Crai de curte virtuală

Reporter: Ce părere aveţi despre scris? Mă refer, desigur, la scrisul de ficţiune!

Pirgu Cornel (genul de individ a cărei figură i-o uiţi de cum i-ai văzut-o): Scrisu’?… Pârţ în traistă, neamule. Timp pierdut. Ce crezi că realizezi dacă scrii? Devii mai bun, mai înţelept, mai bogat? Ăia care ajung să trăiască din scris sunt cazuri rare, cazuri care de altfel confirmă regula: scrisul e o activitate inutilă prin care pierzi timp. A, vrei să ţi-l pierzi? N-ai decât! Ce, crezi că iei scrisul cu tine când mori? Cu ce mă încălzeşte că gloria obţinută prin scris în timpul vieţii o să-mi supravieţuiască după moarte, că o să fiu băgat prin cele manuale şcolare, că unii o să-şi dea doctoratul din mine sau că numele meu figura-va în patrimoniul literaturii universale? Ce folos dacă io, în timpul vieţii, pentru a-mi materializa ideile, am îndurat jdemii de privaţiuni întrucât Arta, nu-i aşa, nu se poate realiza decît prin sacrificii? Vra să zică mă sacrific personal ca valoarea mea să crească exponenţial odată ce voi deveni neant? Sictir!

Reporter: Aveţi blog?

Pîrgu Cornel: Am un organ reproducător nu un blog! Şi cu ăsta chiar fac treabă! Uite, ca să pricepi: cîndva aveam o colecţie de stilouri şi pixuri d-astea trăznet, peniţă de aur, corp din lemn de cireş, intarsii executate manual cu dragoni şi zâne da’ le-am vîndut că muream de foame. Şi nu doar din cauza asta le-am vîndut: mi-am dat seama că n-aveam ce să fac cu ele. Adică ce făceam cu ele: notam nu-ş ce rahat de evenimente într-o agendă după care m-apucam s-admir juma’ de oră că ce mişto arată stilou’ sau pixu’ şi mă credeam buricu’ pămîntului că, na, io aveam şi alţii nu. Blog n-am şi nici n-am de gînd să am vreodată pentru că e pur şi simplu o altă pierdere de timp. E cam ca-n cazul pixurilor şi stilourilor. Ce să fac cu blogu’? Nu-mi place să mă leg la cap fără să mă doară. Mai ales că medicamentele s-au scumpit îngrozitor în ultima vreme. Mai ai întrebări că io mai am şi treabă?

Reporter: Ce părere aveţi despre scris? Mă refer, desigur, la scrisul de ficţiune!

Paşe Crin (plete romantice îi încadrează faţa cu obraji niţeluş bucălaţi, nu l-ai vedea în şlapi şi bermunde nici dacă s-ar înregistra 50 de grade la umbră toată vara): Mda, interesantă întrebare. Foarte profundă aş putea adăuga. Să încerc să vă răspund dar vă avertizez că impresia este strict subiectivă. Nu pretind că sunt buricul pămîntului. Aşadar eu consider că scrisul este una din acele activităţi (puţine, din nefericire) care te menţin în stadiul de om căci, nu-i aşa, fiinţa umană este, în esenţă, un animal social. Mai mult decît atîta, văd în scris o forţă prin care omul îşi consolidează, demonstrează şi eternizează superioritatea în faţa altora şi în ultimă instanţă faţă de sine. Scrii deci exişti. Sau, vorba poetului, „cît mai sunt pe lume viu nu trăiesc decît cînd scriu”. Înţelegeţi?

Reporter: Aveţi blog?

Paşe Crin: Desigur. Blogul este, cum să zic, un soi de a treia alfabetizare, prima fiind, după cum se ştie, cea legată de inveţia alfabetului în vreme ce a doua priveşte scrisul pe tastatură, computerul în sine dacă forţăm puţin nota. Sigur, ştiu ce contraargument o să-mi aduceţi: sunt o grămadă de bloguri ce nu transmit nimic; furaje, digerabilităţi pentru ignoranţi. Nu mă refer la ele dar nici nu pot să le elimin chiar dac-aş vrea. Şi nici nu vreau pentru că, vorba aia, nu se poate pădure fără uscături. Îşi au şi uscăturile rolul lor, nu? Pe de altă parte, da, sunt perfect de acord cu d-voastră, blogul nu e literatură dar nici nu poţi să-l ignori. E un soi de, cum să spun, un soi de gazetărie personalizată. Ăsta e blogul, în esenţa sa pozitivă. Scrii ca să informezi, ca să te descoperi, scrii ca să fii om, ca să nu-ţi pierzi umanitatea. Paradoxul blogului e că poţi să-ţi pierzi umanitatea făcînd tocmai asta: scriind!

Reporter: Ce părere aveţi despre scris? Mă refer, desigur, la scrisul de ficţiune!

Pantază Eusebiu (ins care, convalescent după o răceală puternică, nu se sfieşte să tragă nişte flegme din alea de rămân întinse pe perete zile în şir; în adolescenţă era un mare timid, încă mai este dar se tratează): Dom’le, ştiţi ce se-ntîmplă, scrisul acesta aşa-numit ficţional seamănă foarte mult cu efectul drogului. La un moment dat ajungi să ai nevoie de el chiar dacă nu mai vrei să ai nevoie de el. Poţi intra chiar şi-n sevraj dacă nu poţi să-ţi satisfaci nevoia de scris; spre exemplu, te păleşte cine ştie ce inspiraţiune da’ n-ai la tine nici pix şi nici foaie şi nici nu este nimeni prin preajmă care să ţi le dea. Pe de altă parte, scrisul poate fi văzut şi ca nimic altceva decît unealta unui profesionist. Gunoierul cară gunoiul, chirurgul operează, scriitorul scrie. Pricepeţi? Adică nimic romantic sau metafizic în acest fenomen, după cum l-au tot lăudat diverşi scriitor(aş)i. Nu, dom’le, scrisul e o meserie ca oricare alta. Are părţi bune şi părţi rele. Punct. A, cei care ridică în slăvi frumuseţea lui sunt nişte intoxicaţi, mai exact nişte autointoxicaţi. Ei vor să creadă în puterea, vezi doamne, miraculoasă a scrisului. Adică haideţi să păstrăm proporţiile, haideţi să fim realişti, eu aşa zic: scrisul nu e o aberaţie inutilă, cum spunea odată cineva, dar nici nu-ş ce spiritualitate paranormală nu e.

Reporter: Aveţi blog?

Pantază Eusebiu: Aici avem o problemă: personal consider că scrisul acesta virtual, computerizat modifică fundamental fiinţa umană. Aţi observat că azi folosim din ce în ce mai puţine cuvinte? Că limbajul ne este presărat cu onomatopee şi interjecţii? Că tindem să dăm tot mai multă importanţă comunicăriii nonverbale? Ei bine, asta se întâmplă datorită acestui scris virtual, cum spuneam, scris care este, după părerea mea, inodor, incolor, insipid. Şi asta îl face foarte periculos. Amintiţi-vă: cînd aţi mirosit ultima dată cerneala de pe hîrtie, cînd a fost ultima dată cînd aţi auzit scârţâitul peniţei pe aceiaşi hârtie? Vă spun eu cînd: nici nu mai ştiţi când! Scrisul la şi pe calculator n-are personalitate; e mort în vreme ce scrisul de mână te face… nu, nu te face, te păstrează în zona umanităţii

 

 

autor  mihu iancu 

O credinţă deşartă

– Ştiu ce vreau să devin când o să fiu mare!
– Nu zău? Da’ acuma cum eşti? Mic?
– Lasă vrăjeala că asta-i serios acuma. Vreau să mă fac jurnalist. Ştiam, de fapt, asta din totdeauna numai că acuma mi-am cristalizat…
-Stai să-ţi cristalizez şi eu una că poate aşa devii cu adevărat preţios. Vezi tu, fiule, să fii jurnalist e o chestie de tot rahatul. Eşti la coada literaturii. Nutreţul ficţiunii ca să zic aşa. Asta în cazul în care curva asta stilată numită ficţiune obişnuieşte să-şi mai amintească de unde a plecat. Nutreţ, pricepi? Borhot, fast-food, salam şi cârnaţi în tine cu japca băgaţi.
– Ce-a fost literatura la început că n-am priceput exact!?
– Nimic. N-a fost nimic. O simplă copiere, unii zic că personalizată, alţii, din contră, că adânc gândită, a Realităţii. De fapt Literatura n-a existat şi nici nu există ca act creator. Vorbim doar de o imensă fantasmagorie hedonistă bună de pansament în cazul unor sinucigaşi opriţi în ultimul moment din drumul spre moarte.
– Exagerezi. Şi chiar dacă ai spune adevărul nu aş cred o iotă. Minciuni! În plus de asta jurnalismul nu e doar visul meu din toate cel mai frumos, este şi idealul meu.
– Desigur că este, mâncate-ar pleonasmul să te mânce cu tot cu tautologii şi alte alea. Nu sunt împotriva idealurilor unui om, indiferent de natura acestora. Şi chiar dac-aş fi cu ce m-aş alege? În fond, a respecta alegerea cuiva e a te respecta pe tine.
Începuse să ningă violent. Unii făceau sarmale, alţii se certau înjurându-se reciproc apoi se împăcau brusc dar nu la fel de reciproc, cântară muzici stupide, fu dus gunoiul. Cădea de la o vreme un pui de ger năprasnic din pricina căruia îţi îngheţa rapid tot ce putea să-ţi îngheţe rămas neprotejat.
– Auzi la el gazetărie! Şi ce-ai să faci, nene, cu gazetăria? Hă?… O să… Nu, de fapt, dă-mi voie să mă revizuiesc în exprimare: ştii ce-ai să faci devenind gazetar? În cel mai palpitant dintre scenarii vei scrie o carte despre cutare matrapazlâc politic cu miros de petrol şi sunet de cântări religioase din zona orientului mijlociu plus implicări secrete ale cine ştie cărui guvern occidental, cartea o să facă, desigur, o vreme valuri, unii vor nega, oficial, orice implicare, alţii îţi vor cere sfatul, o să se facă chiar şi un film american pe chestia asta… şi o să aibă un succes enorm la box-office… tu o să primeşti drept cireaşa de pe tort discrete ameninţări cu moartea iar cineva, nu spui cine persoană importantă, o să scrie despre astea, adică despre mine şi tine şi visul tău stupid, noaptea, cu puţin trecute de ora zero, în bucătăria personală, pe un carneţel cu foi semimucede şi folosind un pix Rotring Tikky II culoare neagră. Pixul nu pasta din pix. Chiar vrei asta?

– Nu mi-ai spus care este cel mai nepalpitant dintre…

– Nu există. Adică nu exişti. Te agiţi şi tu o vreme ca o căcărează într-o găleată prin cine ştie ce gazetă locală obscură, ‘poi ieşi la pensie. Punct. Repet: chiar vrei asta?

 

autor mihu iancu 

Sară pe un deal

– Va să zică te doare capul? întrebă El ca şi cînd s-ar fi uitat pe pereţi deşi, după cum încă din titlu se poate observa, nu era niciun părete pă nicăieri.

Stăteau, din contră, amundoi, la fel de îmbrăcaţi ca-n prima lor zi de naştere, sub ditamai pomu’ ăla cu alură de castan modificat genetic şi, după cum iarăşi se poate observa, îşi vorbeau. Deocamdată.

– Şi da şi nu, i se răspunse pe un ton asemănător cazului în care ai verifica starea unor condensatori pe o placă de bază a unui computer vechi de aproape un deceniu.

– Adică?

– Adică, hm, eram sigură că asta o să mă întrebi, dupe bunul tău obicei de altfel.

– Da’ eu nu am bunul obicei de a întreba pe cineva dacă-l doare capul. Aşa de puţin mă ştii?

– Te ştiu eu iubi mai bine decît te ştii tu însuţi. Şi nu de alta dar se poate citi în tine ca-ntr-o carte deschisă.

Interpelatul rămase cîteva secunde ca îngheţat. Sau ca o îngheţată pe băţ. Una banală, stupid de banală dacă e să mă întrebe careva pe mine dar, cum asta n-o să se petreacă prea curînd, propun să avansăm. Deci interpelatul rămase niţeluş ţeapăn căci cu siguranţă nu se aşteptase la o asemenea replică din partea Ei, apoi dădu semne că s-ar cam repezi să trîntească la rîndu-i ceva vorbe usturătoare dumneaei numai că, din raţiuni rămase pînă în ziua de azi necunoscute, tăcu chitic. De fapt, ca s-o spunem p-aia oficială, nu se sinchisi sub nicio formă. Neoficial, adică între noi fie vorba, l-ar cam fi încercat un vînt… adică mamă-măiculiţăăă ce-ar mai fi tras el vîntu’ cealaaa… unu’ intens dar scurt sau unu’ scurt şi intes, sonor şi, desigur, puturos făleeei zahăr plus caune muced plus salată biof şi sarmale gătite pă şestache iar ca bonus ciuperci cu pui şi-o salată verde cu ridichi, ciapă, ouă asezonate cu Delikat etîcî… dar, na, deocamdată nu putu să se producă căci nu avea prilejul. Uite, mai încolo poate să se producă, mai cînd s-o abate pe lîngă ei cireada de oi a lu’ badea Sîngeorzan. La cît duhnesc alea, micu’ lui vînt o să treacă neobservat. Sau o să fie ca un parfum, ce să mai… Bun aşa?

– Nu pricep, te-a enervat replica mea cu „bunul obicei”? reluă El cu jumătate din glasul pe care-l avusese altădată.

– Nu m-a enervat nimeni şi nimic, stai liniştit, iubire! i-o întoarse Ea cu vocea unei piţipoance declarîndu-i galeş unui tatae cu farmece dospite dar cu portofel full că ea nu-i o fiinţă materialistă s-o pici cu ceară. Spune-mi, ce interes aş avea ca să mă enervez pe spusele tale? Ce mi-ar ieşi la faza asta în afară de nimic?

– Mda, ştiu, te-ai mai coborît tu la nivelul meu şi a ieşit un jaf, nu?
E rîndul Ei să cam înghită noduri.

– Hai zi-i că nu-i aşa cum spun eu! Ia uite ce mutriţă jignită face! Acu’ ce te superi, aşa, ca măgaru’ pă sat? Nu ziceai tu că se poate citi în mine ca-ntr-o carte deschisă? Te superi pentru faptul că sînt previzibil?

Şi în timp ce dumneaei e pusă fin la punct dumnealui intră, tot fin de tot, într-o erecţie spontană.

– Pînă la urmă, iubi, ca să încheiem, nu te doare capul dar totuşi te doare. Nu? Că io aşa înţeleg.

– Mă rog, fiecare e liber să înţeleagă ce vrea în ziua de azi. Da’ ce zic io aicea ziua de azi! Cred că dintotdeauna animalul social din noi a înţeles mai mult de-o grămadă cînd a venit vorba de adevărata înţelegere. Chestiune legată, ca să zic, de amplitudinea la cuvinte, nu crezi?

El, pe interior, fierbe nu alta. Îi stă în vîrful degetelor ori să-i ardă Ei o ştangă-n meclă ori, mai bine, să lase totul baltă şi s-o uşcheze spre fast food-ul ăla din vale unde puicuţeli alea două cu facies de mărţişor unsuros şi ţîţe ascuţite îţi prepară nişte şaormi aşa de gustoase că-ţi cad biluţele direct în buzunar de bune ce-s. Şi şaormili şi puicuţili. În special puicuţiliii… mamă-măiculiţîîî…

Dar, în final, fiecare trebuiră să se ducă fiecare în treaba celuilalt nu de alta dar începea să fie sara-n asfiinţit şi astfel de noapte bogată cine pe ea n-ar fi dat viaţa lui toată?

 

autor mihu iancu

Nostradamus

 

– Hauzi, bre, la ce-ţi ajută să tot scrii, aşaaa, fără să fii publicat? Îţi place, e un hobby d-al tău sau cum?

– Da’ de ce mă întrebi, nene, ai rămas în pană de idei, eşti în criză de subiecte de bârfă sau cum?

– Păi văd că până acuma nu prea stai pe roze la capitolul finanţe din blog. De fapt, dacă judecăm la rece problema, fără să fim morţi sau vampiri… hi-hiii… stai chiar negru cărbune la capitolul finanţe din blog. Deci?

El nu răspunse imediat, prins fiind în admiraţia pentru norul ca o vânătă arsă pe o plită electrică. În vremea asta mirosea violent a descărcare electrică, iar cimitirul de pe lângă autostrada aflată în plin proces de revizuire via fonduri europene nerambursabile fremăta şi el de plăcere.

– Deeeci?

Vocea amicului îl trezi la realitate, aşa că trebui să răspundă. Dar n-o făcu imediat, ci doar într-un scăpătat de vreme şi de soare, când deja vechiul imperiu (vechi de câteva milenii) apunea într-o glorie soră cu moartea, lăsând locul unui imperiu de două ori mai vechi, dar cu o faţă modificată genetic.

– Ceea ce urmează să-ţi spun depăşeşte puterea raţiunii, aşa că să nu-mi ceri explicaţii suplimentare.

– Să cred şi să nu cercetez, asta vrei să zici?

Veni în sfârşit furtuna care dură ceva. Apoi sosiră două cutremure sociale, trei războaie de câte două decenii fiecare, încât cei doi, vrând-nevrând, trebuiră să-şi întrerupă conversaţia. Nu de alta, dar se auzea din ce în ce mai prost. Şi dacă cei doi aveau ceva în comun, acel ceva ţinea de integritatea actului conversaţional. Pe urmă unul dintre ei se implică activ în toate evenimentele, iar celălalt îşi deschise o agenţie online în care susţinea teoria conspiraţiei cu privire la implicarea celuilalt în evenimentele mai sus menţionate. Bineînţeles, nu fu crezut nici cât negru sub unghie, în schimb, neoficial vorbind, pe baza ideilor lui se formă un adevărat cult, care dură până când dispăru la fel de sec precum apăruse.

Când cei doi îşi reluară dialogul, era lună plină.

– Scriu pentru mine, bre. Pentru că astfel simt că trăiesc. Pentru că în clipele alea între mine şi univers porneşte să se manifeste un „ce” absolut. De parcă, băgând deştele în priză, în loc să te electrocutezi te încarci cu nemurire. Sau, na, cu extralife, dacă nemurirea nu-ţi convine.

În timp ce el vorbea, avu loc încă o criză economică, iar interlocutorul său învăţă să piloteze avionul, plonjă cu el într-o clădire de birouri, sperând că în viaţa de după va sta într-un loc cu verdeaţă din care a dispărut toată durerea şi întristarea, înconjurat de patruzeci de virgine şi o sută de cămile. Bineînţeles că nici asta nu se întâmplă.

– A, şi mai e ceva: scriu pentru că am ajuns să văd în timp.

– Pe ce perioade? Secole, milenii?

– Nici măcar zile sau ore. Dar văd, asta e cel mai important. Fragmente despre care sunt absolut convins că se vor întâmpla.

– Şi?…

– Şi, desigur, se întâmplă. Azi, spre exemplu, am văzut o durere care m-a săgetat adânc în piciorul drept. Şi chiar aşa s-a petrecut: câteva ore mai târziu de la această viziune m-am izbit de un bolovan, pe fundul unei ape, de mi-am zis că acolo îmi vor rămâne toate oasele piciorului, aşa de mare fu durerea. Exact ca-n viziune.

– Asta a fost prima dată când…

– Eram sigur c-o să mă întrebi asta! Se vede c-ai fost brotac în altă viaţă! Sigur că n-a fost pentru prima dată! Cînd am observat pentru prima dată că aveam viziuni datorită scrisului s-a petrecut pe timpul răscoalelor ţărăneşti din ţara aia leşinată numită România. Ai auzit de ea?

– Nu. Dar conceptul de „răscoală ţărănească” îmi e cunoscut de la nişte cursuri. Oricum, cred că e ceva timp de-atunci, nu?

– Mda, e.

Pe urmă apăru un fizician cu părul punk, care emise şi el un concept: timpul e relativ. Iar relaţiile dintre cei doi deveniră niţeluş tensionate.

– Şi cum, dom’le, chiar aşa, prin scris ai ajuns să vezi în viitor? Eşti absolut sigur?

– Dacă-ţi spun! Dacă scrii până devii esenţă de scris, până când scrisul devine viaţa ta, până când nu mai poţi fără scris, până când ajungi să te simţi murdar dacă nu scrii măcar în fiecare zi… atunci, na, ce să-ţi mai zic, atunci cu siguranţă vei ajunge să vezi în acest fel, în acest viitor. Mai mult nu-ţi pot explica; foloseşte-ţi imaginaţia pentru a rezolva treaba.

La care el nu reuşi, căci la capitolul imaginaţie stătea execrabil.

– Dar stai calm, zise celălalt în timpul unor alegeri prezidenţiale măsluite grosolan. Nu-i nimeni perfect. Tu te pricepi la altele la care eu abia mă târâi. Prieteni în continuare?

Trecu o rachetă nucleară teleghidată peste ei, undeva la câteva sute de metri altitudine, plajele de nudişti fură interzise total, iar cele normale deveniră singurele locuri sălbatice din lume.

Cei doi nu se mai văzură niciodată din clipa în care „profetul” îi comunică amicului său că tocmai l-a văzut pe el, pe amic, zdrobit de o furgonetă second hand plină ochi cu pepeni galbeni şi condusă de un ins cu cetăţenie multiplă.

 

autor Mihu Iancu

http://cititordeproza.ning.com/profile/mihuiancu8