Mirabile visu

Marele Astronom al Cetăţii îngenunche smerit şi sărută cu evlavie Inelul Sacru. Apoi cu glas calm raportă concluziile cercetărilor care se desfăşuraseră pe parcursul a cam o sută de ani. Superiorul, un om cunoscut pentru înţelepciunea sa, înclină capul şi îi dădu binecuvântarea. Apoi îl chemă pe secretarul său personal şi îi spuse să pregătească documentul.

A doua zi, o enciclică informă noroadele că:

– Da! Extratereştrii există şi ei sunt, la fel ca noi, copiii aceluiaşi Dumnezeu.

O bucurie de nedescris cuprinse universul.

Castle designs, artist Maria Crângaşu

Primii care se bucurau erau desigur adepţii teoriilor conspiraţioniste la un loc cu fanii O.Z.N.-urilor, plus cei care acuzau guvernele de ascunderea adevărului, dar şi cei care cereau despăgubiri pentru vitele eviscerate, doamnele din cercurile spiritiste, exaltaţii de orice orientare, scriitorii de science-fiction, adolescenţii în lipsă de subiecte cu iubitele lor, drogaţii care acum aveau un nou tărâm de explorat, în fine, cam toată omenirea. Evident, ca de obicei, lipsea segmentul rural, cel din producţie, parlamentarii de orice culoare, bancherii, miniştrii şi marea majoritate a oamenilor din ţările comuniste  fiindcă ei au alte preocupări. Mult mai serioase!

Foarte bucuroşi erau şi extratereştrii. Păi, acum fiind recunoscuţi, aveau dreptul la mitinguri şi greve, la ajutor social, concediu de maternitate, lozinci împotriva globalizării şi a N.A.T.O., puteau, în sfârşit, după milenii de interdicţii să dea la venă şi la nară cât încape, că nu-i mai otânjeau comandanţii navelor sau să guste la propriu şi la figurat din oferta bordelurilor şi încă multe altele. În consecinţă, verzulii se îmbrăţişau şi se pupau de zor cu reptilienii, meduzoizii cu fumurii, ce să mai vorbim, era, în sfârşit, egalitate, fraternitate şi dreptate în întregul univers!

Ba, chiar şi Preabunul, la primirea mesajului, a oftat uşurat. Fiindcă, de mai multe zile (zile de-ale Lui, desigur) îl frământau nişte gânduri. Bine, El nu făcea niciodată vreo greşeală, însă, în urmă cu ceva timp, stătuse cu unul din fii săi la un şpriţ în grădina din spate şi, luat puţin de căldură sau de o digestie tihnită, se jucase cu degetele prin fărâmiturile de pe masă. Nici nu băgase în seamă surâsul cam prea subţire al afurisitului de Lucică. Îl ştia ca fiind, aşaaa, mai al dracului dar, ce-i drept, era întotdeauna plin de idei, spiritual, la curent cu toate can-can-urile şi foarte amuzant. Spre deosebire de ceilalţi care… În fine, fiecare cu talentele lui!

Din acest joc nevinovat, dar poate cam neglijent, ieşiseră nişte creaturi urâte cu spume, nişte bipezi, albicioşi cu capete ţuguiate, răi din cale-afară, lăudăroşi, paranoici, puşi tot timpul pe harţă şi omor, foarte tâmpiţi dar şi foarte trufaşi. Nici nu apăruseră bine că se şi lăudau că sunt făcuţi după chipul şi asemănarea Sa. De scârbă i-a aruncat pe o planetă periferică şi, o vreme, i-a lăsat să se descurce singuri. A fost ceva de jale! Omorau ăia tot ce prindeau! I-a mai blagoslovit El cu câte un cutremur, un potop, ceva tzunami, vulcani, boli cumplite, molime, fiare uriaşe mereu hămesite… Nimic! Ferocitatea fiarelor era un fel de gângureală pe lângă ce puteau face băieţii. Plus că aveau şi o putere de reproducere, ceva de spaimă. Le-a mai trimis şi ceva învăţători, luminaţi, ba, chiar şi pe un fiu al Său! Zadarnic! Nici nu se putea gândi la ce păţiseră majoritatea trimişilor săi. Prin urmare, avea deja pregătită o gaură neagră pe care să le-o trimită şi să rezolve definitiv problema. Numai că, acum, la aflarea acestei veşti, despre o posibilă ieşire din alienarea specifică, fu cuprins parcă o uşoară duioşie. Să ştii, gândi El, că le-o fi venit mintea la cap. Eiii, sunt totuşi copiii mei, poate cu timpul…

– Petre, nu scoate încă zăvorul, mai ţine gaura aia neagră în cuşcă. Totuşi nu-i da de mâncare, că, cine ştie când vom avea nevoie de ea. Doar Le cunosc instabilitatea psihică!

autor Mihai Batog-Bujeniţă

http://cititordeproza.ning.com/profile/MihaiBatogBujenita

35 mai -13 ani

Într-o seară, la o oră cam târzie, neavând ce face, am luat o carte de pe un raft. Era “35 mai” de Erich Kastner. Nici nu mă gândeam ca n-am s-o las din mână decât după ce am s-o termin.
Autorul german, împleteşte realul cu fantasticul atât de bine într-o poveste trăznită, hazlie a unui şcolar-Konrad, a unchiului său, un farmacist cu obiceiuri alimentare neobişnuite şi a lui Negro Caballo, un cal de circ, care merge pe patine cu rotile. Toţi trei pornesc într-o călătorie  imaginară, prin dulapul lui Ringelhuth, în căutarea Mărilor Sudului, despre care Konrad trebuie să scrie o compunere.
În călătoria lor întâlnesc nenumărate personaje fantastice, în diferite lumi magice.
Dupa ce trec prin pădurea florilor uriaşe, ajung în Ţara Huzurului, unde fostul coleg de clasă al lui Konrad, Sidelbast, era preşedinte şi unde găinile fac ouă direct în tigăile legate de coadă şi, unde, pentru cetăţenii mai activi, există un loc unde visele ţi se împlinesc, doar stând în pat.
Mergând mai departe, ajung la castelul “ La măreţul trecut” , unde paznic este Carol cel Mare. După porţile acestui castel, la olimpiade, personaje istorice se întreceau la diferite discipline, iar la capătul celălalt al cetăţii, Hanibal, ce avea guturai si Wallenstein se jucau cu soldăţei de plumb pentru a câştiga tufa de trandafiri.

artist Maria Crângaşu, Birdhouse

Odată trecuţi şi de aceste meleaguri ajung în ţara Alandala, unde copiii iau locul părinţilor şi părinţii locul copiilor, unde Konrad întâlneşte o colegă de şcoală, Babette.
Ajung apoi în Electropolis, un oraş parcă prevăzut de autor, unde totul este electrizat, iar locuitorii muncesc doar de plăcere, energia lor fiind din cascada Niagara.
Mergând tot înainte, ajung la ecuator, pe care trebuie să-l parcurgă până ajung la Mările Sudului.
La Mările Sudului au parte de alte surprize magice. Acolo, balenele trăiesc pe uscat, oamenii mănânca tot felul de ciudăţenii, chiar mai rele decât cele pe care le mănâncă Ringelhuth şi Konrad, joia după amiaza. Tot acolo o cunosc si pe Pătrunjica, o fetiţă ca tabla de şah, cu care Konrad se împrieteneşte, dar şi pe Bălana, logodnica lui Negro Cabalo.
Se întorc acasă exact la ora potrivită, Bâzâilă aducându-le dulapul exact unde trebuia.
Ajungând acasă, băiatul îşi scrie compunerea, iar atunci când unchiul vine să-l viziteze şi-i citeşte compunerea, este măgulit de laudele pe care nepotul său i le aducea în compunere.
În  această carte, autorul povesteşte cu haz  şi lejeritate călătoria imaginară, pe care un scriitor trebuie să o parcurgă atunci când creează, făcându-te să-i indrăgeşti opera şi să-i iubeşti personajele.

autor Agatha Cristiana Georgescu, 13 ani, Bucureşti,

Liceul Bilingv Miguel de Cervantes, cl.a VII-a B

Elitism, meritocrație, mediocritate

Pe la o vârstă destul de fragedă am început să discut cu mine însumi, așa, ca un copil cu un om mare. Am ajuns la concluzia că sunt un geniu. Nimeni nu mi-a confirmat această convingere, dar nici nu am găsit contraargumente. În ce consta geniul meu? Nu știu exact, citeam mult, orice, eram destul de singuratic, la școală învățam fără efort, aveam și note maxime și mai mici, primul rateu, semnificativ, fiind matematica. Al doilea fost șahul. Eram ambițios, dar degeaba, pierdeam ușor, eram extrem de neatent, iar schemele de atac, concepute cu mari emoții, erau simpliste. Memoria mea era destul de bună, adică rețineam ușor, însă după un timp se ștergeau unele amănunte, ceea ce mi-a atras o dată furia profesorului de română, care m-a prins că încurcam subiectele, de pildă eroul din „Pădurea spânzuraților” nu a fost ciuruit de gloanțe, era la mintea cocoșului, finalul era dintr-o povestire tot al lui Rebreanu. Ok, am ajuns la o nouă concluzie, nu sunt un geniu, dar am talent la poezie. Am scris, cred, mii de poezii, puse în volume, ar fi intrat într-o bibliotecă. Scriam despre orice, mai mult despre mine. Acum scriu, mai rar, mai puțin despre mine, mai prost, spune un critic care cândva mă lăuda aproape fără rezerve. Nu dau nume, nu risc, omul știe .Este un nume..
Acum voi intra în chestiune. După 1989 se vorbește mult despre elitism, meritocrație, mediocritate, este o inflație de elitiști, meritocrați și nici un mediocru. Idioți, cât încape, în limbajul unuia despre altul.
Fiind un om de stânga, am fost împotriva elitismului, pentru că eu consider că sufletele slabe simt nevoia grupării, înregimentării. Nu există certificat de deșteptăciune sau de prostie. O mie de oameni pot avea o părere greșită și un om poate să aibă dreptate. Nu se aplică dictonul „când doi spun că ești beat”, pentru că respectivii pot fi mai beți. Cred în individualism. Sunt un anarhist de tip Rasskolnikov, deși nu aș ucide pe nimeni, niciodată.
Meritocrația are o justificare. Înainte de 1989, dosarul, „slujirea idealurilor” , de fapt slujirea unor șefi cu puteri nelimitate erau aproape singurele criterii de apreciere, deși erau mulți care realmente meritau să fie promovați. În ce mă privește, azi, nu mai urmăresc nici o promovare, slavă Domnului, am ratat Nobelul, restul premiilor nu mă interesează. Cineva m-a sfătuit să-mi administrez cu grijă pensia și chiar să nu mai scriu. Prima parte cu pensia este corectă, vai de viitorul pensionarilor, a doua parte are o doză de otravă „vipereană”, de fapt este o vituperație, pentru că nevoia de scris este la unii ca și nevoia de aer. Desigur, nimeni poate obliga pe nimeni să citească orice bazaconie, asta a rămas în urmă, când trebuiau citite SCÂNTEIA, . cuvântările tovarășului, etc. Răsfoind reviste, circulând pe Net am dat peste versuri minunate, de autori complet necunoscuți. În artă, se știe , succesul nu este sigur niciodată, dar sunt două condiții – să ai talent și să ai noroc. Sunt mulți care cred că talentul se poate cuantifica, se poate aprecia dintr-o ochire. Marele critic Reich-Ranicki, considerat unul dintre titanii criticii literare germane , un om extrem de dur și inflexibil, a ratat de câteva ori , judecând opera unora, apoi și-a recunoscut eroarea. Desigur nu putem nega existența celor lipsiți de talent. Pentru un om care se dăruie scrisului sau altei arte este extrem de dureros să audă – domnule, doamnă nu aveți talent. Este mai rău decât diagnosticul unui medic lipsit de tact. Lipsa de talent, adică mediocritatea ( termenul nu este, etimologic, corect pentru că aurea mediocritas nu era blamată de latini, dimpotrivă, a fi la valoare medie era poziția cea mai liniștită, acum a fi prost sau mediocru este cam același lucru) nu aduce nimic nou în istoria artelor, dar nu putem omorâ un om pentru că nu este talentat. Spartanii aruncau de pe stânca tarpeeană copii cu deficiențe la naștere. Noi, modernii, am depășit această fază. Chinezii au o vorbă – să lăsăm toate florile să crească. Eu cred că porice om este o floare. Nimeni nu se naște buruiană. Poate deveni prin ură și lene.

artist Maria Crângaşu, Soap Opera

Cineva m-a atenționat că ura, la o anumită vârstă , dăunează grav sănătății. Are dreptate, dar bolile se pot trata, prostia nu. Nimeni nu s-a tratat de prostie. Dacă boala este intratatabilă, fiind mai gravă decât SIDA, cancer, etc., ce rost are să-i spui unui om că este prost, adică mediocru? După mine este o prostie din partea celui care rostește sentințe fără a putea ajuta cu ceva. Aha? Vrem să defrișăm, vrem să ridicăm nivelul artistic? Da, există o metodă simplă – ignorarea. Lasă omul să respire în pacea lui. Nu-i băga mâinile în ochi, nu-l scuipa în gură, scuzați-mă, nu-i aminti de moși, strămoși. Repet, certificat de om deștept nu se dă nicăieri, nici la Academie, nici la USR, pe care unii o latră de la distanță. Nici apartenența etnică, religioasă nu acordă certificate. Unii se vor revolta, dar voi afirma cu toată tăria că Iisus Christos, pe care eu, prin educația mea, îl consider un fenomen istoric, a fost trădat și este trădat de cei mai mulți care cred în el ca în Mântuitorul. Personajul, mitologia christică este cea mai pură chemare la înțelegere, bunătate, sacrificiu pentru semeni.
Ciudat, câți intoleranți, justițiari de cea mai abjectă sorginte fac rău în numele lui Iisus? La fel și cu islamul și, de ce să nu recunoaștem, chiar Biblia conține pasaje de o cutremurătoare cruzime. Omenirea este dominată de cruzime, așa cred, cu toată durerea. Altfel am trăi în Rai, nu am avea nevoie să mai murim.
Închei, dar mă voi referi pe scurt la rolul site-urilor literare de pe Net. Fiind o fire reactivă, am reușit pe Net să mă cert și să fac rău mie, unor oameni apropiați numai datorită rapidității de transmitere ale unor mesaje pe care, ulterior le-am regretat. Un site m-a și eliminat, deși am cerut și scuze, era o reacție la o reacție, etc. În general site-urile literare sunt destinate tinerilor. Un „babalâc” ca mine, o spun cu toată ironia, pentru că , spiritual, sunt același ca și acum 50 de ani, nu mă laud, nu are ce căuta ca măgarul între oi ( scuze|). Am primit bobârnace și chiar înjurături de la imberbi, tineri care nu știu încă să se exprime civilizat sau nu vor să se exprime civilizat. Nu am pretenția să fiu adulat că am o vârstă. Dar, poate că și eu gândeam la fel, există prejudecata generației tinere, că tot ce a trecut nu mai are valoare. Este istorica falie dintre generații. Omenirea nu a învățat nimic din istorie. Fiecare face propriile greșeli. Se spune că înțeleptul învață din greșelile altora, prostul numai din greșelile lui și nici atunci.
Am doi nepoți, Domnul să le dea noroc și sănătate, sunt departe, peste ocean, nu am cum să-i plictisesc cu sfaturi. Nici nu m-ar asculta. Dar nici eu nu mai înțeleg ce înțeleg ei. Intervine aceeași necesitate –
înțelegerea umană, suntem cu toții fiii pământului. Nimeni nu este veșnic, iar timpul nu este prietenul omului. Mai mult, America nu a fost descoperită nici măcar de Columb, iar unii cred că o descoperă acum. Mă opresc, semn de bătrânețe, vorbă lungă. Un adaus și gata – nu am urât și nu urăsc pe nimeni, dar reacționez cu viteza fulgerului( sigur nu este bine) când mă simt atacat și pe nedrept, deși uneori pot să greșesc chiar grav. Recunosc că am greșit, când văd că și adversarul simte un regret. Nu întind niciodată al doilea obraz, dar nici nu doresc nimicirea cuiva. Iar dorința de a-l declara pe un semen un nimic există. Este o crimă în plan virtual. Tot ce am ceriticat aici se referă și la mine. Homo sum.

autor Boris Marian, redactor la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/borismarianmehr