Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Drumul meu unic

Posted in Proză, Proză scurtă by Hopernicus on 26/10/2011

– de vorbă cu Brâncuşi, într-un vis –

,, Pă vale
pă cărare
mă-ntâlnesc c-o fată mare:
Un-te duci tu fată mare?
Mă duc la ăl dăocheat,
să-l las curat
şi luminat, aşa cum Maica Precistă l-a lăsat.
D-o fi dăocheat dă fată mare,
să-i crape călcâili
să-i curgă ţâţâli…”

Am închis ochii vrăjit de descântecul cantat al mamei, descântec care mă translata ducându-mă prin timp, din lumea mea reală în lumea formelor ,,lui”. Forme fixe pentru unii, dar schimbătoare pentru alţii, forme reci dar calde în acelaşi timp prin perfecţiunea liniilor curbe, linii terminate uneori brusc în piatră sau marmură dar care se prelungesc suspendate de eterna imaginaţie. Linii care sfidau prin originalitate şi îndrăzneală, nişte curcubeie arcuite peste generaţii, venite din nemărginitul infinit şi imortalizate în piatră pentru veşnicie, suprareale şi unice, făcute cu dalta, şlefuite cu trudă, migală, sudoare şi poate chiar sânge din buricele degetelor, cu forme şi imagini din lumea sa, parţial înţeleasă acum, sau decodificată doar de cei care pot vedea dincolo de… sau, de ce nu, peste timp, neînţeleasă pe deplin atunci…

Apoi, în lumea aceea de forme care păreau neterminate dacă erau privite dintr-un unghi şi perfect terminate dacă erau privite din alt unghi, am văzut un mormoloc mic. Un embrion. Sunt singur că eram eu după modul atroce cu care mă zbăteam să ajung undeva. Aveam sigur o ţintă. M-am văzut eu pe mine, în primele secunde ale vieţii, un nimic, un mic embrion, ca un mormoloc înotând într-o apă vie, într-un fluviu, care era cald şi puţin tulbure, căutând casa-ou, în care trebuia să ajung şi să mă dezvolt. Nu ştiu de unde ştiam asta, că trebuie să ajung undeva, ceva, instinctul primar mă conducea spre viitoare mea casă, casa-ou, poate chiar ovoidul!

După un timp, sigur în plan real nouă luni, dar în lumea ireală a viselor mult mai repede, mi-am auzit primul meu ţipăt. Răzbătu în zori unei zile, despicând cerul în două, ca un imens fulger alb. Din ţipătul-fulger, care ţâşnise din fluviu, se născu o pasăre măiastră, cu mine prunc în ghearele ei, zbură către libertate, poate chiar spre infinitul acela al ,,lui”, ştiut şi căutat numai de ,,el”. Totodată, ţipătul-fulger, lăsă şi o urmă pe pământ:,, Vezi urma aceea dreaptă, de pe pământ, este drumul pe care trebuie să mergi tu, este drumul tău unic! Să nu ocoleşti casa pe care o vezi în mijlocul drumului, este casa Domnului, şi aşa cum drumul n-a ocolit-o, nici tu să n-o ocoleşti!” Îmi spuse pasărea, mai mult a poruncă, care acum avea doar un cioc lung, un corp fusiform şi dispăru. Am rămas acolo, suspendat de cer, ţinându-mă cu o mână de un curcubeu, fără o formă bine definită şi căutam să văd mai bine ,,drumul”, să-l înţeleg mai bine.

Şi am văzut cum drumul meu unic ieşea din apă născut din ea, iar pe el încă pustiu dar virgin, un prunc, un mic patruped înainta pipăind cu mânuţele şi genunchii. Se opri, se căţără fără grabă, pe un mic bloc de piatră, în formă de clepsidră. Era o clepsidră, era un scaun la tainica masă dăltuită în tăcerea pietrei.
Pe faţa pruncului am căutat zâmbetul acela pur, eu… eu mi-am căutat zâmbetul, zâmbetul de izbândă credeam eu, pentru că el pruncul ieşit din apă cucerise ceva, un prim urcuş, poate chiar prima bătălie din primele lui clipe din viaţă, dar n-am văzut nicio urmă de zâmbet. O faţă senină, doar atât, o faţă pe care se putea citi multe, numai zâmbet nu.

