alo tată /poemul anonim
e pruncul care miroase a noapte uitată pe pervaz
cu mâinile mereu îndreptate spre bec
e cel care în rugăciunile lui se pişă în scutece
şi suge din mamă ca acul busolei nordul
tată prin oglinzi văd doar pietre slabe
legănând singurătăţi bolnave
alo tată
sunt puştiul din plastilină care merge acum spre şcoală
îndrăgostit de asfalt şi gropi
în ghiozdan mi-a pus mama în loc de mere poeme cu tine
tată sunt cel pe care îl salută ciorile
iar maşinile în ocolesc
tată spune-mi ceva despre undeva
să-mi pot pieptăna cărările
să ştiu ce viteză să permit paşilor mei
alo tată
mă mai recunoşti
sunt băiatul care te mai poartă-n poeme
ieri am avut prima erecţie imaginându-mi chipul morţii
mâine voi bate în amintiri ca în nişte tobe
şi voi menţine aşa ritmul singurătăţii mele
tată te-am întâlnit prin toate cărţile
prin toate privirile mamei
am alergat după tine filă cu filă
lacrimă cu lacrimă
am transpirat şi am omorât câinii care trăgeau de timpul nostru
alo tată
te sun cu inima galbenă împânzită cu vene de mucegai
deja port ghete nr. 45
iubesc tată cum ai iubit-o şi tu pe mama
mă zbat tată prin ea cum făceai şi tu prin mama
mă uit cu teamă la burta ei
la fel cum o priveai şi tu speriat pe a mamei
alo tată
te sun să-mi spui că dorm
stau pe spate şi asfaltul mă frige
iar felinarele îmi mutilează durerea
tată
când se aşază pe mine vreo muscă
te simt cum îmi iubeşti cadavrul
poemul anonim
un anonim are dureri cumplite de cap
de parcă i-ai băgat un mixer în creier şi l-ai amestecat
abia reuşeşte să găsească chipul lui din copilărie
sau vreun miros de iarbă necălcată
totul e vechi şi necunoscut
pe unde păşeşte se opresc maşinile
şi soarele leşină
iar noaptea ca o soră medicală îi vine în ajutor
făcându-i respiraţie gură la gură
anonimul ăsta a scris în întuneric multe sms-uri morţii
şi telefona vieţi ca un disperat
ţi-a donat singura lui umbră
pe care o porţi sfios şi speriată
ca nu cumva un şofer neatent
să-ţi calce trecutul pe zebră
nu ştie prea multe
împerechează tandru nişte cuvinte
şi umblă cu gunoiştea în rucsac
nu ştie când vei decola şi când vei ateriza în camera lui anonimă
o frică ciudată îi taie speranţele ca pentru salată
ştie că odată cu altitudinea pământul se uită
să crezi anonimul care-ţi spune că va muri
când lumina îi va accepta chipul
va muri ca un copil ce-şi ascunde cancerul în pumn
şi-i zâmbeşte mamei
dar mai întâi îşi va extrage sufletul din întuneric
şi-l va pune pe masă
îţi va arăta cicatricii
rănile şi urmele celor ce au trecut prin el
în drum spre fericire
vei privi în el ca într-o oglindă
vei întreba cine-i ce mai frumoasă din ţară
şi-ţi va pronunţa numele pe silabe
autor mihai carabet
sms / ziua de-o tonă
sms
to: e
şi totuşi despre moarte e mai uşor să scrii o privesc cum stă în colţul camerei şi se încălzeşte de burta câinelui meu
am început s-o iubesc de când mă leagănă mâinile reci de beton ale oraşului
to: a
mi-ai promis nişte lecţii prin ele trebuia să învăţ cum să-mi confecţionez un cer doar al meu
hârtie am destulă
dacă îţi faci griji pentru poezia mea află că ea continuă să zgârie pe pereţii mei siluete de copii plângând
to: l
să nu vii aici aerul miroase a hoit nu am televizor
iar întrebările cad din mine ca vazele pustii şi se sparg
când calc în cioburile lor cu tălpile goale îmi dau seama că plămânii îmi sunt invadaţi de mirosul unui copil mort
ţinut în braţele mele bolnave
iar liniştea anunţă încă un avort
to: v
iartă-mă iubito
trupul meu e un copac necurăţat
amputează-mi mâinile aprinde focul şi vom trăi fericiţi
dar până atunci camera asta va rămâne un congelator şi noi două bucăţi de carne tăiate de un măcelar neprofesionist
to: p
mamă fiul tău a murit răpus de un pix
to: an
femeie cu un copil de mână ţi-ai potolit setea de moarte când ai băut apă din mine
şi eu mi-am potolit viaţa sorbind moartea din tine
to: g
fratele meu aşază-te lângă mine
pragul e rece şi umed
ajută-mă să şterg praful de pe cărările mele
urmele tale oferă orgasm altor drumuri
frate pune-mi mâna pe umăr îngroapă-mă şi poţi pleca
to: s
tatăl meu ce eşti în tren să uiţi umbra copilului tău aşa cum el o uită pe-a ta
to: t
câinele meu ce cauţi călcâiul lui ahile încălzeşte-mi sfârşitul
muşcă din ochii mei
latră spre cer iar eu spre pământ
to: e
când mănânc o portocală simt cum se aprinde soarele în mine şi-l scuip
ziua de-o tonă
va veni şi ziua când păsări fiind
cu puşca la ochi
ăia de jos ne vor doborî
vom cădea înghiţiţi de pământul desfăcut
ca o plantă carnivoră
din mine va evada un câine
cu numele meu în burtă
o fâşie de asfalt îmi va curge din gură
căutând-o pe mama
sau pe tata
cine ştie
un poet se va întoarce la liniştea lui stearpă
iubito
iarba va curge din tine şi va astupa cărările
va dansa halucinant cuprinsă de vânt
până oamenii îşi vor uita adresele
şi dumnezeu va cădea în ispită
ziua aia o găsesc în fiecare zi
pe la colţuri ca un vagabond
şi o aduc acasă
ziua aia mă transformă în semn de întrebare
v
e singurul semn de punctuaţie
care mă face să plâng
dacă îl pun după un cuvânt ca tine
autor: Mihai Carabet
Comentarii închise la sms / ziua de-o tonă
pinocchio / întuneric de cal/ jită
pinocchio
poate că ar trebui să tac acum
să mă transform într-un şliţ ruşinos
cu fermoarul bine tras
să mint lumea în continuare de zgârcenia naturii
despre impotenţa urechilor când îl aud pe tata plângând
cum mă îmbolnăvesc de fiecare dată când îi citesc poemele despre mama
iar el îmi prepară ceai cu lămâie
tata îmi povesteşte câte ceva despre o singurătate
despre alta
apoi despre lume şi nu văd diferenţa
căci de fiecare dată moartea se excită în piept
uneori uşa se deschide gata să ne înghită
eu nu mai ştiu a cui gură e
a camerei sau a celor de afară
tata zice că nu mai contează atât timp cât
un kg de întuneric e mai greu decât unul de lumină
îl întreb pe tata dacă a cumpărat pâine
el tace
atunci liniştea mă strigă pe nume
abia îl mai aud pe tata care îmi spune ceva despre fericire
apoi strecor un zâmbet printre degetele tăcerii
tată de ce nu aprinzi niciodată becul
să văd cum arată aşteptarea ?
el tace
bea apă
şi într-o zi va deveni fântână
întuneric de cal
facturile sunt plătite
mi-au conectat din nou întunericul
şi e greu
să-ţi păstrezi culoarea pielii
să nu ameţeşti
să poţi nimeri butonul
care ar trebui să aprindă televizorul
să-ţi intre în casă străinii
ca de halloween
mascaţi în prieteni
acum e linişte
de parcă au plecat copiii la şcoală
iar mama e fericită undeva la bucătărie
şi tata atârnând deasupra ei
ca un bec
o ajută să cureţe cartofi
de parcă te-ai dizolvat în mine
ca o linguriţă de zahăr în cafeaua de dimineaţă
atât cât să scap un zâmbet din mână
atât cât să arunc în sus o lacrimă
imitând ploaia
atât cât să mă transform într-un cal
să trag de moartea noastră
sprijinită într-un cot
jită
nu ai cum să încapi pe această foaie
eşti o vită grasă şi nesătulă
ai înghiţit universul dintr-o răsuflare
fără să te ştergi cu dosul palmei pe la gură
şi colţul buzelor ţi-e pătat de calea lactee
până şi copilul nostru cel de toate zilele
l-ai îndesat acolo într-o măsea
şi-l aud cum plânge prin ochii tăi
născând mări şi oceane în sufletul meu
până şi isus fuge de ruşine cu scamatoriile lui
încât nicio filă din biblie nu-l poate prinde
ai ocupat tot
şi garderoba trebuie schimbată
te voi îmbrăca cu tot asfaltul lumii
zgâriindu-l cu o cretă
voi omorî toţi cerşetorii
trecătorii
măturătorii
maidanezii care ar îndrăzni să ridice un picior deasupra ta
orice nor va fi dat prin răzătoare
dar cârpa asta
opera mea
n-o va păta nimeni
iar tu vei rămâne aceeaşi vită grasă
îl vei împinge pe criminalul tău până la cer
strângându-l ca într-o menghine
şlefuindu-l până la perfecţiunea acestui punct (.)
şi vei finisa acest poem
Autor: mihai carabet
Comentarii închise la pinocchio / întuneric de cal/ jită
human service / dealerul / un cui de lumină
human service
din motive necunoscute m-am trezit fugind dintr-o casă
ce mă înjura de mamă printre crăpăturile zidului
ţineam strâns în palma stângă ultimul strigăt adresat morţii
şi-n dreapta o cămaşă fără buzunarul din piept
ceva îmi spunea că undeva există un loc cu scaune galbene
că acolo un fier de călcat îndreaptă frunţile boţite
iar în partidele de skandenberg soarele întotdeauna învinge luna
toată lumea mă privea în ochi şi-şi pieptăna părul
din când în când mai striga câte unul
faceţi loc nebunului care nu respectă regulamentul rutier
şi coridorul se târa mai departe ca o râmă pe asfalt
până în locul în care mama mi-a ieşit din burtă spunându-mi
bine ai venit acasă fiule
lasă-ţi capul în poala mea ca să-ţi omor păduchii
mi-a reparat cămaşa şi-a scos din dulap o umbră nouă
mirosind puternic a linişte
din motive necunoscute m-am trezit în acea casă
am plâns într-un lighean şi m-am spălat pe faţă
dealerul
e atât de greu să stai într-o cameră cu patru colţuri
unele mai întunecate ca altele
să te odihneşti în răcoarea fiecăruia câte un minut
ca nu cumva să le superi
apoi din găurile mici să iasă şobolanii ca nişte limbi flămânde
întinzând rugător lăbuţele să le dai doza zilnică de singurătate
poate fi atât de stins momentul când bagi cheia în broască
şi se aude un geamăt de parcă ai opera uşa de apendicită
după ce te-ai întors dintr-o călătorie până la magazin
în care ai întunecat bliţul din ochii vânzătoarei
încercând să te iubească
găseşti măruntaiele tale pe covor ghicindu-ţi soarta
corpului tău sunând a ploaie
şi tu devii mai sigur pe tine
mângâi copilul ce-ţi sprijină pereţii
asculţi
valurile de pe obrajii mamei tale din fotografie
lovindu-se de sticla ramei
ca şi cum chipul ei ar fi cuprins de furtună
priveşti pe geam şi vezi că nu te aşteaptă nimeni
că cerul e supărat
s-a făcut sul asfixiind
soarele care nu avea nimic cu tine
acum păsările nu mai au spre ce se înălţa
iar dumnezeul tău stă cu chirie după norii altuia
e atât de fericit momentul când afli că eşti doar un chibrit
iar din clipă în clipă unul va duce cutia la ureche
şi va aprinde o lumânare
un cui de lumină
mă învârt ca un fluture de noapte în jurul becului
pe orbita zilelor când smulgeam cerul din rădăcini
îl plantam în tine
îmi lăsam capul pe pieptul tău
şi întrebam păsările cât e ceasul
amintirea e ultima sursă de lumină
a camerei cu un număr imprecis de colţuri
cuprinsă de furtuna singurătăţii
praful îmi intră în ochi dublând întunericul
doar hainele îmbibate cu umbra ta
mai încălzesc trupul din mijlocul acestui frig vechi
în care s-au adăpostit toate despărţirile lumii
tot ce am e tresărirea la fiecare scârţâit de uşă
lovesc aerul în ritmul aşteptării creând o muzică
ce mă târaşte încet prin venele morţii
viitorul meu scotoceşte deja prin tomberoane
răpeşte copii şi-i iubeşte
îi ţine în braţe şi plânge cu ochii înfipţi în fereastra
de unde-l privesc cu faţa topită
ca pe o barcă scăpată în larg
aici e sfârşitul
prezentul cu dinţi de aur
decupându-mi din poză chipul sudat
cu o clipă fericită de obrazul tău
autor Mihai Carabet
Comentarii închise la human service / dealerul / un cui de lumină
(veronic.c.c.c.c.aaa)
de la început totul părea atât de simplu
mai ales când te vedeam scuturând cutia cu pufuleţi lângă ureche
iar luna drogată
dormind în timpul serviciului pe un nor
ne oferea senzaţia că trecem neobservaţi
pe lângă uşa spitalului de praf
în care am stat ceva timp într-un cărucior în pană
vedeam cum îţi suflă vântul în chiloţi
ca într-o pânză de corabie rătăcită – cârmaciul beat
te priveam ca pe mama
cum te depărtezi cu 3 noduri pe zi
cu mâinile înfipte în până la coate în pământ
şi nici un ţipăt nu evada din noi
deşi eram liberi
să facem orice
am dat până la urmă banii unui taximetrist rusafon
ca doi copii rătăciţi printre pietre
cu dureri acute în burtă
numai noi doi am rămas cu
mărimea pantofilor nedescifrată
artist Nynna Vizireanu
autor Mihai Carabet, moderator al grupului LSF
Comentarii închise la (veronic.c.c.c.c.aaa)
Arhiva revistei literare Faleze de piatră 
Comentarii închise la alo tată /poemul anonim