Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Captivitate

Posted in Proză, Proză scurtă by Hopernicus on 08/11/2011

Locuiesc într-o carte (mai precis într-un roman)… Această carte a devenit, în timp, închisoarea mea… Paginile-ziduri de celulă sunt prea multe pentru a trece de ele… Fiindcă asta am început să-mi doresc… Vreau să evadez din cartea-închisoare într-o lume reală… Întâi a fost un capriciu, izvorât din plictiseala de a juca acelaşi rol în ochii cititorilor… Să faci acelaşi lucru ani şi ani devine obositor. O, nu vă lăsaţi înşelaţi de aerul meu proaspăt de adolescentă visătoare (fiindcă aşa a vrut acela care a scris cartea, al cărui nume nu îl cunosc, nu am ajuns niciodată la zidurile exterioare ale închisorii mele, coperţile, unde aflasem că este el, demiurgul-autor), sunt mult mai bătrână decât voi… Apoi capriciul s-a transformat în dorinţa arzătoare de a fi autentică, palpabilă, de a percepe în mod real bucuria sau durerea, liniştea sau neliniştea, certitudinea sau incertitudinea, lumina şi întunericul…

Ce mă nemulţumea la condiţia mea? Probabil faptul că, deşi eram un personaj dinamic, cu o anume evoluţie, rămâneam prinsă într-un segment de timp, acela al cărţii, diferit de timpul real…  Eram captivă între nişte limite, parcurgeam în paginile cărţii câţiva ani, nu existau cei trecuţi, doar se bănuiau vag, nici cei viitori, pentru că sfârşitul cam abrupt al romanului nu mă proiecta într-o devenire…

Şi toate acţiunile mele, toate gesturile mele erau nişte copii, spaţiul în care mă mişcam era o copie, până şi sentimentele mele erau nişte imitaţii ale unora reale; chiar dacă păreau veridice (de unde şi succesul cărţii), eu ştiam că nu este aşa, că toate acestea sunt cuvinte…

Nu eram singurul personaj al cărţii care o percepea ca pe un spaţiu claustrant, deşi erau multe care nu doreau o evadare, erau mulţumite cu statutul lor, cu acest univers diegetic, poate se şi îndoiau că o altă lume ar fi fost posibilă…  Care era de fapt adevărata lume? Cea în care existau sau cea de dincolo de pagini? Poate că aceasta din urmă era cu adevărat cartea, iar lumea în care trăiau ele era cea reală… Pentru că erau prea multe semne de întrebare se mulţumeau cu lumea lor, atât de previzibilă în fond, se mişcau după nişte reguli stricte, impuse de autor, totul era de fiecare dată la fel. Nimic nu tulbura ritmul acelei repetabilităţi a existenţei lor, determinată de simpla deschidere a cărţii de către femeia cu părul încărunţit şi ochelari stând pe un fotoliu, de pildă,  sau de către acea adolescentă cu tunsoare asimetrică şi cu un aer emo aflată pe o bancă dintr-un parc desfrunzit, sau de acel bărbat cu costum, cravată şi diplomat dintr-un avion, sau  de liceanul imberb din metrou la orele dimineţii… sau… sau…

(E ceva extraordinar în asta, personajele au acea capacitate a ubicuităţii, pe care oamenii nu o posedă, pentru că, deşi evoluează în mereu acelaşi univers, când cititorii încep să lectureze cartea, intră în gândurile lor, uneori chiar îi pot influenţa; şi atunci ating cu degete invizibile barajul acela transparent care separă cele două lumi… Oh, de câte ori nu am stat pe această margine a lumii mele, strecurată printre gândurile altora, ştiind că pasul înainte nu era posibil şi privind fascinată fantastica lume reală…)

Aceste idei le datoram într-o oarecare măsură şi acelui autor care făcuse din mine un personaj cam incert: deşi nu ocupam o poziţie privilegiată, rolul meu în evoluţia evenimentelor era uneori hotărâtor; nu eram în întregime pozitivă, izbucneau câteodată în comportamentul meu ironia, maliţiozitatea, curiozitatea neconstructivă… În general plăceam cititorilor, pentru că, fiind „nefinisată”, fără trăsături prea clare, ei mă puteau vedea aşa cum îşi doreau…

Şi pentru că erau pagini în care nu apăream deloc, în timp ce personajele celelalte erau ocupate să-şi joace cât mai bine rolurile şi să strălucească, eu aveam timp să visez la cum ar fi în lumea reală şi la cum aş putea să plec din lumea asta ireală, alcătuită doar din cuvinte… În aceste momente nu puteam să umblu haihui pe celelalte pagini, aş fi stricat armonia cărţii (imaginaţi-vă ce s-ar întâmpla dacă personajele ar începe să facă ce vor ele, să-şi bage nasul în treburi care nu le privesc, să-şi dea cu părerea când nu e cazul…) Eram închisă în paginile acelea-ziduri atâta timp cât cartea era deschisă… Încercasem eu să plec pe neobservate, să mă strecor printre cuvinte şi detalii, tot pipăisem colţurile paginii, doar-doar  aş fi găsit o cale de ieşire, dar renunţasem cu timpul, pentru că efortul meu era inutil…

Învăţasem să aştept momentul când cartea se închidea, pentru că doar atunci personajele erau libere să facă ce îşi doresc, în universul lor, desigur…  În ultimul timp şi asta devenise o problemă… La început, cartea a stat mai mult închisă, zăcând prin rafturi de biblioteci sau de librării. Apoi, oamenii au descoperit-o şi au început să o citească şi să o comenteze, la un moment dat m-am trezit într-o revistă, iar mai târziu într-un manual şcolar (mă întrebam speriată ce caut în lumile acelea străine, tot de cuvinte, desigur; cu timpul m-am obişnuit şi cu asta…) Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, au mai apărut şi nesuferiţii de traducători…. Astfel, momentele în care cartea nu era citită de nimeni au devenit din ce în ce mai rare.

Pentru mine aceste momente erau extrem de preţioase – doar atunci puteam să întâlnesc un alt personaj cu care mă împrietenisem, dar cu care pe parcursul cărţii interacţionam foarte rar. Speram să aflu de la el marea taină – cum să acced în lumea reală, deşi îmi spunea tot timpul că nu este o idee bună şi  că nici nu sunt pregătită pentru asta… El făcuse parte din lumea aceea, fusese prieten cu scriitorul (al cărui nume nu voia să mi-l spună), iar acesta îl transformase din om în personaj. Ştia căile de acces în lumea lor, fusese de atâtea ori acolo atunci când omul pe care îl reprezenta trăia… Acum nu mai voia să meargă, lumea reală nu mai era cea pe care o cunoscuse el, se schimbase prea mult, nu o mai înţelegea şi ar fi fost periculoasă pentru un personaj necopt la minte ca mine… Era mult mai sigură lumea noastră, chiar dacă era doar o lume de cuvinte… Şi apoi, avuseserăm norocul să locuim într-o carte frumoasă, pentru oameni era chiar o lume ideală…

Ascultam sfaturile acestui personaj atât de drag, dar ele nu îmi puteau stinge decât pentru un timp acel dor de ducă, acea dorinţă de explorare a spaţiului real, de materializare…

Eram cuvântul „eu” care intra în relaţie cu alte cuvinte – verbe sau substantive – şi „beam o cafea” sau „mă plimbam pe o plajă”, sau „plângeam”… Eul din acest „eu” chiar voia să simtă gustul şi aroma acelei cafele, talpa acestui eu chiar voia să simtă căldura sau răceala nisipului, obrazul – lacrima…

Acest lucru nu era posibil decât în lumea de dincolo de carte… Trebuia să ajung cumva acolo, oricât de mult ar dura…

 

 

autor dobrica mariana

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Captivitate

%d blogeri au apreciat asta: