii licenţioase,

– S-a mai mai stins o fiinţă, mormăi Ştefan Codreanu alături, cu mâna întinsă spre un punct de pe bolta instelată, în care, o lance de lumină  tocmai se frânse într-o jerbă de scântei.

Brusc, prea brusc, târguşorul parcă îşi redusese dimensiunile la jumătate, configuraţia lui era alta, doar câteva zeci de luminiţe mai pâlpâiau, slabe, roşietice.      Se simţi dintr-o dată singură, simţurile îi spuneau că nu au puncte de referinţă, rămase o clipă uimită, nu-şi mai auzea respiraţia, stia că este  tăinuitoarea unui adevăr, nedefinit încă, al altor timpuri.

***

–         Hai mândro, deschide ochii, trebuie să  mai şi trăim. Eu am cam terminat pe aici.

Nu ar fi vrut să plece, nu încă, ceva nu se lega, voia o explicaţie la o întrebare ce nici nu se născuse şi, îmbufnată, îl urmă pe cărăruia ce şerpuia printre cruci. Îl ajunse in dreptul unui gărduţ de mormânt, îşi lega  şiretul ce se descheiase al unui pantof. Îi zări privirea şi un altfel de zîmbet, simţi cum i se ridică părul pe ceafă  şi braţe când îl auzi  vorbind,  tre’ să mă întorc, mândro… Altfel nu pot justifica asta… şi palma dreaptă odihni o clipă pe braţul unei cruci de marmură împrejmuită de un gărduţ.

Ştia că îi place să fabuleze puţin, să îmbrace totul într-o aură de mister, îl bănuia mai de mult, de un soi de mitomanie, îl lăsa în pace, nu avusese niciodată curajul să-l verifice. De fapt acesta  era farmecul lui şi-i plăcea, un soi de plăcere ce nu şi-o putea explica. De asta-i căuta şi compania, căuta senzaţia aceea de nesiguranţă pe care i-o dădea fiecare întalnire cu el, crezând ca va mai inţelege ceva.

Era prima oară când dorea să fie cât mai departe, portiţa deschisă a bisericii părea prietenoasă, biserica parcă afişa un zâmbet duios… Din spate, lumina lunii generase la poalele celor doi ce păşeau alături, o singură umbră, ciudată, umbra a două destine încrucişate.

***

Nu l-a mai văzut de atunci.

Începutul lui noiembrie venise umed, supărat, răzbunator. Ploua de câteva zile, ploaie măruntă, încăpăţânată şi deasă, ce-şi făcea parcă loc şi în sufletul Alexandrei.

Îmbrăcată în negru însoţea cortegiul funerar, pentru un ultim omagiu adus unei vecine, prietenă de-a familiei. Aştepta ca şi ceilalţi, să arunce ultimul pumn de ţărîna umedă peste capacul sicriului aşezat încă lângă gura hulpavă a gropii.

Simţi chemare lăuntrică şi paşii o purtară spre capătul cimitirului pe cărarea care părea că se termina brusc, în spatele clopotniţei. Bruma cazută zilele trecute arsese iarba.

Zîmbi verii ce trecuse şi înregistră mecanic un gorgan  lângă clopotniţă, acelaşi ?,  pe care otăvise iarbă proaspătă, ce disona cu ruginiul toamnei instalate, conturând două siluete umane aşezate paralel. O cuprinse o nelinişte nefirească, simţea nevoia de  semeni, de mulţime, de siguranţă.

Întoarcerea în grup îi potoli bătăile inimii. Oboseala-şi spunea cuvîntul, priveghease toată noaptea şi crucea de marmură de care se rezemase să se odihnească părea nefiresc de uscată în umezeala atotcuprinzătoare din jur.

Ochii urmăreau stropii de ploaie ce se opreau brusc şi apoi dispăreau la câţiva centimetri de aceasta, neatingând-o. Vinişoare cenuşii de marmură conturau pe braţul crucii o vagă urma de palmă…  O uşoară şi plăcută căldură-i cuprinse picioarele, trupesc de caldă, îi răsări în minte.

Cu febrilitate începu să înlăture rugii uscaţi de mure ce îmbrăţişau crucea. Privirea-i căzu pe literele abia lizibile, cioplite în piatra… “Ştefan Codreanu 1849 – 1903”.

De undeva, de dincolo, simţi un zâmbet uşor persiflant.

autor Stănică Budeanu

http://cititordeproza.ning.com/profile/StanicaBudeanu

Vioara

În căutarea timpului trăit

…Ce să fac cu toate cele pe care le-am adunat în mine, ca un hoţ? Să le dau înapoi oamenilor mi se pare că nu pot. Au intrat odată cu mine în încăperile sufletului meu. Din ruina veche şi plină de mucegai şi păienjeni, am clădit împreună cu ei, pentru ei, un castel, un muzeu de frumuseţi adevărate, care acum se prăbuşeşte. Ei au plecat. Sunt, am fost şi n-am să mai fiu singurul locuitor, păzitor, îngrijitor, administrator al castelului. Poate singurul hoţ, singurul tâlhar de frumuseţe. Din zidirile lui, din luminile candelabrelor, din glasurile răsunând în ecouri adânci pe mozaicul sălilor lui, din miile de paşi de dans şi din bazinele cu statui, lacrimi şi petale roşii de flori, din turnurile cu flamuri colorate şi din tainicele lui camere cu draperii înalte ca nişte cortine, va rămâne doar o pulbere fină şi strălucitoare pe cer. Va călători, împrăştiată mereu de vânturile înalte peste nisipurile acoperite cu lună ale deşerturilor. Resturile acestea, dobânda aceasta, vor pluti veşnic. Voi da înapoi astfel toate cele furate de la toţi. Un hoţ care se pocăieşte. Voi trăi peste vânt, dăruind altora totul.
Nu le-am jinduit, le-am descoperit.
Nu le-am furat, le-am cules.
Apoi va fi primăvară. Petalele albe de cireş, privite cu ochi curaţi de copil, vor purta ţesute în ele cristalele mici, pulberi înmugurind în lumina soarelui. Cireşele toate vor fi mult mai gustoase, sucul lor va fi ca lacrima, iar eu voi şti atunci că trăiesc din nou.

…

Poate că ecourile versurilor vor amuţi.
Poate că viorile vor tăcea. Nu vor tăcea însă şi brazii.
Primisem în dar o vioară mică, dar nu mi se dăruise şi cântul. Mă născusem în lumea aceea, aşa cum se naşte  omul pe sine, căutându-mi timpul trăit înaintea viorii. Numai o amintire era vioara. Cântul lipsea, iar eu încă îl căutam, ca un orb uitând. Absent din lumea de acolo era maestrul viorilor.
Ca un joc, ale cărui reguli le scrisese cineva nevăzut şi răutăcios. Simţeam toată fiinţa lui rânjind asupra mea şi apăsarea era de neîndurat. Cântul viorii nu îmi era îngăduit. Mi-l ascunsese bine de tot şi căutarea lui era jocul la care fusesem forţat să iau parte. Priveam vioara şi ea tăcea tristă, atât de tristă încât lacrimile mele o spălară cu totul de urmele anilor vieţilor ei. Lacrimile acelea îmi dezvăluiră încet-încet vederea. Arcuşul ei îl simţeam în foşnetul frunzelor în vântul serii. Ştiam că va trebui să născocesc alt cânt şi revolta aceasta îmi alina pentru scurt timp tristeţea grea de a nu putea dărui viorii cântul către care tânjea. Crud era creatorul acestor reguli, dar putea fi înfrânt. Puteam să evadez în alt joc. Să-mi născocesc un joc numai al meu şi să fac în aşa fel încât jocul meu să nu se mai supună regulilor lui. Jocul vieţii mele începuse şi nu aveam altă cale decât de a mă naşte pe mine (ca omul pe sine) din reguli mult mai cosmice şi mai cuprinzătoare. Ştia şi el, de bună seamă. Era doar un mic dumnezeu local şi puterile lui erau mult mai puţine decât ale mele, acum, cu vederea spălată de lacrimile ce se strânseseră în struna tăcută a viorii mele. Îmi aducea cu ciudă în apropiere adevăraţi cântăreţi, adevăraţi dirijori de orchestre mari, pe care tot el, nevăzutul meu profesor pe care îl credeam a fi rău, îi dirija. Bieţii de ei, îmi erau foarte dragi, nici măcar nu ştiau, dar izbuteau, încă supunându-se lui, să înfrumuseţeze lumea cu cântul lor. Mă întrebam însă cum ar fi cântat eliberaţi de sub îngusta lui domnie locală. Asta ştiam că o pot face şi eu, că numai aşa puteam să trec mai departe, dincolo de regulile jocului vieţii mele, scrise de acel alt dumnezeu. Singura strună care îmi putea cânta sub degete, cuvântul, trebuia să-mi fie frânghia pe care să cobor din turnul în care fusesem închis de jocul altcuiva, străin şi provizoriu şi el, fără însă a şti acest adevăr. Poate mă ascunsesem chiar eu acolo, ca între crengile unui cireş, plângând cu petale albe.
Îmi era tare dragă vioara, dar acel diriguitor de reguli îmi luase harul de a dărui viaţă arcuşului şi strunelor ei. Trebuia să-mi nasc singur viaţa cântului meu, aşa cum mă născusem pe mine. Am lăcrimat şi am mers ani lungi, am căutat, am găsit unul câte unul semnele mici lăsate de Dumnezeu în căile mele. Le-am adunat laolaltă, le-am închipuit forma şi m-am bucurat ca un copil. Profesorul de joc scrâşnea din dinţi, iar sunetul acesta era un cânt fals şi dăunător de vioară văduvită de armonie divină. Asta ar fi vrut el să îi cânt. Deodată, menirea lui era încheiată şi cântul meu se alcătuise. Îi mulţumeam doar pentru a mă fi făcut să caut. Nu şi pentru durerile dăruite de regulile jocului lui personal. Îmi era milă de el, pentru că ştiam că se va fi condamnat singur la uitare. Acum eram viu, înviat prin cântul născut.
Vioara am dăruit-o unui copil plăpând, cu ochi mari, despre care ştiam că fusese binecuvântat cu harul cântului.
Mai pe urmă, când am început să-mi port cântul cu mine, bucuria îmi fu atât de mare încât nici nu băgai de seamă barba albă şi lungă, nici oasele bătrâne şi alte semne ale drumului. Castelul meu, zidit din miile mici cărămizi ale semnelor, ajunsese până la mine şi răsuna de ecourile poeziilor, ale cântecelor şi de vocile actorilor recitând. Veneau de departe călătorii. Era hanul rătăcitorilor care îşi căutaseră mereu cântul şi acolo îl găsiseră. Făceau un popas mai lung sau mai scurt şi plecau mai departe. Unii rămâneau timp de vieţi. Eu, umbră nevăzută, aşterneam cu pana, în miez de noapte, la lumina lunii pline, cuvinte pentru prietenii mei, atunci când alergarea căutărilor îi obosea. Se bucurau ca nişte copii când găseau dimineaţa semnele lăsate pentru ei. Le furasem oare eu, cândva?… Ei le dădeau viaţă nouă şi în zilele acelea simţeam cum prin ei cânt şi eu. Devenisem bucuros un prilej de semne arătate lor şi auzeam strunele viorii îndepărtate răsunând în mâinile copilului plăpând. Nu aveam altă bucurie mai mare decât aceea de a-i ajuta pe rătăcitori să-şi descopere semnele. Ca o umbră nevăzută.

…L-am regăsit, cântul meu. În ceasul hărăzit din ceruri, degetele mele căpătaseră taina. Dar în clipa aceea vioara mi se sparse în mâini. Arcuşul se rupse, strunele la fel, întinse pentru un cânt mult prea înalt. Bătrân de aşteptare, copilul plângea. Era singurul lui cântec adevărat.

Mai trăieşte doar castelul. Unii îi adaugă la câteva secole un etaj sau un turn nou. Alţii repară cu drag ceea ce se mai strică în timp. Locul zidirii lui este acum o mare răscruce de drumuri, scrise de paşii celor ce vin necontenit din toate zările. Castelul răsună de cânturi şi poezie, de muzica viorilor şi luna face mai strălucitoare culorile picturilor adunate acolo de călători. Uneori, peste ziduri trece o fantomă întunecată de gândul de a fi vrut să fie un profesor de joc, un creator de reguli străine. Plânge mut şi uitat, dar nimeni nu-l ia în seamă şi nu fantoma lui atrage alţi căutători de cânt, mereu şi mereu, ci castelul. E un muzeu cum nu se poate mai frumos. De secole lungi se spune că nimeni nu poate trăi cu adevărat fără să-l viziteze măcar o dată.
Privit de sus, din cer, castelul seamănă uneori cu un cireş înflorit. Dar nu sunt decât semne dăruite celor pregătiţi să le caute şi să le primească.

Lui Mihai Eminescu

autor  Constantin P. Popescu

http://cititordeproza.ning.com/profile/ConstantinPPopescu

http://glasuitor.blogspot.com

Fericirea şi omul negru

Înverșunarea ierbii nicicând n-o vom avea, dar dă-mi te rog, Satano, o ceașcă de cafea, ne-nșurubăm în mâl ca vechile reptile, în spaimă și în hohot de duhuri retractile. Ființa noastră care-i? Mă-ntreabă din Carei prietenul cel mare cu ochi bolunzi și grei, eu îl iubesc, răspunsul am să-l găsesc în cărți, de n-aș vedea  străpunsul fugar visat anțărț, coșmar era, aievea, mai știe cineva, mai dă-mi , te rog, Satano, o ceașcă de cafea.

Latră la nimeni luna, să latre, las-o-n boli, tu vezi-ți de poeme și nu întra în rol, alege doar ținutul unde vei fi tu prinț, o coajă de alună, dacă un greier simți în creierul cu șanțuri adânci de trei microni, alungă tot urâtul, înghite-un pozitron, cică le face bine atomilor bolnavi, mă simt ca un perete visând la un zugrav, să-mi dea cu bidineaua în roșu sângeriu, apoi și eu în sângele meu să nu mai fiu.

Ai ochi de fecioară frumoasă, iubito cu părul şaten, lăsat pe umerii netezi ca zarea-n pustiul Goshen, zâmbeşti ca un prunc înaintea descătuşării din vis, zadarnic aş vrea doar cu mintea să-mi stăpânesc ochiu-nchis, în mine, în inima care, bătând nebuneşte, cerşind, îţi caută cu viclenie dorinţele, şarpele –jind.

Peisajul alb ca nudul zărit cu ochii-n spasme, strălucitoare neaua, pământ topit în lapte, viaţa mea trecută e numai un generic, viaţa mea viitoare, un astru-n întuneric, viaţa mea e-o boală, ea pâlpâie-n cuvinte, eu am chemat un şarpe din versuri să m-alinte, îţi aminteşti, iubito, pe când erai regină şi în întreg regatul doar noi eram lumină?

Am fost bătrân, acum întineresc, am renunţat la băutură şi ţigară, devin tot mai curat, mai îngeresc, când voi muri, veţi spune, uite zboară, se luptă inima ca un balaur fumegos, e pregătită barca, trecem Styxul,în ultimul moment renunţ, sunt mai prejos de acest gest, prefer să-mi caut pixul, hârtia, lampa, cărţile din raft, cu moartea nu fac Bruderschaft.

A rămas singur, fără prieteni şi fraţi, îmi povestea într-o marţi profesorul, brusc se auziră în uşă lovituri de uriaşă căpuşă, după zgomot se auzea că nu avea stil, nici reală nu părea, Till, aşa o chema pe căpuşa mea, uşa gemea, în duşumea o copită de cal nervos bătea, , nici maimuţă nici faun, pe pleoape avea copite, cerca să sape o vorbuliţă, ceva, un gând, destul aţi vorbit, rosti nechezând, cu voi mereu îmi este ruşine şi plânse cu lacrimi diamantine.

autor Boris Marian

http://cititordeproza.ning.com/profile/borismarianmehr

Lacul

Spre dimineaţă, bolnavul de la „Numărul Patru” s-a liniştit. Pulsul, deşi în continuare slăbit, bătea regulat, iar temperatura scădea de la oră la oră. Nu mai vomitase de aseară. Felicia, asistenta micului ambulatoriu sanitar de pe lîngă Preventoriul TBC din Poiana, îşi notă temperatura în fişa medicală a pacientului. Dom’ Doctor sosise şi el, probabil îşi bea cafeaua pe băncuţa din faţă Ambulatoriului, fumîndu-şi a treia sau a patra ţigară a dimineţii. Pînă spre seară, avea să ajungă la al doilea pachet…

„Nu mai fumaţi atîta, dom’ Doctor, nu vă face bine.” îi spunea Felicia de cîte ori îl vedea cu o ţigară în gură. Era un vechi ritual, îi dădea acest îndemn de douăzeci de ani, de cînd lucrau împreună. Iar doctorul o aproba de fiecare dată, dînd blînd din cap – dar fără a scoate ţigara din gură. Probabil, fără a o auzi… Aşa cum nici ea nu punea prea multă convingere în vorbele ei. De mult, ehei, de mult, dom’ Doctor îi spusese:

„Felicio, să ştii de la mine, nu fumatul ucide – ci prostia oamenilor. Să te ferească Dumnezeu de ea! Bunicu-meu a fumat „fără filtru” pînă a murit – la nouăjdoi. Călcat de maşină.”

Pe atunci erau tineri. Ea se apropia de treizeci, el de cincizeci. Ea era proaspăt divorţată, acceptase serviciul la Poiana mai mult ca să nu-şi mai vadă colegii şi vecinii bîrfitori. Lui îi murise nevasta… Dar n-a fost să fie împreună, decît ca simpli colegi. Ei nu i-ar fi păsat de urmări dacă s-ar fi încurcat cu doctorul distins, inteligent, plin de spirit, care se ţinea mai mult decît bine – văzuse şi auzise multe în viaţa ei -, dar dom’ Doctor nu a încercat niciodată să treacă peste barierele pe care şi le pusese singur. „Viaţa nu-i dreaptă!” îşi spunea uneori asistenta. Măcar dacă nu ar fi ştiut că şi doctorului îi era drag de ea. I-a mărturisit odată… da, acum şase ani, atunci cînd muriseră cei doi turişti din Arad… „Felicio, mi-am iubit nespus soţia. Dar, să ştii, tare mult mi-ar fi plăcut să te fi cunoscut pe tine atunci, în tinereţe…” Pentru această mărturisire, asistentei i se părea că viaţa ei fusese frumoasă şi deloc irosită. Fusese zi de zi alături de singurul bărbat pe care îl iubise cu adevărat.

Poate că unii se mirau că un medic atît de bun ca dom’ Doctor, refuzase să se mute la alt spital. Dacă nu la Preventoriu, dacă tot voia să stea aici, în Poiana, atunci alături, în Spitalul din Buşteni. Sau în vreun spital mare din vreun mare oraş – poate chiar în Capitală. Primise oferte multe, chiar şi din străinătate, unde îşi dăduse doctoratul imediat după ’89. Dar refuzase toate ofertele. Felicia bănuia că, într-un fel, hotărîrea lui era legată de blestematul acela de lac. Ştia că soţia lui murise aici, în preajma Poienii, într-un accident stupid. Fără a crede tot ce se zice, aflase de la localnici multe despre lacul cel misterios.

Bolnavul, Dinu, tresări. Probabil căzuse din nou într-un coşmar. Îi puse mîna pe fruntea umedă, liniştindu-l. Era un tînăr înalt, zvelt, ars de soare. Vînjos, probabil, bun căţărător, poate chiar alpinist – avea mîini puternice, cu degete lungi, cu numeroase cicatrice mărunte.

„Cum se simte?”

Dom’ Doctor îşi începea ziua de lucru vizitînd cele trei mici saloane, două cu cîte un pat. În acest moment mai aveau două paturi ocupate: nea Vasile, un pensionar localnic, şi madam Dragomir, o femeie aflată în vizită la fiica ei, patroana unui magazin privat din localitate. Cazuri simple, nu fusese nevoie să fie trimise la Spitalul Orăşenesc. De fapt, mîine urmează să fie trimişi acasă. Nea Vasile, care era de o săptămînă, avea ochii unui cîine flămînd de cînd auzise că i se face ieşirea: era singur şi ar fi dorit să stea în Ambulatoriu ca într-un azil. Deşi era de presupus ca ei să se ocupe doar de cazuri urgente, în zilele cînd Spitalul – aflat, de fapt, la doar cinci kilometri distanţă – era prea aglomerat, deseori localnicii se rugau să fie internaţi aici.

„Dacă nu se întîmplă ceva, scapă” zise Felicia cu o voce profesională. „Temperatura este în scădere, pulsul regulat, răsuflă mai bine…”

„Da. Să îi mai faci o injecţie. A avut noroc că au dat peste el şi l-au adus direct aici. Muşcătura a fost extrem de periculoasă, atît de aproape de inimă şi de venă.”

Tînărul fusese muşcat de şold de o viperă. După urmele dinţilor, fusese una mare – poate chiar lungă de un metru. Ştia că rar ajungea specia de vipere întîlnită la poalele Bucegilor la astfel de dimensiuni. Şarpele îl muşcase de două ori.

„Oare cum l-a putut muşca de şold? Băiatul e înalt…”

„Greu de zis. Poate vipera era pe-o buturugă. Poate tînărul  s-a împiedicat şi a căzut lîngă şarpe, speriindu-l. O să aflăm de la el, dacă îşi mai aminteşte… Dar da, a avut noroc! Cred că este al treilea care scapă.”

Felicia ştia că nu e vorba de muşcătură. De cînd dom’ Doctor înfiinţase Punctul de Informare, extrem de rar se mai întîmpla ca turişti – sau localnici – să fie muşcaţi de şerpi. Căuta să îi informeze pe toate căile, îi sfătuia să umble în grup, pe cărare, făcînd zgomot să îndepărteze şerpii. Şi să poarte la ei vaccinuri anti-venin. Aşa scăpase tînărul: cel ce dăduse peste el avea o fiolă de vaccin. În schimb, doar trei turişti scăpaseră, după ce văzuseră Lacul… În douăzeci de ani.

„Să mă chemi cînd se trezeşte”, zise doctorul, plecînd să deschidă cabinetul. Îşi împărţiseră datoriile: ea stătea mai mult prin saloane – cînd aveau internaţi -, el primea pacienţi în cabinet, lipsindu-se de serviciul unei asistente. Cînd avea internaţi, trecea des prin saloane. Toată lumea era mulţumită. Era medic priceput, pacienţii se puneau rapid pe picioare şi reveneau rar: îşi făcea datoria până la capăt. Era iubit şi cunoscut de toţi localnicii. Medicii de la Preventoriu îşi vedeau de-ale lor, la fel şi cele cîteva asistente de acolo.

Bolnavul se trezi imediat după prînz.

„Ţi-e foame?” îl întrebă asistenta. Tînărul dădu din cap, cu sinceritate. Felicia îi aduse un platou cu cîteva farfurii pline – mîncarea o lua de la Preventoriu. Fără să întrebe, mai aduse unul. Dinu le goli pe amîndouă.

„De obicei nu mănînc atîta”, se scuză el.

„De obicei nu stai flămînd aproape două zile. Nici nu vomiţi…”

„Atît de mult?!” Prin ochii lui trecu o sclipire de groază. „Cred că m-a muşcat un şarpe…”

„Numai crezi? Felicia se apucă să adune vesela. „O să vină dom’ Doctor”, îi spuse, pe cînd părăsea salonul cu platourile în braţe. Într-adevăr, după cîteva minute intră un bărbat înalt, cu părul cărunt, îmbrăcat în halat albastru-deschis, cu un stetoscop pe după gît, un carneţel gros în buzunar şi un stilou prins în buzunarul de la piept. Faţa puţin ridată, arsă de soare, era parţial ascunsă de ochelari cu ramă groasă şi de o bărbuţă căruntă, tunsă cu grijă. Se aşeză pe cel de-al doilea pat din încăpere şi îl privi cercetător.

„Hm, mare lucru nu mai am ce-ţi face. Criza a trecut. Aş putea să îţi dau drumul chiar mîine, dar te mai ţin două zile sub observaţie. Veninul de viperă e destul de periculos, netratat cum se cuvine. Ai avut noroc, asta e. Poate îmi povesteşti şi mie cum s-a întîmplat. Nu din curiozitate, dar încerc să învăţ cît mai mult din fiecare întîmplare. Ca să îi ajut pe oameni…”

Tînărul stătu cîteva minute pe gînduri. Parcă nu ştia de unde să înceapă.

„Ce ai căutat pe acele coclauri?” întrebă doctorul. „De fapt, pe unde ai trecut? Oamenii din localitate nu îşi amintesc să te fi văzut…”

„Mda. De fapt, vin de sus. Mi-am petrecut cîteva zile pe Platou. Eram cîţiva colegi.”

„Student?”

„Ah, nu. Am terminat acum cîţiva ani. Lucrez la o firmă privată. IT. Dar urcăm des pe munte, aproape în fiecare weekend.”

„Aşa. Şi?”

„Am coborît pe Urlătoare.”

„Singur?”

„Nu. Cu o pereche din Cluj, i-am cunoscut pe Platou. Am dormit întîmplător cu ei în cameră la Piatra Arsă. Colegii sunt montaniarzi, dar nu alpinişti. Mie îmi ardeau degetele de o căţărătură. Cei doi erau şi ei pasionaţi de alpinism – mai ales fata. Deşi n-ai fi zis…”

„Ei unde sînt?”

Tînărul îl privi încurcat:

„De fapt, nu ştiu. Nu i-am mai văzut de aseară…”

„Alaltăseară. Aseară erai aici, îţi vărsai maţele şi aveai febră mare.”

„Da. Ştiţi mai bine. Mi-e teamă că el, Silviu, a murit. Înecat în lacul din pădure… De ea nu mai ştiu nimic…”

Doctorul îl privi, crunt:

„Da. Lacul. Ia-o pe rînd.”

„Aşa. Hotărîsem să coborîm spre Poiana. Zicea fata că ştie ea acolo un perete, de dificultate maximă – deşi nu prea înalt. Plouase însă toată ziua, am stat în cabană. Colegii mei plecaseră. A doua zi a plouat la fel de vîrtos, aproape renunţasem. Voiam să merg la Babele, să iau cabina. Dar pe la prînz norii s-au spart – începuse de fapt o vîntoasă de-acelea. Fata a zis: mai bine coborîm pe jos, telecabina e probabil oprită. Cred că avea dreptate…”

„Nu era cam tîrziu pentru căţărat?”

„Nu. Am mers repede, am făcut doar vreo două ore. Nu am mai intrat în Buşteni, ne-am dus direct, prin pădure, la poalele peretelui. Într-adevăr, nu prea înalt, dar foarte dificil. Acum zic: noroc că a bătut tare vîntul. Ne-a ţinut lipiţi de perete. Altfel… Dar pînă am terminat, începuse să se întunece, mai ales sub copaci. Nu departe, am dat de lac. Fata a zis: „ce- ar fi să dormim aici? Uite ce frumos este!” Era într-adevăr frumos. Nici nu ştiam că e un lac pe lîngă Poiana…”

„Nu e”, se auzi şoapta asistentei. Intrase şi se oprise lîngă uşă, ascultînd povestea.

„Nu? Mi se părea aşa, cumva… parcă… ireal.”

„În ce fel?” întrebă doctorul.

„Era ca în… poze. Ca în picturile kitsch. Înconjurat de brazi, cu apă turcoaz la mal, dar de un roşu aprins, cu nuanţe spre oranj şi garanţă, spre mijloc. Un lac reflectînd apusul de soare. Dar era… nenatural, v-am spus. În spatele nostru, spre Vest, era Abruptul. Soarele apusese deja, în spatele muntelui. Cerul căpătase acea nuanţă de dinaintea apariţiei lunii. De unde roşu? De aceea, am refuzat să fac baie, cînd fata ne-a chemat. Silviu a acceptat. Cred şi eu; se îndrăgostise lulea de fată. Şi gîndul de a face baie cu ea, goi puşcă…”

„Mda. Norocul tău, ai spirit de observaţie dezvoltat” Doctorul se foi încurcat. „Ştii, mi-aş aprinde o ţigară. Dar n-am voie în spital. Mă jupeşte de viu Felicia…”

„Nu cred că e atît de fioroasă”, zîmbi Dinu, privind spre asistenta rezemată de perete, lîngă uşă. Ea nici nu zîmbi.

„Dacă nu ea, atunci precis mă scalpez singur. Ia zi mai departe. Cum o chema pe fată?

„Miruna… Cred. Sau poate Minodora…”

„Văd că nu îţi place să îi pronunţi numele.”

„Nu. Am avut dreptate că nu am intrat în apă. Am auzit strigătul lui Silviu – cînd am privit spre lac, dispăruse. Bănuiesc că îl înghiţise apa. Speriat, am tras aer în piept şi am privit înnebunit o urmă  de-a lui, să ştiu încotro să sar. Sunt bun înotător, dar… Cînd am simţit că îmi explodează plămînii, am început să mă tem. Am mai tras o dată aer în piept – dar nu a apărut nici atunci.”

„Şi fata?”

„Am crezut că se înecase şi ea – dar a apărut lîngă mine. Goală, îi lucea pielea în lumina stelelor. Mi-a şuierat cu răutate: „Laşule! Sari să-l scapi! E acolo, în lac. Sari după el! Acolo!” Am privit lacul: nicio urmă, niciun val… Şi era totul atît de roşu…parcă ardea. Mi-a fost teamă. Ştiam că e ceva rău… M-am întors spre ea: „Unde e? Unde să sar? Erai cu el. Unde e Silviu?” Atunci fata… Miruna… a schimbat vocea. Era melodioasă, învăluitoare, hipnotică: „Hai împreună. Hai cu mine. Îl găsim, o să fim împreună. Hai… Acolo… Vom fi mereu, împreună” Am privit-o în ochi. Erau stranii. Îmi păreau cunoscuţi – dar mă umpleau de groază. M-am smucit, am rupt-o la fugă. După cîţiva paşi m-am împiedicat, ştiu eu? Lacul, cumva, dispăruse… Am simţit o durere ascuţită în şold. Am privit: un şarpe muşca a doua oară. Atunci mi-am dat seama de unde ştiam ochii… fetei: erau exact la fel ca ochii de şarpe: reci, veninoşi, cu pupila verticală… M-am smucit, m-am ridicat şi am pornit prin pădure. Vipera dispăruse. Ştiam că trebuie să ajung cît mai repede la un medic. Am mers mult, poate jumătate de oră. Eram tot mai slăbit. La un moment dat mi-am pierdut cunoştinţa… Asta e tot ce ştiu.”

Doctorul scoase o ţigară din pachetul pe care îl ţinea de o vreme în mînă. Nu o duse la gură, ci începu să o rotească gînditor printre degetele lungi, puternice.

„Da, asta te-a salvat. Uneori mai greşeşte şi ea. Nu des. Din cîte ştiu eu, eşti al patrulea care scapă…”

„Înseamnă că şi tu ai scăpat”, i se adresă Felicia doctorului. Ştiu precis că au scăpat trei de cînd suntem aici. Deci, şi tu. Primul…”

„Mda. Primul… din cîte ştiu. Or mai fi fost şi alţii, de care nu ştiu. Mie mi-a luat soţia. De atunci stau aici şi încerc să o împiedic să pună laba pe alţi oameni. Nu ştiu dacă reuşesc…”

„Cine e ea?” întrebă tînărul.

„Vrăjitoarea” zise Felicia. Aşa îi zic localnicii. Cică de mult tare, înainte să fi apărut creştinii, în pădure era un lac, cu o insulă. Acolo erau un altar, unde oamenii aduceau jertfă pe unul din ei, anual, unei vrăjitoare. Pînă s-au răzvrătit şi au înecat-o pe vrăjitoare şi au distrus altarul. I-a ajutat zîna bună a lacului. Dar pe urmă au venit creştinii şi lacul a dispărut. Multă vreme a stat ascuns, oamenii şi uitaseră de el. Dar oamenii s-au înrăit, lacul a început să apară din nou. Stă acolo, în pădure, pînă îşi ia jertfa. Mulţi oameni, localnici, dar mai ales turişti, au dispărut…”

„Are semnele ei” o completă doctorul. Asta mă ajută… deseori. Două zile de ploaie grozavă, apoi vînt, furtună… Uneori apare şi iarna, cu ninsori şi viscol. Oamenii mor în tot felul: unii muşcaţi de vipere, alţii prăbuşiţi în prăpăstii, alţi îngropaţi sub avalanşe sau îngheţaţi… Eu încerc să previn astfel de accidente. Uneori chiar reuşesc.”

„Pe cînd dispărea, mi s-a părut că vipera îmi vorbeşte. Parcă a zis: „Nu ai scăpat încă. Nu vei scăpa! Nici el nu va scăpa!” Se referea cumva la tine? Dar poate doar mi s-a părut…”

„Nu cred că ţi s-a părut. De cîte ori e pe aceste locuri, îi simt chemarea. Mi-e tot mai greu să mă împotrivesc. Din cei care au scăpat, unul s-a întors aici şi a dispărut. Pe al doilea l-am oprit eu, pe cînd mergea spre pădure. L-am convins să plece, acum e în America. Poate e mai bine şi pentru tine să pleci, să emigrezi. Să nu mai vii niciodată aici, în Bucegi.”

Tînărul stătu tăcut, cu capul în piept. Apoi zise, şovăitor:

„Poate o să plec…”

„Şi nu e nici un fel de scăpare?” întrebă mai tîrziu Felicia. Stăteau împreună pe bancuţă, doctorul îşi aprinsese a doua ţigară. Asistenta îşi dădu seama că, pentru prima dată, nu îi spusese îndemnul formal, ca un ritual prietenesc.

„Eh, dacă s-ar întoarce credinţa. Nu cea creştină, dar o credinţă curată. Răutatea noastră o aduce. Fiind curaţi, am avea din nou ajutorul zînei bune… A spiritelor bune. Altfel…”

„Şi eu nu te pot ajuta deloc?” Pentru prima dată îl simţea pe dom’ Doctor slab, lipsit de ajutor.

„Dar mă ajuţi, doamnă asistentă!” se întoarse doctorul spre ea, zîmbitor, parcă din nou plin de tinereţe. „Mă ajuţi! De douăzeci de ani. De ce crezi că rezist chemării? Deşi stau atît de aproape de bîrlogul ei. Tu ai acea credinţă curată de care e nevoie. Nu îmi lua soţia, dacă aveam şi eu o astfel de credinţă…”

Feliciei i se umeziră ochii. Ca să-şi ascundă fîstîceala, şopti cu glas tremurat:

„Nu mai fumaţi, dom’ Doctor. Nu vă face bine….”

Spre uimirea ei, doctorul privi ţigara aprinsă cu o înţelegere nouă. Apoi o aruncă şi o strivi sub talpă. Cu furie, ca pe un şarpe veninos.

autor Nick  Sava

http://cititordeproza.ning.com/profile/NicksAVA

Pribeagul

Mă plimbam năuc pe străzi izbindu-mă de trecători, destul de rari la acea oră a după-amiezii, ca şi cum nu i-aş fi putut ocoli. „Nu se poate”, îmi repeta vocea interioară. „Şi, cu toate acestea, am căutat peste tot. Nici un indiciu care să-mi sugereze unde mă aflu. De fapt, unde mă aflu? Ce aşezare e asta? Ce mi se întâmplă? Ce fel de localitate este aceasta?”…

– Acesta este oraşul fără cimitire…

Apăruse în calea mea nu ştiu cum şi de unde, vorbindu-mi în timp ce mă fixa cu  ochi mici, mongoloizi. Repetă accentuând aproape imperceptibil: ”Acesta este oraşul fără cimitire.” Îl priveam absent, crezui. Însă el descifră altfel opacitatea percepţiei.

– Cum, n-ai mai întâlnit oraşe fără cimitire? Văd că ai rămas interzis, aşa se zice, mi se pare. Ah, îţi vine greu să-ţi imaginezi o simplă aşezare omenească fără cel puţin un cimitir! Ei bine, oraşul acesta nu are.

Devenii oarecum atent, cu toate că apariţia şi, mai mult, insistenţa insului începeau să mă agaseze. Nu auzisem, într-adevăr, de vreo aşezare fără… Însă el mă întrebase cu un ton atât de mirat, de parcă acestea se găseau peste tot.

– Bizar, nu? Ai halucinanta impresie, cât de plăcută, pourtant!, că aici nimeni nu  moare. Ţi-ar plăcea să vezi  şi aici câteva cruci adunate-n horă de cimitir? Nu, domnul meu, în oraşul nostru fiecare om îşi duce propria-i cruce în propria-i spinare. Nici unul nu poartă crucea altuia, ai să râzi, nici măcar sub formă de împrumut. Când moare, da, ai auzit bine, când moare, omul acestui oraş este incinerat împreună cu crucea sa, ori, mai degrabă, e mistuit de cruce. Ca într-un fel de auto-combustie, cum i se spune acum. Ceilalţi, rude sau prieteni, îi îngroapă cenuşa în beciul casei, împreună cu cenuşa crucii sale. Eu mai cunosc un asemenea oraş. L-am întâlnit în timpul peregrinărilor mele. Numai că acolo, dacă totuşi voiai să vezi, hai să zicem, cimitirul, trebuia să mergi în centru. Oraşul era mic, găseai uşor locul. Ai fi perceput o carte de joc mare din marmură albă de cea mai pură calitate. Un as de treflă. Aparţine singurului om care a plecat din oraş lăsându-şi crucea în grija altora. Este singurul nemuritor. Pentru că nu mai are cruce. A lăsat-o nimănui în centrul oraşului… Ei, ce zici? Începi să te obişnuieşti cu gândul că există oraşe fără cimitire?

Râse încet şi scurt. Un râs curios, datorat schimbării de tonalitate, mai joasă faţă de aceea cu care-mi vorbise până atunci. Asta mă determină să încerc să-l privesc cu mai multă atenţie. Dar dispăru, la fel cum apăruse. Ridicând privirea, apucai să-i văd silueta deformată de geamul unei vitrine din apropiere. Instinctiv, îmi înclinai corpul în acea direcţie, intenţionând să-l urmăresc, însă în momentul imediat următor mă cuprinse  îndoiala: Oare totul fusese aievea? Dacă silueta de dincolo era a unui ins oarecare  Sau…

Presupun că, împotriva oricărui efort auto-sugestiv, se insinua unul dintre coşmarurile care-mi alterau din când în când cursul firesc al existenţei. Dacă ea, existenţa, urmează un curs normal, în propria noastră opţiune pentru ceea ce credem a fi normalitate. Reiterarea  acestuia, al cărui debut coincidea cu încercarea-mi eşuată de a intra la o facultate, indiferent care, ţine până la urmă de un complex al frustrărilor frecvent şi îndelung refulate  Tatăl meu fusese până în 1947 subofiţer de jandarmi. Şi, bănuiesc, făcuse pactul cu diavolul roşu în urma refuzului autorităţilor comuniste de a-mi permite înscrierea la examenul de admitere în liceu.

„Tovarăşe Tătaru, dosarul băiatului dumitale nu poate fi admis. Ordin de la partid: nu primim decât copiii de muncitori şi ţărani colectivişti, sau întovărăşiţi. Îţi sugerez să-l înscrii la o şcoală profesională. Partidul are nevoie de muncitori isteţi. Se ştie că băiatul este talentat, are ureche muzicală.” Şi aşa mai departe…

Încă un motiv să regrete refuzul de-a trece în miliţie, după ’ 47.  Bolnav de epilepsie, fusese nevoit să-şi abandoneze locul de muncă. Se specializase, după 1950, în contabilitate. Cu această nouă îndeletnicire fusese angajatul mai multor instituţii din oraş. Obligat de actuala obstrucţie, s-a transferat la aşa-numita secţie L, muncitor de întreţinere a căii ferate, deşi medicii îi recomandaseră să nu facă efort fizic şi să nu muncească vara în arşiţă. Aşa încât îi ţinusem eu locul. Împlinisem paisprezece ani, dar eram destul de firav. Scuturam pietrele de pe terasament, dintre traversele negre, cu o furcă având nişte bulbi în vârfurile celor opt colţi metalici. Ca să reuşesc, eram nevoit să sprijin coada furcii pe genunchiul piciorului drept. În sfârşit, să n-o mai lungesc, dosarul meu fu acceptat. La puţin timp după aceea, tata şi-a reluat postul de funcţionar. Mi-a mărturisit, mult mai târziu, că a fost nevoit să devină colaboratorul miliţiei. Cu toate acestea…

După absolvirea studiilor liceale, îmi întocmisem dosarul pentru facultatea de istorie-filozofie din Cluj. Conţinutul acestuia trebuia verificat la secţia de învăţământ raională. Apoi era înapoiat cu înscrisul „verificat,/ se aprobă”, sau „nu se aprobă,/ recomandăm”… (urma denumirea facultăţii  pentru acei ale căror dosare nu aveau acordul pentru prima opţiune). Pe coperta dosarului meu scria „agronomie”. Când să mai înveţi pentru Agronomie? Ca să scap de armată (ordinul de chemare la încorporare sosise în timpul când picam la proba scrisă de matematică), am dat fuga la institutul pedagogic de trei ani, la facultatea de istorie-geografie. Am fost admis, dar, după bucuria de-a mă vedea pe liste cu media peste opt, am fost supus trierii, ca în urmă cu patru ani: eram fiu de funcţionar. Aveau prioritate copiii de muncitori, ţărani cooperativizaţi, ţărani întovărăşiţi, intelectuali – activişti de partid şi de stat, cadre militare, „turnători”…, care obţinuseră cel puţin media cinci…

N-am  trecut pe acasă. Nu mai era timp. Participasem, alături de alţi oropsiţi şi de părinţii acestora, la un „miting” de protest în incinta regionalei de partid.

M-am întâlnit cu tata pe culoarele sumbre ale comisariatului militar din Z. Îmi adusese cufărul standard, confecţionat din scândură de brad şi „dotat” cu lacăt. După umilitoarea vizită medicală, ne-am deplasat încolonaţi la gară. Îmbarcaţi în vagoane clasa a treia,  recruţii îşi căutau alinare în manieră tradiţională: cântece, pălincă, vin, înjurături, glume ostentativ grosolane. Sala de sport a Garnizoanei din Cluj. În urmă cu doar câteva zile, la nici o sută de metri de aici, trăisem momente de glorie şi de prăbuşire năucitoare  Habar nu aveam unde urma să ne însoţească subofiţerul cu epoleţii negri ai vestonului şi militarii în termen care îl însoţeau. Nu prea mă interesase acest aspect, cu toate că-i admiram pe militari. A urmat călătoria de o noapte cu trenul accelerat. Cazarma din oraşul P. Gradaţii, abuziv de brutali, se distrau copios pe seama noastră. „Aplicau regulamentul”, după cum se lăudau unii altora printre rânjete…

*

Iar acum, sopra tutto, această umbră, acest specimen umanoid cu voce alternantă răsărise ca un monstru redus la dimensiuni de pigmeu să-şi bată joc, începui să cred, de suferinţa ce-mi concasa intempestiv perioadele de linişte, îmi torpila creierul. Simţisem la un moment dat impulsul de a-i da un şut în dos, însă luai seama instantaneu la părul său argintiu erupând pe sub borurile diforme ale pălăriei. Numai Dumnezeu ştie de ce-l întrebasem tocmai pe acest compromis al supremei Sale creaţii.

Dar oare îl întrebasem?

Imaginea lui îmi părea insinuantă. Parcă mai văzusem de câteva ori această arătare, fără să-i dau importanţă. Da, da. Îmi aminteam! Avusesem atunci vaga impresie că sunt urmărit. Îmi ieşise o dată, sau de două ori?, dinadins în cale cerşindu-mi, parcă, o vorbă… „M-am ţăcănit, nu e prima oară când o spun. O să înnebunesc. Am spus-o şi altora, însă au socotit-o glumă. Au râs, pentru că nu pot sau nu vor să înţeleagă cum poate cuiva să i se inunde până la revărsare capul cu tot felul de gânduri bizare. Această mansardă atât de prost mobilată uneori, iar altă dată devenind un pustiu mistuitor, dureros.”

– Cu sau fără permisiunea dumitale, îţi voi mărturisi ceva, continuă bătrânelul, apărând la fel de surprinzător ca întâia dată. Te-am interceptat din ziua când ţi-ai exprimat exagerat de zgomotos bucuria reuşitei: admiterea la facultate. Pe stradă, într-o seară plumburie ca asta de-acum. Şi ştii de ce? Pentru că îmi revăzusem, ca o revelaţie dureroasă, propriu-mi început. Tot aşa de exploziv, încărcat de promisiuni, de vise tainice. Dar să intrăm!

Îl urmai fără împotrivire în cafeneaua cufundată în semiobscuritate. Ne aşezarăm la o măsuţă de lângă geamul dinspre bulevard.  Şi aşteptarăm tăcuţi, el privindu-mă insistent, de parcă nu voia să mă scape din starea hipnotică pe care o traversam. Îşi urmă firul argumentelor abia după ce ni se aduse câte o ceaşcă de ceai pe care nu îl ceruse nici unul dintre noi, de parcă personajul din faţa mea era unul dintre obişnuiţii localului.

–   Ai intrat la facultatea asta nu pentru că-ţi plăcea în mod deosebit ce se face aici, ci pentru că ţi s-a spus câte posibilităţi de opţiune profesională îţi oferă la terminarea studiilor. Mai mult, alţii ar zice „mai meschin”, pentru că doreai să obţii o diplomă, pur şi simplu… Până atunci viaţa nu-ţi pusese prea multe probleme, cu excepţia celor doi ani de armată care, sunt sigur, ţi-au fost de folos. Te-a ajutat să scapi de copilăria prelungită, obstrucţionată doar în câteva rânduri de „ieşiri” erotico-adolescentine. Ai trăit revelaţia independenţei de a-ţi alege o meserie care ţi-ar fi oferit posibilitatea să  vezi şi alte ţări, aşa cum visai. Cărţile, dragul meu, lectura e de vină pentru aceste aspiraţii! Au intervenit însă la timp, credeau ei, părinţii.

– Uite ce e, nu-mi amesteca părinţii în toată această… tevatură. Ei nu au nici  o vină. Fii mulţumit că îţi îngădui să-mi stai în preajmă. Nu ştiu cine eşti şi de unde ai apărut. Încep să-mi dau seama că traversez un coşmar. Un alt coşmar din care sper să rămân cu obsesia. O altă obsesie. „Dacă nu cumva cele două stări sunt sinonime”, continuai în gând intuind pericolul truismelor.

Insul mă privi neliniştit, de parcă realiza că începe să-şi piardă puterea asupra-mi. Atitudinea mea, uşor agresivă, îl deranja?  „Părinţii, în cazul acesta, nu trebuiau amestecaţi. Au o experienţă de viaţă dintre cele mai tumultuoase”, îmi spusei. Omuleţul părea să-mi fi citit gândurile. Mă privea iar cu un zâmbet indecis, sau şăgalnic, nu reuşeam să mă fixez pe una dintre cele două alternative. Ca să fiu sincer, mă încerca şi un crâmpei de nelinişte, în proximitatea fricii.

– Ştiu. Şi nu-i judec. Voiau pentru unicul lor vlăstar o situaţie certă. Şi, mai ales, îl voiau aproape. Dar nu oricum, ci în posesia unei diplome, a unei profesii. Atunci te-ai înfuriat. O furie mocnind, căci n-ai îndrăznit să te împotriveşti decât într-o manieră anemică. Dacă ai făcut bine, te vei convinge mai târziu. Dar atunci le-ai reproşat, în sine-ţi, pentru că nu aveai măcar un frate sau o soră. Astfel, îţi ziceai, afecţiunea şi grija lor ar fi fost divizate. Vei discerne mai încolo, când vei fi părinte, pentru că nici acum nu poţi înţelege tot ce-au dorit ei atunci.

Tăcu.

Se întâmplă uneori să am în timpul somnului  visuri înspăimântătoare. Este cunoscut fenomenul de altminteri, şi cercetat de. Visul din vis. Mai exact: coşmarul din vis. Nu sunt singurul încercat în atari experienţe nocturne. Ceea ce mi se pare curios este conştientizarea faptului că visez  în vis. Ştiu că e un coşmar. Iar când mă trezesc, după eforturi cvasi-conştiente, mă tem să readorm. Este un alt fel de povestire în ramă. Mi se părea şi acum că treceam printr-o astfel de stare. Încercam să mă conving de contrariul  inventariind evidenţe cu toate simţurile: substantivele, adjectivele, verbele, interjecţiile onomatopeice care ne acompaniază permanent. „Sunt reale”, îmi repetam. „Stăm într-o cofetărie la o masă plasată lângă vitrina dinspre stradă. Iată cetăţenii oraşului trecând încolo şi încoace, fiecare cu treburile, cu grijile, cu micile sale bucurii şi necazuri. Sorbim din când în când ceaiul care începe să se răcească, urmărind cu privirea automobile şi troleibuze, câte o pereche de pietoni oprindu-se după saluturi cordiale, entuziaste sau crispat-inamice, strângându-şi sau nu mâinile când se întâlnesc sau când se despart. Faţa de masă e curată, dar arsă într-un loc de scrumul vreunei ţigări.

Totul e real. Nu visez. Şi totuşi…

– E posibil să ai dreptate, reluă insul din faţa mea, conservându-şi privirea ce alterna între mat şi strălucitor. Se pare că începi să mă identifici. Încă puţin şi vei şti cine sunt, crede-mă. Stimabila-ţi mamă…,nu, nu mă întrerupe!, ridică aproape imperceptibil tonul, observând incipitul unei reacţii, zic aşa pentru că este cu adevărat stimabilă; puţine femei-mame sunt apte de sacrificiile pe care le-a făcut abandonându-se destinului, dar menţinându-şi demnitatea. Ştii foarte bine ce spun. Va veni, fii sigur, timpul detaliilor. Nu am nici o îndoială, cu toate că îţi sunt încă antipatic. E destul de târziu. Se înserează. Şi pari obosit. Ce spun eu, eşti obosit! Dar nu-mi cer scuze, pentru că tu m-ai chemat…

– Poftim?! Cum eu…? Pleoapele, gata să mi se închidă cu o clipă mai devreme, se dilatară hilar. Eu nici…, încercai o continuare.

– Nu mă aşteptam să recunoşti, fii calm. Acum sedimentezi doar „şocurile” pe are ţi le prepară destinul. Mai târziu, peste câţiva ani adică, vei fi predispus la analiza lor. Vei şti cât de mult datorezi conformismului generat de lene, sau, altfel zis, dorinţei de afirmare superficială şi cu certitudine rapidă. Vei fi conştient, ceva mai târziu, cât de contra-productiv este să te întrebuinţezi până la surmenaj în acţiuni de satisfacţie efemeră, aşa cum faci acum, în loc să-ţi urmezi adevărata înzestrare, dată, fii sigur, de Sus. Ar fi bine să te păstrezi pentru cât ai încă de citit şi de observat…

Avui pe neaşteptate o revelaţie. Cel din faţa mea rămase cu indexul mâinii drepte în „stop-cadru” intuind cu certitudine că nu mai sunt prins în aparentele sale elucubraţii. Amintirea obiceiului, oarecum lugubru, cred, de-a mă plimba prin cimitirul din centrul urbei mele, pe unde mă jucam în verile copilăriei şi în primii ani ai adolescenţei, dimpreună cu Mircea, Gyuri, Feri şi Ştefan, zis Hichipucă, „de-a ascunselea” sau „de-a partizanii”, spre mânia turbată a paznicului de cimitir, Selek bácsi.

&

Stăteam întins la umbra crucii pe mormântul neîngrijit al unui…, sau al unei… – nu mă interesase ce era scris pe inima crucii. Inutil, gândisem probabil; un nume nu-ţi spune, mare lucru despre cel care a fost cândva tărâm al fluviilor de plasmă cu delte pe bolta palmelor. În sfârşit, stăteam întins cu mâinile sub ceafă, fără să-mi pese, să mă gândesc măcar în treacăt, că sub mine, la nici doi metri adâncime, până şi viermii „cei neadormiţi” se transformaseră în humă lăsând oasele goale de orice conţinut sau înveliş. Nu ştiu ce-mi venise să mă întind pe mormântul acela! Deasupra, un cais îşi cernea florile uscate la fiecare adiere. Delicatele flori de cais, cât sunt vii şi adunate-n corala crengilor! În locul lor, se iţeau spre lumină creştetele viitoarelor fructe. „Moare frumosul de dragul utilului”, mă surprinsesem căzut în desuetudine. De dragul său, sau pentru că aşa trebuie. Aşa trebuie? Îmi răsărise în minte o întâmplare aparent banală.

Plecasem la spitalul din M. să-i fac o vizită unui prieten, internat pentru o apendicectomie. Încă de la intrare percepui un tânguit peste care se suprapuneau vociferări de-o intensitate sugerând conflictul. Odată pătruns în culoarul dintre saloane, începui să înregistrez uimit scena în derulare. Un bărbat de vreo patruzeci şi cinci de ani ţinea pe braţe trupul moale al unui adolescent şi repeta obsesiv, cu privirea pendulând între medic, surori şi femeia care mângâia tânguindu-se capul celui culcat pe braţele bărbatului: „Ce-ai făcut, domn doctor? De ce ni l-ai omorât? Amu, fă-l bine! Dă-i viaţa înapoi! Ţ-am plătit să ni-l vindeci, nu să ni-l omori, domn doctor!” Medicul încerca să le explice că nu s-a mai putut face nimic, că au venit la spital prea târziu, că ar fi bine să reaşeze cadavrul pe patul din salon. Nu era dificil să deduc faptul că femeia şi bărbatul erau părinţii adolescentului decedat. Deodată tatăl, strângând la piept trupul neînsufleţit al băiatului, căzu în genunchi urlând cu privirea spre tavan: „Ia-mi, Doamne, viaţa şi dă-i-o pruncului meu!” Apoi, către medic: „Fă-ni-l bine, domn doctor, îţi dau cât ceri, da  fă-ni-l bine! Că poate încă nu-i mort! Ia-mi viaţa şi dă-i-o lui!”…

Aici firul întâmplării mi-a fost întrerupt de instinct. Avui senzaţia că nu sunt singur. Ridicasem capul de pe braţe cu un mic efort şi… La nici o jumătate de metru de tălpile picioarelor mele, un individ mai degrabă scund mă privea zâmbind. Instantaneu, mi se făcuse pielea ca de găină şi rămăsesem aproape paralizat. Arătarea crescuse brusc înspre vârfurile pomilor, după care dispăruse. Da, atunci l-am văzut pentru prima dată pe insul din faţa mea…

&

– Domnu’, domnu’! Nu vă simţiţi bine? Fata care ne servise (nu pot să-i spun nici azi chelneriţă; delicateţea trăsăturilor şi fragilitatea trupului, de altfel bine conturat, nu se potriveau de loc îndeletnicirii sale) îşi pusese palma mâinii stângi pe umărul meu.

– Poftim? Ce se petrece? Cel… domnul care era cu mine, a fost aievea? Sau, în sfârşit, unde s-a dus?

– A! Vorbiţi de Pribeagul? Vine destul de rar pe la noi. Nu ştiu cum îl cheamă. Toţi îl cunosc doar cu această poreclă. Dar să ştiţi că semănaţi oarecum cu el. Sunteţi mai înalt şi, evident, mai tânăr, însă linia obrazului, formatul gurii, mă rog… A ieşit, după ce aţi adormit. Trebuie că sunteţi foarte obosit, de vreme ce nici n-aţi reuşit să vă terminaţi ceaiul. Dormiţi aşa, stând pe scaun, de vreo oră, o oră şi un sfert. V-am urmărit, sau mai bine zis v-am păzit somnul. Tocmai mă pregăteam să vin să vă trezesc, ştiţi, este ora zece, adică douăzeci şi două, şi trebuie să apară şeful, închidem, aşa este programul, ştiţi şi dumneavoastră. M-am speriat puţin când aţi tresărit şi aţi deschis larg pleoapele, de parcă aţi fi văzut un lucru groaznic. Exact ca actorii aceia în filmele de groază. Acum îmi vine să râd.

Avea dreptate. Aşa era. Nu i-am oferit nici un fel de explicaţii. Mă ridicai şi îmi cerui scuze pentru sperietura pe care i-o provocasem. „Vă rog să mai veniţi, sunteţi simpatic”, îşi făcu datoria de gazdă. Ce rost ar fi avut să-i intensific spaima spunându-i că, la un moment dat, l-am văzut pe… „Pribeagul” ridicându-se de pe scaunul din faţa mea şi lungindu-se, până aproape de tavan, apoi comprimându-se la fel de rapid, până la dispariţie. Pentru o fracţiune de secundă simţisem un cuţit pătrunzându-mi craniul. Apoi m-am trezit cu domnişoara graţioasă, ţinându-şi palma pe umărul meu. Acum cred că ştiu cine era… Pribeagul.

Afară percepui consternat că oraşul nu se schimbase. Fusese altceva ceea ce văzusem din cofetărie. Acesta de afară era cel de la început: „Oraşul fără cimitire”, auzii o voce de-acum cunoscută. Privii în jur. Nimeni. Oh, nu! Începură să treacă pe lângă mine figuri pe care parcă le mai văzusem cândva, nu mai ştiu unde anume. Păreau să se comporte după un scenariu prestabilit, căci nu dădeau nici un semn că m-ar simţi prin apropiere. Unora dintre ele începui să le percep aura energetică din jurul trupului. Unde mă aflam, oare?

autor Viorel Tăutan

http://cititordeproza.ning.com/profile/ViorelGheorgheTautan

http://www.tautan.ro

Coşul cu mere roşii

De când s-a dus  Maria, timpul curge mai încet. Ar vrea să strige, să urle ca un animal aflat în gheara morţii, dar nu mai avea putere. Era neputincios în faţa sorţii. Singurătatea muşca cu disperare din sufletul său, tristeţea i s-a întipărit pe chipul ars de soare, iar ochii purtau în adâncul lor o durere nemărginită.

Se ridicase de pe scaun şi căută cu privirea o cană cu care voia să bea apă. O zări sus pe dulapul de bucătărie. O cană mare, cu pereţii groşi, de culoare albastră îi ieşise în cale. O duse la gură şi înghiţise încet.

Într-un târziu îşi puse cojocul pe spate şi ieşise afară. Ningea. Zăpada ţipa sub picioare. Mircea luă lopata în mână  şi se îndrepta către poartă cu gândul să  curăţe troienele care s-au adunat peste noapte.

Acum vreo 25 de ani  şi-a făcut  fântână -n curte cu 10 buduroaie, iar apa-i limpede şi rece.

Vecinul său, Vasile vine des la apă. În fiecare dimineaţă, iarna adapă vitele, iar vara de două ori pe zi, le ademeneşte cu găleţile pline.

Omul, cu un vas  cu o formă nedefinită în mână, străbătuse cu paşi greoi  drumul încă înfundat. Deschise cu greu poarta înconjurată de zăpadă şi pătrunse în ograda lui Mircea.

– ´Neaţa, măi, Mircea, spuse Vasile trăgând din ţigara ce era pe sfârşite. Ai ieşit la curăţat, că ninge de parcă s-a rupt cerul?

– Bună, da´ aşa dimineaţă le adăpi?! Întrebă Mircea sprijinindu-se pe coada lopeţii, ocolind parcă adevăratul răspuns.

– Da´ de unde? O scot şi o torn într-un butoi şi o mai las să se încălzească, că aşa-i de  rece de-ţi taie maţele, îi răspunse Vasile, trăgând din răsputeri de lanţul îngheţat.

Încet fulgii se aşezau pe căciula neagră de miel pe care Mircea o avea de-o veşnicie. În tinereţe a avut şi un cârd de oi, iar primăvara când tăia mieii pentru Paşti îşi oprea câteva  pielicele de astrahan, negre şi brumării. Le ducea la cojocar în sat, singurul care cunoştea secretul prelucrării. Acestea erau dubite  cu amestecuri doar de el ştiute, spălate, uscate şi înălbite.Cojocarul  continua această alchimie până când pielea căpăta formă şi culoare.

Vasile umpluse vasul cu apă şi două găleţi,   apoi se apropiase de vecinul său.

– Era vorba că mergi la iarmaroc, că mâine-i zi de târg, sau nu te-ai hotărât, spuse Vasile într-un târziu.

În fiecare joi era mare târg  în comună. Se străngeau oamenii şi cât vedeai cu ochii, vite, cai, oi, porci, păsări şi căte şi mai câte hangarale.Unii vindeau şi alţii se târguiau să cumpere mai ieftin.

– Apoi, de când s-a dus Maria, mă bate gândul să vând şi să rămân cu vaca şi calul. Da´ nu mă îndur. Nu mă lasă inima să le dau. De când mă ştiu, m-am trezit cu animalele în ogradă şi mi-i tare greu să mă despart de ele. Când au venit copiii le-am spus să le dea de pomană, la poartă, la nepoţi, când m-oi duce şi eu …, îi răspunse, Mircea cu amărăciune.

– Nici eu nu le-am dat aşa uşor, da´ vine o vreme când trebuie să recunoşti că nu mai poţi face faţă tuturor treburilor ca-n tinereţe.Am rămas cu calul şi o vacă.  Timpul ţi-o ia înainte şi noi rămânem în urma lui. Mă uit la mine, la început îmi venea să iau câmpii când am rămas singur.  Mă trezeam în fiecare dimineaţă cu casa  goală şi mă apuca jalea. Aşteptam ca Ileana mea să deschidă uşa, cu şoşonii cei negri, să aprindă focul, cum făcea pe vremuri… Da´ de unde!? Şoşonii stau cuminţi în săliţă şi eu mai aştept şi azi, spuse Vasile împăcându-se parcă cu drumul lui.

-Amu, încerc să mă obişnuiesc şi eu. Mai vin copii pe la mine, nepoţii, mai merg pe la frate-meu şi timpul trece, zise Mircea, aruncând zăpada într-o parte.

Maria, soţia sa a murit acum doi  ani de Crăciun şi de atunci casa-i pustie, iar amintirile-i inundă sufletul.Colacul de salvare îi este credinţa -n Dumnezeu şi treburile din gospodârie .Se ia cu una  cu alta şi mai uită de necazuri.

Cărăruia tăia ograda în două. Pe o parte şi pe alta se aflau troiene de jumătate de metru, dar fulgii nu se sfiiau să se aşeze.

Pe drumul troienit înainta cu greu o femeie trasă de spate, cu cojoc  şi tulpan.

– Apoi, v-aţi pus la vorbă de dimineaţă, zise cumnata lui Mircea,  intrând în curte. Am uitat mănuşile pe lada sobei şi mi-au îngheţat mâinile.

– Am îngheţat cu toţii. Da, hai în casă că am un vin cald pe plită. Vino şi tu vecine! Lasă apa, că nu ţi-o ia nimeni.

Scuturându-şi  zăpada adunată pe boandă , Vasile îi urmă pe cei doi şi intră în casă.

– Da, aici e cald! Am să mă aşez lângă sobă că am înţepenit. E aşa un ger, că nu-mi mai simt picioarele-n bocanci.

-Şi tu, Sofico, ce mai faci? Te-a scos omu´ din casă pe o vreme ca asta?

– Da’, ieşi singură dacă vezi că n-ai ce face. Ieri când a fost vijelia aceea s-a rupt o creangă la nucul de lângă casă şi bărbatu-meu vrea s-o taie numaidecât. Şi am venit după fierăstrău că la al nostru s-au tocit dinţii şi n-am mai apucat să luăm altul, spuse Sofica, ţinându-şi mâinile pe marginea sobei să le încălzească.

Mircea pregătise  trei căni. Vinul căpătase forma cănii, răspândind în cameră un miros îmbietor.

– Hai, serviţi cât e cald, îndemnă Mircea.

– Dacă mai miros şi a băutură mă tot duc în lumea mea … De mă potriveam, amu eram oale şi ulcele, zise femeia, simţind pe limbă aroma de scorţişoară.

– Era cât pe ce să uit. Am visat-o pe Maria.  Doamne, ce tânără şi frumoasă era în costumul acela vişiniu cu bluză albă! Şi stătea la poartă,  aici la voi. Avea un coş mare cu mere roşii… Da´ ce mere! Străluceau de parcă erau date cu ulei. Şi dădea la tot omul ce trecea pe drum. Când am văzut-o, m-am apropiat de ea şi mi-a dat şi mie unul. Apoi s-a aplecat, a mai luat un măr din coş şi mi-a zis să ţi-l dau ţie, măi Mircea. Ce-o vrea să însemne asta, nu ştiu, da´ mai dă şi tu de pomană ceva la cei ce nu au.

Mircea se aşeză pe scaun, luă cana cu vin, sorbi două înghiţituri şi rosti ca pentru dânsul: “Dumnezeu s-o ierte!”

– În spatele casei,  aveam un copac cu mere roşii. Rodea o dată la doi ani. Îi plăcea să le culeagă cu mâna ei, iar iarna scotea câte un castron cu mere de-ţi luau ochii.

Vasile se ridică de pe pat, puse cana pe colţul mesei şi se îndreptă spre uşă.

– M-am încălzit de-a binelea. Amu,  merg acasă că mă prinde amiaza la tine.  La mine e un frig că n-am făcut de-aseară focul şi mi-o îngheţa motanul pe cuptor.

– Apăi, când ne-am încins la vorbă mai bine, gata, pleci? Vin mai este, scot acum şi o bucată de slănină afumată şi mai uităm de greutăţi, spuse Mircea, ridicând cana în cinstea celor de faţă.

Sofica căuta cu privirea tabloul care-l ştia dintotdeauna acolo, în colţ. Cu ochii mari şi nemişcaţi încercase parcă pentru o clipă să dezlege în gând misterul ce se ascundea dincolo de cele două fiinţe din fotografie. O poză veche ce poartă cu sine povara timpului şi a singurătăţii.

Ningea. Fulgii de nea se aşterneau cu nerăbdare peste satul Mândreşti.

autor Lacrămioara Andrei

Activitate publicistică :

–    menţiune –Tinere condeie, 1984

–         menţiune la Concursul Naţional de Literatură „Moştenirea Văcăreştilor” Târgovişte 1998;

–         menţiune la Concursul Naţional de Poezie şi Proză Scurtă „Magda Isanos – Eusebiu Camilar” Suceava 1998;

–         menţiune la Concursul Naţional de Poezie şi Proză Scurtă „Magda Isanos – Eusebiu Camilar” Suceava1999;

–         am publicat articole de specialitate în publicaţiile:

–         „Crai Nou’’,” Obiectiv de Suceava”, „Noua Generaţie”(revista şcolii), ,”Anuarul” Şcolii, Revista” Biblioteca”.

–         am publicat proză scurtă în :

–          Revista  “Preocupări didactice” ,Suceava,2002;

–          Revista „Şcoala Bucovineană”,Suceava, 2003;

–          Revista „ Ecouri Răducănene”, Iaşi, 2010;

–          Revista online „Visul”, nr.48, 2010;

–          Revista online “Faleze de piatră’’nr.10, 2010 (Cititor de proză);

–          Revista online “Singur”, 2010;

–          Site-ul Roliteratura, Noduri şi semne, Cititor de proză

–         Revista Fereastra, 2010

–         Antologia de Proză a Revistei Singur, 2010

Forever young

Radioul înfipt în bord transmitea melodii ale anilor 80 şi 90, iar el strânse şi mai tare volanul în palme, încercând să străpungă cu privirea viforniţa turbată de dincolo de geamuri. Farurile puternice, ajutate, cel puţin în teorie, de cele două proiectoare de pe capotă, străpungeau cu mare greutate perdeaua  groasă de zăpadă, în vreme ce ştergătoarele dădeau semne clare de oboseală, ameninţând cu o grevă pe termen lung, incapabile, parcă, să mai dea la o parte stratul alb care se aşternea ameninţător pe parbriz, în pofida muncii de Sisif mecanic presupus a fi, de către optimiştii şoselelor, neobosit. Chiar şi pe o astfel de vreme, infectă în pofida albului imaculat, dintr-o noapte lungă de ianuarie despre care meteorologii posturilor tv, fără nicio excepţie, spuseseră că va fi o ca-la-mi-ta-te, rămâneţi acasă, în faţa televizoarelor, nu vă aventuraţi decât în cazul în care este im-pe-ri-os ne-ce-sar, oameni buni...

Melodia celor de la Alphaville – Forever Young, chiar îşi spuse că nu o mai ascultase de mult timp şi se bucură câteva secunde, înainte de fi din nou agresat de o concentrare aproape dureroasă care îi apropia sprâncenele şi-i trimitea impulsuri chinuitoare prin şira spinării – îi mângâie plăcut auzul, făcând în ciudă motorului care se opintea de kilometri buni să împingă jeep-ul către cabană. Roţile încălţate cu lanţuri (le cumpărase cu doar câteva ore în urmă şi bine făcuse, chiar dacă preţul i se păruse piperat) sfâşiau nesimţitoare zăpada adunată pe şosea, auzea scrâşnetul îngheţat, un teribil geamăt al unei dureri nebănuite, şi se gândi că omătul nu putea avea, totuşi, dureri omeneşti, chiar dacă era spintecat de un tăvălug 4×4, vopsit în verde închis, metalizat, alimentat de un rezervor full, cu o poftă incomensurabilă de drum lung parcurs într-o gamă diferită de viteze, schimbate de mâna dreaptă a şoferului care asculta un post de radio obscur şi tocmai îşi spunea nu-mi mai doresc acum decât fotoliul din faţa şemineului, pe onoarea mea, plus un ceai fierbinte şi o pătură peste picioare, apoi poate să ningă o eternitate,  cu fulgi cât pumnul, nici că-mi pasă, viaţa e frumoasă, forever young I want to be, forever young, I want to be forever young,  do you really want to live forever, forever and ever…

Continuă să fredoneze celebra melodie şi se aşeză mai bine în scaun. Îl incomoda centura de siguranţă, dar o accepta fără să facă nazuri, atâtea tragedii automobilistice ar putea fi evitate dacă şoferii ar conştientiza importanţa acestui accesoriu vital, minimalizat constant de nişte demenţi care ajung, inevitabil, la morgă, cu un bilet legat de degetul mare de la picior, forever young I want to be, so many adventures couldn’t happen today, so many songs we forgot to play,  so many dreams are swinging out of the blue,  we let them come true…

Reuşi să echilibreze jeepul, după ce acesta avusese neinspirata tendinţă de a se apropia prea mult de gardul de protecţie, stâlpi pitici de beton, aşezaţi la câţiva metri unul de celălalt şi legaţi între ei de o bară groasă de metal. Dincolo de gard, prăpastia era înghiţită de întunericul dens şi de prăbuşirea continuă, nesfârşită, a fulgilor (Dumnezeu scutură chiar acum toate pernele din dormitoarele celeste, forever young), dar o simţea ca şi cum ar fi fost chiar lângă el, invitându-l bucuroasă la o plimbare în picaj prelungit către hăul pe care îl admirase de multe ori, stând lângă botul maşinii, fumând o ţigară, sorbind din sticla cu suc şi propunându-şi ca odată ajuns la cabană să o ia la pas, pe versantul abrupt, măcar pentru a-şi muia labele picioarelor în râul acela care şerpuia prin defileu, ca un vierme alb. Însă acum era iarnă, fosta vară trăia doar prin posterele din benzinării şi trimitea clienţilor bezelele fotomodelelor cu picioare lungi, sâni siliconaţi, priviri şăgalnice de pseudo-actriţe promovate (jumulite, tăvălite, penetrate, alegeţi termenul care vi se pare cel mai potrivit, oferta e bogată – fluieră satisfăcut) ba de unul, ba de altul, în funcţie de chef, potenţă, imaginaţia  perversă sau dorinţa fiecăreia dintre ele de a ajunge cât mai repede on top, pe culmile unei celebrităţi care îşi trăgea seva dintr-o sexualitate aşa-zis artistică impusă şi acceptată fără mofturi.

Câteva secunde de tăcere, apoi un spot publicitar. O pastă de dinţi minune, recomandată de toate asociaţiile medicilor stomatologi (fără clienţi, rosti, amuzat) şi o periuţă care nu dădea randament decât, bineînţeles, în compania acelei paste cu ingrediente magice, extazul unei danturi perfecte, înfiptă în gingii sănătoase. Iată mariajul perfect, pasta şi periuţa de dinţi, forever young, aplauze, puteţi săruta mireasa, tăiaţi tortul, oare ce poate însemna luna lor de miere şi ce poziţii sexuale ar putea fi utilizate?

Gândurile care îi trecură prin minte (obscenitatea lor îl luă un pic pe nepregătite, ceea ce avu darul să-l mire) fură întrerupte de Boney M, una dintre trupele sale favorite, îşi aducea aminte că fusese dezvirginat de o colegă de liceu chiar pe o melodie de-a lor – acum era difuzată Ma baker –, dar nu mai ţinea foarte bine minte despre care melodie era vorba atunci, ceea ce era foarte urât din partea lui, eşti un nesimţit, un foarte mare nesimţit, având în vedere prestaţia de nota 10 a respectivei colege – pierdută, iremediabil, prin ungherele minţii de bărbat care ridicase destule fuste la viaţa sa. She was the meanest cat,/ Oh, she was really tough,/ She left her husband flat,/  He wasn’t tough enough,/ She took her boys along/ ‘cos they were mean and strong…

Ţinu ritmul melodiei, mişcându-şi degetele pe volan. Trase cu coada ochiului către scaunul din dreapta şi îi veniră în minte câteva imagini disparate dintr-un film pe care îl văzuse mai demult, Misery, după romanul cu acelaşi titlu al lui Stephen King. Diferenţa – esenţială, de altfel, aici nu se mai interesctează cele două universuri – este că eu nu sunt scriitorul care merge către oraş cu manuscrisul aşezat în geanta de piele plasată pe scaunul alăturat. Ningea şi acolo ca aici, e adevărat, însă nicio admiratoare dementă nu se va ivi dacă voi aborda greşit o curbă şi mă voi rostogoli în prăpastie. Nu mă va sechestra într-o căsuţă de lemn,  dându-mi pastile la ore fixe şi obligându-mă să modific acţiunea în funcţie de preferinţele ei absurde, nu-mi va rupe labele picioarelor fiindcă am încercat să evadez din sfera ei de influenţă malefică şi niciun şerif bătrânel, cu mustaţă şi cojoc, nu va fi împuşcat la un moment dat, victimă colaterală a unei întâmplări nefericite.

Îl citea cu nesaţ pe scriitorul din Maine – auzise că are un venit anual de aproximativ patruzeci de milioane de dolari şi strigase ei, da, la ei se poate trăi din scris, însă contează şi ce scrii, totuşi, nu orice mâzgălitor de rânduri atinge performanţa asta financiară, ca să nu mai vorbim despre premii! -, din simplu motiv că toate romanele acestuia musteau de viaţă precum pământul îmbibat de apă, erau aşternute în fraze bine prelucrate (se vede mâna, nu e făcătură, nu se screme trei zile înainte de scrie un amărât de paragraf cu gust de brânză râncedă, aşa cum fac alţii, apăruţi precum ciupercile după ploaie), personajele trăiau, existau chiar şi dacă aruncai doar o privire superficială şi, ceea ce i se părea de-a dreptul extraordinar, te obligau să intri în acţiune ca printr-o uşă deschisă provocator de mâna autorului şi să regreţi atunci când se apropia finalul, uneori previzibil, alteori năpustit asupra cititorului cu viteza unui topor bine ascuţit care se înfige nemilos într-o buturugă uscată.

Apăsă pedala de acceleraţie, motorul mârâi nervos, ca şi cum i-ar fi atras atenţia că ar trebui să se potolească – ce naiba, de viteză îţi arde acum, ce te faci dacă ajungi jos, cine te mai scoate de acolo, înainte de a muri înecat cu propriul sânge chiar îţi vei dori o admiratoare dementă care să te tortureze -, apoi reduse viteza şi dădu sonorul radioului mai încet. Duran Duran nu-l impresionaseră, făceau furori  doar printre gagici, cu ani în urmă, ca şi cum ar fi contat prezenţa scenică şi nu partiturile. Nu contesta că avuseseră şi piese bune, de pildă Notoriuos, dar aşteptase mult mai mult din partea lor. Începu să fredoneze din nou Forever Young, apoi îşi privi ceasul cu cifre fosforescente care ascundea în carcasa metalică o baterie garantată timp de 10 ani, aşa da, au trecut, deja, cinci, suntem la jumătatea vieţii, domnule ceas, cum vezi mata situaţia asta, simţi ceva fiori?

Tocmai trecea printr-un tunel lung de vreo sută de metri, era ultimul dintr-o serie de trei, luminile din plafon  jucară pe parbriz, iată-ne şi în apropierea cabanei, totul e bine când se termină cu bine, forever young I want to be, urmează două curbe periculoase, una la dreaptă, cealaltă la stânga, motorul mugi din nou, poate că voi renunţa la ceaiul fierbinte, dar la pătură nu, auzi un clinchet în spate, he, he, sticlele de whiskey păreau a fi nerăbdătoare, concurenţă serioasă pentru ceaiul ăla care începe să piardă teren, nici nu-mi place, habar nu am cum de mi-a intrat în minte, poate că e vorba doar despre imaginea idilică a muntelui, apoi abordă prima curbă şi simţi cum jeepul pleacă înspre gardul de protecţie, nu trase tare de volan, forever young I want to be, fu surprins să constate că nu mai putea controla maşina, până şi ştergătoarele râdeau de el, făceau pe sclifositele, uite că ţi s-a-nfundat, vorbeai despre personajul lui King, unde este admiratoarea?, gardul de protecţie încercă să opună rezistenţă, jumătate de metru înălţime, prea puţin, partea din spate a jeepului îl lovi, apoi maşina încercă, disperată, să se plieze după el şi roata din stânga se ridică din zăpadă, la dracu`, chiar am să ajung în râul ăla ca un vierme alb, forever young,  se mai gândi doar că nu-şi va putea muia picioarele în apă din cauza gheţii, apoi se ţinu cât mai bine de volan, în vreme ce radioul transmitea o altă reclamă tâmpită, de data aceasta la tampoane igienice…

Privit de departe, însă nu era nimeni care să o facă, fiindcă furtuna nu dădea semne că ar fi încercat să se retragă prin alte părţi, jeepul semăna cu o jucărie aruncată la voia întâmplării pe versantul abrupt. Ţopăia, într-o rostogolire mută, lăsând urme aproape insesizabile în locurile unde atingea peretele muntelui, fu o călătorie lungă, aproape interminabilă, chiar şi radioul se opri la un moment dat,  anulând indiferent vocea inconfundabilă a lui Falco, apoi maşina se înfundă în zăpadă, cu un geamăt stins, sparse stratul de gheaţă şi rămase în râu, cu roţile în sus, într-o expectativă deprimantă…

Paradoxal, un ştergător continuă să se mişte bezmetic, de la stânga la dreapta, câteva minute bune, apoi se opri brusc, iar furtuna terfeli cu şi mai multă înverşunare întregul decor…

13-14.12.2010

autor Cristian Lisandru

http://cititordeproza.ning.com/profile/CristianLisandru

http://lisandrulisandru.wordpress.com/

Strada libertăţii (text însoţit de comentariu critic)

Strada „Libertăţii”
din cartierul „Supuşi”
Oraşul acelei dimineţi părea nelocuit. O haită de câini vagabonzi traversa centrul urbei, ocolind blocurile cojite de pielea subţire de beton, ce păreau bolnave de scarlatină. Dinspre câmp, un vânt neobosit, deprins cu drumul lung, păşea grăbit cu firul lui rece pe umăr, un fir tăios ce urzea un ger cumplit. Iarna abia începuse. Frigul se strecura cu îndemânare pe sub ferestrele caselor jidăneşti din Supuşi, îşi trăgea sufletul la colţul străzii şi pornea mai departe, întins, spre alte zări…Casele posomorâte, cu geamurile astupate cu obloane, cu uşile ferecate, se ghemuiau spre marginea străzilor înguste, gata să cadă peste ele. Părea o zi liniştită după cuminţenia acelei dimineţi. Doar râul din apropiere vuia din toţi plămânii, prelung, cu vocea lui de gheaţă. Oamenii se obişnuiseră cu el, chiar dacă, uneori, în mijlocul verilor, pe care Dumnezeu şi le dorea ploioase, îşi ieşea din fire şi se avânta asupra oraşului cu valurile înalte şi tulburi. Vuietul apei lovea turlele bisericilor înşirate peste dealuri, clătina norii si-i scutura de cei câţiva fulgi ce pluteau nestingheriţi peste oraş, parcă mai abitir ca altădată.
Venea altă iarnă. În fiecare an venea iarna, ca un făcut, parcă aceiaşi nori veneau deasupra oraşului, descărcându-şi povara de nămeţi şi, târziu, uneori mult prea târziu, se furişau spre alte zări, peste alte dealuri, peste alte ape şi peste alte oraşe. Norii aceştia cu barbă albă alergau peste tot cu zăpada în braţe, ca nişte oameni zăluzi ce străbat lumea în lung şi-n lat, ca nişte Moş Crăciuni plini cu daruri, căutând bucuria copiilor prin locuri mai primitoare, sate mai vesele, oraşe mai frumoase, oameni mai buni.

artist Constanţa Abălaşei Donosa, Târgu-Mureş, Piaţa Trandafirilor la 1911

„Acolo ninge din belşug şi plouă cât îi trebuie pământului, unde-s oamenii cu sufletul curat. Acolo izvoarele nu seacă niciodată, şi câmpul e veşnic verde, unde-i frică şi credinţă în Dumnezeu”, spuneau deseori bătrânii, şi cine ştie dacă n-aveau dreptate…
N-a bătut încă ora şapte. Nu s-au trezit locuitorii oraşului. Încă se mai vânzolesc prin odăile strâmte, prin băile fără apă caldă şi bucătăriile cu mese sărăcăcioase. Nu mai e mult până-n sărbători. Nici vorbă de portocale, de banane, de smochine şi arahide. Ceaiul de dimineaţă şi pâinea prăjită se îngurgitau la ore fixe, odată cu ştirile despre Tovarăşul, înainte de plecare spre serviciu, care începea, plictisitor, în fiecare zi, la aceiaşi oră…
Au trecut câteva minute fără ca timpul să clipească. Nu e mult peste ora şapte. Altă dată, când vremurile erau bune, prin aceste locuri cântau cocoşii, mugeau vitele în grajduri, lătrau câinii şi tropoteau copite de cal. Vesteau că dimineaţa a sosit, că trebuie să se deştepte lumea. Încă mai sunt orăşeni ce nu adorm până nu-şi spun rugăciunea, dar câţi mai sunt oare? Puţine lucruri curate au mai rămas pe fruntea noastă, de asta poate Dumnezeu s-a hotărât să ne trezească în decembrie-89, să ne aşeze iarăşi pe alte cărări.
În oraşul acesta există o stradă: strada Libertăţii, ce trece prin cartierul Supuşi şi tot acolo se sfârşeşte, la marginea lui. În dimineaţa aceea toată suflarea aşezată de o parte şi de alta a râului a fost trezită de lovituri de clopot venite dinspre biserica „Sfânta Cruce”. Zgomotul spintecă oraşul de-a lungul şi de-a latul. Bătăile răsunau grăbite în gura lui largă, prevestind o nenorocire, poate o bucurie, poate o speranţă…
Primii au călcat străzile înguste miliţienii, mereu în aceeaşi direcţie, spre cartierul Supuşi, spre clădirea cu pereţi fioroşi, nu numai prin grosimea şi înălţimea lor, dar mai ales prin ceea ce se întâmpla zilnic dincolo de ei. Clădirea cu ferestrele negre, cu uşile ferecate în gratii şi lacăte grele, înşirate de sus până jos precum nasturii pe haină, se pregătea parcă de apărare. Doi miliţieni cu pistoale atârnate la pulpă străjuiau intrarea din strada Libertăţii, scrutau cu privirea împrejurimile căutând duşmanul în fiecare om de pe stradă. Mâna legii sugruma, pentru doi ştiuleţi, pe orice amărât de ceapist: cătuşe, procurori, tribunal, penitenciar… Un lanţ greu de suportat, aşezat mereu pe gâtul ţăranilor, muncitorilor, şi cam atât. Dincolo erau tovarăşii de temut. Cătuşele zăngănitoare nu se potriveau pentru toată lumea. Oamenii legii aplicau cu patos legile izvorâte din mintea bolnavă a Legiuitorului. Mârşăviile se ascundeau sub hainele cu dungă şi pe sub robele satanice din sălile Tribunalelor.
În acea dimineaţă miliţienii se grăbeau spre serviciu parcă mai grăbiţi ca altă dată, cu chipurile speriate, cu feţele lălâi, cu şepcile aruncate în grabă pe ţeste. Oamenii de rând se fereau din calea lor, dar aveau grijă să le acorde respectul „cuvenit”: „Să trăiţi, tovarăşu…!” De, meritau, doar ei duceau pe umeri siguranţa ţării şi grija faţă de conducătorul iubit !…
Ultimul venea Timaru, cel mai bătrân dintre ei, cu părul cărunt, cu chipul boţit de nopţi nedormite. El era cel aprig, nu ierta nici pe mă-sa. Ceilalţi îi spuneau nea Timaru, ca semn de respect faţă de vârsta lui, dar şi faţă de recordul pe care-l deţinea „la băgat oamenii în puşcărie”, ce era greu de egalat. Timaru intră în holul Miliţiei şi primi respectul celor tineri. Chiar şi comandantul afişa un dram de supunere în faţa lui, deşi acesta nu avea multă carte, purta grade mai mici şi-şi depozitase în ţeastă minte mai puţină decât toţi ceilalţi. Vizionau cu toţii, în holul Miliţiei, la un televizor alb-negru, adunarea populară din capitala ţării. Acolo unde conducătorul iubit se adresa poporului, îndemnându-l să muncească până la sacrificiu. Pe ecran stăruia imaginea tribunei oficiale, inşi în costume negre, cu burţi şi căciuli în valuri. Una singură se deosebea clar de celelalte… Mulţimea striga „din mii de piepturi” urări de bine conducătorului. Din când în când se ridicau pancarte cu chipul eroilor neamului. Erau doar doi, atâţia avea neamul românesc pe atuncea !
Pe uşa Miliţiei întră, parcă mai devreme şi mai surescitat, comandantul. Venea mereu ultimul. Pe statul de plată era trecut, întotdeauna, primul… „Ceauşescu P.C.R. !” răsunau glasuri din cutia aşezată pe o masă, lângă ofiţerul de serviciu. Miliţienii priveau aproape cu mândrie.
Deodată, normalitatea din sediu fu întreruptă de o bătaie în geamul ghişeului prin care se strecurau, de obicei, plângerile obştii: o femeie cu pruncul în braţe. „M-a bătut iar soţul ! M-a alungat cu copil cu tot în stradă ! Am dormit la o vecină ! Dacă afla unde sunt acum, mă omora la noapte !
„De ce te-a bătut, femeie !
„De sărăcie, dom, şef, de sărăcie, mânca-o-ar corghii, s-o mănânce ! N-am avut din ce să-i fac de mâncare ! A venit şi el obosit de la muncă, şi cu şpriţul în cap ! Aşa-s bărbaţii, dom şef, da eu ce fac cu ăsta mic, unde să mă duc ? De fiecare dată se răzbună pe mine şi pe copii ! Doamne, nu ştiu încotro s-o mai apuc !
Televizorul făcea feţe, feţe. Ceva nefiresc pentru privitori se întâmpla tocmai atunci. Din mulţime răzbăteau strigăte neobişnuite. Tovarăşul tăcu o clipă. Părea năucit, bulversat de ceea ce auzea. Se vedea clar din gesturile nătânge, disperate, că nu înţelegea nimic. Şi, deodată, ca în transă, sacadat, dintr-un interior golit de orice idee, se auzi vorbind în promisiuni stupide: „Oameni buni, aşezaţi-vă liniştiţi la locurile voastre ! Am să măresc pensiile pentru femeile cu mulţi copii ! Am să… Şi cuvintele i se sugrumau la jumătate de drum. Două dungi au stricat imaginea televizorului. Un miliţian încercă să-l regleze. Ecranul s-a umplut de „pureci”. Parcă începuse să-i mănânce şi pe miliţieni pielea…Toţi se frecau nedumeriţi la ochi, se pipăiau din gesturi, nu ştiau ce să creadă sau să facă. După câteva minute bune de aşteptare şi teamă însă, imaginea se limpezi ca prin farmec. În mijlocul ei un chip cunoscut: de prin filme, Ion Caramitru, actorul, cu gura căscată îşi striga bucuria cu teamă: „Suntem liberi, fraţilor ! Suntem liberi ! Dumnezeu a coborât pe pământ !” Un alt chip: Mircea Dinescu, poetul exilat: „Libertate ! Demnitate ! Jos Ceauşescu !”
Miliţienii îşi ascundeau chipurile cu teamă, nu mişcau nici cu privirea. Faţa comandantului pălise şi se cufundase în spatele ochilor ieşiţi din orbite. De afară, zumzetul mulţimii se strecura, sacadat, înăuntru. „Vrem ta-blo-ul ! Vrem ta-blo-ul !” răsuna un cor de voci bărbăteşti. Nu dinspre ecranul televizorului, ci dinspre cartierul Supuşi, de pe strada Libertăţii…Prin geamurile Miliţiei se zărea mulţimea bulucită în poartă. Şi parcă neatinse de nimeni, porţile s-au deschis aproape singure, scârţâitul lor pătrunzând dincolo de gratii. Frica se cuibărise sub epoleţii înstelaţi de pe umerii ofiţerilor şi sub tablele lucioase ale subofiţerilor, până mai ieri înspăimântătoare. „Trebuie omorâţi cu toţii !”se auzi, cu hotărâre în voce, unul tuciuriu, îndemnând mulţimea să spargă geamurile şi să pătrundă înăuntru. Unii agitau topoare. „Cu ăsta-mi fac dreptate !” zise altul. „A venit vremea să le cerem socoteală !”
Mirosea a mraniţă, a floare de crin, a iarbă veşnică, a tămâie, a întuneric… Dulăul miliţiei lătra să-şi apere stăpânii. Care stăpâni ? O buşitură scutură geamul uşii de la intrare. Cioburile se rostogoliră peste tot în faţa mulţimii. Miliţienii tremurau pentru întâia oară. Aburi calzi se ridicau din piepturile lor pline cu spaimă. „Vrem ta-blo-ul !, Vrem ta-blo-ul !” răzbătea ca un fulger dorinţa din mijlocul mulţimii.
În acele clipe de cumpănă, Timaru înţelese primul situaţia alarmantă şi se hotărî să acţioneze: părăsi frontul miliţienilor înmărmuriţi şi sub ochii comandantului se îndreptă, fără comandă, spre biroul lui. Luă din perete tabloul Tovarăşului, ce prezida încă agăţat în cui, peretele roşu, de deasupra scaunului roşu, de lângă drapelul roşu, din spatele biroului roşu. O seceră şi un ciocan se încolăceau parcă de gâtul lui. „Ce facem, tovarăşe comandant, îl dăm ?” întrebă, totuşi, ca pentru a se apăra de viitorul incert, cu vocea tremurândă, Timaru. Răspunsul nu venea, doar o privire nedumerită inunda ochii tulburi ca de ceaţă ai comandantului, cel care până mai ieri le ştia pe toate şi lua „cele mai înţelepte” hotărâri. Timaru nu se orpi: „Dacă le dăm tabloul, vom putrezi în puşcărie cu toţii ! Dacă nu-l dăm, iată judecata mai aproape ca oricând, la uşă, cu toporul în mână !” Niciun răspuns. Mulţimea părea hotărâtă să intre în clădire. „Au pistoale mitralieră !” strigă unul de pe scări. Ne vor împuşca dacă intrăm peste ei !” „Nu ne e frică de moarte !” îndemnă altul, şi mulţimea se alătură acestuia din urmă.
Fără să mai aştepte răspunsul, Timaru se strecură prin geamul spart şi se arătă în faţa mulţimii cu tabloul în mâinile lui butucănoase. Privirile miliţienilor, mai ales ale celor fără funcţii, îl îndemnau să meargă mai departe. Comandantul îşi mângâie un timp tocul pistolului, apoi lăsă mâna să-i cadă liberă pe lângă corp, ca un semnal al cedării în faţa duşmanului. Şi, ca şi cum s-ar fi descotorosit deodată de întreaga lui viaţă de slugă, cu o mişcare rapidă, Timaru aruncă uşurat, cu toată forţa, tabloul atât de adulat, spre mijlocul mulţimii, într-un gest disperat de spălare pe mâini. În câteva secunde, hidra descătuşată a mistuit totul, iar câteva cioburi se înfipseră în părul lui ondulat.

artist Julian Radu, Fantoma neiubita

Doar hârtia, ce păstra în imaginea comună şi unanimă a tuturora chipul tiranului a rămas vie, încă reprezentând prezenţa primejdiei. Din mulţime răzbătea freamăt, nedumerire, descumpănire, nehotărâre…Şi atunci, într-o hotărâre dementă, Timaru apucă hotărât hârtia, o mototoli şi o duse la gură. Înghiţi bucată cu bucată, mestecând-o între maxilarele lui pătrate ca de robot, până o sfârşi. Saliva înmuiase praful de pe ochii conducătorului… Însă prea târziu….Ultima înghiţitură scăpătă în burta lui Timaru ajutată parcă şi de mimica mulţimii.
Scena s-a derulat cu repeziciune. O linişte nefirească plutea între cele două tabere. Până s-a auzit vocea de care asculta toată suflarea oraşului în acele zile:
„Poate oamenii aceştia sunt cu noi, tovarăşi !” răsună hotărât din spatele mulţimii. Era vocea profesorului. Un om construit numai din onoare şi demnitate. Dumnezeu uitase să-i pună şi lui părţi rele, ca fiecăruia dintre noi. Încordarea aproape că se descătuşă ca prin farmec. Şi profesorul a continuat: „Am fost anunţat de la Comandament că terorişti înarmaţi se îndreaptă spre oraşul nostru. Sunt ascunşi în dubele cu pâine. Aceşti oameni ne pot ajuta să apărăm oraşul !”
Speranţele miliţienilor de a scăpa de furia oamenilor prindeau contur. Lupta părea a se stinge înainte de a începe. În taină se plămădeau interese aproape comune. Se căutau căi lăuntrice de împăcare. Cele două tabere nu discutau încă, doar se acceptau, călcau acelaşi pământ…
Două vrăbii s-au căţărat pe gardul Miliţiei. Păreau a nu înţelege ce se întâmplă. Un şugubăţ strigă cu putere: „Cine cumpără două vrăbii, acelea de pe gard ?” Din casa vecinului Teofil se ivi în prag un copil, în mână cu tricolorul găurit. Mi-am aprins o ţigară. Fumul se îndrepta liber spre cer… Apoi mulţimea se duse spre centrul oraşului. Au pus un microfon în Piaţa Mare. Toţi vroiau să fie primari. Miliţienii sperau să ajungă poliţişti. Un difuzor răguşit de pe cupola unei maşini striga în gura mare: „Libertate !, Libertate !”
Peste noapte un viscol a răscolit oraşul. În spatele gemurilor licăreau speranţele. Un camion descărca portocale la alimentara din colţ.
Se schimbă lumea ! mormăia, într-o doară, urbea…

autor Gheorghe Mocanu, redactor la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/GheorgheMocanu

Aromă de ceară şi de portocale

Nu aş fi purces la comentarea textului propus, dacă proza autorului n-ar fi avut inspiratul final : mormăitul urbei cu privire la schimbarea lumii. Greu se mai dezmeticeşte personajul colectiv din mahmureala somnolenţei istorice. Nici astăzi, după schimbarea licărită în Decembrie, nu suntem percepuţi de către liderii politici şi formatorii de opinie decât ca massă amorfă . Încă nu ne-am calificat pentru statutul de cetăţeni. Suntem definiţi ca populaţie, ni se ia şi ni se dă câte ceva, este adevărat că atunci, în învălmăşeala protestatară, mirosea a ceară de la lumânări, iar la primele pomeni şi parastase s-au dat portocale şi ciocolată. În urbea mea, „s-au băgat” în 22, televizoare color, iar poporul din oraşul meu le-a cumpărat vioi, rapid, şi apoi s-au desfătat ca telespectatori, cu adrenalina stârnită de invazia „teroriştilor”.

Am ocolit printr-o nevrednică digresiune, motivaţia posibilei mele reţineri de a comenta un text literar cu subiectul răzmeriţei decembriste. Mă simt stingherită, asta e tot. Îmi voi învinge totuşi tracul şi voi comenta mesajul autorului din „Strada Libertăţii”.

Un cititor pune în discuţie personajul narator, să fie naratorul la persoana întâi, să fie naratorul omniscient? Schimbarea din mers a persoanei naratoare, premeditată sau nu , creează un efect interesant, tocmai prin difuza contopire. Adevărul susţinut de autor, este un adevăr anume, adevăr de atmosferă. „Eu”, ca personaj distinct, de sine stătător, nu exist în nebunia colectivă, nu pot avea identitate, văd şi relatez ce mi se transferă, prin sugestie sau prin percepţie fragmentată.. Nici „noi” nu existăm, nici vorbă de solidaritate şi spirit de echipă, într-un vertij în care nişte amărâţi cu burta goală, gata să fraternizeze cu altfel de amărâţi, cu burta plină, dar cu creierii spălaţi, sclerozaţi de atâta plictis al rutinei, formează din mers un personaj lunecos, haotic. Câinii vagabonzi au reflexele de haită antrenate, excelent îi pune autorul să ocolească blocurile scorojite, ce să-şi mai piardă timpul prin cartiere lipsite de resturi comestibile.

Ciclul naturii hibernale este implacabil în cutuma vremuirii sale. Omul e supus vâltorilor de frig şi gheaţă, spaţiul social este redus la economia minimală a unor tabieturi matinale . Sărăcia ca factor de uniformizare şi disciplinare a ritmului de viaţă , iată elemente ce sugerează indirect cadenţa universului concentraţionar. Cât despre apariţia meteorică a femeii resemnate în martirajul ei domestic, desigur, din perspectiva cerinţelor clasice ale unităţii narative, dispariţia ei din decor este o chestiune care nu poate trece neobservată nici la o lectură superficială, dar la o lectură atentă şi avizată. Problema este că un autor exersat precum cel ce semneaza „I.P.” nu poate avea „scăpări” de natură compoziţională. Şi acest lucru îl motivez nu prin notorietatea auctorială, onestă şi respectabilă, fenomen greu de identificat în lumea literară românească, aferată şi colcăitoare de impostură culturală. Textul însuşi grăieşte de la sine despre atenţia şi migala de bijutier al logosului beletristic, cu care autorul nostru şlefuieşte detaliul narativ sau descriptiv. De la betoanele roase de scarlatină până la zgomotul de clopot care spintecă oraşul- a se observa sugestia semantică a violenţei – totul se adună în contul unor semne prevestitoare. Femeia este convertită de autor în personaj „instant”, procedeul este utilizat extrem de amplu, în dimensiunea unui roman, de Mihai Ganea în romanul contestatar „Loli”, unde sute de personaje intră şi ies brusc din scenă. E vorba de investirea rolului de „figuranţi” pentru oamenii mărunţi, a căror viaţă şi psihologie nu interesează pe nimeni, sunt apariţii incidentale în magma definită „non-identitar” ca populaţie, iar statistic, indivizii sunt reductibili la „ cap de locuitor”. Şi într-adevăr, când corpul social stă să pleznească din toate cusăturile sale, ce importanţă mai are o nevastă cu un bărbat beţiv şi bătăuş, altminteri trăsătură naţională omisă de folclor? Sărăcia ca factor catalizator al violenţei domestice, enunţată de femeie, vorbeşte despre o cutumă a relaţiei între victimă şi călău. Bruta, cât e ea de brută, trebuie să aibă un motiv şi o justificare, nu-i aşa? Gospodina, fie ea nătângă şi rebegită, îşi apără şi ea subconştient , prestigiul public. Istoria va trece pe lângă ea , distant. Acasă e bărbatul mort de beat.

În rest, revolta este interpretată de autor ca un act de surescitare, indusă de imaginea mişcată şi de vuietul auzit la televizor.

Singurul personaj cu atavisme sapienţiale rămâne bătrânul şi prudentul miliţian. Prezenţa lui de spirit e năucitoare. Îngurgitează portretul şi supravieţuieşte, şi odată cu el, rămân în actualitate sechelele din vechiul sistem.

Se schimbă ceva. Se descarcă portocale la o alimentară.

Cândva, copiii visau să mănânce singuri o portocală întreagă. Acum pot mânca şi mai multe. Le lipseşte ceva. Copilăria. Părinţii sunt plecaţi la muncă, peste mări şi zări.

comentariu critic de Virginia Paraschiv, redactor secţiunea de critică literară

Mi-am zis in sinea mea…

Cochetez cu ideea ca urăsc tabuurile, că nu mă laud cu aşa ceva, că pot scrie, gândi, înţelege, fără a privi de sus, pe oricine, că pot empatiza cu duşmanul meu şi in final mă pot declara pe mine vinovată , devenind din victimă, călău, primind în locul lui penitenţa autoimpusă, că mă pot transpune în locul tău când ai nevoie să-ţi faci curăţenie de primavară in conştiinţă şi-ti pot prelua păcatele ca să-mi încarc eu cu ele agende, bloguri, emailuri şi alte bagaje care-mi vor eclipsa apoi propria mea viaţă încât s-ar putea la un moment dat să uit cine sunt eu, cine eram eu înainte ca să te las pe tine să-ţi descarci sufletul aici pe canapeaua ieftina din sufrageria sufletului meu unde nu am secretară să facă programări, nici telefon ca să anunţi înainte că ai nevoie de mine, nu am închiriat nici măcar o bancă reală pe care să putem sta comod şi să ne împărtaşim noile metode de îmblânzire a demonilor interiori…

artist Natalie Schor

Mi-am zis în sinea mea: eu nu am tabuuri, şi totuşi, nu voi scrie niciodată despre subiectele zilei, despre succese sau insuccese, cutremure , politicieni, pro sau anti-baseşti, manipulare politică sau genetică, gripe reale sau virtuale, despre încălzirea globală, salvarea balenelor, blocarea salariilor, a pensiilor sau alte blocaje in circulaţie, renale sau mai ştiu eu de care. Despre morţi anunţate, divorţuri subite, terenuri concesionate pe viaţă, bănci fraudate, maşini furate,(pe cei carora comunismul le-a furat viaţa, visele şi tinereţea nimeni nu -i poate face să câştige procesul cu istoria pe care nu-l vor intenta niciodată), procese pierdute sau pur si simplu, procese inventate, petiţii pentru salvarea planetei sau a unui om încarcerat de legi exterioare (pe cei încarceraţi în ei înşişi nu-i vede şi nu-i ştie nimeni). Nu voi scrie despre aceste subiecte niciodată, cu toate că e condamnabil să te retragi în turnul de fildeş, eşti un laş dacă accepţi să vorbească alţii care poate nu se pricep destul de bine , în numele lor dar şi al tău, şi totuşi, ideile le sunt preluate din mers . Un mare poet Geo Dumitrescu, spunea într-un poem celebru :”Dacă eu tac, tu mâine, n-ai nici un drept să taci…”, şi totusi, obisnuiţi ani la rând cu tăcerea impusă, mulţi dintre noi, am prins gustul tăcerii, singurul bun care nu se dădea pe raţie. ba dimpotrivă, era un “cadou” molipsitor, de care nici azi nu am scăpat decât cu greu. De aceea mi-am zis în sinea mea că nu voi scrie , dar azi mi s-a părut că a trecut o veşnicie de când, furată de acele probleme despre care mi-am zis în sinea mea că nu voi scrie niciodată,   nu am mai postat nimic pe blog, şi atunci am început să scriu încercând să-mi respect promisiunea făcută mie însămi.

autor Maria Postu, redactor la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/mariapostu

Ultimul Bal al Vampirilor

Fraţilor, ne-a luat dracul! spuse cu durere în glas contele Dracula. Vocea sa cavernoasă reverberă în bolţile înalte, cu arcade gotice, ale criptei, lumânările negre îşi fâlfâiră flăcările, iar din tavan căzură fleaşcă, pe pardoseala de piatră, câţiva lilieci. Erau morţi. Infarct!  Întunecata adunare fu străbătută de un vaier prelung şi lugubru. Contele îi privi pe sub uriaşele sprâncenele albe  şi continuă, cu vădit tristeţe:

– Bă, moartea-i cât capra pe noi, fiindcă nenorociţii ăştia de oameni, fiinţele astea vulgare şi josnice, aceşti troglodiţi cărora noi le-am furnizat cultură, basme, legende, subiecte de filme idioate şi adrenalină în vinele lor vlăguite, în mare nesimţirea lor, se îndoapă cu tot felul de porcării de nu mai putem să ne atingem de sângele lor spurcat, fără primejdie de moarte. Mă rog, vorba vine, că noi suntem nemuritori, dar feriţi de suferinţe şi boli nu suntem şi nici nu mi se pare normal să suferim noi, noi, fiinţe superioare lor din toate punctele de vedere. Este timpul, stimaţi confraţi, să trecem la acţiune. Acum, cât mai avem timp, căci, iată, aproape toţi suntem afectaţi! Idioţii ăştia sunt plini de SIDA, de tuberculoză, sifilis sau, mai nou, gripă porcină. Şi nici surogate de tip sânge de porumbel nu e cazul să consumăm, că bântuie gripa aviară, iată, nici de porci nu ne mai putem atinge acum, vacile sunt toate nebune, până şi bietele vulpi au rabie, spuneţi ce ne facem, pe unde scoatem cămaşa!?

artist Julian Radu, Obraz

– Nenea, nenea, spun io, spun io, sări un puştan care sugea dintr-o sticlă de ketchup, prevăzută cu biberon. Avem înlocuitori, foarte buni la gust, fabricaţi în America!

Contele îl privi cu silă şi rosti plin de greaţă:

– Fă, Erji, du-te, dreacu’ afară şi ia-ţi şi puradeii după tine, că-mi vin nervii la creier şi acu’ vă golesc! Pastramă vă las, dacă mă mai enervaţi!

De pe un fotoliu roşu se ridică cu greu o doamnă grasă, buhăită, cu mişcări şovăitoare. Se îndreptă spre ieşire târând după ea vreo cinci copii de vârste diferite, fiecare dintre ei sugând frenetic, din recipiente de plastic, ketchup hot, spre scârba tuturor participanţilor. Doamna se mai lovi de câteva ori de pereţi şi, până la urmă, nimeri ieşirea din criptă.

Vizibil îndurerat contele se prăbuşi în jilţul său şi spuse mai mult pentru el:

– Doamne, şi cât am putut s-o iubesc acum aproape cinci sute de ani. Dar şi cine era atunci contesa Elisabeta Bathory. Esenţa frumuseţii, a educaţiei şi culturii, a bunului gust şi a rafinamentului. O tânără încântătoare şi plină de viaţă ale cărei fastuoase petreceri de la castel au rămas în istorie…Şi acum? O căzătură pe care o violează ţăranii pe uliţe confundând-o cu vreo curvuliţă de-a lor. Şi asta numai pentru că se hrăneşte cu sângele infect al urmaşilor nobililor de pe fostele ei domenii, nişte beţivani plini de palincă! Degeaba o duc la dezalcoolizare de cinci ori pe an. E dependentă, sărmana. Ca să nu mai vorbesc de plozii ei, nişte degeneraţi, care se îndoapă, aţi văzut doar, cu felurite tâmpenii, fără pic de respect pentru întreaga  noastră stirpe. Vai, nouă!…

Din plafon mai căzură câţiva lilieci. La fel! Infarct!   Nobila adunare se foi cam neliniştită. Linţoliile fâlfâiră şi câteva capace scârţâiră sinistru. Dar totul se opri sub privirea tăioasă a contelui.

– Băi, zdrenţelor, nu v-am chemat aici ca să văd cum vă cufuriţi pe voi de frică! Spuneţi, ce trebuie făcut, cum ieşim din belea, că în ritmul acesta peste câteva sute de ani nu vom mai fi nici amintire! Târşeloşi, jalnici ce sunteţi!

Aici ochii stinşi ai Supremului Vampir Arab, avură o licărire sumbră, iar vocea sa hârâită rosti cu viclenie:

– Dar Înălţimea Ta cum te descurci? Că, după cum vedem, deşi eşti veteran, arăţi încă tare bine şi în putere. Sper să nu ne fitileşti cu aiureala aia cu fondul genetic, cu românul care are şapte vieţi în pieptu-i de aramă, că nu servim! Bine?

– Băi, găoază! Tu să ştii că eu sunt om gospodar şi chibzuit, nu ca hahalerele alea ale tale care în loc să-şi asigure ziua de mâine dau bani pe toate prostiile aurite şi se împodobesc precum netoţii cu kile de aur sau, una-două, pun de un război! Eu, încă de pe vremea când domneam, mi-am pregătit o rezervaţie în care oamenii să fie atât de săraci încât nici măcar să nu-şi poată închipui că o pot duce mai bine. I-am ferit astfel de păcatul lăcomiei, iar ei deşi mănâncă numai cartofi şi mămăligă, dacă au, îşi păstrează sângele lor curat şi binefăcător. Nu-mi cereţi să vă spun mai mult! Ţara mea Transilvania, are multe secrete pe care nici nu le bănuiţi. Şi mai termină cu insinuările astea cretine!

artist Julian Radu, Spir(i)t

Marele Vampir American, un negru cu un schelet impresionant se ridică şi croncăni:

– Boss, adevăru-i că cel mai jale e pe teritoriile noastre. Să-ţi detaliez puţin! Ăia mici care mai au ceva puritate în sânge, da’ nu-s prea mulţi că moştenesc toate belelele de la părinţi, se uită la filme cu Jan van Helsing şi sunt mereu înarmaţi cu pistoale cu glonţ de argint sau măcar cu pari ascuţiţi din lemn de cruce. E nenorocire îţi spun! O mulţime dintre ai noştri au căzut, seceraţi de micile lichele iar acum sunt doar cenuşă. Cum intră în şcoală pericolul se dublează! Pe lângă arme, încep să tragă praf la nară, apoi dau la venă şi apoi la dracu’ să-i ia, că sunt atât de toxici încât  mai bine intri în norul radioactiv. Că şi aici este o problemă! Peste tot numai explozii nucleare, deşeuri sau centrale atomice, de te ia şi durerea de cap. A pune pe limbă o picătură de sânge din aceste teritorii e ca şi cum ai înghiţi agheasmă cu azimă sfinţită. Moarte curată!  De aceea propun să ne mutăm cu toţii pe teritoriul  distinsului nostru confrate, Marele Vampir African.

Zdrenţele multicolore, mărgelele şi amuletele celui numit zbârnâiră ameninţător şi o sabie rituală zbură căpăţâna seacă a antevorbitorului. De pe lespezile reci aceasta privi, cu o bine simulată nevinovăţie, către asistenţa prea puţin impresionată de această jenantă prefăcătorie.

– Băi, colonialist împuţit! Numai la porcării ţi-e gândul! Păi, nu din cauza voastră toată Africa e plină de SIDA şi de Ebola? De unde vreţi să vă mai dăm, băi, haimanalelor, că ce-a scăpat de bolile aduse de voi nu poate fi consumat deoarece mănâncă hamburgerii voştri slinoşi, bea tot felul de idioţenii din prafuri chimice, chipurile cu gust de mango sau grepfrut. Bă, voi habar n-aveţi, ce gust au fructele astea! Iar acum vreţi să împărţim şi puţinul pe care-l mai am eu în mijlocul pustiului, că nici eu nu-s mai prost decât venerabilul nostru conte!? Hai, sictir, băi, măgar imperialist şi neruşinat ce eşti! Mi-e şi scârbă să mă uit la tine! Şi când mă gândesc că strămoşii tăi erau oameni de vază şi de cinste în tribul lor. Te-a tâmpit colesterolul din sângele îngroşat al beşniţelor alea supraponderale pe care le sugeţi voi, ca nişte vite ce sunteţi!

Marele Vampir American îşi recuperă căpăţâna ai cărei dinţi clănţăneau precum castagnetele şi se aşeză mofluz pe scaunul său. Situaţia era delicată. Ce va raporta şefului său pe linie de servicii? Că o dăduse în bară cu intenţia de a infiltra alţi agenţi în zona diamantelor şi a cuprului. Nasol! Îl păştea aruncatul în vasul cu sfântul mir al ortodocşilor. Singura şansă era ca şi acest mare mir să fie făcut tot de Coca-Cola. Că, la ce puneau ei acolo, nu mai avea nici o putere. Numai aromă şi culoare. Mmmm, cine ştie, speranţe existau totuşi…

– Flatilolll, nu vă mai celtati că ne ducem dă lâpă!

De sub un scaun ieşi o mogâldeaţă galbenă cu ochi oblici şi dinţi ca nişte ace. Era Înaltul Vampir al Asiei, un personaj atotputernic cu ascendenţă divină, aşa cum se obişnuieşte la ei. Glasul său semăna cu ţiuitul unui aparat de radio cu lămpi, însă era ascultat cu veneraţie. I se cunoştea cruzimea, şi aceasta una tradiţională.

– Oooo, dragul mieuuuu, băgă contele una unsuroasă, vino aici lângă mine… Nu te-am mai văzut de atâta vremeee…

Mititelul se căţără în poala contelui şi ţiui în continuare:

– Chial în telitoliile mele imense e gleu de tlăit. Ne-au nenolocit comuniştii cale i-au băgat în gloapă pe toţi, cu foametea, ne întlec în acte sângeloase musulmanii care lisipesc hlana noastlă, avem la dlogati de nu mai ştii ce să faci cu ei şi culmea avem şi conculenţă cu lacomii astia de alabi cale se bagă peste tot cu petlolul lol. Huooo, la oase, băi, nespălatilol!

– Înălţimea Voastră, distinşii mei confraţi! Se ridicase în picioare însuşi Jan van Helsing cel care se preocupa de imaginea cinului, propunând producătorilor de filme pentru handicapaţi tot felul de năzbâtii, gen pumnale vrăjite, gloanţe cu agheasmă, incantaţii în limbi inexistente, pisici, funii de usturoi sau cruci făcute cu două beţe pentru a ţine vampirii la respect. Plus nişte cărţoiae cu aspect străvechi, făcute de nişte tipi pricepuţi, la copy-shop. Propaganda aceasta ieftină, prinsese de minune printre bostani, dându-i lui Jan o aură de erou al speciei umane, când, de fapt, el apăra interesele vampirilor. De tot râsul! Însă apăruseră şi efectele negative. Tot dovleacul se credea capabil să se apere de vampiri şi frica, cea mai eficientă armă de manipulare, scăzuse îngrijorător.

– Situaţia este într-adevăr foarte gravă, însuşi Marele Imhotep  o poate confirma, însă am pus la cale, împreună, o stratagemă menită să ne readucă vigoarea şi puterile care ne-au impus de-a lungul istoriei. Îl voi ruga pe Măritul să ne lumineze.

Imhotep se ridică din sarcofagul de lemn aurit, vechi de milenii şi începu să vorbească. Era ceva mai greu de înţeles, nu din cauza limbii străvechi, cât din cauză că-şi pierduse maxilarul inferior pe timpul unor excavaţii făcute de nişte netrebnici de arabi cu ajutorul prafului de puşcă. În fine, îi gâtuise el, dar uite că acum suferea îngrozitor mai ales când scădea presiunea atmosferică. Spre norocul lui asta se întâmpla mai rar prin locurile sale de baştină.

Toţi îl ascultară cu luare aminte. Se dovedi că, timpul nu afectase strălucita sa inteligenţă. Planul prezentat era simplu şi clar. Atât de simplu încât Nosferatu, mai tâmpiţel el de felul lui, adormi cu gura căscată, ceea ce nu era o privelişte plăcută nici pentru cel mai antrenaţi dintre ei. La sfârşit, entuziasmul se manifestă prin zgomote ce aminteau de răsturnarea unei căruţe de oase într-o carieră de piatră. Aplaudau.

Pe uşa criptei se auziră nişte zgrepţănituri insistente şi un fel de bocet ritual pe mai multe voci.  Nervos, Jan deschise uşa. În pragul ei apăru grupul contesei. Lălăiau, făcuţi toţi muci, un cântec la modă: „Elisabeto vedea-te-aş moartă”, însă îngrozitor de fals. Se cunoştea cât de acolo că iar supseseră sânge de grof diluat cu palincă. Întreaga adunare suspină îndurerată. Semnele ruinei fizice şi morale deveneau evidente…!

Peste doar câţiva ani însă…

… În China  se descoperi usturoiul fără gust şi fără miros… Se propuse înlocuirea argintului, din orice combinaţii, cu alpacaua sau cu antimoniul, mult mai ieftine, dar şi mult mai durabile… Începu o campanie de profilaxie a bolilor cu transmitere sexuală, combaterea leucemiei şi interzicerea fermă a drogurilor injectate, compensate fiind, cu liberalizarea şi încurajarea consumului de canabis… O multinaţională preluă întreaga producţie a licorilor folosite în temple, biserici, catedrale sau moschei. Noile produse erau mult mai aspectuoase şi, evident, mult mai ieftine. Prin urmare veniturile celor care le distribuiau creşteau exponenţial… În presă porni o campanie susţinută prin mijloace adecvate pentru consumul alimentelor naturale fără conservanţi, E-uri sau potenţatori…

Se porni o adevărată cruciadă împotriva consumului de alcooluri. Virtuţile vinurilor şi ale berii fură aduse în prim planul cunoaşterii… Tratamentele naturiste luară, cu brio, locul injecţiilor sau a pastilelor. Efectele apărură aproape imediat. Oamenii mureau acum mult mai sănătoşi… Industria chimică descoperi leacul malariei precum şi felurite substanţe foarte eficiente împotriva ploşniţelor, a căpuşelor sau a ţânţarilor. Nici lipitorile sau purecii nu scăpară… Poluarea, devenită o problemă pe plan mondial, fu aprig combătută  prin edictul de la Kyoto şi astfel se limitară drastic efectele ei… Se luară măsuri pentru limitarea severă a infectării solului, subsolului şi apelor cu substanţe radioactive şi deşeuri nucleare…

Omenirea era învăţată să trăiască simplu şi curat. Se întrevedeau zorii unei noi ere de aur… Guvernele lumii păreau că au uitat de stupidele lor conflicte şi războaie pentru a se dedica fericirii celor mulţi…

autor Mihai Batog-Bujeniţă, colaborator la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/MihaiBatogBujenita

Inexplicabil

Îl găsiseră prăbuşit peste linia de cale ferată, cu faţa în jos, cu o vănătaie mare pe fruntea ridată. Şi spuseseră imediat bine că n-a trecut vreun tren, iată că există acel noroc al beţivului despre care se tot vorbeşte. Unii nici nu se îneacă, pică în apă şi Dumnezeu îi scoate la mal, ce chestie, domnule!
Nici nu-şi dăduseră seama (deşi ar fi fost foarte simplu, nu?) că nu mirosea a alcool. Dar asta fusese prima lor idee, vezi un bărbat căzut la pământ şi imediat te gândeşti la băutură, ia uite-l şi pe ăsta, a stat cu amicii la şpriţ şi nu l-au mai ţinut picioarele, oare de ce or turna unii în ei ca şi cum ar dori să bea toată băutura din lume?!
Îl sprijiniseră de un pom şi plecaseră. După câteva minute, uitaseră de el, iar şuieratul unui tren care se apropia îi determinase să se simtă extrem de importanţi. L-am salvat pe nenorocitul ăla, am putea să sărbătorim evenimentul, hai la cârciumă!

***

Deschise ochii şi roti privirea prin decor. Terasamentul căii ferate despărţea pădurea în două, bătea un vânticel anemic, parcă plictisit de el însuşi, era răcoare şi se auzeau păsărelele care ciripeau pe deasupra capului. Îşi atinse obrajii nebărbieriţi cu degetele. Le privi câteva secunde şi înregistră mirat murdăria de sub unghii. Durerea de cap pulsa în tâmple, iar inima o luă la goană, determinându-l să respire sacadat.Ce naiba? Unde sunt?
Încercă să se ridice, însă picioarele făcură pe mofturoasele. Ceasul de la mână se oprise la ora trei şi cinsprezece minute, poate noaptea, poate ziua, habar nu avea. Îl duse la ureche, apoi ciocăni cu degetul arătător în cadran. Degeaba, bateria îşi dăduse obştescul sfârşit. Îşi aduse aminte că plecase de la birou, după o şedinţă furtunoasă. Trase concluzia că ceasul se oprise la trei şi cinsprezece p.m., poate după ce văzuse acel autobuz care venea către el cu viteză maximă.
Imagini disparate îi dansară prin faţa ochilor. O trecere de pietoni, semaforul spânzurat deasupra străzii nu funcţiona, un copil îmbrăcat într-o salopetă portocalie alerga după o minge, pe trotuar, era o minge cu buline mari, chiar îşi spusese că exista riscul ca mingea aceea fistichie să ajungă în stradă, copiii sunt neatenţi atunci când se joacă, îi pândesc tot felul de pericole, iar ei habar nu au, venea de undeva un miros înţepător de prăjeală, câteva hârtii dormitau lângă bordură, mototolite de pumni misterioşi, claxoanele gemeau apăsate de şoferi excitaţi din cauza traficului infernal. În vitrine fuseseră agăţate ghirlande cu globuri colorate, se apropia Crăciunul, oamenii aveau în mâini pachete de diferite mărimi, toţi păreau preocupaţi şi grăbiţi, sfîrşitul de an îşi anunţa sosirea prin reclame agresive atârnate peste faţadele blocurilor.
Se decisese să treacă repede strada – semafoarele astea se strică exact atunci când este mai mare nevoie de ele! -, probabil că ea îl aştepta, deja, cu masa, aşa cum făcea de fiecare dată, făcuse câţiva paşi – trei, patru? -, apoi văzuse cu coada ochiului un autobuz venind din stânga, 381, înregistrase instantaneu. Dar m-a lovit? Întrebarea rămase fără răspuns… Şi, dacă m-a lovit, atunci de ce nu sunt la spital? Altă întrebare fără răspuns…
Se căută prin buzunare. Nu găsi telefonul mobil. Descoperi doar un portofel negru, plin cu bancnote mici. Dintr-o fotografie alb-negru îi zâmbea o fetişcană cu părul prins în două cozi lungi, şcolăreşte. Ea…
Reuşi să se ridice, apoi privi şi în stânga şi în dreapta, ca şi cum ar fi vrut să se asigure – nebunească idee! – că nu apare un alt autobuz. Porni pe linia de tren, fără să se întrebe dacă avea să ajungă sau nu undeva de unde ar fi putut să dea măcar un telefon. Îl rodea pantoful stâng şi se aplecă pentru a desface şiretul. Îşi aranjă ciorapul, apoi făcu o fundă strânsă. Şi merse mai departe, cu pădurea pe umeri, mânat din spate de o mână iluzorie.

***

Încercă să apese frâna chiar în clipa în care îl văzu pe bărbat travesând strada cu paşi mari. Realiză, surprins, că nu funcţiona. Îl lovi în plin, iar zgomotul i se păru un bubuit de tunet în liniştea unui cimitir. Rămase cu capul pe volan, câteva secunde, tremurând din toate încheieturile, în vreme ce oamenii alergau din toate direcţiile pentru a se apropia de locul accidentului. Când coborî, transpiraţia rece se prelingea pe şira spinării, iar cei prezenţi se uitau la el cu ochii holbaţi. Dădu din cap, apoi încercă să articuleze câteva cuvinte din care reieşea că l-au lăsat frânele. Îndrăzni să se uite sub autobuz, pregătit pentru o imagine de coşmar. Nu văzu pe nimeni. Şi leşină, în timp ce din depărtare se auzea o sirenă…

***

Femeia se ridică de la masă şi îşi spuse, nervoasă, că iar se va răci mâncarea. Puse mâna pe telefon, formă numărul, dar fu suprinsă să audă vocea robotului care o anunţa că persoana apelată nu se afla în raza de acoperire a reţelei…

autor Cristian Lisandru, colaborator la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/CristianLisandru

http://lisandrulisandru.wordpress.com/

SCHENGEN

Jean Pierre Melon ieşi pe uşa de la Les Toillettes Publiques şi grăbi pasul coborând în viteză străzile in trepte ale oraşului vechi. Pavajul de piatră cubică devenise alunecos, sub ploaia măruntă de noiembrie care începuse să se cearnă, odată cu lăsarea întunericului. Piciorul drept îi alunecă pe o denivelare şi fu cât pe ce să cadă, dar se reechilibră şi strânse cu grijă la piept servieta diplomat, înjurând printre dinţi admirativ:
– Merde! Are aproape 200 de ani şi e ca nou, l-au făcut încă din vremea Revoluţiei şi n-au schimbat nimic. A rămas intact şi în timpul bombardamentelor, pendant la guerre.
Se opri o clipă, ridicând zgribulit gulerul pardesiului, şi îşi trase mai pe ochi borul pălăriei negre de fetru. De unde se afla, înainte de a coti spre oraşul nou, se mai putea vedea încă turnul şi ceasul luminos de la L’hôtel de Ville. Estompată de distanţă, răsună prima strofă aMarseillesei şi apoi cele şapte bătăi care marcau ora exactă.
Dădu colţul şi încercă să scruteze semiîntunericul luminat de reclame. Vitrinele câtorva buticuri îşi reduseseră intensitatea luminilor iar la Galeriile Lafayette câţiva senegalezi îmbrăcaţi în combinezoane portocalii începuseră deja să şteargă vitrinele. Se uită îngrijorat la ceas, până la Supermarché mai erau aproape 200 de metri, trotuarele începuseră să se golească şi Jean Pierre risca să-i piardă din nou…
Auzise despre ei de vreo săptămână. Îşi schimbau mereu locul, puteau fi văzuţi mai ales noaptea în zonele aglomerate din preajma marilor magazine, o pereche între două vârste însoţiţi de o puştoaică mărunţică, negricoasă, care începea să cânte la un instrument ciudat de câte ori se apropia cineva. Ahmed algerianul din tura de zi îi întâlnise primul, la ieşirea din schimb. Des magrebiens, peut-être, îşi dăduse el cu părerea. Erau îmbrăcaţi amestecat, femeile în haine europene peste fustele lungi înflorate, bărbatul cu o geacă de piele uzată, purta o pălărie de paie nepotrivită cu anotimpul. Des emigrants, nişte cerşetori îi răspunsese el, des mendiants, un peu voleurs, sans documents, bien sûr. Ultimele zile şi le petrecuseră în preajma supermarchetului, acum în preajma sărbătorilor acesta închidea mai târziu, iar turiştii din est, în căutare de cadouri ieftine pentru cei de acasă, puteau deveni o pradă uşoară.
Se uită înprejur, atent la pulsul străzii, şi se apropie de clădire. Cocoţată la ultimul etaj, străpungând noaptea cu văpăi purpurii, reclama aducea aminte tuturor sărbătorile care se apropiau cu paşi repezi. Ridică ochii şi citi: IL ETAIT UNE FOIS UN NOËL! A fost odată un Crăciun! murmură nostalgic. Când coborî privirea, îi văzu.
Tocmai se pregăteau să plece, alungaţi de ploaia care îşi îndesise stropii. Îşi stângeau amândoi boccelele, aşezate într-un con de umbră, undeva în spatele magazinului, în timp ce puştoaica încerca, ţopăind, să mai atragă atenţia puţinilor trecători, cântând. Recunoscu imediat instrumentul, La Flûte de Pan, un nai rudimentar, şi grăbi pasul în diagonală, astfel încât, intercalat între ei şi fată, să le împiedice orice tentativă de fugă. Aceasta îi văzu prima mişcarea şi dădu alarma în limba ei necunoscută: Vine un barosan, uite că vine !

artist Cristian Hermeziu

Cei doi se întoarseră brusc, dar era prea târziu să mai facă ceva, aşa că se îngrămădiră unul într-altul. Femeia rămase cu mîinile căzute pe lîngă trup, în timp ce bărbatul făcu un pas înainte cu mâinile ridicate paşnic, cu palmele întoarse spre exterior. Era tuciuriu la faţă, cu o mustaţă lăsată pe oală şi îşi schimbase pălăria cu o şapcă uzată de base-ball. Vorbea într-o franceză aproximativă încercând să fie convingător, în timp ce femeile îl aprobau scuturând energic din cap:
– Nous sommes des refugiés palestiniens, pauvres, sans patrie, sans maison, sans…
Jean Pierre Melon, se edificase deja cu cine are de-a face. Refugiaţi pe dracu, bombăni printre dinţi, nişte gunoaie, des ordures, des gitans venus de Roumanie. Scoase legitimaţia şi i-o tăie scurt declinându-şi calitatea:
– Et moi, je suis Inspecteur Communautaire pour les Problèmes de l’Emigration Illégale. Vous n’êtes pas de Palestiniens, vous êtes des gitans roumains n’est pas? Celălalt nu spuse nimic, dar Jean Pierre îşi dădu seama că acesta înţelege mai mult decât voia să lase să se vadă
– Vos papier s’il vous plaît, actele, îl somă cu o voce ameninţătoare. Cu tot întunericul, îl văzu pe ţigan, albind-se la faţă. Vru să continue dar cel din faţa sa îi făcu semn să aştepte puţin, un instant spuse şi făcu un pas înapoi întorcându-se spre ai săi cu care începu să discute aprins pe limba lor. Ţiganca se opuse la început, apoi făcu un gest de lehamite şi duse mâna la sân.
Jean Pierre se crispă, acesta era momentul cel mai periculos, era singur în toată parcarea, alţii reacţionaseră ca dracu în situaţii asemănătoare şi nu era prima oară când s-ar fi aflat în faţa unui şiş deschis. Scoase celularul şi tastă numărul de urgenţă. Alo, la police, je suis… Ţiganul îl privi peste umăr, oftă, şi se întoarse cu mâna strânsă pumn.
– Deux cents, pas d’argent encore, îi spuse în franceza lui poticnită.
Printre degete nu se vedea culoarea bancnotelor, dar ştia că reuşise. Luă banii, fără să-i mai numere, la naiba n-aveau ei curaj să-l înşele, traversă spaţiul gol şi se îndreptă spre staţia de taxiuri. Înainte de a urca într-unul, se uită înapoi, dar nu mai văzu pe nimeni.
Maşina îl lăsă la maginea zonei pietonale, de aici mai făcu câţiva paşi, se opri în faţa uşii încuiate, întoarse cheia în broască şi intră. Se opri în dreptul ferestrei de la intrare, scoase anunţul cu Je reviens dans un instant, apoi intră în debara. Îşi scoase pardesiul îl agăţă pe umeraş şi puse pălăria în cui. Îşi îmbrăcă apoi halatul albastru şi se aşeză pe scaun lângă măsuţa pe care se aflau biletele de intrare. Fusese norocos, aici la budă găsise un serviciu uşor.
Luă din servietă sticla de turţ pe care o primise de două zile din ţară, trase o duşcă şi numără în sfârşit banii. Erau toţi. Scoase din sertar un plic şi adăugă un P.S. la scrisoarea abia terminată.
„Dragă mamă, îţi trimit de Sărbători două sute de euroi ca să aveţi de cheltuială, da’ mai bine să luaţi un mobil ca să putem să mai vorbim şi noi. Te duci vineri la oraş la poştă împreună cu frate-miu să îi ridici, că ţi-i trimit tot prin Money Gramm. Te înbrăţişez, Ionică.”
Lipi plicul şi începu să scrie adresa: Doamnei Maria a lui Petrea a lui Pepene… România.

autor Ionel Mony Constantin, membru al proiectului Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/IonelMonyConstantin

Abigail

Un număr de telefon şi cîteva fotografii cu tablourile ei. Atît. Aproape toate în tuş negru, sobre, discrete, aşa cum fusese ea. Vorbea puţin si zîmbea rar.Îşi desena surîsul aidoma pînzelor, o linie urmată de alta, cu migală, fără risipă de culori.

Hrănea pisicile din curte, le chema cu nume susurate, le răsfăţa. Îmi plăcea cea mai frumoasă dintre ele: neagră toată, cu o fîşie alb-zapadă care începea de sub bărbie, pe sub pîntece, spre vîrful cozii. O strigam Miţu.  Mă aştepta cu o răbdare de îndrăgostit ceasuri întregi pînă aveam o clipă liberă să cobor cu resturile de la masă ori cu deliciosul parizer.  Sătulă, Miţu se rostogolea pe spate şi mă muşca drăgăstoasă de deget.  O scărpinam după ureche, pînă începea să toarcă. Uneori  mă răzbeau  oboseala şi dorul- dădeam frîu lacrimilor. Miţu mă privea atentă şi se foia neliniştită la picioarele mele.

Aşa am cunoscut-o pe Abigail. Avea o tăietură lungă şi roşie care despărţea trupul ei înalt şi subţire în două. Avea mari dificultăţi la mers, oasele ei deveniseră fragile. Continua să-şi deseneze pînzele,  să urce şi să coboare scările, să-şi hrănească pisicile, pînă cînd faţa ei frumoasă se acoperea de mici picături de apă.  Compasiunea, exagerările o înfuriau.  Avea mici certuri maliţioase cu mama ei, care trebuia neapărat să-i hrănească pisicile în absenţa ei. Urcam uneori seara în micul lor apartament, atentă să n-o obosesc-devenise irascibilă. Tatăl ei, căruia îi păstra portretul în miniatură, fusese preot catolic în Argentina. Încercam să înţeleg de ce nu-i place Van Gogh – „prea mult galben, mă nelinişteşte” – în schimb îl adora pe Brâncuşi,  „Brancuzi” pronunţa Abigail. Îmi plăcea s-o privesc desenînd, la răstimpuri îşi trecea mîna peste faţă îndepărtînd o şuviţă imaginară de păr.

Mai tîrziu, la spital printre ace, tuburi şi flacoane cu perfuzii, cînd nu mai recunoştea pe nimeni, nici măcar pe ea însăşi, a avut acelaşi gest, de a îndepărta ceva nevăzut de pe faţa ei. În intervalul pe care i-l lăsau crizele dureroase, desena. Părea că toată forţa şi viaţa din trupul ei erau concentrate în mîna care desena. De pe degetul subţiat de boală îi aluneca inelul de argint, o veche amintire.

Cînd nu s-a mai întors de la spital, în curte s-a lăsat o tăcere nefirească. Într-o după-amiază de iunie, cîteva săptămîni mai tîrziu, stăteam în faţa pînzelor ei expuse în holul răcoros al Bibliotecii. Regăseam în jocul liniilor ironia inteligentă din ochii ei, surîsul ei, fraze pronunţate cu duritate pentru a nu deveni patetică. Am plîns atunci-începea să-mi fie dor de prezenţa ei. Mai tîrziu am înţeles că murise împăcată cu sine, cu viaţa. Cărarea care se deschisese numai pentru ea, fusese străbătută pînă la capăt. Rămas bun, Abigail.

autor Frandos Maria, redactor secţiunea limba italiană

http://cititordeproza.ning.com/profile/FrandosMaria

Ecouri de linişte

După câteva zile triste şi mohorâte, cu un vânt ce-ţi risipea privirea, soarele acoperea din nou străzile Brăilei, ca un giulgiu alb neîntrerupt, de la un capăt la altul, până dincolo de malurile Dunării. Până peste vârfurile teşite ale munţilor Măcinului, care şi ei abia că se mai zăreau din verdele copacilor de peste mal, verde ce fugea în lumina soarelui, care încotro.

Zi de duminică, după sărbătoarea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Dând ascultare cu multă evlavie Sfintei Liturghii de la biserica greacă cu hramul “Bunavestire” – biserică la care mergeam necondiţionat încă din copilărie la slujbele Sfântului Fanurie, simţind setea după lumina creştină, aşa cum m-au învăţat moşii şi strămoşii mei, slujbe ce îmi luminau de fiecare dată sufletul şi mintea întunecată uneori, Duhul Sfânt coborând parcă peste trupul meu , m-am dus să-mi clătesc ochii şi sufletul în apa strălucitoare a Dunării.

artist Constanța Abalașei Donosa, Blasova

De pe faleză, cât puteam cuprinde cu privirea, de la stânga la dreapta sau invers, totul era de un verde-albastru. Aş fi vrut să rămân aici ore în şir, să mă bucur de şoapta valurilor şi de cântecul păsărilor ce roiau în jurul meu şi al trecătorilor grăbiţi. Dinspre oraşul Galaţi , vuietul unui remorcher sau al unui vapor rătăcit, venea parcă pe malul pe care mă aflam pe o bancă.

Spre celălalt mal, oamenii în bărci înfruntau valurile, ajungându-mi în surdină la urechi, plescăitul de vâsle. În lumina soarelui, din pădure zăream puncte negre, sure, murge ce ţâşneau ca nişte fuioare albe şi se amestecau în ciripitul lor cu răsuflarea razelor. Pescăruşii albi ca zăpada, zburdau sub ochii mei. Întreaga înfăţişare îmi arăta viaţa plină din pădure, viaţa valurilor, viaţa de pe mal, când oamenii se opreau o clipă: admirau revărsarea valurilor prăbuşindu-se peste pietrele înveşmântate în diferite culori.

M-am aşezat pe o bancă, nu pentru multă vreme.În mod plăcut mi-a venit în minte slujba Sfintei Liturghii, ţinută de părintele paroh Filip Niculescu ajutat de părintele Dumitru Creţu, slujbă la care tocmai participasem.

Străduindu-mă să dau ascultare cântărilor, tăindu-mi grija de mine în faţa icoanei Sfântului Fanurie, în gând îmi puneam acum întrebarea dacă Dumnezeu ne scapă de toate, ne întăreşte inima şi ne face să ducem o viaţă spre lumină. Însă tot eu, îmi dădeam şi răspunsul: Dumnezeu ne iubeşte pe toţi, doar noi săne punem nădejdea în El! Nu ne vom ruşina niciodată fiindcă împărăţia Lui, este atât de mare: deşi unii ştim să facem cruce, alţii nu! Dacă nu te desparţi de El niciodată, bunul Dumnezeu este cu tine şi nimeni nu va fi împotriva ta!

Dintr-o dată s-a trezit în mine bogăţia de amintiri şi impresii, de raritatea orelor petrecute cu două zile în urmă la slujba Sfintei Liturghii, de la biserica purtând hramul “Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena şi Sfântul Mucenic Haralambie“, de slujirea Prea Sfinţitului Părinte Casian Crăciun şi a celorlalţi părinţi slujitori ce-l însoţeau, aducând în sufletele enoriaşilor căutarea şi ajutorul lui Dumnezeu, dorinţa de a se ruga Lui şi Maicii Domnului. Râvna pentru tot lucrul bun, vieţuirea după Sfânta Evanghelie, să nu se depărteze de Biserică, de Hristos, marele “Dătător de viaţă şi lumină”.

artist Constanța Abalașei Donosa, Natură statică cu flori

Ascultând slujba de afară, cu greu am reuşit să pătrund în biserică, să-mi găsesc un loc cu vedere spre Sfântul Altar şi să ascult în tihnă Liturghia şi predica de după, cu dorinţa de a pătrunde mai mult în esenţa acestei sfinte slujbe. Ascultam.

Privirile şi urechile mele erau uimite de atmosfera de aici. Uitând de toate, recepţionam fiecare cuvânt şi fiecare mişcare făcută de către Preasfinţitul Părinte Casian Crăciun, unde mi se părea că inima şi chipul dânsului erau aprinse de Harul şi Lumina lui Hristos. Această fascinantă imagine parcă-mi hrănea spiritul şi auzul cu desăvârşire. Alături de ceilalţi părinţi slujitori şi credincioşi, îl vedeam un mare părinte duhovnicesc, cu multă experienţă plină de discernământ şi o nemărginită smerenie şi neascunsă măreţie în faţa lui Hristos şi a Maicii Domnului.

Autenticitatea slujbei, pacea şi blândeţea privirilor Preasfinţitului Părinte Casian, îmi ofereau liniştea sufletească, sau starea pe care mi-o creea o sfântă rugăciune.

artist Constanța Abalașei Donosa, Panseluţe

Îmi ţineam controlul memoriei să nu pierd nimic din această slujbă. Gândeam despre împlinirea fiecărei fiinţe pe acest pământ. Priveam icoanele pictate cu chipurile sfinţilor. Îmi spuneam că totul este imens peste nivelul meu de cunoaştere adevărată, însă cu voia lui Dumnezeu, voi reuşi să-mi fac oarecare rânduială în minte, citind cărţi duhovniceşti, spunând în taină rugăciuni şi cerând milostenie de la Domnul Iisus şi Maica Lui.

Priveam cu nostalgie şi gândeam că mă aflu la polul opus credinţei – ca practicant – nu am locul lângă cei credincioşi care şi-au întins mâinile cerând ajutor de la Domnul Iisus şi Maica Sa. Mă rugam şi mulţumeam din inimă pentru toate, Maicii Domnului şi Fiului ei, Iisus. Ştiam că, dacă am răbdare şi mă rog mult, se găseşte şi pentru mine un loc în inima bunului Mântuitor, iar prin bunătatea Sa, îmi va da iertare şi milă.

Glasul corului din biserică te răscolea până-n măduva oaselor, când repeta după vocea melodioasă şi inconfundabilă a Preasfinţitului, parcă-ţi înflăcăra inima şi simţeai nemărginita sa iubire faţă de toţi credincioşii, după chipul şi răbdarea sa.

În clipa în care slujba a luat sfârşit, m-am bucurat de frumuseţea acestei zile pe care mi-a oferit-o bunul Dumnezeu, câştigând sufleteşte din bogăţia şi Înţelepciunea Sa.

M-am aşezat în rând şi am aşteptat cu bucurie să ajung în faţa Sfântului Altar, Tronul lui Dumnezeu, să sărut mâna cea bună a Preasfinţitului Părinte şi crucea plină de sfinţenie, considerându-le drept cel mai eficace medicament.

Cufundată în tot peisajul Dunării, după o oră şi mai bine, m-am ridicat îndreptându-mă încet cu gândurile mele pe strada Traian, spre centrul oraşului. Încetinindu-mi paşii în unele locuri, admirând vechile clădiri, ţipătul şi gingăşia albă a pescăruşilor mi se perindau în minte.

Într-un mic părculeţ pe această stradă, unii bărbaţi între două vârste, sau a treia poate, aşezaţi pe băncuţe, se ridicau primii în picioare şi se salutau ceremonios cu cei care abia soseau. Toţi îmi aminteau de respectul unuia faţă de celălalt din ceea ce citisem în cărţi, sau din spusele unor prieteni acum dispăruţi. Aş fi fost bucuroasă să am curajul şi îndrăzneala să mă opresc între ei: să vorbim despre întâmplările, amintirile şi alte schimbări petrecute în timpul tinereţii lor. Cu gândul că oricare dintre noi s-ar fi simţit jenat, mi-am continuat drumul admirând aceşti venerabili domni ai vremurilor trecute. Nu m-am putut stăpâni să nu-i compar cu cei de vârsta mea. Unii dintre ei, buni la istorie, religie, muzică sau morală.

Ajunsă în centrul oraşului, florile din micuţul parc ce înconjoară biserica cu hramul “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” (zidită pe la 1667, refăcută în anul 1831, renovată şi restaurată după anul 1995, monument istoric ), din jurul vechiului ceas şi al fântânii arteziene cu sculpturi de copilaşi cu chip de îngeri, răspândeau un parfum suav. Şi florilor copacilor de magnolii, risipiţi printre tufe de brăduţi şi platani, le-am simţit aroma.

Strada Republicii, Regală cândva – de când o ştiu eu în continuă transformare – acum pietonală, îşi mâna trecătorii, un du-te – vino. Treceam alături de ei gândind; acesta este oraşul prezent, nemaifiind precum altădată. O armonie exclusivă de linişte vie. Şi dacă în alte locuri vezi privelişti minunate cu păduri de brad şi pin, frasin şi mesteacăn, amurguri coborând încet peste păduri şi şiruri de ape ce-şi strâng la piept vietăţile pădurii, la noi, vezi străzi drepte ca petalele simple. O Dunăre ce dă un farmec nespus, ca o amforă străveche de agată patinată vineţiu. Un Bărăgan al soarelui cumplit, iubit nu numai pentru că este brăilean, ci şi pentru cuminţenia şi hărnicia lui. Din timpuri străvechi, oamenii se înfruptă din rodul său, grâul, monumentul vieţii. Şi când vântul adie prin grâu, dezmierdându-l, stoluri de păsări îşi înalţă cântecele către Dumnezeu, binecuvântând grâul. Dumnezeule, bun Eşti, Doamne, bun!

autor Constanța Abalașei Donosa, membră a proiectului Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/ConstantaDonosa

artist Constanța Abalașei Donosa,

La ce bun, căsnicii?

Lui Abo îi displăcea ieșitul din casă. La acel târg de carte ieșise, constrâns de circumstanțe – neatenuante – însă oricât încerca să pară de intelectual, cu ochelarii bunicii pe nasu-i atât de subțire, îmbrăcat în cămașă albă și pantaloni de stofă, Abo aduna puncte doar la capitolul hidoșenie, dar o hidoșenie din aceea care nu te sperie ci te face să râzi, era un caraghios.

Fusese atunci pentru o carte de bucate…

” Păi ce? spunea el mereu, nu putea să și-o ia singură dintr-un magazin culinar? nu putea să dea comandă la Practic, nu putea să facă …”

” Nu putea, măi, nu putea îi răspundea de fiecare dată soția, făcându-l să tresară.” – Abo avea prostul obicei de a gândi cu voce tare, așa cum fac actrițele în telenovele. Altele au un alt prost obicei, acela de a asculta pe la uși. Păi și cum să se lase Abo mai prejos? Exact ca o bătrânică pe care o dau afară din casă scârțâielile oaselor, pe Abo îl dădea afară soția. Cică să se mai cultiveze.

Eu însă am aflat cum se cultiva acest băiat, care fie vorba între noi, nu poseda nici o fărâmă de caracter, ce să mai vorbim de creier. Toată viața făcuse doar ceea ce au crezut alții că e bine pentru el. De fiecare dată trebuia să afle păreri, ce spune restul lumii dacă poartă tricoul pe dos? Lui i-ar fi stat bine, însă ce ar fi spus lumea?

Și lumea râde în cazurile astea, nu e tocmai bine să te faci de râs într-un oraș atât de mic.

„Te duci și iei pâine, dragule?” , „Mă duc dragă” , „Să iei și o sticlă de ulei” , „De rapiță sau…” , „Care-i mai ieftin” , „Bine dragă” , „Auzi?” , „Da?” , „Să-mi iei și mie o floare…” , „De care?” , „Care ți se pare mai..” , „Ieftină?” , „Nu ți-ar fi rușine, porc mizerabil ce ești… ieși!” Abo ieșea dar fără să înțeleagă de ce… După, i-a spus un prieten la o bere că într-o căsnicie dacă ești bărbat, nu trebuie să anticipezi.

„Tu să taci și să faci!” , „Bun sfat!” – se gândea Abo în drum spre casă.

„Unde ai fost dragă până la ora asta? Am nevoie de ulei în ciorba asta, și am fiert-o peste putință, s-a făcut de zici că-i sos de ciuperci…” , „Vai, dragă dar nici nu m-am gândit că-ți trebuie atât de repede…” , „Păi normal, mă, știu că pe tine nu te duce capul, dacă nu am fi noi, femeile, prafu` s-ar alege de voi toți” , „Să știi că ai dreptate, uite eu nu m-am gândit la asta până acum” , „Poate că ar trebui să începi să te gândești…”

Și iată-l pe Abo scăpat de nevastă, în culmea fericirii, sărbătorind reîntoarcerea sa în dulcea lume a burlăciei. Cum doarme el în ușa bucătăriei, iar pantofii săi, amestecând mirosuri întortocheate, invocă numele nevesti-sii. „Ava, Ava…” Dar Ava e plecată în provincie, așa cum se întâmplă de obicei cu femeile singure, ce întotdeauna se întorc la casa părintească pentru a-și plânge soarta, până când se pun pe picioare, și….iarăși se îndrăgostesc.

„Bine, bine și tu ce ai făcut atunci?” , Ce să fac, mamă, mi-am pregătit valiza” , „Și cum de nu a observat?” , „Are prostată.” , „Deja?” , „Ehe, să nu-ți mai spun de pastilele alea pe care le ia…” , „Ce pastile, fată?” , „Alea, de care ia tata înainte să…” , „Aoleu, vai săraca de tine. Auzi dragă? Da câți ani avea?” , „Nu mulți, șaptezeci și patru” , „Cââââți? Păi dragă da la nuntă mi se părea mai tânăr.” „Eeee, mamă nu era așa la început” , „Păi nu dragă, la început încă mai mergea pe picioare. Și era vopsit. Că proastă mai ești, Ava mamii, tare prostuță zău” , „Știu mamă, știu”

Ce mai plânset pentru unii, ce mai viață pentru alții, ăsta e durul nostru adevăr. La ce bun căsnicii? – îl întrebasem eu pe Abo mai demult.

„Bună întrebare!” – cugeta dânsul în drum spre casă.

autor Pavel Nedelcu, moderator al grupului LSF

http://cititordeproza.ning.com/profile/NedelcuPavel

A murit Nona

Nimeni n-ar fi spus că baba Verna e nebună, deşi toţi credeau asta. Ar fi spus, cel mult, că e puţin mai ciudată şi probabil cu o oarecare teamă, deoarece îi mergea vestea că se ocupă de farmece sau descântece sau, în orice caz, de ceva asemănător. Astfel că, atunci când baba Verna i-a spus lui Justinian Braduţ că fiica lui avea să moară la sfârşitul anului, acesta n-a ştiut dacă să-i râdă în faţă ori să o ia în serios. Prietenii l-au asigur că baba încercase, desigur, să facă o glumă proastă, iar el nu s-a mai gândit la asta până în ziua când micuţa Nona a murit.

Pentru un străin, neobişnuit cu viaţa aspră din munţi, satul Odroba ar părea cu siguranţă o simplă aşezare săracă, privată de avantajele tehnologiei moderne, şi ar putea să-i creeze o vagă impresie de întoarcere în timp, o senzaţie impusă probabil şi de atmosfera creată din griul închis al pământului pe timp de toamnă, înainte să vină ninsorile, sau albul din timpul iernii care se face una cu cerul la ora prânzului, sau verdele aprins din timpul verii care devine tot gri când te uiţi în jos, spre drumul care la început e doar o cărare pietruită şi se transformă în şosea abia după ce tece de podul din scânduri suspendat la o înălţime de 46 de metri peste un afluent al râului Râscova.

Pentru cei mai mulţi locuitori ai Odrobei, satul şi muntele era singura lume pe care o cunoşteau. O parte din ei, acum bătrâni, se născuseră acolo şi nu trecuseră niciodată dincolo de pod. Nu din vreun motiv anume, ci fiindcă nu avuseseră nevoie. În schimb, oamenii veneau la Odroba. Majoritatea străini, curioşi, ciudaţi în costumele lor stridente şi felul de-a fi. Nu stăteau mult. Câţiva chiar încercaseră să se stabilească acolo şi nu rezistaseră mai mult de un an, lăsând în urmă case noi pe care n-avea să le locuiască nimeni. Mai revenau câteodată, până ce se-alegea praful de casă şi toată gospodăria, sau deloc. Sătenilor nu le plăceau lucrurile astea, dar n-aveau cum să le împiedice, şi în decursul a câtorva zeci de ani se strânseseră o mulţime de case părăsite în Odroba, chiar dacă unele noi se construiau în locul lor. Ca urmare, străinii ăştia nu erau priviţi cu ochi buni, sătenii învăţând să-i ignore.

– Sunt oameni răi şi leneşi, îi spunea Justinian Braduţ fiicei sale. Să te fereşti de ei.

Dar micuţa Nona, care n-avea decât şase ani împliniţi în toamna aia, era foarte curioasă şi la fel fusese dintotdeauna. Fiindcă, într-o zi, mama ei îi mărturisise că era cea mai curioasă fetiţă din sat, încă de când învăţase să rostească primele cuvinte. Şi trecuse mult timp de-atunci. Atât de mult că nici nu reuşea să-şi amintească. Nu ştia de ce. Poate, tot aşa cum tătăl ei era tâmplar, sau doctorul Daniel doctor, la fel era şi ea curioasă. Aşa că, atunci când a putut să-şi dea seama de asta, a jurat să devină o foarte bună curioasă, poate chiar mai bună decât domnul Pricop care era cel mai vrednic om din tot ţinutul, iar ea habar n-avea ce înseamnă să fii vrednic, dar, cu siguranţă, avea să fie cea mai bună curioasă din toată lumea.

Şi, în plus, micuţei Nona îi plăcea să fie curioasă, aproape atât de mult cum îi plăcea să se joace cu Bobo. Era ca şi cum ar fi fost fratele ei mai mare, chiar dacă nu ştia să vorbească. Desigur, reuşeau să comunice, deşi prin lătrăturile lui, Bobo nu se exprima atât de bine cum ar fi vrut. Şi oricum, nu aveau nevoie să schimbe prea multe vorbe. Nona ar fi mers dimineaţa la grădiniţă iar el, negru şi uriaş, ar fi venit în urma ei ca un protector tăcut şi grav în felul în care-şi bălăngănea capul aţintit în jos, apoi, când s-ar fi terminat orele, s-ar fi aflat lângă banca din capătul scărilor, aşteptând-o. Asta, într-o zi obişnuită. Dar în ziua aia, când fetiţa a  coborât scările, Bobo nu era nicăieri. Destul de ciudat, s-a gândit ea, pentru că nu lipsise niciodată de-acolo. S-a aşezat pe bancă şi l-a aşteptat.

O jumătate de oră, şi pe urmă o oră întreagă, micuţa Nona l-a aşteptat pe Bobo, până ce, convinsă că a păţit ceva rău, a pornit în căutarea lui. Poate îl lovise una din bicicletele alea cu motor ale străinilor, sau poate rămăsese prins în sârma de la gard, aşa cum se mai întâmplase odată, deşi trecuse mult de-atunci, şi îl învaţase să ocolească gardul. Sau, şi se înspăimântă la gândul ăsta, căzuse într-una din capcanele pe care sătenii le foloseau să ţină la distanţă animalele sălbatice, cum ar fi urşii sau lupii. Sau, probabil, Bobo uitase să mai vină şi îşi făcea griji degeaba. Era un câine destul de bătrân şi nu mai dispunea, desigur, de o memorie la fel de bună ca atunci când mergea la vânătoare cu Justinian Braduţ.

Ce s-a întâmplat cu Bobo, niciunul dintre locuitorii Odrobei n-avea să ştie vreodată, şi majoritatea au căzut de acord că fusese omorât de vreun urs ori altă sălbăticiune. Căpitanul de poliţie Coduz care s-a ocupat de anchetă era de aceeaşi părere. Însă micuţa Nona nu se putea gândi la o nenorocire ca asta, şi a continuat să-l caute multă vreme, iar când seara a urcat până-n vârful muntelui, Justinian Braduţ a intrat în casă şi a găsit-o pustie. Tăia lemne pentru iarnă când o auzise pe fetiţă strigând câinele : „Bobo! Bobo!”, apoi nimic. Câţiva oameni şi-au amintit că o văzuseră (sau li s-a părut – nu puteau spune cu siguranţă) în diferite părţi ale satului, căutându-l în continuare pe Bobo, deşi se înnoptase de ceva vreme. În schimb, domnul Pricop a jurat că fetiţa trecuse pe la el puţin după ora zece. Era în curte, încercând să termine de asamblat motorul unei maşini vechi (care n-avea să mai pornească vreodată), când a auzit-o strigându-l.

– M-a suprins, pentru că era deja noapte şi, chiar dacă aicea la noi nu se întâmplase o grozăvie ca asta pâna atuncea, era cam târziu să umble de una singură pe-acolo, i-a declarat el căpitanului Coduz. Mai ales că, aşa cum vedeţi, casa mea se află la marginea satului. Adică în cealaltă parte de unde-i casa lui Braduţ. Aşa că meşteream la motorul ăla când ea a strigat „hei, nea Pricop! Nea Pricopeee!” şi a venit lângă mine şi arăta foarte îngrijorată. Am întrebat-o de ce nu-i acasă, poate că Braduţ îşi făcea griji, iar ea a spus doar „îl caut pe Bobo. Nu a trecut pe-aici?”, dar eu nu-l mai văzusem pe Bobo de două zile, când trecuseră amândoi pe la mine să se joace în spatele curţii, unde am montat un leagăn special pentru Nona. Trecea mereu pe-aicea, în fiecare sâmbătă şi duminică, împreună cu câinele ei. Eu stau singur aicea şi nu mă plictisesc, dar îmi plăcea când o auzeam chicotind şi vorbind cu Bobo şi râzând. Era ca un îngeraş. Acum chiar cred că e. Un îngeraş, vreau să spun… Da, da. Ce s-a întâmplat dup-aia? Păi i-am spus c-ar trebui să se ducă acasă şi să stea liniştită că o să se-ntoarcă şi câinele până dimineaţă. Şi a plecat. Sărmana fetiţă! Dac-aş fi ştiut…

Şi asta a fost tot. Nimeni n-a mai văzut-o. Tocmai spre dimineaţă, înainte de răsărit, ceata de oameni care l-au ajutat pe Justinian Braduţ să-şi caute fiica au găsit-o într-o râpă, acoperită cu crengi şi murdară de sânge, cu gâtul rupt şi plină de vânătăi. Cineva a luat-o în braţe iar alţi doi bărbaţi l-au cărat pe tatăl ei care nu mai avea putere să se sprijine pe picioare.

Peste două zile i-au stabilit înmormântarea. Cea mai tristă zi pentru locuitorii Odrobei. A fost ca şi cum fiecare pierduse, prin micuţa Nona, o fiică sau o soră. Îşi amintesc toţi, chiar şi cei care erau atunci doar nişte copii.

– S-a ţinut post trei zile, declară unul dintre ei. În timpul ăsta toată lumea s-a îmbrăcat în negru şi cei mai credincioşi au mers la biserică şi s-au rugat pentru ea. Şi când a fost înmormântată, dacă te uitai la fiecare om adunat acolo, şi cred că eram tot satul, puteai să vezi şiroaie de lacrimi sau măcar ochi împăienjeniţi. Până şi Stoian Paraschiv a plâns, care era un om rău şi aproape sălbăticit. Vă zic eu că aia a fost cea mai tristă zi de când e satul ăsta, şi ce-a urmat, a fost şi mai trist.

După cele trei zile de doliu, oamenii au început să vorbească. Totodată, au venit poliţişti de la oraş să se ocupe de anchetă, şi câţiva reporteri care n-au aflat mare lucru. Micuţa Nona era moartă şi, deşi nu exista nici-o îndoială că cineva înfăptuise asta, nu s-a găsit nici-un suspect. „Străinii”, spuneau sătenii, „unul din ei a făcut-o” şi ura împotriva turiştilor avea să ajungă până acolo încât într-o noapte câţiva bărbaţi au dărâmat podul care făcea legătura între sat şi restul lumii.

Numai Justinian Braduţ, ştiind adevărul, a rămas tăcut şi a plâns moartea fiicei sale până a patra zi, când oamenii l-au văzut ieşind din casă, slab şi alb ca un mort, ducând pe umăr o puşcă mare de vânat urşi. „Unde te duci, Justinian?” îl întrebau, iar el, arătând spre puşcă, le-a spus că se duce să vâneze şi a pornit în sus, spre vârful muntelui, pe cărarea care ajungea până la casa babei Verna. Atunci au ştiut cu toţii şi au stat acolo, la marginea satului, aşteptându-l. Câţiva au aşteptat întreaga noapte, iar unii până a doua zi, la ora prânzului.

autor Mihai Victus, administrator al proiectului Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/MihaiVictus

Tombuctu II

Pe Paul Auster l-am descoperit cu „Trilogia New Yorkului”, aproape un roman poliţist, dar totodată mai mult decât atât, apoi cu „Palatul Lunii”, o carte care m-a dus cu gândul la „Viaţa cea Nouă” a lui Orhan Pamuk (cofetăria Viaţa cea Nouă, şomeri melancolici şi eu încezător în veşnicia cărţilor…). Romanul „Tombuctu” este o fabulă cu un personaj principal canin, domnul Osache (în original Mr. Bones), partener de dialog şi confesor al unui poet ratat din Brooklyn pe nume Willy Christmas. Numele de Christmas acesta şi l-a asumat în urma unei viziuni halucinante din tinereţe, în care Moş Crăciun îi apare hotărât şi condescendent pe ecranul televizorului şi îi vorbeşte, poruncindu-i să devină un misionar al iubirii şi al spiritului Crăciunului. Ceea ce poetul consumat de tribulaţii şi alcool încearcă, dar fără succes, el nu este înţeles şi acceptat, iar căderea şi moartea lui apar ca o consecinţă firească a zădărniciei dialogului cu ceilalţi. În afară de domnul Osache, desigur. Acesta gândeşte şi percepe la fel ca oamenii. Cei doi, visătorul inadaptat şi companionul său devotat colindă străzile şi oraşele fără rost, dedicaţi vagabondajului şi discursului. Ochii injectaţi ai javrei „exprimau o tristeţe perpetuă”, iar Willy „era un tip îndrăgostit de sunetul propriei voci, un veritabil maniac al trăncănelii, care se oprea rareori din vorbit din clipa când deschidea ochii dimineaţa până noaptea când cădea beat mort…” Considera că viaţa mizerabilă te apropie de adevăr, de miezul dur al existenţei. „Aşa ceva te consacră ca figură tragică, te descalifică pentru cursa nevrednică a speranţelor deşarte şi a iluziilor sentimentale, îţi conferă o aură de suferinţă legitimă.” Hm. Sau: „În rarele clipe cînd era în stare să-şi organizeze gândurile şi să-şi contoleze excesele în departamentul pileală…” Domnul Ham Ham, Monsieur Mâr Mâr, Sir Cotarlă. Dar să termin. Lumea cealaltă, pentru Willy, era un loc real numit Tombuctu, situat în mijlocul deşertului, „o oază a spiritelor”, acolo unde se termină harta lumii. Aşa cum înţelegea domnul Osache din ceea ce îi povestea cu nostalgie şi tandreţe Willy. „Se părea că pentru a ajunge acolo trebuia să străbaţi o imensă împărăţie a nisipului şi arşiţei, tărâmul nimicniciei de-adevăratelea. … Şi odată ajuns acolo, îi spusese, odată trecute graniţele acelui refugiu, nu mai trebuia să ai grijă să mănânci, să dormi noaptea sau să-ţi goleşti băşica. Erai una cu universul, un firicel de antimaterie găzduit în creierul lui Dumnezeu.” Acolo câinii vorbesc de la egal la egal cu oamenii. Willy moare, iar după o vreme, după mai multe încercări de a-şi găsi o casă şi un culcuş, domnul Osache păşeşte, ca un joc, pe şosea. Aleargă împăcat de-a curmezişul drumului şi îl urmează credincios pe stăpânul lui în Tombuctu.

autor Rusu Victor Ovidiu, membru al proiectului Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/RusuVictorOvidiu

O nuntă de poveste

Ca-n fiecare joi după-amiaza, Fane Bidirel s-a aranjat la patru ace şi-a pornit agale către centrul oraşului. Acolo, „La doi tei”, se întâlneau lăutarii târgului către sfârşitul săptămânii, pentru a-şi angaja diferite evenimente, unde să cânte sâmbăta ori duminica. Fane era cam supărat, că doar c-o seară mai înainte i s-a anunţat că nunta unde trebuia să meargă în acea sâmbătă nu mai avea loc. Fugise mireasa cu un văr de-al mirelui şi stricase toate socotelile – atât pe- ale lui, cât şi pe-ale celor două familii. Acum, era nevoit să se angajeze la orice contract, pentru că sezonul nunţilor era pe sfârşite şi avea şi el, ca tot omul, nevastă şi copii de hrănit: cinci guri ale copiilor plus nevasta şi soacra- căzuseră toţi doar în spinarea lui. Nu-i vorbă că era bun trompetist şi era la mare căutare, mai ales că nunţile pe aici prin Moldova nu erau nunţi dacă nu aveau fanfară. „La doi tei”, puţină lume: mai ales lăutari tineri şi necunoscuţi, cu care lăutarii vechi nu se prea încurcau.

Nu trece mult şi iată că apare unul c-o faţă de cal, puţin cam şoldiu şi cu nişte pantofi cu găurele, plini de glod. Semn că venea din cine ştie ce cătun şi era pe grabă prin zonă. L-a tras pe Fane Bidirel deoparte şi l-a întrebat dacă sămbătă era liber să-i cânte la nuntă. Bidirel păţise multe la viaţa lui, aşa că l-a privit cu neîncredere şi-a dat să zică
că-i ocupat. Avea ăsta o privire şpanchie şi vicleană, iar de câte ori încerca Fane să-i prindă privirea, el tot căta în lături.

– Ce zici, îl luă individul din scurt, te prinzi, ori caut pe altul?

– Arsenal! zise Bidirel scurt. De ce-ai rămas descoperit taman acum în ajunul nunţii?

– Păi, nu era ce-mi trebuia mie şi-am stricat înţelegerea. Deci, să fie clar: vreau doar patru oameni şi numai suflători. Nu-mi vii mie cu zdrânga-zdrânga la scripcă, sau cu vreun cioflingar de chitarist. Vreau doar alămuri, să se audă-n tot satul. S-a cumpănit puţin Bidirel şi s-a gândit că dacă şi-ar lua încă trei suflători mai tineri şi le-ar da câte o mie de lei, i-ar rămâne lui grosul de bani, cum nici nu visase.

– Dacă dai zece mii, din care-mi dai două mii să arvunesc formaţia, gata, batem palma.

Cap de cal nici n-a stat pe gânduri, a scos un teanc de sute şi i-a numărat 2000 de lei în palmă lui Bidirel.

– Sâmbătă la ora două fix îmi sunteţi cu fanfara în poartă. Un minut dacă întârziaţi, pun câinii pe voi. Satul se cheamă Şoldeni, pe şoseaua dinspre Paşcani o tăiaţi peste dealuri şi ajungeţi la un drum de căruţe. Vă descurcaţi voi că nu sunteţi la prima nuntă.

Fane, puse banii în buzunar, dar parcă ceva îl neliniştea în toată această înţelegere pripită; prea repede cedase ţăranul şi nu se târguise cu el de la bani, aşa cum făceau ceilalţi. Nici nu arăta c-ar fi fost plin de bani; era cam jerpelit şi privirea aceea de viezure saşiu nu prezenta pic de încredere. Dar poate se înşela. Nu toţi oamenii trebuie să fie frumoşi. Ce, urâţii n-au voie să se-nsoare? În aceeaşi după-amiază îi găsi pe cei trei suflători cu care să facă formaţia: unul cu trombonul, altul cu tuba şi unul cu saxofonul. Încropi repede o mică fanfară şi se bucură că n-avea nevoie de cine ştie ce sonorizare: o stăţioară şi două microfoane erau de-ajuns. Găsi şi pe-un văr care să-i ducă cu maşina până-n marginea Şoldenilor: o făcea deseori pe taximetristul şi cunoştea bine satele mai lăturalnice.

– Bă, Fane, n-ai găsit şi tu alţi gagii să le cânţi? Ăsta-i un cătun izolat de lume unde numai un nebun se poate angaja la o nuntă. Sărăcie mare, cum n-am văzut nicăieri în altă parte. În plus, ăştia-s toţi neam acolo-n sat şi pentru că au sângele stricat, i-a bătut Dumnezeu de toţi îs şoldii. Cred că-s într-o sectă şi n-au voie să se căsătorească decât ei între ei.

Fane Bidirel simţi iar viermele îndoielii cum îi roade din inimă, dar de-acum n-avea cum să mai dea înapoi. Luase arvuna, dăduse şi celorlalţi câte cinci sute de lei , aşa că, Dumnezeu cu mila! Nevasta deja chirăia că nu-i mai ajung banii…

Sâmbătă, după ce trecură cu maşina peste dealuri şi hârtoape, pe unde neam de neamul lui de lăutar nu ajunsese, la ora două fix s-au oprit în faţa porţii mirelui. De fapt poartă era prea mult zis: câteva leaţuri legate cu sârmă, care acum stăteau prăvălite pe-o parte. Gardul era mai mult o închipuire pentru că, se pare, stâpânul casei îl tot descompletase iarna să-l pună pe foc, până rămăseseră doar câteva scânduri mâncate de putregai. În curte câteva babe trebăluiau pe lângă un ceaun mare, pus pe pirostrii, de unde se înălţa o aromă ameţitore de fiertură de pui. Aproape de gard, o căsoaie, acoperită cu carton, mozolită proaspăt cu var la faţă şi puţin aplecată pe-o parte. În faţa uşii, un ditamai agudul, din trupul căruia şiroia un fel de zoaie roşiatică ce se prelingea către colţul casei unde făcuse o băltoacă. Alături, câţiva bărbaţi se chinuiau să întindă o prelată flendurită pe nişte stâlpi, ceea ce avea să fie cortul unde urma să aibă loc masa. Când a dat cu ochii de hardughie, Fane Bidirel şi-a făcut cruce cu limba-n cerul gurii: „Măiculiţa Domnului, pupa-ţi-aş tălpile tale, dacă scap viu şi de-aici, zece acatiste plătesc.”. Şi celorlalţi le căzuse faţa, iar nepotu-său care începuse să fie respectat în tagmă ca un viitor mare saxofonist, îi zise cu reproş:

– Umbli cu ciorănii, nea Fane! Ăştia ne belesc! Nu vezi ce mutre au? N-ai putut şi mata să te interesezi unde ne aduci?

– Lasă, mă, îşi făcu el curaj. E săraci oamenii, dar ce, noi suntem mai breji? Nu trebuie să cânte cineva şi la nunta lor? Omul a dat banul, aşa că ce-mi pasă mie? Nu-i nicio ciorănie. Ţi-am dat arvună, lasă croncăneala!

De după casă, într-un costum albastru, cu pantalonii din sus de glezne de sub care se iţeau nişte şosete roşii, apăru mirele c-o plasă de păianjeni pe cap pe care se tot străduia s-o dea jos.

– Ei, până una alta, urcaţi colea pe prispă şi încălziţi saxafoanele! Mai, încolo, om vedea.

– Şefule, zise Fane cu jumătate de gură, dă ceva la băieţi să ungă instrumentele şi să cânte mai cu spor…

Cap de cal îl săgetă scurt cu privirea şi-i spuse:

– Mă confunzi! Cum vine asta? Nici n-aţi venit bine-n bătătură şi cereţi de băut şi de mâncat? Nu ne-am înţeles să vă umplu maţul, aşa că treceţi la cântat! Da, să cântaţi să audă şi moş Surdu, că altfel, schimb placa cu voi.

Fane Bidirel s-a pleoştit dintr-o dată. La orice s-a gândit, dar că n-o să le dea la nuntă nici măcar apă să bea, nici nu i-a trecut prin cap. Şi le ghiorăiau maţele băieţilor în draci, în vreme ce se uitau la el cuprinşi de foame şi sete. Mai ales că din fundul grădinii, de unde trebăluiau babele, venea un miros ucigător de carne fiartă. Şi neavând încotro, s-au pornit pe cântat. Dar ce cântat! Mai mult a jale şi durere, de ziceai că la casa lui Calangiu, că aşa îl chema pe socru-mare, murise toată familia. În răstimpuri, din norul de fum şi abur ce învăluia ceaunul din fundul grădinii se auzea câte-un chiuit de babă, de ziceai că o sugrumă cineva:

– Hii! Hiii! Hiiii! Trăiască ginericăăă!

Muzicanţilor aproape că le-ngheţase sângele vine şi li se lipeau muştiucurile de buze, în vreme ce privirile lor disperate căutau o salvare cât de mică, din iadul în care intraseră. Ba, la un moment dat, tifonul zoios ce atârna în faţa uşii s-a dat iute la o parte şi din dosul lui a apărut mireasa. Sfinte Sisoe! Lui Fane i-au amorţit buzele şi nu le mai putea aduna nicicum pe muştiucul trompetei. La multe nunţi cântase la viaţa lui, dar aşa ceva nu mai văzuse încă. Era mare cât un şifonier, cu o rochie de-o culoare nedefinită, mai mult un alb spre gri, c-o faţă mult asemănătoare cu-a mirelui, de ziceai că sunt fraţi. De sub voalul adunat pe-o coroniţă de floricele albe şi zmotrocite, ieşea rebel un smoc blond şi creţ. Şi-avea nişte buzoaie vopsite roşu aprins, de ziceai că acum scăpase de la mâncat un hoit. Când a dat cu ochii de muzicanţi a început să le zâmbească galeş, făcându-i din ochi celui mai tinerel. Fane Bidirel, când a văzut-o, a înlemnit:

– Arsenal! Să nu vă puie dracu să vă luaţi de urâta asta că şi-aşa suntem blestemaţi.

De regulă, când mai cântau la câte-o nuntă, lăutarii se mai retrăgeau cu câte-o tinerică să-şi odihnească glasul prin dosul vreunei şuri.

Au tot cântat pănă spre seară, în speranţa că înainte să vină mesenii, mirele-cap de cal o să se-ndure şi-o să-i pună la masă aşa cum se cuvenea. Când şi când îşi mai aruncau ochii către cortul aproape terminat, încercând să afle unde or să fie aşezaţi cu formaţia. Probabil că încropiseră ei un fel de estradă, să-i vadă tot poporul…

Spre seară, iată că apare şi ginerică, aşa cum se aşteptaseră. Era însoţit de un zdrahon care, asemeni tuturor celor pe care-i întălniseră până acum, târa după el un picior. În mână avea ditamai toporul pe care-l rezemă de agud.

-Ei, zise mirele apropiindu-se de formaţie. Gata cu dicstracţia! De-acum cântăm şi-l dicstrăm pe Firică! Adică, eu! E nunta mea şi o dată-n viaţă sunt cineva: sunt bărbat! Aşa că, voi, fuga marş, la copac! Fane Bidirel, crezu că nu aude bine, că-i o glumă, acum înainte să le dea de mâncare. Ochii de viezure se subţiară ca o lamă de cuţit şi se aţintiră reci asupra celor patru lăutari:

– Nu glumesc deloc! Sus, în copac, cu tot cu instrumente, că altfel, unchiu e tare nervos şi are un topooor!

Între timp au venit mai aproape şi ceilalţi şontorogi care se puseră pe râs şi pe-un fel de schelălăit de parcă erau toţi scăpaţi de la balamuc. Feţele tuciurii ale muzicanţilor dădeau în galben acum şi doar albul ochilor se rostogolea când la stânga, când la dreapta în căutarea unui sprijin cât de anemic. Fane le spuse printre dinţi:

– Executarea, că nu mai ieşim vii de-aici!

Le trecuse şi foame, şi frică, şi toate. Nu mai simţeau, pur şi simplu, nimic. Îşi luară instrumentele în mână şi se urcară pe laviţa de lăngă agud, după care fiecare îşi căută loc pe câte-o cracă cât mai aproape de poale. Erau precauţi şi se gândeau că s-or îmbăta demenţii şi doar aşa aveau să scape. După ce şi-au făcut loc care pe unde au putut, mirele şi-a chemat alături ciumăfaia cea blondă şi-a urlat din toţi rărunchii:

– Marşul, că vin meseniii! Şi, îndreptându-şi privirea către gospodinele ce trebăluiau pe lângă oale:

– Ei, de-amu aduceţi crăpelniţa, că începe petrecerea.

Pe muzica marşului Radetzki, au început să aducă pe mese dinaintea celor câţiva săteni care deja veniseră, farfurii pline cu pilaf. Lângă grămăjoara de orez fiert, se lăfăiau câte un cap de găină cu ciocul căscat şi căte-o zgaraibă cu ghearele chircite. În copac, muzicanţii, cu ochii ieşiţi din orbite, îşi umpluseră muştiucurile de la instrumente cu salivă, scoţând mai degrabă nişte mugete decât o cântare. Numai că nimănui nu-i mai păsa de ei. Mesenii cei şoldii se aruncaseră cu toate forţele asupra străchinilor cu pilaf şi, care mai de care, rodeau şi sugeau din câte-o gheară, de parcă nu mai mâncaseră de câteva zile. De la unul la altul începuseră să circule câteva sticle cu un lichid de-o culoare ciudată, care mirosea de te trăznea a trăscău, un fel de băutură făcută din melasă pe care o primiseră pentru vitele de la CAP. Pe la 2-3 din noapte, nu mai era unul în picioare, aşa că Fane Bidirel, cu ultimile puteri le făcu celorlalţi semn să coboare din agud şi s-o taie peste câmpuri, unde-or vedea cu ochii. Încet, ca pisicile coborâră unul căte unul, în vreme ce încă mai suflau în alămuri şi când se văzură ieşiţi pe poartă, o rupseră la fugă cuprinşi de disperarea morţii ce le stătuse atât de aproape în acea noapte de pomină. Unul din vecini, pe care nu reuşise băutura să-l pună la pământ, alături de ceilalţi, când văzu umbrele lăutarilor ce se topeau în ceaţa care învăluise haturile, strigă-n bătaie de joc:

– Iepurii, băăăă! Pune-ţi mâna pe ei, băăă! Şo! Nea, Griveica! Nea!

autor Maria Sava, redactor la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/maria

Aer

Cu toate că am ajuns la timp la ultimul meu zbor n-a încetat subconştientul să îmi înmoaie degetele în cenuşă, ca într-o orbire, când pipăi un paravan de lumină trandafirie şi în spatele lui stă nimeni sau poate Edenul, când totul e înţelepciune sau de fapt risipire e, ca şi cum aş sta lângă o femeie fără corp admirând corpolenţa ei colosală. Stau din nou pe un aeroport străin ca un bătrân pierdut şi mă las ademenit de fotoliile albastre, o umbră pe tocuri înalte mă duce înapoi la vremea când amintirea ta mă mângâia, buza ta era şi buza mea, barza care nu-ţi aduce un copil e o altă pasăre a imaginaţiei lăsată undeva pe banca sărutului ca un monument al nostalgiei împletite,iată trec avioane peste noi, iubiri înfăşurate în scutece şi vele, te privesc prin ochelarii de piele cu zâmbetul acela de cuceritor sub cascheta de pilot mereu neagră, mereu foşnet şi foame de pozne ireparabile, de cafea şi ziare necitite cu ştiri de excepţie evidentă, cu întâmplări avide de senzaţie, nimic nu era monoton, doar lipsea parfumul tău în nări ca o şampanie, bule bule, care îmi intrau în nas la un loc cu dihorii şi nisipul dunelor de la graniţa dintre noi, de ce ai frisoane dragule întrebai, pe când eu mă culcam pe banca de aşteptare ca pe un spital metalic, cu o carte sub cap şi un pistol în buzunarul pregătit, populat de mărunţişuri furate din hoteluri, locomotive pictate, ceasuri CFR, patrulatere tensionate de corzile unor secante trăiri pe care se caţără leoparzi cu blană lucioasă şi ochii plin de pofte carnivore, acrobatule, nebunule, hotentotule strigai în megafonul mov, e ora de dormit, de sforăit, de bălit perna, de tras apa, de visat cururi, de pipăit salteaua, hai dispari într-o baltă primordială, cu bărcuţe de hârtie pe care ai caligrafiat cu degetul Love şi ai lansat răţuşte naive pe care să le vânezi şi apoi să le scufunzi măcăind în adâncimi imposibil de sondat, cu lanţul şi ancora agăţate de gâtul tău neras, ţepos, de care nu pot să te dezleg ..să te duci la bărbier nenorocitule..mă auzi ?

autor Adrian Grauenfels, redactor la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/AdrianGrauenfels

Pictoriţa

În fiecare săptămână, regele mergea călare la vânătoare; trecând prin pădure, ieşea pe o câmpie  inundată de razele soarelui.  Acolo zărea o domnişoară frumoasă stând pe iarbă, cu o broderie în faţă. Broda crengile copacilor în mai multe nuanţe de verde, apoi pârâul cu peştişori zglobii, galbeni, roşii cu picăţele negre şi-i rămânea loc în goblen şi pentru păsările cerului.

Îl impresiona cu inteligenţa ei şi de fiecare dată se sfătuia cu ea despre mersul lucrurilor din ţară. Fata avea o imagine clară despre cum ar trebui organizată aşezarea lor ca să devină dreaptă pentru locuitori, iar regele la fiecare întâlnire o provoca la discuţii să înveţe din intuiţia şi experienţa frumoasei localnice. Apoi o saluta cu respectul cuvenit şi pleca la vânătoare. Gonacii înconjurau mistreţii cu câinii, iar regele ţintea doar un singur mistreţ. Bucătarul îl tăia să facă bucate alese din el. Regele trimitea şi fetei cu cosiţe galbene, câte o gustare.

artist Maia Martin, Autoportret din nisip

A treia săptămână după ce şi-a luat rămas bun de la fată să meargă la vânătoare, s-a întâmplat un lucru curios. Nu mai avea tragere de inimă pentru vânătoare, aşa că şi-a trimis slugile acasă, cu câini cu tot, dorind să rămână singur cu gândurile sale. A pornit călare către muntele din depărtare. Vântul îi atingea obrajii, soarele îl făcea să transpire, dar până n-a obosit de tot, nu s-a oprit. A găsit în calea lui o fântână, acolo s-a dat jos de pe cal şi a scos o găleată de apă. Când s-a uitat în apă, a văzut chipul frumoasei fete reflectat în apă. A întors capul şi fata era în spatele lui.
-Eu m-am îndrăgostit de tine, i-a spus regele, ai părul ca spicul de grâu, ochii de azur şi o minte ascuţită, dar nu am ce face, sunt căsătorit, iar regina mea este o femeie de treabă, cumsecade şi eu ştiu că pe ea trebuie s-o iubesc. Este un sentiment deosebit pentru mine că te-am descoperit, dar nu te supăra, eu pe tine trebuie să te uit. De acum încolo nu mă mai opresc pe pajiştea ta, nu mai vorbesc cu tine, oricât de dureros ar fi. Şi regele şi-a ţinut cuvântul. Nu se mai oprea pe câmp, unde stătea şi cosea fata, nu mai vorbea cu ea de loc. Ocolea acel loc să nici n-o vadă.

A plâns fata o săptămână întruna, nu mai putea broda de loc. În preajma ei se adunau veveriţele şi iepurii să-i alunge gândurile rele. Se cocoţa ciocârlia pe copacul cel mai apropiat să-i cânte triluri de consolare, broasca făcea acrobaţii s-o înveselească, chiar şi melcul îi apăru în cale. Iar fata începu să spună poezia despre melc, melc, codobelc… şi uită de supărarea ei. Broderia, căzută în iarbă, a rămas neterminată. Un pom era cusut, dar pe celălalt nu mai avea cine să-l coasă. Stând aşa degeaba câteva zile, frumoasei fete cu părul ca spicul de grâu, i-a venit o idee salvatoare. Impresionată atât de culorile naturii, cât şi de amărăciunea interioară, dorea dintr-odată să picteze, simţea în inima ei, că deşi nimeni nu a învăţat-o tehnica picturii, ar putea reuşi.

A cumpărat din târg cele necesare şi a aşezat şevaletul în mijlocul câmpului drag ei şi s-a apucat de pictat. În fiecare zi picta mai frumos, mai iscusit până a realizat nişte peisaje deosebite, cu copaci şi flori, cu animale de pădure, cu munţii din depărtare şi cu păsările cântătoare. Într-o zi a aşezat tablourile în jurul ei şi s-a scufundat în admiraţia lor. A reuşit. A reuşit să-şi învingă supărarea, a reuşit să facă tablouri aşa de frumoase pe care neapărat trebuia  să le arate şi lumii, să se bucure şi alţii de ele, oameni de seamă, iubitori de artă.

A doua zi a venit cu calul şi cu căruţa în târg şi a aşezat tablourile, pe fiecare în picioare, ca să fie vizibile în lumina soarelui, să nu fie umbrit niciunul. A stat prima zi, a doua zi, chiar şi a treia zi lângă tablourile sale, dar numai doi oameni s-au uitat mai bine la ele, fără s-o întrebe, fără să-i spună ceva. De cumpărat nimeni nu a cumpărat nici un tablou, deşi nu erau scumpe.

artist Maia Martin, Dansul iubirii

După trei zile nereuşite, fata aşa de tare s-a supărat că nu mai vroia să stea lângă tablourile ei şi a rugat o femeie, care îi era vecină în sat, să aibă grijă de ele.

-Bine maică, du-te liniştită acasă, am eu grijă de ele, şi aşa nu prea trece nimeni prin faţa lor să le admire, deşi cât mă pricep eu, sunt tare frumoase.

Fata plecă acasă să mai facă şi alte treburi că picturile sale nu trebuiau nimănui. Dar ea, săraca, nu ştia că exact în ziua aceea s-a oprit caleaşca reginei lângă căruţa ei, a coborât regina, o femeie tare cumsecade, cum umbla vorba prin sat. Prima dată s-a uitat după nişte mătăsuri pentru o rochie de bal, dar când a zărit picturile, a lăsat mătăsurile baltă şi s-a dus să admire tablourile

-Vai, dar cine a ştiut să picteze aşa de frumos ? întreba tocmai pe vecina fetei care era în apropiere, tare impresionată de entuziasmul reginei. Trebuia să vină chiar regina ca să recunoască valoarea adevărată a picturilor săracei fete.

-Cine a pictat aceste tablouri ?

-O fată simplă, cu cosiţe ca spicul grâului, regina mea, dar dacă îi spun că le-aţi lăudat, tare fericită va fi cu siguranţă.

-Nu numai că le laud, dar le şi cumpăr pe toate să-mi împodobesc casa pentru balul pe care îl organizăm în această duminică. Te rog să-i dai pictoriţei aceşti 50 de galbeni din partea mea şi să-i spui să vină negreşit la balul de duminică, va fi musafirul meu de onoare.

Regina şi-a chemat valetul să aşeze tablourile în caleaşcă să le ducă la palat şi să le arate soţului său.

Mare a fost mirarea fetei când vecina i-a relatat întâmplarea din târg. A cuprins-o bucuria că totuşi tablourile sale sunt reuşite, regina care avea cultură şi simţul frumosului, le-a putut aprecia. Sufletul i s-a umplut de fericire, nu mai era supărată ca înainte. Invitaţia reginei, însă, a pus-o pe gânduri, e bine să se ducă ? Nu-i bine ? Era  într-o dilemă ciudată. Pe regină n-o putea refuza, dar nu vroia să-l supere nici pe rege.

Fie ce o fi, se gândea în sinea ei şi a început să caute între hainele ei o rochie potrivită pentru bal. Oricum nu avea rochii aşa de scumpe ca şi regina sau doamnele de la curte, dar avea şi ea o rochie cu dantelă albastră ca cerul senin, cu ea se putea prezenta la curtea regală.

Duminica fix la ora cinci s-a înfăţişat la poarta castelului, unde nu a mai intrat niciodată. Curtea era plină de musafiri cu pahare de cristal în mână, iar în ele strălucea un vin roşu ca rubinul . Se auzea muzică de pian şi peste tot erau mese elegante şi aranjate cu multe mâncăruri, raţe sălbatice, carne de mistreţ, de iepure, de căprioară şi prăjituri cu frişcă. Femeile purtau rochii scumpe şi se plimbau graţios. Fata se simţea intimidată de atâtea impresii noi, dar regina cum a zărit-o, a şi prezentat-o curţii:

-Ea e pictoriţa descoperită de mine, s-o cunoaşteţi pe autoarea frumoaselor tablouri, de acum încolo ea va picta pentru curtea regală şi va fi onorată pentru munca ei.

A apărut şi regele, ocupat până atunci cu primirea musafirilor ,veniţi din ţinuturi îndepărtate şi mare a fost mirarea lui când a zărit-o pe frumoasa fată. Ce caută ea în curtea mea, se tot întreba.Până la urmă regina a clarificat situaţia:

-Hai, dragul meu, s-o cunoşti pe această pictoriţă frumoasă şi talentată, pe care eu am descoperit-o !

Regele i-a întins mâna, a felicitat-o pe fată, dar nu s-a trădat că ar cunoaşte-o dinainte. Nici fata nu a zis nimic şi-a lăsat jos privirea în faţa regelui.

-De acum încolo această pictoriţă va picta pentru curtea regală, că tablourile sale sunt realizate cu talent şi sunt pe placul meu, ce zici dragul meu ? – întreba regina pe regele.

-Bine, dacă asta e dorinţa reginei, să se împlinească, a spus regele şi s-a scuzat, dar trebuia să se ocupe de ceilalţi musafiri.

Când balul s-a terminat şi lumea s-a dus acasă, regina s-a retras şi ea în dormitorul său să se culce, regele atunci şi-a găsit timp să meargă prin salon şi să se uite la picturile mult lăudate.

-Interesantă este viaţa, se gândea, eu vroiam să scap de o amintire frumoasă şi amintirea a intrat în casa mea sub forma acestor tablouri. Se uita la ele şi-i veneau în minte tot felul de impresii din trecut. Până târziu nu a putut să doarmă regele, se gândea ce va fi de acum încolo. Dar nimeni nu ştia, nici el, nici fata şi nici regina.

Din păcate nici povestitorul nu ştie mai mult că v-ar povesti mai departe întâmplările ce au urmat. Imaginaţi-vă voi ce sfârşit doriţi acestei poveşti şi să presupunem că aşa se termină povestea, cum vreţi voi.

autor Suzana Deac, administrator al proiectului Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/DeacSuzana

Sculptorul

Orologiul sună în liniştea casei, ţesând cu răbdare o panză de gânduri.Rareş se bucură nelămurit, în vreme ce Maria, soţia lui, murmura  cuvinte  ne-nţelese. Șuviţele ei galbene curgând pe pernă îl ademenirã, dar el, întrebându-se cum s-au cunoscut de fapt, vru mai degrabă să-şi asculte atent  bătăile inimii; ar fi scos-o din piept, apropiind-o de ureche, ţinând-o, mirat, în palmă, contemplând-o.

Bunicul Mariei, mort de câţiva ani, se așeză  pe  pragul odăii, lângă fereastră; el  fusese mare gospodar în sat şi-acum, bolnav, îl mustra pe Rares, clătinându-şi ţeasta pleşuvă. Zâmbind pe sub mustăţi, îl îmbie apoi la o stacană cu vin roşu, vârtos, numai să aibă grijă să nu tulbure odihna frumoasei lui. Și Rareş, înduioşat de amintirea bătrânului, îşi sărută pe frunte soţia, ca şi cum ar fi fost cea din urmă clipă a iubirii lor. Răsăritul soarelui, prelins în odaia proaspăt văruită, îi îmbujoră Mariei chipul; muşcatele, înşiruite pe pervaz, îi înţepară nările, trezind-o. Și pipăind locul de lângă ea, se întrebă cu glas răsfăţat:’’ Rareș, pe unde umbli?’’

artist Magdalena Chirilov

El ieșise deja în gradină, să lucreze. Se plimbă înainte şi-napoi, pe cărarea pietruită, special amenajată pentru acest obicei; se repezi, în fine, în atelierul construit cu mâna lui, din cărămidă, răcoros vara, prilej de incântare si uimire pentru  Maria. Cea mai mare parte a zilei, aici și-o petrecea iubitul ei, Rareș, acceptând cu greu ca usa sã fie intredeschisã mãcar, cu excepţia orelor in care trebuia sã guste ceva sau sã-și bea cafeaua aburindã. Ii multumea soţiei cu o miscare din cap, dintr-o datã supus, copilãros, de parcã i-ar fi cerut iertare din pricina indelungatei absenţe. Ea il intrebã cu sfialã, zâmbind:’’Mai ai mult?’’

El, misterios, surâzând ca pentru sine, ii raspundea:’’Rãbdare! Altfel, nu se poate, știi doar!…’’ Urmãrit de chipul mamei sale, moarte, Rareș, care atât o iubise, unicul ei fiu, jurã sã o sculpteze in bronz, ca sotia lui sã se minuneze, descoperind ce mult seamãnã ele douã . Migãloasa, dalta scobea și cresta, in mâinile sale arzând de patimã, sub ochii ingustându-se, sfredelind materia care, tot mai vizibil, capãtã o formã, un contur; Rareș izbea fãrã preget, modela, azvârlea cât colo așchii netrebnice. Ingrijoratã, Maria indrãznea sã-l intrebe:’’Nu vii sã mãnânci? Mai e si mâine o zi!’’ Iar el, fâstâcindu-se nervos, cu dalta tinutã incã strans in mânã, cãutã s-o linișteascã:’’ Lasã. Marie!…Mult numai  e! Adu-mi tu o cafea, mai bine!’’ Si  ea se grãbea sã iasã, usor incruntatã , la aer.

Odatã insã, spre miezul-nopţii, tot așteptând ca el s-aparã, Maria isi pierdu rãbdarea; cu buzele crãpate de ciudã, zgribulitã in cãmașa ei de searã, deschise brusc  ușa atelierului si, palidã, strigã: ‘’Rareș, ce faci tu acolo? Ce-ai de gând?’’ Iubitul ei rãmase mut, iar ea se-ndepãrtã fãrã sã mai astepte un raspuns

artist Magdalena Chirilov

Intr-o zi, cei doi soţi primirã vizita unui prieten de-al casei, poreclit Lupu; acesta, inalt, osos, cu sprâncene imbinate, negre, cu pasul apãsat, se uita câteodatã insistent la femeie, fãrã ca bãrbatul ei sã observe. La masã, mestecând de zor carnea fragedã, de pui, Lupu se silea sã-l asculte pe Rareș cu atenţie, in vreme ce Maria, imbujorându-se, insira calitãţi nebãnuite ale soţului ei, tot mai veselã..Când Lupu, grav, il trase de-o parte, cerând sa-i vadã sculptura, Rareș avu un moment de ezitare. Totuși, il cãlãuzi, cu fruntea  plecatã, oftând, rãsucindu-se pe cãlcâie, gata sã se rãzgândeascã.Lupu, rãsuflând greoi, ii rânjea in ceafã; aerul închis din atelier îl ameţi de-a binelea. Prin geamuri se strecura o luminã bolnavã. Sub masa de nuc, se inchegau dâre unduitoare și reci; de-a lungul ei, zãceau mai multe volume legate in piele, roasã de vreme. Lupu murmurã inscripţiile de pe cotoare si, intorcându-se, fãcu o grimasã care il amuzã pe Rareș: ‘’De unde-s  astea? Sau le aveai, și nu stiu eu?’’ Observând statuia, inaltã de aproape doi  metri , Lupu incremeni :’’ Dar bine, omule, nu era vorba despre mama ta? Fie-i ţãrâna ușoarã! Ai inlocuit-o, mi se pare,cu tine insuţi…’’ Și amicul, vrãjit, întinse degetele butucãnoase, sã pipãie.Il privi  pe Rareș cu admiraţie si spaimã totodatã, ca și cum ar fi zis in sinea lui:’’ Esti bun, ce-i drept… Dar te-ai  ţicnit, nu glumã!’’ In clipa aceea, ușa atelierului scârţâi sonor, metalic; se ivi Maria, aducând pe o tavã doua cești de cafea, insã Rareș, tresãrind, ii strigã: ‘’Lasã-le acolo, cã vin eu ! Avem puţinã treabã! Mulţumesc!’’ Și Maria, nedumeritã, pãrãsi incãperea la fel de cuminte cum intrase. ‘’ Ii fac o surprizã! Intelegi? Nicio vorbã!’’ se entuziasmã  Rareș, privind ciudat, cu o flãcãruie demonicã in pupile.Lupu se pomeni  râzând cu poftã: ‘’N-ai  grijã! Când trebuie sã tac, nici dracu’ nu mã poate trage de limbã! Las’ pe mine!’’

Dupã câteva luni , Rareș, covârsit de povarã, cãzu pe gânduri. I se pãru cã n-a calculat tocmai bine proporţiile, cã un umãr e mai ingust decât celãlalt, cã degetul  arãtãtor al mâinii drepte nu e destul de ferm. Braţul stâng fusese inceput, insã Rareș  aruncã deodatã la pãmânt  cu putere dalta, chinuit de presimţiri. De la un timp, Maria nu-i mai lasã in colţul știut cafeaua neagrã, ispititoare ca o nalucire, asa cum numai ea  se  pricepea sã o facã. Nerãbdãtor s-o intrebe ce s-a intãmplat, preferã  totuși sã se abtinã, prefãcându-se chiar cã nu asteaptã nimic de la dânsa.Și fiindcã scârţâitul metalic anunţând venirea ei incetase, timpanul incã ii vibra, fãcându-l sã intoarcã iute capul, orgolios si temãtor, ca un copil. Luindu-si inima-n dinti, Rareș incuie intr-o searã ușa atelierului cu lacãte grele,, invârtindu-le si izbindu-le in neștire. Cu oricâte sforţãri, asupra sculpturii nu se mai putea  concentra, iar fãptura aceea nefinisatã il implora  tãcut sã-i dea și braţul celãlalt, ajutând-o sã se miște. Rareș, prãfuit, șovãitor, merse pe cãrarea de piatrã, trãgând in piept aerul vãratic, ameţit de polen si de zumzet. Asfinţitul, ca o draperie insângeratã, aluneca domol peste hornuri si livezi, iar glasurile vecinilor, somnoros-indepãrtate, se imbiau una pe alta la glumã si zãbavã. Intr-un ungher ferit, de gradinã, pe o bancã din lemn, cioplitã cu mana lui, Rareș ii vãzu, in sfârsit; cei doi iși vorbeau ca si cum s-ar fi certat, dar cu plãcere. La un moment dat, Lupu fãcu un gest curios: apucã aerul cu ambele mâini, și Rareș intelese cã-l imita, inchipuind  o daltã și un ciocan in plinã actiune. Maria izbucni in râs, dându-și capul pe spate, dar el ii acoperi  gura cu palma, sâsâind și uitându-se in toate pãrţile pe sub sprâncene. Discuţia aprinsã, drãgãstoasã, reincepu, incât pãrea un plan bine pus la punct de cine știe când. Și cum își impãrtãșeau ei astfel  bucurii si nãdejdi, reciproc, Lupu o sãrutã  brusc, furios aproape, strângând-o cu braţul pe dupã mijloc. Maria ţipa scurt, voluptos, apoi se zbãtu moale, aţâţându-l  si mai puternic. Rareș gâfâia, gata sã-i rupã beregata, sã-i frângã  zilele cu insãși dalta de care individul iși bãtea joc in faţa ei, numai cã un dezgust il amorti cu totul, si cãutã sã se sprijine de-o creangã solidã.’’ Ce-a fost asta?’’ zise Lupu, speriat. Maria isi scuturã pletele, rosie la chip, cu uitãtura buimacã. Incet-incet, amanţii iși revenirã; nu  se vedea nimic. ‘’La ora asta, Rareș lucreazã…O fi fost un soarece…’’ sopti ea, și dãdu sã se ridice, insã Lupu, ceva mai potolit, ii șuierã  poruncitor:’’ Stai aici!’’ Maria se așezã la loc și-și propti faţã in palme, ingânduratã.

artist Magdalena Chirilov

Rareș se surprinse  fãcând, cu junghiuri  in coaste, cale-ntoarsã. Nu-i venea sã creadã. I se pãru cã Lupu, ameninţãtor, a și luat-o pe urmele lui, cã-i simte rãsuflarea fierbinte in ceafã. De cum ajunse, Rareș se scotoci prin buzunare , gãsi cheiţa, descuie precipitat lacãtele și se prãbuși in semi-intunericul pãtruns de frig. Observã un șoarece traversând iute masa ticsitã de cãrţi, pitindu-se apoi intr-o scorburã sãpatã la temelia  zidului. Rareș izbuti sã se ridice si, uluit, se frecã la ochi, bãnuind cã viseazã: statuia  se clintise de pe soclu. Ii privea acum profilul; isi modificase deci, in absenţa lui, poziţia. Inima ii bãtu nãpraznic numai la gândul cã o persoanã strãinã, poate chiar Lupu, intrase cumva in atelier, dornic sã-i joace o farsã. Dar Lupu n-ar fi avut când si cu ce sã dea  buzna, și fiindcã Maria, nici ea mãcar, nu avea  vreo cheie, lui Rareș ii încolţi ideea  cã-și intinde sieși o cursã, fãrã sã-și dea seama. Dar, ca omul care a ascuns un obiect intr-un loc anume, noaptea, ca a doua zi, nemaigãsindu-l acolo, sã se intrebe  dacã nu l-a pus in altã parte, cotrobãind fãrã noimã, tot astfel  Rareș, obosit la culme, incepu sã creadã cã a mișcat el insuși statuia și nu-și mai aduce aminte, absorbit, cum era , de lucrare. Tot  mai  distrat, abandonã  uneltele. Era  nemultumit. Foamea ii dãdea târcoale. Vocifera sarcastic, netezindu-și pãrul de la tâmple cu degetele  rãșchirate, murdare. Lumina electricã instalatã cândva de Lupu, ii storcea ochii de lacrimi, ii pârjolea  obrazul. Statuia, cãpãtând reflexe bizare, se uitã la el cu o expresie rece, dându-i fiori pe șira spinãrii. Apoi, totul se cufundã in beznã. Rareș porni spre casã, cu speranţa cã ea il asteaptã si-l iubeste incã; intr-adevãr, din bucãtãrie se rãspândea  un miros plãcut, de mâncare gãtitã. Glasul inãbusit al lingurii de lemn, sfârâitul din oalã, aburii fierbinti, ii descreţirã  fruntea. Cei doi soti isi dãdurã bunã-seara pe un ton sec, politicos. Rareș nu putea inghiti totuși nicio fãrâmã de pâine. Se așezã greoi pe scaun, și-o liniște grozavã se așternu, cã puteai auzi cum, roind fãrã astâmpãr, o muscã se izbea ritmic de becul din tavan. Intr-un târziu, Maria, privindu-l dintr-o parte, il intrebã cu voce stinsã:’’Ai  terminat statuia?’’ Rareș, uitându-se in jos, rãspunse dupã câteva clipe, cu trudã: ’’Aproape…’’ Și se ridicã, incercând sã se stãpâneascã. Maria, incurcatã, nu-l mai intrebã nimic; el apãsã hotãrât clanţa și-nchise ușa fãrã alte vorbe.Se aruncã pe pat, așa imbrãcat cum era, convins cã un somn zdravãn ii va alunga fierbinţeala din creier, ca sã poatã munci  iar , cu mintea proaspatã. Dar somnul  asteptat, intârzia. Se rãsuci pe-o parte și  pe alta: Lupu, rezemat de sobã, cu braţele incrucisate pe piept, rânjea zeflemitor, rãsfirandu-se apoi, ca bãtut de vânt. Maria, crezând cã doarme, se purtã cu mare grijã, fosnind in rochia ei de searã, suspinând la rãstimpuri. El, inert ca un buștean, stãtu cu faţa la perete; fruntea ii ardea. Ii  era  sete, dar n-o rugã sã-i dea apã, cu gând sã reziste pânã la ziuã. Ceasul ticãia nepãsãtor, tot mai aproape de urechea lui, dureros de clar și când, printre gemete, isi rãsuci grumazul, vãzu cum sotia lui, dusã pe gânduri, se piaptãnã pe indelete, orgolios  rãsfrântã in oglindã; o lacrimã i se prelinse atunci pe obraz, și cãutã din nou peretele, pãstrând tãcerea. Scuturatã din reverie, Maria stinse lumina, se vârâ in asternut, lângã el, si-n scurtã vreme inchise ochii. Se crãpã de ziuã, și Rareș, asudat, tot treaz era. Pletele ei, revãrsate peste umeri, il imbãtau. Ar fi vrut s-o cuprindã pe dupã mijloc, s-o  alinte, ca altãdatã, si nu-ndraznea. Setea ii scorojise buzele; zgâlţâit de friguri, auzi deodatã  afarã, in curte, niște pași grei, apropiindu-se treptat. Nu puteau fi ai unui om. De pe pereţii camerei  cãzu tencuiala. Maria insã continua sã doarmã. Inspãimântat, Rareș o strigã pe nume, de mai multe ori. Cineva, mânios, forţa ușa casei, smucind clanţa; o respiraţie sacadatã, de fiarã flamândã, rãzbãtea prin lemnul masiv, de stejar. Ușa, biruitã, se lovi  de perete, și  podeaua incepu sã trozneascã sub greutatea statuii. Rareș simti cum braţul acela intreg il strânge de gât, fãrã milã; vânãt la chip, cu mâinile sale firave se strãduia zadarnic  sã se elibereze, iar  in pupilele sculpturii sale  juca o sclipire demonicã.

autor Robert Toma

Data și  Locul nașterii: 07-10-1980, București

Studii:

-absolvent al Liceului Teoretic ‘’D. Bolintineanu’’(1995-1999) – secţia filologie;

– licenţiat al Facultãţii de ‘’Filosofie și Jurnalism’’,  Universitatea “Spiru Haret” (2001-2005);

– master -‘’Teoria literaturii și literaturã comparatã’’ în cadrul Universitãţii din București (2006-2007).

Publicaţii:

A publicat poezii, articole, eseuri în revistele: ‘’Biserica de lemn’’; ’’Oglinda literarã’’, ‘’Origini’’, ‘’Saeculum’’, ‘’Zip’’(‘’zona interferenţelor poetice’’), fiind totodatã membru al unor cenacluri din București, precum:       ‘’Amurg  sentimental’’, ‘’Biserica de lemn’’ (parcul  Titan), ‘’Orpheon’’, ’’Cenaclul de searã’’.

A apãrut  în douã  antologii de versuri la Editura ‘’Ex Libris Universalis’’(1999; 2009) – la  iniţiativa scriitorului Nicolae Stelea .

A  prefaţat  urmãtoarele volume de versuri: ‘’Impostorul’’, de Tudor Ion; ‘’Tiparele iubirii’’, de Florin Iordache  și ‘’Cartea cerurilor mele’’, de Ioan  Lucian Coliţã.

Motivaţie:  pentru mine, a scrie înseamnã a reformula, cu mijloace proprii, firește, însãși realitatea lumii înconjurãtoare; literatura devine  astfel  o hieroglifã, sugerând faptul cã nu e destinatã  înţelegerii oricui; un mijloc de a condensa, în chip simbolic, viaţa.  Literatura, deși  e ancoratã în ‘’trãire’’, ‘’experienţã’’, nu se confundã totuși cu aceasta. Așa cum subiectul cunoscãtor este  altceva decât obiectul de cunoscut.

Scriind, mã adresez  acelei categorii de public receptiv  în raport cu temele grave abordate, fãrã  a trãda câtuși de puţin, prin aceasta, o concepţie elitistã privitoare la menirea  artei. În speranţa unei integrãri  europene cât mai firești, în sensul rãspândirii valorilor noastre în lume, culturale, artistice, știinţifice,  îmi aduc – la rândul meu –  pe cât m-ajutã puterile și priceperea,  contribuţia.

Livada cu nuci

Lângă patul meu  era un bolnav în vârstă de vreo şaizeci de ani, dar faţa lui stafidită cu riduri adânci şi slăbănogeala trupului îl arătau mai în vârstă. Stătea în permanenţă cu faţa la mine, mereu horcăind şi molfăind câte ceva. Îl priveam cu coada ochiului, pentru a nu-i răspunde la provocarea privirilor. În afară de bătrân mai era un bolnav la capătul opus al salonului. Din cauza luminii ce îmi cădea în ochi, nu puteam să-i disting faţa. După cum vorbea, după timbrul vocii, părea să nu aibă mai mult de patruzeci de ani.
M-am şters în continuare pe frunte, de transpiraţie, aşezându-mi apoi mâna pe lângă corp, cu grijă. Privirea mea se lumina şi încercam să o ridic încet spre perete, apoi să o cobor spre celălalt capăt al salonului, în aşa fel încât să evit polarizarea privirilor celorlalţi bolnavi. Bătrânul continua să hârâie, să molfăie fragmente de cuvinte şi râsete laolaltă cu o coajă de pâine. L-am întrebat de ce a fost internat. Moşneagul nu auzea, dar continua aceeaşi frământare, aceeaşi strădanie chinuitoare de a spune ceva. Am întins mâna şi am luat de pe noptiera lui fişa medicală. Mă privea fix, mandibula rămânându-i suspendată-n aer, din gură îi picura saliva. Am înţeles gravitatea bolii lui şi nu i-am mai cerut explicaţii.
– Te-a operat, nu? l-am întrebat.
– Doctorii spun că nu-i caz de operaţie, că este numai un spasm laringian şi se ameliorează la tratamentul medicamentos, spuse celălalt.
–Şi dumneata?
– E, ce?
– Operaţia…
– Sunt în pregătire de câteva zile.
– Nu te-au operat?
– Ăsta-i salonul de triaj, de pregătire, ori te taie, ori te întorci acasă ca moşu’.
– Vrei să spui că nu am fost operat ieri?
– Ai vorbit prin somn din cauza barbituricilor luate acasă. Azi trebuie să stai de veghe, să ne odihnim şi noi. De fapt azi ar fi fost ziua ta de operaţie. Urgenţă. Te-au supravegheat toată noaptea. Te-au amânat. Sunt prea prudenţi să bage bisturiul în unul ca tine.
Mi-am băgat mâinile sub pătură, pipăindu-mi abdomenul, zona inghinală, coapsele. Picioarele erau amorţite. Am tăcut mult timp, neînţelegând nimic. Îmi aminteam că-l rugasem la internare pe doctorul Vasiliad, orice ar fi, să nu-mi scoată splina, că diagnosticul bolii mele nu este abces splenic, ci o alterare a imunităţii din cauza unei boli hematogene. ”Că de unde ştiu?” ”Am visat” i-am răspuns. ”Lasă-mă, domnule, aici facem chirurgie, nu psihoterapie”.
– Ce-ai tăcut acum? Ai fi vrut să te taie? Poate ai noroc să scapi, ca moşul.
– Ei, moşul, zic, trezindu-mă din tăcere.
Până seara salonul de opt paturi se ocupă cu bolnavi noi. Fiecare îşi aranja noptiera, patul, lenjeria şi punga cu mâncare, preocupaţi, schimbând câte o vorbă, de ce suferă, ce profesii sau meserii au, dacă au copii şi-s sănătoşi. Pe rândul meu, în patul de la geam se instală un moşneag cu pielea de culoarea lămâiei. Avea icter. Spuse că nu suferise niciodată cu ficatul, deşi băuse zdravăn toată viaţa. Se scărpina mereu, râcâind cu unghiile lui groase. O lua de la gât, încetul cu încetul, porţiune cu porţiune, tot corpul. Când termina, ofta de câteva ori, apoi o lua de la capăt cu hârşâiala. Se scuza că are totuşi o soluţie de dat pe piele, dar nu poate singur să o întindă pe tot corpul. Atunci m-am ridicat, picioarele îmi erau reci şi grele, am mers pe lângă spetezele paturilor până la el. S-a uitat mirat la mine.
– Mă ungi dumneata?
Alcoolul umezea în mică măsură pielea aspră, rugoasă. M-a întrebat de unde sunt.
– Şi eu sunt de prin părţile Buzăului. Din împrejurimi sau …
– Da, din – răspundeam ambiguu.
– Ehe, eu cunosc mulţi oameni de pe acolo. Am fost crâşmar toată viaţa, chiar şi acum …
S-a îmbrăcat şi s-a băgat sub pătură. Am deschis geamurile. Vaporii iuţi de spirt mai persistau în cameră. Răcoarea toamnei pătrundea cu mirosul de castan. După ce bătrânul îşi reveni din stresul scărpinatului îşi dădu drumul la amintiri şi poveşti hazlii, şi ne scoase din amorţeala aşteptării.
– Îl cunoşti pe cutare? mă întreba, mai mult pentru a găsi un punct de sprijin ca să înceapă a povesti, nu neapărat despre dânsul, ci anumite evenimente petrecute cu mult timp în urmă, rămase în memoria colectivă. Îi plăcea să povestească şi o făcea frumos, cu umor şi morală, toată vorbăria salonului o acaparase el. Ceilalţi stăteau cuminţi şi ascultau, mirându-se cum de ştie atât de bine şi atât de multe lucruri un crâşmar.
– Cunoşti acele locuri? mă cerceta.
– Îhî, îi răspundeam mohorât.
Eram furat şi eu de amintiri. Dar ce fel de amintiri puteam să am eu? Acest om parcă mi-a paralizat întoarcerea în trecut. Gândeam numai: A fost o vreme când lumea exista în mine cu toate amintirile şi trăirile păstrate peste timp. Pe urmă a venit o perioadă de acalmie ce prevestea întinderea unui domeniu incert al părerilor, impresiilor şi amintirilor aproape uitate. Şi de aceea nu pot să cred dacă eşarfa albă a existat vreodată sau nu, ori a fost o plăsmuire a visurilor mele urâte în zilele în care parfumul şi culoarea ţesăturii mi se arătau acolo unde speranţa nu era descifrată în simboluri.
Voiam să încep a le povesti câte ceva, mai mult ictericului, dar mintea nu-mi era limpede şi somnul mă învăluia din nou.
”Poteca mirosea a umezeală, a bureţi de cimitir şi salcâm. Zidul de piatră năpădit de buruieni şi de urzici, muşchi şi licheni, de cealaltă parte arţarii şi salcâmii convieţuiau încolăcit şi stufos, măceşii şi păduceii camuflau intrarea şi firul potecii. Pe jos, în putrefacţie din alte anotimpuri, păstăi cu sămânţă, măceşe decolorate de lutul cărării, frunze şi crengi descompuse contrastând cu verdele viguros al coroanei. Prin buruieni te îneca mirosul stătut, de cavou, capul nu aveai cum îl scoate deasupra, căci nu mult mai încolo, târâş, umblând, te vei poticni într-un altar de piatră cu ieşirile bine zidite.
Miros de lumină, nici de la lumânări nu mai străbătea până aici. Nişte trepte rotunde, undeva în zidul din faţă, se distingeau moale şi prăfos. Aerul era pietrificat, te îngheţa sau te frigea, dar până la urmă îţi intra în gâtlej cu gust de mortar şi de ghips. O dală de piatră se desprinse cu încetinitorul din peretele de deasupra treptele ascunse sub praful ruginit. Miros de nisip încins şi de aluviune uscată şi de arşiţă pătrunzând în nări odată cu deschiderea uşii laterale.
Începea un labirint? Era un simplu pasaj sau o poartă de trecere? Stoluri de fluturi şi cohorte de gângănii cu picioare lungi, de paianjen, năvăleau înghesuite de timidul ochi de lumină. Era aici sfârşitul? Era aici începutul? Cum s-a hotărât să fie creat şi numit eliberatorul şi vorbitorul şi cum s-a căutat ceea ce trebuia să intre în dialectica discursului său? …
Cineva trebuia să fie treaz în gloata asta ajunsă până aici, de vreme ce se auzeau horcăiturile şi respiraţia slobodă în convulsie, dar calmă şi fără spaimă. Un soldat se descheie la tunică şi cămaşă, îşi descoperi pieptul păros, neplăcut atavic, emanând un miros acru de haine şi corp neprimenite. La un moment dat, intuia că este privit în tăcere, de pe altă movilă de pământ.
– Te-ai înrolat de mult timp? îl întrebă.
– Nu, Vartolomei, dar nu pot să dorm. Noaptea mai ales. Dar parcă mai ştiu de când sunt în război cu lumea?
Costache Vartolomei tăcea, întrebase ca să se convingă că cineva veghease în tihnă odihna ochilor. De îndată ce acceptase discuţia cu Alisandru Pantelică, fotografia din mâna lui nu mai exista; ochii aceia albaştri se pierduseră în albul orbitor al soarelui, dincolo de amintire şi vis. Le luau locul imaginea soldatului, a omului de lângă el, întins pe pământ, cu hainele smulse de pe trup, cu picioarele înţepenite între hotare, trase pe roată de un călău. Şi spiritul acestui călău era peste tot de ani de zile. Oriunde. Soldatul îşi chema privirea năucită de alb şi albastru.
Dar nu-i aşa. Sufletul face ce vrea cu noi. Are cabinetele lui, unde îşi prepară academic planurile şi discursurile pentru vreo ironie a sorţii, are laboratoarele lui de alchimie unde îşi pregăteşte soluţii pline de otravă pe care ţi le picură în inimă după o ploaie ce a stat din ropot pe un ogor dat în pârg; crează monştri şi zei cu ochii adormiţi de lene şi întuneric. Un bec se aprinde într-o cămară cu rod împietrit, uitat peste anotimp, dar fluxul luminii declanşează alt declic şi din colţuri umede, de paianjeni, se trezeşte şi curge vântul îngreunat de praf şi te bagă-n draci flenduroşi; praful te îneacă precum spumele de săpun dintr-o baie imensă, miasmele se trezesc, dar rodul nu mai miroase a rod dat în pârg, pus în cămară, miroase a oase rupte şi carne tăvălită prin toaca stăpânirii, dai disperat din mâini şi te agăţi de firele de paianjen pietrificate, aspre ca o sârmă ruginită, în speranţa că firele devin într-un gând odgoane pentru braţele tale de naufragiat, deodată întunericul bălos se prelinge pe mâini şi îţi bagă în picioare semnul crucii din paianjen; din grija întunericului şi prostiei vin hoarde de lilieci să-ţi întărâte sângele prefăcut în colb şi tărâţe. Tot ca la un declic se stinge lumina becului trezită în memoria încărcată cu trufandale, fluxul luminii se retrage într-un vârtej, smulgând cu sine şi semne de paianjen şi draci cu frica de om pravoslavnic, beteag de drumul în cămara cu rod împietrit, smulgând ca un taifun tot ce era pe masa nesătulului şi tot ce era de faţă cu spaima, târându-se repezit prin colbul satului, până intra în cămăşile orizontului, la uscat, dincolo de zid, în semn reumatic de întrebare. Subconştientul face ce vrea cu noi, te lasă în pace o noapte sau zece ani la rând, să-ţi tremure în pleoape vântul de la răscruce, să te aştepte peste timp.
– Dar, în schimb, face ceva din noi, spuse Costache Vartolomei, relaxându-şi picioarele încordate şi izbind cu bocancul în iarba uscată.
Cu celălalt picior trase o piatră mai aproape şi o luă bâjbâind cu mâna; o potrivi mult timp în palmă. O strânse calm, urmărindu-i ascuţişurile, să şteargă transpiraţia ortganică a palmei şi molfăi câteva cuvinte gâtuite, cărora până la urmă le dădu drumul în aer odată cu aruncarea pietrei.
– Vezi acolo? făcu semn în direcţia pietrei aruncate. Auzi acolo? …
Cocoşatul şi surdul, mutul şi chiorul s-au căutat pe întuneric în toiul vârstei, s-au pipăit şi s-au tăvălit în colbul cărării de la gura peşterii.Erau nişte mase diforme de carne. Niciunul nu cunoştea alt mod de comunicare decât nişte pumni izbiţi în piept sau unde se nimerea, mai tare sau mai lânced, traşi în grumaz. Coborâseră de multe vârste din maimuţe. Se pipăiau şi se clănţăneau. Aveau înfăţişare de oameni, dar nu erau oameni. Se îmbrăţişau cu dor de milenii, cu pumnii, primul semn de bărbăţie; îşi lingeau sarea oboselii din naşterea întâiului simţământ şi se trânteau la pământ horcăind.
Al cincilea m-am ivit EU – ca personalitate – o roată de foc născută din aventura sau neglijenţa unui zeu care plecase într-o zi bezmetică în lume, să caute leac pentru scânteile şi sfârâielile sale. Dar nu a venit nici ieri, nici azi, când cenuşa-i deja lut din stârvul ars al gândului supus. Şi astfel am plecat în lume solitar, roată de foc făcându-mă, să mă încânt pe drumul unui idol fugar din regnul nesfânt.
Aveaţi ochii cât cioatele în vârful degetelor, dar băloşi şi urduroşi, miraţi de trecerea mea. Dar, iată, vă ard pleoapele negre şi părul puturos, vă rup oasele şi vă încălzesc la dogoarea şi lumina mea, apoi vă voi da un spaţiu spre a umbla şi a vă piertde ca licuricii în lumină. Voi plângeţe de bucurie şi dansaţi pârlindu-vă părul la dogoarea mea. Fumul e înecăcios şi începeţi să tuşiţi, semn că aveţi să spuneţi ceva, la început cu amărăciune,
Şi atunci aţi trecut prin cenuşă şi fum şi aţi smuls plante şi v-aţi făcut îmbrăcăminte. Vorbiţi, scârbelor, altfel ne-ar cuprinde somnul letargic, târziu, un somn uleios, cânepiu. Pândiţi şi numai pipăiţi cum zboară în cerc cuvintele cu ochii închişi printre noi. Plângeţi că nu aveţi ochii minţii deschişi şi eu râd de capetele voastre, zevzec, dar până la urmă dorul de naştere tot va rămâne în urmă, de unde şerpii vi-l scurmă. Dar vorbiţi, nu conteniţi. Eu nu vă pot ajuta cu nimic, rostul meu e să pun pecetea pe carnea voastră aşa cum vă nimeresc prin vârstă. Veţi cunoaşte că unul din voi este cocoşat şi ceilalţi vor râde, că altul este surd sau ăstălalt mut sau chior şi vă veţi huli şi vă veţi batjocori până la urmă. Nimeni dintre voi nu va crede, dar descoperirea voastră nu este urâtă şi vă poate aduce oricând libertatea de a cunoaşte şi de a merge mai departe, oriunde. Trebuie să râdeţi, că aşa râdeau şi zeii, acolo, sus, vorbitorii. Veţi ieşi la gura peşterii ce dă spre vale şi veţi învăţa consoanele trebuincioase pentru toate lucrurile şi fiinţele pământului, pe care voi înşivă le veţi crea. Mă veţi blestema la început şi mă veţi pedepsi pătimaş că v-am împins la lumină să vă cunoaşteţi pe voi şi lumea în care veţi hălădui în voie.
Daţi frâu sentimentelor voastre şi poruncii de început, că altele singure se vor trezi în voi. După ce veţi făuri istoria şi veţi modela relieful ţinutului, măcar o dată în an să vă încălziţi la focul dosit de ploaie şi vânt. Să vă obişnuiţi să bătuciţi cu tălpile goale amintirea din bulgării ţărânii, să-l numiţi ritual sau adunare cu vorbitorii şi să staţi la sfat. Să vorbiţi din curcubeul istoricei zile, căci veţi trece prin patimi şi iubire şi sufletul vostru mereu vă va încânta şi înălţa.
Mă scălâmbăi peste un altar cu gesturi uleioase pe urma un ui zeu pierit, pierdut în vremea slavei sale. Nu e nici vânt, nu e nici rouă, nu sunt nici păsări la gura fântânilor, doar nişte fluturi uscaţi şi gângănii fugite din insectare ce plutesc într-o imponderabilitate rece. Mâ scălâmbăi peste o mânecă de haină putrezită în mâlul calcinat.
Zeul risipitor al marilor tăceri pieduse liniştea ştiutelor cărări; speriat şi derutat de noua stare ivită voia să cânte în frunze cu ochii închişi pe leagăn, dar în gest avea mâna întinsă cu nisipuri de pe ţărmuri, cu seminţe de pe câmpuri. Ochii îi închidea pe întuneric, doar verbul mut le-o mai cere. Vorbea tăcerea în nemişcare şi veşnicia. A închis linia porţii şi contururile ovale din umbra lui, glas de sânge peste vârstă din pereţi să nu se spargă în auz. A vrut să plângă, bătând la alte porţi, descântând iubiri subpământene, să ajungă şi la hotare, chintesenţă de iubire şi tăcere să i se arunce la picioare. Vorbea în somnul de veci cu trecătorii, le dădea bineţe, i se răspundea că măgarul a progresat cu o notă vocală şi cu un deal, dar până la urmă nu se înţelegea cu ecoul venit de dincolo de iesle.
Ne bucurăm cum câinii se tăvălesc în colbul târlei, le vorbea vocilor de dincolo de hotar şi ne lasă din când în când să trecem în drumul nostru drept şi alb ca laptele oilor adăpate în zarea colbuită. Ne bucurăm că nu plâng călcâiele însângerate în pietre, că nu ne rămân flenduri de haine în parii din cursa cu obstacole. Ne bucurăm să ajungem cu sufletul la gură, cald, aburind, o amintire mai flutură într-un leaţ. Să o terfelim şi să o dăm la câini în loc de caş dulce? Datoria noastră e să trecem. Chiar şi călugării dominicani vor susţine, cu capul în glugă aplecat, asupra mătăniilor şi florilor lui Mendel. Să trecem…
– Vrei să zici …
– Du-te, mă, careva, la nevasta lui Andone din satul de peste vale, să vă dea vreo două buzunări de nuci, dar nuci, mă, să fie şi haideţi odată, că vin cei din urmă şi ne iau drept morţi, că mă …
– Fiinţă sau umbră ce eşti, intră în labirint şi învaţă căile şi treptele necesare, se auzi eufonic. Deodată se făcu lumină, o lumină nouă, asemănătoare zorilor, ce-mi speriară şi-mi fugăriră toate părerile despre trecere. De atâta lumină se făcu spaţiu pentru mers înainte. Aveam în faţă o stradă de oraş în devenire. Gunoaiele erau puţine, mânate uşor de un vânt fâşgăit, mai conştiincios şi mai ponosit decât un lucrător de la salubritate la ora amiezii. Aerul umed, de pământ desţelenit, al ţarinilor din jur, cald şi iute, mă aduse în fire. Eram pe drumul cel bun? Dar trecerea mea nu poate să aleagă; pune pecetea şi calea – valea. Pe străzi erau case cu ziduri groase şi ferestre largi. Am văzut o femeie, ia-colo. Cu eşarfă aşbă. Unde am mai văzut eu o femeie? Cu ochi albaştri? Am ştiut întotdeauna de ea. Dar aici, în oraşul acesta unde la fiecare sută de ani s-ar naşte un geniu şi obştea i-ar bate efigie, aş mai putea să-mi stăpânesc flacăra dogoritoare? Şi în cele din urmă să-mi opresc trecerea?
În piaţa cu străzi în patru puncte cardinale, dintr-un havuz curgea apă ce bolborosea. Nu era apă ca toate apele. Nu potolea setea, ci o întărâta şi mai mult. Mirosul îi era mai plăcut decât al mălinului, iar la gust întrecea cu mult orice băutură reconfortantă. Îţi dădea puteri nebănuite după uzura unei zile. Oamenii cunoşteau aratul şi semănatul şi meşteşugul cuvântului învăţat de la apă. Recolta nu pentru stăpâni o duceau în hambare şi nici în silnicie nu făcea toate acestea. Vorbeau despre recoltă, vocile lor nu amuţeau toată ziua şi toată noapta, ca bolboroseala apei de izvor.
Iar cine lua apa să o îngâne în cele patru vânturi, peste ogor, după o noapte se trezea că vorbeşte mai frumos decât ceilalţi şi era ridicat în slăvi. Până la urmă era trimis în ţinuturile altora în schimb de experienţă pentru că stăpânea meşteşugurile toate, vraja rodului şi arta discursului. Oamenii aceştia când oboseau, vorbeau şi aduceau panegiric apei şi rodului şi întinereau. Dorind să aflu că nu a fost decât un zvon mincinos, am coborât treptele străzii şi am luat de mână prima femeie întâlnită. Voiam să vorbesc ca idolul meu care mă învăţase să pun pecetea noului cuvânt. El murise la prima poartă închisă. Oamenii râdeau de mine şi mă pedepseau cu o haină de fier, să o port de-acum încolo, pe drumurile toate, grea precum vorbele mele. Îmi ziceau: Stăpânul tău murise de necuvântare, mut. Nici a cânta nu ştia?
– Taci, mă, ce-ţi veni? Îţi umplu eu fleanca cu noroi.
Numai ploaia aceea vânătă m-ar fi putut spăla pe mâini de atâta sânge. Numai soarele şi focul acela au infiltrat ceva nou în sângele meu. Cioturi de umbră în sunet de piatră se bat. Se prind în cercuri strâmte, apoi şoptesc o taină. Toate trec şi vin, o clipă stau şi trec apoi. Va fi vreun complot, ori se va deshuma nou mormânt? Pe urmă paşii au trecut în spaimă din lespedea tăcerii. În următoarea noapte a căzut roua, o rouă aspră şi rece, ce a umezit iarba şi anotimpul urzelii. Se auzea tropot de cizmă; foc mare de uscături. Unii îşi dădeau frâu sentimentelor. Focul topea cu lumina lui fantomele şi visurile, ardea amintiri şi imagini brute, înfipte în inimi prin pupile, ca nişte schije de bombă, le ducea în noapte, transformându-le, fărâmiţându-le în scântei şi fum. Era un foc al purificării. Un ritual.
Forfota gloatei din jurul focului îl învăluia pe omul cu fotografia în mână într-o formă a vieţii sale. Simţea că-şi rezuma prea mult gândurile din nevoia de amintire. Toate se spulberau şi se pierdeau împăinjenindu-i ochii, precum cenuşa împrăştiată de vânt. Dar rămânea ochii aceia albaştri, deschişi spre cer, care străbăteau şi străluceau prin ploaie până la el … Şi eşarfa albă ţinută între degete, fluturând în palele de vânt sau vis până la el …

autor Urzica Gheorghe, membru al proiectului Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/UrzicaGheorghe

Arta de a face compromisuri

Tu spui că da, totul va fi perfect, ne vom preocupa de viitorul copiilor noştri, le vom deschide un cont în bancă, le vom cumpăra un teren, le vom închiria pe termen nedefinit fericirea. Şi te gândeşti tot timpul la tot ce ai ratat şi nu vei mai recupera niciodată: la cuvintele pe care nu le găseşti când ai mai multă nevoie de ele, la zâmbetul seducător al unui necunoscut poem de Rilke ca al unui bărbat misterios întâlnit pe stradă şi la şansa pierdută de a vedea ce gust are trupul lui în arşiţa unei zile de august, te apropii tot mai mult de limita aceea invizibilă celorlalţi, priveşti nevăzută peste gard, în hău, uite-i pe toţi gardienii aceia care te fixează şi îţi impun un cod pe care nu-l înţelegi, Dincolo sunt toate poemele acelea nescrise pe care, dacă ai trece clandestin le-ai putea salva de la viaţă sau de la moarte, dincolo, dar asta e unica ta preocupare, el îţi spune că a găsit un teren ieftin pentru a construi o casă, că a investit banii în mod profitabil, că este miezul zilei şi că sunteţi singuri acasă, hai în dormitor să ne odihnim, sau nu.E miezul verii, e miezul vietii, al unicei tale vieti, tu accepţi, de ce nu, oricum nu va şti nimeni, nu va ajunge el la tine niciodată oricât ar fi de aproape de tine. Intri, şi în timp ce te apropii surâzând de el formezi codul complicat al centurii de castitate al feminităţii tale. Şi din nou vă despart cele o mie de poeme şi de cuvinte în care te-ai pierdut şi nu te mai poţi  întoarce. Dar nici nu vrei asta. Acolo e perfect.

autor Maria Postu, redactor la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/mariapostu

Povestea unui violinist de stradă

Nu demult, întro seară, obosit fiind de la citit, am adormit cu capul pe masă. Mă trezesc speriat după ceva vreme datorită unui sunet ciudat.  Mă ridic de pe scaun îndreptându-mă spre fereastra deschisă. Văd o umbră de om întors cu spatele care stă în picioare pe un colţ de tomberon şi cânta atât de frumos la vioară. E înconjurat de gunoaie, de câinii calmi, apoi de oamenii încântaţi.
Fiind vrăjit de talentul său  hotărăsc să merg afară pentru a fi mai aproape de violonistul nopţii unde găsesc mulţi oameni iar luminile din blocuri încep să se înmulţească.

Aceste seri de vară calmă s-au repetat timp de câteva săptămâni. Mă culcam liniştit ştiind că mă voi trezi pentru foamea sufletului. Câteodată chiar îl aşteptam cuminţi, ca mulţi alţii şi venea totdeauna după ora unu noaptea.
Lui Nea’ Marin Violonistul, aşa a început să îi spună lumea, i s-a instalat o scenă, dar tot pe tomberon cânta. A început să fie înregistrat şi apreciat de critici, apoi promovat de canalele media, să i se dea bani şi mulţi au încercat să-i afle viaţa, dar nu au aflat lucruri deosebite ; alţii au dorit să-l lanseze în lumea muzicii clasice, însă nu a acceptat.

artist Elena Bissinger, Cânta un Stradivarius

Sute de oameni veneau şi-l ascultau timp de 3 ore mirifice, apoi el pleca. O parte din ei rămâneau în acel loc până în dimineaţă, fiind zăpăciţi de frumuseţea sunetelor. Multe concerte au fost difuzate la televizor, vizitate şi de străini, iar numărul de spectatori a trecut la câteva mii, muzica lui luminând prin difuzoare bulevardele pline cu oameni.

În a cincea săptămână de graţie pentru oameni, vinerea, era trecut de ora unu şi jumătate, iar el nu venise, mulţimea dezgolită acum de candoarea sunetelor aşteptându-l fără sens şi nici până astăzi nu a mai fost zărit…După două zile, i s-a găsit vioara cu un mesaj pe spate, scris de el cu un cui :
“Nu am vrut altceva decât să vă demonstrez că omul poate avea oricând suflet, trebuie doar să îşi facă timp pentru el !”
Nimeni nu a înţeles mesajul de pe vioară până când o pensionară ne-a spus că el cânta şi ziua la fel de frumos, doar că lumea era prea grăbită şi ocupată de munca de zi cu zi !

autor Andrei Alex Mihaescu, membru al proiectului Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/AndreiAlexMihaescu

Seceta

Sprijinită cu o mînă de banca vopsită cu albastru, Llona îşi leagănă uşor vîrful pantofului delicat, din piele veritabilă, albă. Cumpăraţi pe nimica toată , de la Digger, săptămîna trecută -gîndi cu plăcere şi cu mîndrie pentru talentul ei la cumpărături.
-Astăzi pare şi mai cald. Mai cald decît ieri şi decît alaltăieri şi decît oricînd , zice Mowdle. Se joacă absent cu nasturii cămăşii în timp ce vorbeşte. Degetele lungi, cu unghii îngrijite apasă într-una pe bumbii sidefii , ca pe butoanele unui mecanism din care parcă scoate ideile lui caraghioase. Nu-i răspunde nimic. Ce-i mai trece şi ăstuia prin cap! Auzi, mai cald şi mai cald. Şi încă şi mai cald. Cînd, de fapt, căldura e una şi aceeaşi, de fiecare zi , insuportabilă . Şi cămăşile lui apretate, curate. Asta mi-o fi plăcut la el, gîndeşte Llona cu privirile aiurea, spre capătul parcului, spiritul lui ordonat şi calm? Cam băţos băieţelul! Şi nu-i nici cine ştie ce de capul lui.
Ar fi vrut, totuşi, să-i răspundă ceva. Afirmaţia lui rămăsese agăţată de lemnele băncii şi tăcerea plutea între ei, jenantă. Dar nu-i veneau în minte decît observaţii ironice. Nepotrivirea dintre aerul lui corect şi năstruşnicia ideii o irita.
– Ieri, la Digger, îi răspunse ca şi cînd ar fi vrut să-i continue ideea, Mabel spunea că au apărut locuri unde strada se topeşte treptat, lăsînd nişte băltoace negre de smoală sau ce este chestia aia cu care se acoperă străzile. Şi zice că Mary Dilton ar fi rămas împotmolită într-o chestie din asta, nu-i nostim? Zicea că moş Dilton a trebuit s-o ia frumuşel cu hîrbul lui de Cadillac şi sa i-o duca plocon maică-si! Precis că Mary îşi strîmbase de tot caricatura aia de nas…
-Mda, face Mowdle, preocupat să-şi scuture o scamă invizibilă de pe mîneca dreaptă a cămăşii.
Nici n-ar putea să îmbrace o cămaşă cu mîneci scurte. Slăbănoagele lui de mîini, cu vinele ca nişte sfori întinse pe sub piele nu-s de arătat lumii. O fi înţeles şi el. Dar mînecile şi le-a îndoit frumos, pînă mai sus de încheietură.
– Şi-apoi, iepurii, Llona. Ieri încă nu fugiseră iepurii. Dar azi au plecat, cîrduri-cîrduri, spre sud, cu codiţele lor albe, săltînd prin mărăcinişul din spatele fermei Tatle. Mulţi iepuri, graşi, tocmai buni de vînat!
– Da, şi eram acolo cu toţii, Cower Lunganul, şi Irma, proasta aia a băcanului şi Swinney şi ziceau că nu mai e apă în rîu. Auzi prostie! Şi că se usucă grîul. La ferma Motta l-au întors cu tractoarele şi au pus în locul lui porumb, dar Hawlins zicea că nici cu porumbul nu-i nici o speranţă, fără apă.
– Încet-încet, cîte una, au plecat şi păsările. Căldura creşte vizibil, cum îţi spun!

……………………….
Într-adevăr, aerul parcă fierbe. Dincolo de gardul grădinii publice, pe strada centrală, un copil îşi tîrîie ghiozdanul pe asfalt. Legat cu o sfoară lungă, roşie, ghiozdanul e plin de praf dar încuietorile de alamă hîrjîie frumos, ca un motoraş. Îl ajută să uite de căldură. Puţin mai înainte, spre clădirea municipalităţii, pe dreapta, cum urci dinspre parc, magazinul lui Digger cu firma lui galbenă îşi pierde una cîte una literele vechiului nume al proprietarului. Scris cu galben : SMILEY & SON . Acum literele galbene s-au închis parcă în metalul ruginit şi , dacă ai fi suficient de nebun s-o desprinzi din cuiele groase înfipte în zid si s-o întorci pe partea cealaltă, ai găsi un S galben, apoi un M şi tot aşa…Lipite pe dosul tablei, trecute prin metal, din cauza căldurii.
Ieri după- masă, chiar de aici, din răspîntia din faţa magazinului, s-a putut auzi vocea groasă a primarului discutînd aprins cu Snowley, şeful gospodăriei comunale. Negrul susţinea că aşa ceva nu s-a mai întîmplat niciodată şi că n-ar fi frumos ca tocmai în oraşul lor… Dar primarul i-o retezase scurt că aşa au hotarît consilierii şi aşa se va face, au să le pună. Snowley ieşise pleoştit din clădirea municipalităţii, ducîndu-se glonţ spre barul lui White, de cealaltă parte a pieţii, pe lîngă farmacie.
Şi azi dimineaţă, apăruseră. Din sîrmă groasă, vopsite cu negru, iar în fiecare cuşcă – o javră. Cotarlele mîrîie, turbînd de căldură, obosite să mai încerce să iasă, lihăind zadarnic cu limbile lor trandafirii prin cutiile de conserve, din care apa s-a evaporat de mult sau a fost băută . Şi în care cutii nimeni , evident, n-a mai avut timp sau chef să pună altă apă. Parcă numai grija asta o aveau!
Primarul aplaudase ideea pastorului Hinley, cu cuştile. Da, cîinii se înmulţiseră , deveniseră o problemă pentru oraş. Stapînii le dădeau drumul din lanţuri, să nu turbeze, iar ei umpuseră parcul central şi grădina publică, devenind un real pericol pentru copiii care se întorceau de la şcoală şi pentru perechile de îndrăgostiţi, care nu se mai puteau plimba seara nestingheriţi pe aleile parcului.
Prinderea javrelor – conveniseră – era dificilă . De aceea pastorul îşi dăduse cu părerea că bune ar fi nişte cuşti de sîrmă împletită, în care să pună… Ei, ce să pună, tot nişte cîini! Desigur, javrelor le place să se adune la un loc. Şi sigur se vor strînge cu toţii în jurul cuştilor, mîrîind curioşi sau aţîţaţi şi atunci nu vă rămîne, stimate domnule Smiley, decît să-i prindeţi şi să-i bagaţi pe toţi în camionul ecarisajului, care va aştepta pe aproape.
– De preferat ar fi, spusese venerabilul părinte serios şi disciplinat ca un şcolar, lăsîndu-i pe toţi cu gura căscată, ca în cuşti să fie căţele, mă-nţelegeţi…

…………………………

– Da, şi închipuie-ţi Mowdle, că nimeni n-a rîs şi că toţi ascultau fără să le pese, aşa spunea Corry, care-i un tip grozav, orice s-ar zice! Pe cuvîntul ăstuia contează jumătate de oraş. Ce zic eu jumătate, poate chiar mai bine! Şi ieri, la Digger , tot Corry zicea că toată povestea asta e un moft şi că el ar fi în stare să rezolve totul dintr-o dată, aşa, cît ai bate din palme. Bineînţeles, dacă barosanii s-ar hotarî să pice cu ceva lovele. Ce zici de asta?
– Păi, e clar, face Mowdle privnd-o ca prin sticla unor ochelari , deşi el nu poartă şi nici n-a purtat vreodată ochelari. Altfel, Llona nici nu s-ar fi uitat la el. Ce-o fi rămas aşa, băţ? Caraghiosul! Ar putea să mă sărute măcar, că doar nu-i nimeni în tot parcul! Unul ca el n-are flerul lui Corry, asta-i clar! Ce-o fi de capul lui acolo, la bancă , se mai întreba Llona în timp ce pe Mowdle se pare că-l framîntă, ca întotdeauna, ceva.
– Parc-am fi la capătul lumii, Llona, asta e! Ai observat? Aerul! Ieri, treizeci şi şase la umbră Azi, treizecişişase şi jumătate. Pînă la prînz mai sunt trei ore…

…………………………
De fapt, nu mai contează câte ore mai sunt pînă la prânz. Şi nici pînă seara. Mai ales pentru cei care, în barul lui White, se răcoresc pe cinste. Înăuntru e umbră şi pe urmă, White are gheaţă din belşug pentru toată lumea. Numai Hinks, cerşetorul orb , n-a intrat niciodată în bar, cu toate că nimeni nu-şi aminteşte să-l fi văzut vreodată în altă parte decât acolo, în faţa uşii de la intrarea barului, rezemat de perete şi cu pălăria soioasă în faţa scăunelului pe care stă de dimineaţă până seara. Cine ştie câţi, din cei care ies sau intră, aruncă şi-n pălăria orbului ceva, vre-un bănuţ de zece, amărât, rămas printr-o minune rest sau rătăcit între degetele celui grăbit să-şi soarbă paharul de whisky cu gheaţă, cu multă gheaţă …
– Încăperile, domnilor, spune orbul cui are timp să-l asculte, sunt, prin forţa lucrurilor, rupte de ritmul universal. Numai afară se poate percepe corect şi netulburat ritmul cosmosului, al universului întreg. Iar în univers se petrec lucruri interesante. Au loc procese care degajă căldură, iar căldura, oricât ar părea de ciudat, nu se consumă, domnilor, da-da, nu se consumă deloc! Căldura se acumulează …
– Mai taci odată! îi strigă prin uşa barului Hilary. Mi-ai împuiat capul!
– Lasă-l în pace Hilly, e singura lui plăcere! Ce-i rămâne lui pe lume ? Să trăncănească. Şi o face cinstit, pe onoarea mea, nu se leagă de nimeni!
– Nici noi nu ne legăm de nimeni, Sminthey! Noi ce rău facem? Nu, zău, ce rău fac eu, Iron Baster, beţiv a-ntâia, oraşului ăstuia ?
– Ce mai oraş! pufneşte iar Hilary, cu ochii ţintă spre colţul unde mister Millis şi-a scos carneţelul cu scoarţe jerpelite, în care notează tot ce se întâmplă şi mai ales, tot ce se vorbeşte.
– Oraşul lui Peşte! Aflaţi, domnilor, că oraşul ăsta e în ra-hat! Pronunţă cuvântul despărţindu-l în silabe, cu voce răguşită. Toată lumea întoarce capul spre masa lor.
– Şi căldura asta, acumulată în urma proceselor cosmice nevăzute şi nebănuite de mintea omenească – se aude iar glasul orbului – are şi ea dreptul la un spaţiu, cât de cât. Ei bine, în univers sunt locuri unde căldura…
– La dracu cu universul tău, Hinks! Vacile n-au  unde să mai pască iarbă. La marginea oraşului era înainte atâta iarbă, că nu se punea problema. Acum, mărăciniş peste tot, până şi-n grâu a început să crească buruiana asta blestemată cu ţepi, uscată şi ţeapănă…
– Asta aşa e. Brutarul Mallay spune că dacă o mai ţine mult aşa, el va fi nevoit să facă pâinea jumătate făină de grâu, jumătate de porumb. Şi pe onoarea mea, îl cred. Ăsta, ce-i drept, nu bea, dar are capul pe umere. Vă spun eu, Mallay e-n stare să ne dea pâine din făină de porumb.Cine a mai pomenit aşa ceva?
– Nimeni, Iron. Dar ce, înainte s-a mai văzut să atîrne sârmele de telefon până aproape de pământ? Lumea zice că încolo, spre Crofton s-ar fi rupt firele de atâta căldură. Dar eu unul, nu cred.
– Ba, poţi s-o crezi, deşteptule! Poţi să crezi şi altele, şi mai şi. Parc-am fi rămas, noi şi oraşul ăsta blestemat, singuri pe lume. Încolo, spre Builtown, ploua ieri după-amiază. Nici înspre Streetown nu s-aude a fi secetă…
N-ai putea spune că Hilary e mort de beat. O îndârjire fără adresă face totuşi ca ochii lui aproape cenuşii să pară şi mai şterşi. Are ceva cu cineva şi cu nimeni. L-ar trimite undeva pe nenorocitul de Millys, cu carnetul lui cu tot! “Nici orbul nu-i mai breaz. Ăsta, cel puţin, e mai nebun ca toţi. Ce-i pasă lui că-i cald sau rece, că tot nu le vede”.
– În univers, domnilor, sunt locuri unde căldura se adună de la sine, înmulţindu-se fără consum de energie şi fără efortul nimănui …
………………………………
Asta şi pare că este oraşul acum, la orele după-amiezei. Un loc unde s-a strâns toată căldura universului, înghesuită în oraş şi deasupra lui, peste clădirea poştei şi a gării şi peste totă întinderea din jur, odinioară verde, cu ierburi crude, unduind. Acum, dinspre gară nu se mai aude nici măcar orăcăitul broaştelor din balta de dincolo de linii. De văzut, însă, se vede ceva. Iar precupeaţa Lonely de-abia îşi mai poate ţine limba în gură de curiozitate. Ai putea să-i şterpeleşti lejer amărîtele ei de legături de ceapă şi de verdeaţă de pe tarabă, că nici nu te-ar băga în seamă.
Cum să  fie precupeaţa atentă, când exact acum, la ceasurile paisprezece treizeci şi cinci, nici mai mult nici mai puţin, ci exact atât, după ceasul de buzunar al domnului Tayley “croitorie a-ntâia, îmbracă tot corpul didactic al oraşului”, exact în acest moment zic, dinspre gară, se-ndreaptă spre centru nici prea repede , nici prea încet, Străinul. Să-l numim aşa şi veţi fi de acord cu mine, fiindcă oricât îşi mijeşte ochii aproape acoperiţi de grăsime, nu-l cunoaşte nici măcar măcelarul Booley, de la care ia carne tot oraşul.
Străinul nu e nici înalt, nici scund, iar îndărătul lui, la o distanţă respectuoasă, hamalul Hoomer poartă, cu o gingăşie de care nimeni nu l-ar crede în stare pe o matahală ca el, o valijoară din piele neagră, delicată. Şi uşurică s-ar zice, după cum o duce Hoomer, aproape numai cu două degete.
Cum treci de gară, pe dreapta, peste drum de brutăria lui Mallay, îţi înfigi privirea în geamurile spălate doar de ploaie ale hotelului babei Kaaps. Cotineaţa pare destul de solidă, cu cele trei etaje ale ei plus parterul, în uşa căruia moţăie pe un scaun de paie baba Kaaps, fată de general pe vremuri, os de oameni cu stare, decăzută până-ntr-atâta numai datorită lui Kaaps, beţiv crâncen şi cu aplicaţie, care i-a făcut cadou hotelul şi patruzeci de ani de văduvie cinstită, murind de ficat, la numai câţiva ani de la căsătorie. De ce n-a dat madam Kaaps cea tânără curs ofertelor nenumăraţilor pretendenţi la mâna ei , după aceea, e greu de spus. Poate doar moaşa Antu să ştie ceva, dar hoaşca aia bătrână, uitată de Dumnezeu şi de moarte pe meleagurile astea n-ar spune ceva, nici s-o frigi la foc mic, aşa-i de secretoasă. Şi doar toată lumea care o cunoaşte a încercat, cu binişorul, că se ştie cât e de arţăgoasă otrava, să afle câte ceva, dar în zadar.
Acum, baba Kaaps, mumie descărnată şi crâncenă, pândeşte grozav pe oricine ar îndrăzni să sosească în oraş cu trenul ori cu maşina şi n-ar binevoi să ocupe o odaie într-o casă onorabilă, fundată încă acum un secol de onoratul …Cutare şi “ la noi o să vă simţiţi excelent, servim şi masa după cele mai cunoscute reţete de la Paris şi din alte părţi. La noi a dormit, în drum spre … cutare oraş şi excelenţa sa domnul …cutare”. Pe care, desigur, îl cunoaşte toată lumea.
Se vede perfect, iar precupeaţa asta şi face, priveşte bleagă de câteva minute bune, cum străinul cel ”nici- distins- nici- prăpădit” ascultă cu vădită nepăsare turuiala babei Kaaps. Şi poate să jure şi domnul Tayley şi măcelarul că, după aproape două minute şi mai bine de când o ascultă, străinul o împinge binişor la o parte cu dosul palmei, numai atât cât să-şi facă loc pe uşa hotelului, după ce , mai înainte, pocnise din degete şi făcuse un semn elegant cu capul spre hamal, să-l urmeze cu bagajul.
A fost, se pare, prima dată când oraşul, prin persoana onorabililor observatori pomeniţi mai sus, s-a întâlnit, ca să zicem aşa, cu străinul. Care, rămânând în hotel, nici n-a ieşit spre seară la o bere, ori după mici cumpărături, cum se obişnuieşte, nici n-a dat semn, a doua zi, c-ar avea afaceri urgente, în măsură să-l facă a lua legătura cu cineva din oraş. Singură baba Kaaps ar putea, dacă ar întreba-o cineva, să spună exact cu ce s-a ocupat străinul atâta vreme în camera 38, “cea mai curată odaie a noastră, domnule, o să vă convingeţi, nicăieri în tot hotelul nu veţi avea o asemenea privelişte asupre oraşului…”.
Aşa că nimeni nu ştie, şi nici n-a avut de unde să afle, că, odată ajuns în cameră, străinul a tras cu putere şnurul jaluzelei, astupând unica fereastră şi închizând bine uşa şi robinetul chiuvetei, de care – e drept – s-a apropiat cu scârbă şi parcă cu oarecare teamă, astupând bine cu hârtie de toaletă până şi sifonul chiuvetei şi gaura cheii. După care, aprinzând unicul bec chior care atârna din tavanul înalt la capătul a două fire lungi, răsucite, s-a trântit în pat aşa îmbrăcat, cum era şi a adormit imediat, tresărind, totuşi, prin somn în răstimpuri, ca şi când cineva l-ar fi stropit cu apă.
Cine a avut timp să bage de seamă a putut constata mai târziu că, exact de atunci, de la sosirea străinului, în gară nu a mai intrat nici un tren şi, evident, nici unul nu a mai plecat. Ca şi când rostul ei, al gării, ar fi fost să-l primească numai şi numai pe el, pe străin. Dacă gara ar fi fost de carton, iar întreaga poveste s-ar fi putut întâmpla pe un platou de fimare, am vedea zilierii obosindu-se să care în spate imense panouri din carton presat, jalnică butaforie inutilă.

…………………………….
Cine ar fi crezut că domnul primar va ieşi în dimineaţa aceea pe jos şi neînsoţit din impunătoarea reşedinţă de pe Hinton Street numărul doisprezece ! La început, nici celor care vedeau cu ochii lor nu le venea să creadă. Statura, mersul şi întreaga lui făptură erau totuşi inconfundabile, cum foarte cunoscut era şi aerul lui plictisit şi mutra plouată, cu sprâncenele adunate la rădăcina nasului, într-o perpetuă încruntare. Iar plescăitul din limbă şi desele strâmbături dezaprobatoare cu care îşi însoţea orice privire, erau amănunte peste care nu se putea trece. Totuşi, ce să caute primarul duminica, singur, pe jos, pe strada care ducea din cartierele selecte înspre piaţa de păsări ?
În sfârşit, toţi cei adunaţi în piaţă se dădură, la început, respectuoşi, la o parte , făcându-i loc să treacă şi admirând invidioşi tăietura corectă a costumului. Iar domnul primar putu să admire o vreme, ca un adevărat cunoscător , ultimele noutăţi în materie de porumbei călători, pe care negustori veniţi din toate părţile îi expuneau grijulii în cuşti delicate din sârmă.
“Domnului primar îi plac porumbeii”, putea să constate cine nu-l cunoştea decât aşa, din vedere. Dar nu ştiu, zău, cine ar fi putut afirma că îl cunoaşte atât de bine pe domnul primar.
E drept, zvonuri fel de fel circulau prin oraş. Despre cuşti speciale cu lumină electrică, apă curentă şi mecanisme automate de făcut curăţenie, în care domnul primar ar păstra exemplare rare de porumbei, campioni la concursuri internaţionale, aduşi direct din străinătate şi cu care intenţiona să câştige o reputaţie nemaiauzită în oraşele din jur. Sau despre stolurile de asemenea păsări ce şi-ar lua zborul, în după-amiezile liniştite de vară, din spatele casei primarului, şi ar da ocol oraşului de mai multe ori. Dar tot la fel de mult se vorbea pe socoteala lui şi în legătură cu echipa de popice a oraşului, pe care primarul ar sponsoriza-o cu echipament şi cu tot ce mai trebuie, aducând pe socoteala lui, tocmai din Spania, containere frigorifice cu fudulii de taur, pentru hrana popicarilor, spre a-i face mai combativi şi de neînvins în competiţii.
Nici aşa-zisa domniei sale apendicită nu stârnise mai puţine comentarii. Se zvonea, iar cei care povesteau îşi dădeau aere de atotcunoscători, ca şi când ar fi fost cel puţin obişnuiţii anturajului celui bârfit, că domnia sa domnul primar nici n-ar fi vrut să audă de contactul cu bisturiul. Dar că, până la urmă, municipalitatea se văzuse obligată să o convoace în mare secret pe responsabila direcţiei sanitare a municipiului, o oarecare doamnă Bokow, poloneză de origine, amanta presupusă a primarului, care, în mod evident, făcuse tot posibilul să-l convingă că e spre binele public şi că oraşul ar fi avut de pierdut dacă, Doamne-fereşte, ceva s-ar întâmpla… Numai aşa se pare că putuse avea loc, într-un la fel de mare secret, în clinica centrală dar noaptea, operaţia. Care avusese succes, după cum, iată, se putea vedea…
Profesorul Wacham fu primul care strigă “Trăiască primarul !” şi mai apoi, ca şi când s-ar fi corectat, “Trăiască domnul primar! Uraaa!” Câteva glasuri îl urmară, mai întâi firav de tot, ca o undă subţire, ca până la urmă, întreaga piaţă să răsune de strigăte.
Ca deşteptat dintr-un somn, primarul pricepu dintr-o dată că se petrece ceva şi că anume el este motorul întregii tevaturi. Unde se află , ce vor toţi ăştia ? A fost luat pe sus de mulţime şi adus aici ? De ce naiba plecase de acasă pe jos şi neînsoţit? “Şofer, unde eşti, dobitocule?”-parc-ar fi vrut să strige. Dar îşi dădu seama că ar fi fost inutil. Idiotul de şofer nu se zărea nicăieri.
În schimb, se zăresc, ba, chiar se văd de-a binelea, o mulţime de femei, unele chiar frumoase, neînsoţite, sau trăgând după ele, în cel mai rău caz, ţânci multicolori sau cărucioare de piaţă. În balcoanele caselor de pe strada pieţei, capete zgâindu-se la el ca la cine-ştie-ce. Mâinile unora, îndreptate spre el, arătându-l cu degetul. “Nu cumva sunt în cartierul italian?”, îi trecu o secundă prin minte.
Apoi, dintr-o dată, ca şi când şi-ar fi dat seama de ceva, faţa i se lăţi într-un zâmbet larg şi fără adresă. Se cuvenea să pară cât mai degajat, s-arate că e stăpân pe situaţie, altfel, cine ştie ce aveau ăştia de gând!
Se învârti de câteva ori, adresând în toate părţile zâmbete aproape chinuite, cu o mână pusă streaşină la ochi, apărându-se de soarele fierbinte, iar cu cealaltă mână încercând gesturi prieteneşti către cei din balcoane. Nu-i răspunse nimeni.
În schimb, avu impresia, şi peste câtva timp putu să constate de-a binelea, că mulţimea se adunase în jurul lui, o grămadă de gură-cască, uimiţi şi nu prea de prezenţa lui acolo.
Din freamătul de glasuri care creştea treptat în spatele lui, începu să distingă mai întâi cuvinte răzleţe, “…sufocăm”, “…căldură”, “…prea cald”, “…primăria”, “… măsuri”. Izbucniră, apoi, din toate părţile, strigăte lămurite :
-Ne sufocăm!
-N-avem nevoie de atâta căldură!
-Se usucă iarba!
Ce naiba voiau toţi ăştia de la el? Se mai învârti încă, nelămurit o vreme, apărându-se cu amândouă mâinile de valul sonor care-l lovea parcă, din toate părţile. Până când, vocea cuiva răsună limpede, la doi paşi de el :
– Primăria să ia măsuri!
– Dar, domnilor, vă rog să înţelegeţi – îndrăzni dintr-odata – iar replica îi fu repede acoperită de acelaşi strigăt venit din toate părţile :
– Măsuri! Primăria să ia măsuri!
Privi prostit câteva clipe mulţimea agitată din jurul lui. Nu putu să priceapă dacă îl urau cu toţii atât de tare încât să-l ia la bătaie, să-l calce în picioare. Nici nu putu distinge pe faţa cuiva încrederea pe care cel slab o are, de obicei, în cel puternic. Descoperi în primele rânduri feţe vag cunoscute, probabil figuri zărite în oraş altădată, prin fereastra automobilului, întipărite reflex în memorie. Prinse în fugă privirea unuia dintre ei, iar acela se nimeri a fi profesorul Wacham. În spatele lui Wacham, o femeie tânără, cu o pălărie cu voal, îmbrăcată toată în negru şi cu un aer destul de curăţel îl fixa la rândul ei pe primar aproape cu obrăznicie. Dar acesta se agăţase parcă de privirea profesorului, disperat, cu umilinţă aproape, implorând un ajutor pe care nu-l ştia cum ar fi fost, dar continuând să zâmbească. Îşi mişcă mâinile, zbaterea lor semănând din ce în ce mai mult cu o figură de gimnastică suedeză.
Primarul apăru, astfel, pentru câteva secunde, în ochii concetăţenilor săi, ca un uriaş cărăbuş cenuşiu făcând încercări disperate de a-şi lua zborul.
Asta îl înduioşase pe profesor? Avusese el puterea – pe care slaba-i autoritate în faţa elevilor de la liceul internat mai degrabă i-ar dezminţi-o – de a potoli mulţimea din piaţa de păsări? Sunt întrebări la care nici primarul şi nici profesorul n-ar putea să răspundă. Sigur e însă faptul că, în secundele în care filmul nostru se rupe pentru a continua puţin mai încolo, s-a întâmplat un fapt nemaipomenit sau foarte comun. Destul că, închizând ochii şi redeschizându-i nu după mult timp, îl vom vedea pe domnul primar urcat pe un butoi de sardele sărate, aflat în mijlocul pieţii.
Butoiul fusese, bineînţeles, acolo dintotdeauna, dar nimeni nu-l observase sau nu-i dăduse suficientă importanţă. Acum butoiul acesta – aflat prin cine ştie ce întâmplare la îndemâna eminenţei municipale – pare să fieun obiect important pentru povestirea de faţă şi mai ales pentru domnul primar. Fiindcă, dacă am fi avut adineauri un aparat de fotografiat, am putea privi acum la două poze : una înfăţăşându-l pe domnul primar agitat, congestionat, în mijlocul mulţimii furibunde, cealaltă tot pe domnul primar, la fel de agitat şi nu mai puţin roşu la faţă, însă aproape victorios. Sus pe butoi pare – oricum – călare pe situaţie, pentru că de la această tribună va putea în sfârşit să-şi expună şi (de ce nu?) să-şi impună punctul de vedere, care nu este al lui, ci al autorităţii de stat în teritoriu, mama lor de bandiţi!
– Stimaţi concetăţeni – începe cu vocea sigură, dintr-odată – situaţia generală este, fără îndoială, de natură a ne îngrijora şi mă bucură faptul (pronunţă apăsat, energic aceste cuvinte) de a vă vedea şi pe dumneavoastră, ca nişte adevăraţi cetăţeni model, preocupaţi de un lucru care pe mine, primarul frumosului nostru oraş, mă face să nu mai dorm de grijă de două săptămâni şi mai bine. Se opreşte, oratoric, încercând să vadă efectul spuselor sale pe feţele lor. Mulţimea îl ascultă beată şi fără expresie, doar câteva murmure se aud, în spate, lângă gardul de ciment al peţei.
– Da, pentru că este de datoria noastră, a conducerii, iar alături de noi a întregului oraş, de a pune capăt unei situaţii care, pe drept cuvânt vă nelinişteşte, onoraţi concetăţeni! Dar, dacă Dumnezeu şi întreg Universul ne-ar sta împotrivă, datoria noastră a tuturor este, vă repet, datoria noatră este de a nu lăsa nici o clipă din mână situaţia, încercând tot ce ne stă în putinţă spre a o redresa şi, daca va fi posibil, chiar s-o întoarcem în favoarea noastră, obligând natura să ne servească, după cum este şi normal!
De data aceasta, aplauze rare dinspre profesor. Mulţimea se leagănă de pe un picior pe altul. Câţiva şi-au aprins ţigările pufaind şi provocând strâmbături damelor din jur. După toată căldura şi înghesuiala, fumul nu le face nici un fel de plăcere.
Broboane mari de transpiraţie îi udă din belşug gulerul cămăşii dar primarul nu mai bagă în seamă amănuntele şi trece liniştit prin discurs ca prin brânză, aproape hipnotizat de plăcerea că aceştia, iată, nu-l mai fluieră, ba chiar par să-l asculte, nemaipomenit! Ce naiba are să le mai spună până la urmă? Să le promită, da! Să le promită, asta e!
– De aceea, noi primăria oraşului şi împreună cu noi adunarea consilierilor municipali întruniţi în şedinţa de urgenţă de acum trei zile am hotărât şi sunt însărcinat a vă comunica următoarele măsuri, la îndeplinirea cărora sunt pe deplin convins că veţi contribui şi dumneavoastră, cei adunaţi aici, bravi concetăţeni! Ei, şi acum trebuie să găsească ceva. Dar ce? Ce să le promită el cârnăţarilor, băcanilor, croitoreselor roşcate şi gospodinelor deşelate de muncă din faţa lui? Escrocilor patentaţi, câţi vor fi fiind şi – fără îndoială – hoţilor de buzunare, negustorilor, logodnicilor de profesie, chelnerilor, măcelarilor, mecanicilor, femeilor uşoare, electricienilor, cizmarilor, vânzătoarelor aflate în tura lor liberă, golanilor, cerşetorilor ciungi sau orbi, proxeneţilor, fetişcanelor şi tuturor ăstora aflaţi, cu şi fără treabă în piaţa de păsări, în această superbă duminică? Pe care doar căldura o transformă într-o zi al dracului de obişnuită, ca toate celelalte, la urma urmei.
Tuşeşte, glasul îi răsună dintr-odată mai clar. Pare c-a găsit mijlocul de a se face ascultat.
– Mai întâi, din dispoziţia noastră şi în consens cu toţi consilierii municipali, fără excepţie, am decis că trebuie eliminată cu totul orice tendinţă de panică sau de neîncredere, care ar face, va rog să mă credeţi, jocul duşmanilor. Primăria va avea grijă să înlăture efectele calamităţii. Ţin să vă informez cât se poate de oficial că au fost comandate şi vor sosi imediat din import ventilatoare electrice, care vor fi montate în toate pieţele publice şi la principalele intersecţii, spre a se putea împrospăta şi răci aerul, de care locuitorii oraşului au atâta nevoie!
Râsul cuiva, răsunând în balcoanele de dincolo de piaţă îl întrerupe, parcă. Se mai aude o vreme, împreună cu schelălăitul câinilor din cuşti, cu care seamănă destul de bine. Dar amândouă, răsul şi lătrăturile isterice ale câinilor sunt repede acoperite de aplauzele celor din grupul profesorului Wacham, singurul din toată adunarea care-l priveşte, cu pălăria dată pe ceafă şi cu ochii măriţi, pe domnul primar aproape cu simpatie.
– Aşadar, cum spuneam, nimeni nu va mai suferi de căldură şi să nu vă temeţi, nici foamea nu va tulbura frumosul nostru oraş, vă asigur. Sunt deja comandate şi vor sosi, pe cheltuiala municipalităţii, transporturi de grâne din sud unde, după cum mi se pare că ştiţi, seceta nu bântuie.
Încurajat de aplauzele scurte continuă umflându-şi cât poate pieptul, căruia îi face o serioasă concurenţă burta, învelită jumătate în pantalonii din stofă minunată, în carouri discrete, iar jumătate acoperită de cămaşa albă de mătase naturală.
– Dar – spune coborând a încruntare sprâncenele şi ridicând degetul arătător al mâinii drepte, împungând parcă cu el cerul şi uitându-se, dintr-odată urât spre undeva şi spre nicăieri – avem datoria să contribuim şi noi, cu tot ce putem, pentru ca această stare de lucruri să nu mai dureze. Stă, desigur, în puterea fiecărui cetăţean să lupte cu toată energia împotriva căldurii. Astfel, hotărâm acum şi aici, ca, începând de mâine dimineaţă, toată suflarea oraşului, cu mic, cu mare, să-şi înlocuiască gimnastica de înviorare cu o acţiune mult mai eficientă şi în folosul tuturor, pe care nu v-o propun ci v-o ordon, în calitate de primar ales al acestui oraş. Aveţi obligaţia cetăţenească şi de onoare ca fiecare din dumneavoastră, adult, bătrân, copil sau adolescent, făra excepţie, să turnaţi în fiecare dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui, un ibric de apa proaspătă la rădăcina copacului care vi se va repartiza, prin decizie municipală, fiecăruia. Acest fapt în aparenţă simplu şi fără însemnătate, va face în realitate ca seceta care ne bântuie să nu mai distrugă frumosul nostru parc şi încântătoarele alei înflorite vor putea fi din nou admirate de orice vizitator străin.

……………………………
– Aşa că, nu mi-o lua în nume de rău, Mowdle dar te-aş ruga ca, măcar de data asta, să nu mă laşi singură. Se-ntunecă imediat. Şi nu că m-aş teme de cineva, dar e tocmai vremea când închide în colţ, la Stephen’ şi nici White n-ar avea de ce să-şi mai păstreze clienţii. Îi cunosc eu bine! De-alde ăştia, pe la şapte seara rămân deja lefteri şi încep să ceară pe cont. În sfârşit, cum îţi ziceam, aş fi vrut să mă conduci…
– Desigur, Llona, nici o problemă! Chiar mă şi gândisem. Să ştii că nimeni nu-i mai numeşte altfel decât „colecţia de beţivi a lui White” şi nu ştiu cine le-ar fi putut găsi un nume mai potrivit!
– Adevărată colecţie! Zac în bar, toată ziulica, învârtind politica precum porcul dovleacul! Da’ tot Corry le-a fost naşul lor! Ştii cum le zice?
– Corry acesta e tot tipul cu care te întâlneşti tu la Digger, când zici că te trimite maică-ta la cumpăraturi? Într-o zi cred că va trebui să… N-are timp să continue. Llona îl ia scurt, ca la anchetă:
– Da’, ia ascultă, domnule, nu cumva oi fi gelos? Uitaţi-vă la el! Şi să ştii, io nu „mă întâlnesc” cu nimeni, că vine toată lumea să-l asculte, ştie o mulţime de bancuri faine de tot.
“Doar n-am să stau să aştept toată ziua până-ţi termini tu amărâta ta de slujba la bancă ” – mai zice în gând pe când trec de parc dincolo, înspre Mallory Street.
– Hai, Llona, de-aici mai sunt câţiva paşi…Mâine dimineaţă…
– Ştiu, ştiu! Hai, du-te! Se dărâmă oraşul fără tine! A propos, nu te-am întrebat niciodată, cam ce învârţi şi pe câti marunţi, acolo, la… asta…., cum îi zice…
– Gregor City Bank, aşa îi zice, şi nu învârt nimic, Llona, muncesc cinstit, aşa să ştii, îmi câştig corect bucăţica de pâine, fără supărare…
– Da, ştiu, de cinstit…! Ce-i drept, e drept! Şi corect , de asemenea! Dacă nici tu nu te mai numeşti corect, care-i ăla, că-l mănânc îmbrăcat! De corect, n-ai pereche…
– Hai, Llona, fii cuminte…
– Cum să nu, dom’le părinte…ha, ha, mototolule! Îi adaugă ultimul cuvânt printre dinţi, atât cât să n-o audă dar destul de tare ca să nu-i astupe glasul scârţâitul portiţei de la intrarea în curte.

…………………………..

Cine ar mai putea să spună cu exactitate ce s-a întâmplat? În astfel de cazuri, martorii sunt puţini sau inexistenţi. Oricum, pe Slade grădinarul l-au găsit mort abia după câteva zile, cu faţa în jos şi cu nasul înfipt în stratul cu salată. La doi paşi de el, stropitoarea goală şi săpăliga. Câinele lui, legat bine cu un lanţ trainic de gardul din spatele casei, îi exasperase pe vecini cu lătratul, iar când unul mai curios se dusese să vadă, avusese într-adevăr ce. Anunţaseră poliţia…Dar valul de morţi nu putuse fi stăvilit de nimeni şi nici nu s-a reuşit – cu mijloacele destul de înaintate ale secţiei de criminalistică din poliţia locală – să se stabilească vreun vinovat, fie el oricine, localnic sau vagabond, unul din miile de ofiliţi ai soartei care vara, bucurându-se de posibilitatea de a dormi pe unde apucă, cutreieră în lung şi-n lat frumoasele meleaguri ale regiunii.
Astfel că, la puţină vreme după Slade, murise bancherul Owner, pe scaunul frizerului, săpunit şi gata de ras, că tocmai atunci când îl întrebase „doriţi lamă, domnule bancher, sau punem briciul la treabă?” frizerul Whiliams constatase uimit că bancherul nu-i răspunde. Mâna lui stângă era chiar pe umărul lui Owner, în dreapta ţinea pămătuful şi când işi aruncă privirea în oglindă, frizerul îi văzu ochii aproape ieşiţi din orbite şi gura încleştată, strângând intre dinţi trabucul, de care bancherul se pare că nu se despărţea nici în cele mai intime momente. Îi venise să ţipe îngrozit, dar tocmai atunci, spre norocul frizerului, în local intră Kellers, poştaşul, cu ziarele de dimineaţă. Lasă că şi aşa procurorul de district l-a hărţuit luni întregi după întâmplare pe bietul Whiliams, cu întrebări meşteşugit întoarse, care fizerului i se păreau tâmpite de-a binelea, despre cât de tare era strâns prosopul de la gâtul domnului Owner şi altele. Ba, stătuse, pare-mi-se, chiar şi o noapte în arestul procuraturii, ca să aibă timp să se gândească în linişte, pretextase procurorul. Până la urmă din toată hărţuiala asta nu putuse ieşi nimic iar frizerul se întorsese la treaba lui, e drept mai scarbit ca înainte. Nici nu mai cânta, serile, la mandolina lui cu încrustături florale pirogravate cu meşteşug, pe veranda frizeriei, nici nu mai comenta, cu clienţii, ştirile locale sau politica de prin gazete, ca mai înainte. O tristeţe filosofală luă locul uităturii lui zâmbăreţe, iar unii dintre clienţii săi fideli începură să-l ocolească, pretextând chipurile c-ar fi purtând ghinion.
Dar lucrurile nu se opriră aici. Cele mai groaznice lucruri erau povestite în barul lui White de oameni răvăşiţi realmente, cu mâinile încleştate pe paharele din care sorbeau scurt, parca cu oarecare greaţă. Despre conductori publici găsiţi laţi pe stradă sau mâncaţi de furnici până la os, încât nu mai rămăseseră din ei decât hainele şi actele după care erau identificaţi. Sau despre femei bine, din înalta societate, moarte în împrejurări dintre cele mai banale şi găsite încă proaspete de cine ştie care prieten sau cunoştinţă care glumise cu ele, întrebându-le, de pildă, ce le venise să stea aşa, întinse aproape goale pe podeaua băii, le place răcoarea cimentului îmbibat cu apă? Abia mai apoi se observa că apa de pe podea era de la robinetul lăsat deschis de mâna care tocmai îl acţionase dar căzuse moale pe lângă trupul celei care, întinsă pe jos în lenjerie intimă, n-avea să mai poată răspunde niciodată la întrebare.
Vuietul sirenelor salvării se amesteca adesea cu cel al maşinilor poliţiei într-un vacarm care nu se mai potoli multă vreme nici ziua nici noaptea. Aşa se explică de ce oamenii deveniră până la urmă aşa de nervoşi că nici nu-şi mai puteau răspunde unii altora la salut. Suspiciunea şi mormăielile de nemulţumire erau tot ce puteai obţine de la un cunoscut pe stradă, dacă încercai să intri în vorbă cu el, iar de la o vreme lumea începuse să nu se mai viziteze, nu se mai auzeau voci gălăgioase seara pe terasele berăriilor, iar fanfara militara care concerta duminicile în parcul central parcă intrase în pământ.
Cunoscuţii se ocoleau cu grijă iar telefoanele de ebonită rămaseră multă vreme mute, până şi în birourile instituţiilor unde, se ştie, nu trec două minute şi se şi aude o sonerie…
Asta îi făcuse pe toţi să uite şi de promisiunile neîndeplinite ale primarului – dispărut cine ştie unde, de mai multă vreme, poate chiar mort – de îndatoririle de serviciu sau de obligaţia de a turna apă la rădăcina copacilor cu ibricul turcesc, de care toti fuseseră atât de încântaţi la început. Nimeni nu mai împrospătase apa din cuştile câinilor aşezate prin pieţele publice şi nici ecarisajul nu-şi făcea datoria cum s-ar fi cuvenit. Câinii din cuşti muriseră de mult de foame sau de sete şi alţi asemenea patrupezi, veniţi în cârduri de cine ştie unde hoinăreau în haite pe maidanele oraşului, îngrozind locuitorii cu hămăitul sau chiar cu muşcăturile. Pentru că trebuie să vă spun, iar acum e momentul, câinii, oricât de răi, nu muşcau pe oricine. Sau, în orice caz, unii treceau pe lângă haitele fioroase fără nici o teamă, pentru că bietele animale innebunite de foame şi de sete cotrobăiau orice locşor unde ar fi putut găsi hrană şi preocupate cu aceasta nu atacau oamenii. Câte un ins, aparent normal, era urmărit însă de toata haita şi lătrat cum se cuvine, cu îndârjire, iar dacă acela încerca vreun gest necugetat de atac, tăbărau cu toţii pe el urlând apocaliptic şi-l muşcau cu frenezie sălbatică, pâna-l băgau in spital. Mulţi fură astfel mutilaţi pe viaţă şi puţin a lipsit ca oraşul sa fie divizat în două tabere ostile, cei binevoitori faţă de câini şi ceilalţi, muşcaţii, mai îndârjiţi şi mai categorici decât primii.
Unii povesteau cu groază că ar fi văzut, în gura javrelor care nu mai puteau fi alungate nicicum, mâini de om pe degetele cărora străluceau încă inele preţioase. Sau labe de picioare ori alte părţi ale corpurilor celor morţi, pe care câinii şi le disputau în hămăituri apocaliptice, noaptea, pe străzi ori prin grădini.
Singură sosirea circului Zicco a mai putut scoate câtva timp oraşul din starea aceea de încordare, uimind locuitorii cu numerele nemaipomenite ale actorilor, saltimbancilor si trapezistei Puşulina, rusoaică de origine. Dar cel mai de seama episod din tot spectacolul era apariţia lui Belizarie , Motanul Cascador, un pisoi de toată frumuseţea, foarte dotat şi mai ales bine dresat de stapâna trupei, madam Zicco, italianca. Dar după cele câteva reprezentaţii jucate cu casa închisă lumea începu să se sature şi de asta, mai ales că sub cupola de cârpă întinsă pe ţevi lungi de metal aerul devenea nespus de înăbuşitor şi nu de puţine ori leşinaseră femei sau copii în timpul spectacolelor, atrăgând atenţia şi tulburând evoluţia normală a acrobaţilor sau splendidele numere de dresaj.
Nici aşa-numitele trenuri cu grâne, bineînţeles, nu sosiseră iar în cele din urmă foamea, furia, scârba sau ura împotriva edililor neputincioşi îi scoseseră pe mulţi de prin case. Se putură astfel vedea adunaţi la un loc oameni pe care altădată nimeni nu i-ar fi convins sa se privească, necum să-şi mai şi vorbească unii altora.Ieşiseră în ţinute aproape neglijente gospodine mai mult sau mai puţin trupeşe, incheiate doar la câţiva nasturi, profesorii de la gimnaziul de băieţi, Zacharidis grecul, considerat de toţi un pic cam nebun, Gisodell, unica slujnică a babei Kaaps, o fetişcană pietroasă şi rumenă, pripăşită de mai multă vreme în hotelul de lângă gară, medicul Thompson, pompierii din garnizoana de nord, cerşetori, beţivi, prostituate, soldaţi, parlagii, ţigani, evreul Obermann care ţinea o prăvălie amărâtă în piaţa gării. Ba, unii povesteau că fusese zărită pe stradă în aglomeraţie, vestita Prudence, frumoasa oraşului, fluierată copios de golanii din parcul central.

…………………………

În dimineaţa de care vorbim, aerul începuse să fiarbă mai devreme ca de obicei. Căldura, care nu se mai potolea nici noaptea, uscase de mult frunzele oricărui copac, potopise cu praf uscat fundul fântânilor publice şi ştersese cu totul până şi ultimele urme de verdeaţă din parc şi chiar de la ferestrele caselor mici de prin mahala, unde gospodine mărunte îngrijeau odinioară ghivece cu muşcate şi garoafe de piatră. Acum peste tot stăpânea o pulbere fină, un praf fără culoare care amestecase , măcinate de paşii trecătorilor, frunze, hârtii, ţărână, cotoare de fructe ori alte lucruri din care nu mai rămăsese decât pulberea aceea.
Primul care vorbi, sau mai bine zis la care se uitară cu groază cu toţii, fu Zacharidis grecul, aproape mut din naştere. În faţa tuturor grecul scoase, schimonosindu-se grozav, un fel de srigăte ciudate, disperate, ululăind şi hârcâind îngrozitor, făcând gesturi şi fluturări de mână în direcţia hotelului amărâtei de Kaaps, care moţăia, cum ştim, pe scaun, la intrarea în hotel. Apoi, ca şi când ar fi înţeles dintr-odată cu toţii ceva, începură să vorbească oamenii. Înjurături groaznice, sporovăieli aiurite şi fără noimă, pe care nu le asculta nimeni, se ridicară ca un val sonor spre ferestrele hotelului.
…………………………………….

Dintre toţi, cea mai înverşunată pare a fi moaşa Antunes, confidenta şi prietena Gisodellei, slujnica. Ea susţine sus şi tare că străinul a ucis la viaţa lui două fântâni pe care acum le sugrumă conştient, purtându-le agaţate sub haină, la subsuorile lui puturoase şi că ar trebui numaidecât linşat „coiotul”, „şacalul turbat”, „equinoplexozaurul” ăsta periculos. Cuvântul din urmă mai mult ca sigur l-a înregistrat de pe la profesorul Kaakle, botanistul, căruia îi face menajul de mai bine de două luni de când profesorului i-a murit nevasta. Profesorul Kaakle nu are nici o părere, se mulţumeşte să-şi tamponeze în răstimpuri chelia cu o cârpă aparent curată, care se dovedeşte a fi pur şi simplu o ruptură destul de mare dintr-o pereche de chiloţi de damă, moi şi cu danteluţă, din cei pe care Digger îi vinde câte 28 în punguliţe de plastic, după fiecare al douăzecişiunu-lea urmând şapte cu garnitură specială. Gisodell îi recunoaşte precis şi nu-şi poate reprima un surâs de satisfacţie la gândul ca şi profesorul, cât o fi el de deştept, tot la una ca ea a ajuns, poate că şi mai rău, cine ştie…Dar de străin, ea una n-ar avea ce să zică de rău, martoră îi e madona. Chiar că se şi miră, ce are cu el madam Antu’? “Mi-o fi făcut ea destul bine până acuma, hoaşca, dar abia acuma văz io sufletul ei de catran negru ca smoala deavolilor jugrăviţi în catedrala St. Jakaab. Nici nu l-a văzut vreodată şi îl improaşcă cu venin. Nici nu avea cum să-l vază, că domnu’ nu iese niciodată. Cu toate că nu l-am văzut să deşchiză ferestrele, e totdeauna proaspăt şi nu transpiră nimicuţza! Cât e căldura asta de mare şi mâna lui e tot uscată şi moale cum îi catifeaua!” „Degetele lui puternice, cu inele frumoase şi cu fel de fel de pietre de-alea preţioasele chiar numai odată de-ar fi atins-o şi ar fi fost destul să vază şi să-şi dea seama , aşa proastă cum o crede pă ea oraşul, că ăsta e bărbat de rasă. Ales şi nemaipomenit de când îi veacu’! Da’, slavă cerului, domnul o atinge destul, ba chiar prea mult, că numai ei îi deşchide uşa odăii, când îi bate de trei ori scurt cu unghia în tăblia subţire, după cum s-au înţeles. Şi de fiecare dată înainte de…ştiţi dumneavoastră, el întinde – parcă-l vede! – degetele de la mâna dreaptă făcute „puică” spre ea şi de fiecare dată parcă aude clopoţelul ‚cliing!” şi vede fulgerul ăla albastru din vârful degetelor strânse cum o înfăşoară toată, cu o răceală aspră şi ne mai simţită de ea nicăierea şi ci niciun bărbat, măcar că inainte să sosească domnu’ ea n-a avut de-a face cu mulţi”.
“- Şi cum îţi spui, madam Antu’- îi povestise ea moaşei şi acuma îi părea rău – cum văz fulgeru’ şi auz clopoţelu’ mă şi furnică-n creştet şi pă şira spinării şi zvâcnesc toată cum doar…prima dată, ştii dumneata, şi mă trezesc goală puşcă în faţa lui. Da’ nu ştiu cum boala îi iese lui meşteşugul ăsta, că-mi piere ruşinea cu totu’ de nu mă mai sfiesc să-l muşc io prima de sfârcul urechii stângi, nu aia cu cercelu’…Că, uitasem să-ţi spui, are capul un pic aplecat şi-n urechea dreaptă un cercel mare cu piatră verde, lucioasă. Da’-n răstimpuir să face parcă vânătă şi păleşte şi io atuncea înţeleg dintr-odată că nu sunt de nasul lui şi-o tulesc repede, cu toate că cucoana nu mă strigă niciodată când intru la dumnealui, pe semne că aşa i-o fi zis el, să mă lase-n pace cât îl servesc…”
Alţii susţin cu tărie şi-n cuvinte destul de urâte că haimanaua care a venit în oraş e singurul vinovat de toată tărăşenia cu seceta şi celelalte. Cum că, de la venirea lui a răsărit şi a crescut încet, în locul statuii amiralului, un iepure mare de tinichea, cu urechi din tabla roşie. Că din toată chestia asta nimeni n-a câştigat nimic, in afară poate de Thomas, cârciumarul de la „Dulău-nfierbântat”. El a înţeles iute că întâmplarea i-ar putea fi de folos aşa ca a dat jos vechea firmă pe care, după ce a pus pe unii s-o frece bine cu şmirghel, a poruncit pictorului să-i zugrăvească neapărat un iepure cu urechi roşii şi numele nou al cârciumii, „La iepurele de tinichea”, unde-şi papă lefurile, pe-ntrecute, funcţionarii gării şi muncitorii de la calea ferată.
Chiar şi şopârlele vinete care au umplut piaţa de păsări şi centru oraşului, pavat cu dale argintii de metal (ce afacere bună a mai tras pe bani publici Spillmann, consilierul, proprietarul oţelăriilor Spillmann şi fiul, în ciuda tuturor şi cu complicitatea aproape pe faţă a primarului, s-a vorbit destul în oraş, nu vă mai plictisesc eu acum) şopârlele acelea tot opera străinului sunt, se zice. Cu toate că i-am auzit pe mulţi spunând că ele apăruseră abia după discursul de pomină al primarului şi că de atunci împodobesc asfaltul peste tot, prăjindu-se la soare nestinghetite sau târând după ele coşcogea cozile, că nimeni n-are curajul să se lege de ele sau să le calce pe coadă, fie de scârbă, fie de teamă să nu fie muşcaţi, că poate or fi veninoase, cine mai ştie!
Din ce în ce mai des se fac auzite voci care spun – şi n-ar trebui să-i fie nimănui indiferent faptul – că în balta dinspre nord, dincolo de liniile de cale ferată, peştii habar n-au să mai înoate, că nu mai au în ce, orbecăind ca beţivii prin mâlul rămas pe fund după ce apa a fost cărată toată la rădăcina copacilor din parc, de şiruri lungi de locuitori îngrămadiţi, dis-de –dimineaţă, unii în spatele altora, cu ibricele turceşti în mâini.
-Asta n-ar fi mare lucru, domnilor, izbucneşte dintr-odată, cu un glas mânios dar sigur pe el un tip slăbănog, cu mânecile şi pulpanele hainei soioase din cale afară şi cu nişte ochi spălăciţi, aproape bolnavi, din care ura ţâşneşte parcă improşcând în toate părţile, odată cu saliva din gura lui mare, cu dinţi stricaţi sau lipsind pur şi simplu. Asta, n-ar fi nimic, reia el după ce şi-a sumes pantalonii abia agăţaţi pe burta leşinată, nimic n-ar însemna, pe lângă faptul că, de două săptămâni încoace, nu mai avem miercuri! Săptămâna începe binişor cu ziua de luni, se face frumos marti şi toţi ne bucurăm, pentru ca imediat să ne trezim într-o zi de joi, spre mirarea şi indignarea generală, aşa cum puteţi şi singuri să constataţi! Ba, prin sud, prin cartierul italian, zivc unii că nici sâmbătă nu mai este, sau nu se mai ajunge pentru toată lumea, naiba ştie ce-i asta, că eu nu pricep, dar lumea trăncăneşte şi nu e bine!…
Strigătele şi urletele unora ajunseră în cele din urmă de nesuportat iar nervii altora, încordaţi la maximum, începură să cedeze. Nenumărate mâini apucară furioase ce le cădea la îndemână şi aruncară în ferestrele hotelului: pietre, fiare ruginite, sârme, cutii de conserve, ghivece goale de flori, cozi de mătură ori dale de metal smulse cu unghiile din pavajul supraîncins. Baba Kaaps dispăru ca prin minune într-una din camerele de la parter iar câţiva din mulţime năvăliră călcând în picioare scaunul de paie şi o luară la fugă urlând pe scări, spre etaj, de unde coborâră aproape tot aşa de repede, ţinându-l strâns de mână pe străin care, curios lucru, nu se zbătu şi nu se împotrivi unui asemenea tratament. La vederea zâmbetului lui liniştit mulţimea începu să urle şi mai tare, până când cineva, unul din cei ce-l scoseseră afară pe străin, ridică în sus mâna stângă, fluturând-o ca pe un drapel şi cerând linişte. Se fâcu, îndată linişte iar grupul care-l târa după el pe străin se îndreptă în grabă spre periferia oraşului, urmat de mulţimea parcă mai potolită, dar blestemând şi vociferând.
Străinul fu ucis acolo cu pietre şi călcat în picioare, dar niciuna din loviturile primite n-a izbutit să-i şteargă de pe chipul repede învineţit zâmbetul lui liniştit, devenit în cele din urmă un rictus chinuit în colţil buzelor din care curgea sângele în şuviţe groase.. În cele din urmă, din toată înfăţişarea lui semeaţă rămase doar un rânjet hidos, dezvelindu-i dinţii sparţi de călcâiele celor ce-l loviseră. După apusul soarelui, când ultima suflare de viaţă îi pieri din trup, îl spălă repede o ploaie aprigă, cu tunete şi fulgere, care îi topi pe rând, pielea albă, apoi carnea roşie şi oasele lungi, nefireşti. Ca şi când n-ar fi fost, trupul lui dispăru, în locul unde fusese rămânând solul neted, uscat şi curat iar oamenii priviră prostiţi, multă vreme, ploaia care refuza parcă să umezească acei câţiva metri pătraţi de pământ unde tăvăliseră cadavrul.

…………………

Pe una din aleile care străbat frumosul parc al oraşului, Llona şi Mowdle se plimbă ţinându-se de mână şi discutând, ei ştiu despre ce, cu voce înceată. N-avem altceva de făcut decât să ne strecurăm uşurel prin spatele tufelor dese, aşa încât ei să nu ne zărească dar noi să-i putem asculta :
– Ai auzit, Llona? Şi începe să-i toarne o poveste cam stranie cu morţi, câini, un străin, trenuri şi ventilatoare electrice din import, un talmeş-balmeş din care pe fată, chiar dacă mai înţelege câte ceva, n-o interesează nimic.
– Prostii! Exclamă de-odată, şi o ia la fugă spre capătul aleii, prinde-măăăăă!, strigă spre mototolul de Mowdle. Sânii ei saltă liberi sub tricoul alb de bumbac pe spatele căruia scrie mare “Smoker’s Club”. De unde ai mai scos şi povestea asta cu seceta? Ai nişte idei caraghioase!
E primăvară, e soare, e o superbă zi de miercuri în care, chiar dacă e zi de post, se va întâmpla, ea singură a hotărât totul azi-dimineaţă, ceva deosebit. Are să-l care după ea pe fraierul ăsta de Mowdle pînă acasă unde, chiar aşa, are să-l sărute cu forţa. Şi dacă va fi nevoie …Ei bine, o să-l încurajeze cât va putea. Nu se poate să nu se trezească până la urmă în făptura lui adormită bărbatul adevărat, de care uneori s-a şi temut, ca o proastă! Viaţa e frumoasă!
De undeva, dinspre clădirea municipalităţii se aude glasul gros al primarului certându-se cu cineva, mai mult ca sigur cu Snowley, negrul de la gospodăria comunală, şeful măturătorilor şi al hamalilor.
Deşi nu-i decât o oră până la prânz, din barul lui White răzbate o voce răguşită de beţiv, stâlcind îngrozitor frumosul cântec la modă :

“Johannaaaaa, libelula meaaaa
Îngerul meu de mahalaaaaa….”

autor Octavian Kosta

Adevărul despre Moș Crăciun

Igor URSENCO, proză scurtă din volumul ”S.T.E.P.”, în curs de apariție la editura ”Tracus Arte”

ISTORIA PLAUZIBILĂ despre Moș Crăciun a fost tăinuită timp îndelungat de către liderii noștri culturali și ideologici. Cel puțin puteau să nu consume atîtea resurse financiare, necesare popoarelor, doar pentru a se convinge de ceea ce era pur și simplu evident: încă acum cîteva sute de ani în urmă!!! Nu mai zic și despre oamenii de știință care, abia în anii recenți, au găsit de cuviință să recunoască că în craterele selenare se află apă.

Care e legătura dintre cele două subiecte, Moș Crăciun și satelitul artificial al Terrei? Dacă afirm că e una genetică, consideri că e prea mult pentru tine, dragă cititorule? Să vedem!

Adevărul despre Moș Crăciun se află într-o istorie banală despre superioritatea fanteziei asupra realității palpabile. Povestea adevărată despre Stăpînul-de-drept-al-sărbătorilor-de-revelion s-a născut în iernile grele, cînd tînărul ren Ka și, unchiul lui de pe mamă, renul Ru ajunseseră pe mîinile unui proprietar de duzină, care își băuse în alcool și ultimul strop de minte. Astfel, ultimul își amintea că trebuie să hrănească bietele animale înfometate doar atunci cînd deținătorul unui bar de alături, la care trăgea cam des în ultimil timp, îl ruga să-i ducă mușteriii băuți acasă, chiar înainte de a îngheța completamente pe pragul lunecos…

a)                   Versiunea aleatorie

Bătrînul ren Ru întotdeauna relua istoria numai cînd luna de pe cerul verde ca iarba crudă de iunie începea să se configureze sub formă de ”reneasă” ajunsă la vîrsta împerecherii. În seara cu pricina, pînă și cerul se dovedise a fi extrem de verde și apetisant, astfel că Ru se simți obligat să înceapă de la punctul culminant al narațiunii, dar cu aceeași frică previzibilă de a ajunge la finalul ei. Nu era loc de glumă, așa cum cei doi stăteau înhămați la sanie, bătuți de gerul aspru și de foame.

”Înainte de a se creștina, Moș Crăciun era un tînăr educat și frumos, care nu știa gustul țigărilor și nu consuma alcool…”, începu cam nesigur Ru.

”Știi unchiule, de fiecare dată cînd ajungi la episodul acesta, întotdeauna mă întreb care e legătura între calitățile lui fizice și cele morale!”

”Cum să-ți spun, dragul meu nepot Ka! Acesta e chivotul unei ”speranțe” palpabile pentru orice relație de familie… Mamele fetelor de măritat dintotdeauna s-au uitat atent la chestii de acest gen…”

”Și noi ce treabă avem cu asta? Doar e o poveste ordinară!”

”Păi cum să nu știi tu, dragul meu ignorant, că și noi doi facem parte din același regn cu oamenii?”

”Da de unde?”

”Păi, nu suntem noi un produs al gîndirii lor?”

”Așa e, dar limitele noastre sînt, dacă pot spune așa, mai reduse ca ale oamenilor… Noi nu depindem de breșa formată între fenomene și aparențele lor…”

”Te referi la dedublările spectaculoase ale heteronimilor lui Moș Crăciun, nu?… Cum le zice ..!”

”Papa Noël și Ded Moroz…”

”Exact, nepoate, îmbătrînesc și încep să uit…”

”Doar știi că nu sîntem supuși legilor alterității materiei… Unchiule, începi să te comporți ca o ființă umană veritabilă…”

”Dacă vrei, își pot spune unde Moș Crăciun își ține sechestrată Crăciunița pe parcursul anului”

”Știut lucru’! Tot acolo unde stau renii lui tot restul anului…”

”Deshămați?”

”D-apoi cum altfel, dragul meu”

”Și nu putem face nimic pentru a schimba situația asta stupidă parșivă?”

Dar răspunsul nu mai veni din simplul motiv că Bătrînul ren Ru era deja dus pe altă lume. Adică pe frecvența somnului.

b) Versiunea oficială

Chiar în acest moment în sania goală urcă un bătrîn burduhos, cu barbă grizonată, însoțit de o tînără care, după aparențele fizice, părea să fie nepoțica sa iubită. Înainte de a porni la trap, renul Ka auzi o singură frază a nepoțicii, fapt care îi schimbă integral perspectiva:

”Hai, bătrîne, să te duc acasă, că iar te-ai făcut zob de băutură… Dar asta te va costa o altă sutișoară în plus, să știi! Hai, renilor… Diii, drăguților!”.

Perechea simpatică, mai exact doar elementul său tînăr, nu observă – sau doar se prefăcu că nu observă – faptul că stăpînul renilor nu era la locul lui. Dar cine știe, poate că acesta era chiar faimosul kaïros, punctul culminant, mai exact momentul oportun de intervenire în desfăşurarea destinului la vechii greci. Pe de altă parte, nu este exclus că și pentru stăpînul de drept al renilor, intrați fără voia lor în gura întredeschisă a pățaniei curente, cea de-a cincea halbă să fi fost anume acest moment magic din întreaga sa viață!

Întorcîndu-și capul pentru a o vedea mai bine la față, Ka observă nedumerit că, într-o mînă înfășurată cu mănușă, tînăra Crăciuniță ținea frîul, iar în cealaltă – o sticlă de plastic ”de 2,5 litri”, plină cu un lichid întunecat la culoare, exact ca în ofertele de la supermarket cu ocazia sărbătorilor de Crăciun.

”Ce dracu’”, mormăi el ca să nu fie auzit de ruda sa, deocamdată coleg înhămat cu obligații depline la aceeași sanie, ”trebuie să recunosc că bătrînu’ Ru a avut tot timpul dreptate!”.

Ka atunci recunoscu cercul vicios în care a nimerit, decenii la rînd, distribuția piesei siropoase de Crăciun. Mai mult, tînărul ren realiză că trebuie să își depășească negreșit rolul predestinat și să rupă lanțul blestemat! Căci se declanșase anume evenimentul kaïros, momentul excepțional al grecilor vechi, iar soarta îl îndemna să împingă sania oriunde, cît mai departe de stăpînul lor nesuferit: direct într-o legendă memorabilă care să le rețină istoria vieții fără nicio remarcă, cu subtext incalificabil, la foamea îndurată zilnic!

Imaginîndu-și cum acumulează integral – în picioarele sale brăzdate de vene încă tinere – toată fantezia asupra realității palpabile, preluată de la unchiul său acum adormit de slăbiciune și foame, renul Ka nici nu realizase cum a făcut singurul pas, dar acel necesar, pentru a se ridica în aer: cu tot cu sania în care au intrat cei doi intruși, bătrînul și prostituata! Corpul unchiului Ru îi îngreuna într-o oarecare măsură startul. Cît timp renul Ka fusese nevoit să caute un echilibru gravitațional rezonabil, toți cei patru – ființe reale și imaginare – au riscat să se prăbușească peste crestele celui mai înalt lanț muntos planetar, dar, după numai o curbă triplă reușită, sania atinsese deja primul crater al lunii, considerate nepopulate deocamdată.

”Mai încet, băiete”, mormăi bătrînul ren, pe jumătate trezit din scurta-i ațipire, ”nu vezi că ai ajuns într-o băltoacă de apă?”

c) Versiunea complementară

Cititorul care crede că s-a căpătuit cu toată informația,  și încă aceea parvenită de la niște simpli reni, se înșeală amarnic. Pentru că un punct de vedere nu poate fi considerat plauzibil atîta timp cît favorizează doar una dintre tabere.

Așadar dezvăluirea incendiară abia urmează, fiind susținută de deținătorul legal al barului: unde trage adesea chiar proprietarul nesuferit al renilor Ka și Ru.

Într-un cuvînt, ”săniuța lui Mos Crăciun cea trasă de 9 reni cuplați, cum se știe,  la proțap doi cîte doi, și conduși de celebrul ren Rudolph, al cărui nas roșu luminează ca un far in intuneric etc”, după omul nostru nu ar fi decît o conjurație a civilizațiilor extraterestre.

”Altfel spus, El este conducatorul celorlalți 8 reni?”

”Desigur: Dasher, Dancer, Donner, Vixen, Comet, Cupid, Prancer și Blitzen!”

”Acuma spune-mi și tu dacă acestea nu sunt nume conspirative! Ai vreun argument?

”Cum! n-ai auzit de unul Rudolf..? Rudolf  Steiner din ”Cronica akâșă”, parcă…”

”Cel care afirmă că evoluţia omului si a Pământului se desfăşoară în cadrul unui „ciclu complet“ de manvatara, în timpul cărora lumea apare ca ”obiectivă”?”

”Știu, sînt și eu la curent cu zvonurile, dar nu înțeleg totuși care e rolul renilor tăi în toată această afacere…”, se miră proprietarul barului care, subit, nu mai pare dispus să toarne din partea casei.

”Care reni, domnule! Te-ai țicnit așa de rău?”

”Știut lucru… Renii Ka și Ru, care te așteaptă afară…”

”Ptiu, drace… Iar am uitat să-i hrănesc… Hai mai toarnă cîte una mică și consideră că sînt ca și plecat…”.

”Doar pînă mîine, cînd istoria se repetă”, mormăie bărbatul de la tejghea, turnînd alcoolul în pahăruț, fără să depășească o picătură în plus.

d) Versiunea alternativă

Pentru a-și exprima dezacordul sau, mai curînd, pentru a-și compensa lipsa de informație necesară, proprietarul renilor încearcă să îi devieze atenția interlocutorului său în alt cîmp cultural, dar la fel de minat, încercînd să-l convingă, în schimb, că băutura carbogazoasă ”Coca-Cola” nu e decît apă distilată, extrasă din rețeaua de alimentație publică.

”Da tu de unde crezi că își scot capitaliștii profitul?”

”Îți spun eu că în apa asta se amestecă legendarul ”praf magic”, preparat dupa o formulă secreta a ”spiridușilor”, adică al spionilor…”

”Lasă-mă, dom’le, cu teoriile tale neghioabe…”

”Chiar nu te-ai gîndit niciodată de unde vine culoarea sa roșie?”

”Habar nu am și nici nu mă interesează, dacă vrei să știi!”

”Ei bine, fii atent. Îți voi spune foarte clar! Și să te mai prind că mă mai întrebi vreodată…”

”Ce să te întreb?”

”Dacă roșul Crăciunului vine de la spațiul cosmic iradiat de sovietici sau de întreprinzătorii americani!”

”Stai o clipă! Vrei să zici că ..?”

”Garantat… În cel mai bun caz, riscul de a agăța o ”boală colectivistă” e la fel de mare ca și ”sindromul de individualism”…

”!”

”Ștai că nu deții informația completă? Apleacă-ți urechea aici la mine… Știi tu cine e Papa Noël sau Ded Moroz?”

”Dracu să-i ia: unu’ e francez, altu’ e rus parcă… Niște avatari!”

”Ascultă la mine: cei doi nu sînt decît dedublările de agent, adică de spion multiplu, ale lui Mos Crăciun…. Deaceea eu nu deschid niciodată de revelion geamul…”

”Cum adică, mu faci curățenie nici măcar în ajun?”

”…am în vedere că nu las acces Moș Crăciunilor străini, fie ei adevărați sau deghizați…”

”Da, măi frate! Dar ești sigur?”

”Mai sigur decît știu acum că țin o halbă goală în mînă…”

”Dacă ești așa de sigur, atunci unde ți-s renii, deșteptule?”

autor Igor URSENCO, redactor-corespondent la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/IgorURSENCO

(9 februarie 1971), critic, poet, scenarist, prozator, freelancer.  Membru Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova.

După absolvirea Colegiului Pedagogic din Călăraşi (Republica Moldova) a studiat la Facultatea de Litere, Universitatea de Stat din Republica Moldova (Chișinău). În timpul studiilor a lucrat, în paralel, ca redactor-stilist la ziarul ”Tineretul Moldovei”, laborant Institutul de Istorie și Teorie Literarǎ (Academia de Ṣtiinţe din Republica Moldova) și colaborator Laboratorul experimental de elaborare a manualelor pentru  școala primarǎ, Institutul de Pedagogie și Psihologie (Chișinău). În perioada următoare a activat ca lector la catedra de literatură și filosofie, Universitatea de Studii Umaniste (Chișinău), redactor-consultant Agenţia de Stat pentru Protecţia Proprietǎţii Industriale din Republica Moldova. A tradus pastile editoriale semnate de Umberto Eco și proze scurte din Juan Manuel de Prada.

Prezent în ”Antologia poeziei maramureșene de la origini pînă în 2009” și ”Antologia prozei scurte transilvane actuale”. Laureat ”Premiul special al juriului”, Concursul național de proză scurtă ”Pavel Dan” (Turda), ediția 2010. Premiul “Cărțile anului 2009–secțiunea eseu”, decernat de către Consiliul Județean Maramureș și Primăria Municipiului Baia Mare.

TITLURI PUBLICATE:

”Lωgωs”, tatăl meu : mama mea „Iμagω”, Genealogie heterotopică în texte archetipale (supravegheate icastic între 1987-1992), Editura ”Agepi”, Chișinău, 1997 / Editura ”Limes”, Cluj-Napoca, 2009;

Teo-e-retikon (Eseuri  trans-culturale & glose meta-semantice), Editura ”Eikon”, Cluj-Napoca, 2009

retina akashică (scenarii film artistic & piese de teatru), Editura ”Mega”, Cluj-Napoca, 2009;

apoptosium (recital de doliu după un regn procariot încă neclasificat), publisher ”Franc-Tireur USA”, New York, SUA, 2010

Clauza poeziei celei mai favorizate în lirica maramureșeană și basarabeană contemporană (Antologie lirică internațională), Editura ”Limes”, Cluj-Napoca, 2010

IN CURS DE APARIȚIE:

EgoBestiar (alte eseuri trans-culturale), Editura ”Hergbenet”, București, 2011

S.T.E.P. (priză universală), Editura ”Tracus Arte”, București, 2011

Cum mi s-a decernat Premiul Nibelungilor (prize artistice scurte)

Comunistul

-Sunt comunist, am fost comunist şi voi muri comunist, răcni bătrânul pe balcon, agitând un pumn spre blocul de vizavi ca şi cum ar fi vrut să convingă un adversar invizibil.

Petruţa tăie în fugă sufrageria spre balcon. Mirel, la masă, pretindea că-şi face lecţiile. Aşezase laptopul strategic, în aşa fel să nu i se vadă ecranul. O urmări cu privirea, atent, pe sub genele lungi şi negre de care maică-sa era aşa de mândră şi pe care el învăţase să le bată galeş spre una dintre colegele lui, când se întâlneau pe stradă sau pe culoarele şcolii. Fata recepţiona mesajul dar se făcea că nu pricepe, de asta îşi dădea şi Mirel seama, aşa nedus în lume cum era şi încă neînvăţat cu jocurile amoroase. Dar Mirel învăţa repede.

Bătrânul zăcea pe un scaun ca o marionetă dezarticulată. Deşi bătea un soare arzător de mai, era înfofolit într-un halat gros peste pijama, iar pe cap işi trăsese o tichie de lână. Fire de păr alb ieşeau ca nişte ţepi de sub tivul tichiei iar nasul ascuţit devenise de-acum un cartilagiu gălbejit cu nările veşnic umede. Din colţul gurii se prelingea o şuviţă subţire de salivă. Bărbia nerasă în care gura ştirbă părea o rană, rău mirositoare, îi tremura de indignare. Nu mai lăsa pe nimeni să-l bărbierească şi nici el nu mai dorea s-o facă. Petruţa se resemnase de-acum să-l vadă în viitor ca pe un pustnic cu barbă colilie în care firimituri şi sos îşi vor găsi sălaşul.

Petruţa îi prinse umărul şi-l scutură.. Era atât de fragil încât ea se temu c-o să-i frângă osele. Asta ajunsese taică-său, un sac de oase.

-Tataie! – se obisnuise să-i spună tataie în loc de tată – mai taci odată, nu mai ţipa aşa, ne-ai făcut de râs în bloc, potoleşte-te.

-Adică nu ţi-a convenit când vă aduceam carne şi ouă de la Sediu, protestă el, zmucindu-şi umărul din mâna fetei lui. Când toţi stăteau la cozi cu noaptea-n cap pentru un coltuc de pâine şi o sticlă de lapte voi aveaţi carne proaspătă, portocale, banane . . . şi asta-i răsplata acum c-am avut grijă de voi şi nu v-am lăsat să muriţi de foame? Nesimţitelor. Trebuia să vă dau un şut în cur la amândouă şi să vă trimit la coadă, ca toată lumea. Soră-ta m-a părăsit după ce-am răsfăţat-o ca pe-o prinţesă.

-Parcă eu nu ştiu c-ai răsfăţat-o pe Ileana, spuse ea cu năduf.

Nici acum rana nu se vindecase – că taică-său a răsfăţat-o pe sora mai mică şi că ea, Petruţa, primul copil, fusese întotdeauna pe locul doi, deşi ar fi avut alte drepturi în casă. Dar nu, Ileana era prinţesa. Aşa spunea şi biata mama lor, Dumnezeu s-o odihnească. Şi uite, chiar şi acum Ileana tot norocoasă este – are bărbat bun, se fâţâie prin Roma în timp ce ea, Petruţa, nu numai că nu mai are bărbat, şi nici serviciu, este asistată social, mai trebuie să se chinuie şi cu senilul de taică-său.

-Da, da, ne-ai adus mâncare, şi noi ţi-am mulţumit şi ti-am fost recunoscătoare, dar nu trebuie să strigi în gura mare pe balcon că ai fost comunist. Ne faci de râs, repetă ea, strecurând o privire speriată spre balconul vecin. Nu era nimeni pe balcon, dar putea să vadă uşa sufrageriei deschisă şi Petruţa n-avea nici un dubiu că vorbele bătrânului ajungeau şi la urechile vecinilor. Înainte de ’89 când mai asculta şi ea Europa Liberă sau Vocea Americii se temea să nu o audă vecinii. Unii erau turnători de bloc. Acum s-a schimbat macazul.

-Hai în casă, te-ai copt la soare. Am pregătit masa, spuse ea, încercând să-l ridice din scaun dar bătrânul, ca un sac de oase, se lăsa greu, parcă dinadins. De una singură nu va reuşi să-l bage în casă.

-Mirel, strigă Petruţa spre nepotul ei, vino repede să mă ajuţi.

Mirel dădu un clic rapid pe tasta laptopului şi imaginea se stinse ca o umbră – umbra unei coapse goale, un colţ de gură roşie cu buze rotunjite într-un pupic virtual, o buclă blondă – îşi descolăci picioarele lungi şi subţiri din jurul picioarelor scaunului şi-şi împinse în sus corpul lui de adolescent în creştere. Mămica şi tăticul i-au trimis laptopul din Italia, unde erau amândoi la muncă, de fapt au trimis bani iar Petruţa, mătuşa la care băiatul locuia acum până i se va decide soarta, i l-a cumpărat deşi, Mirel ştia asta, ea ar fi vrut să cumpere altceva, o maşină nouă de spălat rufe, de exemplu, sau o canapea nouă, sau nişte medicamente noi şi scumpe pentru tataia. Dar mama lui Mirel nici n-a vrut s-audă: Banii erau pentru Mirel, pentru laptop. Cum să lase copilul fără computer, să râdă colegii de şcoală de el?  Cele două surori se certaseră la telefon – Mirel trăsese cu urechea aşa că ştia exact despre ce vorbea tanti Petruţa.

Unduindu-şi coapsele înguste, trecu pe lângă televizor unde tocmai se transmitea o reclamă. O fată ochioasă şi frumuşică foc (hot, hot!) prezenta o marcă nouă de tampoane igienice. Mirel simţi un val de sânge fierbinte urcând în obraji. Cu un gest nervos, îşi împinse de pe frute o buclă din părul lui castaniu, crescut până aproape de umeri.

Pe balcon, Petruţa, năduşită de căldură, cu şuviţe căzute peste ochi, cu breteaua sutienului ieşită din rochia de casă, se lupta cu bătrânul. Încăpăţânat, el nu se dădea bătut – horcăia, se zvârcolea în mâinele ei, îşi înşuruba fundul emaciat în scaun. Duşmani, ăştia doi, fiică-sa şi nepotu-său. Duşmanii lui, duşmanii poporului. Despre ce popor era vorba, bătrânul nu mai ştia, nu mai înţelegea nimic. Îşi înfipse degetele descărnate în braţul Petruţei şi o pişcă rânjind cu satisfacţie, cu limba scoasă în colţul gurii, cu ochii mijiţi, sfredelitori. Pielea Petruţei era fleşcăită, slăbise în ultimul an. Rea şi urâtă, o vrăjitoare. Mirosea urât, a mâncare, a sudoare. Bătrânul plescăi din buze zgomotos. -Eşti urâtă, rea şi proastă, scuipă el vorbele cu venin. De-aia te-a lăsat şi bărbatul, adăugă. Ştia că doare.

-Au, tataie, dă-mi drumul, mă doare! strigă Petruţa, încercând să desprindă ghearele bătrânului din carnea ei. Va rămâne cu urme vinete. Lumea va zice că i le-a făcut vreun bărbat. Vai de capul ei, nu mai avusese bărbat de ani de zile, de când Costel a părăsit-o, furat de cântăreaţa aia manelistă. O curvă. Vorbele lui taică-său, dar mai ales veninul din voce, îi sfredeliră creierul. Simţea cum i se întunecă privrea şi minţile de ură. -M-am urâţit slugărindu-te pe tine, şuieră ea. Ce te holbezi aşa, Mirel, pune mâna şi saltă-l. Ne facem de râs la vecini, ne-aude tot blocul. Hai, hai . . . aşa. Ţine-l bine.

Reuşiră să-l dezlipească de scaun şi, cu chiu şi vai, amândoi îl târâră de-a lungul sufrageriei în timp ce bătrânul striga, -Sunt comunist şi voi muri comunist! – împiedicându-se în papuci.

-Da să mori odată că mi-ai făcut viaţa calvar. Arză-i-ar focu’ de comunişti, cu tine cu tot. Mi-ai scos peri albi.

-Nesimţito, eşti rea şi urâtă, nu se mai uită nici dracu’ la tine.

-Mirel, ţine-l bine de mijloc … ţine-l strâns, cade şi-şi sparge capul de colţul mesei şi mă leagă poliţia, zice că l-am omorât eu . . . de şi l-ar sparge odată să scap. Maică-ta se fâţâie pe la Roma îmbrăcată ca-n reviste iar eu îmi mănânc sufletul cu dementul ăsta.

-Să nu mă faci pe mine dement. Dementă eşti tu, eu sunt comunist!

Mirel înghiţi un nod în timp ce-l susţinea pe bătrân de mijloc. Bunică-său mirosea a transpiraţie stătută că nu se mai lăsa spălat, a mucegai şi camfor. Aflase de la alţii că mama lui îngrijea o femeie bătrână într-o familie bogată, locuiau pe undeva pe-aproape de Roma, într-o vilă. Era secret, nu trebuia să se ştie că-i servitoare, minţise pe toţi că lucrează la o companie. Iar tata la fel, şi el muncea pentru familia aceea, grădinărit, la grajduri – ăia aveau şi cai de curse. Nu prea credea Mirel că tata îngrijea caii, nu ştia nimic despre cai taică-său, probabil curăţa grajdurile. Un coleg de şcoală avea un văr ai cărui părinţi fuseseră la muncă în Italia şi acolo întâlniseră alţi români şi aşa zvonul a ajuns la Mirel – că ai lui servitoreau. Nici acum Mirel nu putea uita cum i s-au înmuiat picioarele când a aflat. N-a vrut să creadă la început. Dar ceva trebuie să fie adevărat, nu? De ce găseau părinţii lui ba un pretext ba altul când el îi ruga să-l cheme în Italia? De ce răspundeau în doi peri când el îi întreba despre serviciul lor? Acum, ca să fie sincer, ce importanţă avea ce lucrau ai lui acolo şi de unde veneau banii? Banii sunt buni, uite, are şi el acum un laptop, are câteva perechi de blugi frumoşi, de firmă, şi haine de iarnă, şi jocuri electronice, şi CD-uri. Acum poate şi el să facă schimb de muzică, cu alţi colegi de-ai lui, mai bogaţi, ăia cu părinţi în business şi maşini de lux. Stia el că nu făcea parte din tagma lor, totuşi … a început şi el să se simtă important. Iar ai lui promiteau mereu că se vor întoarce cu bani, că vor construi o casă, că vor cumpăra un Audi … aiurea, asta nu-i prea venea să creadă, dar cine ştie, şi apoi nu-i rău să visezi, nu? Să termine el şcoala şi-o va lua din loc. Lumea-i mare, îşi va face el rostul lui, va avea bani, bani mulţi, că doar e băiat isteţ, aşa îi spun toţi, şi profesorii îl plac. Ce să facă în ţara asta de rahat? Dar până atunci, trebuia să stea cu mătuşa asta toantă şi cu bunică-său, comunistul. Comuniştii au fost răi, se vede după idiotul ăsta. Când zici comunist, zici rău. Şi totuşi mulţi dintre părinţii colegilor lui fuseseră comunişti şi acum erau bogaţi. Dacă sunt aşa de răi, de ce le merge lor bine, he? Ce lume nebună! Ar lua-o el din loc şi mâine, dac-ar putea, dar unde să se ducă? Doar e minor, îl vor prinde şi-l vor obliga să se întoarcă şi le va da bătaie de cap alor lui … va mai aştepta, câtiva ani. Şi apoi cine ştie, poate se va ivi ceva între timp, poate chiar va pleca în Italia. În confuzia lui, nu ştia nici el ce vrea, dar se va lămuri el, încercă Mirel să se consoleze.

În bucătărie, bătrânul se prăvăli pe un scaun la masă. Petruţa îi legă un prosop în jurul gâtului.

-Ce-i asta? întrebă el, încruntându-se la farfuria din faţa lui.

-Ciorbă. Din aripioare de pui.

-Pişat.

-Pişat? se stropşi Petruţa la el. Cu pensia ta şi cu banii mei atât pot să-ţi dau de mâncare.

Bătrânul luă lingura şi începu să o plimbe prin farfurie. Mâna îi tremura. -Zdrenţe, nu carne, mormăi el. Eu vă aduceam carne bună şi tu-mi dai să mănânc aripi şi zeamă chioară. Asta-i răsplata…Petruţa se întoarse spre Mirel:

-Şi pentru tine tot pişat este ciorba mea? Sau măria- ta doreşte fripturi?

Mirel făcu un gest cu mâna. -Nu mi-e foame, spuse el urmărind-o pe Petruţa cum vărsa în chiuvetă ciorba din farfuria lui.

-Aşa, dacă nu ţi-e foame. Până diseară altceva nu mai pupi. Ce, te pomeneşti că şi tu eşti prinţ acum?

-Sunt comunist, strigă bătrânul şi plezni cu lingura în ciorbă. Stropi graşi săriră pe masă.

-Mare scofală, replică Petruţa cu năduf. S-a terminat cu comuniştii, gata.

-Asta s-o crezi tu. He, he, he! behăi bătrânul.

Mirel se întoarse pe călcâie şi părăsi bucătăria, urmărit de râsul dement. Însfăcă laptopul şi se închise în baie. Dar chiar şi prin uşa închisă tot auzea strigătele bunicului: -Sunt comunist … sunt comunist!

autor Doina Manea, redactor la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/DoinaManea

O dezlănţuire răzbunătoare

Maria privi puţin speriată chipul celui de lângă ea. Pentru moment crezu că acesta îi citea gândurile. Era cu neputinţă să fie aşa. Totuşi, vocea tânărului avea o rezonanţă aparte, pe care ea o resimţea din plin. Din acest motiv credea tot mai mult că ea este cea predestinată să-i fie definitiv apropiată şi instinctiv se lipi şi mai mult de trupul lui. Îşi rezemă capul de umărul bărbatului şi-i ascultă bătăile inimii, minunându-se de ritmul lor normal, armonios şi puternic.

În ziua aceea parcul Eminescu era aproape gol. Doar vântul alerga pe alei rostogolind frunze moarte. O nostalgie totală cuprinsese până şi aerul pe care îl respirau. Şi copacii, şi aleea, şi banca, aşteptau acordurile de chitară.

–  Cântă ! spuse blând Maria, rezemându-şi capul pe umărul lui. Corzile tremurau, parcă încercau să se atingă una pe alta.  El le apăsa cu degetele în joacă, dar asta trăda o tehnică desăvârşită, era ceva ce venea din sufletul lui, altfel decât pentru un om obişnuit, un „fado” al tristeţilor neplânse şi trădate în infinitul oceanului uman…. Îi sărută obrazul, apoi îi şopti la ureche:

–  Mă simt tot mai atrasă de tine. Ce zici de asta ?

–  Am puteri paranormale. Sunt un pol pozitiv, veni răspunsul în doi peri.

–  Vrei să spui că eu sunt unul negativ ?

–  Poate ! Nu putem fi amândoi pozitivi. Sunt legi naturale de care nu putem face abstracţie. Singurul lucru pe care-l accept pozitiv între noi este gândirea. Restul poate fi contradicţie.

–  Şi dacă nu iese nimic ?

–  Hai să lăsăm discuţia asta. S-a înnourat. Nu cred să mai vină cineva în parc.  E o zi tristă, totuşi. Şi nu ştiu din ce motiv.

–  Vremea !  Parcă spuneai că te simţi atrasă de mine ! Asta înseamnă să fii tristă ?

artist Aurelia Chiru, Cabaret

Şi-au împreunat mâinile şi s-au ridicat de pe bancă.

–  Unde mergem ? N-am nici un chef, astăzi. Aş dori să facem ceva. Am putea face ceva special. Ceva care să ne amintească de ziua asta toată viaţa noastră, continuă Maria, apoi se opri din mers şi-l privi drept în faţă.

–  Ce-am putea face atât de special ? Şi din cuvinte reieşea o descumpănire netrucată, bărbatul părea a fi în criză de idei. Ea se aşeză în faţa lui, îl privi drept în ochi şi spuse cu ton destul de hotărât.

–  Să facem dragoste, spre exemplu !

El o privi deodată dincolo de realitatea lumii, uluit şi speriat. Nu ştiu cum să reacţioneze şi-i cuprinse umerii cu gingăşie şi duritate în acelaşi timp, vrând parcă să o aşeze mai bine în faţa lui. Ca şi cum s-ar pregăti să-i comunice lucruri foarte importante. Propunerea fetei era destul de surprinzătoare pentru sufletul lui cast, netulburat până acum decât de interferenţele onirice şi erotice ale nopţii. Nu ajunseseră niciodată să-şi vorbească despre lucruri atât de intime.

–  Ce-ţi veni ? întrebă el, vrând parcă să-i verifice profunzimea vorbelor. Dar răspunsul ei nu veni. Îl privea în continuare drept în ochi fără să clipească. Cum, aşa, deodată ? continuă bărbatul, de astă dată însoţindu-şi cuvintele cu gesturi de nedumerire. Draga mea…, vru el să continue. Dar se opri brusc întrucât Maria îi înţelesese răspunsul nerostit.  Din ochi îi curgeau lacrimi ce se înnodau ca un şirag de perle sub bărbie. El nu ştiu cum să reacţioneze. Nu ştiu cum să-şi justifice reacţia, această reacţie neaşteptată şi ucigătoare gândea atunci, pentru sufletul adolescentin al Mariei.

Gândul şi sufletul lui erau, de fapt, în altă parte. Dragostea lui adevărată se revărsase în toată splendoarea ei, de peste trei ani, spre altă fată, studentă la Conservator. Pe aceea o iubea cu adevărat. Era cu neputinţă să renunţe la ea. Lucrurile înaintaseră destul de mult între ei spre o inevitabilă căsătorie.  Maria sperase tot timpul să apară o breşă în relaţia lor, prin care să se poată strecura în sufletul lui. Credea tot mai mult că a sosit momentul prielnic să o facă. Că îl va convinge să-şi îndrepte dorinţa întâi, apoi, sigur dragostea ar fi alunecat pe nesimţite către ea.

Surprins de această reacţie neaşteptată din partea Mariei, nu-şi putea ierta hotărârea pe care o luase atunci când se lăsase cuprins şi de sentimentele ei. Acum îşi dădea seama cât de netrebnic fusese când acceptase întâlnirile şi serile de meditaţie, şi cântecele fredonate împreună în parcul acela blestemat.

–  Nu mă iubeşti !…Spune-mi, de ce nu mă iubeşti ? căzură iarăşi ca un ecou întârziat, sentenţios oarecum, cuvintele Mariei, şoptite cu înflăcărare printre lacrimi.

Urmă un chinuitor moment de linişte străjuit ca un reper al amintirilor, de marginea aleii. La poalele castanului se legăna o crenguţă de care mai atârna doar o singură frunză. Maria îl privea cu insistenţă drept în faţă. O privire stăruitoare, bărbătească aproape, din care curgeau lacrimile şi gustul amar al deznădejdii. Şi al furiei totodată.  „Nu mă iubeşti, nu-i aşa ? De ce nu mi-o spui ? continuă ea cu glas şi mai domol. Şi totuşi, vreau să fac dragoste cu tine !”

Cuvintele acestea ce sunau mai mult a somaţie îl năuciră complet. Femeia părea stăpână pe situaţia pe care o crease. „Să mergem la hotel, să închiriem o cameră. Să fim numai noi doi. O noapte. O ultimă noapte cu tine.” Liniştea se aşternu iarăşi între ei, o linişte nebună, acea linişte ce şi-o creează fiara înainte de a-şi ataca prada.  El ar fi preferat cursuri întregi pe care să le studieze, mii de termeni pe care să-i înţeleagă, milioane de situaţii cărora să le facă faţă în schimbul celei ce i se propunea.  Simţea că trebuie să-şi stoarcă până în cele mai adânci raţiuni gândurile, pentru a putea smulge din ele hotărârea cea înţeleaptă. Era momentul culminant al acestei crize ingrate unde intrase, nu fără voia lui însă. Şi hotărârea trebuia luată cât mai repede. Orice întârziere se putea traduce într-un refuz simplu, fără argumente logice. Nu-şi putea permite asta faţă de Maria. Nimic nu justifica comportamentul avut faţă de ea în cele aproape şase luni de apropiere. Fata aceasta îl atrăsese prin mintea ei, prin inteligenţa ei, prin felul în care ştia să-l abordeze, prin limpezimea gândirii ce şi-o folosea întotdeauna cu succes. Niciodată nu s-a gândit că toate aceste apropieri ar putea deveni periculoase într-o zi. Trebuia să găsească mai repede o rezolvare, altfel era nevoit să-i accepte propunerea, şi el nu era pregătit, ţăranul din el, sufletul acelui pământ şi sat simplu de câmpie să fie trădătorul primelor şi adevăratelor sentimente de iubire. Deşi tentaţia se despica adânc, o himeră a unui moment ce şi-l imaginase uneori, dar… Şi dacă o acceptă, în ce direcţie ar putea-o lua lucrurile ? – se întreba, gândindu-se că trebuie să existe totuşi o cale de mijloc. Pe neaşteptate însă, Maria îşi desprinse mâna din încleştarea lui şi porni, singură pe alee cu paşi repezi. Bărbatul o urmă, tăcut, îndeaproape, – şi nu-şi dădu seama cât timp merse şi nici câte sute de metri au făcut până la scările hotelului şi mai departe până în faţa recepţiei.

–  O cameră cu pat dublu, vă rog ! spuse ea cu ton hotărât.El aştepta inofensiv în spate. Se implicase, mai mult se lăsase condus, pe un drum pe care nu dorea să păşească şi la capătul căruia simţea nesiguranţă şi chiar pericol. Lăsă însă totul la voia întâmplării, devenise o pastă ce putea fi modelată de oricine şi Maria luă hotărâtă cheia din mâna recepţionerei, apoi cu o mişcare bruscă apucă braţul lui şi aproape îl trase după ea. Scările până la etajul doi au fost urcate cu repeziciune, ca şi cum s-ar fi grăbit să nu piardă începutul unui spectacol extraordinar. Două zgomote metalice confirmau că uşa fusese descuiată. Femeia se dezbrăcă în mare grabă şi aruncă hainele, fără nici o reţinere sau pudoare, în dezordine. Atunci, hipnotizat parcă, se lăsă şi el în voia sorţii, a simţurilor, a primejdiei ce o presimţea în suflet, dar n-o putea alunga, şi se azvârli în neant. Niciun cuvânt. Nicio şoaptă. Nicio privire. Doar trupurile vorbeau într-o limbă a simţurilor, a plăcerii dezlănţuite. O dezlănţuire aproape animalică din partea Mariei. O dezlănţuire aproape răzbunătoare. Parcă vroia să-i distrugă simţurile şi să-l golească de sentimente. Să-i sugrume orice trăire viitoare faţă de trupul femeii. Şi gemetele veniră într-un târziu, desăvârşind această plăcere stranie pentru el, stranie pentru că i se păru a fi o dezlănţuire carnală, a unei femei coapte şi meşteră, şi pregătită pentru asemenea situaţii. Maria se ridică apoi brusc, îşi adună hainele şi alunecă spre baie. Bărbatului nu-i venea să creadă că tot ce se întâmplase, i se întâmplase chiar lui. Că este gol puşcă şi că făcuse lucruri pe care nu dorise să le facă vreodată în acest fel. Nu-şi putea răspunde simţurilor pe care tocmai le trăise. Minutele treceau tot mai greu. „Ce-ar trebui să-i spun când se va întoarce din baie ? Ce cuvinte ar fi potrivite situaţiei  incredibile în care mă aflu ?  Nu, hotărât, nu pot merge mai departe !…”

Uşa de la baie se deschise la fel de brusc, aşa cum se întâmplase şi la intrare, dar şi la smulgerea intempestivă din pat a femeii ce tocmai îşi domolise carnea, când el se îmbrăca fără a mai trece pe la duş pentru a nu mai prelungi la nesfârşit clipele penibilului. Maria trecu pe lângă pat ca şi cum n-ar fi fost nimeni în cameră. Deschise larg uşa de la ieşire şi spuse aproape răstit:

–  Acum du-te, domnule! Du-te ! Cu mâna pe clanţa uşii, îi arăta bărbatului ieşirea spre holul clădirii, cu un aer poruncitor şi dezgustător  totodată.

El înlemni întâi, se făcu alb la faţă, simţea umilinţa neverosimilă a clipei, dar înţelese imediat situaţia, ca pe una de furie şi răzbunare, un gest ultim din partea Mariei, ce se voia a fi capătul sentimentelor ei faţă de o iubire în care numai ea investise.

Săptămâna ce a urmat a fost una lungă şi chinuitoare pentru el Nu-şi putea repune în parametri normali existenţa. Toate lucrurile păreau ostile. Toate parcă îi reproşau ceva. I se înecau, oare, corăbiile ? Ştia că toţi ceilalţi n-aveau de unde să afle despre cele întâmplate. Şi totuşi avea sentimentul că toată lumea ştie cât de netrebnic a fost, că a fost atât de nedrept cu o femeie, cu o fată. Maria era de negăsit în zilele ce au urmat. Drumurile lui nu se întâlneau cu ale ei. Nu-şi putea explica acest lucru, pentru că, altădată ea era peste tot în calea lui. Se hotărî să o caute în cele din urmă. Să încerce o abordare, să-i ceară măcar o discuţie clarificatoare, dar ea nu era nicăieri. Nimeni nu ştia unde se află. Niciunul nu putea da vreo informaţie. Plecase ? Dar unde ? Fugise ? Încotro ? Se lansau ipoteze peste ipoteze, se însăilau scenarii, fără reultat însă. Numai el avea un capăt de scenariu, un scenariu pe care nu vroia să-l gândească până la capăt.

Nopţile nu mai erau nopţi. Zilele lui nu mai erau zile. Erau toate un ghem de coşmaruri şi remuşcări. Chinuitor, până la insuportabil de chinuitor. Începea să o iubească ? Alunga cu hotărâre ideea. Ar fi vrut să străbată tot pământul deodată, să plece, să o caute, să facă ceva. Sentimentul de culpabilitate îl copleşea enorm, şi faptul că nu putea face nimic îl ducea cu gândul spre o degradare a lui ca fiinţă umană. Unde-şi pierduse el raţiunea pe care, până mai ieri, i-o trâmbiţau toţi ? Unde îşi pierduse judecata şi firea de om integru, aplecat mereu spre ceea ce e normal şi clar ? Ce se întâmplase cu neuronii lui, pe care-i crezuse sănătoşi, incapabili de gesturi iraţionale ?

Aproape instinctiv, în fiecare dimineaţă, ca un robot, se aşeza lângă chioşcul de ziare şi aştepta. Un gând rău, o nenorocire ce s-ar fi putut întâmpla cu Maria nu-i dădea pace. Un gând pe care îl ţinea ascuns chiar faţă şi de el însuşi. În dimineaţa aceea luă ziarul şi cu mare grabă îşi aruncă ochii peste fiecare pagină, ca şi cum ar fi căutat un articol despre care ştia cu siguranţă că există. O ştire pe care o aştepta şi urma să vină, să lovească necruţător, cu sânge rece, până  în adâncul fiinţei lui. O nenorocire pe care nu avea cum să o evite. Aproape răsuflă uşurat când ajunse la ultima pagină, parcă ar fi ajuns la capătul unui drum străbătut cu greu, înfruntând multe primejdii. Dădu să împăturească ziarul, când, pe unul din colţuri i se întipări imaginea pericolului, a dramei şi citi pe nerăsuflate: „Sinucidere din dragoste. O studentă de 21 de ani şi-a pus capăt zilelor, miercuri, 24 octombrie… Înmormântarea va avea loc astăzi, orele 13,oo, la Cimitirul Nordic”. Ochii lui căutau un nume. Nu găsea niciun nume. Totuşi: „21 de ani, studentă, sinucidere din ….” Picioarele nu-l mai ascultau. Simţea cum frica îi cuprinde trupul. Cum se înnegreşte totul în faţa lui. Cum se roteşte strada şi clădirile în jur. Cum se rostogolesc literele pe ziar şi cum se adună toate într-un singur cuvânt. Un singur cuvânt ! Un cuvânt mare cât toată pagina: „Maria”. „Doamne, Maria, cum ai putut face una ca asta ? Cum ai putut !?” Aproape instinctiv plecă spre centrul oraşului. Era douăsprezece. Urcă treptele teatrului, la înălţime, să-i poată privi chipul. „Doamne ! Să nu fie al ei ! Te rog să nu fie al ei !  Să nu fie trupul ei ! N-ar fi drept ! N-ar fi drept deloc, Doamne !” Cortegiul se apropia. Şiruri de oameni în negru se adunau în spatele lui. Auzi o voce: „Ce nenorociri poate face dragostea, domnule ! Netrebnicul ! Cine o fi netrebnicul acela care…” Şi vocea trecătorului se pierdu în stradă. Nu putea vedea chipul femeii din cauza mulţimii ce înconjurase aproape întreg cortegiul. Se hotărî să meargă mai aproape.  Îşi făcu loc cu greu printre cei ce păşeau cu durere în suflet. Ajunse tot mai aproape.  Se opri o clipă. Cortegiul se apropia tot mai mult. „ Doamne, n-am luat nicio floare !  îşi zise, trist. Ce netrebnic sunt şi acum, în această ultimă clipă !” Cortegiul era lângă el. Ridică privirea direct pe chipul femeii.

Nu auzea nimic. Nu mai simţea nimic. Nu vedea pe nimeni în jurul lui. Nu-şi putea mişca trupul. Stană de piatră în mijlocul mulţimii era acum trupul lui. Trecătorii îl ocoleau, aşa cum se ocolesc statuile încremenite în parcuri. Statuile ce nu se mişcă niciodată. Nu se odihnesc niciodată. Nu obosesc niciodată să privească înainte. Nu ţin cont niciodată de ploi, de viscol, de noapte şi de zi. Statuile care suferă şi duc mai departe speranţe. De la ele învăţăm întotdeauna ce este demnitatea.

Cortegiul se depărta. El tot nemişcat în mijlocul drumului. Apoi, dintr-o dată, ca şi cum cineva i-ar fi apăsat un buton de pornire, dădu frâu liber hohotelor de râs. Hohote de râs necontrolate. Hohote de râs nebun, de râs şi plâns, amestecate. Hohote de plâns şi râs, dezlănţuite. Striga în gura mare. Pe Dumnezeu îl striga. Îi mulţumea din toate puterile.  Ridica mâinile spre El şi mulţumea Cerului. „Doamne, cum am putut să cred că e Maria? Cum am putut să mă gândesc la una ca asta ? Cum am putut ?..”.

–   Auzi, domnule ! spuse către un trecător,  Dumneata te-ai bucurat vreodată la înmormântare ? Spune, omule ! Te-ai bucurat vreodată la înmormântare ? Sunt un netrebnic ! Nu-i aşa ? Eu sunt acela ! Sunt un netrebnic ! Eu sunt acela ! şi se depărtă sub privirile nedumerite ale trecătorilor. Câteva zile însă avu bunul simţ să nu se mai gândească cealaltă femeie. Ar fi însemnat să o ofere unei alternative, între sinistru şi uşurare. Ori, instinctiv, el simţea că evenimentele potrivnice n-aveau să-l ocolească şi îl vor încolţi curând.

*

Sâmbăta aceea a fost cea mai tristă sâmbătă din toate sâmbetele lui. Simţea că trebuie să-şi readune gândurile şi sentimentele. Că trebuie să trăiască şi să sufere în tăcere. Că trebuie să iasă din starea fizică şi psihică ce-i măcinase sufletul până la o limită aproape de nesuportat. Îşi luă chitara şi se duse întins în parcul Eminescu. În locul unde fusese ultima oară cu Maria. Locul părea pustiu. Dar parcă acum iubea acest pustiu. Un grup de studenţi cânta o melodie rock. Un rock trist, despre o dragoste sfârşită nedrept. Se aşeză pe banca rămasă liberă, acolo unde stătuse ultima oară lângă Maria. Scoase şi el chitara şi fredonă ceva de unul singur. O melodie despre o povară ce se repeta la nesfârşit, în neantul imperceptibil al nimicului şi tristeţii. Îngăima versuri de neînţeles, ca şi cum  ar fi adăugat de la el cuvinte neclare, ca şi cum şi-ar fi strigat ceva către sine. Privea, din când în când, chipurile studenţilor.

Deodată se făcu linişte. Doar cântecul lui mai răsuna departe, ca într-un loc neştiut.

–  Ăsta e nebun ! Lăsaţi-l în plata Domnului ! Sau dă-l în mă-sa cu nostalgia lui de rahat cu tot !

autor Ion Popescu

Secerătorul

Victor s-a sculat cu noaptea în cap şi-a căutat în odaie traista, în care a aruncat în grabă un boţ de brânză de oaie, sărată şi tare şi un coltuc din pâinea pe care a făcut-o cu două zile în urmă Jeni, soţia sa, în cuptorul de lângă casă.

Pâinea, la ţară, se coace o dată pe săptămână, să nu se ardă cuptorul prea des. Era criză până şi de paie. Şi anul trecut, ca şi anul acesta, nu s-au făcut păioasele din cauza secetei din primăvară. Boabele de grâu sau de orz ce au mai scăpat de la secetă, le-au cărat şoarecii de câmp prin găurile lor, unde şi-au pregătit adevărate comori pentru iarna ce se anunţa aspră după spusele bătrânelor din sat.

Înainte de cumpăna dintre ani, mama Ioana, mătuşa lui Victor, tăia în două cu cuţitul câteva cepe, alegea cupele mai mari în care punea câte o lingură de sare şi le aşeza cu grijă pe pervazul ferestrei, în ordinea lunilor. Acele cupe de ceapă care aveau de Sfântul Vasile mai multă umezeală în ele, avertizau că luna respectivă este ploioasă. Aşa „decreta-se” mama Ioana, după “citirea” cepelor sale în ziua de Sfântul Vasile, că lunile de iarnă vor fi geroase şi pline cu zăpadă aproape până prin martie, când v-a cădea ultima „nea a mieilor”, imediat după “babe”.

Victor a ieşit grăbit din casă, fără s-o trezească din somn pe tânăra sa soţie, a mers la fântână, a scos o găleată cu apă proaspătă şi rece şi a umplut plosca sculptată din lemn de cireş, moştenită de la bunicul său din partea mamei. A scos caii din grajd şi i-a înhămat la căruţă. Trebuia să ajungă la lotul de la Spoială, cum numeau zona aceea localnicii, undeva deasupra lacului, spre comuna Amzacea, să lege brazdele de grâu secerate în timpul zilei trecute. Dacă nu se apuca de dimineaţă, când încă luna strălucea pe cer şi broboane de rouă mai poposeau pe frunzele grâului, nu mai putea să termine snopii de legat. Când soarele se ridică de o suliţă, usucă orice urmă de umezeală, boabele de grâu, costelive şi fără de miez, încep să părăsească spicul scuturându-se, pierzându-se astfel şi bruma ce mai scăpase de la secetă.

Liniştea nopţii este spartă de păcănitul roţilor ce se hurducăiau pe drumul gloduros şi de tropotul copitelor celor doi cai. Deja luna a început să coboare spre asfinţit. Se apropiau zorile. În lanurile pe lângă care căruţa se zdruncina în trapul cailor, se auzeau greierii ţârâind. Victor fluiera încet o melodie la întâmplare, mai mult să-i treacă de urât până ajungea la lot, cale de vreo trei-patru kilometri, îndemnându-şi bidivii ce sforăiau scoţând aburi pe nări de oboseală. Începuse să apară transpiraţia pe grumazul cailor, din cauza efortului şi a grabei. Spuma albă se împrăştia pe spatele lor, mânjită de dârlogii hăţurilor. Când va ajunge la capătul lotului, va trebui să-i frece cu un şomoiog de paie şi să-i acopere cu păturile, să nu facă aprindere la plămâni.

Ajuns la tarlaua părintească, deshămă caii şi după ce-i buşumă bine cu şomoiogul de paie, îi acoperi repede cu păturile cazone rămase de pe timpul războiului de la trupele ruseşti cartiruite în plevar. Le aruncă un braţ de iarbă cosită în grabă de pe marginea drumului, să aibă ce ronţăi până termină el treaba cu legatul şi seceratul restului de lan.

Începu să smulgă cicoare de pe răzor, pentru legarea snopilor. Lua câte două-trei tulpini de cicoare şi le împletea înnodându-le rădăcină la rădăcină, strângea în braţe grâul secerat de peste zi, apăsa cu genunchiul peste grămăjoara de grâu şi strângea snopul cu legătoarea din cicoare, lăsându-l în urma sa. Mai târziu la întoarcerea din capătul lotului, va strânge snopii în căpiţe, să-i vină mai uşor la aruncarea lor în car când îi va transporta la batoză.

Noaptea era senină şi stelele străluceau pe bolta cerului. Carul Mare şi Rariţa se distingeau răsfirate ca nişte mărgele la gâtul unei codane prinsă în horă satului de pe maidanul din faţa lui Safta Toader, zis şi chiorul. Zorii încep să spargă liniştea nopţii prin zborul ciocârliilor ascunse printre brazdele de grâu unde au dormit peste noapte. Când Victor sa aplecat să ia un nou braţ de grâu, un iepure a sărit din maldărul de paie şi o zbugheşte pe răzor, speriindu-l de moarte.

Vuctor se grăbeşte, iar în urmă încep să se vadă snopii aruncaţi în dezordine. A avut spor acum pe răcoare, însă dacă nu reuşeşte să termine toate brazdele de legat până se ridică soarele, ar trebui să mai vină o zi, însă speră să reuşească. Spre ziuă au căzut câteva picături de umezeală. Noaptea fuse-se răcoroasă şi acum simţea cum transpiraţia îi îngheţa pe spatele sau ud. Razele lunii îi călăuzeau paşii prin lan. Aproape că legase jumătate din suprafaţa secerată. Adună cu braţele, strângea tare snopul sub genunchi şi băga legătura de cicoare pe sub el, apoi o împletea să fie snopul cât mai strâns. Lucra ca un robot tăcut şi îngândurat.

Au început să apară zorile. Peste puţin timp soarele se va ridica cu repeziciune deasupra lanului şi razele sale vor deveni din ce în ce mai puternice, uscând tot ce întâlnea în cale. Ziua pe arşiţă, suliţile pătrunzătoare se strecurau în străfundul pământului crăpat din cauza secetei lunii iulie. Puteai foarte uşor să bagi palma mâinii printre crăpăturile formate în pământul arid. Aici era şi un teren mai slab, predomina argila roşie fiind zonă pietroasă, din această cauză nu se putea cosi cu secerătoarea mecanică, ci doar la coasă sau la seceră.

În sfârşit, a terminat de legat tot lotul ce l-a pus la pământ cu trudă, încovoiat asupra secerei, cu o zi în urmă. După ce va încerca să îmbuce câţiva dumicaţi, se va apuca de secerat şi restul suprafeţei de grâu. La coasă nu se mai putea lucra. Deja paiele erau uscate şi spicele se puteau scutura foarte uşor. Ridică plosca grea deasupra capului şi apa rece ce se scurgea îi răcorea pentru câteva clipe ceafa năduşită.

Ziua era lungă şi arşiţa mare, aşa că fiecare strop de apă trebuia drămuit, să ajungă pentru tot timpul cât stă pe câmp. Era obosit şi fără chef de muncă şi îl durea tare spatele, stând tot mereu aplecat asupra secerei, dar cum nimeni nu venea să-l ajute, trebuia să termine singur întreaga suprafaţă de secerat şi legat, pentru că în curând avea rândul la batoză, să-şi treiere bruma de grâu ce recoltase.

Gândurile îi zburau la Jeni. Era însărcinată şi aşteptau din zi în zi să-i vină sorocul. Era primul lor copil şi, cum bătrânele din vecini le spusese că vor avea băiat, că are burta ţuguiată, erau plini de speranţă că se va naşte sănătos primul lor moştenitor. Poate că acel copil dacă va fi băiat, nu va avea aceeaşi viaţă chinuită de ţăran ca toţi cei de aici din comună. Va putea să înveţe o meserie ca şi el, să plece la oraş unde să-şi facă un rost, să câştige pâinea mai uşor. La oraş duci altă viaţă, chiar dacă la început este mai greu. Te obişnuieşti până la urmă cu greutăţile. El a fost nevoit să părăsească oraşul şi să revina în lumea satului după terminarea şcolii profesionale, din cauza părinţilor, nu avea cine să-i ajute în gospodărie şi la câmp, însă pe copilul său nu îl va mai interesa agricultura, să se întoarcă la ţară doar în vizită, să-i vadă când i se va face dor.

Secera hârşia prin lanul de grâu retezând smocurile de paie strânse în palmele bătătorite de muncă, iar firele galbene şi uscate, le aşeza în urma sa în buchete. Avea grijă să nu calce peste spice să se scuture. Cu multă trudă se adună un sac cu boabe. Nici nu ştia dacă va reuşi să plătească dările către stat din ce în ce mai apăsătoare, din cauza secetei din ultimii doi ani.

Deja soarele devenise insuportabil, însă Victor parcă nu mai simţea durerea din muşchii mâinilor şi nici amorţirile din spate, văzând că este ultima trecere şi termină de secerat întregul lot. Rămânea să vină dimineaţa următoare să-l lege şi scăpa de grija grâului, mai urma treieratul la batoză. Celelalte loturi le-a cosit în tovărăşie cu unchiul său Vasile, cu secerătoarea mecanică. Erau amplasate pe un pământ mai bun şi grâul a crescut mai des şi mai viguros. Acolo era toată speranţa de recoltă pe anul acesta.

Avea de gând la întoarcere să treacă pe la bostana de deasupra lacului. De fapt acum a rămas doar urmă de lac. Mai apăreau în albia lui câteva locuri cu mocirlă, unde mai orăcăia din când în când câte o broască răguşită. Restul de broaşte stăteau ascunse prin rogozul crescut pe lângă maluri să se ferească de căldura verii.

Ajuns la bostană se întristă de situaţia jalnică găsită. Vrejurile pepenilor, se răsucise din cauza uscăciunii, iar pepenii nu au mai apucat să se dezvolte. Parcă erau nişte tărtăcuţe bune de pus la murat. Ici colo, mai găseai câte un pepene mai mare decât pumnul, dar nu ştiai dacă a apucat să se coacă, ori s-a pălit înainte de coacere.

Nici să crească curpenii nu au avut timp. Şi cum lacul era secat din cauza secetei prelungite, nu aveai de unde să cari apă cu găleata să le dai un strop de viaţă la rădăcină.

Cândva, aici, în acest lac cu izvoare de suprafaţă, se adunau şi apele ploilor abundente căzute peste câmpia Dobrogei, scurgându-se prin valea de la Spoială, zonă din care se scotea piatră pentru construirea zidurilor sau temeliilor caselor din comună, o piatră roşie ca şi pământul din care se extrăgea. Viiturile de apă de la ploi se scurgeau, spălând clisa roşie de prin cariera abandonată, până ajungeau la lacul Tatlaceag cale de vreo 8 km.

Victor s-a întors acasă luând câţiva pepeni mai mari, la întâmplare, adăpă caii cu apă proaspătă la ulucul de lângă fântână, îi băgă în grajd şi le aruncă un braţ de fân verde adunat din flora spontană crescută rară pe marginea drumurilor. Îşi aruncă pălăria din pai pe patul din polatră, lângă cămaşa scorojită de transpiraţia din timpul zilei şi se duse să se răcorească la uluc. Îi era foame şi simţea nevoia să golească o strachină cu o zeamă caldă, apoi să se întindă un pic pe pat, poate adoarme ştiind că la ora patru dimineaţa trebuia să se întoarcă să lege în snopi grâul ce l-a secerat astăzi.

– Ai terminat de legat şi secerat? îl întrebă Jeni ce-şi târa cu greutate după ea frumoasa sa burtică.

– Am terminat, răspunse Victor obosit şi fără chef de vorbă. Mâine dimineaţă sper să termin până pe la zece şi de legat şi de făcut stoguri.

– Au venit iar să te anunţe că joi trebuie să aduci tot grâul la batoză, aşa că vorbeşte cu cineva să te ajute la căratul snopilor la arie. Poate vrea să te ajute nenea Stoica cu carul. În două drumuri cu două care, cred că reuşiţi să aduceţi ce-i deasupra la Spoială.

– Aşa sper şi eu. Am să vorbesc mâine când mă întorc de la câmp. Trebuie să merg şi la unchiul Vasile să-i cer colţarii să-i montez pe căruţă.

Nenea Stoica locuia peste drum şi era soţul mătuşii Ioana, sora tatălui său, mai mică cu doi ani. Întotdeauna s-au ajutat când a fost nevoie, aşa că şi acum îl va ajuta chiar dacă el terminase de treierat şi orzul şi grâul.

Mătuşa Ioana sau mama Ioana cum o strigau toţi nepoţii, era o fire şugubeaţă. Cei bătrâni copilărise cu toţii pe aceeaşi stradă. Le povestise odată la o clacă de bătut floarea soarelui, ce i-a făcut când era codană, unuia Răducanu, tânăr preceptor, venit în comună de nu ştiu pe unde. El a fost găzduit la părinţii viitorului său soţ, la unchiul Stoica, că aveau mai multe camere. Ce i-a trăsnit prin cap atât ei cât şi altei fete de aceeaşi vârstă, tinere între optsprezece – douăzeci de ani, să-i facă preceptorului, care n-o mai slăbea încercând să-i intre în graţie, când ea nici nu-l putea suferi.

Într-o zi, preceptorul fiind plecat la serviciu, la primărie, împreună cu Paraschiva, o altă zurlie de prietenă de aceeaşi vârstă, s-au dus în vizită la tuşa Floarea, mama lui Stoica şi viitoarea sa soacră, lucru la care nici nu se gândea pe atunci, ştiind că au copilărit de mici împreună ca vecini şi fiecare se ţinea cu altcineva pe la balurile de la Turtoi.

Cum tuşa Floarea era ocupată cu orătăniile prin bătătură, profitând de absenţa ei, s-au dus repede în chiler, au luat putineiul şi l-au băgat sub plapumă unde dormea Răducanu şi pe aci ţi-e drumul, au fugit repede să nu fie surprinse asupra faptului de bătrână.

Seara când tânărul preceptor a venit acasă de la primărie, a cinat împreună cu gazdele şi s-a dus la el în cameră să se culce. Cum lumina de la lampa cu petrol aşezată pe perete nu era suficientă pentru a distinge modificările survenite între timp aşternutului de pe pat, se dezbrăcă şi intră sub plapumă, numai că dând de putinei s-a speriat aşa de tare încât a sculat toată casa cu ţipetele sale. Panicate gazdele au dat fugă să vadă ce s-a întâmplat şi aşa au aflat că Răducanu s-a trezit cu putineiul în pat sub plapumă, bufnindu-i râsul după ce au părăsit camera tânărului preceptor.

Răducanu nu ştia cine a făcut şotia, dar cam bănuia cine putea fi autoarea. Acelaşi lucru îl bănuiau şi mătuşa Floarea cu moş Constantin şi cum păţitul era hotărât să facă reclamaţie la miliţian, dimineaţa prima grijă a tuşei Floarea a fost să ajungă la vecina Semilia şi să-i povestească necazul chiriaşului său. Auzind moş Dumitru de năzbâtiile fiicei sale cea mare, a luat biciul şi după ea prin toată ogradă, s-o înveţe minte să mai şuguiască cu omul primăriei. Îi era frică să nu fie chemat de miliţian la post şi făcut de râs în comună.

Năzdrăvana de fată a stat mai toată ziua ascunsă prin vecini, la Victoria lui Cânciu,  poate – poate, uită bătrânul de tărăşenia cu putineiul. Cum familia Cânciu avea casa la şosea pe unde trecea Răducanu spre primărie, Ioana l-a aşteptat şi l-a rugat să o scuze, a fost doar o glumă tinerească şi i-a promis că va dansa numai cu el la balul de sâmbătă seara. Aşa a scăpat neciufulită de tatăl său, dar nu şi de înjurăturile de bisaltir şi crucioi ale acestuia.

Jeni îi aduse strachina cu ciorbă de pasăre şi pâinea de casă şi le aşeză pe masa din polatră. Victor luă cuţitul şi îşi tăie o felie zdravănă din pâinea cu coaja groasa şi arsă de vatră, se închină şi începu să înfulece grăbit din zeama grasă şi gustoasă ce aburea în strachina de lut ars.

– Ai tăiat cocoşul porumbac? o întrebă Victor pe soţie.

– Da, că se bătea tot timpul cu cel roşcat şi nici nu lăsa găinile în pace. Mai mereu sărea gardul la ţaţa Lisandrina, de mă supăram pentru el cu vecina.

– Foarte bine i-ai făcut. Eu am să merg să mă culc mai devreme, să pot termina mâine toată treaba la Spoială până pe la zece. Dai tu la orătănii şi la animale de mâncare, că parcă nu mai am picioare de oboseală. Mă dor şi şalele de nu mă pot îndrepta cât am stat aplecat asupra secerei şi a snopilor toată ziua, în soarele din câmp.

– Bine atunci, du-te şi te odihneşte, că mă descurc eu prin curte cât mă mai pot mişca.

Victor îşi luase concediu de odihnă tocmai să scape de aceste obligaţii ale vieţii. Tatăl său nu mai putea face mare lucru la muncile câmpului. Majoritatea lucrărilor agricole le-a făcut tocmind oameni să le execute. Noroc cu salariul său. După cum se desfăşurau evenimentele în comună, nu credea că îl apucă toamna pe bătrân ca particular, membru în TOS, o organizaţie de întovărăşire între ţăranii ne colectivizaţi, cred că după model rusesc.

Vasile Vâlcu, primul secretar de partid al regiunii Constanţa, forţa nota să colectivizeze întreaga regiune până la sfârşitul anului, cum se zvonea în comună. Au mai rămas câţiva care nu au vrut să intre în colectivă. Autorităţile erau cu ochii pe ei. Din cauza lor, nu se putea raporta la regiune încheierea „cu succes” a colectivizării întregii agriculturi din comună.

În zonă, doar tatăl său şi unchiul Stoica, care mai mult stătea ascuns pe la vie decât acasă, nu au vrut să semneze cererea de intrare în colectivă. Aveau simţul proprietăţii moştenit din moşi-strămoşi. Dar să-l ia odată, dă-l Doamne de pământ, că tot nu făceau mare brânză cu el. Îi părea rău după căruţă şi cai, trebuia să se despartă şi de ei odată cu intrarea în colectiv.

De doi ani era mereu secetă. Doar au crescut datoriile către stat. S-ar putea să vină să le ia şi vaca cu viţel din curte, în contul dărilor. Dacă lua pământul, scăpa şi el de obligaţii, oricum tatăl său nu prea putea merge, din cauza bolii, să muncească la colectiv. Poate îi iertau şi de datorii dacă nu mai aveau pământ. El se descurca cu Jeni din salariul de mecanic la Gospodăria Agricolă de Stat, amplasată pe pământul şi conacul lui Funogea, un mare boier al zonei, acum deportat cine ştie pe unde de către comunişti. Pentru bucătăria casei, cultivau în grădina din curte, toate legumele necesare unei familii. Pâine se găsea la magazin, ori aducea el pe cupoane de la chioşcul fermei agricole unde lucra.

Când a apărut oportunitatea să meargă ca ucenic, împreună cu vărul său Ionel, la o societate mixtă ruso-română numită Sovrom 7, a renunţat la clasa a şaptea pe care deja o începuse şi a plecat la Constanţa, unde, după primul an de ucenicie, deoarece nu putea să le dea diplomă de muncitor calificat, a trebuit să facă încă trei ani la Şcoala Profesională Metalurgică, cum se numea aceasta, pentru a ieşi mecanic de profesie.

A fost greu la internatul şcolii şi mai ales în anul de ucenicie, unde muncea opt ore într-un atelier de pe bulevardul Carol, lângă „Botul Calului”, cum îi spuneau clienţii bodegii din intersecţie. Stătea soldatul în gheretă şi-i păzea de credeai că cine ştie ce unitate militară importantă era acolo. Avea bătături în palmă de la pilă, de nu-şi mai simţea mâinile de umflate ce erau. Câte scatoalce după ceafă a mai luat de la meşter, când nu-i ieşea piesa cum îi plăcea acestuia. Nici acum nu este mare diferenţă. Doar că nu-l mai bate nimeni, însă palmele îi sunt la fel de bătătorite şi pline de băşici de la seceră şi coasă. Şi pentru ce? Acolo barem a învăţat o meserie, care acum îl ajută să-şi câştige pâinea mai uşor decât în agricultură.

Până să adoarmă, lui Victor îi apăru în minte copilăria sa. Cum în vacanţele de iarnă când nu era căzută zăpada, ieşea cu oile la păscut pe câmpul de la marginea satului dinspre dispensar, lăsând miei acasă, să nu apuce să guste din iarbă, chiar dacă îl enerva zbieratul oilor ce-şi chemau continuu miei. După spusele bătrânilor, acest lucru făcea ca miei să aibă carnea mai gustoasă. Dacă pasc iarbă, deja carnea începe să miroasă a oaie, decretau bătrânii satului.

În timpul şcolii, în vacanţe, trebuia să-l ajute pe tatăl său la câmp, mergând cu calul de căpăstru la prăşitoare, la plug, sau în alte munci mai uşoare, uneori trebuia să absenteze de la şcoală, să meargă pe câmp, cu tatăl lui.

Seara se ducea bătrânul cu sticla cu vin la subţioară, la învăţătorul Spânoche sau la directorul Rusescu, şi îi explica de ce a lipsit feciorul de la şcoală. Nu era singurul care proceda aşa. Şi cadrele didactice se adaptau din mers situaţiei de la sate. Trebuia să înveţe şi din urmă, că apoi cine stătea cu genunchii pe boabe de porumb în colţul clasei, sau lua zece la palmă cu nuiaua de alun, dacă nu ştia lecţiile predate în ziua respectivă? Aşa l-a prins somnul odihnitor, cu gândurile rămase în urmă cu vreo zece – cinsprezece ani, pe timpul copilăriei sale zbuciumate, ca a oricărui copil născut şi crescut la ţară în acele vremuri.

După ce termină de strâns de pe masă şi de spălat farfuria, Jeni a ieşit să dea animalelor de mâncare şi să strângă ouăle din cuibare. Avea să-i fiarbă două-trei ouă lui Victor, să le ia cu el de dimineaţă la câmp.

Având fântâna în curte, puteau să mai cultive câte ceva pentru hrana zilnică, să crească un porc, păsări. Era mai greu cu grăunţele. Noroc că porumbul se făcuse mai bine anul trecut şi mai aveau şi din anii din urmă că au făcut economie. Începuse deja să-l care şoarecii care au găurit toţi pereţii din chiler. Au fost nevoiţi să cureţe tot porumbul şi să pună boabele în butoaie că şi aşa stăteau goale până la toamnă, la culesul viilor.

Pe afară păsările râcâiau prin bătătură şi se scăldau cât era ziulica de mare în ţărână. Nu aveau nici o grijă. Apă aveau la teică, grăunţe primeau seara şi dimineaţa, doar câte o râmă mai puteau să găsească şi ele ca desert, sau câte o gâză rătăcită prin grădină.

Terminându-şi treaba, Jeni a aprins lampa şi s-a dus şi ea să se pregătească de culcare. A mâncat ceva în fugă, nu prea avea poftă de mâncare în ultimul timp şi a plecat în camera unde Victor sforăia de zor. Se vedea că trudise  toată ziua prin soare. Nici nu a simţit când Jeni cu greutatea burticii sale, s-a băgat lângă el în pat.

Pruncul lovea cu picioruşele în burta mamei sale, făcându-şi simţită prezenţa. Chiar dacă primea aceste lovituri, Jeni îşi mângâia cu tandreţe burtica ţuguiată şi vorbea în şoaptă cu pruncul său, alintându-l. Era totuşi speriată, fiind primul său copil şi nu avea decât douăzeci de ani iar din familia sa, nu avea pe nimeni în comună să o ajute la o adică.

Provenea dintr-un sat îndepărtat, la peste treizeci de km şi pe Victor l-a cunoscut când acesta a venit în peţit însoţit de părinţi şi un frate de al lui Jeni, căsătorit cu o consăteancă a lui Victor, dar care trăiau la oraş.

I-a plăcut de el, chiar dacă era mai mare cu şapte ani, a crezut că este cumsecade aşa cum era prezentat şi gata nunta. Poate că şi ea a vrut să scape de văgăunile unde era aruncat de soartă micuţul său sătuc, la margine de pădure, unde veneau lupii şi luau oile din târla gospodarului iarna în plină zi. Aici era comună mare şi aproape de oraş, la puţin peste 10 km pe drum de ţară. Mai târziu s-a văzut că nu s-a înşelat, Victor fiind o fire calmă şi harnică şi sau îndrăgit unul pe celălalt, pe parcursul celor doi ani de căsnicie, chiar dacă a fost o căsătorie aranjată, trăind o viaţă liniştită, fără certuri sau scandaluri, cum se mai întâmplă între oamenii tineri, care nu s-au cunoscut mai bine de la început.

Gândurile cu începuturile căsniciei sale, departe de fraţi, de surori şi de părinţi, s-au stins odată cu venirea somnului liniştitor, după o zi de trudă prin curtea mare. Nici nu mai simţea loviturile năzdrăvanului căruia nu-i mai plăcea să stea ascuns în burtica mamei sale.

Din zi în zi, Jeni se simţea tot mai obosită, se mişca tot mai greu prin curte, aşa că Victor nu se mai baza pe ajutorul său în treburile gospodăreşti. I se apropiase sorocul. După socoteala lui Jeni a trecut deja termenul când trebuia să nască. Conform spuselor vecinelor mai vârstnice, la băieţi termenul este depăşit uneori, aşa au crescut speranţele celor doi tineri părinţi că vor avea primul născut un băiat.

Victor a mers să anunţe moaşa comunii că termenul a trecut şi să fie pregătită de moşit, să nu fie cumva plecată din localitate. La dispensarul din comună era un doctor mai în etate, de acum prieten cu rudele sale mai vârstnice şi cu părinţii săi, ştiut fiind mai ales că la unchiul Stoica şi tuşa Ioana, doctorul, prieten de familie cu aceştia, făcea vizite mai des, să savureze un pahar cu vin bun, scos de la răcoarea beciului adânc, când se întorcea de la dispensar spre casă, că doar stătea la două case depărtare.

Victor cum era ocupat cu treburile zilnice prin curte, a auzit venind din casă ţipetele lui Jeni. Se rupsese apa şi era gata să nască fără asistenţă medicală. A scos repede caii din grajd şi i-a înhămat la căruţă, luând la indicaţiile lui Jeni câteva lucruri necesare naşterii şi cu ea aşezată pe un braţ de paie în fundul căruţei, în goana cailor a ajuns imediat la casa de naştere unde locuia şi moaşa, o femeie mai vârstnică, care îl adusese şi pe el pe lume cu douăzeci şi şapte de ani în urmă.

Anunţată din vreme, Coana Moaşe cum i se spunea în comună, avea toate cele necesare pregătite aduceri pe lume a copilului. Mai trebuia nişte apă caldă şi a pus repede pe foc o oală cu apă. Victor a pornit la fel de grăbit la dispensar să-l aducă şi pe doctorul Ţigănuş, niciodată nu ştii ce se poate întâmpla la o naştere, mai ales cum era cazul lui Jeni, tânără, fără experienţă şi la prima încercare. Natura şi Cel de Sus au ţinut cu tinerii părinţi şi cele două cadre medicale experimentate, au adus pe lume ditamai băiatul de peste trei kilograme jumătate, brunet ca mama şi chel pe cap ca tatăl său.

Ţipetele noului pui de om i-a adus liniştea sufletească tânărului tată, mai ales că a aflat imediat că naşterea s-a desfăşurat fără incidente, – o naştere uşoară şi normală – s-a lăudat Coana moaşă.

La casa de naştere era amenajată o cameră unde tânăra mamă putea să rămână sub asistentă medicală două – trei zile, până când i se făcea externarea.

Toate babele din vecini au plecat în pelerinaj la proaspăta mămică, care mai de care cu ceva dulce, sau cu doi trei metri de finet pentru scutece.

Cât timp a stat Jenii la casa de naştere cu micuţul său vlăstar pe care l-au numit Valentin, Victor a terminat de treierat tot grâul şi de pus boabele în hambar iar paiele şi pleava la locul lor în coşar şi la şiră. Scăpase de o grijă. Şi aşa zilele de concediu îi erau pe sfârşite.  Au rămas de recoltat sfecla, floarea soarelui şi porumbul în toamnă şi apoi să pregătească ogorul pentru însămânţatul de toamnă al grâului. Poate nu mai apucă să o facă şi îl va lua C.A.P.- ul, aşa scapă de această corvoadă păguboasă pentru el. Numai să nu-l audă tatăl său cum gândeşte. Bătrânii au simţul proprietăţii mai dezvoltat ştiind cu câtă trudă au obţinut această avere de seamă pentru un ţăran. Dacă nu ai pământul tău, de ce te mai numeşti ţăran? Doar că trăieşti la ţară? Aşa gândea Victor, acum proaspăt tătic, cu noi responsabilităţi şi griji noi.

autor Gelu Pescaru, membru al proiectului Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/GeluPescaru

Zdrobind timpul

– Mă gândeam, cum ar fi dacă timpul ar sta în loc?

Yvonne privea cu o curiozitate înăscută valurile furioase ale mării cum se spărgeau în stâncile înalte şi ascuţite.

– Aşa ceva nu e posibil.

Bunicul observa norii cenuşii cum se întindeau pe nemărginirea apei, la un punct îndepărtat din orizont văzând linia care unea cele două spaţii. Vântul sufla destul de puternic pe faleza unde ei admirau frumuseţea înverşunată a naturii, răscolind valurile mării tulburate.

– Ştiu asta, surâse Yvonne.

Fata de 12 ani cunoştea legile fizicii, adora să citească tot felul de cărţi despre timp şi spaţiu şi ştia că timpul nu avea un început şi-un sfârşit. El exista de când se ştia omul, poate şi mai devreme de atât.

– Mă întrebam doar, care ar fi imaginea pe care am vedea-o noi dacă timpul s-ar opri pentru toţi, dar pentru noi nu? Îmi închipui că ar fi ceva static.

artist Georgia Berna, Return to inocence

Bunicul surâse la ideea atât de copilărească a fetei. La aceeaşi întrebare îi răspunse şi fiului său, tatăl ei. Aceeaşi curiozitate încadrată în pură imaginaţie moştenise şi ea.

– Închipuieţi că… marea ar sta pe loc. Valurile s-ar opri în aer, stropii ar pluti, oamenii ar îngheţa în mişcarea lor, păsările nu ar mai respira. Cam asta s-ar întâmpla dacă am avea un buton de oprire pentru timp.

– Da, dar… asta nu ar fi rău? Vreau să spun, dacă oamenii nu ar mai respira, atunci cum ar mai trăi?

– Cred că ştii răspunsul la întrebarea asta, surâse bunicul.

Faţa copilei se întunecă pentru două secunde, după care o lumină o străbătuse fulgerător. Colţurile gurii i se ridicase într-un zâmbet ascuns pe sub mustaţă.

– Pentru ei ar fi ca şi când nu s-ar fi oprit deloc timpul, îşi răspunse singură la întrebare.

– Da, afirmase bătrânul. Era mulţumit de rapiditatea cu care fata îşi dăduse seama de răspuns. Fusese chiar mai rapidă decât tatăl ei.

O linişte binevenită se aşternuse ca o patură calduroasă peste ei. Amândoi priveau marea învolburată.

Copacii din jur, aproape golaşi, şuierau timizi după cum bătea vântul, înclinându-şi crengile când pe o parte, când pe alta. O frunză aurie se desprinse de pe ramură şi fluturase lin până pe piciorul fetei.

– Bunicule, îngânase copila, luând frunza în mână, de ce nu poate nimeni să zdrobească timpul şi să trăiască în afara lui? Astfel ar fi întotdeauna vară, nu ar mai trebui copacii să se dezvelească de frumoasa lor podoabă, ori păsările să plece grăbite spre locuri mai calde – încătuşase frunza cu privirea ei galeşă.

– Dar de ce ar vrea cineva să facă asta, întrebase bunicul contrariat. Dacă vrea vară în permanenţă, are Ecuatorul, unde e cald în fiecare zi a anului.

– Da, dar în afară timpului acea persoană ar trăi veşnic.

Bunicul se încruntase.

– Dar sunt oameni care trăiesc veşnic.

Acum fusese rândul fetei să se încrunte.

– Hai, ştiu că-i cunoşti, o îndemnase bătrânul. Uite un exemplu: Aristotel. El trăieşte veşnic prin scrierile lui, prin teoriile ce au revoluţionat, la momentul respectiv, omenirea. Socrate e un alt exemplu bun, cu filozofia lui consacrată. Newton, Kant, Da Vinci, Rembrandt şi mulţi alţii sunt aceia desprinşi din bucla timpului, aceia care au zdrobit timpul, cum ai spus tu. Şi tu poţi face la fel. Pentru că fiecare are calităţi deosebite şi poate realiza ceva excepţional pentru care va fi recunoscut peste ani şi ani.

Copila a rămas uimită de spusele bătrânului ei bunic. Însă ştia că avea dreptate.

Nu se gândise la o astfel de eternitate. Dar asta era mai bună decât a trupului veşnic, mult mai bună.

– Ai dreptate, bunicule. Aşa voi face! Voi trăi veşnic.

autor Moga Andreea – Georgiana, membră a proiectului Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/MogaAndreeaGeorgiana

Fără cruce

– De ce vrei să te măriţi?
– Nu vreau, trebuie să mă mărit.
– Nu eşti normală.
– Iar tu nu eşti în locul meu.
– Lasă dragă, nici eu nu o duc super. Toată lumea e săracă. Dar ce faci tu e de condamnat.
– Cine eşti? Dumnezeu? Cu ce drept mă judeci? Ai dat vreodată gândacii de bucătărie, jos din farfurie? Răspunde numai la asta.
– Bleah.
– Da, bleah. Te ridici deasupra imaginii mele, nu ai acest drept.
– Vroiam să te ajut. Uite, mergi la biserică?
– Şi noaptea unde dorm? Ce mănânc? Nu am nimic cu biserica. Hm, câtă distanţă se află între sufletul meu şi zidul bisericii….de fapt aluneci pe ziduri şi speri la o lume mai pură. Nu ştiu de ce-ţi spun toate astea. Tu nu ai gândaci în farfurie, sub pernă, pe masă sub masă….tu ai sfaturi pentru paşii mei spre nicăieri.
– Nu înţeleg ce spui. Îţi place să te victimizezi.
– Du-te la dracu, nu mă arunca în partea opusă a ceea ce sunt de fapt.
– Ok, tac. Când ajunge viitorul tău soţ în ţară?
– Mâine.
– Stai cu el la hotel?
– Sigur. Îţi voi povesti
– Sper să fie bine. Ştii ce faci acum? Te vinzi.
– Aşa, şi?
– Nu e bine.
– Ştiu, ştiu.

Priveam un om bătrân. Avea peste 72 de ani. Diferenţa de vârstă era de 32 de ani. Atingerea lui mă leşina de scârbă. Mutam gândul la viitor, trebuie să fie bine, îl accept, e bine, e foarte bine. Mi-e rău. Mi-e frig. De ce mă tot priveşte? Molfăie des din dinţi. Tuşeşte scurt. Îşi aranjează regulat pantalonii, cămaşa, geanta. E foarte meticulous. Deschide seiful. În seif pune laptopul, o agenda şi telefonul. Mă priveşte lung. Vine spre mine. Mă rog la Dumnezeu să nu mă atingă.

– Lady, what now?
– I do not know.
– Can not, you should know!
– Please forgive me. I do not know English very well.
– Is ok. In Belgium one can learn English and Danish. Learn the first time a Danish. Got it?
– Yes, I understand.

Fără cruce, omul îşi pierde orientarea. Sub greutatea crucilor adunate se îndoaie universul; stelele cad, timpul adoarme beteag. Ce vreau să fac? Mă las de viaţă? Presimt că nu e bine. Poate mă înşel. Sunt un simplu muritor. Mutilez propria-mi voinţă. Rămân cu ochii închişi nu pentru revenire, ci pentru uitare.
Omenirea a fost invitată să-şi înfigă cuiele în trupul lui Hristos; să-şi topească forţa distructivă în oceanul iertării şi al vindecării.

– Lady, up, go faster, up, up.
Cine mă strigă? Unde sunt? Pentru o clipă am adormit.
– Lady, up, up.
– Ok, ok
Omul cu vocea piţigăiată, ţipa la mine. M-am ridicat şi-am ameţit. M-am spijinit de perete. Unde să mă duc? De ce ţipă? Cât e ceasul? M-am îndreptat spre baie. M-am privit în oglindă şi-am văzut un tragic semn. Nu doream schimbarea.
– Lady, what are you doing? Why look in the mirror?
– I wash my face.
– Do let pee urgently and breakfast.
– Ok.
M-am aşezat pe wc şi am făcut pipi. Senzaţia era alta. De ce simt căldură? Privesc în jos. Făcusem pipi fără să-mi dau chiloţii jos. Am început să plâng. De frică. Ce fac acum? Ce fac?

Aş vrea să pot spune că azi mă îmbăt cu cel mai adânc ocean de iluzii. De ce nu? Suntem atât de jos şi atât de plini cu pământ încât nu poţi iubi decât cu o măsură.

Mai departe de noi nu sunt stelele ci lumea în care trăim, timpul ce-l scurgi într-o apă, rămâi suspendat într-o clipă tăcută şi oarbă şi şchioapă şi slută. Păcatul acesta stingher, te strange de pas efemer, un ochi se închide, suspină, o noapte nebună, sublimă. Pereţii pictaţi cu tine, mi-aruncă un timp în spinare. Atârnă o piatră de gât, un lup mă priveşte mirat, prin ce iaduri mai treci, om stricat. Mă urlă o lună nebună, cuvântul prin iarbă mă creşte.

– Honey, I’m a lawyer.
– Yes, I know
There are big differences between us. We can not be together. I love you, but there is no communication.
– I agree with you. No problem.

Pândeşte fiinţarea pe urme. Limbile metafizice, limbile gândirii, rostul vorbirii, tunet răsunet, vaiet de eu-ri. Eternitate dintr-un eu sunt, adevăr fără timp, fără mine, te supui legii efemerului încercând să descoperi cine eşti tu.

Suntem lucruri din amintiri, degajăm visare, rătăcim rătăcirile noastre, ameţim drumuri rătăcind drumul propriu.

autor Dorina Şişu, administrator al proiectului Cititor de Proză

Tristețea ca o lovitură sub centură…

Adevărul este că, uneori, tristeţea mă loveşte ca la box, mă face knock-out. Strigă unul-aha, îţi arăţi sfâşierile interioare, îţi arăţi,( sic), aşa a zis, ca un scârţâit de osie; mutra lui este de Goe scăpat din secţia celor liniştiţi, se mai laudă că este Gregor Samsa, nu ştiu cine i-a spus că seamănă cu o gânganie mare şi inteligentă. Cu ce drept se dă drept cine nu este?
Era ceva care trebuia dezlegat, ca un blestem.
Primejdii, miracole, izvoare. Copilăria la Suceviţa. Prosopul purpuriu ce se ducea pe valuri repezi. Muzicienii umblau pe acoperiş. Nici o catastrofă nu a mai avut loc. Ultima cursă, ultimii înecaţi. Fratele meu, înecatul. Un tăciune smuls flăcărilor. Netrebnicii au copilăria lor.
Nenorocirea este că nu scrii numai pentru tine. Nimeni nu te citeşte dacă scrii numai pentru tine. Dar nici dacă scrii pentru alţii, nu te citeşte. Numai strigătul omului disperat nu este o minciună.

artist Aurelia Chiru, Floarea soarelui

Nimic nu este mai înviorător ca o durere de dinți. Nimeni nu a murit dintr-o durere de dinți. Viața ajunge la un apogeu, nu chiar, dar undeva pe un deal.
Fără liliac îți este părul, ce a vrut să spună? Dintr-un ochi în altul trec norii. Un fulger în jurul gurii. O mână plină de ore. Pe talerul suferinței tu ești mai greu. Îmi zâmbești din adâncuri. Frunzișul anilor.
Golită fie noaptea din carafe. Cui să-i bem visele? Cine decapitează lalele? Ferește-te de cel care nici nu pierde, nici nu câștigă. Plasele pescarilor coboară în apele ochilor tăi. O lume întreagă de spânzurați, precum peștii în năvodul harnicului năvodar. Toamna își mănâncă singură din trup. E timpul să fie și timp de iubire. Nu mai visam propriul vis, eram în visele altora. Un fulger tânăr se apropia de mine, gata să mă coboare în împărăția celor împăcați. Pe buzele meu vei găsi numai buzele tale, în ochii mei vei găsi lacrima ta.

autor Boris Marian, redactor la revista Faleze de piatră

Marmura neagră

Mă trezisem în dimineaţa aceea foarte înfrigurat. Prima imagine pe care am văzut-o deschizând ochii a fost fereastra, luminată de soarele clar şi acoperită cu un strat de gheaţă strălucind. O feerie de curcubee mici mi se dazvălui, dar în mine era numai frigul. Aburi se înălţau pe nările mele în camera în care dormisem şi mi-am simţit fiinţa totuşi caldă, altfel aburii aceia nu ar fi apărut. Venea iarna pe pământ şi în oameni şi totul îmbia către marele somn. Toată noaptea visasem o demonstraţie violentă pe străzile unui oraş cu clădiri mari şi cenuşii. Mii de oameni strigând, cu poliţişti şi căşti şi bastoane de cauciuc lovind la întâmplare în trupurile oamenilor. O larmă de nedescris, accentuată de marele somn, iar peste toate o ploaie măruntă, rece şi mortală. Din vis îmi rămăseseră în auz acorduri stridente heavy metal, amplificate aşa cum numai la concertele marilor trupe mai putusem auzi. Îmi era îngrozitor de frig şi în stomac mă strânse gheara ascuţită a foamei.

M-am apropiat de fereastră, am deschis-o larg. Lumina zilei părea că nu poate încălzi, dar era de o puritate cum rar întâlnisem. Nici un nor pe cerul de un albastru marin. Nici o culoare denaturată de impresia rămasă încă în memoria visului meu, sub ploaia aceea rece de toamnă, de noiembrie şi bastoane de cauciuc. Am căscat îndelung şi mi-am dezmorţit braţele, aerul tare şi rece mă înviorase puţin. Nu mirosea de loc a gaze lacrimogene şi lipsa acelei ceţi toxice mă bucură. Bine că toate rămăseseră acolo, în noaptea acestui vis, coşmar nechemat. Foamea însă îmi amintea de temele pentru acasă de pe vremea când mergeam la şcoală. Niciodată nu îmi plăcuseră, dar trebuiau făcute. La fel cu temele acelor ani, obligatorii, trebuia să mănânc, acum şi mereu.

Mi se făcu dor de acorduri preclasice în vacarmul ritmului de rock. Nu scăpam de urmările visului, de parcă un regizor nevăzut pusese pe secvenţele dureroase ale visului muzica asta stârnind atât de bine violenţa. Ca o hipnoză malefică de care trebuiau să se molipsească şi demonstranţii şi jandarmii, asta în timp ce regizorul privea calm de pe scaunul lui, acela cu eticheta de director, ca pe marile platouri de filmare. Dar simţeam că undeva toate astea se petreceau sau urmau să se petreacă într-un segment de realitate pe care încă nu reuşeam să o schimb eu, oricât de mult mi-aş fi stors creierul în căutarea armoniilor preclasice. Corelli, Vivaldi, Scarlatti, unde dispăruseră deodată? Anii în care mă hrăneau cu emoţiile lor calde îi uitasem definitiv? Şi ei, oamenii? Dar regizorul, de unde putea avea puterea de a dirija valul hipnotic, fără însă ca el să fie contaminat?

artist Aurelia Chiru, În lumina reflectoarelor

Mă apăsa prea tare visul nopţii, trebuia să ies afară, sub cer. Îmi alimentai pisica cu o porţie mare de carne din cutia ei de conservă “în sos”. Avea şi ea aceeaşi mare nevoie de hrană ca mine, doar că pentru ea aveam grijă să fie mereu cămara plină de conserve. Eram doar o specie care hrănea o altă specie cu carnea altei specii. Vită sau peşte, pui sau iepure, uneori cu un pic de orez sau vitamine. Pisica le devora însă pe toate cu aceeaşi eternă stare de foame. Rock-ul urla în creierul meu şi am ieşit pe scările de piatră aproape fugind.

Prima impresie odată ajuns afară a fost aceea a luminii trecând prin toate. Atât de mult soare făcea să dispară senzaţia de frig, sau poate că simţeam asta datorită mişcării. În faţa mea se aşternea lumea culorilor vii cu adevărat, aşa cum rar o văzusem. Îmi trecu prin cap că toate culorile astea curate vor exploda în ceva necunoscut şi se vor pierde pentru totdeauna. Era poate un gând al regizorului coşmarului meu de noaptea trecută, dar mă înspăimântă. Nu reuşeam să ajung nici măcar până la Vivaldi şi asta mă făcea furios.

La picioarele mele mi se întindea umbra, vie şi mişcătoare, părând a fi dusă înainte de lumina pe care o primeam în spate. Ca pânza unei corăbii împinse de vântul luminos. Ciudat, îmi tăcuse hărmălaia din auz şi gheara ascuţită a foamei dispăruse.

-Urmează-mă, îmi spuse umbra, urmează-mă pentru că te temi.

Fără să pot face altceva am păşit pe urma umbrei. De unde ştia că mă tem? De ce mă temeam? De cine?

-Vino, îmi spuse şi eu mă simţeam purtat printre ruinele zidurilor a ceea ce părea a fi fost odată o biserică. Zidurile erau căzute, rămăseseră doar ruine de vreo jumătate de metru înălţime. Vedeam resturile unor coloane, odată mari şi înalte, acum doar mici movile rotunde, roase de milenii şi acoperite de muşchi verde închis. Catedrala fusese mare, altarul era undeva în faţă, restul era pulbere. Iarba, de un verde proaspăt în lumina aceea a zilei, crescuse nestingherită printre pietrele zidirii de pe care căzuse mortarul care altădată le unea. Locul acela mi se părea cunoscut, dar era cu desăvârşire pustiu. Doar eu şi umbra păşeam pe acolo după mult timp. Privind înainte, umbra mea arăta răsăritul şi o stare ciudată de nelinişte mă cuprinse. Deci trecuse deja ziua, altfel soarele mi-ar fi împins umbra către apus. Cât de repede, dimineaţa, amiaza, totul… M-am oprit şi deodată îmi răsunară în minte acordurile preclasice căutate dimineaţa. Poate că acolo fusese cândva o orgă. Cine putea şti? Îmi răspunse umbra:

-Ascultă şi priveşte.

De jur împrejurul meu, zidurile începură să se înalţe, încet, ca şi cum privirea mea le făcea să se ridice. Erau din marmura cea mai neagră pe care o văzusem vreodată. Numai muzica suavă îmi mai dădea curaj, mă temeam că voi fi prins între zidurile care creşteau încet şi sigur. Lumina aceea curată a zilei se micşora, devorată de marmura neagră crescând ca o carapace perfectă în jurul meu. Chiar şi umbra mea se ascunsese în noaptea de la picioarele mele, deşi ea mă adusese până aici.

Începeam să mă tem din ce în ce mai tare, fără a şti de ce. Capul meu se înălţase privind mica pată de lumină ce se mai afla încă acolo sus, printre bolţile care crescuseră negre. Apoi, brusc, lumina de acolo se stinse şi ea. În jurul meu se lăsă o noapte completă de marmură neagră.

Liniştea şi întunericul stăpâneau totul. Îmi aminteam muzica, dar tăcuse şi ea. Îmi trecu prin cap că totul se încheia astfel. Beznă desăvârşită şi linişte care nu apasă. Visul nopţii trecute mă prevenise. Apoi frigul şi violenţa muzicii şi a oamenilor, hipnoza… Regizorul şi platoul de filmare. Dar filmul acela fusese viu! Durea, loviturile dureau la fel de tare ca foamea, ca frigul nordului îngheţat, strigătele nu erau repetate la comanda plăcii aceleia de cadre cu număr. Totul fusese real, urma să fie real undeva în lume! Şi regizorul trăia!

Liniştea îmi tăcea, desăvârşită. Apoi, un fâlfâit de aer negru, de aripi de pasăre neagră, nu ar fi putut fi altfel acolo, dacă mai exista un acolo, îmi trecu iute pe aproape. Sau pe departe, era totuna. Ochii îi simţeam a deveni zadarnici. Urechile încă mai percepeau ecoul aripilor negre, apoi deveniră şi ele zadarnice. Mişcările mâinilor, ale capului, ale aerului, încetară. Rămase doar amintirea, vibraţia unui trup, doar un punct luminos a ceea ce ar fi putut fi celula unui gând. Pulsând, amintindu-şi de inimă. Singură, mică, dar luminoasă întratât încât cea mai întunecată umbră a marmorei negre o zări. Primise în dar, pentru prima dată, ochii. De aceea se temea, încă nu ştia. Eu însă ştiam.

Rămăsesem doar un gând suspendat. Primul gând, izvorul a toate cele ştiute vreodată, imaginate vreodată.

-Acum locuieşti în mine, auzii şoaptele umbrei, răsunând circular, sferic, de peste tot. Ai reuşit, deşi nu aş fi crezut. Nimeni nu a dorit vreodată să mă urmeze până în starea aceasta. Cu toţii se reped să muşte din mine, umbra. Eu îi las, dar gustul meu e întotdeauna interzis şi amar. Cu adevărat nimeni nu are nevoie totală, completă, de mine. Nu m-a vrut nimeni niciodată numai a lui, aşa cum ai făcut-o tu, acum. De ce mi te dăruieşti, tu nu ai aflat încă de Dumnezeu, de Lumina veşnică? Ce cauţi tu, cel despre care credeam că eşti cel mai înfricoşat om din lume? Aici eşti pe tărâmul fricilor tale. Ai avut curajul de a păşi pe urmele mele. De ce m-ai învins în felul acesta, singurul fel, de ce?

Înţelegeam… Înţelegeam că fără lumină nu există timp. Că fără timp nu există fiinţă. Că fără fiinţă există doar o stare de umbră şi uitare. Nimicul, ziceau ei… Iar în mijloc, un sâmbure de lumină al întâiului gând, trăind, viu!Nimicul nu exista! Cel care îi putea da viaţă eram eu, primul ajuns pe tărâmul ocolit de toţi al fricilor. Părea că am primit puteri cu adevărat cosmice în locul acela al umbrei, al marmorei negre. Deveneam mai puternic decât regizorul coşmarelor lumii, un biet neştiutor, dar foarte rău… Deodată, din starea aceasta de gând pur, am ştiut că umbra are dreptate, că fusesem primul care o posedasem fără a şti asta. Că Lumina veşnică despre care biata ei fiinţă nu avusese vreodată parte i se dăruia acum prin mine. O cuprinsesem şi mă cuprinsese cu totul.

Înţelegerea aceasta îmi deschise ochii fiinţei şi atunci, în clipa aceea dumnezeiască, de jur împrejur zidurile de marmură neagră căzură. Lumina invadă totul şi vocea umbrei îmi răsună ca un acord preclasic din suflet. Se bucura, pentru întâia oară. De acolo, din starea de umbră uitată, ochii ei vor lumina precum lacrimile soarelui, cele mai vii culori văzute vreodată pe lume.

Locul acela s-ar putea numi paradis. E undeva, dincolo de lume, de timp, de fiinţă. Pentru unii, cei de dincolo de marmura neagră, el nu poate fi găsit şi de aceea au renunţat să îl mai caute. Ei nasc în continuare coşmare, conduşi de regizor. Izvorul pe care îl urmasem în dimineaţa rece, după coşmarul nopţii, mă dusese până în locul acela lipsit cu desăvârşire de umbre, pentru că este însăşi Lumina.

autor Constantin P. Popescu, colaborator la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/ConstantinPPopescu

Infinit

De ceva timp o chemare nelămurită îl făcea să nu-şi mai găsească locul.  Acum, îndemnat de ea, îşi semăna la întâmplare paşii pe străzile oraşului.Totul în jurul lui – oameni, magazine, maşini – se ascunseseră dincolo de privirea-i rătăcită.

Scrâşnetul unei frâne puse în grabă, îl trezi pentru o clipă, ca apoi, o izbitură să-l arunce în beznă… Când se dezmetici, constată surprins că nimerise într-o gloată ce se zvârcolea agonic în faţa unei bariere lăsate. Departe, în urma gloatei oraşul, îşi vedea liniştit de treburi, fără să-i pese de nenorociţii din faţa barierei.

– Haideţi!

Bariera sfâşie cerul şi gloata  îngheţă. Odată cu gloata, îngheţă şi el, aflat undeva printe ultimii. O frică animalică, ce o nutrea de când se ştia faţă de această călătorie, îl paraliză. Încercă să fugă din gloată şi să se refugieze în oraşul pe care îl  simţea în spatele lui, dar picioarele sale, supuse orbeşte poruncii, nu-l ascultară şi îl târâră spre barieră. Două lacrimi  îi înmuguriră în colţul ochilor. Înţelesese! Pentru el, pentru gloată nu mai exista întoarcere. Umbra unui zâmbet amar îi crispă buzele şi-i aminti cum, cu puţin timp în urmă şi el vântura oraşul – de fapt o imensă sală de aşteptare- fără să-i pese de bariera pe care ştia că într-o bună zi o va trece.
Brusc, singurătatea, cea care îi zdrenţuise bucuriile şi de care uitase în
ultima vreme, începu să-l bântuie cu furie. Cu furie încercă şi el să o alunge,să-şi găsească un prieten, sau cel puţin o cunoştiinţă oarecare, în gloata care îl înghiţise brutal. Se înspăimântă. Toţi cei din jurul său,  cu frunţile albăstrii eliberate de povara grijilor, cu sprâncenele prăbuşite peste ochii stinşi şi buzele înnodate în zâmbete şterse, semănau uimitor între ei.
Privirea i se opri pe individul de lângă el. Cum de nu-l zărise până acum? Părea că nu seamănă cu ceilalţi. Îl studie atent. Ceva nedefinit, ceva ce nu-l putea numi, îl scotea pe acesta în afara gloatei. I se păru chiar că pe faţa necunoscutului trecu grăbită o umbră de purpură ce îi ilumină obrajii pământii.

– Ai idee unde ne duce? – i se adresă necunoscutului cu o umbră de speranţă în glas.

Întrebarea îi hohoti ridicol în urechi, până când fu înghiţită de muţenia gloatei. Cel căruia îi fusese adresată nu o auzi.

– Hei, voi mă auziţi?  – se adresă răguşit gloatei.

Singurul răspuns pe care îl primi, cel al ecoului, îi răni urechile cu inutilitatea întrebării. O negură, găurită din loc în loc cu imagini fugare, îi arse tâmplele şi-i alungă gândurile până când imaginea oglinzii i-o împrăştie.

– Oglindă,…oglindă, silabisi mecanic fără să înţeleagă  tâlcul  borboroselei sale. Da,… da! O oglindă îmi trebuie, se bucură copilăreşte. Atunci ştiu sigur dacă şi eu semăn cu ei, dacă şi eu trebuie să plec.

Nu apucă să-şi termine bine vorbele că mâinile i se  repeziră orbeşte în căutarea oglinzii salvatoare. O durere ascuţită îi săgetă genunchiul
stâng. Înjurătura strivită între dinţi îi îngheţă pe buze când descoperi
surprins că cea care îi provocase durerea era o cutie şuie din lemn mâzgălită în grabă cu o vopsea plânsă, de pe capacul căreia se hlizea la el un semn sinistru. Încercă zadarnic să se lepede de ea. Cutia, parcă lipită de mâna lui, nu se lăsa aruncată. Abia acum descoperi că şi cei din gloată duceau ceva în mâini. Unii cărau cutii mari din mahon sculptat, alţii cutii mediocre ca şi a lui, iar ceii mai mulţi cărau cutii de carton presat, desprinse pe la colţuri.

Descoperi oglinda în buzunarul de la piet. Ciudat! Foarte ciudat! El nu avusese nici odată  oglindă la el.

– Nu sunt eu ăsta, aproape strigă neputându-şi lua ochii de la faţa pământie, cu ochii sticloşi, aproape închişi, ce îl privea mirată din oglindă. Eu sunt mai,….mai,…mai cum? Eu sunt mai,… căută să-şi amintească.

Imagini scofâlcite de bărbaţi şi femei, cunoscute şi necunoscute, îi defilară prin faţa ochilor, nedumerindu-l din ce în ce mai mult.

– Ce sunt eu, Doamne, bărbat sau femeie?

Descoperii în faţa pământie ce se uita la el din oglindă, umbre vagi ale unui chip familiar lui, ce se risipeau în ceaţă. Oare el să fie? Oare ea să fie?

– Extraordinar, exclamă cu ochii rătăciţi în gloată.

Toţi cei de acolo, nu numai că se deosebeau între ei, asemănători fiind doar prin aburul pământiu ce le nivelase feţele de nu li se mai deosebea sexul, dar se şi frământau, fiecare în felul lui, animaţi de o singură dorinţă: SĂ FUGĂ DIN GLOATĂ.

Când aburul străveziu, ce ascundea capul coloanei, se risipi, îi ieşi în întâmpinare  cabina paznicului barierei. Mai aproape. Din ce în ce mai aproape…

– Trebuie să fug! Acum trebuie să fug!

Se zvârcoli zadarnic. Gloata din urma lui se înmulţise şi îl împingea mai repede…şi mai repede  spre barieră.

– Prezentaţi biletele la control, poruncea mecanic paznicul barierei.

-Opa! e pe bază de bilet, râse satisfăcut. Eu nu am bilet că nu mi-am luat nici un bilet. E clar. Cu mine s-a făcut o greşeală. Se mai întâmplă, scuză amabil destinul, cel care îl trimisese în gloată.

Palma îi poposi pe frunte să-i alunge transpiraţia. Respiraţia i se transformă într-un horcăit groaznic. Un petec dreptunghiular de hârtie i se lipi de palmă. Îşi găsi
pe el numele, prenumele şi toate datele personale. Inclusiv fotografia. Îşi aminti totul. Jos , în colţul din dreapta al biletului, descoperi data şi ora plecării precum şi destinaţia. Ceasul îl anunţă că mai are câteva minute până la plecare. Destinaţia nu putu să o descifreze. Literele ei fugeau din calea privirii lui, îşi schimbau forma, se lungeau , se micşorau, se amestecau în lungimea cuvântului şi nu-i îngăduiră nici măcar să le numere.

Umbra cabinei paznicului barierei se aşternu, fără veste, peste el. Arşiţa care îi chinuise trupul dispăru. În locul ei, o boare plăcută izvorâtă din adâncurile liniştii, îi alungă frica. Greutatea anilor i se scurse prin călcâie şi eliberat de ea, se simiţi mai uşor ca  un fulg de nea.
Picioarele i se desprinseră de pământ şi rar mai furau  un pas ca să-l împingă spre barieră.

– Poate e totuşi o greşeală. Dar de ce să fie o greşeală? Mă simt atât de bine aici. Aşa de bine…

Liniştea curată de aici, mulţumirea întreagă nedijmuită de patimi obscure şi mai ales senzaţia aceasta complexă ce le cimenta pe cele două, îl reţineau. Oare le mai întâlnise cândva? Retrăi viaţa de la prima orăcăială,  până la scrâşnetul frânei puse în grabă. Nicăieri
nu găsise liniştea de aici, nicăieri nu găsise mulţumirea de acum şi mai ales senzaţia aceasta complexă pe care nu o putea numi sau asemui cu ceva, dar pe care o intuise tot timpul. Din urmă îl ajunse un vuiet săltăreţ.

– Chemarea oraşului, surâse neluând-o în seamă.

Înaintea lui, la barieră, se oprise cel pe care îl remarcase din primul moment că nu semănă cu ceilalţi. Paznicul îi întoarse biletul pe toate feţele, apoi brusc se răsti:

– Ce cauţi aici? Nu-i data de astăzi, întoarce-te!

– Dar… vreau să rămân.

– O să rămâi şi tu, dar nu astăzi!… Liber, următorul!

Următorul era el.

– Nu am putut să desluşesc destinaţia, bâigui când îşi prezentă biletul.

– Destinaţia nu o pot desluşi nici eu, îi răspunse plictisit paznicul. De când mă ştiu păzesc pustia asta de barieră şi asta am să fac mereu. Voi muritorii sunteţi fericiţi pentru că ajungeţi şi altceva decât ceea ce aţi fost. Tot ce pot să îţi spun este că nu s-a rătăcit nimeni până acum şi nu o să te rătăceşti nici tu. Nu uita să-ţi arunci cutia în containerul de bagaje. Nu-ţi mai trebuie.

Nu apucă bine să îşi arunce  cutia la gunoi că întunericul îl orbi dintro dată şi apoi îşi pierdu cunoştinţa. Când îşi reveni constată că se târăşte într-un tunel ce se mulează strâns pe el. Cu eforturi animalice reuşi să iasă din tunel şi simţi cum o mână nevăzută îi lipi un bilet pe frunte. Uită tot ce se întâmplase înainte cu el. Uită şi de biletul pus de mâna nevăzută.

– Bine ai venit fiule, îl întâmpinară două raze.

-E cam plăpând, constată una dintre ele.

– Lasă, că se face el mare, zâmbi cea de  a doua rază.

Noua sa formă  îl satisfăcu deplin. Nici nu-şi putea imagina că altădată a avut o altă formă… De nu se ştie când aceeiaşi chemare nelămurită îl făcea să nu-şi mai găsească locul. Alerga bezmetic în căutarea a ceea ce nu ştia nici el. O pală  îl aruncă în beznă. Când se dezmetici, constată cu stupoare că nimerise întro gloată ce se zvârcolea agonic în faţa
unei bariere lăsate.

– Haideţi, porunci o voce…

autor Lucian Gruia, redactor la revista Faleze de piatră