De acolo, din infinitul cel fără de sfârşit, îmi urmăream evoluţia, chinuit de o întrebare: ,,De ce nu zâmbea pruncul, de ce eu nu zâmbesc ?” Nici nu ştiu când şi cum m-am hotărât să cobor acolo, la tainica masă, unde şi începusem să caut, să desluşesc figurile care înconjurau masa. Erau forme ciudate, fără un contur bine definit, foarte stilizate şi fiecare ocupa câte un scaun. A trebuit să mă concentrez, să le desluşesc, să le înţeleg.

Pe primul scaun, în stânga mea, mama, ,,Cuminţenia Pământului”, născătoarea de pui de om, calmă, concentrată, senină şi împăcată cu ea, împăcată cu destinul ei de femeie pe această terră, aşteptând într-o cuminţenie ireală, parcă să vină cineva, sau să se întâmple ceva. Albise şi amuţise de atâta aşteptare.

Pe al doilea scaun, l-am privit pe copilul naiv ce eram. Şi iarăşi chipul trist, aproape rigid al copilului, m-a făcut să tresar, întrebându-mă: ,, De ce faţa mea nu zâmbeşte? Sunt încă un copil, nu am griji, nu am greutăţi, de ce nu zâmbesc ? ” ,, Oare pe chipul meu, să fie întipărită toată tristeţea semenilor mei ? Oare, chipul meu de copil, să fie purtătorul mesajului de suferinţă, şi ei, maturii, să nu înţeleagă ? ”

Pe scaunul al treilea, mă văd adolescent. Nervos. Agitat. Supărat că nu sunt înţeles. ,,Veşnicul conflict dintre generaţii?” Mă întreb. Nu sunt lăsat, simt eu, să zbor ca pasărea măiastră, aşa cum doresc. Păcat, trece aşa de repede această etapă din viaţa mea că nici n-am avut timp să-i percep, sau să-i apreciez justa valoare.

Pe scaunul patru mă şi văd soldat, stând cuminte. Îndobitocit. Ascultător şi cu spatele drept. Sunt forţat călit şi instruit pentru o viaţă în colectiv, sau turmă, din care nu am voie să plec, nu am voie să am opinii, nu am voie să fiu eu, nu am voie să am personalitate. Spun ei, instructorii: ,,Ordinul se execută, soldat, nu se discută! Întocmai şi la timp! Ai înţeles? Dacă nu poţi, te ajutăm! Dacă nu ştii, te învăţăm! Iar dacă nu vrei, te obligăm!” O etapă tristă, chinuită, pierdută inutil şi cred că nu prea frumoasă din viaţa mea, căci sar repede peste timp, mai departe, zărind un bărbat tânăr, pe următorul scaun clepsidră.

Da, pe scaunul cinci, admir deja un bărbat tânăr. Pare pregătit să lupte, înarmat cu mult entuziasm, încredere în societate, îndoctrinat cu nişte idealuri măreţe, gata să pornească pe lungul drum al vieţii.

Pe scaunul şase, direct în faţa mea, stă ,,ea”, o altă ,,Cuminţenie a Pământului”, mai mică, mai firavă, aparent mai fragilă, mult mai tânără, dar mai semeaţă parcă, şi mă priveşte direct, spunându-mi din priviri că ea este viitoarea mea născătoare de pui de om , să-mi fie alături la bine şi la greu, mai ales la greu, dar… dar trebuie s-o caut. ,,Trebuie să ştii să mă cauţi!” îmi spusese prin telepatie fiinţa ei prin imensitatea ochilor atunci când o privisem mai atent, să-i desluşesc chipul. Cuvintele parcă le săpase cu dalta, le săpase pe scoarţa mea cerebrală.

Pe scaunul şapte, opt şi nouă, câte un copil, le desluşesc numai forma capului uşor aplecat pe umărul drept. Viitorii mei copii? Mă întreb privindu-i atent, meticulos, să nu-mi scape nici un detaliu. Şi iarăşi mă îngrozesc, au feţele rigide, copii nu zâmbesc!

Pe scaunul zece, admir un bătrân, cu mâinile aşezate ţărăneşte a odihnă în poală, aşa cum de veacuri ţăranul român îşi odihneşte mâinile. Bătrânul mă priveşte calm. Privindu-l, realizez că de fapt mă autoprivesc. Ce oglindă perfectă am în faţa ochilor! Sunt eu, un biet bătrân lângă altul şi mai bătrân. Tata.
Da, pe ultimul scaun, în dreapta mea, se afla bătrânul meu tată, dătătorul de viaţă. Tăcut şi profund cufundat într-o mare de gânduri, cu privirea fixă, melancolică, meditativă, asculta parcă o muzică care vibra din tăcerea celestă a mesei. Sunt sigur că el înţelegea nefireasca muzică, o muzică născută dintr-o tăcere pietrificată, dintr-o masă de piatră dăltuită pentru o eternitate. Şi astfel, la rotunda masă a tăcerii, ciclul simplu al unei vieţi, se încheie.

Am mai privit odată, roată, toate chipurile, sau mai bine spus, acele forme sub diferite aspecte şi deodată, privirea mi se opreşte pe scaunul din faţa mea. Era gol, ,,ea” dispăruse.
Trebuia s-o caut, mi-am amintit mesajul ei şi am plecat pe aleea păzită de scaune, clepsidre-borne de hotar, care despart lumea ,,reală” din vis de lumea imensului infinit. Trebuia să merg numai pe aleea delimitată de bornele scaun, care era lumea ,,reală” din vis, să nu depăşesc hotarul clepsidrelor borne, alminteri cădeam în infinit. Şi ce poate fi mai dureros decât să cazi în infinit? Rătăceam pe alee, analizând chipuri, încercând să descifrez în forma lor ultra stilizată, faţa dragă, viitoarea mea născătoare de pui de om.

După un timp, atunci când începusem să obosesc, am avut o revelaţie, am simţit-o pe ,,ea” în preajma mea, brusc am întins mâinile ş-am prins-o, ,,ea” era o pasăre măiastră, care zbura planând, fără aripi, folosindu-se de corpul fusiform, terminat sau continuat cu un imens cioc. Şi atunci ,,ea” s-a transformat într-o domnişoară în braţele mele: ,,Căutătorule, mi-a zis simplu, sunt fericită că m-ai găsit! Haidem să pornim la drum, pe lungul tău drum, acum al nostru, suntem doi!”
Am închis ochii strângându-mi în braţe domnişoara visurilor mele, pura, viitoarea născătoare de pui de om. Mi-am simţit brusc braţele împletite cu alte braţe, corpul lipit de alt corp şi buzele strivite de alte buze. Am apucat să văd că erau braţele ,,ei”, era corpul ,,ei”, erau buzele ,,ei”. Şi a fost o îmbrăţişare şi-un sărut unic. Dumnezeu sunt sigur că a văzut totul, ş-a înţeles că-n acel sărut simplu, că-n acea îmbrăţişare simplă, noi doi poate eram Adam şi Eva. Atunci ne-a transformat în două pietre, unite strâns, într-o piatră, aşa îmbrăţişaţi în acel unic sărut, să dăinuim peste veacuri, veşnic să transmitem celor care ne privesc, că pe lungul drum al vieţii, ca să fii pe deplin fericit şi împlinit, trebuie să fie doi: Un ,,el” şi o ,,ea”.

După un ,,alt” timp, eu şi ea, ţinându-ne de mână am evadat din sărutul de piatră, coborând şi amestecându-ne printre necunoscuţi, pornind pe lungul drum al vieţii. Mai aveam multe de îndurat, multe de văzut, multe de făcut, şi-am făurit Poarta sărutului. Am zămislit-o tot din piatră, şi tot pentru eternitate. Poarta tuturor începuturilor, a începutului etern sfidând infinitul !

Nici nu ne-am dat seama când am părăsit aleea scaunelor, am depăşit hotarul, am vrut să evadăm din gloată, să evadăm din spiritul de turmă, să nu gândim ca ea, ca gloata, să fim noi cu gândurile noastre, unici poate ca ,,el” . Am fost repede găsiţi, doar eram ,,unici” şi s-a încercat marginalizarea noastră, apoi reeducarea forţat-rapidă şi aduşi pe drumul cel bun, adică ,,urma dreaptă, drumul tău unic ”, arătat de pasărea măiastră, atunci din ceruri.

Şi drumul meu, care acum era drumul nostru, trecea printr-o biserică. Doar fusesem avertizat să n-o ocolesc. Ne-am oprit pe trepte privindu-ne: ,,Ai îmbătrânit !” Spune privirea ei. Privind-o pe ea mai atent, am observat că îmbătrânise frumos, trecuseră mulţi ani, devenise o ,,Cuminţenie a pământului” adevărată, vie, se transformase o dată cu timpul. Bătrâni, păcătoşi cu voia şi fără de voia noastră, am intrat în biserică. Trebuia să ne purificăm, să putem merge mai departe. Am îngenunchiat sub imensa boltă din centrul bisericii, tot o Poartă imensă a sărutului e şi aceasta. Aici se sărută mirii, prima dată, după ce primesc sfânta cununie. După ce ne-am spus păcatele, fireşte că în gând, fiindu-ne probabil ruşine să le spunem cu voce tare, Celui care şi-a sacrificat unicul fiu pentru izbăvirea noastră, am părăsit biserica.

Cred, sunt sigur de asta, c-am ieşit purificaţi din casa Domnului, căci o lumină blândă, nu orbitorul fulger de la începuturi, o lumină blândă, plăpândă, ca de lumânare, ne-a arătat calea ce trebuia s-o urmăm. Mergeam, urmărind blânda lumină, tot ţinându-o de mână strâns, să n-o pierd. I-am strâns atât de tare mâna, că mâna ei s-a topit în mâna mea, şi pe drumul vieţii, aproape de sfârşitul lui, am pierdut-o. Acum mă văd şi mai clar, sunt eu, lângă imensa Coloană fără de sfârşit. Singur. Bătrân. Obosit.

Aici, sprijinindu-mi fruntea de recea Coloană, lungul drum, al meu, se rupe brusc. Brâncuşi l-a continuat înălţându-l spre infinit. Am ridicat şi eu ochii spre infinitul Coloanei, atunci o pasăre măiastră şi-a luat zborul. Poate că era Brâncuşi, venise să se odihnească o clipă, obosit de zborurile sale fără sfârşit, prin infinit, prin eternitate.

,,…şi lasă-l curat
şi luminat
cum mi la lăsat
Maica Precista,
ce mi l-a dat.
Fugi dăochi, du-te pă pustii
d-acolo, să nu mai vii…”

Nu mamă, nu sunt ,,dăocheat’’, am vrut să-i spun când am deschis ochii. Am avut un vis, poate o revelaţie, doar atât, un vis în care m-am văzut şi mi-am văzut evoluţia în timp. Nu am avut curajul să-i spun, ar fi crezut că sunt ,,luat din căluş” şi sigur m-ar fi dus la baba Balcâza, să-mi descânte în tăciuni aprinşi, de sperietură.

 

autor  emil dumitru 

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Drumul meu unic

%d blogeri au apreciat asta: