Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Ludice (I)

Posted in Proză by Hopernicus on 09/01/2012

Mărturisesc. Şi eu l-am vizitat Doctor.

Fusesem decăzut din drepturi după ce vândusem Terra unor arahnide din spaţiu. Lumea n-a înţeles binele făcut şi m-a acuzat de înaltă trădare. Cerea să fiu executat. Atunci avocatul m-a sfătuit să mă declar nebun. Am făcut-o. Chestia e că juraţii nu m-au crezut, dar procesul s-a suspendat o vreme, până ce omenirea urma să se salveze de invadatorii octopozi. O treime din populaţia globului fusese suprimată în doar trei zile şi trei ore. Minutele şi secundele nu mai au relevanţă. Relevant e doar ceea ce simţi atunci când eşti în război. Ori eu simţeam o acută nevoie să merg la veceu. M-am învoit de la gardian şi cum acesta a dat a lehamite din mână, am dat fuga către camerele private. Regula celor trei uşi e obligatorie ca şi regula de trei simplă. ”Matematica, asta!” gândeam hai-hui în timp ce mă uşuram. Apoi am vrut să mă întorc la gardian, trecând din nou prin cele trei uşi. ”Prea plictisitor pentru mine!” mi-am spus şi am încălecat pervazul geamului ce mă ducea spre libertate.

Pe străzi oamenii fugeau care încotro, bucuria plimbării dispăruse de când cu invadatorii. Atunci m-am gândit că ar fi timpul să-mi îndrept greşeala şi să readuc omenirea în siguranţă. Într-o vitrină, într-un televizor, un crainic făcea bilanţul morţilor. 42,17% dintre pământeni căzuseră sub asediul invadatorilor. Arahnidele reuşiseră ce n-au reuşit masonii cu sida, vaca nebună, pasărea gripată şi ciuma porcină. Nici măcar cu ce reuşise Juniorul Americii, în războaie inventate doar pentru a fi trecute în CV-ul de preşedinte.

”Mulţi morţi” mi-am spus impresionat şi am alergat furibund spre staţia de taximetre. M-am arucat într-unul.

– La Dragonul Roşu! i-am strigat şoferului. Acesta avea căşti în urechi şi asculta slujba de la Mecca. Era musulman. Nu m-a luat în seamă. A trebuit să aştept câteva minute. Apoi s-a întors către mine şi m-a întrebat zâmbitor:

– Unde ziceaţi că mergem?

I-am repetat omului ţinta mea şi el s-a descurcat minunat printre bolizii hoţilor de ţară, printre căruţele strângătorilor de fier vechi şi printre varii organe umane rămas nemâncate de arahnide.

La Dragonul Roşu am convocat o şedinţă de urgenţă a chinezilor şi i-am pus să se înarmeze fiecare cu câte un sprai de goange fabricat (contrafăcut, să recunoaştem!) în ţara lor de baştină.. Şi am pornit la atac!

Fie i-am speriat, fie substanţa împroşcată chiar avea efect, cert e că în două ore am eliberat Capitala de păianjeni. După modelul nostru şi alte oraşe au purces la luptă cu tuburile de otravă. Între noi fie vorba, Garda Financiară a trecut cu vederea şapte vapoare încărcate cu spraiuri de goange şi n-au avut pretenţie nici măcar la obişnuita zeciuială.

În două zile, ţara toată mirosea a substanţe periculoase, dar arahnidele nu mai reprezentau o problemă. Paralizaseră!

Lumea ne-a imitat şi omenirea a scăpat de toţi invadatorii în mai puţin de două săptămâni. Firi întreprinzătoare, chinezii, ca să nu li se întoarcă goale vapoarele acasă, le-au umplut cu arahnidele paralizate şi ţările s-au bucurat o dată-n plus. Şi mai mare bucurie avea să cunoască lumea după ce aceleaşi vapoare au revenit  pline ochi cu mâncare chinezească. Până şi cei mai pretenţioşi iubitori de specialităţi exotice jurau cu mâna pe inimă că nu mai simţiseră vreodată acele arome minune. Drept e că mirosul aducea puţin a sprai de goange, dar gustul era mirific.

Eu m-am predat autorităţilor. Nu m-au mai executat în piaţa publică. Mi-au recomandat doar să-l vizitez pe Doctor, să-mi aranjeze matricea neuronilor la fel cu a oamenilor banali. Cuminţi.

M-am conformat. În prima zi, în cabinetul Doctorului şi pe canapeaua acestuia, între Jung şi Freud, stătea Mister, un domn ce se juca cu o monedă. O tot arunca în aer şi părea nefericit că nu se întâmplă şi altceva decât banala-i cădere. Când capul, când pajura.

Eu am stat în picioare o vreme, până a plecat toată lumea. Apoi dl. Laurier Laurance mi-a strâns mâna şi m-a invitat să iau loc.

– Fii liniştit! mi-a spus el şi eu nu înţelegeam ce urma să mi se întâmple. Avea să mă transforme într-o legumă? Aveam să ies din cabinetul lui fără identitate ori cu mintea îmbătrânită.

– Niciunul din aceste lucruri! m-a liniştit Doctorul.

A scos dintr-un sertar o diplomă şi mi-a întins-o. Era pentru mine şi numele meu era înscris pe ea.

– Sunt mason şi Marele Maestru m-a însărcinat să-ţi dau diploma. Fără iniţiativa ta de înstrăinare a Terrei, populaţia lumii ar fi fost în continuare exagerat de mare. Eşti eroul mapamondului. Dar asta trebuie să rămână secret, mi-a şoptit el şi a privit circumspect prin cameră.

– Jură!

Am jurat exact cum mi-a spus omul, cu o mână lipită pe o carte cu coperţi negre şi cu cealaltă pe piept, în dreptul inimi. Apoi m-a binecuvântat cu o spadă lungă de aur.

– Eşti de-al nostru acum!

Aş fi vrut să-i spun că nu mă doream mason, că am treburi ordinare de făcut până la următoarea idee năstruşnică ce mi se va naşte în cap. I-am şi spus asta.

– Ca şi noi! mi-a replicat Doctorul şi atunci am înţeles că mă născusem mason, doar că primisem botezul şi înţelegerea statutului meu abia acum.

Doctorul mi-a mai întins o diplomă. Era de la Comunistul Şef Chinez, care mă numea prietenul lui. Cu noua mâncare exportată, China devansase America şi devenise prima putere mondială. Iar eu, prin diploma primită, cetăţean de onoare al Mamei China!

– Ştiu că autorităţile ţi-au confiscat avionul cu diamantele primite din vânzarea Terrei. Aşa au ştiut ei să pună capăt crizei, pe seama averii tale cinstit câştigate!

Doctorul m-a bătut amical pe umăr, apoi a mai scos o hârtie şi mi-a înmânat-o. Ma lămurit:

– Statul chinez ţi-a dat 0,25% din comerţul mondial cu noua mâncare chinezească. Eşti un om bogat de-acum.

Eram uluit si fericit când am ieşit de la Doctor. Plimbându-mă aiurea pe străzi, am zărit fereastra pe care evadasem acum nici trei săptămâni. Era deschisă. Am încălecat-o şi în câteva secunde mă priveam în oglinda din toaleta tribunalului. Era spartă. Un ciob mai mare stătea cuminte în chiuvetă. Avea urme de sânge pe el.     ”Nuuu, e folosit!” mi-am strigat eu şi astfel am amânat pornirea de a-mi tăia venele…

 

autor Cirstea Nicolae

Reclame
Tagged with:

Comentarii închise la Ludice (I)