Abigail

Posted in Proza redactorilor, Proză scurtă by Hopernicus on 11/12/2010

Un număr de telefon şi cîteva fotografii cu tablourile ei. Atît. Aproape toate în tuş negru, sobre, discrete, aşa cum fusese ea. Vorbea puţin si zîmbea rar.Îşi desena surîsul aidoma pînzelor, o linie urmată de alta, cu migală, fără risipă de culori.

Hrănea pisicile din curte, le chema cu nume susurate, le răsfăţa. Îmi plăcea cea mai frumoasă dintre ele: neagră toată, cu o fîşie alb-zapadă care începea de sub bărbie, pe sub pîntece, spre vîrful cozii. O strigam Miţu. Mă aştepta cu o răbdare de îndrăgostit ceasuri întregi pînă aveam o clipă liberă să cobor cu resturile de la masă ori cu deliciosul parizer. Sătulă, Miţu se rostogolea pe spate şi mă muşca drăgăstoasă de deget. O scărpinam după ureche, pînă începea să toarcă. Uneori mă răzbeau oboseala şi dorul- dădeam frîu lacrimilor. Miţu mă privea atentă şi se foia neliniştită la picioarele mele.

Aşa am cunoscut-o pe Abigail. Avea o tăietură lungă şi roşie care despărţea trupul ei înalt şi subţire în două. Avea mari dificultăţi la mers, oasele ei deveniseră fragile. Continua să-şi deseneze pînzele, să urce şi să coboare scările, să-şi hrănească pisicile, pînă cînd faţa ei frumoasă se acoperea de mici picături de apă. Compasiunea, exagerările o înfuriau. Avea mici certuri maliţioase cu mama ei, care trebuia neapărat să-i hrănească pisicile în absenţa ei. Urcam uneori seara în micul lor apartament, atentă să n-o obosesc-devenise irascibilă. Tatăl ei, căruia îi păstra portretul în miniatură, fusese preot catolic în Argentina. Încercam să înţeleg de ce nu-i place Van Gogh – „prea mult galben, mă nelinişteşte” – în schimb îl adora pe Brâncuşi, „Brancuzi” pronunţa Abigail. Îmi plăcea s-o privesc desenînd, la răstimpuri îşi trecea mîna peste faţă îndepărtînd o şuviţă imaginară de păr.

Mai tîrziu, la spital printre ace, tuburi şi flacoane cu perfuzii, cînd nu mai recunoştea pe nimeni, nici măcar pe ea însăşi, a avut acelaşi gest, de a îndepărta ceva nevăzut de pe faţa ei. În intervalul pe care i-l lăsau crizele dureroase, desena. Părea că toată forţa şi viaţa din trupul ei erau concentrate în mîna care desena. De pe degetul subţiat de boală îi aluneca inelul de argint, o veche amintire.

Cînd nu s-a mai întors de la spital, în curte s-a lăsat o tăcere nefirească. Într-o după-amiază de iunie, cîteva săptămîni mai tîrziu, stăteam în faţa pînzelor ei expuse în holul răcoros al Bibliotecii. Regăseam în jocul liniilor ironia inteligentă din ochii ei, surîsul ei, fraze pronunţate cu duritate pentru a nu deveni patetică. Am plîns atunci-începea să-mi fie dor de prezenţa ei. Mai tîrziu am înţeles că murise împăcată cu sine, cu viaţa. Cărarea care se deschisese numai pentru ea, fusese străbătută pînă la capăt. Rămas bun, Abigail.

autor Frandos Maria, redactor secţiunea limba italiană