Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Lara, sau oraşul pe ape

Posted in Proză, Proză scurtă by Hopernicus on 21/08/2011

Puneam faţa aproape

de faţa aia, să zici

întâmplător, atingând

cu ochii suflul uşor

al trupului, în timp ce

număram banii, dând la zar –

care sân, genunchi, în gând,

voi alege pe ape.Dar alegeam tot, toate, chinuindu-i corpul, duh,

duhnind a zoaie ziua,

a două şoapte noaptea, una pe gratis. Singur cuc,

mi-o amintesc – e vie.

(Chris Tănăsescu – Qvadrilla din Brăila)

Cei doi bărbaţi mergeau unul în urma celuilalt, la trei paşi distanţă, pe drumul mocirlos care ieşea dintre dealuri. Plouase până după amiază şi soarele anemic, de octombrie, abia mai pătrundea printre crengile copacilor aşezaţi în linie dreaptă, de-o parte şi de alta a şoselei. Deşi fericiţi la gândul că se apropiau, în sfârşit, de oraş, le venea să se întindă şi să doarmă acolo până dimineaţă. Oricum pe Libelulă n-aveau s-o întâlnească înainte de-a fi luat la rând jumătate din crâşmele de pe malul Dunării. Şi nici n-aveau de gând. Trebuiau, mai întâi, să-şi schimbe hainele murdare de pe drum şi să bea câteva pahare de rom, să-şi mai pună sângele în mişcare; aşa că vorbiseră să intre prin sud, dinspre port, acolo unde singurele femei care-şi făceau veacul cu marinarii purtau nume de vase sau de cargouri bulgăreşti.

În josul apei, deasupra salciilor, norii roz luau forme umane.

Cel care mergea în faţă avea părul netuns şi purta o haină vernil, puţin prea strâmtă, care putea fi uşor luată drept salopeta unui muncitor de pe şantierele navale. Dar sprâncenele stufoase şi barba îi dădeau aerul unui călugăr ori al unui om care n-a dormit de mult într-o casă. Celălalt îl striga Pictore.

— Aşteaptă. Câţi bani ne-au rămas?

Pictorul se întoarse încruntat, îşi adânci mâinile în buzunarele hainei, le întoarse unul câte unul pe dos, apoi scoase de la spatele blugilor un portofel uzat, un sac mic de pânză cu fermoar într-o parte, şi i-l aruncă:

— Numără, Petre. Cu voce tare.

Cel care-l urma, un bărbat scund, la trezieci şi cinci, treizeci şi şase de ani, cu ochii mici, adânciţi în orbite ca la porci, numără nouă bancnote şi dădu aprobator din cap.

— Mergem la Nea Gigiu. Dacă mai e acolo unde-l ştiam, o să ne dea să mâncăm şi-o să ne lase să dormim în pod până dimineaţă.

 

Dintre cei doi, unul singur o cunoscuse pe Libelulă, dar nu era el cel care ţinea cu orice preţ să o vadă. Petre se născuse şi copilărise pe malul Dunării. Povestea că s-ar fi priceput ca nimeni altul din oraş la meşterirea plaselor de prins peşte, şi ziua scotea bani frumoşi găsindu-şi de lucru prin port. Noaptea îi lăsa la Trei chiloţi, sau la Italianca, unde se bea rom pe nimica toată şi erau două ţigănci cu sfârcurile aurii, care nu urcau cu bărbaţii decât împreună. Îi povestise de zeci de ori, în timp ce Pictorul lovea atent cu dalta în buturugile pe care i le aduceau gardienii. Părea nici să nu-l asculte. Până într-o dimineaţă, cu aproape trei ani înainte să le dea drumul, când Petre îi spusese că nu omorâse pe nimeni, nu Pictore, da’ aicea nu te crede nici dracu’ dacă zici că eşti nevinovat. Într-o seară, Italianca venise râzând, cu şarpele în jurul gâtului şi dintele ei de aur parcă mai sclipitor ca oricând, să se învârtă printre noi, ăi de beam rom la parter, aşteptând să ne vie rândul sus, la etaj, şi să ne spună că are un secret pentru ăl de nu se zgârceşte la pungă. M-a tras de mână şi m-a scos afară, în grădină, şi-atunci am văzut-o. Petre povestea greu, căutându-şi cuvintele şi întrerupând mereu firul cu tot felul de amintiri sau scorneli fără nicio noimă, dar, când ajunse la partea în care intra cu Libelula sus, în camera de-unde ieşeau, trântind uşa, şi aproape înghiontind-o pe fată, ţigăncile, Pictorul se întoarse şi-i spuse să se oprească.

— Ajunge. Când ne dau drumu’ de-aici, mergem s-o căutăm. Aşa arată, nu? Şi-i întinse lemnul sculptat, pe care Petre îl luă în mâini şi-l cercetă îndelung, parcă nevenindu-i să creadă.

N-avea nici şaişpe ani împliniţi, dar ştia să ghicească dorinţele oricărui bărbat şi, curând, ţigăncile au plecat din oraş, iar La trei chiloţi s-a închis, că stătea mereu gol şi nu mai făcea să-l ţină. Pe fată o chema Lara, de ce-i ziceau toţi Libelula, nu s-ar fi putut spune. Dar nici ea n-a stat mult la Italiancă. N-avea nevoie să lucreze pentru altcineva, iar de protecţie nici nu încăpea vorbă. Doar nevestele, ajunse la exasperare, ar fi dat orice s-o piardă. Se duseseră până şi la biserică, să facă danii, dar preotul era un bărbat tânăr şi nu se ruga la Dumnezeu pentru răul altuia. Unde mai pui că nevastă-sa era cu cinci ani mai vârstă şi născuse de trei ori până atunci.

Libelula nu dormea niciodată noaptea şi nu refuza pe nimeni, dar ar fi trebuit să intre la ea câte zece odată, să aibă timp cu toţii, şi niciunul n-ar fi vrut s-o împartă. O urmăreau ziua, când li se părea c-o zăresc pe malul apei, sau înotând pe sub salciile umbroase, o strigau în piaţă, când o vedeau probând o pereche de cercei cu pietre albastre, dar, după nopţi lungi de aşteptare, li se părea că toate femeile au şoldurile, umerii şi părul ei. Deşi niciuna nu-i semăna. De dimineaţă şi până după apusul soarelui, Libelula dispărea cu desăvârşire.

Când au intrat, la bar era un băiat nou. Trecuseră abia nouă ani, dar Petre nu mai cunoştea pe nimeni.

— Începuserăm să avem cu toţii vedenii. Lu’ vără-miu, Lică, i s-a năzărit, în noaptea de Înviere, c-o vede pe cruce, cu picioarele răscrăcate, şi s-a dus la troiţă să-i mângâie lui Isus genunchii şi să-i sărute coapsele din lemn putred. Oraşul, cu totul, mirosea ca în aşternuturile ei, şi Dunărea părea să-i oglindească părul printre sticlele şi gunoaiele aruncate de marinari în apă.

Pictorul desfăcu sticla lovind dopul de marginea mesei şi turnă în pahare. Bău fără să mai ciocnească şi se gândea că nu fusese nicicând mai liber ca între pereţii celulei, înainte ca directorul să i-l bage pe amărâtul ăsta în locul Mutului care-şi ispăşise pedeapsa.

Libelula era brunetă, cu părul drept căzându-i până ceva mai jos de umeri, dar unii jurau că as’noapte fusese roşcată, ba blondă, cu ochii verzi sau căprui, că luase chipul primei iubite din copilărie, înecată de ruşi, cu multă vreme în urmă, că avea pielea arsă de soare, sau că-i puteai simţi mângâierile încă din clipa în care pornea, cu mişcări lente, să-şi netezească rochiţa subţire, aranjând-o cu migală pe spătarul scaunului din faţa oglinzii. Nimeni nu-şi amintea să fi intrat cu Libelula în vreo încăpere fără multe, multe oglinzi. Aproape nemaidistingând imaginea ei reală.

— Nici măcar nu ştim dacă mai e în oraş, Pictore, mereu flămândă după bani şi iubire.

— E aici, pe-aproape. Ar fi vrut să adauge îi simt mirosul de când am trecut Dunărea, dar tăcu mai departe.

 

În cârciumă, oamenii, niciodată beţi pe de-a-ntregul, fierbeau de nerăbdare, ca fluviul care curge fără-ncetare şi, cu toate că pomeneau, hohotind şi strigând şi bătând din picioare, toate numele de femeie rostite vreodată în partea aceea de Dunăre, dar niciodată pe-al ei, Libelula, sau Lara, ori măcar ea, ar fi fost totuna, nu-şi găseau locul la mese, făceau câţiva paşi spre uşă, apoi se întorceau alungând ţânţarii cu palmele, plesnindu-se peste frunte, aşezându-se înapoi, pe scaune, lac de sudoare şi respirând greu, cu ochii aţintiţi înspre salcii.

Ultima oară, începu Petru, după ce a încuiat uşa cu cheia, cum făcea de fiecare dată, şi îşi opri cuvintele pe care celălalt oricum nu le asculta, Libelula îi spusese că n-aveau să se mai vadă prea curând, dar el nu-i dăcu nicio atenţie, beat de alcool şi de miros de ceară arsă şi atingerile, atingând-o, nu pentru cuvinte venise, căci oricum nu înţelegeau de ce fata le spunea, numai lui, numai lui, cuprinzându-i faţa în palme, prostule, îi săruta pe gură şi, hai, du-te acum, şi coborând scările în spirală, îşi repeta că numai pe el, numai lui, amintindu-şi degetele pe genunchi, pe coapse, cu sticla în faţă, singur, până dimineaţa, când ieşeau în port şi soarele reflectat în valuri le ardea ochii.

Au terminat sticla, au mai cerut nişte zeamă din aceea râncedă în care muiau pâinea uscată şi, aproape de miezul nopţii, a intrat Gigiu. Încărunţise, îşi târa piciorul stâng, abia făcându-şi drum printre mese, dar l-a recunoscut imediat, s-a oprit la trei paşi distanţă, şi-a rămas o vreme aşa, privindu-l ţintă.

— Te-ai întors, spuse. Ştiam c-ai să vii.

Petre izbucni în râs, se ridică, şi cei doi bărbaţi se îmbrăţişară, bătându-se cu palmele pe spate.

— El e Pictorul, Gigiule. Să ştii că nu eu am vrut să mă întorc.

Gigiu îl privi lung pe omul de la masă, neîncrezător şi fără să-i întindă mâna. Apoi, întorcându-se înspre Petre:

— Aveţi un’să dormiţi? Îi zic neveste’mii să v’aştearnă în pod. Mă întorc acu’. Tre’să stăm de vorbă, băiete. Prost ai mai fost… Da’ eu unu’ ştiu că nu din vina ta… Aşteaptă că vin.

Şi dispăru pe o uşă din dreptul tejghelei.

 

Întins pe pătura lui aspră, Pictorul vedea gratiile crescând din tocul ferestrei mici, dinspre Răsărit, prin care abia treceau două raze albe de lună. Şi-o imagina închizând uşa cu cheia, spunându-i, numai lui, printre gratii. Lasă închisoarea asta odată şi haide cu mine, iar el o urma, cu mâna adâncită în zid până la umăr, aproape atingând cu degetele crengile salciilor.

Acoperit cu doi saci de pânză, Petre dormea, alungând prin somn ţânţarii cu mâinile. De la parter, din sala barului, unde rămăseseră cu Gigiu mult după miezul nopţii, se auzeau, tot mai stins, răguşite, cântecele marinarilor. Petre le povestise – mai bine zis, îi povestise şchiopului, căci Pictorul ştia deja pe de rost fiecare cuvânt – că, la început, nu fusese decât un joc, haide, acoperă-mi gura cu palmele, şi el se speriase, dar râdea, nu, zicea, nu nu mi-e frică, tre’să mă omori mai întâi, dacă vrei să fiu doar a ta, şi el bine, sărutându-i sânii şi gâtul, cu mâna apăsând-o pe toată faţa, dă-mi puţină moarte, vreau să văd de ce eşti în stare, atingându-i coapsele umede, nu se mai sătura s-o adulmece şi, când s-a trezit, dimineaţa – Libelula ştia exact când să-l oprească, care e limita jocului – mirat că e încă acolo, că nu-l trimisese, prostule, haide, du-te acuma, a văzut că  nu era ea, vânătăile de pe gât, trupul rece şi, primul gând fusese să se înece în Dunăre. Dar valurile îl cunoşteau de când se născuse şi l-au scos pe mal, în capătul celălalt al oraşului, unde îl aştepta o divizie întreagă de poliţie.

— Ai dat de dracu’! Când o să ieşi de la bulău, o să fii prea bătrân să ţi se mai scoale.

Degeaba le spusese că nici n-o cunoştea, că el cu Libelula urcase, că nu-şi mai amintea nimic, dar pe Pictor puţin îl interesa cum se întâmplase, el şi-o imagina printre gratii, subţiindu-şi trupul şi trecând prin perete, îi simţea mirosul de salcii ude, şi îi spusese, cu ani în urmă, după ce-i ghicise chipul în bucata de lemn putred: Ai să mă duci la ea când ieşim de aici, Petre. Iar acum, privind razele albe de lună, noaptea îi părea mai lungă decât toţi anii de închisoare.

 

Marinarii cântau, cu vocile lor de tabac şi holercă, un cântec despre bătrânii înghiţiţi de valuri îndepărtate, şi lui i se părea că aude, prin somn, şoapta aceea pe care o visase nouă ani, noapte de noapte, n-o să ne mai vedem prea curând, şi zâmbetul, e clar că ştia ea ce spune, în timp ce Pictorul se plimba, cu paşi nervoşi şi mâinile la spate, între colţul cu pătura arsă şi fereastra cu trei gratii paralele, subţiri. Visele deţinuţilor, îşi spunea, nu sunt chiar atât de diferite de cele ale oamenilor din port, mereu cu gândul spre alte zări, spre alte ţărmuri, amintindu-şi fără’ncetare un gest, o şoaptă, o promisiune. Ar fi vrut să nu se mai trezească. Soarele să nu mai răsară deasupra fluviului, martor al atâtor pasiuni şi suferinţe. Îşi spunea că, de data asta, moartea n-vea să mai fie un joc. Dar primele raze roşiatice se întrezăreau deja la est de Dunăre. Cântecele răguşite încetaseră parcă prea brusc, fără tânguiri, ori silabe lungite, iar lui Petre i se păru că simte un bocanc înfipt între coaste.

— E aici, îi spuse. Trezeşte-te.

Şi bătăile în uşă îl făcură să sară în picioare, livid, fără să poată scoate vreun cuvânt. Stăteau unul lângă celălalt, cei doi foşti colegi de celulă, aşteptându-se parcă, dintr-un moment în altul, să vadă intrând cine ştie ce arătare, după ce zăvorul metalic s-ar fi rupt şi uşa s-ar fi trântit de perete. Vocea lui Gigiu îi trezi ca din transă.

— Navestă-mea a pus ceaiul pe mese. Haideţi odată!

Libelula era jos, cu o ceaşcă în faţă, ţinând între degete un portţigaret nefiresc de lung şi cum nu se poate mai nepotrivit crâşmei mizerabile. Era uşor schimbată faţă de vremea când picase în oraş, direct la Italiancă, aproape copil, aproape femeie, exact ca în visele lor, cârlionţată, cu părul drept căzându-i pe umeri, ochii negri, verzi, vocea cântată, subţire, uşor răguşită, ca a mateloţilor care zăceau prin colţuri, îngăimând, la răstimpuri, vreo chemare ori vrun blestem, lascivă, aproape timidă, arătându-le, cu un gest larg, bancheta din faţă, va luat o veşnicie s’ajungeţi. Au avut nevoie de secunde bune să se dezmeticească, să-şi găsească în minte cuvintele, tăcură, să-şi stăpânească tremurul mâinilor, o fixau cu privirea, să se aşeze, în transă, pe banca joasă, fără spătar, pe care marinarii scrijeliseră numele tuturor curvelor din oraş.

O vedeau mişcându-şi buzele, îşi imaginau, auzind-o, încuind uşa cu cheia, şoptindu-le, doar lui, vă aşteptam.

— Închisoarea te-a schimbat, îi spunea, privindu-l pe Pictor.

Şi gratiile-i creşteau din fiecare umăr, ca două tulpini, tot mai înalte, subţiri, deasupra fluviului. Gigiu le aduse cafea şi plăcinte cu carne de oaie. Pe braţul stâng avea tatuate o ancoră şi doi ochi de femeie. Era dintre acei temerari care-i supravieţuiseră şi nu se ferea s-o privească în faţă. Libelula ar fi putut să-i fie nepoată, deşi, le spusese, diavolul e mai bătrân chiar şi decât Fiul Omului. Dar Gigiu nu se opri, doar ei trei stăteau aşezaţi, privindu-se, de la mai puţin de un metru distanţă.

Femeia zâmbea zeflemitor, dar ochii-i erau încercănaţi şi privirea aţintită spre valuri. De ce ţi se zice Pictore? îl întrebă, scuturând pe jos scrumul de la ţigară, iar el, erai atâtica, mai ştii, şi mâinile îi schiţară o jumătate de cerc, apoi îi rămaseră, tremurând, suspendate în aer. Primele mele amintiri sunt din oraşul ăsta. Ţânţarii şi mirosul de peşte. Aici, pielea bărbaţilor miroase a ştiucă. Tăcură. Apoi, ai îmbătrânit. Dacă nu te-aş fi visat în fiecare dimineaţă, vreme de atâţia ani, printre gratii, visându-mă, nu te-aş fi recunoscut. Iar Petre, fără să înţeleagă nimic, îşi amintea, pe scara’n spirală, buimac, coborând, cuvintele ei. Am trecut, le zise, doar pentru câteva minute. Veniţi deseară, acum nu pot să mai rămân. N’o să ne mai vedem, o să ne vedem, un timp, îşi amintea, peste doar câteva ore, le spuse şi, atingând cu mâinile mâinile Pictorului, ca o mângâiere prin geamul camerei unde-şi primesc vizitele deţinuţii, se pierdu înspre sud, unduindu-se, transparentă, printre salcii.

Vru să-l întrebe, dar cuvintele ei de atunci, de acum, i se împleteau în minte, dă-mi puţină moarte, puţină moarte’i şoptea, de ce îşi spuseseră tot ce-şi spuseseră, cum de ei, sorbi o înghiţitură din cafeaua rece, şi chipul i se oglindea, distorsionat, ca o imagine plutitoare, pe valuri.

Spre seară, când umbrele se întindeau deja, înalte, până dincolo de faleză, oamenii din port se strânseră în dreptul debarcaderului, arătându-şi unul altuia ce vedeau cu toţii, un trup plutitor, coborând spre răsărit, vânăt, diform, dar căruia încă’i puteau recunoaşte trăsăturile.

Ceva mai târziu, bărbaţii aşteptau, cu câte o sticlă de rom în faţă, ca în oricare altă seară, să le vină rândul să urce scara în spirală, iar oraşul întreg era învăluit în miros de nuferi şi cale.

 

autor Paul Mihalache Stelian

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Lara, sau oraşul pe ape

%d blogeri au apreciat asta: