Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Poveste cu cap

Posted in Proză by Hopernicus on 07/01/2012

Lucrare distinsă cu Premiul ION CREANGĂ al Uniunii Scriitorilor, la Concursul Naţional de Creaţie Literară – Poveşti, Iaşi 2011

 

Pe vremea când inorogului abia de-i ieşise un cucui în frunte, la marginea lumii era o ţară bogată, într-atât de bogată încât după nici trei secole de huzur locuitorii ţării deveniseră tare proşti.

Oamenii din ţara vecină n-au crezut că poate exista atâta prostie într-un spaţiu delimitat, până să afle că în satul de pe graniţă se născuse un băieţel fără cap. Părinţii copilului erau proşti rău, într-atât de proşti încât vintrele femeii nici n-au considerat necesar să-l mai înzestreze şi cu cap pe nou-născutul prunc.

– E bine! s-a bucurat tatăl copilului, scărpinându-se în creştet până i-a dat sângele. O gură mai puţin de hrănit! i-a explicat el femeii ce-l privea lung, ca de obicei.

Omul nu din teamă pentru procurarea hranei găsise că e mai bine că pruncul i se născuse fără cap, că ţara era bogată-bogată. Era doar fericit că băiatul nu va trebui, ca el, să meargă până la moarte la şcoală pentru a învăţa cum se mestecă mâncarea. Şi asta pentru că un rege adus de prin ţări străine constatase că prea mulţi oameni în floarea vârstei muriseră în ultimii ani fiindcă se înecaseră cu mâncare. Pentru localnicii obişnuiţi să nu facă nimic, lecţiile zilnice erau tare obositoare…

Peste ţara cu pricina domnea acum regele Meu, un nume predestinat să conducă ţara Mea. Fiind atât de proşti, în urmă cu ceva vreme, locuitorii au hotărât să nu-şi mai obosească minţile cu un nume de ţară, fie ea şi a lor şi, pentru că era şi ţara fiecăruia în parte i-au spus Ţara Mea.

Regele Meu nu era prost. Era mezinul regelui din ţara vecină. Bătrânul lui tată, după ce ultimul monarh din ţara Mea a murit, s-a înfiinţat la marii dregători ai ţării bogate şi le-a spus:

– De azi, fiul meu cel mare vă e rege!

Dregătorii au acceptat deîndată, bucuroşi nu atât pentru că fuseseră scutiţi de căutarea unui conducător, cât pentru că de multă vreme nu mai auziseră rostite din gura unui muritor atâtea cuvinte înşiruite într-o singură propoziţie. Soarta a făcut însă ca primul născut al regelui vecin să nu domnească mai mult de câţiva ani. Se lăsase prins de huzurul ţării bogate-bogate şi începea să le semene supuşilor. Într-o seară, cu ceva mai mult vin în cap decât de obicei, a acceptat chiar să i se facă baie după obiceiul regilor din ţara Mea. S-a lepădat de veştminte şi s-a lăsat prins în nişte hamuri din piele fină de căprioară virgină. Apoi, cu nişte scripeţi, rămaşi din negura timpului, de când ţara nu era atât de bogată, a fost ridicat la înălţime. Cum eticheta regală spunea că doar până la acest moment suita putea asista la ceremonia de îmbăiere a regelui, curtenii au ieşit şi şi-au căutat drumul spre case, pentru somn. Slugile au împins o cadă mare din aur până sub regele atârnând, au acţionat pârgia de coborâre şi au ieşit în grabă. Din păcate nimeni nu se gândise să încălzească apa pentru stăpân şi acestuia, încins de la vinul fiert cu mirodenii băut îndelung, de cum atinse apa sloi îi stătu inima.

Înştiinţat de grozăvie, regele ţări vecine veni şi luă trupul mort al fiului cel mare şi-l lăsă pe cel mijlociu să se ocupe de ţara Mea.

– Acesta este noul vostru rege, pe care poate-l slujiţi cu mai mare atenţie…

Dregătorii i-au mulţumit frumos, dar erau nedumeriţi de ce bătrânul rege le reproşa moartea fiului cel mare. ”Se putea întămpla oricui, nu?!” gâdiră ei pentru scurt timp, apoi uitară.

Regele ţării vecine abia de ajunsese acasă, abia de-şi îngropase copilul omorât de proştii din ţara Mea, când un porumbel alb i-a adus o altă veste neagră. În ziua încoronării fiului mijlociu, la care el nu putuse participa, ocupat fiind cu funeraliile, bucătarii pregătiseră mâncăruri alese, printre care şi prepeliţe umplute. Nimic rău până aici, doar că în umplutură băgaseră şi alune de pădure, după o reţetă adusă de un pelerin de prin cetatea luminii. Bucătarii însă, n-au gândit că trebuie folosit doar miezul şi au pus alunele întregi, cu coajă. Mijlociul, gurmand de felul lui, s-a aşezat fericit la masă şi de la prima îmbucătură a auzit cum ceva-i trosneşte între dinţi, dar cum apucase să înghită, s-a înecat cu cojile de alune. A murit greu, după ore de chin şi efort încercând să facă aerul să-i ajungă în plămâni. O dată cu regele şi din acelaşi motiv au mai murit nouă curteni…

Bătrânul rege a ajuns în ziua următoare. Şi-a luat fiul mijlociu mort şi l-a lăsat pe mezin rege în ţara Mea.

– Tată, i-a spus feciorul cel mic plângând, de nu vrei să mă iei şi pe mine mort acasă, lasă o oaste să mă păzească şi trimite-mi bucătari, spiţeri şi alţi slujitori pricepuţi din ţara noastră să-mi aibă de grijă.

Dar bătrânul rege deja se gândise la toate astea. După ce şi-a văzut mezinul în siguranţă s-a pregătit de plecare, că trebuia să-şi îngroape încă un fiu omorât de proşti.

De această dată dregătorii din ţara Mea aveau şi mai puţine a-şi reproşa şi chiar i-au arătat regelui îndoliat cronicile cu decesele oamenilor în floarea vârstei, ce au murit în ultimua vreme înecaţi cu mâncare. Regele n-a mai catadicsit  să le răspundă şi a făcut semn ca alaiul să se pună în mişcare.

Regele Meu domnea deja de câţiva ani în ţara Mea. Şi nu era deloc prost. Ca orice om deştept era şi curios. Auzise de multă vreme de copilul născut fără cap, dar treburile regatului nu i-au permis să-şi satisfacă nevinovata curiozitate. De când se încoronase, regele Meu chemase arhitecţi şi ingineri din ţara natală şi a construit şcoli, spitale şi multe azile de bătrâni. Era conştient că doar cu copiii putea schimba ţara, dar nu-i putea neglija pe adulţi şi pe bătrâni. Cum rezolvase toate aceste lucruri, într-o dimineaţă porunci să-i fie adus pruncul fără cap.

– Mărite, spuse prim-dregătorul, un verişor isteţ adus din ţara natală să-i fie mână dreaptă în ţara proştilor, pruncul nu mai e prunc, acum ar trebui să fie un flăcău la vreo op’şpe ani şi nici nu mai trăieşte în ţara Mea. Vecinii spun că pruncul a crescut pe lângă casa părintească până la zece ani, când tatăl lui a murit înecat cu mâncare. După asta, mama copilului n-a mai fost văzută pe afară. Vecinii vorbesc că femeia se cuibărise într-un jilţ şi privea lung un tablou, din care răposatul îi zâmbea mereu. Degeaba copilul se împleticea prin fustele maică-si, ea cu blândeţe îl alunga şi îşi vedea în continuare de privit. După ce a murit şi femeia, copilul a fost luat de nişte străini…

De  fapt  pruncul  fusese  luat  de  o  trupă  de  circari  şi  arătat prin târguri târgoveţilor şi

aceştia scuipau în sân, se închinau şi aruncau un bănuţ în poala ţigăncii ce-l luase în grijă. Copilul fără cap era norocul circarilor, care în scurtă vreme s-au îmbogăţit atât de mult, încât fiecare îşi dorea să nu mai facă nimic, nici măcar să-i poarte de grijă băiatului fără cap. Cearta lor a făcut ca trupa să se destrame şi băiatul să fie abandonat într-o piaţă.

Măcelarul văzu din dugheana lui băiatul fără cap stând pe marginea unei fântâni. ”Să nu care cumva să cadă, că ne spurcă apa” gândi el şi dădu fuga să-l salveze pe băiat.

– Nu vrei să fii ucenicul meu? îl întrebă el după ce-l apucă strâns de braţ.

Băiatul strânse din umeri că gura n-avea să poată răspunde. Măcelarul îl duse degrabă acasă şi-şi puse femeia să-l îmbăieze şi să-l despăducheze, că aşa murdar nu putea păşi în dugheana lui curată, de i se dusese vestea în toată cetatea. Măcelarul fusese gâde într-un alt regat, dar cum se săturase să tot taie la capete şi cum chivernisise ceva bănet, a schimbat regatul, şi-a schimbat meseria şi s-a căsătorit cu o precupeaţă văduvă.

Când l-a văzut în pragul măcelăriei îmbrăcat cum se cuvine, cu pantaloni de piele trei sferturi, cu cămaşa albă suflecată la mâneci, cu bretelele roşii bucurând privirea şi cu şapca de velur în mâini, măcelarului îi dădură lacrimile. ”Dacă avea cap îşi putea îndesa şi şapca până peste urechi, aşa ca să nu-i cadă vreun fir de păr pe carnea clienţilor” gândi măcelarul.

Nici o lună nu i-a trebuit omului să se convingă că băiatul nu e bun de măcelar, nu de alta dar nu prea avea precizie la tăiat cu bărdiţa cotletele şi nici răbdare pentru a curaţa perfect carnea de pe oase. Şi cum nu ţinea să intre în gura târgului că el ar fi cel ce l-a mânat pe băiatul fără cap să rămână şi fără mâini, s-a gândit să-l alunge. Totuşi, prinse drag de el…

Atunci şi-a amintit o poveste ştiută doar de călăi, un secret ce a fost tăinuit celorlalţi muritori. De când vrăjitoarea focului şi-a văzut băiatul decapitat pe nedrept, dacă autorităţile dăduseră călăilor drept de moarte, ea le-a dat acestora şi drept de viaţă, dacă ar fi avut îndoieli cu privire la vinovăţia decapitaţilor. Totuşi, cunoscând firea oamenilor cu puteri nelimitate, ea a restrâns la trei dreptul fiecărui călău de a reda viaţa decapitaţilor.

Într-un  astfel  de  caz, călăul  putea  merge  în valea unde inorogul bătuse cu copita întâia

oară de când îi apăruse ca un cucui, primul semn al cornului divin. Acolo şi numai acolo trebuia să facă un foc cu lemn de mesteacăn alb, să pună la încins un ceaun plin cu apă din pârâul locului şi să fiarbă la foc mic răşină de brad, miere de viespi negre, un ciob de corn de cerb şi încă ceva buruieni ce creşteau doar în valea aceea. La sfărşit, trebuia să picure câţiva stropi din sângele decapitatului peste fiertură. Întors în târg, călăul aştepta miezul nopţii, când trebuia să ungă atât capul, cât şi trupul decapitatului cu fiertura din valea inorogului şi apoi să le împreuneze cât mai bine. La sfârşit mai trebuia să rostească un descânt şi decapitatul, dacă era cu adevărat nevinovat învia!

”Vreau să-l privesc în ochi!” gândi măcelarul şi dădu fuga în valea inorogului. Seara se întoarse cu fiertura într-un ceaun de argint. ”N-are ce păţi, că ş-aşa n-are cap!” îşi făcea el curaj aşteptând miezul nopţii. Când bătrânul pendul vesti trecerea într-o nouă zi, măcelarul făcu o crestătură între umeri băiatului fără cap, unse crestătura cu fiertura magică, apoi făcu acelaşi lucru cu un cap de porc taiat în ziua ce tocmai trecuse, îl potrivi peste crestătură şi începu să descânte:

Moartea să ierte o dată

Şi trupul să capete viaţă,

Cum legi două fire de aţă

Leagă şi fiinţa nevinovată!

Abia apucă măcelarul să rostească ultimul vers că băiatul cu cap de porc dădu fuga la bucătărie şi nu se opri din mâncat decât atunci când stăpâna casei îl luă la goană punând coada măturii pe spinarea lui. Băiatul se tolăni afară, pe nişte paie, râgâi de se cutremurară şi ouăle de sub cloşti şi adormi. Sforăitul băiatului şi guiţatul nocturn i-au alungat somnul nevestei măcelarului şi cum dădură zorii, femeia şi-a pus mâinile în şolduri, s-a încruntat şi în loc de bineţe, i-a strigat soţului:

– Fă ceva!

Bărbatul întristat se duse iar în valea inorogului, prepară o altă fiertură şi se porni înapoi către târg. ”Ce alt cap să-i pun în loc?” gândea omul târându-şi picioarele pe drumul desfundat. Pierdut în gânduri abia de apucă să sară în şanţ, să nu fie lovit de poştalion. Roţile grele, metalice, lăsară o urmă şerpuitoare pe drum. ”E beat birjarul!” concluzionă măcelarul şi grăbi pasul, să nu-l prindă noaptea pe drum.

La poarta cetăţii văzu o baltă de sânge. Poştalionul dăduse peste un câine şi-l zvârlise mort sub ziduri. Măcelarul scoase degrabă cuţitul de vânătoare de care nu se despărţea niciodată şi decupă grijuliu capul câinelui. Apoi alergă către casă.

La miezul nopţi despărţi capul de porc de trupul băiatului şi alipi capul câinelui. După descânt băiatul îngenunche, linse mâna măcelarului, apoi fugi afară, la gard. Începu să miroase fiecare ulucă şi să urineze din loc în loc.

Pe măcelar îl umflă râsul, dar nevestei nu-i plăcu nici de omul câine.

– Să nu te prind în dormitor! porunci femeia enervată de amuzamentul măcelarului. Azi dormi în măcelărie… şi ia-ţi şi câinele cu tine, că n-are ce căuta în casa mea!

Măcelarul îşi amenajase un colţ în dugheană trăgând două rogojini din tavan până la pardoseală şi îşi montase un pat din câteva scânduri vechi, imediat după ce se însurase. Fiindcă nevasta nu pricepea ce nevoie mai are de-un pat, mai ales că acum pe cel din casă avea şi cu cine-l împărţi, măcelarul i-a răspuns că, uneori, de la atâta muncă îl apucă oboseala şi cum nu se spală niciodată înainte de a închide dugheana, nu voia să murdărească aşternuturile curate din dormitorul conjugal. Nevasta a încuvinţat şi i-a apreciat grija pentru curăţenie. De fapt, omul îşi crease un refugiu pentru momente ca cel din seara asta.

– Hai băiete, la culcare! strigă măcelarul şi băiatul îl urmă supus. Omul se aruncă pe patul din dugheană şi băiatul se furişă rapid sub pat. Restul de noapte trecu repede…

În zori, măcelarul fu trezit de urletele femeii. Când ajunse în bucătărie îşi găsi nevasta căzută pe jos, cu o urmă de muşcătură pe picior. Băiatul stătea pe masă şi mârâia când femeia încerca să-l alunge cu coada măturii de lângă calupul mare de brânză. Măcelarul speriat a pus degrabă mâna pe puşcă. Atunci băiatul a ţâşnit afară din bugătărie. Măcelarul a ieşit şi el şi a dus

puşca la ochi. Apoi s-a întâmplat ceva straniu. Băiatul s-a ridicat în picioare şi a ridicat o mână în semn de pace. Măcelarul a lăsat puşca jos. Îi era milă să-l împuşte. Atunci băiatul şi-a smuls capul de câine de pe umeri, l-a aruncat în şanţul drumului şi, după ce i-a făcut cu mâna măcelarului, a pornit spre alte meleaguri.

Băiatul fără cap a mers vreme de câteva zile până a ajuns într-o ţară unde sărăcia cruntă făcea pereche bună cu deşteptăciunea. Negustorii străini veneau deseori aici fiindcă localnicii le ţineau la centimă evidenţa banilor câştigaţi din negoţ ori le povesteau despre astre, piramide ori microorganisme. Şi negustorii lăsau câte ceva de-ale gurii în schimbul ajutorului.

Regele locului trăia într-o casă de chirpici, la baza unui deal. Decupată în deal era o uşa, unde negustorii străini gândeau că e o pivniţă în care el, regele săracilor, avea dreptul să aibă o rezervă de hrană.

De fapt acolo fusese închisă fiica regelui. Doar curtenii ştiau adevărul, dar păstraseră secretul cu sfinţenie. Oricum la cât de deştepţi erau, cu greu ar fi găsit pe cineva care să le pătrundă înţelepciunea vorbelor. Şi erau şi ocupaţi. Foarte ocupaţi. Căutau piatra filosofală şi căutarea îi făcea imuni la foamete şi la umilinţa de a trăi în vizuine săpate în pământ, nu departe de casa regelui.

Ajuns către seară, băiatul fără cap merse ţintă către uşa decupată în deal şi cum nu era încuiată, găsi de cuvinţă să înnopteze acolo. Un strigăt sfâşietor de spaimă, apoi un altul sfâşiară liniştea serii. Curtenii din apropiere dădură fuga la pivniţă şi-l găsiră pe băiatul fără cap, căzut în genunchi în faţa fetei regelui săracilor.

Curtenii l-au legat fedeles şi au dat fuga la rege.

– Mărite, secretul a fost aflat! Un om a intrat în pivniţa prinţesei.

– Era singur? întrebă regele îngrijorat.

La răspunsul afirmativ al curtenilor, regele s-a relaxat. Şi-a frecat palmele bucuros şi, cu voce gravă, a poruncit:

– Tăiaţi-i capul!

Curtenii ar fi vrut să spună că le e de-a dreptul imposibil să îndeplinească porunca, dar regele le-a retezat avântul ridicând o sprânceană. Apoi cu un gest de expediere, făcut autoritar din încheietura mâinii, a dat de înţeles că vrea să rămână singur.

– Dezbatem dimineaţă problema! strigă el în urma curtenilor, uşor nemulţumit de sine, că se lăsase pradă autorităţii excesive.

Regele din ţara săracilor dormea mai mult dimineaţa, de altfel şi supuşii lui tot aşa, câtă vreme în toată ţara nu exista nici un cocoş care să vestească zorii unei noi zile. Câte o găină mai creşteau unii pe lângă vizuină, că găinile făceau ouă şi săracilor le plăceau mult ouăle fierte…

În această dimineaţă însă fură treziţi de mare zgomot făcut de toboşari şi fluieraşi ce veneau să vestească vizita regelui din ţara Mea.

Regele Meu, prin iscoadele trimise de marele lui dregător şi verişor, luase urma băiatului fără cap. Din alaiul regal făcea parte şi măcelarul, care-i povestise regelui Meu toată aventura, chiar cu riscul de a suporta furia blestemului vrăjitoarei focului.

Curtenii regelui săracilor se înghesuiau în casa stăpânului lor. Unul îi dădu regelui cămaşa lui care avea ceva mai multe petece decât găuri, altul despică un crac de pantalon cadrilat şi-i făcu regelui o cravată, un altul îi netezea părul cu niţică apă. Cineva veni chiar cu o lumânare, cu gândul să ardă nişte fire inestetice şi rebele ce-i ieşeau stăpânului din nas. Regele săracilor se încruntă şi nu putu să nu gândească la posibilitatea ca omul să aibă ceva strămoşi din ţara Mea.

– Confrate, îşi începu discursul regele săracilor ieşit în întâmpinarea regelui Meu. Suntem onoraţi să vă primim pe pământurile noastre, dar luminaţi-ne, ce vânt vă aduce în sărăcia mea de ţară? Că o ţară săracă-săracă precum a noastră a fost ocolită şi de hoardele barbare, ori înţelepciunea noastră n-ar avea valoare în ochii supuşilor tăi…

– Sire, venim cu gânduri paşnice. Şi nu ne-am fi grăbit într-atât dacă nu aflam că pe pământurile măriei tale a poposit un supus de-al meu. El e o minune naţională şi vrem să-l chemăm să revină în ţara lui… despre tânărul fără cap vorbesc…

Regele săracilor nu înţelegea. Unul din curteni i-a şoptit la ureche că era vorba de tânărul ce aflase de prinţesă, cel ce era întemniţat şi trebuia pedepsit.

– E fără cap? şi-a întrebat el uimit curtenii. Cum aceştia i-au confirmat, regele tăcu o vreme, căutând o soluţie la nemaiîntâlnita problemă. Apoi grăi:

– Poate fi minunea voastră naţională, dar în ţara mea a comis o fărădelege şi trebuie omorât. Şi nu e cale de întoarcere…

Regele Meu s-a interesat şi el la curtenii lui despre vina omului fără cap. Aceştia nu ştiau nici ei prea multe.

– Frate rege, se spune despre tine şi poporul tău că nu preţuiţi bunurile lumeşti precum preţuiţi înţelepciunea şi cinstea. Arătaţi-ne şi nouă aşadar, scrisă negru pe alb legea pe care, ştiu şi eu, a încălcat-o omul nostru. Pentru că, fie el şi fără cap, tot supusul meu e şi am să pledez pentru el.

Curtenii săraci aduseră degrabă o cutie mare de lemn, peste care se aşezase praful anilor. Au deschis-o ceremonios şi au pus-o pe jos, la egală distanţă de cei doi regi. Regele săracilor şi-a invitat confratele să privească în cutie. Regele Meu s-a aplecat şi a văzut în cutie un singur pergament. A ridicat apoi privirea întrebător spre regele săracilor. Acesta l-a invitat cu un gest să ia pergamentul din cutie şi să-l citească.

– Nimeni şi niciodată de la data prezentului edict, n-are voie s-o privească pe fata regelui! Celui ce va îndrăzni s-o facă, îi va sta capul acolo unde-i stau picioarele!

Regele Meu izbucni în râs. Acest lucru nu fu prea pe placul regelui din ţara săracilor.

– Suntem noi săraci, dar nu e frumos să fim şi luaţi în râs la noi acasă, pe pământul nostru…

Regele Meu redeveni serios. Chiar şi curtenii lui se foiau deranjaţi de ieşirea lui nepoliticoasă. Dar el nu intenţioase să râdă de săracii oameni deştepţi.

– Frate rege, îmi iartă ieşirea, îşi ceru el scuze. Dar în ţara oamenilor deştepţi, mă aşteptam să existe mai multe legi… apoi, văzând un singur pergament mi-am dat seama că în ţara

voastră nu se fură că nu e ce, nu se fac excese că sunteţi părinţii înţelepciunii, deci e clar că nu  prea aveţi ce reglementa. Totuşi m-a intrigat unica voastră lege… Ori chiar şi aşa, supusul meu este nevinovat!

– Cum aşa? se burzului regele săracilor.

– E simplu, frate! Supusul meu e un om fără cap, implicit fără ochi şi deci, nu poate privi pe nimeni, niciodată.

Deştepţii au făcut cerc în jurul regelui lor şi au început să argumenteze pro şi contra. Peste tumultul vocilor lor, regele Meu a mai strigat:

– Şi nu-i poate sta unde-i stau picioarele ceva ce n-are…

Omul fără cap fu adus degrabă la faţa locului. Unul din străjeri, la semnul regelui săracilor, a tăiat frânghia ce-i strângea mâinile la spate. Tânărul şi-a frecat îndelung încheieturile înroşite, apoi a ridicat din umeri.

– Eşti liber să pleci în ţara Mea, adică în ţara ta. Mulţumeşte-i regelui Meu, adică regelui tău, că este un om înţelept şi a vorbit pentru tine, a grăit regele deştepţilor.

Tânărul fără cap a strâns iar din umeri. Dar în loc să plece către regele Meu, s-a îndreptat spre pivniţa regelui săracilor. Curtenii deştepţi au dat să-l împiedice, însă regele lor i-a oprit.

– Nu putem împiedica ceva ce nu se comite! spuse el şi întreaga asistenţă îl aprobă. Apoi luă pergamentul cu edictul din mâinile regelui Meu, îl rupse în multe bucăţi şi îl aruncă în aer.

Tot atunci ieşea din pivniţă şi omul fără cap ţinând-o de mână pe fiica regelui săracilor deştepţi. Fata avea două capete…

Unii se înfiorară. Alţii leşinară. Doar măcelarul începu să ţopăie şi să aplaude.

– Ce vă uitaţi aşa?! Mai am o încercare…

 

autor Cirstea Nicolae

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Poveste cu cap

%d blogeri au apreciat asta: