Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Minuş

Posted in Proză by Hopernicus on 09/01/2012

fragment 1/ 3 

Soarele adormise o vreme pe murmurul roşu al mării. Pescăruşi întârziaţi la somn săgetau amurgul şi-şi strigau perechea.
La mal, Minuş îşi strângea cu grijă năvodul. Astăzi întârziase pe mare, cu gândul ca mâine să lenevească si el mai mult. ”Duminica e ziua Domnului” parcă o auzea pe mama lui spunând sâmbătă de sâmbătă, când, copil fiind, parcă în ultima zi a săptămânii el şi prietenii lui aveau cele mai multe năzdrăvănii de făcut şi se trezeau odată cu soarele.
Acum, ea odihnea alături de tatăl lui, în cimitirul din sat. O furtună nemiloasă i-a luat tatăl intr-o zi şi, la mai puţin de o lună, mama i-a urmat în nefiinţă, răpusă de inimă rea. Cinci ani până la majorat, Minuş a crescut în casa bunicilor. Apoi, parcă aşteptându-l să devină matur, s-au stins şi ei unul după altul, tot la o lună distanţă.
Ziua ce era pe sfârşite, ar fi trebuit să-i bucure împlinirea a nouăsprezece ani, să o serbeze. Dar el preferase să stea mai mult pe mare cu gând ca mâine să se odihnească în voie. ”Duminica, ziua Domnului” repeta el în gând, să se convingă că ziua de mâine, era mult mai importantă decât ziua de azi, ziua lui, biet trăitor la ţărmul mării…
Surprins parcă de soarele ce nu mai voia să apună, se sprijini cu spatele de lotcă şi îşi răsuci o ţigară. Deprinsese obiceiul de la bunicul lui, care zilnic răsucea cinci ţigări şi pufăia din ele cu mult nesaţ. Bunica îl ocăra pe bătrân, mai apoi şi pe Minuş, dar parcă nu cu foarte multă supărare. Ştia că bărbaţii trebuie să aibă preocupări, în care să nu facă nimic, doar să-şi pună gândurile în ordine. Ş-apoi, nici bunicul şi nici Minuş de când luase prostul obicei, nu exagerau cu pufăitul.
”La ce bun să mă grăbesc” gândea Minuş strecurând amurgul prin fumul ţigării, ”nici n-am peşte să duc la cherhana”.
Seara, comercianţii se adunau să cumpere peştele, racii şi scoicile prinse de truditorii mărilor, în aşa fel încât bucătarii marilor restaurante din ţară să aibă marfa la prima oră. Altfel cum ar fi putut ei avea ce bunătăţi să propună domnilor de la oraş ori turiştilor de pretutindeni.
O vreme şi Minuş şi-a dorit să fie orăşan, să călătorească mult şi să cunoască oameni. Îi plăcea să fie servit la masă de ospătari cu papion. Asta i se trăgea de când văzuse ospătari îmbrăcaţi cu cămaşi albe sclipitoare şi cu papion negru la gât, într-o revistă, uitată la crâşma satului de un turist dornic de sălbăticie. Asta fusese în urmă cu câţiva ani. De atunci, parcă anunţaţi de turistul primordial, an de an au venit mai mulţi turişti.
După câţiva ani, chiar au venit unii, ecologişti îşi spuneau şi care militau (i-a rămas în minte cuvântul care semăna cu milităria, o ocupaţie nobilă, după cum îi povestise bunicul) pentru salvarea satului lor. ”Salvare de la ce?” l-a întrebat el o dată pe un militant. Acesta s-a uitat lung la el, s-a scărpinat îndelung în creştet – ”are să chelească” gândise atunci Minuş, după care ecologistul i-a zis că vrea să salveze sălbăticia locului.
”Ţi-ar sta bine în sălbăticie”, ar fi putut pe bună dreptate Minuş să-i spună militantului, câtă vreme acesta era nebărbierit, avea un păr mare, creţ şi încâlcit în câteva mănunchiuri groase, ca nişte tentacule. Şi mai şi mirosea rău a transpiraţie.
”Salvaţi locul acesta” scria pe spatele tricoului lui. ”De cine?” se întreba Minuş uitându-se împrejur.
– De cine? l-a întrebat el ziua următoare.
Militantul, de data asta cu mâna afundată în barbă, părea că e pe cale să dea sens pietrei filozofale. Şi-a smuls un fir uşor cărunt şi a şoptit ”de cei ce vor veni!”. Ar fi vrut să-l mai întrebe ceva, dar militantul era deja departe, târâindu-şi picioarele slăbănoage şi încălţate în bocanci, în drum spre crâşmă.
Şi mare dreptate a avut militantul….
Vară de vară, orăşeni simandicoşi veniră să ”guste” din sălbăticia locului. De fapt ei gustau din ciorba groasă de peşte a soţiei crâşmarului, din delicatesele mării luate la preţ de nimic şi, uneori din nurii fetelor ce se zgâiau la maşinile lor puternice.
Pe măsură ce turiştii se înmulţeau, se mărea şi numărul militanţilor care propovaduiau păstrarea zonei neatinsă de modernism. ”Dacă vreţi să protejaţi zona, nu mai veniţi aici!” zise într-o zi crâşmarul unor militanţi şi se pomeni cu o privire ucigătoare din partea crâşmăriţei.
Pe drept cuvânt, aceasta, de când cu venirea turiştilor, devenise soţia celui mai avut om din sat şi chiar dacă nu prea avea când să-şi afişeze avuţia, măcar că lumea îi admira frumoasele haine aduse de la oraş, duminica, la biserică. Şi casa crâşmarilor căpătase un etaj, ceva nemaivăzut în satul lor. De vara trecută, chiar închiriau camere turiştilor şi aceştia plăteau bani buni pentru fiecare noapte petrecută în casa lor. Gurile rele ziceau că ea, crâşmăriţa, nu se mulţumea doar să-i cazeze pe turiştii veniţi singuri. Nimeni nu ştia sigur asta, dar mulţi puneau aplecarea către băutură a crâşmarului pe seama zvonului. ”Ei, vezi, banii n-aduc fericirea!” încheiau convenabil sătenii presupunerile nedovedite.
Minuş aruncă în valuri chiştocul ţigării. Apoi sări ca ars şi culese micul rest de ţigare din valuri. Îi zisese lui militantul în primul an, că oamenii ce vor veni vor face mare mizerie şi că alţi oameni vor trebui să vină în urma lor să se ocupe de curăţenie. ”Decât să mai vină şi alţii…” gândi Minuş şi îndesă mucul umed în pachetul gol de ţigări.
”În drum spre casă, trec pe la crâşmă să mai iau un pachet… şi poate o sticlă de rom… şi chibrituri…” gândurile lui Minuş se răriră când auzi în departare sirena pontonului. ”Mai vin alţi turişti?” se întrebă el ştiind că sâmbăta satul se umplea de străini. Îi ura pe turişti, şi nu că veneau să distrugă sălbăticia locului, ci tocmai pentru că plecau. În fiecare duminică seară, satul se umplea de fum şi maşinile lor se încolonau să prindă pontonul către civilizaţie.
Ar fi plecat şi el. Ar fi plecat pentru totdeauna… sau poate nu… nici el nu mai ştia.
A tot fost şi Minuş la oraş. Prima data cu un an înainte să moară bunicul, când acesta l-a luat cu el, să-l ajute să ducă doi somni graşi primarului din oraş, care aştepta musafiri de la Bucureşti.
Atunci Minuş a văzut-o pe Aylin. Fata spăla rufele primarului în curtea din spate, loc pe unde au intrat şi ei să ducă peştii la bucătărie. Au schimbat o privire scurtă, dar pentru Minuş a fost suficient cât să se îndrăgostească.
De atunci Minuş se tot cerea la oraş şi dacă treburile bunicului nu aveau de ce să-l poarte într-acolo el se oferea sătenilor să dea o fugă până la farmacia din oraş, până la magazinul de fero-metal pentru ustensile de trebăluit prin gospodărie şi chiar doar să ducă mesajul pentru o telegramă, la oficiul poştal orăşenesc. Sătenii îl cinsteau pentru efortul depus, cu un deţ de rom, cu un pachet de ţigări, care cu ce avea la îndemână. Minuş nu ceruse niciodată nimic, doar banii pentru transport. Cum nici sătenii nu erau bogaţi, se vorbeau doi-trei, uneori chiar mai mulţi şi-l însărcinau pe Minuşi cu mai multe treburi în aceeaşi zi. Îl aşteptau seara la ponton şi-şi luau cele comandate de la oraş. Văzându-l cum venea mai mereu încărcat cu raniţa mare în spate şi cu două geamantane în mâini, uitau de sărăcie şi mai puneau care cinci lei, care zece şi încropeau de o sută bună să-i rămână şi băiatului.
Minuş începuse să agonisească ceva bănuţi, pe care şi ţinea într-o casetă de lemn cu doi îngeraşi pirogravaţi pe capac. Bunica ştia de ei, bunicului îi spusese bunica şi bătrânul nu era prea încântat. Simţea că Minuş se depărtează de meseria de pescar şi i se părea ruşinos că se pune în slujba sătenilor, aşa, pentru bani. Bunica nu-i avea nimic împotrivă, ea simţindu-l că e îndrăgostit. Ş-apoi, de ce şi-ar fi irosit şi el viaţa făcând o muncă prost plătită, doar aşa să se laude ca toţi sătenii, că face acelaşi lucru ca tatăl, ca bunicul şi străbunicul lui?!
– Lasă-l bărbate, i-a spus ea bunicului, aşa poate îl vede careva şi-l face poştaş. Pe salariu i-o fi mai uşor să se aşeze la oraş, să-şi găsească o fată şi împreună să-şi facă un rost.
”Aylin e fata!” striga dorul în sufletul lui Minuş. Mereu când mergea la oraş trecea să o vadă. Că era la primar, la veterinar sau la popă, cu mânuţele ei harnice, fetişcana câştiga banii cu care-şi întreţinea mama bolnavă şi doi frăţiori mai mici. Tatăl ei era prin lume, cu un circ ambulant. Cu şaisprezece ani în urmă poposise cu circul în oraş, i-a sedus mama ce n-avea nici vârsta ei de-acum, apoi a plecat fără să privească în urmă. Pe gemeni, mama fetei i-a făcut cu un colonel bătrân, ce a lăsat-o să locuiască într-o baracă, la marginea moşiei. Bătrânul ţinuse la mama lui Aylin; după ce i s-au născut copilaşii i-a chemat pe toţi să locuiască în conac şi pacea părea să se aşeze în sufletul femeii, mamă a trei copii minori. Doar că înainte ca gemenii să împlinească un an de viaţă, au venit copiii cei mari ai colonelului în vizită şi au făcut mare scandal, simţind că ar putea pierde averea tatălui dacă acesta s-ar recăsători. Colonelul a infarct în seara aceea şi noaptea a murit la spital orăşenesc. După înmormântare, moştenitorii coloneluluii i-au îngăduit femeii să se mute înapoi în baraca de la marginea viei şi i-au promis că vor deschide un cont pentru educaţia viitoare a gemenilor, cu condiţia ca mama lor să-i sprijine să termine şcoala elementară.

De-aia muncea Aylin, pentru ca gemenii să meargă negreşit la şcoală, măcar ei s-apuce să se bucure de educaţie bună, pe banii colonelului. Strângea din dinţi şi muncea, nu plângea niciodată, spăla rufe, călca, deretica prin gospodării şi gătea pentru cei avuţi; bucurii îi erau notele mari din carnetele frăţiorilor şi pacea că mama ei are medicamentele prescrise de doctori. Şi mai avea o bucurie, atât de intensă că uneori se simţea vinovată. Era bucuria zilei când Minuş apărea în oraş şi făcea ce ştia să o găsească, indiferent unde trebăluia ea. A aflat apoi că gemenii îl îndrumau pe Minuş, în schimbul a două bomboane cogeac. Fata se îmbujora când auzea fluieratul prelung al băiatului şi inima stătea să-i sară din piept când îi auzea glasul, vorbind ca un bărbat adevărat cu stăpânul locului unde ea lucra cu ziua. În zilele acelea fata găsea o scuză şi pleca mai repede, iar Minuş o însoţea până acasă.

După câteva săptămâni Minuş a îndrăznit să o ia de mână şi la despărţire a sărutat-o. De atunci au început să-şi facă planuri. Minuş venea lunea şi joia şi ea se angaja să muncească în zilele respective doar până la prânz. Când apărea băiatul treaba ei era deja terminată şi-l însoţea pe Minuş prin oraş, la târguit pentru consăteni. Depuneau genţile cu cele cumpărate la debarcader, omul care manevra pontonul îi era ceva rudă lui Minuş şi-i păstra bagajele în ghereta lui, apoi plecau la plimbare prin oraş. Minuş o ducea de fiecare dată la o terasă, la periferie, unde chiar dacă lumea nu era din cea mai bună, ospătarii purtau mereu papion. Şi micii erau mustoşi şi buni ca nicăieri altundeva… Apoi poposeau la o cofetărie şi băiatul o trata cu prăjitură şi cafea. Ei, şi de fiecare dată Minuş comanda trei savarine la pachet, pentru mama şi frăţiorii fetei dragi.
Câteodată mergeau şi la film, nu foarte des că biletul la film era scump. Dar le era bine şi aşa, mai ales că nu venea decât un film indian pe lună şi cum le plăceau mult filmele indiene, făceau tot posibilul să nu rateze povestea atât de frumos spusă de talentaţii actori. Aylin plângea de fiecare dată iar Minuş o cuprindea de după umeri şi o săruta pe cap, pe părul ei negru şi lucios. Erau clipele cele mai frumoase, fiindcă fata se simţea cu adevărat iubită şi protejată. Când ieşeau din sala de cinematograf Minuş mai râdea de ea întrebând-o câte batiste a umplut cu lacrimi, ea se bosumfla şi el o împăca tandru mereu.

 

autor Cirstea Nicolae

Reclame
Tagged with:

Comentarii închise la Minuş