Tony Moro

Ziua părea că începe bine pentru Tony Moro.

Soarele matinal se strecură prin geamul murdar şi îi gâdilă pleoapele. Toni deschise ochii şi privi umbra zăbrelelor ce se profilau pe peretele din faţa lui, se întinse mulţumit şi îşi zise: ”gata, e ultima dimineaţă cu zăbrele pe perete”. Îşi frecă ochii cu putere, se mai întinse o dată şi trase două băşini sănătoase.

Gheorghe, din patul de jos, îşi luă avânt şi cu amândouă picioarele lovi în salteaua lui Toni de îl aruncă pe acesta în peretele opus, mai-mai să dărâme chiuveta.

– Eşti nebun! zise Tony râzând şi frecându-şi de zor cotul lovit

Altă dată, o astfel de lovitură s-ar fi lăsat cu o bătaie crâncenă, urmată de o vizită la infirmerie şi poate, şi de câteva ore de izolator. Astăzi, însă, Tony era fericit. Poate şi puţin precaut…

În urmă cu două săptămâni, Ceauşescu semnase decretul de graţiere şi azi era ziua cea mare, ziua când deţinuţii cu pedepse uşoare urmau să fie puşi în libertate înainte de ispăşirea pedepsei. Tony făcea şi el parte din această categorie, el fiind prins că vindea bilete în faţă la Cinema Patria. Evident că în puşcărie şi-a confecţionat o legendă cum că a fost prins când, împreună cu doi italieni, încercau să sustragă nişte brăţări dacice de la muzeul naţional.

Invenţia cu italienii era veche şi i se trăgea de la părinţi…

Mama lui, însărcinată fiind, a văzut într-o seară la grădina de vară de la Pallas filmul Antonio şi Cleopatra şi a hotărât:

– Bărbate, de-i băiat, Antonio i-om spune! şi de-i fată…

– Cleo dintr-a patra! glumi bărbatul şi începu să râdă înfundat de îl apucă sughiţul. Cu gând să-şi umple paharul, să bea niţel să se oprească din sughiţat, se întinse peste masă unde era frapiera, dar, de beat ce era, se dezechilibră şi căzu peste masa vecinilor. O sticlă de sifon facu explozie lovind cimentul şi panică ce s-a creat l-a salvat pe viitorul tată de muştruluiala celor de alături.

– M-ai udat toată, se văicări femeia neştiind că era udă nu atât de la sifon, ci fiindcă-i venise sorocul.

Patrula de miliţie ce sosise prompt la chemarea responsabilului locaţiei, în loc să împartă dreptatea cu bastonul, se ocupă de trimiterea femeii la maternitatea Polizu. Soţul buclucaş, parcă îşi reveni puţin din beţie şi îşi însoţi grijuliu nevasta la spital. Acolo, femeia intră în chinurile facerii, iar barbatul căută şi găsi un chioşc pe lângă gară şi se aprovizionă cu o sticlă de vodcă şi o bere Gambrinus, la litru.

Dar cum băutul e o ocupaţie mai plăcută dacă se petrece în doi şi cum avea nevoie de un om influent în maternitate, care să-i dea de veste ce copil i-a născut femeia, Nuţu Moroi, că aşa îl chema pe viitorul tată, îl momi pe portar cu o duşcă. Acesta, trecut prin multe astfel de păţanii îl băgă pe Moroi în chicinetă, scoase două pahare, le privi în lumina chioară a becului, scoase un prosop alb, le mai şterse o dată şi le puse pe masă. ”Am fost ospătar o vreme” spuse el în timp ce lua sticlele şi le aşeza pe mica masă din încăpere. Turnă egal în pahare şi-l servi pe Nuţu. ”Romeo” mai spuse portarul sec şi tatăl lui Toni crezu că e un fel de urare şi se repezi la pahar. ”Stai, omule, nu bea înainte să afli ce ţi-a născut muierea, de-i băiat ori fată… dacă s-a născut viu…” domoli portarul setea bărbatului.

Nuţu şi-a făcut cruce auzind ultima parte a ziselor lui Romeo şi atunci se dezmetici şi el şi-şi spuse numele. Portarul citind îngrijorarea de pe chipul tatălui, îl mai linişti o dată spunându-i ”lasă, bre, presimt io că azi se va mai naşte un mic şi voinic Strigoi”.

– Moroi, îl corectă Nuţu.

De aici se porniră pe râs şi nu se opriră decât atunci când telefonul sună. Portarul schimbă câteva cuvinte cu interlocutorul şi apoi puse receptorul în furcă.

– Ce ţi-am spus… nevasta ţi-a născut un baiat de trei kile două sute, oacheş şi puternic, de le rupe urechile asistentelor de pe etaj.

Apoi, de la o primă felicitare cu zgomot de pahare ciocnite, se dezlănţui beţia. Pe la patru, Nuţu trase o fugă la gara, să mai cumpere ceva de băut. Când s-a întors, în chicinetă mai era un bărbat. Romeo i-a zis că omul e cel ce dimineaţă, la prima oră, va înregistra naşterea copilului. Unde-s doi la veselie, mereu e loc şi de un al treilea…

Şi băură ei până dimineaţă, când registratorul se porni să-şi deschidă biroul. Nuţu, favorizat, fu primit primul, dar de beat ce era nu-şi mai amintea întreg numele personajului din film şi-i spuse Toni. Apoi, că i se păru mai interesant, preciză că numele se scrie cu igrec. Registratorul se conformă, doar că şi el, tare beat, mâncă ultima literă din numele de familie şi aşa se procopsi nou-născutul cu un nume italian: Tony Moro.

Inventiv, încă de la şcoală, Tony zicea că e neam cu preşedintele de pe atunci al Italiei, Aldo Moro. Mulţi îl ştiau că-i fiu de Moroi, dar cum erau câţiva care nu ştiau numele tatălui şi alţi mulţi cărora nu le păsa, legenda a prins în timp.

Tony nu s-a omorât cu învăţatul şi dintr-a opta a zis pas la şcoală şi şi-a găsit de lucru prin mahalale. S-a înhăitat cu alte puşlamale, o mai puneau de un furt din buzunarele babelor din Matache, mai luau câte o bătaie de la miliţieni, dar n-a ajus niciodată la şcoala de corecţie. Mai târziu, pe la 18 ani, şi-a făcut un oarecare renume printre tovarăşi, întorcându-se de pe litoral cu o norvegiancă la braţ. Frumoasă şi blondă ca soarele, fata nu ştia o boabă româneşte. Tony spusese amicilor că a agăţat-o în Mamaia, ca s-au distrat împreună şi că urma să plece în Norvegia să-i fie peşte. Prima parte era adevarătă, a doua era bluf. De-a doua zi sectoristul i-a răpit-o şi a dus-o la ambasada ţării ei. În nici două ore, fata era îmbarcată la Otopeni, pentru Norvegia.

Într-o vreme Tony a avut banda lui. Cu un intelect lapidar şi nu prea autoritar, Tony a avut mai mult de pierdut decât de câştigat de pe urma şefiei; aşa s-a ales şi cu primele nopţi petrecute în arestul poliţiei.

– De acum eşti damnat! i-a spus miliţianul care îi întocmise dosar penal pentru tentativa de furt de ţigări şi băutură din free shop-ul unui hotel.

De atunci Tony a lăsat gaşca şi furturile de-o parte şi s-a apucat de bişniţărit bilete la Patria. Se scula, băiatul, duminica la cinci dimineaţa şi se ducea să-şi ocupe locul la rând la bilete de cinema. Lua în prima tură opt, apoi iar opt şi a treia oară, dacă reuşea să mai prindă, mai lua tot atâtea ori câte mai erau, pentru filmul de la ora şase. Până şi astea se dădeau cu raţie, aşa ca să ajungă la toată lumea. Tony cerea mereu ca biletele să fie la balcon şi pe rânduri cât mai în spate. Apoi pleca acasă, mai trăgea un pui de somn şi de la ora cinci după-masa era din nou în faţă la Patria.

În fiecare duminică la ora aia veneau băieţii care voiau să-şi scoată iubitele la film şi cumpărau de la Tony bilete la suprapreţ. Cu cât biletele erau mai în spate, în aşa fel încât amorezii să se poată săruta în voie, cu atât preţul era mai mare.

Alteori mai vindea bilete la meci în Ghencea ori în Giuleşti. La Dinamo, niciodată, că era clubul miliţienilor…

Aşa îl prinseseră gaborii, făcând bişniţă cu bilete, în faţă la Patria. I-au dat şase luni, dar cu graţierea, n-a apucat să facă nici patru luni. Şi azi era ziua cea mare…

– ’Te-n măta de băşinos! zise Gheorghe văzând că Tony râde în continuu.

Gheorghe nu beneficia de graţiere, el fiind prins la furat din maşini în parcarea de la Intercontinetal, la o zi sau două după decretul dat de Ceauşescu.

– Lasă, bă, nu te mai oftica atât! Io ies azi, da mâine vin şi-ţi dau chiftele cu praştia, printre gratii…

Gheorghe sări la bătaie, atât doar că Tony apucase să-şi pună lama în aparatul de bărbierit, cu gând să se facă frumos pentru eliberare şi îl ameninţă pe atacator.

– Franjuri te fac, Gheorghe, de te pune măta ciucuraşi la cheile de la şifonier, dacă îmi strici ziua!

Gheorghe dădu înapoi, având fobie de obiecte ascuţite. Şi apoi, Tony îi era prieten şi chiar nu i-ar fi periclitat eliberarea.

La doişpe punct, Tony era îmbrăcat şi aranjat şi aştepta sosirea gardianului. Acesta sosi târându-şi picioarele bătrâne şi zdrăngăni cu cheile în broasca metalică.

– Azi e prima dată când mă bucur că apari, nea Ioane! glumi deţinutul. De fapt nu era aşa, pentru că gardianul era un bătrânel de treabă. Acesta, în prag de pensionare, fusese mutat în sectorul cu infracţiuni uşoare, unde puşcăriaşii nu creau mari probleme. Acum, cu graţierea, sectorul apropape că se golise, astfel încât pe coridor, în afara lui Gheorghe abia dacă mai erau zece deţinuţi. Totuşi ei au ţinut să salute eliberarea lui Tony, bătând cu pumnii în gratii. Tony se simţi onorat…

– Să nu te mai prind pe aici! îi ură nea Ion lui Tony, în vreme ce ofiţerul de la poartă făcea apelul tuturor celor care urma să fie eliberaţi.

Când poarta mare s-a deschis, un strigăt comun de fericire a ieşit din piepturile bărbaţilor puşi în libertate.

Pe câte unii îi aşteptau rudele ori iubitele. ”Pe mine cine dracu să m-aştepte?” gândi Tony, fără prea mare supărare, însă. Îi era clar cum îşi va petrece ziua. Va merge să-şi salute mama, apoi ştia că băieţii pregătiseră o chermeză în cinstea eliberării lui. ”De băut cât pentru tot poporul chinez” îşi aminti Tony promisiunea făcută de Genu, un tovarăş bun de-al lui, care i-a mai scris pe perioada detenţiei. ”Şi fete?” ar fi întrebat firesc Tony dacă ar fi avut pe cine, dar aşa, putea doar presupune că s-au îngrijit băieţii să cheme câteva truditoare de pe strada Furtună. Se ştia bine cu ele, că deseori îşi împărţeu urâtul împreună, în zilele ploioase. El era cel care, la o razie, când miliţianul le-a întrebat pe fete de locul de muncă, a spus că toate lucrează la SMC. ”Ce-i aia SMC?” întrebă un pufan din patrulă. ”E spitalul din spatele tău, boule! ” zise sergentul major atoateştiutor. ”Spitalul Militar Central” descifră el prescurtarea şi cum sesiză valuri de apreciere în ochii pufanilor, nici nu mai insistă asupra adevărului spuselor lui Tony. Atât doar că de-acum ştia că pufanii vor face tot posibilul să se îmbolnăvească, să ajungă în preajma ”asistentelor” de la SMC. Mai rău era că de la aşa asistente puteau pleca bolnavi deşi veniseră sănătoşi…

– Moroi! Tony Moroi! se auzi strigat omul după câţiva paşi făcuţi dincolo de poarta închisorii. ”Cine are de gând să-mi strice ziua?” se întrebă Tony şi se întoarse hotărât să-l pună la punct pe nesimţit. La câţiva metri de el, o namilă de om se sprijiea de un copac. ”Parcă namila sprijină copacul” se amuză în gând Tony, dar nu lăsă pe chip să i se trădeze amuzamentul.

– Tu cine, măta, eşti, vericule? întrebă Tony cu voce ameninţătoare, aşa încât cei câţiva proaspăt eliberaţi simţind că se putea lăsa cu scandal, au venit aproape de confratele lor.

Matahala lăsă copacul în voia gravitaţiei, scuipă paiul din gură şi-şi trosni puternic degetele de la mâini. Tony gândi că e prea devreme să se întoarcă la mititica, atât el, cât şi ceilalţi deţinuţi. Pardon, oameni liberi!

– Plecaţi, băieţi! îi îdemnă Tony. E văr-miu, inventă el. După ce confraţii s-au îndepărtat, Tony repetă întrebarea, de astă dată pe un ton mult liniştit.

– Deci, tu, cine măta, eşti?

– Frati-tu!

Tony chiar n-avea chef să-şi strice ziua, aşa că îi întoarse spatele şi se îndepărtă. Matahala îl urmă, păstrâd o oarecare distanţă. După câteva minute de mers, la un colţ se ivi o crâşmă. Tony intră, comandă o cafea şi un rom şi se aşeză la o masă. În urma lui, matahala intră şi ea în crâşmă.

– Ia-ţi ceva de băut şi fă-te’ncoa! îl invită Tony pe urmăritor. Acesta se conformă. Preţ de câteva miute băură în tăcere şi se studiară. Lui Tony, chipul namilei îi părea uşor cunoscut.

– Cum îţi zice? reluă eliberatul dialogul.

– Fracezul… zise laconic interlocutorul.

– Şi mie ”italianul”… doar că la mine e adevărat, mă cheamă Tony Moro.

Francezul izbucni în râs. Tony nu se sinchisi de el. Strânse doar din umeri, vrând parcă să spună: ”deh, ce ştii tu!”. Fu curios apoi să afle de unde i se trage porecla francezului.

– În clasa a noua, la practică, l-am bătut pe maistru cu o cheie franceză, zise namila amuzându-se de aducere aminte. Şi tu nu eşti italian, relua apoi subiectul care îl irita pe Tony. Şi înainte ca acesta să se revolte din nou, continuă:

– Şi chiar sunt fratele tău! Frate vitreg…

Toni îşi aminti că în certurile părinţilor, parcă auzise şi ceva reproşuri cu privire la o altă femeie ce fusese drăguţă cu domnul Moroi. Nuţu Moroi.

Tony a înţeles şi de ce chipul străinului îi părea cunoscut.

– Semeni cu tata! zise el acceptâd instantaneu situaţia. Şi el e vlăjgan aşa ca tine.

– Era! sublinie amar Francezul.

Atunci a sesizat Tony banderola neagră de pe mâna fratelui vitreg.

Fracezul i-a explicat că Nuţu Moroi, după ce a divorţat de mama lui Tony, s-a mutat la Galaţi, şi a reluat legătura cu mama lui. Aceasta, femeie aprigă, i-a interzis să mai bea şi l-a internat într-o clinică de dezalcoolizare. A stat Nuţu Moroi acolo în câteva rânduri, dar, mereu când ieşea, patima era mai puternică decât ambiţia. Asta până când, la un control medical, i-au descoperit o ciroză urâtă. La scurt timp după aceea, mama Francezului a murit, căzând de pe balcon în timp ce întindea rufele la uscat. De atunci, şi bolnav şi fără femeie, Nuţu a ţinut-o numai pe băutură. În urmă cu vreo săptămână, Francezul l-a internat de urgenţă în spital. Simţind că i se apropie sfârşitul, muribundul l-a rugat pe Francez să ia legătura cu Tony şi, după ce el avea să moară, ei doi să-l îngroape, la Bucureşti, unde moştenise un loc de veci.

Cu acest scop venise Francezul la Bucureşti. Aflând că Tony era la închisoare, neştiind că chiar azi urma să fie eliberat, Francezul a ţinut totuşi să-şi anunţe fratele vitreg că tatăl lor e pe moarte. Apoi, când a aflat că va fi eliberat, a hotărât să-l aştepte la poartă, să-i facă o surpriză. Cum pe peretele închisorii era postat un telefon interurban, Francezul băgă câteva fise de trei lei şi formă numărul spitaluilui. Ar fi vrut să-i spună şi tatălui că Tony va fi eliberat astăzi şi că, probabil, mâine îl vor vizita împreună la spital. Din păcate, o infirmieră de pe secţie i-a dat vestea cea tristă: Nuţu murise la ora 12 fix. ”Ca ora de la Bucureşti” mai zise Francezul, uşor îndurerat.

Tony nu ştia ce să zică. Dar ştia exact ce are de făcut. A dat paharul peste cap şi a strigat la barman:

– Mai dă-ne două sute!

După ce paharele au ajuns în faţa lor, Tony spuse:

– Mergem acasă la bătrâna, vedem ce parale are, dăm pe la un prieten, mai luăm nişte bani şi pornim către Galaţi. Nu-l lăsăm pe bătrân să zacă noaptea la morgă. Şi deseară pornim înapoi către Bucureşti.

Francezul, uimit de rapiditatea cu care Tony a întocmit un plan, luând dintr-o înghiţitură şi al doile rom, zise:

– Să mergem, aşadar!

Planul lui Tony a funcţionat perfect, ba mai mult, în şifonierul mamei au găsit şi costumul de ginerică a lui Nuţu Moroi. Doar că în Gara de Nord planul s-a gripat. Tren spre Galaţi nu era decât la 19,30 şi doar din Ploieşti Sud.

– Să mai bem ceva, a zis Francezul, gândind că oricum nu aveau ce face până vine personalul de Ploieşti.

Nuţu l-a condus la restaurantul gării, unde bărbaţii au comandat fiecare câte un rom mare şi câte o halbă de bere. La la doilea rând, Tony sări ca ars.

– Bea repede, că plecăm! ordonă el.

Francezul se conformă şi-l urmă pe Tony fără să întrebe ceva. ”E bucureştean, ştie el ce ştie… ” gândi totuşi Francezul, creditâdu-şi fratele în totalitate.

Tony sări într-un taxi şi Francezul auzi în timp ce cu greu se instala pe bancheta din spate:

– La ieşirea din Bucureşti!

Tony i-a mai dat câteva indicaţii şoferului, zicându-i pe ce străzi să apuce. ”Că nu-s turist, să-mi arăţi mie Bucureştiul şi să ma faci la portofel” încheie Tony maliţios. ”Că te cinstesc”, completă el după câteva miute. Încruntarea şoferului dispăru îndată şi înţelegând că oameni se grăbesc, călcă acceleraţia. Asta îi smulse un zâmbet de mulţumire lui Tony.

Ajunşi la drumul naţional, Tony l-a dumirit pe Francez:

– Facem autostopul!

Cum norocul părea că e de partea lui Tony, după numai câteva minute opri o dubiţă şi-i luă pe autostopişti.

În maşină erau cinci bărbaţi, plus şoferul. Toţi erau constructori şi fuseseră detaşaţi la muncă, la canal. Cum era vineri, le-a venit rândul să plece acasă, la Galaţi să-şi viziteze familiile.

Şoferul, fost maistru militar, era prieten bun cu volanul. I-au plăcut maşinile de mic şi, încă din clasele primare s-a înscris la carting, la Clubul Pionierilor. Apoi a făcut liceul auto, şi armata tot la Divizionul Auto. Acolo l-a descoperit Şeful de Stat Major al unităţii şi i-a dat maşina personală pe mână. Când a terminat armata, omul având liceul făcut la zi, generalul i-a aranjat să facă şase luni şcoala de subofiţeri, lângă Galaţi. ”Ei, numai şcoală şi instrucţie n-am făcut eu” râse şoferul, ”că doar generalul nu era să-şi conducă singur maşina, la amante prin Galaţi, ori la ministere prin Bucureşti”.

Unul din muncitori a scos din geantă un vin de Dealu Mare şi i-a invitat pe toţi să bea din sticlă. Atunci Tony le-a spus că tatăl lor murise şi că nu poate închina cu ei. ”Ei, să fie de sufletul bătrânului” zise unul la care se oprise sticla, turnă doi stropi pe jos, bău cu măsură şi-i întinse apoi sticla Francezului. Acesta puse sticla la gură şi, însetat după romul băut în gară, goli sticla dintr-o sorbitură.

– Hei! zise unul care nu apucase să deguste. Mai suntem şi noi pe aici…

Tony îşi scuză pe fratele, punând gestul pe seama oboselii şi a stresului.

– Doar oamenii inteligenţi se stresează, zise supăratul.

Tony n-a reacţionat la spusele omului, iar francezul nici n-a sesizat afrontul. Cum maşina tocmai trecea printr-un sat, Tony a propus să se facă o haltă de-o bere şi de-o vizită la veceu. ”Dăm noi câte o bere” veni el cu argumentul decisiv.

Călătorii au uitat incidentul cu vinul, în faţa unei mese pline cu halbe. Francezul a comandat şi o sticlă de rom şi a turnat câte un deget în fiecare halbă. Veselia era atât de mare încât familiile muncitorilor ar fi putut să-i aştepte mult şi bine, dacă şoferul nu ar fi oprit excesele bahice.

Cum pe Tony îl apucase grandomania, aşa păţea mereu când se pilea, acesta mai luă la pachet un rom şi două sticle de bere.

– La opt îmi scot nevasta la restaurant, aşa că la şapte suntem în Galaţi, zise şoferul călcând acceleraţia.

”Perfect! ” gândi Tony, pentru că aşa i-au zis cei de la spital, la telefon, că aia era şi ora până la care putea ridică trupul neînsufleţit al tatălui de la prosectură.

– Cu ce transportaţi cadavrul la Bucureşti, întrebă unul.

– Închiriem o maşină, zise Tony privind către Francez şi acesta îl aprobă.

– Aveţi mare grijă, reveni muncitorul, unii tot aşa au vrut să transporte un mort cu maşina. L-au învelit într-un covor persan şi l-au pus pe maşină, pe portbagaj. Dar cum merseseră multă vreme, au oprit la un popas să-şi facă nevoile şi au intrat toţi la toalete, lăsând maşina nesupravegheată. Când s-au întors, ia covorul de unde nu-i!

Au început toţi să râdă şi şoferul mai abitir, de a trebuit să tragă maşina pe dreapta până s-a mai domolit.

– Ce surpriză pe hoţi când au despăturit covorul, mai zise şoferul accelerând. Multă vreme nimeni n-a mai scos vreun cuvânt. Uruitul lent al motorului le dădea o stare de bine, de somn.

– Nişte proşti! zise Francezul deschizând ultima sticlă de bere. Bău cu mare sete. Da, rău, proşti rău!

Cum concluzia lui venise la minute bune după povestire, muncitorii au izbucnit din nou în râs.

– De ce nu mai eşti maistru militar? îl întrebă Tony pe şofer.

– Ei, eram tânăr şi aveam sânge fierbinte… şi… voi aici coborâţi, lăsă el povestea neterminată.

Tony ar fi vrut să-l plătească pe şofer, dar acesta nu-i primi banii. Închise portiera şi porni motorul. Tony îi bătu în geam. Şoferul coborî geamul şi privi întrebător.

– Te-ai dat la amanta generalului, nu? întrebă Tony.

– Nu… la nevastă-sa! auzi Tony răspunsul împletit cu scrâşnetul de roţi.

Ceasul abia dacă arăta ora şapte, dar toamnă fiind, se înserase. La spital au ajuns în câteva minute, Francezul ştiind scurtături printre blocuri.

Tony a constatat că mulţi bani mai costa să scoţi un mort din spital. Dar i-a dat cu dărnicie, fără să mai ţină cont.

– Cu ce îl transportaţi? întrebă înfirmierierul pe care l-au plătit ca să-l bărbierească pe mort, să-l spele şi să-l îmbrace în costumul de ginerică.

– Închiriem o maşină, răspunse prompt şi mândru Francezul. Acum plecam să găsim una şi ne întoarcem până la opt.

Infirmierul dădu a neîncredere din cap, dar nu zise nimic. ”Doi oameni beţi, un mort şi un drum lung până la Bucureşti, nu-i de colea… ” socoti el, văzându-i pe cei doi fraţi plecând clătinându-se.

– Ei? zise Tony, aşteptând o soluţie de la Francez. Cum facem?

– Închiriem o maşină! repetă Francezul ceea ce spusese mai devreme.

– Bine, bine, dar de unde? Tu eşti gălăţean, trebuie să cunoşti şi tu pe cineva.

S-a dovedit că nu ştia pe nimeni cu maşină ori care să lucreze la vreo intreprindere şi care ar fi vrut să facă un ban.

Cum timpul îi presa şi nu aveau soluţii au hotărât să intre într-o crâşmă şi să bea ceva. Zis şi făcut, intrară şi comadară câte o bere.

– Băi, numai una, să nu ne îmbătăm! zise Francezul.

Fratele îl aprobă şi sorbi cu înghiţituri mici berea rece ca gheaţa. Un tren şuieră şi Tony trase concluzia că nu erau prea departe de gară.

– Băi, dacă nu plecăm în seara asta, îl băgăm pe tata în doi saci de plastic şi apoi în alţii doi din rafie şi îl lăsăm la bagaje de mână în gara, zise Francezul. Că io acasă nu-l duc, că mi-e urât de morţi şi nici în morgă nu-l las, că i-am promis…

– Plecăm la Bucureşti! hotărî Tony.

După ce şi-au băut berile, au plecat la gara. Acolo Tony a cumpărat trei locuri la clasa I, pentru rapidul de la ora 21,00. ”E noapte” începu Tony să-i povestească Francezului planul ce avea să-i salveze. ”Spitalul e aproape de gara şi noi suntem puternici. Îl luăm pe bătrân de câte o subsioară, îl urcăm în tren şi trenul ne duce la Bucureşti. Când ajungem, tot întuneric e, şi din Nord până-n Matache e cale de 5 minute.

– Eşti deştept! aprecie Fracezul.

La spital infirmierul i-a întrebat cum îl transportă.

– Cu maşina închiriată! zise Francezul. Nu ţi-am mai zis, mă?!

– Bine, bine, dar până la maşină? N-aţi adus şi voi un coşciug?

– Nu e nevoie, are unul la Bucureşti, se oţărî la infirmier Francezul.

Toni îi mai băgă o sută de lei în buzunar infirmierului şi acesta decise că treaba nu mai era a lui. Actele fiind semnate, custodia mortului nu mai era în sarcina lui.

Fraţii au ieşit pe poarta spitalului sprijinindu-l pe Nuţu Moroi pe umerii lor.  Pe cât de puternici erau, după două străzi au hotărât să se odihnească niţel.

– E un parc aproape de gară, zise Francezul.

S-au aşezat pe o bancă şi şi-au tras sufletul.

– Numa’ bine… mai stăm aici un sfert de ceas şi apoi mergem şi ne urcăm direct în tren. În gara, la lumină, am putea da de bănuit, gândi cu voce tare Tony.

– Mi-e sete rău, hai să mai bem ceva înainte de plecare, zise Francezul.

– Băi, eşti prost? Vrei s-o păţim ca ăia cu covorul şi să rămânem fără mort? comentă Tony. Dar cum ideea cu băutul nu-i displăcu, îşi linişti fratele spunând că vor bea pe săturate în tren, la vagonul restaurant.

Pe alee se apropie o patrulă de miliţie.

– Aveţi un foc? întrebă unul din miliţieni.

Francezul scoase o cutie de chibrituri şi i-o dădu miliţianului. Acesta îşi aprinse ţigarea şi băgă cutia în buzunar.

– Păstreaz-o! zise Francezul.

Tony se înfioră. Ştia că miliţienii nu înghit obrăzniciile şi mereu aşteaptă un prilej de a se dovedi utili în păstrarea ordinii şi liniştii publice. Miliţianul aprinse o lanternă şi trecu lumina peste chipul celor trei de pe bancă. Lanterna se stinse.

– Porcării chinezeşti! comentă el, bătând cu palma în lanternă. Cum aceasta nu se mai aprindea, miliţianul scoase cutia din buzunar şi scăpără un chibrit. Îl apropie de mutra lui Nuţu şi văzându-l nemişcat, întrebă:

– Cu ăsta ce-i?

Tony ticluise deja un răspuns, ceva lacrimogen, să-l facă pe miliţian să-şi aducă aminte că şi el are un tată, că…

– E mort, zise Francezu.

– De beat! completă unul din miliţieni.

Miliţianul aruncă chibritul ce-l frigea la degete.

– Să mergem, băieţi, că ăştia au băut toată distilăria lui nea Bachus. Iar voi, luaţi viteză… să nu vă mai văd aici când ne întoarcem.

Tony nici c-ar fi vrut să mai rămână. De cum se îndepărtară miliţienii, barbaţii porniră către gară, târându-l pe Nuţu cum puteau. S-au mai oprit o dată că un pantof căzuse dintr-un picior al mortului. Francezu s-a aplecat să i-l pună la loc, dar a căzut în cap şi abia s-a mai ridicat de pe jos.

– Ţine-l tu, boule, că-i bag io pantoful! se supără Tony privind cu îngrijorare ceasul.

Au ajuns cu bine totuşi la gară. Acolo, lume multă şi pestriţă, dar nu le avea nimeni grija. Mai mult, după cum le zisese şi miliţianul, pentru că puţeau a alcool de la o poştă şi mai târâiau şi un al treilea după ei, lumea se dădea din faţa lor.

În tren avură norocul să nimerească într-un compartiment liber. La clasa întâi erau mai puţini călători, oamenii muncii călătorind în special cu clasa a doua. La clasa întâi mergeau doar cei cu funcţii în partid, pensionarii care aveau reduceri ori ceferiştii şi neamurile acestora, gratuit.

– Încă două minute şi pierdeam trenul, murmură Tony.

Nici nu termină bine propoziţia şi conductorul de tren fluieră de plecare.

– Mergem? întrebă Francezul.

– Unde? se răsti uimit Tony.

– Să bem! răspunse Francezul, nedumerit de nedumerirea fratelui.

Tony i-a explicat că trebuie întâi să vină naşul, să le verifice biletele şi apoi pot merge liniştiţi.

– Da, bă, da’ mi-e şi foame… n-am luat şi noi nişte parizer şi o franzelă de la alimentara din gară.

– Că şi găseai parizer, la ora asta! raspunse Tony cu tristeţe, simţind că şi lui i se face foame. Nici tactu, nici măta n-au fost secretari de partid să-ţi dea ţie vânzătoarea parizer. Ştia bine cât de greu găsea şi în Bucureşti un salam, un pateu ori o bucată de carne. Alimentarele erau pline ochi de gheare de porc, de tobă cu mult şoric, de hellas şi măsline greceşti şi de munţi de cutii de creveţi din Vietnam. Gândindu-se la aceştia din urmă, mintea îi imagină un castron plin cu creveţi prăjiţi şi săraţi şi la multă bere.

– Lasă, bă, că la vagon, ăştia mereu bagă senvişuri cu salam de Sibiu şi caşcaval. Că dacă i se face foame la dom’ secretar, trebuie să-i dea ceva bun de crăpeală…

Conductorul a deschis uşa compartimentului, a intrat şi apoi a făcut repede doi păşi înapoi.

– Deschideţi geamul! ordonă el. ”Doamne ce or fi băut ăştia trei, că put cât o bodega plină cu beţivi”.

Tony se conformă şi apoi îi întinse biletele. Omul le perforă şi le mai spuse:

– Dacă vă apucă somul, să nu vă puneţi picioarele încălţate pe banchete.

Francezul duse mâna la o şapcă imaginară, în semn de ”am înţeles, şefu”. Apoi îl întrebă pe conductor până la ce oră e deschis vagonul restaurant.

– Până la miezul nopţii… dar voi ce nevoie mai aveţi la restaurant, că sunteţi praf!

– Să mâncăm ceva, preluă Tony dialogul. Ştiţi, au sendvişuri?

Naşul încuviinţă din cap şi deschise uşa compartimentului următor. Ar fi vrut să le mai zică ceva, dar renunţă. ”Bine măcar că nu mai sunt călători în compartiment cu ei” gândi el şi îşi văzu de găuritul biletelor.

Tony şi Francezul au aşezat mortul pe un loc cu faţa spre direcţia de mers a trenului, sprijinit cu umărul drept de geam şi cu mîinile aduse în poală.

– Să mergem, aşadar, zise unul din ei.

Au lăsat geamul şi uşa deschise, dar au tras draperiile şi au stins becul. ”Să se aerisească bine” a gândit Tony în ideea că, cine ştie, în staţiile următoare mai pot urca ceva călători.

Când au intrat în vagonul restaurant primul lucru ce le-a atras atenţia a fost un platou mare de inox, plin cu sendvişuri. Şi miroseau atât de bine… Şi arătau ca în revistele pe care le mai uitau străinii prin hoteluri şi el le lua de la cameriste. Felia de pâine uşor prăjită, atât doar cât să miroase a fum, să fie uşor crocantă, dar miezul să fie pufos. Peste ea un strat de unt şi peste el două felii subţiri de salam de Sibiu, atât de subţiri încât încât te întrebai cu ce au fost tăiate. Şi nu în ultimul rând, caşcaval răzuit, o frunză de pătrunjel şi două trei feliuţe decupate dintr-un gogoşar acru, roşu foc.

– Luăm noi platoul ălă! zise Tony şi-şi sprijini coatele pe bar.

Barmanul îi privi uimit şi nu ştia dacă să îi servească sau nu, pentru că alea erau toate sendvişurile din restaurant. Dacă ar mai fi venit cineva, poate un şef de la partid, n-ar fi avut cu ce să-l mai servească. Dar, cum în vagon nu mai erau decât două persoane care stăteau în faţa cafelelor de mai bine de o jumătate de oră şi care nu păreau a dori altceva decît să se ţină de mâini şi să se privească în ochi, şi cum mai era mai puţin de o oră până la închidere, barmanul se decise:

– Luaţi loc la o masă şi vi le aduc eu. Doriţi şi ceva de băut?

– Parcă nu te mai auzeam întrebând, zise Francezul însetat. Ce ne dai?

– Bere Radeberger şi vodcă poloneză.

– Viborova?

– Da!

– Să curgă valuri… se bucură Francezul.

Barmanul se bucură că a luat decizia de a-i servi, văzând că erau muşterii care nu se dădeau în lături de la cheltuit bani. Sigur se va alege şi cu un bacşiş gras…

Văzându-se cu masa plină, Tony se uită către barman şi-i strigă:

– Adu o farfurie şi un pahar.

Francezul care începuse deja să mănânce, luând sendvişurile direct cu mână de pe platou îl privi uimit. ”Bucureştean fiţos” gândi el, neînţelegând totuşi la ce-i mai trebuie un pahar. Vodca era deja pusă în pahare, iar bere nu-l văzuse altă dată să bea decât din sticlă.

Tony puse două sendvişuri pe farfuria adusă, umplu paharul cu vodcă şi i le dădu barmanului.

– E pentru sufletul tatălui nostru care a murit azi…

– Să-l odihnească Dumnezeu, zise barmanul pios, onorat şi bucuros de pomana primită.

Bărbaţii se puseră apoi pe mâncat şi nu se opriră până când nu văzură fudul lucios al platoului de inox. Francezului parcă îi păru rău de cele două sendvişuri date de pomană, că ar mai fi încăput ceva în stomacul lui ars de atâta alcool.

– Vreţi să vă prăjesc nişte creveţi? întrbă barmanul luând platoul de pe masă.

– Să mori tu că ai?! se entuziasmă Tony. Numai ce se gândise la creveţi şi iată cum gândurile căpătau consistenţă. Fă-ne, să trăieşti, fă-ne o cutie plină, că mergem până la capăt, la Bucureşti.

Ceasul se cam apropia de miezul nopţii, de ora închiderii, dar cum n-avea somn şi clienţii erau de treabă, a hotărât să facă o excepţie.

– Uite, e Buzăul, zise Tony când trenul opri într-o gară. De aici mai avem trei ore.

Francezul ar fi vrut să zică ceva dar gândul îi fu întrerupt de barman. Acesta venea către masa lor, ţinând într-o mână platoul de inox plin cu creveţi crocanţi şi bine săraţi şi în cealaltă patru beri.

Tony i-a zîmbit şi i-a făcut un semn întrebător, arătâd cu degetul spre ceas. Barmanul a dat lămuritor din mână. Fraţii s-au pus pe mâncat creveţi şi pe băut bere, de parcă ziua era abia la început.

*

În timpul acesta, Nuţu Moroi nu mai era sigur.

La Buzău au urcat soţii Simion, ce se întorceau din vizită, de la copii. Oamenii locuiau în Reşiţa, dar fata lor, după facultate, primise repartiţie la Buzău. Acolo se căsătorise şi acum născuse un băieţel.

– Bună seara, a salutat dl. Simion după ce a aprins becul.

Omul din compartiment nu a răspuns nimic. Doamna Simion i-a făcut semn soţului că omul doarme. Soţul îi răspunse tot cu un semn, simbolizând o sticlă ce se apropie de gură. Femeia zâmbi, scoase biletele şi află care le sunt locurile. Domnul Simion aşeză grijuliu bagajele, pentru că ginerele le dăduse patru duzini de ouă şi câţiva pui. Ginerele era veterinar la o fermă agricolă şi era băiat descurcăreţ. Mereu în casa lui găseai carne de pui şi ouă şi nu de puţine ori le făcea pachet şi socrilor.

– Să nu facem de pe acum omleta, glumi omul asigurându-şi soţia că a pus bagajele în siguraţă.

Doamna Simionn s-a aşezat pe locul de la geam, faţă în faţă cu Nuţu Moroi. Domnul Simion a ieşit pe hol, la o ţigare.

Omul era proaspăt pensionar, dar încă în putere. Nu avea nici 60 de ani, dar ieşise la pensie fiindcă lucrase toată viaţa în oţelărie. Cum nu făcuse excese, prietenii nu-i dădeau mai mult de 45 de ani. Şi aşa se şi simţea domnul Simion. Nu mai departe de luna trecută, ca să-şi găsească o ocupaţie, că nu suporta inactivitatea stării de pensionar, s-a apucat să-şi repare balconul şi a cărat cu spinarea un sac de ciment şi unul de nisip. Avea doar o patimă: câte o ţigare din când în când. După ce a aruncat chiştocul pe geam, s-a întors în compartimet.

– Închide geamul, că e cam răcoare, îl rugă femeia.

Omul se coformă. Cum trenul făcea o curbă strânsă, corpul neînsufleţit al lui Nuţu Moroi se supuse inerţiei şi îl atinse pe domnul Simion.

– O, mă scuzaţi! spuse omul crezând că Nuţu s-a trezit şi că nu e de acord cu închiderea geamului. Am crezut că încă dormiţi… vă deranjează dacă închid geamul?

Cum Moroi îşi dormea somnul de veci şi puţin îi păsa lui dacă geamul e deschis sau nu, răspusul nu a venit. Domul Simion a luat tăcerea drept încuvinţare şi s-a proptit cu mîinile în mânerul metalic al geamului. Cum geamul se împotrivea închiderii, domul Simion i-a făcut semn soţiei să se mute, ca el să aibă mai mult loc şi mai multă forţă, să închidă totuşi geamul. Soţia s-a aşezat cuminte pe bancheta cealaltă, lângă Nuţu Moroi. Atunci trenul a intrat într-o curbă şi mai strânsă şi mâna stângă a mortului a poposit pe piciorul femeii. Aceasta a ţipat scurt.

– Domule, s-a răstit soţul la decedat, ia-ţi mâna de pe piciorul soţiei!

Nuţu n-a răspuns. Mai mult, la următoarea zdruncinătură mortul s-a prăvălit cu tot corpul în poalele femeii.

Domul Simion n-a mai răbdat, cu stânga l-a înşfăcat pe Nuţu de piept şi cu dreapta i-a aplicat un upercut ucigător. Din lovitură, Nuţu s-a lovit cu capul de geam, dar n-a scos nici un icnet. Femeia eliberată din îmbrăţişarea mortului a ieşit repede pe hol, cu gând să cheme conductorul ori miliţia.

Domnul Simion văzând că Nuţu nu mai mişcă s-a speriat.

– Femeie, vino dracului încoa! îşi strigă el soţia.

Aceasta intră nedumerită. Soţul îl zgâlţâi pe Nuţu sperând să obţină vreo reacţie. Neprimind se aplecă să verifice pulsul agresorului. Atunci se albi la faţă.

– L-am omorât, femeie! spuse el cu răsuflarea întretăiată. Ce mă fac acum? Nu mă pot bucura de pensie… ultimii ani din viaţă am să mi-i petrec la puşcărie…

– Şi mai avem şi puii şi ouăle în bagaje, deveni pragmatică femeia. Dacă ne prinde miliţia, le facem probleme copiilor… îi bagă la furt din avutul obştesc…

Domnu Simion nu mai stătu pe gânduri: cum geamul nu se lăsase închis, omul îl săltă pe Nuţu cu pieptul peste geam şi apoi, ajutat şi de soţie, îi făcură vânt de picioare, în noapte.

Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat doamna Simion şi-a reluat locul la geam iar domul Simion a ieşit la o ţigare, pe hol.

– Cam des fumezi, dragule! îl apostrofă soţia.

Domul Simion strâse din umeri şi femeia înţelese că era un caz excepţional.

*

În vagonul restaurant se aşternuse liniştea. Somnul se cam lipea de ochii barmanului şi băutura nu-i mai atrăgea pe muşterii. Cum trenul tocmai plecase din Ploieşti Sud, Tony şi Francezul au plecat spre compartimentul unde îşi lăsaseră tatăl mort. Cu un echilibru precar, accentuat şi de mişcările trenului, fraţii au ajuns. Acolo au văzut doi oameni liniştiţi, dar nici urmă de Nuţu. Crezând că au greşit vagonul s-au dus şi în următorul. În drumul lor a apărut conductorul. Acesta, ajuns lângă ei şi-a pus mâna la nas şi nu s-a putut abţine:

– Uau, da’ îngrozitor puţiţi!

Tony îngrijorat, îl întrebă:

– În ce vagon suntem? Ne-am cam rătăcit…

”Cum dracu să te rătăceşti pe drum drept?  E aşa greu să alegi: înainte – înapoi?” gândi conductorul, dar politicos, le răspunse:

– Vagonul dumneavoastră e următorul. Vă conduc într-acolo! şi le făcu semn în ce sens să se îndrepte. Cu mult calm, conductorul străbătu mica distanţă, în urma fraţilor.

– Aici, mai spuse el, indicând uşa compartimentului.

Francezul se prăbuşi pe o banchetă iar Tony îşi puse mâinile în cap. Conductorul înţelese că s-a întâmplat ceva şi dădu să pună o întrebare lămuritoare. Fu întrerupt de intervenţia lui Tony:

– Unde-i tata? se răsti el către soţii Simion.

Domul Simion îi măsură calm pe cei doi oameni disperaţi, făcu o mutră de neînţelegere către conductor şi îngână:

– Era tatăl tău? Hm, ciudat… a coborât la Ploieşti!

*

Soarele profila umbra zăbrelelor pe perete.

Gheorghe se trezi primul. Cu piciorul, zgâlţâi uşor salteaua patului de deasupra. Răspunsul primit fu o salvă de două băşini sănătoase şi oftatul unui om ce se întinde.

Nea Ion bătu în grilaj.

– Înainte de a ieşi pentru micul dejun, zi-mi şi mie, ce i-ai spus ăluia de a zis că tactu a coborât la Ploieşti.

Tony zâmbi şi spuse:

– Că era mort!

 

autor  Cirstea Nicolae

Minuş

fragment 1/ 3 

Soarele adormise o vreme pe murmurul roşu al mării. Pescăruşi întârziaţi la somn săgetau amurgul şi-şi strigau perechea.
La mal, Minuş îşi strângea cu grijă năvodul. Astăzi întârziase pe mare, cu gândul ca mâine să lenevească si el mai mult. ”Duminica e ziua Domnului” parcă o auzea pe mama lui spunând sâmbătă de sâmbătă, când, copil fiind, parcă în ultima zi a săptămânii el şi prietenii lui aveau cele mai multe năzdrăvănii de făcut şi se trezeau odată cu soarele.
Acum, ea odihnea alături de tatăl lui, în cimitirul din sat. O furtună nemiloasă i-a luat tatăl intr-o zi şi, la mai puţin de o lună, mama i-a urmat în nefiinţă, răpusă de inimă rea. Cinci ani până la majorat, Minuş a crescut în casa bunicilor. Apoi, parcă aşteptându-l să devină matur, s-au stins şi ei unul după altul, tot la o lună distanţă.
Ziua ce era pe sfârşite, ar fi trebuit să-i bucure împlinirea a nouăsprezece ani, să o serbeze. Dar el preferase să stea mai mult pe mare cu gând ca mâine să se odihnească în voie. ”Duminica, ziua Domnului” repeta el în gând, să se convingă că ziua de mâine, era mult mai importantă decât ziua de azi, ziua lui, biet trăitor la ţărmul mării…
Surprins parcă de soarele ce nu mai voia să apună, se sprijini cu spatele de lotcă şi îşi răsuci o ţigară. Deprinsese obiceiul de la bunicul lui, care zilnic răsucea cinci ţigări şi pufăia din ele cu mult nesaţ. Bunica îl ocăra pe bătrân, mai apoi şi pe Minuş, dar parcă nu cu foarte multă supărare. Ştia că bărbaţii trebuie să aibă preocupări, în care să nu facă nimic, doar să-şi pună gândurile în ordine. Ş-apoi, nici bunicul şi nici Minuş de când luase prostul obicei, nu exagerau cu pufăitul.
”La ce bun să mă grăbesc” gândea Minuş strecurând amurgul prin fumul ţigării, ”nici n-am peşte să duc la cherhana”.
Seara, comercianţii se adunau să cumpere peştele, racii şi scoicile prinse de truditorii mărilor, în aşa fel încât bucătarii marilor restaurante din ţară să aibă marfa la prima oră. Altfel cum ar fi putut ei avea ce bunătăţi să propună domnilor de la oraş ori turiştilor de pretutindeni.
O vreme şi Minuş şi-a dorit să fie orăşan, să călătorească mult şi să cunoască oameni. Îi plăcea să fie servit la masă de ospătari cu papion. Asta i se trăgea de când văzuse ospătari îmbrăcaţi cu cămaşi albe sclipitoare şi cu papion negru la gât, într-o revistă, uitată la crâşma satului de un turist dornic de sălbăticie. Asta fusese în urmă cu câţiva ani. De atunci, parcă anunţaţi de turistul primordial, an de an au venit mai mulţi turişti.
După câţiva ani, chiar au venit unii, ecologişti îşi spuneau şi care militau (i-a rămas în minte cuvântul care semăna cu milităria, o ocupaţie nobilă, după cum îi povestise bunicul) pentru salvarea satului lor. ”Salvare de la ce?” l-a întrebat el o dată pe un militant. Acesta s-a uitat lung la el, s-a scărpinat îndelung în creştet – ”are să chelească” gândise atunci Minuş, după care ecologistul i-a zis că vrea să salveze sălbăticia locului.
”Ţi-ar sta bine în sălbăticie”, ar fi putut pe bună dreptate Minuş să-i spună militantului, câtă vreme acesta era nebărbierit, avea un păr mare, creţ şi încâlcit în câteva mănunchiuri groase, ca nişte tentacule. Şi mai şi mirosea rău a transpiraţie.
”Salvaţi locul acesta” scria pe spatele tricoului lui. ”De cine?” se întreba Minuş uitându-se împrejur.
– De cine? l-a întrebat el ziua următoare.
Militantul, de data asta cu mâna afundată în barbă, părea că e pe cale să dea sens pietrei filozofale. Şi-a smuls un fir uşor cărunt şi a şoptit ”de cei ce vor veni!”. Ar fi vrut să-l mai întrebe ceva, dar militantul era deja departe, târâindu-şi picioarele slăbănoage şi încălţate în bocanci, în drum spre crâşmă.
Şi mare dreptate a avut militantul….
Vară de vară, orăşeni simandicoşi veniră să ”guste” din sălbăticia locului. De fapt ei gustau din ciorba groasă de peşte a soţiei crâşmarului, din delicatesele mării luate la preţ de nimic şi, uneori din nurii fetelor ce se zgâiau la maşinile lor puternice.
Pe măsură ce turiştii se înmulţeau, se mărea şi numărul militanţilor care propovaduiau păstrarea zonei neatinsă de modernism. ”Dacă vreţi să protejaţi zona, nu mai veniţi aici!” zise într-o zi crâşmarul unor militanţi şi se pomeni cu o privire ucigătoare din partea crâşmăriţei.
Pe drept cuvânt, aceasta, de când cu venirea turiştilor, devenise soţia celui mai avut om din sat şi chiar dacă nu prea avea când să-şi afişeze avuţia, măcar că lumea îi admira frumoasele haine aduse de la oraş, duminica, la biserică. Şi casa crâşmarilor căpătase un etaj, ceva nemaivăzut în satul lor. De vara trecută, chiar închiriau camere turiştilor şi aceştia plăteau bani buni pentru fiecare noapte petrecută în casa lor. Gurile rele ziceau că ea, crâşmăriţa, nu se mulţumea doar să-i cazeze pe turiştii veniţi singuri. Nimeni nu ştia sigur asta, dar mulţi puneau aplecarea către băutură a crâşmarului pe seama zvonului. ”Ei, vezi, banii n-aduc fericirea!” încheiau convenabil sătenii presupunerile nedovedite.
Minuş aruncă în valuri chiştocul ţigării. Apoi sări ca ars şi culese micul rest de ţigare din valuri. Îi zisese lui militantul în primul an, că oamenii ce vor veni vor face mare mizerie şi că alţi oameni vor trebui să vină în urma lor să se ocupe de curăţenie. ”Decât să mai vină şi alţii…” gândi Minuş şi îndesă mucul umed în pachetul gol de ţigări.
”În drum spre casă, trec pe la crâşmă să mai iau un pachet… şi poate o sticlă de rom… şi chibrituri…” gândurile lui Minuş se răriră când auzi în departare sirena pontonului. ”Mai vin alţi turişti?” se întrebă el ştiind că sâmbăta satul se umplea de străini. Îi ura pe turişti, şi nu că veneau să distrugă sălbăticia locului, ci tocmai pentru că plecau. În fiecare duminică seară, satul se umplea de fum şi maşinile lor se încolonau să prindă pontonul către civilizaţie.
Ar fi plecat şi el. Ar fi plecat pentru totdeauna… sau poate nu… nici el nu mai ştia.
A tot fost şi Minuş la oraş. Prima data cu un an înainte să moară bunicul, când acesta l-a luat cu el, să-l ajute să ducă doi somni graşi primarului din oraş, care aştepta musafiri de la Bucureşti.
Atunci Minuş a văzut-o pe Aylin. Fata spăla rufele primarului în curtea din spate, loc pe unde au intrat şi ei să ducă peştii la bucătărie. Au schimbat o privire scurtă, dar pentru Minuş a fost suficient cât să se îndrăgostească.
De atunci Minuş se tot cerea la oraş şi dacă treburile bunicului nu aveau de ce să-l poarte într-acolo el se oferea sătenilor să dea o fugă până la farmacia din oraş, până la magazinul de fero-metal pentru ustensile de trebăluit prin gospodărie şi chiar doar să ducă mesajul pentru o telegramă, la oficiul poştal orăşenesc. Sătenii îl cinsteau pentru efortul depus, cu un deţ de rom, cu un pachet de ţigări, care cu ce avea la îndemână. Minuş nu ceruse niciodată nimic, doar banii pentru transport. Cum nici sătenii nu erau bogaţi, se vorbeau doi-trei, uneori chiar mai mulţi şi-l însărcinau pe Minuşi cu mai multe treburi în aceeaşi zi. Îl aşteptau seara la ponton şi-şi luau cele comandate de la oraş. Văzându-l cum venea mai mereu încărcat cu raniţa mare în spate şi cu două geamantane în mâini, uitau de sărăcie şi mai puneau care cinci lei, care zece şi încropeau de o sută bună să-i rămână şi băiatului.
Minuş începuse să agonisească ceva bănuţi, pe care şi ţinea într-o casetă de lemn cu doi îngeraşi pirogravaţi pe capac. Bunica ştia de ei, bunicului îi spusese bunica şi bătrânul nu era prea încântat. Simţea că Minuş se depărtează de meseria de pescar şi i se părea ruşinos că se pune în slujba sătenilor, aşa, pentru bani. Bunica nu-i avea nimic împotrivă, ea simţindu-l că e îndrăgostit. Ş-apoi, de ce şi-ar fi irosit şi el viaţa făcând o muncă prost plătită, doar aşa să se laude ca toţi sătenii, că face acelaşi lucru ca tatăl, ca bunicul şi străbunicul lui?!
– Lasă-l bărbate, i-a spus ea bunicului, aşa poate îl vede careva şi-l face poştaş. Pe salariu i-o fi mai uşor să se aşeze la oraş, să-şi găsească o fată şi împreună să-şi facă un rost.
”Aylin e fata!” striga dorul în sufletul lui Minuş. Mereu când mergea la oraş trecea să o vadă. Că era la primar, la veterinar sau la popă, cu mânuţele ei harnice, fetişcana câştiga banii cu care-şi întreţinea mama bolnavă şi doi frăţiori mai mici. Tatăl ei era prin lume, cu un circ ambulant. Cu şaisprezece ani în urmă poposise cu circul în oraş, i-a sedus mama ce n-avea nici vârsta ei de-acum, apoi a plecat fără să privească în urmă. Pe gemeni, mama fetei i-a făcut cu un colonel bătrân, ce a lăsat-o să locuiască într-o baracă, la marginea moşiei. Bătrânul ţinuse la mama lui Aylin; după ce i s-au născut copilaşii i-a chemat pe toţi să locuiască în conac şi pacea părea să se aşeze în sufletul femeii, mamă a trei copii minori. Doar că înainte ca gemenii să împlinească un an de viaţă, au venit copiii cei mari ai colonelului în vizită şi au făcut mare scandal, simţind că ar putea pierde averea tatălui dacă acesta s-ar recăsători. Colonelul a infarct în seara aceea şi noaptea a murit la spital orăşenesc. După înmormântare, moştenitorii coloneluluii i-au îngăduit femeii să se mute înapoi în baraca de la marginea viei şi i-au promis că vor deschide un cont pentru educaţia viitoare a gemenilor, cu condiţia ca mama lor să-i sprijine să termine şcoala elementară.

De-aia muncea Aylin, pentru ca gemenii să meargă negreşit la şcoală, măcar ei s-apuce să se bucure de educaţie bună, pe banii colonelului. Strângea din dinţi şi muncea, nu plângea niciodată, spăla rufe, călca, deretica prin gospodării şi gătea pentru cei avuţi; bucurii îi erau notele mari din carnetele frăţiorilor şi pacea că mama ei are medicamentele prescrise de doctori. Şi mai avea o bucurie, atât de intensă că uneori se simţea vinovată. Era bucuria zilei când Minuş apărea în oraş şi făcea ce ştia să o găsească, indiferent unde trebăluia ea. A aflat apoi că gemenii îl îndrumau pe Minuş, în schimbul a două bomboane cogeac. Fata se îmbujora când auzea fluieratul prelung al băiatului şi inima stătea să-i sară din piept când îi auzea glasul, vorbind ca un bărbat adevărat cu stăpânul locului unde ea lucra cu ziua. În zilele acelea fata găsea o scuză şi pleca mai repede, iar Minuş o însoţea până acasă.

După câteva săptămâni Minuş a îndrăznit să o ia de mână şi la despărţire a sărutat-o. De atunci au început să-şi facă planuri. Minuş venea lunea şi joia şi ea se angaja să muncească în zilele respective doar până la prânz. Când apărea băiatul treaba ei era deja terminată şi-l însoţea pe Minuş prin oraş, la târguit pentru consăteni. Depuneau genţile cu cele cumpărate la debarcader, omul care manevra pontonul îi era ceva rudă lui Minuş şi-i păstra bagajele în ghereta lui, apoi plecau la plimbare prin oraş. Minuş o ducea de fiecare dată la o terasă, la periferie, unde chiar dacă lumea nu era din cea mai bună, ospătarii purtau mereu papion. Şi micii erau mustoşi şi buni ca nicăieri altundeva… Apoi poposeau la o cofetărie şi băiatul o trata cu prăjitură şi cafea. Ei, şi de fiecare dată Minuş comanda trei savarine la pachet, pentru mama şi frăţiorii fetei dragi.
Câteodată mergeau şi la film, nu foarte des că biletul la film era scump. Dar le era bine şi aşa, mai ales că nu venea decât un film indian pe lună şi cum le plăceau mult filmele indiene, făceau tot posibilul să nu rateze povestea atât de frumos spusă de talentaţii actori. Aylin plângea de fiecare dată iar Minuş o cuprindea de după umeri şi o săruta pe cap, pe părul ei negru şi lucios. Erau clipele cele mai frumoase, fiindcă fata se simţea cu adevărat iubită şi protejată. Când ieşeau din sala de cinematograf Minuş mai râdea de ea întrebând-o câte batiste a umplut cu lacrimi, ea se bosumfla şi el o împăca tandru mereu.

 

autor Cirstea Nicolae

Ludice (I)

Mărturisesc. Şi eu l-am vizitat Doctor.

Fusesem decăzut din drepturi după ce vândusem Terra unor arahnide din spaţiu. Lumea n-a înţeles binele făcut şi m-a acuzat de înaltă trădare. Cerea să fiu executat. Atunci avocatul m-a sfătuit să mă declar nebun. Am făcut-o. Chestia e că juraţii nu m-au crezut, dar procesul s-a suspendat o vreme, până ce omenirea urma să se salveze de invadatorii octopozi. O treime din populaţia globului fusese suprimată în doar trei zile şi trei ore. Minutele şi secundele nu mai au relevanţă. Relevant e doar ceea ce simţi atunci când eşti în război. Ori eu simţeam o acută nevoie să merg la veceu. M-am învoit de la gardian şi cum acesta a dat a lehamite din mână, am dat fuga către camerele private. Regula celor trei uşi e obligatorie ca şi regula de trei simplă. ”Matematica, asta!” gândeam hai-hui în timp ce mă uşuram. Apoi am vrut să mă întorc la gardian, trecând din nou prin cele trei uşi. ”Prea plictisitor pentru mine!” mi-am spus şi am încălecat pervazul geamului ce mă ducea spre libertate.

Pe străzi oamenii fugeau care încotro, bucuria plimbării dispăruse de când cu invadatorii. Atunci m-am gândit că ar fi timpul să-mi îndrept greşeala şi să readuc omenirea în siguranţă. Într-o vitrină, într-un televizor, un crainic făcea bilanţul morţilor. 42,17% dintre pământeni căzuseră sub asediul invadatorilor. Arahnidele reuşiseră ce n-au reuşit masonii cu sida, vaca nebună, pasărea gripată şi ciuma porcină. Nici măcar cu ce reuşise Juniorul Americii, în războaie inventate doar pentru a fi trecute în CV-ul de preşedinte.

”Mulţi morţi” mi-am spus impresionat şi am alergat furibund spre staţia de taximetre. M-am arucat într-unul.

– La Dragonul Roşu! i-am strigat şoferului. Acesta avea căşti în urechi şi asculta slujba de la Mecca. Era musulman. Nu m-a luat în seamă. A trebuit să aştept câteva minute. Apoi s-a întors către mine şi m-a întrebat zâmbitor:

– Unde ziceaţi că mergem?

I-am repetat omului ţinta mea şi el s-a descurcat minunat printre bolizii hoţilor de ţară, printre căruţele strângătorilor de fier vechi şi printre varii organe umane rămas nemâncate de arahnide.

La Dragonul Roşu am convocat o şedinţă de urgenţă a chinezilor şi i-am pus să se înarmeze fiecare cu câte un sprai de goange fabricat (contrafăcut, să recunoaştem!) în ţara lor de baştină.. Şi am pornit la atac!

Fie i-am speriat, fie substanţa împroşcată chiar avea efect, cert e că în două ore am eliberat Capitala de păianjeni. După modelul nostru şi alte oraşe au purces la luptă cu tuburile de otravă. Între noi fie vorba, Garda Financiară a trecut cu vederea şapte vapoare încărcate cu spraiuri de goange şi n-au avut pretenţie nici măcar la obişnuita zeciuială.

În două zile, ţara toată mirosea a substanţe periculoase, dar arahnidele nu mai reprezentau o problemă. Paralizaseră!

Lumea ne-a imitat şi omenirea a scăpat de toţi invadatorii în mai puţin de două săptămâni. Firi întreprinzătoare, chinezii, ca să nu li se întoarcă goale vapoarele acasă, le-au umplut cu arahnidele paralizate şi ţările s-au bucurat o dată-n plus. Şi mai mare bucurie avea să cunoască lumea după ce aceleaşi vapoare au revenit  pline ochi cu mâncare chinezească. Până şi cei mai pretenţioşi iubitori de specialităţi exotice jurau cu mâna pe inimă că nu mai simţiseră vreodată acele arome minune. Drept e că mirosul aducea puţin a sprai de goange, dar gustul era mirific.

Eu m-am predat autorităţilor. Nu m-au mai executat în piaţa publică. Mi-au recomandat doar să-l vizitez pe Doctor, să-mi aranjeze matricea neuronilor la fel cu a oamenilor banali. Cuminţi.

M-am conformat. În prima zi, în cabinetul Doctorului şi pe canapeaua acestuia, între Jung şi Freud, stătea Mister, un domn ce se juca cu o monedă. O tot arunca în aer şi părea nefericit că nu se întâmplă şi altceva decât banala-i cădere. Când capul, când pajura.

Eu am stat în picioare o vreme, până a plecat toată lumea. Apoi dl. Laurier Laurance mi-a strâns mâna şi m-a invitat să iau loc.

– Fii liniştit! mi-a spus el şi eu nu înţelegeam ce urma să mi se întâmple. Avea să mă transforme într-o legumă? Aveam să ies din cabinetul lui fără identitate ori cu mintea îmbătrânită.

– Niciunul din aceste lucruri! m-a liniştit Doctorul.

A scos dintr-un sertar o diplomă şi mi-a întins-o. Era pentru mine şi numele meu era înscris pe ea.

– Sunt mason şi Marele Maestru m-a însărcinat să-ţi dau diploma. Fără iniţiativa ta de înstrăinare a Terrei, populaţia lumii ar fi fost în continuare exagerat de mare. Eşti eroul mapamondului. Dar asta trebuie să rămână secret, mi-a şoptit el şi a privit circumspect prin cameră.

– Jură!

Am jurat exact cum mi-a spus omul, cu o mână lipită pe o carte cu coperţi negre şi cu cealaltă pe piept, în dreptul inimi. Apoi m-a binecuvântat cu o spadă lungă de aur.

– Eşti de-al nostru acum!

Aş fi vrut să-i spun că nu mă doream mason, că am treburi ordinare de făcut până la următoarea idee năstruşnică ce mi se va naşte în cap. I-am şi spus asta.

– Ca şi noi! mi-a replicat Doctorul şi atunci am înţeles că mă născusem mason, doar că primisem botezul şi înţelegerea statutului meu abia acum.

Doctorul mi-a mai întins o diplomă. Era de la Comunistul Şef Chinez, care mă numea prietenul lui. Cu noua mâncare exportată, China devansase America şi devenise prima putere mondială. Iar eu, prin diploma primită, cetăţean de onoare al Mamei China!

– Ştiu că autorităţile ţi-au confiscat avionul cu diamantele primite din vânzarea Terrei. Aşa au ştiut ei să pună capăt crizei, pe seama averii tale cinstit câştigate!

Doctorul m-a bătut amical pe umăr, apoi a mai scos o hârtie şi mi-a înmânat-o. Ma lămurit:

– Statul chinez ţi-a dat 0,25% din comerţul mondial cu noua mâncare chinezească. Eşti un om bogat de-acum.

Eram uluit si fericit când am ieşit de la Doctor. Plimbându-mă aiurea pe străzi, am zărit fereastra pe care evadasem acum nici trei săptămâni. Era deschisă. Am încălecat-o şi în câteva secunde mă priveam în oglinda din toaleta tribunalului. Era spartă. Un ciob mai mare stătea cuminte în chiuvetă. Avea urme de sânge pe el.     ”Nuuu, e folosit!” mi-am strigat eu şi astfel am amânat pornirea de a-mi tăia venele…

 

autor Cirstea Nicolae

Cinci pâini şi doi peşti

Într-o zi l-am aflat pe Dumnezeu. Stătea cuminte la coadă la pescărie şi când i-a venit rândul a cumpărat doi peşti.

– Daţi-mi-i pe ăia mai mari, vă rog, şi-a exprimat politicos El dorinţa firească de client.

Vânzătorul a bombănit ceva, cum că pe el îl pedepseşte patronul dacă nu dă peştii la rând, cum s-or nimeri, mari şi mici, da’ la rând. Dumnezeu s-a întors către mine şi mi-a făcut cu ochiul, apoi s-a adresat din nou vânzătorului.

– Ştii ce, dă-mi doi mai mici. Uite, aici în faţă… cei mai mici doi peşti…

Vânzătorul i-a învelit într-o hârtie maro şi i-a pus pe tejghea.

– Aş vrea o pungă, a mai spus Dumnezeu şi vânzătorul s-a uitat urât. Nu-i vorbă, avea pungi, că patronul îi cumpărase special pentru asta, dar el făcea economie, le ducea acasă, le punea în găleata de gunoi şi astfel scutea nişte firfirei.

.- N-am! a pus vânzătorul, deşi plăsuţele se vedeau dincolo de tejghea.

– Ştii cine sunt eu? l-a întrebat Dumnezeu pe un ton ceva mai răstit, indignat pe drept cuvânt de nesimţirea vânzătorului.

Tonul şi ţinuta impunătoare a lui Dumnezeu l-au schimbată pe loc pe om.

– Sundeţi de la Gardă? întrebă mieros vânzătorul şi căută repede pe sub tejghea telefonul mobil. Patronul îi spusese să-l anunţe imediat dacă vin organele în contol şi să vorbească mieros.

– Sunt Dumnezeu! i-a retezat Dumnezeu gândurile. Vânzătorul, cu o prezenţă de spirit rar întâlnită, i-a replicat:

– Atunci, de ce nu aduci ploaia?

Dumnezeu nu i-a răspuns. Şi-a luat peştele învelit în hârtie colorată şi a ieşit. Eu l-am urmat. Şi eu vrusesem peşti dar am refuzat să mai cumpăr de la un aşa mojic. Gândeam că poate şi alţi clienţi mă vor urma, magazinul va da faliment şi nesimţitul de vânzător va fi dat afară…

A intrat la pâine. Eu după el. Şi acolo era ceva coadă. O babă aflată a treia la rând i-a strigat celei de-a şaptea că e fericită. Toată lumea de la coadă aştepta să audă cauza ce-i producea octogenarei aşa mare bucurie.

– Ştii, a murit Titel, omul meu, şi-a început nepotrivit expunerea bătrâna şi lumea a dezaprobat-o cu un “o” prelung. Staţi, a strigat ea (de această dată mulţimii), la slujba de înmormântare au venit trei preoţi..

– Şi?! a întrebat nedumerit Dumnezeu.

Bătrâna l-a privit strâmb, ca şi cum l-ar fi întrebat de ce se bagă. N-a răspuns o vreme, părea că-şi caută ceva mărunţiş în geantă, ori sacoşa de plastic împăturită cu grijă în opt, aşa ca să nu ocupe mult loc. A scos doar ochelarii. A scos apoi punga de platic şi şi-a îndesat-o în buzunarul drept al balozaidului. Din portmoneu a scos suma necesară pentru o franzelă. Şi-a luat pâinea şi a pus-o în sacoşa. Ajungând în dreptul celei de-a şaptea, care, mă rog, ajunsese a cincea între timp, i-a şoptit:

– Dumnezeu să-i dea sănătate părintelui Gligor!

Dumnezeu s-a întors uimit către bătrâne, atât de uimit că nevasta răposatului proaspăt înhumat a înţeles din priviri ceea ce Dumnezeu îşi striga sieşi ”De ce să-i dau sănătate popii nu-ştiu-care?!”.

– Pentru că a făcut o slujbă frumoasă omului meu, d’aia! s-a răstit femeia la Dumnezeu.

– Păi nu asta e meseria lui? a întrebat-o Dumnezeu cât se poate de politicos

Bătrâna a plecat şi cu ea o dată şi eventualele răspunsuri care îl interesau pe Dumnezeu. Şi pe mine, printre altele. Cred că pe încă vreo patru oameni de la coadă.

– Cinci pâini, a cerut Dumnezeu şi femeia i le-a pus pe tejghea. Erau calde. Îmi puteţi da o pungă?

Vânzătoarea l-a privit urât. Ea nu dădea pungi clienţilor ce cumpărau minim patru pâini, aşa cum o învăţase patroana, ci le ducea acasă. Soţul ei, rămas şomer, se ducea uneori în pădure, ştia el un loc bun, şi culegea ciuperci. Apoi le vindea cu 10 lei, nu la kilogram, ci câte intrau în pungile aduse de femeia lui. Alteori aducea plante de ceai, tot din pădure, pentru boalele babelor din bloc. Câteva ajungeau şi în găleată, că erau săraci şi la ce să mai dea câţiva firfirei şi pe pungile pentru gunoi.

Am scos eu o plasă din geantă şi i-am întins-o lui Dumnezeu şi el a pus pâinile în ea. A plecat. Eu după el, fără să cumpăr pâine şi pentru mine. L-am urmat o vreme. Am alergat şi l-am ajuns din urmă.

– Nu vrei un ceai? l-am întrebat. M-a privit lung, m-a bătut pe umăr şi eu începeam să înţeleg că e mult prea ocupat cu treburile pământului şi că urmează să mă refuze politicos.

– Mi-ar plăcea! a spus el şi eu bucuros am luat-o înaintea lui, cale de două străzi. Mă uitam peste umăr, nu cumva să dispară. Am ajuns la bloc, pe scară, în casă.

– Angi, am venit cu Dumnezeu. Fă-ne două ceaiuri.

Femeia mea i-a zâmbit, au dat mâna ca doi oameni de lume, apoi l-am invitat să se aşeze pe un scaun, la masa mare din sufragerie. Fiul meu, costumat în vampir a ţâşnit de după bibliotecă şi l-a prins pe Dumnezeu de-un picior. Cu dinţii de vampir din jeleu se prefăcea că vrea să-i sugă sângele din picioru-i divin. Am încercat să-l dezlipesc pe băiat de piciorul lui Dumnezeu, apoi m-am întrebat de ce aş face-o. Câţi oameni n-ar vrea să-l prindă pe Dumnezeu de-un picior. M-am gândit că n-ar strica să îngenunchez şi să-l prind şi eu de celălalt picior.

– Să nu îndrăzneşti! mi-a poruncit Dumnezeu şi eu m-am aşezat cuminte pe scaun. Angi a venit cu ceştile de ceai aburinde. Mirosea a fructe de pădure. Fruntea lui Dumnezeu s-a înseninat. A luat ceaşca, a suflat uşor în lichidul vişiniu şi a sorbit cu zgomot. A aşezat ceaşca pe farfuriuţă şi s-a întins fericit. Mi s-a părut că i-au trosnit oasele. A căscat şi a oftat.

– E pace la voi, mi-a spus el.

Multă vreme m-am gândit la vorbele lui. Nu că a fost, nu că va fi. Este. O pace permanentă. Aşa şi era de când mă căsătorisem cu Angi. În casa noastră era pace şi înţelegere.

Am dat să-mi aprind o ţigară. Angi a fugit repede să-mi aducă o scrumieră din bucătărie. Dumnezeu a clătinat din cap şi am pitit repede pachetul în buzunarul sacoului. Dumnezeu a ridicat din nou ceşcuţa şi n-a mai lăsat-o jos până ce n-a băut tot ceaiul. S-a ridicat apoi.

– De ce n-ai cumpărat peşte şi pâine pentru familia ta? m-a întrebat Dumnezeu. Multă vreme ne-am privit în ochi, eu şi Dumnezeu, fără să ne spunem nimic. El ştia totul iar pe mine nu mă mai interesa nimic

– Fiindcă ştiam că nu voi mai avea nevoie! i-am răspuns încet şi el mi-a zâmbit.

– Plecaţi aşa repede? a întrebat Angi revenită cu scrumiera în mână. Apoi a văzut plasa. Rămâneţi la cină, a spus ea rugător. Apoi s-a uitat să vadă ce cumpărasem.

– Cinci pâini mari şi doi peşti mici? Ce cumpărături sunt astea?

Dumnezeu a dus un deget la buze şi Angi a tăcut supusă. Apoi s-a îndreptat hotărât către uşa. Copilul meu nu-i dădea drumul la picior şi mergea cu paşi mici pe lângă Dumnezeu. ”Lăsaţi copiii să vină la mine” mi-am amintit un verset din Biblie şi am surâs. Dumnezeu i-a pus palma pe cap şi copilul l-a eliberat din strânsoare. Apoi a fugit în braţele mamei.

– Nu-mi ceri nimic? m-a întrebat Dumnezeu din prag şi ochii lui calzi mi-au sfredelit sufletul, căutând o urmă de dorinţă.

– Nu! i-am răspuns hotărât. Mi-ai dat tot atât cât i-ai dat şi fiului tău…

Dumnezeu mi-a zâmbit, a strâns din umeri şi, bătrâneşte, a început să coboare treptele.

 

autor  Cirstea Nicolae

Poveste cu cap

Lucrare distinsă cu Premiul ION CREANGĂ al Uniunii Scriitorilor, la Concursul Naţional de Creaţie Literară – Poveşti, Iaşi 2011

 

Pe vremea când inorogului abia de-i ieşise un cucui în frunte, la marginea lumii era o ţară bogată, într-atât de bogată încât după nici trei secole de huzur locuitorii ţării deveniseră tare proşti.

Oamenii din ţara vecină n-au crezut că poate exista atâta prostie într-un spaţiu delimitat, până să afle că în satul de pe graniţă se născuse un băieţel fără cap. Părinţii copilului erau proşti rău, într-atât de proşti încât vintrele femeii nici n-au considerat necesar să-l mai înzestreze şi cu cap pe nou-născutul prunc.

– E bine! s-a bucurat tatăl copilului, scărpinându-se în creştet până i-a dat sângele. O gură mai puţin de hrănit! i-a explicat el femeii ce-l privea lung, ca de obicei.

Omul nu din teamă pentru procurarea hranei găsise că e mai bine că pruncul i se născuse fără cap, că ţara era bogată-bogată. Era doar fericit că băiatul nu va trebui, ca el, să meargă până la moarte la şcoală pentru a învăţa cum se mestecă mâncarea. Şi asta pentru că un rege adus de prin ţări străine constatase că prea mulţi oameni în floarea vârstei muriseră în ultimii ani fiindcă se înecaseră cu mâncare. Pentru localnicii obişnuiţi să nu facă nimic, lecţiile zilnice erau tare obositoare…

Peste ţara cu pricina domnea acum regele Meu, un nume predestinat să conducă ţara Mea. Fiind atât de proşti, în urmă cu ceva vreme, locuitorii au hotărât să nu-şi mai obosească minţile cu un nume de ţară, fie ea şi a lor şi, pentru că era şi ţara fiecăruia în parte i-au spus Ţara Mea.

Regele Meu nu era prost. Era mezinul regelui din ţara vecină. Bătrânul lui tată, după ce ultimul monarh din ţara Mea a murit, s-a înfiinţat la marii dregători ai ţării bogate şi le-a spus:

– De azi, fiul meu cel mare vă e rege!

Dregătorii au acceptat deîndată, bucuroşi nu atât pentru că fuseseră scutiţi de căutarea unui conducător, cât pentru că de multă vreme nu mai auziseră rostite din gura unui muritor atâtea cuvinte înşiruite într-o singură propoziţie. Soarta a făcut însă ca primul născut al regelui vecin să nu domnească mai mult de câţiva ani. Se lăsase prins de huzurul ţării bogate-bogate şi începea să le semene supuşilor. Într-o seară, cu ceva mai mult vin în cap decât de obicei, a acceptat chiar să i se facă baie după obiceiul regilor din ţara Mea. S-a lepădat de veştminte şi s-a lăsat prins în nişte hamuri din piele fină de căprioară virgină. Apoi, cu nişte scripeţi, rămaşi din negura timpului, de când ţara nu era atât de bogată, a fost ridicat la înălţime. Cum eticheta regală spunea că doar până la acest moment suita putea asista la ceremonia de îmbăiere a regelui, curtenii au ieşit şi şi-au căutat drumul spre case, pentru somn. Slugile au împins o cadă mare din aur până sub regele atârnând, au acţionat pârgia de coborâre şi au ieşit în grabă. Din păcate nimeni nu se gândise să încălzească apa pentru stăpân şi acestuia, încins de la vinul fiert cu mirodenii băut îndelung, de cum atinse apa sloi îi stătu inima.

Înştiinţat de grozăvie, regele ţări vecine veni şi luă trupul mort al fiului cel mare şi-l lăsă pe cel mijlociu să se ocupe de ţara Mea.

– Acesta este noul vostru rege, pe care poate-l slujiţi cu mai mare atenţie…

Dregătorii i-au mulţumit frumos, dar erau nedumeriţi de ce bătrânul rege le reproşa moartea fiului cel mare. ”Se putea întămpla oricui, nu?!” gâdiră ei pentru scurt timp, apoi uitară.

Regele ţării vecine abia de ajunsese acasă, abia de-şi îngropase copilul omorât de proştii din ţara Mea, când un porumbel alb i-a adus o altă veste neagră. În ziua încoronării fiului mijlociu, la care el nu putuse participa, ocupat fiind cu funeraliile, bucătarii pregătiseră mâncăruri alese, printre care şi prepeliţe umplute. Nimic rău până aici, doar că în umplutură băgaseră şi alune de pădure, după o reţetă adusă de un pelerin de prin cetatea luminii. Bucătarii însă, n-au gândit că trebuie folosit doar miezul şi au pus alunele întregi, cu coajă. Mijlociul, gurmand de felul lui, s-a aşezat fericit la masă şi de la prima îmbucătură a auzit cum ceva-i trosneşte între dinţi, dar cum apucase să înghită, s-a înecat cu cojile de alune. A murit greu, după ore de chin şi efort încercând să facă aerul să-i ajungă în plămâni. O dată cu regele şi din acelaşi motiv au mai murit nouă curteni…

Bătrânul rege a ajuns în ziua următoare. Şi-a luat fiul mijlociu mort şi l-a lăsat pe mezin rege în ţara Mea.

– Tată, i-a spus feciorul cel mic plângând, de nu vrei să mă iei şi pe mine mort acasă, lasă o oaste să mă păzească şi trimite-mi bucătari, spiţeri şi alţi slujitori pricepuţi din ţara noastră să-mi aibă de grijă.

Dar bătrânul rege deja se gândise la toate astea. După ce şi-a văzut mezinul în siguranţă s-a pregătit de plecare, că trebuia să-şi îngroape încă un fiu omorât de proşti.

De această dată dregătorii din ţara Mea aveau şi mai puţine a-şi reproşa şi chiar i-au arătat regelui îndoliat cronicile cu decesele oamenilor în floarea vârstei, ce au murit în ultimua vreme înecaţi cu mâncare. Regele n-a mai catadicsit  să le răspundă şi a făcut semn ca alaiul să se pună în mişcare.

Regele Meu domnea deja de câţiva ani în ţara Mea. Şi nu era deloc prost. Ca orice om deştept era şi curios. Auzise de multă vreme de copilul născut fără cap, dar treburile regatului nu i-au permis să-şi satisfacă nevinovata curiozitate. De când se încoronase, regele Meu chemase arhitecţi şi ingineri din ţara natală şi a construit şcoli, spitale şi multe azile de bătrâni. Era conştient că doar cu copiii putea schimba ţara, dar nu-i putea neglija pe adulţi şi pe bătrâni. Cum rezolvase toate aceste lucruri, într-o dimineaţă porunci să-i fie adus pruncul fără cap.

– Mărite, spuse prim-dregătorul, un verişor isteţ adus din ţara natală să-i fie mână dreaptă în ţara proştilor, pruncul nu mai e prunc, acum ar trebui să fie un flăcău la vreo op’şpe ani şi nici nu mai trăieşte în ţara Mea. Vecinii spun că pruncul a crescut pe lângă casa părintească până la zece ani, când tatăl lui a murit înecat cu mâncare. După asta, mama copilului n-a mai fost văzută pe afară. Vecinii vorbesc că femeia se cuibărise într-un jilţ şi privea lung un tablou, din care răposatul îi zâmbea mereu. Degeaba copilul se împleticea prin fustele maică-si, ea cu blândeţe îl alunga şi îşi vedea în continuare de privit. După ce a murit şi femeia, copilul a fost luat de nişte străini…

De  fapt  pruncul  fusese  luat  de  o  trupă  de  circari  şi  arătat prin târguri târgoveţilor şi

aceştia scuipau în sân, se închinau şi aruncau un bănuţ în poala ţigăncii ce-l luase în grijă. Copilul fără cap era norocul circarilor, care în scurtă vreme s-au îmbogăţit atât de mult, încât fiecare îşi dorea să nu mai facă nimic, nici măcar să-i poarte de grijă băiatului fără cap. Cearta lor a făcut ca trupa să se destrame şi băiatul să fie abandonat într-o piaţă.

Măcelarul văzu din dugheana lui băiatul fără cap stând pe marginea unei fântâni. ”Să nu care cumva să cadă, că ne spurcă apa” gândi el şi dădu fuga să-l salveze pe băiat.

– Nu vrei să fii ucenicul meu? îl întrebă el după ce-l apucă strâns de braţ.

Băiatul strânse din umeri că gura n-avea să poată răspunde. Măcelarul îl duse degrabă acasă şi-şi puse femeia să-l îmbăieze şi să-l despăducheze, că aşa murdar nu putea păşi în dugheana lui curată, de i se dusese vestea în toată cetatea. Măcelarul fusese gâde într-un alt regat, dar cum se săturase să tot taie la capete şi cum chivernisise ceva bănet, a schimbat regatul, şi-a schimbat meseria şi s-a căsătorit cu o precupeaţă văduvă.

Când l-a văzut în pragul măcelăriei îmbrăcat cum se cuvine, cu pantaloni de piele trei sferturi, cu cămaşa albă suflecată la mâneci, cu bretelele roşii bucurând privirea şi cu şapca de velur în mâini, măcelarului îi dădură lacrimile. ”Dacă avea cap îşi putea îndesa şi şapca până peste urechi, aşa ca să nu-i cadă vreun fir de păr pe carnea clienţilor” gândi măcelarul.

Nici o lună nu i-a trebuit omului să se convingă că băiatul nu e bun de măcelar, nu de alta dar nu prea avea precizie la tăiat cu bărdiţa cotletele şi nici răbdare pentru a curaţa perfect carnea de pe oase. Şi cum nu ţinea să intre în gura târgului că el ar fi cel ce l-a mânat pe băiatul fără cap să rămână şi fără mâini, s-a gândit să-l alunge. Totuşi, prinse drag de el…

Atunci şi-a amintit o poveste ştiută doar de călăi, un secret ce a fost tăinuit celorlalţi muritori. De când vrăjitoarea focului şi-a văzut băiatul decapitat pe nedrept, dacă autorităţile dăduseră călăilor drept de moarte, ea le-a dat acestora şi drept de viaţă, dacă ar fi avut îndoieli cu privire la vinovăţia decapitaţilor. Totuşi, cunoscând firea oamenilor cu puteri nelimitate, ea a restrâns la trei dreptul fiecărui călău de a reda viaţa decapitaţilor.

Într-un  astfel  de  caz, călăul  putea  merge  în valea unde inorogul bătuse cu copita întâia

oară de când îi apăruse ca un cucui, primul semn al cornului divin. Acolo şi numai acolo trebuia să facă un foc cu lemn de mesteacăn alb, să pună la încins un ceaun plin cu apă din pârâul locului şi să fiarbă la foc mic răşină de brad, miere de viespi negre, un ciob de corn de cerb şi încă ceva buruieni ce creşteau doar în valea aceea. La sfărşit, trebuia să picure câţiva stropi din sângele decapitatului peste fiertură. Întors în târg, călăul aştepta miezul nopţii, când trebuia să ungă atât capul, cât şi trupul decapitatului cu fiertura din valea inorogului şi apoi să le împreuneze cât mai bine. La sfârşit mai trebuia să rostească un descânt şi decapitatul, dacă era cu adevărat nevinovat învia!

”Vreau să-l privesc în ochi!” gândi măcelarul şi dădu fuga în valea inorogului. Seara se întoarse cu fiertura într-un ceaun de argint. ”N-are ce păţi, că ş-aşa n-are cap!” îşi făcea el curaj aşteptând miezul nopţii. Când bătrânul pendul vesti trecerea într-o nouă zi, măcelarul făcu o crestătură între umeri băiatului fără cap, unse crestătura cu fiertura magică, apoi făcu acelaşi lucru cu un cap de porc taiat în ziua ce tocmai trecuse, îl potrivi peste crestătură şi începu să descânte:

Moartea să ierte o dată

Şi trupul să capete viaţă,

Cum legi două fire de aţă

Leagă şi fiinţa nevinovată!

Abia apucă măcelarul să rostească ultimul vers că băiatul cu cap de porc dădu fuga la bucătărie şi nu se opri din mâncat decât atunci când stăpâna casei îl luă la goană punând coada măturii pe spinarea lui. Băiatul se tolăni afară, pe nişte paie, râgâi de se cutremurară şi ouăle de sub cloşti şi adormi. Sforăitul băiatului şi guiţatul nocturn i-au alungat somnul nevestei măcelarului şi cum dădură zorii, femeia şi-a pus mâinile în şolduri, s-a încruntat şi în loc de bineţe, i-a strigat soţului:

– Fă ceva!

Bărbatul întristat se duse iar în valea inorogului, prepară o altă fiertură şi se porni înapoi către târg. ”Ce alt cap să-i pun în loc?” gândea omul târându-şi picioarele pe drumul desfundat. Pierdut în gânduri abia de apucă să sară în şanţ, să nu fie lovit de poştalion. Roţile grele, metalice, lăsară o urmă şerpuitoare pe drum. ”E beat birjarul!” concluzionă măcelarul şi grăbi pasul, să nu-l prindă noaptea pe drum.

La poarta cetăţii văzu o baltă de sânge. Poştalionul dăduse peste un câine şi-l zvârlise mort sub ziduri. Măcelarul scoase degrabă cuţitul de vânătoare de care nu se despărţea niciodată şi decupă grijuliu capul câinelui. Apoi alergă către casă.

La miezul nopţi despărţi capul de porc de trupul băiatului şi alipi capul câinelui. După descânt băiatul îngenunche, linse mâna măcelarului, apoi fugi afară, la gard. Începu să miroase fiecare ulucă şi să urineze din loc în loc.

Pe măcelar îl umflă râsul, dar nevestei nu-i plăcu nici de omul câine.

– Să nu te prind în dormitor! porunci femeia enervată de amuzamentul măcelarului. Azi dormi în măcelărie… şi ia-ţi şi câinele cu tine, că n-are ce căuta în casa mea!

Măcelarul îşi amenajase un colţ în dugheană trăgând două rogojini din tavan până la pardoseală şi îşi montase un pat din câteva scânduri vechi, imediat după ce se însurase. Fiindcă nevasta nu pricepea ce nevoie mai are de-un pat, mai ales că acum pe cel din casă avea şi cu cine-l împărţi, măcelarul i-a răspuns că, uneori, de la atâta muncă îl apucă oboseala şi cum nu se spală niciodată înainte de a închide dugheana, nu voia să murdărească aşternuturile curate din dormitorul conjugal. Nevasta a încuvinţat şi i-a apreciat grija pentru curăţenie. De fapt, omul îşi crease un refugiu pentru momente ca cel din seara asta.

– Hai băiete, la culcare! strigă măcelarul şi băiatul îl urmă supus. Omul se aruncă pe patul din dugheană şi băiatul se furişă rapid sub pat. Restul de noapte trecu repede…

În zori, măcelarul fu trezit de urletele femeii. Când ajunse în bucătărie îşi găsi nevasta căzută pe jos, cu o urmă de muşcătură pe picior. Băiatul stătea pe masă şi mârâia când femeia încerca să-l alunge cu coada măturii de lângă calupul mare de brânză. Măcelarul speriat a pus degrabă mâna pe puşcă. Atunci băiatul a ţâşnit afară din bugătărie. Măcelarul a ieşit şi el şi a dus

puşca la ochi. Apoi s-a întâmplat ceva straniu. Băiatul s-a ridicat în picioare şi a ridicat o mână în semn de pace. Măcelarul a lăsat puşca jos. Îi era milă să-l împuşte. Atunci băiatul şi-a smuls capul de câine de pe umeri, l-a aruncat în şanţul drumului şi, după ce i-a făcut cu mâna măcelarului, a pornit spre alte meleaguri.

Băiatul fără cap a mers vreme de câteva zile până a ajuns într-o ţară unde sărăcia cruntă făcea pereche bună cu deşteptăciunea. Negustorii străini veneau deseori aici fiindcă localnicii le ţineau la centimă evidenţa banilor câştigaţi din negoţ ori le povesteau despre astre, piramide ori microorganisme. Şi negustorii lăsau câte ceva de-ale gurii în schimbul ajutorului.

Regele locului trăia într-o casă de chirpici, la baza unui deal. Decupată în deal era o uşa, unde negustorii străini gândeau că e o pivniţă în care el, regele săracilor, avea dreptul să aibă o rezervă de hrană.

De fapt acolo fusese închisă fiica regelui. Doar curtenii ştiau adevărul, dar păstraseră secretul cu sfinţenie. Oricum la cât de deştepţi erau, cu greu ar fi găsit pe cineva care să le pătrundă înţelepciunea vorbelor. Şi erau şi ocupaţi. Foarte ocupaţi. Căutau piatra filosofală şi căutarea îi făcea imuni la foamete şi la umilinţa de a trăi în vizuine săpate în pământ, nu departe de casa regelui.

Ajuns către seară, băiatul fără cap merse ţintă către uşa decupată în deal şi cum nu era încuiată, găsi de cuvinţă să înnopteze acolo. Un strigăt sfâşietor de spaimă, apoi un altul sfâşiară liniştea serii. Curtenii din apropiere dădură fuga la pivniţă şi-l găsiră pe băiatul fără cap, căzut în genunchi în faţa fetei regelui săracilor.

Curtenii l-au legat fedeles şi au dat fuga la rege.

– Mărite, secretul a fost aflat! Un om a intrat în pivniţa prinţesei.

– Era singur? întrebă regele îngrijorat.

La răspunsul afirmativ al curtenilor, regele s-a relaxat. Şi-a frecat palmele bucuros şi, cu voce gravă, a poruncit:

– Tăiaţi-i capul!

Curtenii ar fi vrut să spună că le e de-a dreptul imposibil să îndeplinească porunca, dar regele le-a retezat avântul ridicând o sprânceană. Apoi cu un gest de expediere, făcut autoritar din încheietura mâinii, a dat de înţeles că vrea să rămână singur.

– Dezbatem dimineaţă problema! strigă el în urma curtenilor, uşor nemulţumit de sine, că se lăsase pradă autorităţii excesive.

Regele din ţara săracilor dormea mai mult dimineaţa, de altfel şi supuşii lui tot aşa, câtă vreme în toată ţara nu exista nici un cocoş care să vestească zorii unei noi zile. Câte o găină mai creşteau unii pe lângă vizuină, că găinile făceau ouă şi săracilor le plăceau mult ouăle fierte…

În această dimineaţă însă fură treziţi de mare zgomot făcut de toboşari şi fluieraşi ce veneau să vestească vizita regelui din ţara Mea.

Regele Meu, prin iscoadele trimise de marele lui dregător şi verişor, luase urma băiatului fără cap. Din alaiul regal făcea parte şi măcelarul, care-i povestise regelui Meu toată aventura, chiar cu riscul de a suporta furia blestemului vrăjitoarei focului.

Curtenii regelui săracilor se înghesuiau în casa stăpânului lor. Unul îi dădu regelui cămaşa lui care avea ceva mai multe petece decât găuri, altul despică un crac de pantalon cadrilat şi-i făcu regelui o cravată, un altul îi netezea părul cu niţică apă. Cineva veni chiar cu o lumânare, cu gândul să ardă nişte fire inestetice şi rebele ce-i ieşeau stăpânului din nas. Regele săracilor se încruntă şi nu putu să nu gândească la posibilitatea ca omul să aibă ceva strămoşi din ţara Mea.

– Confrate, îşi începu discursul regele săracilor ieşit în întâmpinarea regelui Meu. Suntem onoraţi să vă primim pe pământurile noastre, dar luminaţi-ne, ce vânt vă aduce în sărăcia mea de ţară? Că o ţară săracă-săracă precum a noastră a fost ocolită şi de hoardele barbare, ori înţelepciunea noastră n-ar avea valoare în ochii supuşilor tăi…

– Sire, venim cu gânduri paşnice. Şi nu ne-am fi grăbit într-atât dacă nu aflam că pe pământurile măriei tale a poposit un supus de-al meu. El e o minune naţională şi vrem să-l chemăm să revină în ţara lui… despre tânărul fără cap vorbesc…

Regele săracilor nu înţelegea. Unul din curteni i-a şoptit la ureche că era vorba de tânărul ce aflase de prinţesă, cel ce era întemniţat şi trebuia pedepsit.

– E fără cap? şi-a întrebat el uimit curtenii. Cum aceştia i-au confirmat, regele tăcu o vreme, căutând o soluţie la nemaiîntâlnita problemă. Apoi grăi:

– Poate fi minunea voastră naţională, dar în ţara mea a comis o fărădelege şi trebuie omorât. Şi nu e cale de întoarcere…

Regele Meu s-a interesat şi el la curtenii lui despre vina omului fără cap. Aceştia nu ştiau nici ei prea multe.

– Frate rege, se spune despre tine şi poporul tău că nu preţuiţi bunurile lumeşti precum preţuiţi înţelepciunea şi cinstea. Arătaţi-ne şi nouă aşadar, scrisă negru pe alb legea pe care, ştiu şi eu, a încălcat-o omul nostru. Pentru că, fie el şi fără cap, tot supusul meu e şi am să pledez pentru el.

Curtenii săraci aduseră degrabă o cutie mare de lemn, peste care se aşezase praful anilor. Au deschis-o ceremonios şi au pus-o pe jos, la egală distanţă de cei doi regi. Regele săracilor şi-a invitat confratele să privească în cutie. Regele Meu s-a aplecat şi a văzut în cutie un singur pergament. A ridicat apoi privirea întrebător spre regele săracilor. Acesta l-a invitat cu un gest să ia pergamentul din cutie şi să-l citească.

– Nimeni şi niciodată de la data prezentului edict, n-are voie s-o privească pe fata regelui! Celui ce va îndrăzni s-o facă, îi va sta capul acolo unde-i stau picioarele!

Regele Meu izbucni în râs. Acest lucru nu fu prea pe placul regelui din ţara săracilor.

– Suntem noi săraci, dar nu e frumos să fim şi luaţi în râs la noi acasă, pe pământul nostru…

Regele Meu redeveni serios. Chiar şi curtenii lui se foiau deranjaţi de ieşirea lui nepoliticoasă. Dar el nu intenţioase să râdă de săracii oameni deştepţi.

– Frate rege, îmi iartă ieşirea, îşi ceru el scuze. Dar în ţara oamenilor deştepţi, mă aşteptam să existe mai multe legi… apoi, văzând un singur pergament mi-am dat seama că în ţara

voastră nu se fură că nu e ce, nu se fac excese că sunteţi părinţii înţelepciunii, deci e clar că nu  prea aveţi ce reglementa. Totuşi m-a intrigat unica voastră lege… Ori chiar şi aşa, supusul meu este nevinovat!

– Cum aşa? se burzului regele săracilor.

– E simplu, frate! Supusul meu e un om fără cap, implicit fără ochi şi deci, nu poate privi pe nimeni, niciodată.

Deştepţii au făcut cerc în jurul regelui lor şi au început să argumenteze pro şi contra. Peste tumultul vocilor lor, regele Meu a mai strigat:

– Şi nu-i poate sta unde-i stau picioarele ceva ce n-are…

Omul fără cap fu adus degrabă la faţa locului. Unul din străjeri, la semnul regelui săracilor, a tăiat frânghia ce-i strângea mâinile la spate. Tânărul şi-a frecat îndelung încheieturile înroşite, apoi a ridicat din umeri.

– Eşti liber să pleci în ţara Mea, adică în ţara ta. Mulţumeşte-i regelui Meu, adică regelui tău, că este un om înţelept şi a vorbit pentru tine, a grăit regele deştepţilor.

Tânărul fără cap a strâns iar din umeri. Dar în loc să plece către regele Meu, s-a îndreptat spre pivniţa regelui săracilor. Curtenii deştepţi au dat să-l împiedice, însă regele lor i-a oprit.

– Nu putem împiedica ceva ce nu se comite! spuse el şi întreaga asistenţă îl aprobă. Apoi luă pergamentul cu edictul din mâinile regelui Meu, îl rupse în multe bucăţi şi îl aruncă în aer.

Tot atunci ieşea din pivniţă şi omul fără cap ţinând-o de mână pe fiica regelui săracilor deştepţi. Fata avea două capete…

Unii se înfiorară. Alţii leşinară. Doar măcelarul începu să ţopăie şi să aplaude.

– Ce vă uitaţi aşa?! Mai am o încercare…

 

autor Cirstea Nicolae