Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Nostradamus

Posted in Proză, Proză scurtă by Hopernicus on 13/08/2011


 

– Hauzi, bre, la ce-ţi ajută să tot scrii, aşaaa, fără să fii publicat? Îţi place, e un hobby d-al tău sau cum?

– Da’ de ce mă întrebi, nene, ai rămas în pană de idei, eşti în criză de subiecte de bârfă sau cum?

– Păi văd că până acuma nu prea stai pe roze la capitolul finanţe din blog. De fapt, dacă judecăm la rece problema, fără să fim morţi sau vampiri… hi-hiii… stai chiar negru cărbune la capitolul finanţe din blog. Deci?

El nu răspunse imediat, prins fiind în admiraţia pentru norul ca o vânătă arsă pe o plită electrică. În vremea asta mirosea violent a descărcare electrică, iar cimitirul de pe lângă autostrada aflată în plin proces de revizuire via fonduri europene nerambursabile fremăta şi el de plăcere.

– Deeeci?

Vocea amicului îl trezi la realitate, aşa că trebui să răspundă. Dar n-o făcu imediat, ci doar într-un scăpătat de vreme şi de soare, când deja vechiul imperiu (vechi de câteva milenii) apunea într-o glorie soră cu moartea, lăsând locul unui imperiu de două ori mai vechi, dar cu o faţă modificată genetic.

– Ceea ce urmează să-ţi spun depăşeşte puterea raţiunii, aşa că să nu-mi ceri explicaţii suplimentare.

– Să cred şi să nu cercetez, asta vrei să zici?

Veni în sfârşit furtuna care dură ceva. Apoi sosiră două cutremure sociale, trei războaie de câte două decenii fiecare, încât cei doi, vrând-nevrând, trebuiră să-şi întrerupă conversaţia. Nu de alta, dar se auzea din ce în ce mai prost. Şi dacă cei doi aveau ceva în comun, acel ceva ţinea de integritatea actului conversaţional. Pe urmă unul dintre ei se implică activ în toate evenimentele, iar celălalt îşi deschise o agenţie online în care susţinea teoria conspiraţiei cu privire la implicarea celuilalt în evenimentele mai sus menţionate. Bineînţeles, nu fu crezut nici cât negru sub unghie, în schimb, neoficial vorbind, pe baza ideilor lui se formă un adevărat cult, care dură până când dispăru la fel de sec precum apăruse.

Când cei doi îşi reluară dialogul, era lună plină.

– Scriu pentru mine, bre. Pentru că astfel simt că trăiesc. Pentru că în clipele alea între mine şi univers porneşte să se manifeste un „ce” absolut. De parcă, băgând deştele în priză, în loc să te electrocutezi te încarci cu nemurire. Sau, na, cu extralife, dacă nemurirea nu-ţi convine.

În timp ce el vorbea, avu loc încă o criză economică, iar interlocutorul său învăţă să piloteze avionul, plonjă cu el într-o clădire de birouri, sperând că în viaţa de după va sta într-un loc cu verdeaţă din care a dispărut toată durerea şi întristarea, înconjurat de patruzeci de virgine şi o sută de cămile. Bineînţeles că nici asta nu se întâmplă.

– A, şi mai e ceva: scriu pentru că am ajuns să văd în timp.

– Pe ce perioade? Secole, milenii?

– Nici măcar zile sau ore. Dar văd, asta e cel mai important. Fragmente despre care sunt absolut convins că se vor întâmpla.

– Şi?…

– Şi, desigur, se întâmplă. Azi, spre exemplu, am văzut o durere care m-a săgetat adânc în piciorul drept. Şi chiar aşa s-a petrecut: câteva ore mai târziu de la această viziune m-am izbit de un bolovan, pe fundul unei ape, de mi-am zis că acolo îmi vor rămâne toate oasele piciorului, aşa de mare fu durerea. Exact ca-n viziune.

– Asta a fost prima dată când…

– Eram sigur c-o să mă întrebi asta! Se vede c-ai fost brotac în altă viaţă! Sigur că n-a fost pentru prima dată! Cînd am observat pentru prima dată că aveam viziuni datorită scrisului s-a petrecut pe timpul răscoalelor ţărăneşti din ţara aia leşinată numită România. Ai auzit de ea?

– Nu. Dar conceptul de „răscoală ţărănească” îmi e cunoscut de la nişte cursuri. Oricum, cred că e ceva timp de-atunci, nu?

– Mda, e.

Pe urmă apăru un fizician cu părul punk, care emise şi el un concept: timpul e relativ. Iar relaţiile dintre cei doi deveniră niţeluş tensionate.

– Şi cum, dom’le, chiar aşa, prin scris ai ajuns să vezi în viitor? Eşti absolut sigur?

– Dacă-ţi spun! Dacă scrii până devii esenţă de scris, până când scrisul devine viaţa ta, până când nu mai poţi fără scris, până când ajungi să te simţi murdar dacă nu scrii măcar în fiecare zi… atunci, na, ce să-ţi mai zic, atunci cu siguranţă vei ajunge să vezi în acest fel, în acest viitor. Mai mult nu-ţi pot explica; foloseşte-ţi imaginaţia pentru a rezolva treaba.

La care el nu reuşi, căci la capitolul imaginaţie stătea execrabil.

– Dar stai calm, zise celălalt în timpul unor alegeri prezidenţiale măsluite grosolan. Nu-i nimeni perfect. Tu te pricepi la altele la care eu abia mă târâi. Prieteni în continuare?

Trecu o rachetă nucleară teleghidată peste ei, undeva la câteva sute de metri altitudine, plajele de nudişti fură interzise total, iar cele normale deveniră singurele locuri sălbatice din lume.

Cei doi nu se mai văzură niciodată din clipa în care „profetul” îi comunică amicului său că tocmai l-a văzut pe el, pe amic, zdrobit de o furgonetă second hand plină ochi cu pepeni galbeni şi condusă de un ins cu cetăţenie multiplă.

 

autor Mihu Iancu

http://cititordeproza.ning.com/profile/mihuiancu8

 

 

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Nostradamus

%d blogeri au apreciat asta: