Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Filozofii personale (fragment)

Posted in Proză, Proză scurtă by Hopernicus on 08/11/2011

Stăteam la masă, în faţa unei cafele, aşteptându-l pe Mihai. Trebuia să-i returnez nişte bani, erau câteva sute de euro, trebuia să fac asta de ceva timp, dar abia acum reuşisem să îi strâng… Ingrată condiţia asta de scriitor, cel puţin acum şi cel puţin aici… Nu poţi trăi din ea, trebuie să faci obligatoriu şi altceva ca să ai o viaţă decentă…

Mi se pare că a devenit prea complicată viaţa de la un timp… Sau poate că îmbătrânesc şi simt nevoia unor reflecţii…

Îmi trebuie şi un subiect „tare”, pentru următoarea mea carte, poate aceasta va fi CARTEA, adevărata carte…

Oamenii vor poveşti frumoase, poate şi pentru a compensa mai mult sau mai puţin cenuşiul unei vieţi anonime…

Paradoxal este că pe mine tocmai asta mă atrage, acest anonimat… Şi găsesc aici şi puţin orgoliu – acela de a face dintr-un oarecare, dintr-o persoană pe care o întâlneşti aiurea în tramvai, din şoferul din taxiul care te-a dus dimineaţă la serviciu, din colega de birou, din vecinul de la parter, un personaj… Să-l desprinzi dintr-o masă de umbre şi să îi dai strălucire pe nişte pagini…

De pildă cele două femei, de la masa aflată în faţa mea, dar într-un colţ al terasei unde stau şi beau cafeaua asta, aşteptându-l pe Mihai… Aceste două femei ar putea fi foarte bine eroinele viitoarei mele cărţi…

Una din ele, îmbrăcată în pantaloni scurţi şi un fel de ie, de culori prăfoase, care îi dădeau un aer voit neglijent, îşi ascundea privirea în spatele unor ochelari de soare cu ramă albă, care îi acopereau aproape jumătate din obraz  (ştiam de la nevasta mea că sunt la modă, doar mă târâse într-o după-amiază prin tot oraşul ca să îşi cumpere unii); era bronzată, bănuiam că are picioare frumoase, chiar dacă stătea aşezată, iar tunsoarea aceea extrem de scurtă, ca de băieţel, nu te lasă să îi ghiceşti vârsta (aveam să aflu mai târziu că avea în jur de 35 de ani).

În schimb, cealaltă era, fără îndoială, o apariţie. Şi, chiar dacă nu acord deosebită atenţie felului în  care se îmbracă o femeie şi nu sunt cine ştie ce expert în modă, îmi dau seama că tocmai ţinuta acesteia îmi atrage privirea… Fragilă, cu corpul alcătuit parcă din oase de vrăbiuţă, poartă un sarafan negru, ca acela al elevelor de liceu (când acestea încă purtau uniforme), încins cu o curea foarte lată, şi o bluză tricotată cu un guler de marinar, de culoare cărămizie. Până aici toate ar fi normale, însă pantofii roz, lucioşi, cu barete, fără toc şi pălăria verde, scoasă parcă din scrinul bunicii, o fac să arate ca o sorcovă, dacă ar fi să împrumut vocabularul nevestei mele, imagine completată şi de nişte şiraguri de mărgele, lănţişoare, brăţări foarte colorate, puse parcă alandala la gât şi la mâinile subţiri. Ce îmi irită  privirea este acea ridicolă pălărie verde, care îi acoperă frumosul păr castaniu, cu o formă ciudată, aproape fără boruri, pe care stau aplicate nişte flori pleoştite, dintr-un fel de material creponat… O fi vrând să fie vintage, gândesc, dându-mi subit seama câte chestii învăţasem eu stând şi ascultându-mi nevasta vorbind cu prietenele ei despre haine, bijuterii, parfumuri, farduri etc…

La un moment dat s-a ridicat să meargă la baie, era foarte scundă, şi a luat de pe spătarul scaunului o eşarfă mare, cu nişte motive orientale, pe care a aşezat-o artistic pe braţul stâng, îndoit în unghi drept. Făcea nişte paşi mici, parcă lovindu-şi genunchii, şi strecura priviri furişe spre mesele din jur. S-a uitat şi la mine, cu nişte ochi căprui şi limpezi şi m-am simţit ca un idiot pentru că m-a surprins holbându-mă aşa la ea, ca la o curiozitate, ca la cela nefiresc, în după-amiaza aceea calmă şi caldă de septembrie…

Pe prima o voi numi Nana. Nu, nu este numele ei adevărat, ci acela pe care i l-a dat iubitul ei, cu vreo zece ani în urmă. Astfel, cei care au cunoscut-o în acest interval au ajuns să o numească Nana, deşi ea se prezenta totdeauna spunându-şi numele real. Acesta nu mai era folosit decât de membrii familiei sale sau de cei care o cunoscuseră înainte de etapa „Nana”. În acest mod, după felul în care o numeau, îţi puteai da seama de câte vreme o cunoşteau cei care i se adresau sau, uneori, cât de apropiată era relaţia lor. Numele nou, căutat anume pentru ea, de către iubitul devenit soţ, îi dădea acestuia orgoliul unui descoperitor sau al unui Pygmalion, al celui care ştia că o crease şi o reinventase pe acea femeie care acum stătea la masă şi îşi aprindea o ţigară. Nanei îi erau indiferente numele. Ştia că nu acestea contau, ci oamenii din spatele lor.

Pe cealaltă o voi numi Clara, deşi nimeni nu folosea acest apelativ, nici măcar Nana. De ce Clara? Pentru că aşa i-ar fi plăcut să se numească, dacă ar fi avut posibilitatea să îşi aleagă  singură numele, pentru că  i se părea că acesta o definea, îi explicase ea Nanei, vorbindu-i de semnificaţia lui iniţială din latină şi apoi de încărcătura religioasă pe care o dobândise odată cu ordinul clariselor.

Aceste nume şi atitudinea celor două femei (personajele mele) faţă de ele mi-ar permite mie, scriitorului, să introduc o nouă temă a cărţii pe care o voi scrie: mediocritatea.

 

 

autor  dobrica mariana 

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Filozofii personale (fragment)

%d blogeri au apreciat asta: