Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Tony Moro

Posted in Proză by Hopernicus on 09/01/2012

Ziua părea că începe bine pentru Tony Moro.

Soarele matinal se strecură prin geamul murdar şi îi gâdilă pleoapele. Toni deschise ochii şi privi umbra zăbrelelor ce se profilau pe peretele din faţa lui, se întinse mulţumit şi îşi zise: ”gata, e ultima dimineaţă cu zăbrele pe perete”. Îşi frecă ochii cu putere, se mai întinse o dată şi trase două băşini sănătoase.

Gheorghe, din patul de jos, îşi luă avânt şi cu amândouă picioarele lovi în salteaua lui Toni de îl aruncă pe acesta în peretele opus, mai-mai să dărâme chiuveta.

– Eşti nebun! zise Tony râzând şi frecându-şi de zor cotul lovit

Altă dată, o astfel de lovitură s-ar fi lăsat cu o bătaie crâncenă, urmată de o vizită la infirmerie şi poate, şi de câteva ore de izolator. Astăzi, însă, Tony era fericit. Poate şi puţin precaut…

În urmă cu două săptămâni, Ceauşescu semnase decretul de graţiere şi azi era ziua cea mare, ziua când deţinuţii cu pedepse uşoare urmau să fie puşi în libertate înainte de ispăşirea pedepsei. Tony făcea şi el parte din această categorie, el fiind prins că vindea bilete în faţă la Cinema Patria. Evident că în puşcărie şi-a confecţionat o legendă cum că a fost prins când, împreună cu doi italieni, încercau să sustragă nişte brăţări dacice de la muzeul naţional.

Invenţia cu italienii era veche şi i se trăgea de la părinţi…

Mama lui, însărcinată fiind, a văzut într-o seară la grădina de vară de la Pallas filmul Antonio şi Cleopatra şi a hotărât:

– Bărbate, de-i băiat, Antonio i-om spune! şi de-i fată…

– Cleo dintr-a patra! glumi bărbatul şi începu să râdă înfundat de îl apucă sughiţul. Cu gând să-şi umple paharul, să bea niţel să se oprească din sughiţat, se întinse peste masă unde era frapiera, dar, de beat ce era, se dezechilibră şi căzu peste masa vecinilor. O sticlă de sifon facu explozie lovind cimentul şi panică ce s-a creat l-a salvat pe viitorul tată de muştruluiala celor de alături.

– M-ai udat toată, se văicări femeia neştiind că era udă nu atât de la sifon, ci fiindcă-i venise sorocul.

Patrula de miliţie ce sosise prompt la chemarea responsabilului locaţiei, în loc să împartă dreptatea cu bastonul, se ocupă de trimiterea femeii la maternitatea Polizu. Soţul buclucaş, parcă îşi reveni puţin din beţie şi îşi însoţi grijuliu nevasta la spital. Acolo, femeia intră în chinurile facerii, iar barbatul căută şi găsi un chioşc pe lângă gară şi se aprovizionă cu o sticlă de vodcă şi o bere Gambrinus, la litru.

Dar cum băutul e o ocupaţie mai plăcută dacă se petrece în doi şi cum avea nevoie de un om influent în maternitate, care să-i dea de veste ce copil i-a născut femeia, Nuţu Moroi, că aşa îl chema pe viitorul tată, îl momi pe portar cu o duşcă. Acesta, trecut prin multe astfel de păţanii îl băgă pe Moroi în chicinetă, scoase două pahare, le privi în lumina chioară a becului, scoase un prosop alb, le mai şterse o dată şi le puse pe masă. ”Am fost ospătar o vreme” spuse el în timp ce lua sticlele şi le aşeza pe mica masă din încăpere. Turnă egal în pahare şi-l servi pe Nuţu. ”Romeo” mai spuse portarul sec şi tatăl lui Toni crezu că e un fel de urare şi se repezi la pahar. ”Stai, omule, nu bea înainte să afli ce ţi-a născut muierea, de-i băiat ori fată… dacă s-a născut viu…” domoli portarul setea bărbatului.

Nuţu şi-a făcut cruce auzind ultima parte a ziselor lui Romeo şi atunci se dezmetici şi el şi-şi spuse numele. Portarul citind îngrijorarea de pe chipul tatălui, îl mai linişti o dată spunându-i ”lasă, bre, presimt io că azi se va mai naşte un mic şi voinic Strigoi”.

– Moroi, îl corectă Nuţu.

De aici se porniră pe râs şi nu se opriră decât atunci când telefonul sună. Portarul schimbă câteva cuvinte cu interlocutorul şi apoi puse receptorul în furcă.

– Ce ţi-am spus… nevasta ţi-a născut un baiat de trei kile două sute, oacheş şi puternic, de le rupe urechile asistentelor de pe etaj.

Apoi, de la o primă felicitare cu zgomot de pahare ciocnite, se dezlănţui beţia. Pe la patru, Nuţu trase o fugă la gara, să mai cumpere ceva de băut. Când s-a întors, în chicinetă mai era un bărbat. Romeo i-a zis că omul e cel ce dimineaţă, la prima oră, va înregistra naşterea copilului. Unde-s doi la veselie, mereu e loc şi de un al treilea…

Şi băură ei până dimineaţă, când registratorul se porni să-şi deschidă biroul. Nuţu, favorizat, fu primit primul, dar de beat ce era nu-şi mai amintea întreg numele personajului din film şi-i spuse Toni. Apoi, că i se păru mai interesant, preciză că numele se scrie cu igrec. Registratorul se conformă, doar că şi el, tare beat, mâncă ultima literă din numele de familie şi aşa se procopsi nou-născutul cu un nume italian: Tony Moro.

Inventiv, încă de la şcoală, Tony zicea că e neam cu preşedintele de pe atunci al Italiei, Aldo Moro. Mulţi îl ştiau că-i fiu de Moroi, dar cum erau câţiva care nu ştiau numele tatălui şi alţi mulţi cărora nu le păsa, legenda a prins în timp.

Tony nu s-a omorât cu învăţatul şi dintr-a opta a zis pas la şcoală şi şi-a găsit de lucru prin mahalale. S-a înhăitat cu alte puşlamale, o mai puneau de un furt din buzunarele babelor din Matache, mai luau câte o bătaie de la miliţieni, dar n-a ajus niciodată la şcoala de corecţie. Mai târziu, pe la 18 ani, şi-a făcut un oarecare renume printre tovarăşi, întorcându-se de pe litoral cu o norvegiancă la braţ. Frumoasă şi blondă ca soarele, fata nu ştia o boabă româneşte. Tony spusese amicilor că a agăţat-o în Mamaia, ca s-au distrat împreună şi că urma să plece în Norvegia să-i fie peşte. Prima parte era adevarătă, a doua era bluf. De-a doua zi sectoristul i-a răpit-o şi a dus-o la ambasada ţării ei. În nici două ore, fata era îmbarcată la Otopeni, pentru Norvegia.

Într-o vreme Tony a avut banda lui. Cu un intelect lapidar şi nu prea autoritar, Tony a avut mai mult de pierdut decât de câştigat de pe urma şefiei; aşa s-a ales şi cu primele nopţi petrecute în arestul poliţiei.

– De acum eşti damnat! i-a spus miliţianul care îi întocmise dosar penal pentru tentativa de furt de ţigări şi băutură din free shop-ul unui hotel.

De atunci Tony a lăsat gaşca şi furturile de-o parte şi s-a apucat de bişniţărit bilete la Patria. Se scula, băiatul, duminica la cinci dimineaţa şi se ducea să-şi ocupe locul la rând la bilete de cinema. Lua în prima tură opt, apoi iar opt şi a treia oară, dacă reuşea să mai prindă, mai lua tot atâtea ori câte mai erau, pentru filmul de la ora şase. Până şi astea se dădeau cu raţie, aşa ca să ajungă la toată lumea. Tony cerea mereu ca biletele să fie la balcon şi pe rânduri cât mai în spate. Apoi pleca acasă, mai trăgea un pui de somn şi de la ora cinci după-masa era din nou în faţă la Patria.

În fiecare duminică la ora aia veneau băieţii care voiau să-şi scoată iubitele la film şi cumpărau de la Tony bilete la suprapreţ. Cu cât biletele erau mai în spate, în aşa fel încât amorezii să se poată săruta în voie, cu atât preţul era mai mare.

Alteori mai vindea bilete la meci în Ghencea ori în Giuleşti. La Dinamo, niciodată, că era clubul miliţienilor…

Aşa îl prinseseră gaborii, făcând bişniţă cu bilete, în faţă la Patria. I-au dat şase luni, dar cu graţierea, n-a apucat să facă nici patru luni. Şi azi era ziua cea mare…

– ’Te-n măta de băşinos! zise Gheorghe văzând că Tony râde în continuu.

Gheorghe nu beneficia de graţiere, el fiind prins la furat din maşini în parcarea de la Intercontinetal, la o zi sau două după decretul dat de Ceauşescu.

– Lasă, bă, nu te mai oftica atât! Io ies azi, da mâine vin şi-ţi dau chiftele cu praştia, printre gratii…

Gheorghe sări la bătaie, atât doar că Tony apucase să-şi pună lama în aparatul de bărbierit, cu gând să se facă frumos pentru eliberare şi îl ameninţă pe atacator.

– Franjuri te fac, Gheorghe, de te pune măta ciucuraşi la cheile de la şifonier, dacă îmi strici ziua!

Gheorghe dădu înapoi, având fobie de obiecte ascuţite. Şi apoi, Tony îi era prieten şi chiar nu i-ar fi periclitat eliberarea.

La doişpe punct, Tony era îmbrăcat şi aranjat şi aştepta sosirea gardianului. Acesta sosi târându-şi picioarele bătrâne şi zdrăngăni cu cheile în broasca metalică.

– Azi e prima dată când mă bucur că apari, nea Ioane! glumi deţinutul. De fapt nu era aşa, pentru că gardianul era un bătrânel de treabă. Acesta, în prag de pensionare, fusese mutat în sectorul cu infracţiuni uşoare, unde puşcăriaşii nu creau mari probleme. Acum, cu graţierea, sectorul apropape că se golise, astfel încât pe coridor, în afara lui Gheorghe abia dacă mai erau zece deţinuţi. Totuşi ei au ţinut să salute eliberarea lui Tony, bătând cu pumnii în gratii. Tony se simţi onorat…

– Să nu te mai prind pe aici! îi ură nea Ion lui Tony, în vreme ce ofiţerul de la poartă făcea apelul tuturor celor care urma să fie eliberaţi.

Când poarta mare s-a deschis, un strigăt comun de fericire a ieşit din piepturile bărbaţilor puşi în libertate.

Pe câte unii îi aşteptau rudele ori iubitele. ”Pe mine cine dracu să m-aştepte?” gândi Tony, fără prea mare supărare, însă. Îi era clar cum îşi va petrece ziua. Va merge să-şi salute mama, apoi ştia că băieţii pregătiseră o chermeză în cinstea eliberării lui. ”De băut cât pentru tot poporul chinez” îşi aminti Tony promisiunea făcută de Genu, un tovarăş bun de-al lui, care i-a mai scris pe perioada detenţiei. ”Şi fete?” ar fi întrebat firesc Tony dacă ar fi avut pe cine, dar aşa, putea doar presupune că s-au îngrijit băieţii să cheme câteva truditoare de pe strada Furtună. Se ştia bine cu ele, că deseori îşi împărţeu urâtul împreună, în zilele ploioase. El era cel care, la o razie, când miliţianul le-a întrebat pe fete de locul de muncă, a spus că toate lucrează la SMC. ”Ce-i aia SMC?” întrebă un pufan din patrulă. ”E spitalul din spatele tău, boule! ” zise sergentul major atoateştiutor. ”Spitalul Militar Central” descifră el prescurtarea şi cum sesiză valuri de apreciere în ochii pufanilor, nici nu mai insistă asupra adevărului spuselor lui Tony. Atât doar că de-acum ştia că pufanii vor face tot posibilul să se îmbolnăvească, să ajungă în preajma ”asistentelor” de la SMC. Mai rău era că de la aşa asistente puteau pleca bolnavi deşi veniseră sănătoşi…

– Moroi! Tony Moroi! se auzi strigat omul după câţiva paşi făcuţi dincolo de poarta închisorii. ”Cine are de gând să-mi strice ziua?” se întrebă Tony şi se întoarse hotărât să-l pună la punct pe nesimţit. La câţiva metri de el, o namilă de om se sprijiea de un copac. ”Parcă namila sprijină copacul” se amuză în gând Tony, dar nu lăsă pe chip să i se trădeze amuzamentul.

– Tu cine, măta, eşti, vericule? întrebă Tony cu voce ameninţătoare, aşa încât cei câţiva proaspăt eliberaţi simţind că se putea lăsa cu scandal, au venit aproape de confratele lor.

Matahala lăsă copacul în voia gravitaţiei, scuipă paiul din gură şi-şi trosni puternic degetele de la mâini. Tony gândi că e prea devreme să se întoarcă la mititica, atât el, cât şi ceilalţi deţinuţi. Pardon, oameni liberi!

– Plecaţi, băieţi! îi îdemnă Tony. E văr-miu, inventă el. După ce confraţii s-au îndepărtat, Tony repetă întrebarea, de astă dată pe un ton mult liniştit.

– Deci, tu, cine măta, eşti?

– Frati-tu!

Tony chiar n-avea chef să-şi strice ziua, aşa că îi întoarse spatele şi se îndepărtă. Matahala îl urmă, păstrâd o oarecare distanţă. După câteva minute de mers, la un colţ se ivi o crâşmă. Tony intră, comandă o cafea şi un rom şi se aşeză la o masă. În urma lui, matahala intră şi ea în crâşmă.

– Ia-ţi ceva de băut şi fă-te’ncoa! îl invită Tony pe urmăritor. Acesta se conformă. Preţ de câteva miute băură în tăcere şi se studiară. Lui Tony, chipul namilei îi părea uşor cunoscut.

– Cum îţi zice? reluă eliberatul dialogul.

– Fracezul… zise laconic interlocutorul.

– Şi mie ”italianul”… doar că la mine e adevărat, mă cheamă Tony Moro.

Francezul izbucni în râs. Tony nu se sinchisi de el. Strânse doar din umeri, vrând parcă să spună: ”deh, ce ştii tu!”. Fu curios apoi să afle de unde i se trage porecla francezului.

– În clasa a noua, la practică, l-am bătut pe maistru cu o cheie franceză, zise namila amuzându-se de aducere aminte. Şi tu nu eşti italian, relua apoi subiectul care îl irita pe Tony. Şi înainte ca acesta să se revolte din nou, continuă:

– Şi chiar sunt fratele tău! Frate vitreg…

Toni îşi aminti că în certurile părinţilor, parcă auzise şi ceva reproşuri cu privire la o altă femeie ce fusese drăguţă cu domnul Moroi. Nuţu Moroi.

Tony a înţeles şi de ce chipul străinului îi părea cunoscut.

– Semeni cu tata! zise el acceptâd instantaneu situaţia. Şi el e vlăjgan aşa ca tine.

– Era! sublinie amar Francezul.

Atunci a sesizat Tony banderola neagră de pe mâna fratelui vitreg.

Fracezul i-a explicat că Nuţu Moroi, după ce a divorţat de mama lui Tony, s-a mutat la Galaţi, şi a reluat legătura cu mama lui. Aceasta, femeie aprigă, i-a interzis să mai bea şi l-a internat într-o clinică de dezalcoolizare. A stat Nuţu Moroi acolo în câteva rânduri, dar, mereu când ieşea, patima era mai puternică decât ambiţia. Asta până când, la un control medical, i-au descoperit o ciroză urâtă. La scurt timp după aceea, mama Francezului a murit, căzând de pe balcon în timp ce întindea rufele la uscat. De atunci, şi bolnav şi fără femeie, Nuţu a ţinut-o numai pe băutură. În urmă cu vreo săptămână, Francezul l-a internat de urgenţă în spital. Simţind că i se apropie sfârşitul, muribundul l-a rugat pe Francez să ia legătura cu Tony şi, după ce el avea să moară, ei doi să-l îngroape, la Bucureşti, unde moştenise un loc de veci.

Cu acest scop venise Francezul la Bucureşti. Aflând că Tony era la închisoare, neştiind că chiar azi urma să fie eliberat, Francezul a ţinut totuşi să-şi anunţe fratele vitreg că tatăl lor e pe moarte. Apoi, când a aflat că va fi eliberat, a hotărât să-l aştepte la poartă, să-i facă o surpriză. Cum pe peretele închisorii era postat un telefon interurban, Francezul băgă câteva fise de trei lei şi formă numărul spitaluilui. Ar fi vrut să-i spună şi tatălui că Tony va fi eliberat astăzi şi că, probabil, mâine îl vor vizita împreună la spital. Din păcate, o infirmieră de pe secţie i-a dat vestea cea tristă: Nuţu murise la ora 12 fix. ”Ca ora de la Bucureşti” mai zise Francezul, uşor îndurerat.

Tony nu ştia ce să zică. Dar ştia exact ce are de făcut. A dat paharul peste cap şi a strigat la barman:

– Mai dă-ne două sute!

După ce paharele au ajuns în faţa lor, Tony spuse:

– Mergem acasă la bătrâna, vedem ce parale are, dăm pe la un prieten, mai luăm nişte bani şi pornim către Galaţi. Nu-l lăsăm pe bătrân să zacă noaptea la morgă. Şi deseară pornim înapoi către Bucureşti.

Francezul, uimit de rapiditatea cu care Tony a întocmit un plan, luând dintr-o înghiţitură şi al doile rom, zise:

– Să mergem, aşadar!

Planul lui Tony a funcţionat perfect, ba mai mult, în şifonierul mamei au găsit şi costumul de ginerică a lui Nuţu Moroi. Doar că în Gara de Nord planul s-a gripat. Tren spre Galaţi nu era decât la 19,30 şi doar din Ploieşti Sud.

– Să mai bem ceva, a zis Francezul, gândind că oricum nu aveau ce face până vine personalul de Ploieşti.

Nuţu l-a condus la restaurantul gării, unde bărbaţii au comandat fiecare câte un rom mare şi câte o halbă de bere. La la doilea rând, Tony sări ca ars.

– Bea repede, că plecăm! ordonă el.

Francezul se conformă şi-l urmă pe Tony fără să întrebe ceva. ”E bucureştean, ştie el ce ştie… ” gândi totuşi Francezul, creditâdu-şi fratele în totalitate.

Tony sări într-un taxi şi Francezul auzi în timp ce cu greu se instala pe bancheta din spate:

– La ieşirea din Bucureşti!

Tony i-a mai dat câteva indicaţii şoferului, zicându-i pe ce străzi să apuce. ”Că nu-s turist, să-mi arăţi mie Bucureştiul şi să ma faci la portofel” încheie Tony maliţios. ”Că te cinstesc”, completă el după câteva miute. Încruntarea şoferului dispăru îndată şi înţelegând că oameni se grăbesc, călcă acceleraţia. Asta îi smulse un zâmbet de mulţumire lui Tony.

Ajunşi la drumul naţional, Tony l-a dumirit pe Francez:

– Facem autostopul!

Cum norocul părea că e de partea lui Tony, după numai câteva minute opri o dubiţă şi-i luă pe autostopişti.

În maşină erau cinci bărbaţi, plus şoferul. Toţi erau constructori şi fuseseră detaşaţi la muncă, la canal. Cum era vineri, le-a venit rândul să plece acasă, la Galaţi să-şi viziteze familiile.

Şoferul, fost maistru militar, era prieten bun cu volanul. I-au plăcut maşinile de mic şi, încă din clasele primare s-a înscris la carting, la Clubul Pionierilor. Apoi a făcut liceul auto, şi armata tot la Divizionul Auto. Acolo l-a descoperit Şeful de Stat Major al unităţii şi i-a dat maşina personală pe mână. Când a terminat armata, omul având liceul făcut la zi, generalul i-a aranjat să facă şase luni şcoala de subofiţeri, lângă Galaţi. ”Ei, numai şcoală şi instrucţie n-am făcut eu” râse şoferul, ”că doar generalul nu era să-şi conducă singur maşina, la amante prin Galaţi, ori la ministere prin Bucureşti”.

Unul din muncitori a scos din geantă un vin de Dealu Mare şi i-a invitat pe toţi să bea din sticlă. Atunci Tony le-a spus că tatăl lor murise şi că nu poate închina cu ei. ”Ei, să fie de sufletul bătrânului” zise unul la care se oprise sticla, turnă doi stropi pe jos, bău cu măsură şi-i întinse apoi sticla Francezului. Acesta puse sticla la gură şi, însetat după romul băut în gară, goli sticla dintr-o sorbitură.

– Hei! zise unul care nu apucase să deguste. Mai suntem şi noi pe aici…

Tony îşi scuză pe fratele, punând gestul pe seama oboselii şi a stresului.

– Doar oamenii inteligenţi se stresează, zise supăratul.

Tony n-a reacţionat la spusele omului, iar francezul nici n-a sesizat afrontul. Cum maşina tocmai trecea printr-un sat, Tony a propus să se facă o haltă de-o bere şi de-o vizită la veceu. ”Dăm noi câte o bere” veni el cu argumentul decisiv.

Călătorii au uitat incidentul cu vinul, în faţa unei mese pline cu halbe. Francezul a comandat şi o sticlă de rom şi a turnat câte un deget în fiecare halbă. Veselia era atât de mare încât familiile muncitorilor ar fi putut să-i aştepte mult şi bine, dacă şoferul nu ar fi oprit excesele bahice.

Cum pe Tony îl apucase grandomania, aşa păţea mereu când se pilea, acesta mai luă la pachet un rom şi două sticle de bere.

– La opt îmi scot nevasta la restaurant, aşa că la şapte suntem în Galaţi, zise şoferul călcând acceleraţia.

”Perfect! ” gândi Tony, pentru că aşa i-au zis cei de la spital, la telefon, că aia era şi ora până la care putea ridică trupul neînsufleţit al tatălui de la prosectură.

– Cu ce transportaţi cadavrul la Bucureşti, întrebă unul.

– Închiriem o maşină, zise Tony privind către Francez şi acesta îl aprobă.

– Aveţi mare grijă, reveni muncitorul, unii tot aşa au vrut să transporte un mort cu maşina. L-au învelit într-un covor persan şi l-au pus pe maşină, pe portbagaj. Dar cum merseseră multă vreme, au oprit la un popas să-şi facă nevoile şi au intrat toţi la toalete, lăsând maşina nesupravegheată. Când s-au întors, ia covorul de unde nu-i!

Au început toţi să râdă şi şoferul mai abitir, de a trebuit să tragă maşina pe dreapta până s-a mai domolit.

– Ce surpriză pe hoţi când au despăturit covorul, mai zise şoferul accelerând. Multă vreme nimeni n-a mai scos vreun cuvânt. Uruitul lent al motorului le dădea o stare de bine, de somn.

– Nişte proşti! zise Francezul deschizând ultima sticlă de bere. Bău cu mare sete. Da, rău, proşti rău!

Cum concluzia lui venise la minute bune după povestire, muncitorii au izbucnit din nou în râs.

– De ce nu mai eşti maistru militar? îl întrebă Tony pe şofer.

– Ei, eram tânăr şi aveam sânge fierbinte… şi… voi aici coborâţi, lăsă el povestea neterminată.

Tony ar fi vrut să-l plătească pe şofer, dar acesta nu-i primi banii. Închise portiera şi porni motorul. Tony îi bătu în geam. Şoferul coborî geamul şi privi întrebător.

– Te-ai dat la amanta generalului, nu? întrebă Tony.

– Nu… la nevastă-sa! auzi Tony răspunsul împletit cu scrâşnetul de roţi.

Ceasul abia dacă arăta ora şapte, dar toamnă fiind, se înserase. La spital au ajuns în câteva minute, Francezul ştiind scurtături printre blocuri.

Tony a constatat că mulţi bani mai costa să scoţi un mort din spital. Dar i-a dat cu dărnicie, fără să mai ţină cont.

– Cu ce îl transportaţi? întrebă înfirmierierul pe care l-au plătit ca să-l bărbierească pe mort, să-l spele şi să-l îmbrace în costumul de ginerică.

– Închiriem o maşină, răspunse prompt şi mândru Francezul. Acum plecam să găsim una şi ne întoarcem până la opt.

Infirmierul dădu a neîncredere din cap, dar nu zise nimic. ”Doi oameni beţi, un mort şi un drum lung până la Bucureşti, nu-i de colea… ” socoti el, văzându-i pe cei doi fraţi plecând clătinându-se.

– Ei? zise Tony, aşteptând o soluţie de la Francez. Cum facem?

– Închiriem o maşină! repetă Francezul ceea ce spusese mai devreme.

– Bine, bine, dar de unde? Tu eşti gălăţean, trebuie să cunoşti şi tu pe cineva.

S-a dovedit că nu ştia pe nimeni cu maşină ori care să lucreze la vreo intreprindere şi care ar fi vrut să facă un ban.

Cum timpul îi presa şi nu aveau soluţii au hotărât să intre într-o crâşmă şi să bea ceva. Zis şi făcut, intrară şi comadară câte o bere.

– Băi, numai una, să nu ne îmbătăm! zise Francezul.

Fratele îl aprobă şi sorbi cu înghiţituri mici berea rece ca gheaţa. Un tren şuieră şi Tony trase concluzia că nu erau prea departe de gară.

– Băi, dacă nu plecăm în seara asta, îl băgăm pe tata în doi saci de plastic şi apoi în alţii doi din rafie şi îl lăsăm la bagaje de mână în gara, zise Francezul. Că io acasă nu-l duc, că mi-e urât de morţi şi nici în morgă nu-l las, că i-am promis…

– Plecăm la Bucureşti! hotărî Tony.

După ce şi-au băut berile, au plecat la gara. Acolo Tony a cumpărat trei locuri la clasa I, pentru rapidul de la ora 21,00. ”E noapte” începu Tony să-i povestească Francezului planul ce avea să-i salveze. ”Spitalul e aproape de gara şi noi suntem puternici. Îl luăm pe bătrân de câte o subsioară, îl urcăm în tren şi trenul ne duce la Bucureşti. Când ajungem, tot întuneric e, şi din Nord până-n Matache e cale de 5 minute.

– Eşti deştept! aprecie Fracezul.

La spital infirmierul i-a întrebat cum îl transportă.

– Cu maşina închiriată! zise Francezul. Nu ţi-am mai zis, mă?!

– Bine, bine, dar până la maşină? N-aţi adus şi voi un coşciug?

– Nu e nevoie, are unul la Bucureşti, se oţărî la infirmier Francezul.

Toni îi mai băgă o sută de lei în buzunar infirmierului şi acesta decise că treaba nu mai era a lui. Actele fiind semnate, custodia mortului nu mai era în sarcina lui.

Fraţii au ieşit pe poarta spitalului sprijinindu-l pe Nuţu Moroi pe umerii lor.  Pe cât de puternici erau, după două străzi au hotărât să se odihnească niţel.

– E un parc aproape de gară, zise Francezul.

S-au aşezat pe o bancă şi şi-au tras sufletul.

– Numa’ bine… mai stăm aici un sfert de ceas şi apoi mergem şi ne urcăm direct în tren. În gara, la lumină, am putea da de bănuit, gândi cu voce tare Tony.

– Mi-e sete rău, hai să mai bem ceva înainte de plecare, zise Francezul.

– Băi, eşti prost? Vrei s-o păţim ca ăia cu covorul şi să rămânem fără mort? comentă Tony. Dar cum ideea cu băutul nu-i displăcu, îşi linişti fratele spunând că vor bea pe săturate în tren, la vagonul restaurant.

Pe alee se apropie o patrulă de miliţie.

– Aveţi un foc? întrebă unul din miliţieni.

Francezul scoase o cutie de chibrituri şi i-o dădu miliţianului. Acesta îşi aprinse ţigarea şi băgă cutia în buzunar.

– Păstreaz-o! zise Francezul.

Tony se înfioră. Ştia că miliţienii nu înghit obrăzniciile şi mereu aşteaptă un prilej de a se dovedi utili în păstrarea ordinii şi liniştii publice. Miliţianul aprinse o lanternă şi trecu lumina peste chipul celor trei de pe bancă. Lanterna se stinse.

– Porcării chinezeşti! comentă el, bătând cu palma în lanternă. Cum aceasta nu se mai aprindea, miliţianul scoase cutia din buzunar şi scăpără un chibrit. Îl apropie de mutra lui Nuţu şi văzându-l nemişcat, întrebă:

– Cu ăsta ce-i?

Tony ticluise deja un răspuns, ceva lacrimogen, să-l facă pe miliţian să-şi aducă aminte că şi el are un tată, că…

– E mort, zise Francezu.

– De beat! completă unul din miliţieni.

Miliţianul aruncă chibritul ce-l frigea la degete.

– Să mergem, băieţi, că ăştia au băut toată distilăria lui nea Bachus. Iar voi, luaţi viteză… să nu vă mai văd aici când ne întoarcem.

Tony nici c-ar fi vrut să mai rămână. De cum se îndepărtară miliţienii, barbaţii porniră către gară, târându-l pe Nuţu cum puteau. S-au mai oprit o dată că un pantof căzuse dintr-un picior al mortului. Francezu s-a aplecat să i-l pună la loc, dar a căzut în cap şi abia s-a mai ridicat de pe jos.

– Ţine-l tu, boule, că-i bag io pantoful! se supără Tony privind cu îngrijorare ceasul.

Au ajuns cu bine totuşi la gară. Acolo, lume multă şi pestriţă, dar nu le avea nimeni grija. Mai mult, după cum le zisese şi miliţianul, pentru că puţeau a alcool de la o poştă şi mai târâiau şi un al treilea după ei, lumea se dădea din faţa lor.

În tren avură norocul să nimerească într-un compartiment liber. La clasa întâi erau mai puţini călători, oamenii muncii călătorind în special cu clasa a doua. La clasa întâi mergeau doar cei cu funcţii în partid, pensionarii care aveau reduceri ori ceferiştii şi neamurile acestora, gratuit.

– Încă două minute şi pierdeam trenul, murmură Tony.

Nici nu termină bine propoziţia şi conductorul de tren fluieră de plecare.

– Mergem? întrebă Francezul.

– Unde? se răsti uimit Tony.

– Să bem! răspunse Francezul, nedumerit de nedumerirea fratelui.

Tony i-a explicat că trebuie întâi să vină naşul, să le verifice biletele şi apoi pot merge liniştiţi.

– Da, bă, da’ mi-e şi foame… n-am luat şi noi nişte parizer şi o franzelă de la alimentara din gară.

– Că şi găseai parizer, la ora asta! raspunse Tony cu tristeţe, simţind că şi lui i se face foame. Nici tactu, nici măta n-au fost secretari de partid să-ţi dea ţie vânzătoarea parizer. Ştia bine cât de greu găsea şi în Bucureşti un salam, un pateu ori o bucată de carne. Alimentarele erau pline ochi de gheare de porc, de tobă cu mult şoric, de hellas şi măsline greceşti şi de munţi de cutii de creveţi din Vietnam. Gândindu-se la aceştia din urmă, mintea îi imagină un castron plin cu creveţi prăjiţi şi săraţi şi la multă bere.

– Lasă, bă, că la vagon, ăştia mereu bagă senvişuri cu salam de Sibiu şi caşcaval. Că dacă i se face foame la dom’ secretar, trebuie să-i dea ceva bun de crăpeală…

Conductorul a deschis uşa compartimentului, a intrat şi apoi a făcut repede doi păşi înapoi.

– Deschideţi geamul! ordonă el. ”Doamne ce or fi băut ăştia trei, că put cât o bodega plină cu beţivi”.

Tony se conformă şi apoi îi întinse biletele. Omul le perforă şi le mai spuse:

– Dacă vă apucă somul, să nu vă puneţi picioarele încălţate pe banchete.

Francezul duse mâna la o şapcă imaginară, în semn de ”am înţeles, şefu”. Apoi îl întrebă pe conductor până la ce oră e deschis vagonul restaurant.

– Până la miezul nopţii… dar voi ce nevoie mai aveţi la restaurant, că sunteţi praf!

– Să mâncăm ceva, preluă Tony dialogul. Ştiţi, au sendvişuri?

Naşul încuviinţă din cap şi deschise uşa compartimentului următor. Ar fi vrut să le mai zică ceva, dar renunţă. ”Bine măcar că nu mai sunt călători în compartiment cu ei” gândi el şi îşi văzu de găuritul biletelor.

Tony şi Francezul au aşezat mortul pe un loc cu faţa spre direcţia de mers a trenului, sprijinit cu umărul drept de geam şi cu mîinile aduse în poală.

– Să mergem, aşadar, zise unul din ei.

Au lăsat geamul şi uşa deschise, dar au tras draperiile şi au stins becul. ”Să se aerisească bine” a gândit Tony în ideea că, cine ştie, în staţiile următoare mai pot urca ceva călători.

Când au intrat în vagonul restaurant primul lucru ce le-a atras atenţia a fost un platou mare de inox, plin cu sendvişuri. Şi miroseau atât de bine… Şi arătau ca în revistele pe care le mai uitau străinii prin hoteluri şi el le lua de la cameriste. Felia de pâine uşor prăjită, atât doar cât să miroase a fum, să fie uşor crocantă, dar miezul să fie pufos. Peste ea un strat de unt şi peste el două felii subţiri de salam de Sibiu, atât de subţiri încât încât te întrebai cu ce au fost tăiate. Şi nu în ultimul rând, caşcaval răzuit, o frunză de pătrunjel şi două trei feliuţe decupate dintr-un gogoşar acru, roşu foc.

– Luăm noi platoul ălă! zise Tony şi-şi sprijini coatele pe bar.

Barmanul îi privi uimit şi nu ştia dacă să îi servească sau nu, pentru că alea erau toate sendvişurile din restaurant. Dacă ar mai fi venit cineva, poate un şef de la partid, n-ar fi avut cu ce să-l mai servească. Dar, cum în vagon nu mai erau decât două persoane care stăteau în faţa cafelelor de mai bine de o jumătate de oră şi care nu păreau a dori altceva decît să se ţină de mâini şi să se privească în ochi, şi cum mai era mai puţin de o oră până la închidere, barmanul se decise:

– Luaţi loc la o masă şi vi le aduc eu. Doriţi şi ceva de băut?

– Parcă nu te mai auzeam întrebând, zise Francezul însetat. Ce ne dai?

– Bere Radeberger şi vodcă poloneză.

– Viborova?

– Da!

– Să curgă valuri… se bucură Francezul.

Barmanul se bucură că a luat decizia de a-i servi, văzând că erau muşterii care nu se dădeau în lături de la cheltuit bani. Sigur se va alege şi cu un bacşiş gras…

Văzându-se cu masa plină, Tony se uită către barman şi-i strigă:

– Adu o farfurie şi un pahar.

Francezul care începuse deja să mănânce, luând sendvişurile direct cu mână de pe platou îl privi uimit. ”Bucureştean fiţos” gândi el, neînţelegând totuşi la ce-i mai trebuie un pahar. Vodca era deja pusă în pahare, iar bere nu-l văzuse altă dată să bea decât din sticlă.

Tony puse două sendvişuri pe farfuria adusă, umplu paharul cu vodcă şi i le dădu barmanului.

– E pentru sufletul tatălui nostru care a murit azi…

– Să-l odihnească Dumnezeu, zise barmanul pios, onorat şi bucuros de pomana primită.

Bărbaţii se puseră apoi pe mâncat şi nu se opriră până când nu văzură fudul lucios al platoului de inox. Francezului parcă îi păru rău de cele două sendvişuri date de pomană, că ar mai fi încăput ceva în stomacul lui ars de atâta alcool.

– Vreţi să vă prăjesc nişte creveţi? întrbă barmanul luând platoul de pe masă.

– Să mori tu că ai?! se entuziasmă Tony. Numai ce se gândise la creveţi şi iată cum gândurile căpătau consistenţă. Fă-ne, să trăieşti, fă-ne o cutie plină, că mergem până la capăt, la Bucureşti.

Ceasul se cam apropia de miezul nopţii, de ora închiderii, dar cum n-avea somn şi clienţii erau de treabă, a hotărât să facă o excepţie.

– Uite, e Buzăul, zise Tony când trenul opri într-o gară. De aici mai avem trei ore.

Francezul ar fi vrut să zică ceva dar gândul îi fu întrerupt de barman. Acesta venea către masa lor, ţinând într-o mână platoul de inox plin cu creveţi crocanţi şi bine săraţi şi în cealaltă patru beri.

Tony i-a zîmbit şi i-a făcut un semn întrebător, arătâd cu degetul spre ceas. Barmanul a dat lămuritor din mână. Fraţii s-au pus pe mâncat creveţi şi pe băut bere, de parcă ziua era abia la început.

*

În timpul acesta, Nuţu Moroi nu mai era sigur.

La Buzău au urcat soţii Simion, ce se întorceau din vizită, de la copii. Oamenii locuiau în Reşiţa, dar fata lor, după facultate, primise repartiţie la Buzău. Acolo se căsătorise şi acum născuse un băieţel.

– Bună seara, a salutat dl. Simion după ce a aprins becul.

Omul din compartiment nu a răspuns nimic. Doamna Simion i-a făcut semn soţului că omul doarme. Soţul îi răspunse tot cu un semn, simbolizând o sticlă ce se apropie de gură. Femeia zâmbi, scoase biletele şi află care le sunt locurile. Domnul Simion aşeză grijuliu bagajele, pentru că ginerele le dăduse patru duzini de ouă şi câţiva pui. Ginerele era veterinar la o fermă agricolă şi era băiat descurcăreţ. Mereu în casa lui găseai carne de pui şi ouă şi nu de puţine ori le făcea pachet şi socrilor.

– Să nu facem de pe acum omleta, glumi omul asigurându-şi soţia că a pus bagajele în siguraţă.

Doamna Simionn s-a aşezat pe locul de la geam, faţă în faţă cu Nuţu Moroi. Domnul Simion a ieşit pe hol, la o ţigare.

Omul era proaspăt pensionar, dar încă în putere. Nu avea nici 60 de ani, dar ieşise la pensie fiindcă lucrase toată viaţa în oţelărie. Cum nu făcuse excese, prietenii nu-i dădeau mai mult de 45 de ani. Şi aşa se şi simţea domnul Simion. Nu mai departe de luna trecută, ca să-şi găsească o ocupaţie, că nu suporta inactivitatea stării de pensionar, s-a apucat să-şi repare balconul şi a cărat cu spinarea un sac de ciment şi unul de nisip. Avea doar o patimă: câte o ţigare din când în când. După ce a aruncat chiştocul pe geam, s-a întors în compartimet.

– Închide geamul, că e cam răcoare, îl rugă femeia.

Omul se coformă. Cum trenul făcea o curbă strânsă, corpul neînsufleţit al lui Nuţu Moroi se supuse inerţiei şi îl atinse pe domnul Simion.

– O, mă scuzaţi! spuse omul crezând că Nuţu s-a trezit şi că nu e de acord cu închiderea geamului. Am crezut că încă dormiţi… vă deranjează dacă închid geamul?

Cum Moroi îşi dormea somnul de veci şi puţin îi păsa lui dacă geamul e deschis sau nu, răspusul nu a venit. Domul Simion a luat tăcerea drept încuvinţare şi s-a proptit cu mîinile în mânerul metalic al geamului. Cum geamul se împotrivea închiderii, domul Simion i-a făcut semn soţiei să se mute, ca el să aibă mai mult loc şi mai multă forţă, să închidă totuşi geamul. Soţia s-a aşezat cuminte pe bancheta cealaltă, lângă Nuţu Moroi. Atunci trenul a intrat într-o curbă şi mai strânsă şi mâna stângă a mortului a poposit pe piciorul femeii. Aceasta a ţipat scurt.

– Domule, s-a răstit soţul la decedat, ia-ţi mâna de pe piciorul soţiei!

Nuţu n-a răspuns. Mai mult, la următoarea zdruncinătură mortul s-a prăvălit cu tot corpul în poalele femeii.

Domul Simion n-a mai răbdat, cu stânga l-a înşfăcat pe Nuţu de piept şi cu dreapta i-a aplicat un upercut ucigător. Din lovitură, Nuţu s-a lovit cu capul de geam, dar n-a scos nici un icnet. Femeia eliberată din îmbrăţişarea mortului a ieşit repede pe hol, cu gând să cheme conductorul ori miliţia.

Domnul Simion văzând că Nuţu nu mai mişcă s-a speriat.

– Femeie, vino dracului încoa! îşi strigă el soţia.

Aceasta intră nedumerită. Soţul îl zgâlţâi pe Nuţu sperând să obţină vreo reacţie. Neprimind se aplecă să verifice pulsul agresorului. Atunci se albi la faţă.

– L-am omorât, femeie! spuse el cu răsuflarea întretăiată. Ce mă fac acum? Nu mă pot bucura de pensie… ultimii ani din viaţă am să mi-i petrec la puşcărie…

– Şi mai avem şi puii şi ouăle în bagaje, deveni pragmatică femeia. Dacă ne prinde miliţia, le facem probleme copiilor… îi bagă la furt din avutul obştesc…

Domnu Simion nu mai stătu pe gânduri: cum geamul nu se lăsase închis, omul îl săltă pe Nuţu cu pieptul peste geam şi apoi, ajutat şi de soţie, îi făcură vânt de picioare, în noapte.

Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat doamna Simion şi-a reluat locul la geam iar domul Simion a ieşit la o ţigare, pe hol.

– Cam des fumezi, dragule! îl apostrofă soţia.

Domul Simion strâse din umeri şi femeia înţelese că era un caz excepţional.

*

În vagonul restaurant se aşternuse liniştea. Somnul se cam lipea de ochii barmanului şi băutura nu-i mai atrăgea pe muşterii. Cum trenul tocmai plecase din Ploieşti Sud, Tony şi Francezul au plecat spre compartimentul unde îşi lăsaseră tatăl mort. Cu un echilibru precar, accentuat şi de mişcările trenului, fraţii au ajuns. Acolo au văzut doi oameni liniştiţi, dar nici urmă de Nuţu. Crezând că au greşit vagonul s-au dus şi în următorul. În drumul lor a apărut conductorul. Acesta, ajuns lângă ei şi-a pus mâna la nas şi nu s-a putut abţine:

– Uau, da’ îngrozitor puţiţi!

Tony îngrijorat, îl întrebă:

– În ce vagon suntem? Ne-am cam rătăcit…

”Cum dracu să te rătăceşti pe drum drept?  E aşa greu să alegi: înainte – înapoi?” gândi conductorul, dar politicos, le răspunse:

– Vagonul dumneavoastră e următorul. Vă conduc într-acolo! şi le făcu semn în ce sens să se îndrepte. Cu mult calm, conductorul străbătu mica distanţă, în urma fraţilor.

– Aici, mai spuse el, indicând uşa compartimentului.

Francezul se prăbuşi pe o banchetă iar Tony îşi puse mâinile în cap. Conductorul înţelese că s-a întâmplat ceva şi dădu să pună o întrebare lămuritoare. Fu întrerupt de intervenţia lui Tony:

– Unde-i tata? se răsti el către soţii Simion.

Domul Simion îi măsură calm pe cei doi oameni disperaţi, făcu o mutră de neînţelegere către conductor şi îngână:

– Era tatăl tău? Hm, ciudat… a coborât la Ploieşti!

*

Soarele profila umbra zăbrelelor pe perete.

Gheorghe se trezi primul. Cu piciorul, zgâlţâi uşor salteaua patului de deasupra. Răspunsul primit fu o salvă de două băşini sănătoase şi oftatul unui om ce se întinde.

Nea Ion bătu în grilaj.

– Înainte de a ieşi pentru micul dejun, zi-mi şi mie, ce i-ai spus ăluia de a zis că tactu a coborât la Ploieşti.

Tony zâmbi şi spuse:

– Că era mort!

 

autor  Cirstea Nicolae

Tagged with:

Comentarii închise la Tony Moro

%d blogeri au apreciat asta: