Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Atitudini

Posted in Proză, Proză scurtă by Hopernicus on 17/10/2011

-De aia toţi bărbaţii sunt impotenţi şi femeile frigide…

De fapt nu m-am prins ce însemna acel „de aia” (ceva cu societatea, cu timpul, cu ieşitul în oraş, cu filmele porno, cu comunicarea…). Dar concluzia pe care o trăsese mă uluia… Sincer, nici nu mă gândisem vreodată la asta…

-Sunt şi nişte statistici făcute… – mai completă, cu un ton foarte convins şi convingător…

-Adică  sunt din ce în ce mai puţini bărbaţi care s-ar culca, scuze, ar face dragoste, sex, mă rog, i-ar pupa mâinile, degeţelele, obrăjorii, ar face ceva cu o femeie, iar femeile au devenit aşa, un fel de statui, prea pure ca să fie atinse şi prea reci  că să simtă acele atingeri?…

-Ei… Eşti tu ironică, dar aşa este…

Îmi venea să folosesc cuvinte vulgare, brutale, să o scutur puţin…

-Atunci du-te la pod într-o seară… (în mitologia spaţială a oricărui oraş există un loc rău famat, unde se merge „la produs”- în oraşul nostru acesta este un pod la periferie); poţi să treci şi ziua, o să vezi o grămadă de doritori sau doritoare de sex, care nu au probleme de impotenţă sau frigiditate…

-Dar o fac pe bani…

-Nu are a face, nu discut condiţia femeii de doamnă sau târfă sau de ce vrea ea să fie, e un contraargument adus afirmaţiei tale…

Deja îmi părea rău de tot ce spuneam, pentru că ştiam că o rănesc şi nu voiam…  Nu atunci…

Era ziua ei… Ştiam cât de singură se simţea şi ce proporţii catastrofale dădea ea acestei singurătăţi, ştiam că ar fi fost o dramă decât să sun, fără a ne vedea în acea joi, pentru a-i spune obişnuitele felicitări; aşa că mă străduisem să îmi găsesc timp în ziua aceea complicată pentru a ne întâlni…

Nu îmi dădeam seama cum ajunseserăm să purtăm discuţia asta ridicolă, în primul rând pentru că, din discreţie sau din pudicitate, nu  fac un subiect de conversaţie din  viaţa mea sentimentală sau sexuală şi, în al doilea rând – pentru ea relaţia de cuplu era ceva care o atrăgea şi care o înspăimânta în acelaşi timp, o mare enigmă, pe care se străduia, poate prea mult, să o pătrundă…

Totul începuse prost… Îi cumpărasem crizanteme galbene, dar ei îi plăceau trandafirii galbeni (nu ştiam?), îi cumpărasem şi o carte a lui Fowles, dar nici asta nu a încântat-o cine ştie ce, ar fi vrut un roman franţuzesc de care eu nici nu auzisem; am găsit o masă liberă într-un bar, dar era prea aproape de uşă, îi era frig… nu se putea bucura de ziua ei, de gesturile mele mici, prin care încercam să o fac să se simtă bine…

-Chiar nu înţelegi, nu?

-Ce?

-Ce înseamnă să fii singur!!!

-Nu ştiu dacă înţeleg… Nu în sensul în care percepi tu singurătatea…. Nu eşti de fapt singură, îi ai pe ai tăi, ai nişte prietene, nişte cunoştinţe… Ai o lume, mică, mare, cum este ea, populată cu nişte oameni, buni, răi şi ăştia, cu care interacţionezi într-un fel, nu?

-Ce ştii tu…

-Poate nu ştiu nimic…

Tot mai des, în ultimul timp, discuţiile noastre ajungeau în punctul ăsta…  Mă exaspera mai ales cu comparaţiile pe care le făcea în mod inevitabil între noi, „ce îţi pasă ţie, tu nu eşti singură ca mine, tu nu te trezeşti singură dimineaţa, tu nu te cerţi cu ai tăi pentru că urlă hormonii în tine”…

Avea dreptate, chiar nu trăiam toate astea, pentru mine singurătatea era mai degrabă o chestie de opţiune şi aveam deseori tendinţa să mă izolez, să închid toate uşile după mine… Dar nu mă împotmoleam niciodată prea mult în ea, îmi dădeam seama că e periculos, iar în spatele uşilor închise după mine era o întreagă lume care aştepta să o descopăr, o viaţă care aştepta să o trăiesc…

Îmi „invidia” relaţia pe care o aveam de vreo opt ani, deşi habar nu avea ce înseamnă cu adevărat o relaţie, şi nutrea o admiraţie cam exagerată pentru mon amour, care mă înţelegea, mă răsfăţa, mă proteja…

A fost extrem de încântată când i-a remarcat coafura într-o seară, când o duceam acasă (de fapt, venise să mă ia) cu maşina… M-a sunat emoţionată şi mi-a spus că i-a fost bine (nu cu mine), că pentru ea au însemnat enorm cuvintele lui, că se simţise o femeie frumoasă…

Şi de atunci, de câte ori ne întâlneam, era extrem de atentă la ce spuneam despre el (chestii banale – pe unde era plecat, când urma să vină acasă, fuseserăm împreună în vreo vizită sau la cumpărături); dacă nu ziceam nimic, mă întreba ea şi descoperea, cu încântare, câte aveau în comun; îmi spunea, cu un fel de inconştienţă şi timiditate, cât de mult îl plăcea, că ar fi vrut să aibă alături un asemenea om, care să fie pe aceeaşi lungime de undă cu ea, să vibreze în faţa aceloraşi idei superioare, bla-bla-bla… Nu dădeam prea mare importanţă acestor păreri ale ei, mai degrabă îmi era teamă de momentul în care se va dezmetici şi o să o doară… Voia să fie o Otilie, enigmatică, subtilă, diafană, dar obsesia ei pentru realizarea matrimonială o transforma într-o lamentabilă Aurică, mereu în căutarea unui bărbat, a unui anume tip de bărbat…

-Ce face mon ami (acest mon ami era iubitul meu, cu care ajunsese imaginar la o legătură care îi permitea să îl numească aşa)? Pe unde mai umblă?

-Nu ştiu… Cred că pe la Tulcea…

-Cum nu ştii?

-Nu ştiu… Sunt prea multe plecări, prea multe schimbări de ultim moment ale traseelor lui săptămânale… De fapt, a fost la Tulcea… Şi la Brăila, şi la Galaţi… Ar trebui să ajungă în seara asta acasă, dacă nu intervine ceva…

-Şi eu te reţin… nu am ştiut…

-Nu mă reţii, oricum o să sune când ajunge..

-Mai comandăm ceva?

-Eu nu, mai am încă ceai…

Sesizam o modificare de ton. O privesc mai atent şi o văd schimbată, îi dispăruse aerul acela suferind, de femeie singură şi neînţeleasă. Doar apărea Făt-Frumos, mon amour adică, dar şi son ami

-Când ajunge?

-Depinde de trafic…

Se scuză şi se precipită spre baie, de unde revine cu machiajul refăcut şi cu o mare dilemă: să-şi dea sau nu jos pălăria…

-Ce zici? Cum îi place o femeie? Tu ştii…

-Goală… Nu acordă importanţă detaliilor de felul ăsta…

Face ochii mari şi roşeşte violent, ca şi cum aş fi rostit o blasfemie…

Habar nu aveam cum să reacţionez la toate astea. Mi se părea ridicol să mă supăr, era prietena mea, mai era şi ziua ei, dar  ea crease o idilă care în realitate nu exista, iar mie îmi atribuia un rol de spectator sau de consilier în probleme de iubire pentru son ami. Totuşi, son ami era mon amour, dar se pare că acesta era un amănunt fără importanţă. Considerasem totul  o glumă sau  o toană şi mă nedumerea seriozitatea cu care privea lucrurile. Apoi, trebuie să recunosc, nu eram suficient de generoasă sau de altruistă încât să renunţ la relaţia mea pentru că era singură, nici destul de emancipată pentru un ménage à trois, cu care, fără îndoială, nici ea nu ar fi fost de acord…

Continua să îmi ceară detalii, cu o privire puţin maliţioasă şi rece (parcă  mă înfrunta), iar eu îi dădeam nişte răspunsuri la fel de aiuritoare ca şi situaţia în care ne aflam. O cunoşteam prea bine ca să înţeleg că nu este o joacă, dar, în ciuda faptului că încercam să îi menajez suspiciunile sau să nu îi trezesc resentimente, nu mă simţeam în stare să particip la ceea ce ea imaginase.

Oricum, în  această poveste fantastică pe care o ţesea, omitea un singur lucru, probabil cel mai important, atitudinea lui.  Nu realiza că pentru el ea nu era decât una din numeroasele mele cunoştinte, pe care o saluta din politeţe sau îi făcea câte un compliment, în rarele momente în care se vedeau, pentru a o face să se simtă bine.

Atmosfera devenise cam tensionată când m-a sunat, iar când a venit să mă ia, să mergem acasă, lucrurile au luat o întorsătură bizară. Pentru că, după ce i-a făcut obişnuitele urări şi a sărutat-o pe obraz (oh-la-la!!!), son ami a devenit ce era de fapt, adică mon amour, cel care nu se putea abţine să mă ciufulească, să mă alinte ca pe o pisică sau să-mi spună acele banalităţi, atât de multe, care constituie de fapt o relaţie…

Poate pentru că în ultimul timp eram atât de puţin împreună, simţea nevoia să fie doar cu mine, ignorându-i total pe ceilalţi. Asta făcea şi acum, fără a conştientiza drama pe care o provoca…

Prietena mea tăcea cu încăpăţânare, cu obrajii în flăcări şi cu privirile lăsate pudic în jos, cu un aer de domnişoară de pension (care nu o prindea deloc, împlinea în ziua acea 30 de ani), aşteptând din partea lui un gest, un cuvânt, ceva de la care să pornească pentru a-şi etala cunoştinţele, modul superior de gândire, delicateţea, sensibilitatea…

Privind-o, realizam, cu toate că mă întrebasem de atâta ori, de ce e singură… Îi lipseau naturaleţea, firescul, spontaneitatea, de fapt nu îi lipseau, renunţa în mod deliberat la o atitudine normală, pentru una prea formală şi rigidă, care o făcea să semene cu un bibelou de porţelan, frumos şi delicat, dar atât de rece…

Încercam să anim conversaţia, de fapt numai eu vorbeam, mai primeam câte un răspuns monosilabic, sub privirile nedumerite, apoi amuzate ale iubitului meu…

După vreo oră de bătut câmpii cu graţie într-un cvasi-monolog obositor, am renunţat la a încerca să o scot pe prietena mea din tăcerea superioară în care se cufundase şi l-am rugat pe mon amour să mergem…

Abia atunci a ieşit din starea aceea şi a început să se agite, încercând să îşi aranjeze pălăria şi eşarfa, cu nişte gesturi crispate şi mici, iar când mon amour a mers să achite nota, mi-a reproşat cu glas înăbuşit că nu reuşise să îl captiveze, să îl intereseze din cauza prezenţei mele … Vrusesem să o fac să se simtă bine de ziua ei, dar nu reuşisem, mustea în ea nemulţumirea că plecam, şi-a uitat pe masă crizantemele, m-am întors în bar după ele, însă le-a aruncat neglijent alături de ea în maşină…

Probabil ar fi trebuit să plec, să nu îi mai captez atenţia iubitului meu, el să existe numai pentru a o observa pe ea???   Îmi era greu să mă gândesc la toate astea şi, după ce am lăsat-o acasă, am încercat să-mi potolesc iritarea certându-mi iubitul – ar fi putut să îi acorde mai multă atenţie, să discute cu ea, să îi admire pălăria sau eşarfa… , să o întrebe ce carte citeşte sau ce muzică ascultă…

M-a adus cu picioarele pe pământ:

-Termină cu prostiile… Hai să bem o bere, dacă mai poţi după atâta ceai… De unde îţi vin ideile astea geniale? Ştii că nici nu m-ai sărutat  în seara asta?

 

 

autor dobrica mariana 

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Atitudini

%d blogeri au apreciat asta: