Un altro rumeno di merda

Tatăl meu a fost un om pe cinste. Când aveam patru ani m-a învățat toate literele alfabetului, m-a învățat să mă semnez și să recunosc pe hartă statele Europei. Când aveam șase știam să vorbesc fluent, să scriu și să citesc fără prea mari dificultăți. Ieșeam cu el în oraș seara când se întorcea de la serviciu, când era vreo sărbătoare îmi cumpăra orice voiam de la tarabe, o dată pe an când veneau caruselele în oraș noi eram întotdeauna acolo. Îmi spunea că totul în viață trebuie să fie câștigat, niciodată primit, iar asta mă făcea să mă simt în culpă deoarece toate lucrurile pe care mi le dădea erau gratis. Însă el întotdeauna mi-a spus că acele lucruri sunt necesare unui copil, sunt necesare funcționării relației noastre și că pentru acele lucruri îi voi da înapoi la sfârșitul vieții lui sprijinul cuvenit.

Apoi s-a dus, deodată, sub roțile unui tir, nu am apucat să-mi iau rămas bun de la el nici măcar în acea dimineață în care știam că se trezise și că umbla prin casă; am rămas în pat, în cameră, închis între patru pereți așa cum el a rămas închis pe veci între cele patru laturi ale autoturismului. Poate dacă m-aș fi dus în bucătărie în acea dimineață să-l salut, să primesc de la el laptele cald și croissantul obișnuit, poate l-aș fi întârziat cu câteva minute și nenorocirea nu s-ar mai fi întâmplat. De fapt, doar zece, cinci secunde ar fi fost de ajuns. O altă mașină ar fi fost lovită în plin de un tir intrat pe contrasens. Cinci secunde, cât să-i distrag atenția, i-aș fi putut spune ”bună dimineața!” sau ”mi-e foame!” sau pur și simplu ”hei” ”ce faci?” deși știam foarte bine ce face, ceva formal și lipsit de importanță i-ar fi putut salva viața tatălui meu.

Pe atunci aveam cincisprezece ani și eram pe val. În curând urma să termin clasa a opta iar mediile îmi creaseră o perspectivă optimă în privința liceului. Apoi mai era examenul de care în orice caz nu eram deloc înspăimântat. Mă simțeam total pregătit, deja știam ce voi face la liceu, tata îmi cumpărase toate manualele, anticipasem totul, le citisem ca pe niște romane. Îmi imaginam cum voi fi primul mai departe, la liceul Eminescu, așa cum eram atunci și cum am fost pe întreg parcursul gimnaziului, nimic nu mă putea opri, eram pur și simplu mult prea pregătit. Îmi plăcea să învăț, vacanțele erau pentru mine cele mai plictisitoare momente, nu mă simțeam încordat, nu simțeam respirația colegului în ceafă precum și dorința lui de a concura. Eram pur și simplu exaltat când vedeam că obțin note mai mari decât ceilalți colegi, era un sentiment profund de mândrie ce mă făcea să mă simt superior. Mă simțeam nemaipomenit când profesorii mă lăudau în fața clasei, în fața altor profesori, citeam pe chipurile colegilor ciuda și mâhnirea, tremuratul privirii, șușotelile. Tot acest zumzet montat împotriva mea era atât de prost dosit încât participanții aproape credeau că nu-mi dau seama cât de mult îi roade faptul că nu mă pot întrece. Petreceam ore întregi râzându-mi în barbă, imaginându-mă deasupra tuturor, în vârful unei piramde sau trecând primul linia de sosire într-o cursă de sprint. Până și visurile erau de aceeași natură. Mă visam deasupra unui bloc zgârie-nori observând orașul cu o unealtă ce semăna cu un telescop, observam zumzetul societății, freamătul vizibil al pietonilor, al autoturismelor. Apoi observam colegul ce nu putea trece de mine, colegul ce în clasă era mereu pe următorul loc, el mergea pe stradă gesticulând și vorbind de unul singur sau împreună cu alți prieteni și părea că se lamentează că nu mă poate întrece cu nici un chip, iar eu râdeam, râdeam pe înfundate iar el deodată se întorcea către mine privind fix în lentila telescopului și parcă avea și el un telescop dar era mai mic, semăna cu un binoclu și nu mă putea observa în întregime. Așa că încerca să se apropie, intra în scara acelui bloc dar, de la intrare, doi bodyguarzi îl împingeau mereu înapoi. Apoi unul dintre prietenii lui găsea o intrare prin spate și toți dădeau buzna ca o cireadă pe scările blocului. Însă niciodată nu reușeau să ajungă la mine, în niciunul din visele mele de atunci nu au reușit.

După moartea tatălui meu nimic nu a mai contat. Nu veți crede cât de repede se poate schimba un om în astfel de condiții. Mama nu a știut niciodată cum să se apropie de mine, era absorbită de ocupația sa, era pictor, executa portrete și tablouri la comandă iar în timpul liber picta pentru sine. Avea o cameră plină de tablouri, plină de culori, de pensoane, de halate și cârpe mânjite; avea părul dezordonat, aproape că se neglija pe sine pentru acele tablouri. Îmi amintesc de ziua în care, fără să vreau, am rupt pânza unui tablou cu delfini. Mama a țipat la mine și m-a gonit prin toată casa, eu aveam cam șapte sau opt ani atunci, mi-am cerut iertare plângând cu sughițuri însă mama era atât de supărată încât nu mi-a răspuns; de atunci parcă între mine și mama s-a instalat o oarecare distanță, nu-mi amintesc să mă fi îmbrățișat vreodată, să mă fi întrebat cum îmi merge, ce note mai iau la școală. Sunt sigur că știa, vorbea cu tata iar tata îi spunea totul pentru că era unicul care se interesa, unicul care mă ajuta să fiu primul, să iau acele note. Însă după moartea lui nemaiavând un îndrumător și cum mama devenise tot mai grijulie însă nefiind obișnuită cu asta nu reușea decât să fie patetică și să mă scoată din minți, m-am pierdut între noul anturaj și povețele sale de care încercam să mă îndepărtez tot mai mult. Știam că ea și tatăl meu au moduri diferite de a vedea lucrurile, știam că învățăturile tatălui meu nu erau aceleași cu cele ale mamei mele sau că, în orice caz, nu erau atât de generice. Mama îmi spunea doar să nu stau afară mai târziu de ora nouă, să nu mă apuc de fumat, să nu mă fac de râs și să iau note bune, dar nu îmi explica motivul pentru care ar trebui să fac unele lucruri și să mă păzesc de altele, repeta aproape zilnic aceleași replici așa încât au început să mă scoată din minți la un moment dat.

Într-a noua la Eminescu m-am apucat de fumat, notele nu mai contau și nu mai conta dacă eram printre ultimii din clasă, atitudinea mea era una de resemnare, nu mai aveam acele vise deasupra lumii de fapt aproape că nu mai visam deloc, mă săturasem de toți și de toate, voiam doar să plec cât mai departe și așa am făcut cu prima ocazie care s-a ivit. Între timp am împlinit optsprezece ani, nici o petrecere, doar un cadou din partea mamei, o vază cu model albastru pe un fond crem, am slăbit până la cincizeci și cinci de kilograme iar ei îi vorbeam de sus fără să o ascult sau să o rog să mă asculte. Cred că mama și-ar fi dorit să purtăm o dialog însă nu era capabilă să înceapă, nu era capabilă să mă țină concentrat pe un anumit argument pentru că era o fire dezordonată, pentru că nu mă cunoștea îndeajuns și pentru că era profund dezamăgită. Într-o dimineață mi-a descoperit țigările chiar pe masa din bucătărie, nu știu cum de le uitasem acolo, cert e că aceasta a fost picătura care a umplut paharul. Am recunoscut că fumez însă mamei i s-a părut atât de radicală situația încât a început să mă suspecteze că iau droguri, că beau și că mă duc la curve, m-a întrebat de ce nu am o prietenă și dacă prietenul meu basarabean nu e cumva vreun traficant. A devenit sceptică și a început să mă urască așa încât m-am hotărât să profit de prima ocazie care s-a ivit și să las totul în urmă, pe mama cu nebunia ei, pe prietenii mei cu obiceiurile lor, să fiu singur și stăpân pe propriile acțiuni, să încep totul de la capăt să-mi ofer o viață departe, în Italia.

În Italia am plecat cu un prieten mai mare decât mine el avea douăzeci și doi eu nouăsprezece, am închiriat un apartament și am început să muncim fiecare pe unde apuca. Eu unul am început într-un restaurant însă după trei luni m-au dat afară pentru că aveam dificultăți în a înțelege și a mă exprima în italiană. Apoi, din același motiv, mi-am pierdut locul de muncă la o fabrică de confecții. În final am întâlnit niște români care aveau o firmă de construcții și m-au luat ca muncitor. La început a fost dificil pentru că nu eram obișnuit cu munca grea însă cu timpul m-am dezmorțit. Am căpătat forță și îndemânare precum și încredere. Am învățat să vorbesc și după cinci ani mi-am luat permisul de conducere precum și o mașină ce nu m-a costat mai mult de cinci sute de euro. Pe mama o sunam din când în când însă ceea ce vorbeam erau stricte considerente despre viața fiecaruia. Nu i-am trimis niciodată bani și știu că nici nu ar fi avut nevoie, se descurca de minune cu pictura, acum făcea și obiecte decorative.

În urmă cu doi ani am aflat că mama a murit de cancer la sân. Am rămas profund marcat de această veste. Niciodată nu am simțit-o pe mama bolnavă, niciodată nu mi-a spus nimic la telefon. În România nu mai fusesem de opt ani iar reîntoarcerea a fost un șoc. Toate se schimbaseră, inclusiv pavajele trotuarelor. Pe mama nu am înmormântat-o creștinește ci la crematoriu, la fel făcuse ea cu tata din dorința acestuia. Spunea că pământul ar trebui utilizat pentru construcții sau pentru a fi cultivat și că cimitirele ocupă suprafețe enorme în mod inutil. Tatăl meu a fost arhitect.

Când m-am întors în Italia am căzut în depresie. Simțeam că sunt responsabil de moartea ambilor mei părinți și că, dacă aș fi fost alături de mama, poate că aș fi putut face ceva pentru ea. Această depresie s-a amplificat de Anul Nou când am spart din greșeală acea vază pe care mama mi-a dăruit-o la optsprezece ani. Înăuntrul vazei am găsit un bilet ce m-a făcut să mă simt mai vinovat decât mă simțisem până atunci. Mama mi-a scris în acel bilet că am dezamăgit-o iar asta nu putea decât să mă rănească și mai mult. Întotdeauna am crezut că soarta alor mei s-ar fi putut schimba dacă aș fi fost mai atent la acțiunile mele. Am început să beau și să fumez mai des, mi-am pierdut obișnuința de a mă rade și sunt din ce în ce mai ineficient la locul de muncă. Zilele trecute am bătut un bătrân pe care l-am auzit vorbind pe stradă cu un altul. Erau italieni. Îi spunea că românii le invadează țara și că în curând vor fi nevoiți să riposteze din cauza lor apoi au început să înjure iar când m-au observat cel bătut i-a spus celuilalt : ”Guarda questo è un altro rumeno di merda!”

Nu știu de ce am acționat așa, presupun că trebuia să mă descarc. Sufăr de prea mult timp și nu încerc să mă justific însă văd atâta mizerie în jur, viața mea e o mizerie, uneori mă gândesc că nu mi-a rămas nimic pentru care să trăiesc. Nu am copii, nu am iubită, lucrez în construcții, locuiesc cu chirie, m-aș putea întoarce în țară să locuiesc în apartamentul în care am crescut însă cum aș trăi? Din ce? Mi-ar fi extrem de greu ca după zece ani să mă întorc acolo și să o iau de la capăt.

O doamnă care mi-a investigat cazul, mă refer la bătrânul pe care l-am lovit acum câteva zile mi-a dat cartea dumneavoastră de vizită, mi-a spus că nu e nici o rușine să vă consult și că mi-ar face bine să port un dialog cu cineva dispus să mă asculte și eventual să mă sfătuiască. Poliția nu mi-a dat oportunitatea să mă exprim și în orice caz ei sunt interesați de ce s-a întâmplat la nivel fizic nu psihologic. M-au tratat ca pe un străin, de fapt, mai mult decât un străin, m-au tratat ca pe un român.

 

autor Nedelcu Pavel

Platon, pe scurt

Parcurs tematic propus și organizat de prof. Patrizia Govi, laureată în filozofie

 

Cuprins

1. 1.      Platon, Atena, context istoric
2. 2.      Alegerea genului literar ”dialog”
3. 3.      Ereditatea lui Socrate
4. 4.      Utilizarea mitului pentru a face filozofie
5. 5.      Centrul Platonismului
6. 6.      Operele juvenile sub influența lui Socrate
7. 7.      Ontologia
8. 8.      Psihologia
9. 9.      Gnoseologia
10. 10.  Politica
11. 11.  Un mit rezumativ
12. 12.  Terminologie și bibliografie

 

1. Platon (427-347 î.Hr.) se naște în Atena într-o familie de cetățeni atenieni în anul 427 î.Hr. La douăzeci de ani începu să-l frecventeze pe Socrate. Moartea acestuia reprezentă pentru el un eveniment decisiv. Socrate fusese ucis pe nedrept de către guvernul atenian fiind acuzat de impietate. Așa cum el însuși scrie în Scrisoarea a-VII-a, Platon ar fi dorit să se dedice vieții politice dar sfârșitul lui Socrate îl lovi ca o injustiție impardonabilă și îl împinse la o condamnare generală a politicii timpului său. După moartea lui Socrate, Platon lăsă Atena pentru a călători în special în orașele din Magna Grecia în căutarea unui guvern drept. Negăsindu-l, întors în Atena, Platon fondează o școală (Academie) unde pregătește viitoarea clasă dirigentă (fiii cetățenilor). Platon rămase în Atena pentru tot restul vieții dedicat doar învățământului. Muri la vârsta de optzeci de ani în anul 347 î.Hr.

2. Platon este primul filozof al antichității ale cărui opere ne-au rămas în întregime: 35 de Dialoguri și 13 Scrisori. Scrisoarea a VII-a este considerată fundamentală pentru cunoașterea vieții și gândirii filozofului. Alegerea genului literar de dialog depinde de două motive: în primul rând este un omagiu adus Dialogului socratic. În al doilea rând, textul scris în formă dialogică devine un instrument didactic util pentru învățământul în Academie.

Activitatea literară a lui Platon poate fi subdivizată așa cum urmează:

a)      texte juvenile/socratice ex: Apologia, Criton

b)      texte ale maturității ex: Menon, Phaidon, Phaidros, Republica

c)      texte ale senectuții ex: Timaios, Scrisoarea a VII-a

3. Devotamentul legat de învățăturile și de persoana lui Socrate este caracterul dominant al activității filozofice a lui Platon. Efortul constant al lui Platon este acela de a urmări semnificatul operei și a persoanei lui Socrate. Filozofia platonică este așadar o interpretare a personalității filozofice a lui Socrate.

Aceeași modalitate expresivă adoptată de Platon în dialogurile sale reprezintă o dovadă de fidelitate față de Socrate. Dialogul este unicul mijloc prin intermediul căruia se poate exprima și comunica celorlalți studiul filozofiei. Filozofia ca și dialog a făcut ca Platon să înțeleagă filozofia ca o căutare continuă.

4. Pe lângă forma dialogică, o altă caracteristică a operei platonice este utilizarea miturilor sau a povestirilor cu ajutorul cărora sunt expuse concepte și doctrine filozofice. Mitul este instrumentul de care filozoful se folosește pentru a comunica într-o manieră mai accesibilă propriile doctrine. În dialoguri sunt prezente multe mituri care nu aparțin tradiției grecești ci au fost inventate de Platon pentru a-și facilita propria filozofie. Din acest punct de vedere mitul este o invenție didactică.

5. Una dintre realizările istoriei filosofiei  a secolului XX a fost punerea în lumină a interesului politic care stă la baza gândirii platonice. Această perspectivă își găsește confirmarea în aceleași opere ale filosofului ce, în Scrisoarea a VII-a, declară că pasiunea ce l-a împins să filozofeze a fost căutarea unui Stat în care omul să poată trăi în pace și justiție. Centrul filozofiei este așadar problema politică ce se poate sintetiza cu ajutorul a două întrebări : Care este Statul drept? Cine trebuie să guverneze pentru ca Statul să fie drept?

6. Prima perioadă a activității filozofice a lui Platon este dedicată apărării lui Socrate. Apologia constituie relatarea discursului pronunțat de Socrate în apărarea sa în fața atenienilor la procesul în care a fost condamnat la moarte.

Criton ni-l prezintă pe Socrate în fața unei dileme: a accepta moartea sau propunerea lui Criton de a fugi din carceră? Acceptarea senină din partea lui Socrate a sentinței la care a fost condamnat este ultima dovadă a seriozității mesajului său. În Apologia și în Criton Platon fixează comportamentele care fac din Socrate filozoful prin excelență, omul cel mai înțelept și mai drept dintre toți.

7. Ontologia (ontos = existent, logos = discurs) este acea parte a filozofiei care se ocupă de existenţă. Ontologia în Platon este constituită din doctrina Ideilor ce nu este niciodată expusă în mod organic dar reprezintă ”inima” Platonismului. Plecând de la dualismul gnoseologic episteme (filozofie,știință)/doxa (opinie comună) și aplicând postulatul corespondenței cognitive Platon afirmă că știința pefectă, episteme, adevărată, certă, imutabilă trebuie să cunoască un existent care să-i semene, care să fie perfect, adevărat, cert, imutabil și etern. Platon numește această formă perfectă Eidos, Idee. Prin analogie lucrurile lumii, imperfecte, corespund opiniei comune, doxa, formă imperfectă a cunoștinței. Ideile constituie o dimensiune diversă de existent, dincolo de realitate și dincolo de experiență, Hiperuraniul (loc deasupra cerului). Hiperuraniul este gândit de Platon ca o ierarhie a existentului: în vârf stă Ideea Binelui apoi Ideile-valoare (modele etice și estetice), Ideile matematice și în final Ideile lucrurilor naturale. Așadar din dualismul gnoseologic episteme/doxa Platon obține dualismul ontologic Idei/lucruri.

Problema raportului în care se găsesc Ideile și lucrurile l-a neliniștit pe Platon pe tot parcursul vieții. În Timaios găsim tentativa sa de a răspunde la această întrebare ontologică. Pentru a răspunde Platon utilizează un mit : mitul Demiurgului. Demiurgul este o divinitate ce ocupă o poziție intermediară între Idei și lucruri ce înainte ca lumea să existe, având la dispoziție Ideile Hiperuraniului și materia, eternă și amorfă, a plasmat lucrurile după modelul Ideilor. Așadar între Idei și lucruri există un raport de mimesis, imitație : Ideile sunt modelul iar lucrurile sunt copiile lor mai mult sau mai puțin reușite.

8. Instrumentul cognitiv cu ajutorul căruia omul poate să cunoască știința perfectă, episteme,  este sufletul (psyche). Platon pleacă de la dualismul filozofilor aristocrați⁰ afirmând că omul este un existent dual ce conține o parte pozitivă: sufletul și una negativă: corpul (soma foarte asemănător cu sema, carceră, închisoare). Aplicând postulatul corespondenței cognitive potrivit căruia ”similarul cunoaște similarul”, sufletul, etern și perfect, nu poate cunoaște decât un existent similar ce este totalitatea Ideilor.

Platon dedică sufletului trei dialoguri: Phaidon, Menon și Phaidros cărora li se adaugă Republica ce are însă un rol central de unificare a celor patru doctrine ale ontologiei, psihologiei, gnoseologiei și politicii.

În Phaidon Platon afirmă eternitatea sufletului cu ajutorul teoriei pitagorice a reîncarnării (metempsychosis). Prin urmare sufletul nu este generat și este nepieritor; el, între o cădere (reîncarnare) și alta locuiește în preajma Ideilor în Hiperuraniu acolo unde le contemplează.

În Menon Platon explică faptul că, în momentul căderii sufletului în trup, la contactul cu materia, acesta îşi ”pierde memoria” uitând tot ceea ce contemplase în Hiperuraniu. Dar interogat prin maieutică¹ de filozof (este cazul sclavului lui Menon ce, interogat de Socrate, reușește să demonstreze teorema lui Pitagora – acest fapt dovedește că sufletul sclavului a contemplat cel puțin Ideea Triunghiului perfect, așadar Ideile matematice) reușește să-și amintească ceea ce a contemplat. Această teorie poartă numele de reminiscență.

În Phaidros Platon prezintă structura sufletului prin mitul carului înaripat și o reia apoi în Republica folosind cuvinte specifice filozofiei. Sufletul corespunde carului înaripat. Vizitiul (auriga) dorește să îndrepte biga înspre Hiperuraniu având la dispoziție doi cai: unul alb, excelent și altul negru, neascultător. Sufletul nu poate contempla pentru mult timp Ideile pentru că este tras înapoi de către calul negru. Însă acel suflet care a contemplat mai mult timp Ideile va anima corpul unui filozof. Un suflet ce a contemplat mai puțin Hiperuraniul va vivifica corpul unui om mai îndepărtat de Adevăr (episteme).

9. Geneza teoriei Ideilor este de căutat în aprofundarea platonică a conceptului de știință, episteme. Platon afirmă că acestei forme de existent perfect îi corespunde conform postulatului un alt existent perfect, Ideile. Prin analogie, forma științei imperfecte, opinia comună, doxa, corespunde lucrurilor naturale ale lumii noastre. Ideile construiesc Hiperuraniul o dimensiune diferită de existent, mai presus de experiență și de realitate. Raportul între Idei și lucruri este unul de mimesis în care Ideile constituie modelele lucrurilor, copii mai mult sau mai puțin reușite ale primelor.

Cunoștința Ideilor nu poate deriva din simțuri deoarece Ideile trebuie să constituie obiectul contemplării sufletului. Platon recurge la teoria riminiscenței (anamnesis) conform căreia sufletul înainte de a ne vivifica corpul a trăit în lumea Ideilor contemplându-le. Odată căzut în corpul nostru, sufletul conservă o amintire neconștiincioasă a contemplării ce poate fi retrezită grație dialogului maieutic. În acest sens Platon scrie ”cunoaște și amintește-ți” de vreme ce Ideile le purtăm înăuntrul nostru și este de ajuns un efort pentru a le scoate la iveală.

10. Depășirea platonică a relativismului moral și bătălia antisofistă² dezvăluie adevăratul lor semnificat în sfera politicii. Cu doctrina Ideilor Platon dorește să ofere oamenilor un instrument care să le permită acestora să iasă din haosul opiniei comune. Aceasta reprezintă însă în Platon și un instrument politic: cunoștința Ideilor duce la fondarea unei politici în care toți oamenii să trăiască în armonie și pace.

Toate acestea implică filozofia la putere, ceea ce reprezintă punctul de sosire al reflecției platonice. Pe acest concept se insistă mai ales în Republica ce ordonează și conectează în jurul motivului central al Statului drept toate temele celorlalte dialoguri.

Însă constituirea unui Stat guvernat de filozofi prezintă pentru Platon două probleme: care este fundamentul unei asemenea comunități și cine sunt cu adevărat acești filozofi? La prima întrebare Platon răspune: justiția! Justiția este condiția fundamentală a funcționării Statului. Statul trebuie să fie constituit din trei clase: aceea a guvernanților, filozofii, aceea a războinicilor și aceea a lucrătorilor. Capacitatea primilor este înțelepciunea, curajul este al următorilor iar temperanța a ultimilor. Justiția se realizează în momentul în care fiecare cetățean își desfășoară sarcina care i se potrivește, justiția garantează unitatea Statului dar și cea a individului. Sufletul în Platone este tripartit: există sufletul rațional ce are sediul în cap și este corespunzător filozofilor, sufletul irascibil ce are sediul în inimă și corespunde războinicilor și sufletul doritor cu sediul în abdomen, corespunzător lucrătorilor.

În Phaidros prima parte a sufletului corespunde vizitiului, a doua calului alb iar ultima celui negru. Chiar și în interiorul individului justiția se va obține în momentul în care fiecare parte a sufletului său își va desfășura propria funcție.

11. Mitul peșterii este unul dintre miturile cele mai cunoscute ale filozofiei platonice. Să ne imaginăm prizonieri încătușați într-o peșteră subterană constrânși să privească doar înainte. Pe fundul peșterii se reflectează umbre de statuete proeminente deasupra unui perete aflat în spatele prizonierilor și care reprezintă toate timpurile de lucruri. În spatele peretelui se mișcă, fără să fie observați, purtătorii statuetelor iar mai în spate arde un foc ce face posibilă proiectarea imaginilor pe fundul peșterii. Prizonierii confundă acele umbre cu realitatea.

Dar dacă unul dintre ei ar reuși să se elibereze de cătușe și să iasă din peșteră ar descoperi că adevărata realitate nu sunt umbrele statuetelor deoarece acestea sunt imitații ale lucrurilor reale vizibile cu ajutorul astrului solar. După un timp va fi în cele din urmă în stare să fixeze soarele zilei și să admire spectacolul scânteietor al lucrurilor reale. În mod sigur prizonierul ar vrea să rămână afară, să se bucure pentru totdeauna de acea lume de o frumusețe superioară. Dar dacă el pentru a face participanți pe colegii săi de sclavagism la tot ceea ce a văzut s-ar întoarce în peșteră pentru a-i elibera, ar fi luat în derâdere, disprețuit și ucis de aceștia, iritați de tentativa sa de a-i dezlipi de lumea umbrelor și de a-i conduce la lumina soarelui.

Simbologia filozofică a acestui mit este foarte bogată. Caverna reprezintă lumea noastră, prizonierii încătușați – oamenii, cătușele-doxa, umbrele statuetelor și statuetele – lucrurile lumii sensibile (a realității aparente), eliberarea – acțiunea filozofiei, lumea exterioară peșterii – Hiperuraniul, soarele – Ideea Binelui, contemplarea lucrurilor – filozofia, prizonierul care ar dori să rămână pentru totdeauna în Hiperuraniu – tentativa filozofului de a trăi în singurătate, prizonierul care se întoarce în peșteră – datoria filozofului de a-i face pe ceilalți participanți la propriile cunoștințe, prizonierul ridiculizat – soarta filozofului care este considerat nebun de către cei ce se află sub influența doxei, uciderea filozofului – soarta lui Socrate.

 

12. Terminologie

0 – filozofi aristocrați – acel grup de filozofi ce au trăit în sec. V î.Hr. în principal Pitagora, Heraclit și Parmenide

1 – metodă întrebuințată de Socrate în dialogurile filozofice, constând în a scoate la iveală, prin întrebări și răspunsuri dibace, cunoștințele juste pe care le aveau în minte interlocutorii săi.

2 – Socrate și Sofiștii sunt contemporani ai Atenei secolului V î.Hr. Cu toate acestea există numeroase diferențe între acești filozofi nu doar la nivel filozofic cât și practic: Socrate nu este de acord cu metodele de învățământ contra-cost ale Sofiștilor el consideră că un filozof adevărat este acela care ajută restul oamenilor să înțeleagă cât mai bine Adevărul. Socrate afirmă absolutismul etic fiind convins că există un Bine și un Adevăr comun recunoscut de toți în timp ce Sofiștii afirmă relativismul etic considerând că acest bine poate varia de la individ la individ și că omul este măsura judecății, a binelui și a răului.

Bibliografie:

1. Nicola Abbagnano, Giovanni Fornero – la filosofia ^1A dalle origini ad Aristotele, paravia, 2009, 978 88 395 30929 A

 

traducere  Nedelcu Pavel 

Melior-Epoca Imposibilului

Însă ca orice supremație ce mai devreme sau mai târziu datorită invidiei sau a dorinței supușilor de a lua inițiativă își pierde din autoritate, la fel și elanul României fu în cele din urmă tăiat de către celelalte state chiar și după încheierea rușinoaselor păci în urma pierderii războiului de către UE. Timp de cincizeci de ani statele afectate în urma războiului se reconstruiră cu pași mici sub taxa ucigătoare impusă de România în schimbul petrolului. Până când generația dirigentă se schimbă. Fură nevoie de încă treizeci de ani pentru ca totul să revină la normal și pentru ca economia planetei să se restabilească. Proiectul Newpetrol deveni în acest mod o invenție rudimentară iar noi mașini pe bază de energie electrică înlocuiră mașinile tradiționale pe bază de benzină sau motorină. Minți dintre cele mai strălucite afirmară că nu mai este nevoie de petrol pentru ca deplasarea mecanică să fie posibilă și că, în fond, petrolul nu fusese niciodată indispensabil omenirii ci doar o resursă naturală utilă, o comoditate a umanității de care se profitase până când nu se mai putu. Analiști dintre cei mai bine pregătiți nu își puteau explica adoptarea bicicletei ca și vehicul de prim uz în momentul epuizării combustibilului. De ce întreaga lume se grăbi a-și converti automobilele în biciclete, de ce nu fuseseră capabile mințile strălucite ale începutului de secol să rezolve problema păstrând aceeași clasificare a deplasării în spațiu : terestră, acvatică, aeriană?

Astfel războiul fu considerat o luptă fără un scop real, o luptă ce nu ar fi trebuit să aibă loc, de ce să depindă bunăstarea planetei de petrolul României când cercetători și inventatori geniali găsiseră zeci de soluții la marea problemă?

Totul fu pus pe seama panicii existente în individ în momentul în care se simte în dificultate. Psihologii admiseră această posibilitate și veniră cu exemple de-a lungul istoriei anterioare ale unor decizii ce, pe fondul presiunii și a panicii se dovediră total lipsite de discernământ. Existară și istorici ce împărțiră istoria după modelul Umaniștilor, făcând să înceapă o nouă eră în anul 2195 : Era Imposibilului. Această nouă eră deveni era invențiilor de mare amploare, deveni era capacității de a realiza imposibilul astfel încât în această eră vor fi atinse cele mai mari standarde ale modernizării și vor fi colocate cele mai mari genii exitente vreodată.

Era Imposibilului nu aduse pentru România decât mari pierderi în ceea ce privește exportul de Newpetrol. Planeta nu mai trecuse niciodată printr-un atât de lung șir de evenimente cu implicație la nivel global. Oricine se aștepta la orice din partea oricui. Devenise o regulă a vieții cotidiene ca fiecare știre să conțină o nouă invenție și un nou îndemn de a achiziționa diverse aparaturi ce ar fi ușurat viața fiecăruia. Comoditatea și perfecțiunea deveniseră principalii factori calitativi ai oricărei mărfuri. Dorința oamenilor de a nu face nimic altceva decât să apese pe diferite butoane pentru a-și rezolva problemele aruncă întreaga rasă umană într-o necesitate de a perfecționa tehnologia și de a o aduce la standarde cu adevărat geniale.

Un grup de inventatori din SUA scoase pe piață un automobil ce se deplasa fără a fi nevoie de șofer. Odată achiziționată acea mașină-minune, pe bază de curent electric și care avea în dotare un dispozitiv reîncărcabil, tot ce trebuia să facă presupusul șofer era să tasteze destinația: automobilul s-ar fi pus în mișcare singur la fel cum s-ar fi și oprit. Pe baza unor senzori de mișcare foarte avansați și în continuă comunicare cu sateliții artificiali, automobilul era capabil să oprească la trecerile pietonale sau să depisteze și să ocupe un loc de parcare. Traficul se perfecționă într-atât încât nu mai fu nevoie de permis de conducere pentru a putea deține și controla un automobil. Persoanele peste optspezece respectiv șaisprezece ani (după caz) aveau nevoie doar de câteva ore de familiarizare cu mijlocul de transport în urma cărora ar fi fost apți de a-l conduce.

Dar Epoca Imposibilului nu se limită doar la invenția unor mijloace de transport impecabile pentru a tăia elanul României pe piața internațională și asta datorită dorinței omului de a nu se mulțumi cu puțin și de a experimenta întotdeauna noi idei și noi surse de profit. Așadar Marea Modernizare cum fu numită mai târziu de către istorici acoperi toate câmpurile de activitate și reduse radical efortul fizic produs de om până atunci. Într-atât se modernizaseră roboții ce îi serveau omului drept ajutor în confecționarea de alți roboți și într-atât se simțea omul mulțumit de propria inteligență încât, în scurt timp, locurile de muncă ce înainte de Marea Modernizare ar fi părut o adevărată provocare fizică se limitau acum la apăsarea unor butoane așadar la tastarea unor comenzi pe care anumite mașini revoluționare le-ar fi executat. De altfel nici nu mai era nevoie de chelneri într-un restaurant sau de bucătari, ci de un singur om care să știe să dea comenzile potrivite unor brațe robotice pregătite întotdeauna să execute. Echipe de oameni ce altădată ar fi lucrat în salubritate acum erau înlocuiți de unul singur ce grație unui sistem genial de curățare existent sub orice trotuar ar fi curățat un întreg oraș în mai puțin de cincisprezece minute. E de la sine înțeles care deveni noua problemă a globului. Nefiind singura dar distingându-se printre toate celelalte, marea chestiune a planetei deveni cea a șomajului. Dacă odată cu dezvoltarea necontrolată a tehnologiei generată de succesul României pe piața internațională, grupuri întregi de oameni fuseseră înlocuiți de unul singur ce în compania unui braț mecanic ar fi atins standardele perfecțiunii în intervale de timp fulgerătoare, toți ceilalți membri ai grupului nu își mai găsiră ocupație, toți ceilalți membri ai grupului începură să șomeze. Nu se mai găseau locuri de muncă adecvate unui om ce s-ar fi bazat mai mult pe forța fizică decât pe intelect astfel că toți cei care ar fi vrut să lucreze trebuiau să treacă prin studii ce înainte de Epoca Imposibilului ar fi părut de o dificultate inimaginabilă. Programele de învățământ se modificară radical și se concentrau toate în jurul acestor invenții ce nu mai conteneau să uimească prin perfecțiune și comoditate.

Această trecere de la epoca contemporană la cea a imposibilului avu un parcurs lent și fu animată de revolte civile la nivel mondial. Toți se așteptau ca guvernele aferente să le creeze un spațiu ideal însă spațiul ideal consta în principal în a avea de lucru fiecare nu a pierde vremea cu studii de inginerie robotică. Nevoia banului împinse cetățenii la mici revolte împotriva producătorilor ce cu atât mai mult se îndârjeau în a lansa noi și noi forme de tehnologie.

 

autor Nedelcu Pavel

Melior

 cap.1 – Revolta

În momentul în care ne-am hotărât să ne urmăm instinctul și să lăsăm deoparte educația generată de Guvern ni se părea că făceam ceea ce e mai bine pentru noi și pentru întreaga națiune: luasem decizia de a organiza o revoltă. Însă nu orice fel de revoltă ci una națională. Aceasta pleca într-adevăr din interiorul unui sătuc izolat dar tocmai acesta era motivul pentru care noi credeam în reușită: faptul că nimeni nu se aștepta ca în Țmne sătenii să nu fie mulțumiți de propria lor viață. Noi înșine nu ne așteptam să avem cu totul o altă concepție despre idealurile patriei și despre condiția noastră de oameni.

Sistemul ne învățase cu totul altceva, fusesem instruiți de către organele educaționale ale Guvernului încă din fașă. Lumea nu era pentru noi decât un singur stat, un singur popor, o singură limbă. Abia concepuți, eram trecuți în registrul țării ca și cetățeni. Eram puși în leagăne, înfășați de către maternitatea ce oferea părinților noștri toate instrumentele necesare creșterii unui copil. Aceștia trebuiau doar să se deplaseze până la cel mai apropiat Zuzc-lțăn și să aleagă ceea ce credeau că i s-ar potrivi mai bine noului membru al familiei. Odată atinsă vârsta la care ne puteam deplasa eram instruiți zilnic de către educatorii Guvernului. La vârsta de patru ani știam să rostim pe de rost două propoziții : Lapj yetoheup us Măripîeî și Iri elje nemrîl lo jmoîely xăum ne jemîjămîas Măripîeî al căror sens îl voi face public mai târziu în această scriere. La vârsta de cinci ani eram duși în cel mai apropiat Fămș un laborator circular în interiorul căruia fiecare dintre noi își alegea propria meserie. Acea alegere marca următorul pas al instrucției noastre. Orice meserie avea instructorii săi alături de care se desfășurau cursurile până la vârsta de cincisprezece ani. Desigur se putea exercita și meseria de instructor iar pentru aceasta existau instructori de instructori, sau guvernant pentru care existau instructori de guvernanți. Următorii cinci erau anii de practică în care nu eram considerați pregătiți pentru a exercita o anumită meserie, de altfel acești cinci ani serveau în ceea ce Guvernul numea maturizare, procesul prin care un adolescent devenea adult astfel încât la vârsta de douăzeci de ani să poată fi stăpân pe forțele proprii și să fie capabil de a își duce la capăt datoria față de comunitate. Lucram în folosul comunității. Nu exista o monedă de schimb. Totul era gratis și se putea obține doar cerând. Trăiam într-o societate în care conceptul de ”dorință” nu exista, exista doar cel de ”nevoie”.

Ceea ce ne făcuse pe noi, locuitori ai unui sătuc dintr-o zonă izolată să avem acces la această ”dorință” își avea originile în exteriorul societății în care trăiam. Propunerea de a ne alia cu o altă țară unde totul, dar absolut totul era diferit ne stârnise curiozitatea de a încerca să schimbăm condiția noastră de măripi. Or acest lucru era, bineînțeles, foarte riscant. Pedeapsa pentru orice delict săvârșit în țara noastră era moartea. În funcție de gravitatea faptei pedeapsa era ispășită în modalități diferite însă într-un final era aceeași : moartea! Instinctul ne făcea să ne fie frică de această pedeapsă chiar dacă fusesem instruiți să nu ne temem de ea. Până la optzeci de ani toți aveam dreptul să trăim în Măripîu dacă nu comiteam nici un delict. Nimeni dintre noi nu trăia însă mai mult. Ca și mărip existența ta era de optzeci de ani. După această vârstă erai eutanasiat de către Guvern. Cei care aveau curajul să o facă singuri erau înmormântați cu mare recunoștință, ceilalți veneau uciși împotriva voinței lor. Unul dintre motivele pentru care am ales să mă revolt este acest act prin care viața unui om este sfârșită. El reprezintă pentru mine o cruzime și o mare nedreptate.

Am avut norocul de a nu exercita meseria de ululîp și de a mi se fi prezentat viața oamenilor ce în interiorul societății lor sunt mult mai apreciați decât în interiorul țării mele Măripîu. Ei sunt lăsați să trăiască până când moartea le pune capăt în mod natural, lucrează pentru ”bani” și pot deveni ”faimoși” sau ”bogați”. Pot alege să ”filosofeze” să scrie despre orice, să citească orice, oricând. Am înțeles ce înseamnă ”libertate” și cum se diferențiază acest concept de ”captivitate”, pedeapsa dată în exterior oamenilor ce comit delicte. Acești oameni din exterior au reușit să ne contacteze fără ca Guvernul să poată observa. Ne-au promis suportul lor în ceea ce am numit împreună ”revoltă națională”. Ne vor învăța cum să luptăm împotriva Guvernului, cum să preluăm conducerea, cum să ne concepem ulterior o țară ideală în care oamenii să fie răsplătiți cu adevărat pentru existența lor.

Suntem în anul 3013, numele meu este Nuges, am treizeci și cinci de ani și scriu acest memoriu pentru generațiile ulterioare ce vor trăi într-o țară ideală, țara pentru care în următorii mei patruzeci și cinci de ani de existență voi lupta alături de cei care îmi vor sta alături. Voi descrie absurditatea Guvernului de care nici unul dintre noi nu era conștient până acum precum și adevărata istorie a neamului și a statului nostru ce a fost ștearsă și înlocuită treptat cu o alta, astfel încât nimeni în Măripîu nu mai cunoaște adevărata sa identitate și valoarea ce o poate avea omul în societatea actuală.

 

autor Nedelcu Pavel 

Presente (Pasta)

Interior, artist Nick Sava

 

Come se qualcuno che sta sopra ordinasse tutto nello stesso modo, i scaffali dei negozi e dei supermercati sono quasi identici. La monotonia sta pero scivolando tra i sistemi di securità facendo posto ai prodotti di formaggio. Assortimenti di mozzarela, per la quale i locali ucciderebbero, spaghetti e spaghetti, tant’olio d’oliva, olive…Il declino sociale non esiste : le paste sono a buon mercato, il nostro pane è troppo caro. Non puoi seguire un programma dietetico esendo circondato da prosciutto e da preparati e preparati di carne.

Il signor Munaf è un veritabile detettore d’offerte. La scatola di limoni potrebbe avere un valore minore se avrebbe, certo, un peso minore. Dopo che mescola il scaffalo in questione, fà una smorfia e ruota sui talloni: non compra più dei limoni. Nello stesso modo fà con le cipolle, non compra più insalata, delle banane, spinacio…In questa gara ”Miss frutta/verdura” la vincitrice é una mazza da baseball dai scaffali del distretto ”armi per codardi” la quale è guardata come si fosse un vero trofeo. Poco più grande di lui, la mazza in questione soffre un disappunto demolendo il scaffalo con dei prodotti a un euro. Sotto gli occhi incriminanti degli altri il signor Munaf sorride. Che lavoro avrebbe comunque in quel giorno il personale del supermercato?

Il filtro del’espansione posizionato sulla frontiera ha dei buchi enormi. Un filtro che non sta selezionando la razza delle persone, il grado di civiltà o le caratteristiche compotamentali; Il trambusto sui marciapiedi costituisce un’attivitàgiornaliera. Ora di punta o no (probabilmente questa non esiste). Tra due canti di cuculo, le strade sembrano essere squilibrate fisicamente non potendo più sostenere la gentile clientela. Sono sempre più strette, non acettano che un senso e sono segnate con delle aree piedonali cinque volte in due metri. Si nascondono in qualche luogo quarti di popolazione, forse riuniti a festeggiare o separati sui banchi del parco con dei altri quarti e metà di uomini giovani, presso dei quali saltano delle palle di calcio, pallamano, codarde anch’esse a causa del’abbandono in quale sono caduti nel periodo di scuola.

Ciascuno ritorna nel suo paese, altri vengono qui solo per un periodo di tempo determinato, per raccogliere dei soldi, per soddisfare dei vizi. Il che é comunque, più economico del restare a casa.

 

tradotto dal rumeno in italiano da Nedelcu Pavel

autore: Nedelcu Pavel

 

http://cititordeproza.ning.com/profile/NedelcuPavel

 

 

 

testo originale :

Ca şi cum cineva de sus le-ar orândui pe toate la fel, rafturile magazinelor şi ale supermarketurilor arată aproape identic. Monotonia se strecoară însă printre sistemele de securitate şi lasă loc produselor din brânză. Sortimente de mozzarela, ceva după care cei de aici ar ucide, spaghete peste spaghete, foarte mult ulei de măsline, măsline cu totul…Declinul social nu există : pastele sunt ieftine, pâinea noastră e prea scumpă. Nu ai cum să urmezi un program dietetic atunci când eşti înconjurat de prosciuto (un soi de carne feliată foarte fin), de preparate peste preparate din care alcătuieşti sosuri pentru paste, denumite ragu.

D-l Munhaf este un veritabil detector de oferte. Plasa de lămâi ar putea avea o valoare mai mică dacă are, bineînţeles, un gramaj mai mic. După ce răscoleşte raftul cu pricina si alege de acolo cea mai mică plasă cu lămâi, face o grimasă şi se întoarce pe călcâie: nu mai cumpără lămâi. La fel acţionează şi în cazul cepei, nu mai cumpără varză, banane, spanac…În cadrul acestui concurs „miss fructa/leguma” câştigătoarea este o bâtă de baseball de pe rafturile raionului „arme ce denotă laşitate” pe care d-l Munhaf o priveşte ca pe un adevărat trofeu. Puţin mai mare decât el, bâta în cauză suferă o decepţie şi dărâmă raftul cu produse de baie. Sub ochii incriminatorii ai celorlalţi, d-l Munhaf zâmbeşte. Ce treabă ar fi avut oricum în acea zi personalul supermarketului?

Filtrul expansiunii, poziţionat pe frontieră are orificii imense. Un fitru ce nu selectează rasa umană, gradul de civilizaţie, trăsăturile comportamentale…Îmbulzeala deasupra micilor trotuare constituie o activitate zilnică. Oră de vârf sau nu – probabil că aceasta nu există – . Între două cântece de cuc, străzile par a fi dezechilibrate fizic nemaifăcând faţă clientelei. Sunt din ce în ce mai înguste, nu acceptă decât un singur sens şi sunt însemnate cu zebre şi semafoare de două ori în cinci metri. Se ascund undeva sferturi din populaţie, reunite poate la o sărbătoare sau răsfirate de-a lungul băncilor parcului, cu sferturi şi jumătăţi de oameni tineri, alături de care se târăsc mingi de fotbal, de volei, laşe şi ele din pricina abandonului în care au căzut pe timpul vacanţei. Fiecare se întoarce în patria-mamă, alţii vin aici doar pentru o perioadă determinată de timp, „să facă bani”, să aprovizioneze vicii. Ceea ce este oricum, mai ieftin decât statul acasă.

Prezent ( Să fim sinceri)

 

Vecinul meu indian
s-a dovedit a fi un veritabil român în încercarea lui de a prinde undele
transmise de satelitul responsabil cu acestea. Un tânăr încăpăţânat ce nu îşi
orientează atenţia prea des înspre mediul înconjurător. Nu voi mai elucida
mistere în încercarea mea de a-l plasa într-o anumită categorie, toţi cei care
încercăm să facem acest lucru, uităm să ne clasificăm pe noi înşine, pornind
această controversă din stadiul de judecător. Nici Biblia nu ne învaţă acest
lucru, oricât de raţional sau iraţional ar părea. Dar Biblia nu scrie despre
rezultatul partidei de fotbal dintre echipa mea preferată şi o echipă străină,
rezultat pe care, din pricina antenei vecinului, l-am ratat în respectiva
seară.

 

Ora mesei trage de
acele ceasului de perete cu aromele prefăcute în sfori inexacte, nu ştim dacă
acele sfori sunt trase atunci când trebuie sau de cine trebuie. În mod normal
bucătarul ar trebui să le tragă iar ceea ce poartă titlul de client să se
îmbuibe din ele până la refuz. Bucătăria, cu deschiderea unei arcade înspre
living oferă razele de soare necesare unei locuinţe insuficient de încăpătoare
atâtor nevoi şi dorinţe. Fiecare îşi doreşte cameră proprie, dulapul său
propriu, aparatura sa proprie…

 

Iată, pot reveni cu
mult timp după cele relatate mai sus cu avantajul de a avea toate acestea. Nu
voi folosi termeni extraordinari pentru a descrie camera mea, pc-ul meu, mobila
și chiar pereții văruiți de mine. Nu puteam prevede ceea ce era cât pe ce să se
întâmple și din această cauză mă limitam doar la a fi un adolescent nemulțumit.
Știu că adolescent rimează cu nemulțumit însă cum e când cei considerați maturi
sunt nemulțumiți în aceeași măsură?

 

Poate nu speram ca
până să devin major să am toate acestea, eu cel ce dialoga atât de tandru cu
vaca în drum spre cireadă, cel care își dorise întotdeauna mai mult. Chiar și
având propriul meu spațiu sau lucruri personale de valoare, partea aceea din
mine care își dorește întotdeauna mai mult, primează. Voi trece pe un plan
general pentru a evita bibliografia, dar nu ne dăm seama niciunul atâta timp
cât nu posedăm cât de monoton poate fi obiectul posedat. Aceasta poate fi o
explicație și în cazul mariajelor de scurtă durată. Soțul posesiv întâlnește la
scurt timp după penetrarea soției de modă veche un monoton ucigător. După
mersul zilnic la serviciu cu mașina personală într-o dimineață va lua bicicleta
vecinului.

 

Să fim sinceri! La un
moment dat în viață ”ni se taie” iar restul vieții ne-o vom petrece încercând
să negăm acest lucru. Totul e bine cât pâinea este proaspătă, altminteri
câinilor le putem da și mămăligă.

 

Noua mea casă,
suspendată deasupra întregii comune îmi dăduse senzații tari; secretasem
destulă adrenalină după prima săptămână. După ce mă obișnuisem cu gândul că îmi
duc neobosita viață la etajul șapte al unui bloc de zece începusem să mă
plictisesc. Mă familiarizasem și cu priveliștea până când am încetat să privesc
în ansamblu. Am început să observ gesticulația fiecărui vecin la ieșirea în
propriul balcon. Acum știu că lui Sagar nu-i place să fie arătat cu degetul iar
bătrânelului de la cinci nu-i stă deloc bine cu o coajă de banană drept perucă.

 

Încă îmi doresc mai
mult, chiria este indispensabilă propriului salariu iar salariații casei se
apropie de pensie. Cel puțin impozitele propriei case se pot plăti anual pe
când chiria e lunară. Încă mai visez la casa aia cu piscină exterioară de care
mă voi plictisi în primii doi ani. Sper doar ca mariajul meu să fie unul
durabil.

 

autor Nedelcu Pavel

http://cititordeproza.ning.com/profile/NedelcuPavel

 

Vine o vârstă

Doinei Crăciun

Vine o vârstă, când cerul ți se pare albastru

pe durata nopții și când…plouă sau ninge, când…plouă sau curge, când…plouă sau plânge

și-ți vine să te iei de ciuful genelor și să-l…vopsești în material de statuie

vom cere loc în piața centrală pentru toți cei care merită una…o statuie, două statui…

Curând vom umple locul acela de statui construite din gene

și neavând spațiu suficient la dispoziție le vom clădi unele peste altele așa ca…

zgârie-norii, în cazul celor dintre dvs care mai văd nori și…

nu cred că e eclipsă.

.

iar doctorii vor fi sculptori

le vom cumpăra mortar – câteva tencuieli căzute la cutremurul cu doi de șapte

în urma construcției sperând a nu le da șapte de doi

iar noi…

de data aceasta suntem în minoritate tehnică și…

vine o vârstă când…

noi vom fi voi și…

nu vom mai găsi locuri să ridicăm statui din gene pentru a doua generație de…

gene de eroi

artist Constantin P. Popescu, Viziuni

.

pe lângă faptul că plouă și…

lucrarea dă cu mătura-n băltoace când

ceru-și cere leafa pe lunile din urmă și…

face greva setei dându-ne nouă toți stropii de care dispune dar

noi aveam nevoie de senin, noi

facem greva foamei și a setei zilnic, noi

vrem doar să elogiem vârsta înaintată a

genelor albicioase supraetajate…

.

noi

Curând vom umple locul acela de statui

dar

să treacă ploaia aceasta de viață întâi

ploaia aceasta ca un tir căruia trebuie să-i acordăm prioritate la

intersecția drumurilor înspre spitalele săpate în

Polei

8 decembrie 2010

autor Nedelcu Pavel, moderator al grupului LSF

http://cititordeproza.ning.com/profile/NedelcuPavel