Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Cinci pâini şi doi peşti

Posted in Proză by Hopernicus on 07/01/2012

Într-o zi l-am aflat pe Dumnezeu. Stătea cuminte la coadă la pescărie şi când i-a venit rândul a cumpărat doi peşti.

– Daţi-mi-i pe ăia mai mari, vă rog, şi-a exprimat politicos El dorinţa firească de client.

Vânzătorul a bombănit ceva, cum că pe el îl pedepseşte patronul dacă nu dă peştii la rând, cum s-or nimeri, mari şi mici, da’ la rând. Dumnezeu s-a întors către mine şi mi-a făcut cu ochiul, apoi s-a adresat din nou vânzătorului.

– Ştii ce, dă-mi doi mai mici. Uite, aici în faţă… cei mai mici doi peşti…

Vânzătorul i-a învelit într-o hârtie maro şi i-a pus pe tejghea.

– Aş vrea o pungă, a mai spus Dumnezeu şi vânzătorul s-a uitat urât. Nu-i vorbă, avea pungi, că patronul îi cumpărase special pentru asta, dar el făcea economie, le ducea acasă, le punea în găleata de gunoi şi astfel scutea nişte firfirei.

.- N-am! a pus vânzătorul, deşi plăsuţele se vedeau dincolo de tejghea.

– Ştii cine sunt eu? l-a întrebat Dumnezeu pe un ton ceva mai răstit, indignat pe drept cuvânt de nesimţirea vânzătorului.

Tonul şi ţinuta impunătoare a lui Dumnezeu l-au schimbată pe loc pe om.

– Sundeţi de la Gardă? întrebă mieros vânzătorul şi căută repede pe sub tejghea telefonul mobil. Patronul îi spusese să-l anunţe imediat dacă vin organele în contol şi să vorbească mieros.

– Sunt Dumnezeu! i-a retezat Dumnezeu gândurile. Vânzătorul, cu o prezenţă de spirit rar întâlnită, i-a replicat:

– Atunci, de ce nu aduci ploaia?

Dumnezeu nu i-a răspuns. Şi-a luat peştele învelit în hârtie colorată şi a ieşit. Eu l-am urmat. Şi eu vrusesem peşti dar am refuzat să mai cumpăr de la un aşa mojic. Gândeam că poate şi alţi clienţi mă vor urma, magazinul va da faliment şi nesimţitul de vânzător va fi dat afară…

A intrat la pâine. Eu după el. Şi acolo era ceva coadă. O babă aflată a treia la rând i-a strigat celei de-a şaptea că e fericită. Toată lumea de la coadă aştepta să audă cauza ce-i producea octogenarei aşa mare bucurie.

– Ştii, a murit Titel, omul meu, şi-a început nepotrivit expunerea bătrâna şi lumea a dezaprobat-o cu un “o” prelung. Staţi, a strigat ea (de această dată mulţimii), la slujba de înmormântare au venit trei preoţi..

– Şi?! a întrebat nedumerit Dumnezeu.

Bătrâna l-a privit strâmb, ca şi cum l-ar fi întrebat de ce se bagă. N-a răspuns o vreme, părea că-şi caută ceva mărunţiş în geantă, ori sacoşa de plastic împăturită cu grijă în opt, aşa ca să nu ocupe mult loc. A scos doar ochelarii. A scos apoi punga de platic şi şi-a îndesat-o în buzunarul drept al balozaidului. Din portmoneu a scos suma necesară pentru o franzelă. Şi-a luat pâinea şi a pus-o în sacoşa. Ajungând în dreptul celei de-a şaptea, care, mă rog, ajunsese a cincea între timp, i-a şoptit:

– Dumnezeu să-i dea sănătate părintelui Gligor!

Dumnezeu s-a întors uimit către bătrâne, atât de uimit că nevasta răposatului proaspăt înhumat a înţeles din priviri ceea ce Dumnezeu îşi striga sieşi ”De ce să-i dau sănătate popii nu-ştiu-care?!”.

– Pentru că a făcut o slujbă frumoasă omului meu, d’aia! s-a răstit femeia la Dumnezeu.

– Păi nu asta e meseria lui? a întrebat-o Dumnezeu cât se poate de politicos

Bătrâna a plecat şi cu ea o dată şi eventualele răspunsuri care îl interesau pe Dumnezeu. Şi pe mine, printre altele. Cred că pe încă vreo patru oameni de la coadă.

– Cinci pâini, a cerut Dumnezeu şi femeia i le-a pus pe tejghea. Erau calde. Îmi puteţi da o pungă?

Vânzătoarea l-a privit urât. Ea nu dădea pungi clienţilor ce cumpărau minim patru pâini, aşa cum o învăţase patroana, ci le ducea acasă. Soţul ei, rămas şomer, se ducea uneori în pădure, ştia el un loc bun, şi culegea ciuperci. Apoi le vindea cu 10 lei, nu la kilogram, ci câte intrau în pungile aduse de femeia lui. Alteori aducea plante de ceai, tot din pădure, pentru boalele babelor din bloc. Câteva ajungeau şi în găleată, că erau săraci şi la ce să mai dea câţiva firfirei şi pe pungile pentru gunoi.

Am scos eu o plasă din geantă şi i-am întins-o lui Dumnezeu şi el a pus pâinile în ea. A plecat. Eu după el, fără să cumpăr pâine şi pentru mine. L-am urmat o vreme. Am alergat şi l-am ajuns din urmă.

– Nu vrei un ceai? l-am întrebat. M-a privit lung, m-a bătut pe umăr şi eu începeam să înţeleg că e mult prea ocupat cu treburile pământului şi că urmează să mă refuze politicos.

– Mi-ar plăcea! a spus el şi eu bucuros am luat-o înaintea lui, cale de două străzi. Mă uitam peste umăr, nu cumva să dispară. Am ajuns la bloc, pe scară, în casă.

– Angi, am venit cu Dumnezeu. Fă-ne două ceaiuri.

Femeia mea i-a zâmbit, au dat mâna ca doi oameni de lume, apoi l-am invitat să se aşeze pe un scaun, la masa mare din sufragerie. Fiul meu, costumat în vampir a ţâşnit de după bibliotecă şi l-a prins pe Dumnezeu de-un picior. Cu dinţii de vampir din jeleu se prefăcea că vrea să-i sugă sângele din picioru-i divin. Am încercat să-l dezlipesc pe băiat de piciorul lui Dumnezeu, apoi m-am întrebat de ce aş face-o. Câţi oameni n-ar vrea să-l prindă pe Dumnezeu de-un picior. M-am gândit că n-ar strica să îngenunchez şi să-l prind şi eu de celălalt picior.

– Să nu îndrăzneşti! mi-a poruncit Dumnezeu şi eu m-am aşezat cuminte pe scaun. Angi a venit cu ceştile de ceai aburinde. Mirosea a fructe de pădure. Fruntea lui Dumnezeu s-a înseninat. A luat ceaşca, a suflat uşor în lichidul vişiniu şi a sorbit cu zgomot. A aşezat ceaşca pe farfuriuţă şi s-a întins fericit. Mi s-a părut că i-au trosnit oasele. A căscat şi a oftat.

– E pace la voi, mi-a spus el.

Multă vreme m-am gândit la vorbele lui. Nu că a fost, nu că va fi. Este. O pace permanentă. Aşa şi era de când mă căsătorisem cu Angi. În casa noastră era pace şi înţelegere.

Am dat să-mi aprind o ţigară. Angi a fugit repede să-mi aducă o scrumieră din bucătărie. Dumnezeu a clătinat din cap şi am pitit repede pachetul în buzunarul sacoului. Dumnezeu a ridicat din nou ceşcuţa şi n-a mai lăsat-o jos până ce n-a băut tot ceaiul. S-a ridicat apoi.

– De ce n-ai cumpărat peşte şi pâine pentru familia ta? m-a întrebat Dumnezeu. Multă vreme ne-am privit în ochi, eu şi Dumnezeu, fără să ne spunem nimic. El ştia totul iar pe mine nu mă mai interesa nimic

– Fiindcă ştiam că nu voi mai avea nevoie! i-am răspuns încet şi el mi-a zâmbit.

– Plecaţi aşa repede? a întrebat Angi revenită cu scrumiera în mână. Apoi a văzut plasa. Rămâneţi la cină, a spus ea rugător. Apoi s-a uitat să vadă ce cumpărasem.

– Cinci pâini mari şi doi peşti mici? Ce cumpărături sunt astea?

Dumnezeu a dus un deget la buze şi Angi a tăcut supusă. Apoi s-a îndreptat hotărât către uşa. Copilul meu nu-i dădea drumul la picior şi mergea cu paşi mici pe lângă Dumnezeu. ”Lăsaţi copiii să vină la mine” mi-am amintit un verset din Biblie şi am surâs. Dumnezeu i-a pus palma pe cap şi copilul l-a eliberat din strânsoare. Apoi a fugit în braţele mamei.

– Nu-mi ceri nimic? m-a întrebat Dumnezeu din prag şi ochii lui calzi mi-au sfredelit sufletul, căutând o urmă de dorinţă.

– Nu! i-am răspuns hotărât. Mi-ai dat tot atât cât i-ai dat şi fiului tău…

Dumnezeu mi-a zâmbit, a strâns din umeri şi, bătrâneşte, a început să coboare treptele.

 

autor  Cirstea Nicolae

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Cinci pâini şi doi peşti

%d blogeri au apreciat asta: