Să ne ţinem de basme

Nu cred să existe român care, dacă a citit basme la viaţa lui, să nu-şi amintească „basmul” lui Petre Ispirescu Tinereţe fără bătrîneţe şi viată fără de moarte. Povestitorul – scriitor de fapt – spune că l-ar fi „cules” de la o slujnică în casă; care va să zică, ar fi o creaţie populară. Iată însă că acest basm nu există, nici măcar în formă apropiată, în folclorul românesc, european sau mondial! Decît, cel mult, apărut mult mai recent, probabil chiar sub influenţa basmului ispirescian. De aceea eu îl consider, alături de Făt Frumos din Lacrimă, Povestea lui Harap Alb şi alte cîteva „basme populare” scrise de Eminescu, Creangă, Slavici, Ispirescu ş.a. creaţii literare culte. Ceea ce azi numim „fantezii.”

Desigur, Ispirescu a folosit motive ale basmului popular: cererea fiului nenăscut al Craiului, bătrîna care dă sfaturi, straiele şi armele din tinereţe, calul năzdrăvan, monştrii fantastici (Balaurul, Ghionoaia), tărîmul zînelor, zîna mezină soţie a eroului, vînătoarea. Apar însă cîteva motive inedite – ceea ce îl face un basm unicat în lume: tinereţea fără bătrîneţe, relativitatea timpului. Aceasta din urmă temă, a relativităţii timpului, poate fi întîlnită parţial într-un basm japonez  şi într-o poveste a Sheherezadei din 1001 Nopţi, probabil de origine iraniană. Desigur, mitul „Vieţii Veşnice” şi al „Fîntînii Tinereţii poate fi întîlnită în Evul Mediu European: era unul din „obiectivele” exploratorilor Lumii Noi alături de acel „El Dorado” al Bogăţiei Veşnice.

Nu se ştie prea bine ce a avut în minte Petre Ispirescu scriind acest basm. Nu a lăsat nicio notiţă, niciun jurnal, nu a discutat cu nimeni problema – sau poate nu ştiu eu. Oricum, pot spune că în cazul meu această relativitate a timpului a acţionat, căpătînd înţelesuri diferite asupra poveştii la diferite vîrste. Iată ce consideraţii pot face acum, la aproape 60 de ani. Ce ştiu eu cum îl voi interpreta peste 10 ani, dacă voi mai avea acest timp la dispoziţie…

Deşi „Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte” este un vis al omenirii încă de la ridicarea din lut (cum zic unii) sau coborîrea din copac (cum zic alţii), el a rămas doar o năzuinţă imposibil de împlinit. Ştim că datorită Vieţii Eterne a fost alungat Omul din Paradis. În povestea biblică se creează o primă imposibilitate: nu poţi avea Cunoaştere (a binelui şi răului) şi, totodată, viaţă veşnică! Avîndu-le, devii Dumnezeu. Deci, dacă Omul şi-a luat prima, Domnul a pus arhanghel cu paloş de foc între Om şi pomul vieţii. În religia iudaică nu este posibilă o revenire la această decizie dumnezeiască. Evreului nu îi este promisă viaţă veşnică – doar neamului evreiesc. Nici tinereţe veşnică, desigur.

Indienii au ajuns însă să creadă că Viaţa Veşnică e posibilă. Omul (şi nu oricare, ci doar cel din casta brahmanică, a preoţilor) poate atinge, prin calităţilepersonale şi modul de viaţă, în urma a nenumărate avataruri, ajunge la Nirvana. Moment în care sufletul lui, purificat, se va contopi cu Marele Suflet Universal. Aceste idei, întîlnite în fază incipientă încă din perioada vedică, se cristalizează în budism şi janseism – fiind valabilă şi azi în religiile orientale.

De fapt, cam pe timpul lui Buda Sakiamuni, această idee filosofică poate fi întîlnită şi în alte parţi ale lumii vechi. Mai întîi în Iran, în religia dualistă a zoroatrismului. Cei ce binemeritau intrau în sufletul lui Ormuzd, trăind apoi veşnic. În urma contactului perşilor cu grecii, în Grecia încep să se răspîndească mistere care aveau rolul de a asigura o viaţă după moarte practicanţilor. Desigur, grecii vechi aveau mituri în care apare Viaţa Veşnică. În general, ea era rezervată zeilor. Cîţiva eroi semizei au avut şi ei parte de „zeificare”, devenind nemuritori: Heracles, Asklepios, Castor, Centaurul Chiron (care renunţă la nemurire, devenind constelaţie cerească).

Multe popoare antice aveau un cult al morţilor, imaginîndu-şi un tărîm Dincolo, al morţilor, în care deseori sufletul morţilor îşi continua un fel de viaţă „de umbre”. Evreii o numeau Abis, Sheol. Sufletele existau acolo, în general fără chinuri. La fel „trăiau” sufletele în Împărăţia lui Osiris, la egipteni. Unde, Osiris era zeul care, după ce fusese „omorît”, fusese readus la viaţă, devenind nemuritor. De aceea se credea că cei găsiţi demni să ajungă „la sînul lui” aveau şansa de a reveni la viaţă. De unde şi cultul mormintelor şi al mumiilor. Şi mesopotamienii credeau într-un fel de Hell, în care sufletele erau chinuite şi de unde nu se putea reveni. Aceste mituri influenţaseră şi pe cele iudaice de mai tîrziu.

Grecii aveau şi ei un „Iad” care avea, în general, mai multe niveluri. Cel mai adînc era Tartarul, unde erau azvîrliţi Titanii, Giganţii şi monştrii. La mijloc era Hadesul (cunoscut sub diferite nume), în care „trăiau” sufletele morţilor – unele supuse unor pedepse veşnice. Şi mai exista un fel de „purgatoriu”, Tărîmurile fericiţilor”, „Cîmpiile Elisee”, unde războinicii duceau un fel de viaţă veşnică, neschimbată, în petreceri, vînători, lupte. Erau deschise numai „eroilor” vîrstei de bronz, cei ai lumii homerice, şi îi aveau ca domni pe Ahile şi Elena – cum ne povesteşte Homer în Odiseea. Aceste Cîmpii pot fi regăsite atît la nordici, drept Valhala, cît şi în miturile amerindienilor, ca „Veşnice Cîmpii de Vînătoare”…

Dar omul antic vroia mai mult. Şi cum existau mituri care povesteau despre reîntoarceri din Hades (a Demeterei şi Persefonei, a lui Orfeu, a lui Cybele şi Attis, a Dioscurilor), ele au devenit mistere. Grecii antici credeau că cine va trece prin misterele respective, va avea şansa reîntoarcerii la viaţă – eventual, la o viaţă veşnică „undeva”. Aceste mistere au deschis drumul „misterelor” creştine, credinţei în Viaţa de Apoi, în Împărăţia lui Dumnezeu.

Dar să revenim la basmul lui Ispirescu. Găsisem o primă imposibilitate: între Cunoaştere şi Viaţă Veşnică. Aparent, viaţa eternă ar presupune şi Tinereţe fără bătrîneţe – dar nu este aşa. Încă din miturile greceşti se ştia că o zeiţă ceruse viaţă veşnică pentru iubitul ei – uitînd să ceară şi tinereţe veşnică. Aşa că acesta îmbătrînise şi trăia veşnic… bătrîn. Şi Gilgamesh căutase viaţă veşnică – dar ea ar fi urmat să vină ca o renaştere, ca o „lepădare de piele” a vieţii bătrîne pentru a îmbrăca alta nouă, a tinereţii. Deci, înainte de a ajunge la Viaţa Veşnică, e nevoie să se treacă prin Tinereţea fără bătrîneţe. Deşi cele două concepte sunt complementare şi, pe undeva, superflue. Dacă ai Tinereţe fără Bătrîneţe, vei trăi veşnic!

Poţi însă avea Tinereţe veşnică avînd totodată Cunoaştere? Aparent, nu. Ştim că cele doua concepte se resping: ori ai Cunoaştere, indiferent cum ai dobîndit-o, ori ai Viaţă. Şi atunci, dacă e să regîndim basmul, rezultă că de fapt prima parte al lui este un rit al cunoaşterii. Deşi, fiul Craiului, Făt -Frumos, are un embrion al cunoaşterii: el ştie, încă în pîntecul mamei, ce să ceară! Să fie acesta doar simplul Instinct?

La vîrsta copilăriei, acest instinct se pare că e uitat. Abia în adolescenţă el îşi Aminteşte dorinţa Embrionului şi îşi cere „moştenirea”. Desigur, părintele nu i-o poate da. El are Cunoaştere, deci nu are nici Tinereţe şi nici Viaţă veşnică. Nu îi este dată omului decît Cunoaşterea. Tînărul prinţ trebuie să îşi cucerească singur împlinirea dorinţei, printr-un adevărat rit de trecere spre viaţa matură spirituală. Aici se vede că el are nevoie de ajutor: de sfaturi. Mai întîi ale bătrînicii, apoi ale calului. El e Tînăr, nu are Cunoaştere. O poate dobîndi – pierzînd însă Tinereţea şi, prin ea, Viaţa.

Pentru a le cuceri, are nevoie de un drum iniţiatic. La drum poate porni doar luînd cu el „straiele şi armele din tinereţe” ale tatălui său, deci, nepătate de Cunoaştere, pure, „sfinte”. Trebuie să plece pe un drum care să-l ducă la propriii monştri pe care trebuie să-i învingă, înainte de a ajunge pe tărîmul unde Viaţa veşnică devine posibilă. Şi vedem că de fapt cea mai mare parte a basmului este dedicată acestui drum al cunoaşterii. Cînd tînărul ajunge în Lumea Zînelor, el intră într-un fel de limbo. Un loc în care îşi pierde orice urmă de Cunoaştere, inclusiv Amintirile. Un fel de „lume a lui Osiris, de Cîmpii Elisee – drumul, trecerea peste Valea Uitării, un fel de Sheol. Pe undeva, foarte asemănătoare cu somnul Frumoasei Adormite. O viaţă fără de viaţă, chiar dacă, cel puţin aparent, (în vis?) el se căsătorise cu zîna cea mică. Din care căsătorie, în ciuda vremii parcurse „veşnic”, nu rezultase nimic. Îi fusese de fapt refuzată Nemurirea Omenească.

Ce înseamnă, de fapt Nemurire pentru Om? Încă mitul biblic o spune: nemurirea neamului. „A avut fii şi fiice” zice Biblia despre patriarhii aparent nemuritori – însă doar matusalemici. Născuţi şi crescuţi în chin. Ei şi Credinţa – deci, Fapta (pentru că zice apostolul Petru: „nici credinţă fără faptă, nici faptă fără credinţă”). Un Om trăieşte veşnic în amintirea familiei (de unde şi litaniile nesfîrşite ale arborelui genealogic: Iisus fiul lui Iosif fiul lui… pînă la Iesei şi pînă la Avram şi Adan, Primul Om) şi a Neamului. Cît timp familia („neamul” restrîns) şi Neamul (poporul) trăiesc şi îşi amintesc numele unui străbun, acesta e nemuritor! Un om nu poate avea viaţă – nici prezent, nici viitor – dacă nu are trecut!

Făt Frumos nu trăia. El nu avea trecut. Nu-şi amintea nimic. Băuse din Lethe. Nu avea, deci, nici viitor – Viaţa îi era veşnică. Era „veşnic tînăr şi ferice””, fără viaţă. O piatră e tot la fel. O stea. Pînă şi un copac are amintirea seminţei care a căzut în pămînt şi speranţa viitoarei seminţe luate de vînt. Prinţul nu are nici speranţe, aşa cum nici tînara lui mireasă nu are. Pentru că nici ea nu are amintiri, trecut, şi ea trăieşte veşnic. O moartă frumoasă, într-un vis. Dar ea nu e Om, e Zînă. E „zeiţă”, e „Diana”, Fecioara vînătorii. El e Om şi, dacă vrea să fie Om, are nevoie de amintiri. Oare de aceea redevine Om tocmai în cursul unei vînători, pătrunzînd pe terenul interzis al Zeiţei?

Deşi ultima parte a basmului este mult mai scurtă, reprezintă de fapt întreaga viaţă a revenirii la Umanitate. Tot un rit de trecere, un drum al Cunoaşterii. Părăseşte lumea Visului, întîlnind realitatea. Unde erau monştri – acum sunt oameni, cetăţi, oraşe, cîmpuri cu grîne… Doar el are amintirea unor vremuri trecute (şi, poate, inexistente). Observăm că de data asta are Cunoaşterea – nu mai are nevoie de sfaturi de la Cal. Ştie care e destinaţia sa, ştie că trebuie să-şi regăsească Viaţa în chiar clipa părăsirii ei. Asta e singura speranţă care i-a rămas pentru a redeveniOM– chiar dacă preţul pe care trebuia să-l plătească era de neevitat: Moartea. Şi astfel, renunţînd la Tinereţea fără Bătrîneţe, îmbătrînit, plăteşte preţul pe care trebuie să -l plătească fiecare Om: însăşi Viaţa.

Deşi Făt -Frumos reuşeşte în drumul lui, fiind victorios în Căutare, el este, totuşi, un mare ratat. Dacă era la fel ca toţi ceilalţi feţi- frumoşi şi ar fi cerut ceva omenesc: putere, înţelepciune, vitejie… ar fi fost Om. Ar fi învins piedicile, duşmanii, monştrii, ar fi făcut bine, ar fi avut familie şi ar fi trăit „mulţi ani fericiţi şi, dacă nu au murit, trăiesc şi azi”. Aceasta este datul Omului. Prinţul nostru, căutînd ceea ce nu i se cuvenea, a renunţat la soarta lui Umană. Şi a pierdut tocmai Viaţa fără de moarte.

Desigur, Omul poate aspira nu numai la Viaţă fără de moarte – pe care o poate obţine, cum ziceam, prin urmaşi şi prin fapte – ci şi la Tinereţe fără Bătrîneţe: prin creativitate. Starea de tinereţe este dată de vitalitatea vieţii creative, de trăire spirituală. Poţi fi bătrîn la adolescenţă, dacă nu trăieşti intens, la capacitate maximă, potenţialul cu care eşti înzestrat. Dacă eşti o „legumă”, dacă te iroseşti. Şi poţi fi cît se poate de tînăr pînă în clipa morţii, dacă nu te opreşti din activitatea fizică şi mintală. Michelangelo, Hugo, Einstein, Iorga erau mai tineri la 70-80 de ani decît mulţi vieţuitori ai planetei în anii adolescenţei. Sunt mulţi care sunt bătrîni la 20 nu din lipsă de cunoştinţe, ci din lipsă de visuri, de năzuinţe, de speranţe. Un om care îşi trăieşte hedonist clipa, fără ţeluri de viitor, e bătrîn înainte de a trăi.

Lecţia pe care am desprins-o eu din basm este aceea că un Om are nevoie de visuri, de ţeluri – dar pornind de la trecut, pentru a-şi putea trăi viaţa în prezent şi a avea un viitor. Aşa va fi mereu tînăr şi Viaţa fără de moarte îi este asigurată.

 

autor  Nick Sava

pictura Daniela Isache

Și între noi e-o lume de reproșuri

Unde duc scările, artist Daniela Isache

 

Și între noi e-o lume de reproșuri
Iubirile ca un stigmat rănesc
Cum fumurile ce mai ies pe coșuri
În cenușiu de nori se regăsesc

Că te crucific nu am nici-o vină
Din tine taina mereu mi-o hrănesc
Tu ești prin vreme veșnică tulpină
Și-n frunza mea , în dor te regăsesc

Orice aș spune te rănesc de moarte
Eu vreau atât, să ne iubim puțin
Să intre luna prin ferestre sparte
Cu nopțile de patimi și de chin

Să te mai țin să-mi rătăcești în brațe
Să te mângâi pe sânii tăi rotunzi
Când mâinile ca niște vrăbii hoațe
Scot la lumină, tainele ce-ascunzi.

 

 

autor  vanghele ion

Dacii şi Rromanii

Deși avea o căpățână mică și turtită, a cărei capacitate craniană nu depășea o mie de centimetri cubi (ceea ce-l situa între primii hominizi ce părăsiseră savanele africane și talibanii ascunși prin peșterile din Tora Bora), pe plan profesional lui Iulică îi mergea destul de bine. Fie că vindea jumătăți de blugi prin obor, fie c-o punea de-o alba-neagra la colțul străzii, se găseau zilnic oameni care să-i cadă-n plasă. Însă chiar mai mulți îi cădeau în plasă soției rămase singure acasă.
Îmbrăcată c-o rochie decoltată (chiar vaporoasă, dacă ar fi s-o privim prin prisma miriadelor de găuri de țigară făcute prin ea de-a lungul celor patru generații în care fusese purtată și frecată din străbunică-n bunică și din mamă-n fiică), Mirinda stătea toată ziua bună ziua pe scara blocului și le făcea ochi dulci vecinilor. Dintre zecile de masculi ce-i dădeau târcoale, preferatul ei era Mitică, un țigănuș îndesat, carismatic și potent (dar c-un ochi zbanghiu care-i conferea alura unei jumătăți de ciclop pitic și curios) ce-o cinstea așa cum se cuvine, cumpărându-i creme, chiloți ori sutiene și ungând-o adesea cu ulei de măsline. Din acela extra virgin, de douăzeci de lei pe chil.
Pe locul doi în inima ei largă și compartimentată-n zeci de auricule și ventricule se afla Corcodel, un țigan foarte complex, care, pe lângă alergia la uleiul de măsline, mai avea și o serie de preferințe sexuale bizare ce-i trădau înclinațiile spre necrofilie: în timpul procreării își imagina că Mirinda, cu zece ani mai tânără ca el, va arăta moartă la fel cum arăta în momentul acela vie. Și asta datorită alifiilor, uleiurilor, sărurilor și a altor sute de preparate farmaceutice pe care Mirinda le folosea pentru a se întineri, chit că nu împlinise încă douăzeci de ani, iar nașterea fiicei n-o sluțise prea mult, ea fiind slută de la-nceput.
La capătul unei zile mai puțin faste (nimic cu adevărat deosebit – niște pârliți de polițiști se găsiseră să-l izgonească din obor), se-ntâmplă ca Iulică să sosească pe neașteptate acasă. Cum deschise ușa, își auzi nevasta gemând în dormitor, motiv pentru care nu se mai descălță, cum făcea de fiecare dată, ci pătrunse în graba mare:
– Mirindo, de ce țipi așa, femeie?
Apoi, apropiindu-se nedumerit:
– Auzi, da’ tu câte picioare ai?
Dar chiar în secunda următoare, în loc de răspuns, primi o talpă-n față ce-l proiectă doi pași înapoi și-l lipi cu spatele de perete. Rămase o clipă perplex, iar apoi, când nici nu se dezmeticise bine din buimăceală, văzu cearceaful cum zboară din pat și se repede peste el. Vru să riposteze, însă cearceaful îi fripsese deja una la ficat, apoi vreo două după ceafă, reușind să-l trimită în cele din urmă pe Iulică în lumea viselor.
Când se trezi, nevastă-sa, complet îmbrăcată, stătea într-o rână în pat:
– Ce-ai făcut, bărbate, îl întrebă ea, te-ai împiedicat?
Iulică se ridică năuc, se frecă la ochi, apoi se uită atent prin cameră. Nu numai că nu văzu niciun cearceaf, dar în prag se afla un taburet ce trecuse, până atunci, neobservat. Vru să se repeadă în Mirinda, însă chiar în clipa aceea ușa de la intrare se deschise și o voce îl strigă din prag:
– Băi, Iulică, hai că știu că ești, că te-am văzut când ai intrat! Ia vino, băi, încoa să-ți zic de-o afacere.
– Stai așa, Mitică – spuse celălalt ieșind pe hol și închizând ușa-n urma lui -, că am impresia că nevastă-mea mă-nşeală.
– Cum adică?
– Păi când am venit acasă am prins-o cu unu-n pat. N-am apucat să-l văd la față, c-a tăbărât pe mine și m-a bătut până am leșinat.
– Când? Astăzi?
– Da, astăzi, când am venit acasă.
– Astăzi!? Păi când să te bată și să leșini, băi, Iulică, că de abia ce-ai intrat pe ușă? se arătă mirat Mitică. Du-te și întreabă-l și pe Corcodel, dacă nu mă crezi, că-i pe scară. Nu ți-amintești că te-a salutat? Sau întreabă-i pe copiii ăia ce bat mingea de perete, că și ei te-au văzut.
Mirinda, intrigată de discuția celor doi, ieși și ea din dormitor:
– Ce tot șoptiți acilea-șa?
– I-auzi ce zice Mirindo, bărbată-tu! Că l-ai înșelat!
– Măi nesimțitule, urlă Mirinda supărată, cum îți permiți? (și jap o palmă lui Iulică peste față) Îți fac de mâncare în fiecare zi, îți spăl boarfele, și tu mă acuzi că te-nşel? (și înc-o palmă peste față) Că acuma îmi iau hainele și mă duc la mama!
Dar în loc de haine luă o sticlă de suc din frigider și ieși afară.
– Măi Mitică, îi zise Iulică aproape venindu-i să plângă, îți jur, mă, că era cu unu-n pat.
– Păi dacă-i așa – spuse celălalt -, hai să-l căutăm, că n-avea unde să se ducă. Pe geam nu putea că stai la patru, iar pe ușă n-avea cum, că pe ușă am intrat eu.
Și se apucară amândoi să scotocească prin dulap, pe sub pat, prin debaraua de la baie și chiar pe după dormeza din sufragerie. Însă nici urmă de amant.
– Știi ce mă gândesc eu că s-a întâmplat? zise Mitică adoptând o poziție cât mai comodă. Eu cred că te-ai împiedicat de taburetul ăsta și te-ai lovit la cap. Că Mirinda e fată bună, nu mai găsești una ca ea câte zile oi avea. Mai bine du-te ia-i o floare, un ulei de măsline, ceva, și împăcați-vă. Doar nu vrei să plece la mă-sa și să te lase singur?
– Așa crezi c-ar trebui să fac? îl întrebă Iulică contrariat.
– Păi, cum altfel?

 

Înfrăţire, artist Daniela Isache

Deși nu pe de-a-ntregul convins că soluția aleasă este și cea mai potrivită, Iulică se decise să-și asculte prietenul. Dar, ca măsură de precauție, își urmărea tot timpul soția, iar uneori mai și venea pe nepusă masă acasă, însă în săptămânile următoare nu observă nimic care să-i dea de bănuit. Iar firea lui neîncrezătoare, în loc s-o nemulțumească ori s-o îndepărteze pe Mirinda, mai mult o atrăgea. Așa că după vreo două luni relațiile dintre Iulică și nevastă-sa se îmbunătățiră într-atât de mult încât cel dintâi începuse să-și ducă tot mai des la îndeplinire îndatoririle conjugale pe care și le cam ignorase de când se născuse Bibica. Asta până când s-a dovedit că burta aceea mare pe care Miranda și-o plimba mândră pe la soare nu i se trage nici de această dată de la balonare. Descumpănit, Iulică vru să-și ia lumea-n cap, însă Mitică, prietenul lui adevărat, îl convinse să rămână:
– Lasă, bă, că te descurci tu, ce naiba! Te mai ajut și eu, că doar la asta-s buni prietenii. Ți-am arătat afacerea cu alba-neagra, acuma ți-o arăt și p’aia cu mobilu’. Ia să vezi ce repede sare banu’.
– Nu mi-e de bani, măi omule, mi-e că nu-i al meu. Că am stat și am calculat și n-are cum să fie. Pe atunci nu ne culcam împreună, făceam doar alte treburi, iar din treburile alea nu se nasc copii.
– Da’ ce treburi făceați, băi, frate? întrebă curios Mitică, iar după ce primi răspuns continuă: păi, bă, eu am auzit că și din astea ies copii. N-ai auzit de Cornelia aia mică a lu’ Lică? Cică tot așa au făcut-o și pe ea.
– Hai, mă, că n-are cum! se arătă neîncrezător Iulică.
– Să înnebunesc dacă te mint! făcu Mitică.
Celui dintâi tot nu-i venea să creadă, așa că se porni să întrebe și alți amici. Discută cu Serafim, vorbi cu Istronom și până la urmă se convinse că lumea asta se schimbase radical în ultimii ani. Mai precis de când murise Odiosu’. Adică de pe când începuse să se umple orașul cu zlătari, rudari, ursari, spoitori, vrăjitori, cămătari, zavragii și samsari.
– Sper totuși să nu mai iasă tot așa, țigan ca Bibica, că iar intru la bănuieli! conchise binedispus Iulică.
– Ia stai, bă, nepoate – îl întrerupse Corcodel ce râsese până atunci de el -, da’ ce-oi vrea să iasă? Pai dacă umbli cu țiganii, mănânci cu țiganii, faci afaceri colo-șa în obor cu țiganii, tu ce-ai vrea să iasă acum? Un român? Ia auziți, bă, fraților, ce zice ăsta!
Iar ceilalți începură să râdă cu hohote.
– Și apropo, continuă Corcodel, nu ne mai zice țigani că te bagă ăștia la bulău. Discriminezi. Noi suntem de neam rromi, iar la poporul nostru i se zice rroma. De la orașul ăla din Italia, unde am avut noi capitala la imperiu. Sigur ai auzit de noi, de daci și rromani, de Traian și Decebal.
– Ia vino-ncoace, Iulică, să-ți zic ceva! îl trase Mitică de mânecă, apoi îi spuse: să-ți trăiască neamul ăsta alb al tău, frățioare, am și o rugăminte la tine. Dacă-i băiat ăsta al tău, poți să-l chemi Mitică? Așa, ca pe mine… Că mereu te ajut, mânca-ți-aș tu pe-a mea și am grijă de tine. Mă şi bag naș, dacă vrei, numai fă așa cum îți spune fratele tău. Ia zi, frățioare, faci?
Acum ce era și el să zică? După o clipă de gândire, acceptă satisfăcut.

 

 

autor Alexandru Ioan Despina 

A treia venire

La televizor programele sunt tot mai singure. De când mănânc ştiri şi beau publicitate am constatat că o zi bună începe întotdeauna prost. Dacă viaţa e o carte deschisă, atunci există unele zile ce încep cu dosul în sus şi a căror postfaţă e mai bună decât prefaţa. De obicei, prefaţa e semnată de o autoritate în domeniu, un nume, lăsând totuşi destul loc şi celui mai modest ori mai puţin însemnat, ce îşi cunoaşte nu numai locul dar şi valoarea de „postfaţator”; dar când ziua îţi rezervă graţia divină a unei postfeţe unice, se poate spune că te iubeşte Dumnezeu, sau unul dintre mulţii Dumnezei, specialistul în prefaţă. În toate există o stare, fie aceasta chiar de post-stare. Istoria  nu face decât să repete la infinit aceeaşi promoţie expirată: luptaţi pentru pace, binele să triumfe… adică muriţi mai repede şi mai ales încadraţi-vă în grupa de moarte. Nimeni nu îşi mai declară public pierderile – pierdut ipostaze bune sau rele, le declar nule. Sau schimburi: unde sunt măcar schimburile de idei?

Basmele nu mai încep cu „a fost odată”, ci cu Harry Potter al IV-lea revine cu o poveste de succes despre o cioară care se crede matador şi stârneşte aplauzele universului. La doi paşi de cer s-a ridicat un ecran protector iar păsările dau cu capul de el, strigând mea cucu-cucu-culpa şi nu este nicio exagerare că sunt sincere, măcar o dată, doar este cântecul lor de lebădă… Ni se comunică faptul că patronii pădurilor au interzis accesul păsărilor. Ştirile ulterioare fac din păsări un lait-motiv cu mici variaţiuni care de care mai îngrijorătoare pe o temă dată.

La început, în momentele în care se potolea vuietul din adâncuri scriam (dar eram doar un postfaţator, iar prefaţa o scrisese cineva care hotărâse deja sfârşitul, adică viitorul, deşi cuvântul a fost deturnat de la semnificaţia lui, şi înafara primei dăţi, niciodată nu s-a mai spus că „te paşte viitorul”, ci „te paşte sfârşitul”, probabil pentru a răspândi frica de sfârşit, şi nu cea de viitor deşi acesta din urmă era, este şi va fi mai înfricoşător) – aşadar scriam şi o făceam de mult, pentru că mi se pusese un cârcel ce-mi devenise cel mai bun prieten. Încă mai văd scris pe o parte dintr-un fel de frontispiciu  „trecere în revistă perpetuă”. Îngerul nu se vedea nicăieri, probabil se uita la mine din cabina de montaj a alternativelor. Ori, poate că visam că pot să scriu şi că mi se punea un cârcel de atâta scris. Poate că şi îngerul făcea parte tot din vis, deşi eu scriam că el e aevea, doar asta e şi asemănarea dintre vis şi realitate, ambele par aevea. Atingeam prima pagină şi apărea scris cu litere şi cifre îngroşate Anul 56. Numărul nu se putea citi, de fapt, pentru că ocupa din ce în ce mai multe pagini. Le atingeam la întâmplare şi din off se auzea: necâştigător, necâştigător, mai trage o dată, dar să ştii că şi acesta-i tot necâştigător. Atunci protestam, dar cifrele mă avertizau ca măcar în pagina asta să-mi ţin gura că ştiu eu de ce. Acum, cu mintea de acum adică, şi ajutat de nanobiţi, chiar dacă fără voia lor, cred că aveam în faţa ochilor o agendă a vieţii pe care o puteam derula într-un sens sau altul, levogir sau dextrogir.

Aparatul de fotografiat, artist Daniela Isache

Înainte să-mi dau seama ce e cu mine, la uşă bătea poştaşul şi mă ameninţa că dacă nu-i dau raţia lunară de fericire el cheamă poliţia. De fiecare dată îl rugam să aştepte până îmi vând ultimele pagini şi de aici nu mai ştiu ce a mai fost pentru că mi s-a pus sechestru pe vis… nu şi pe cârcei. Câteodată un spasm al mânii reproduce câteva cuvinte despre o a treia plecare. Dar cine pleacă, cine visează, cine scrie? În pauzele tot mai rare şi mai scurte dintre rafalele furtunii electromagnetice aud strigăte înfundate şi atunci strig şi eu dintr-o reacţie politicoasă. Hei! Da, măi, Hei, şi-aici tot Hei, dar Hei şi mai cum?!

*

În curând se împlinesc două mii treisprezece ani de când El s-a născut. Şi aproape un an de când trebuia să înceapă Schimbarea. Unii spun că în bine, alţii – că nu. De schimbat, s-a schimbat numai numărătoarea. Suntem în anul unu din Noua Eră şi în anul 2013 din cea veche.

Noul Mecanism a impus altă numerotare. Dar nimeni nu crede cu adevărat. Cum nimeni nu a crezut cu adevărat că vom deveni prizonierii nanoroboţilor. Toţi ştiu că noul etalon sau mărime e ceva inventat într-o realitate care nu există. Oricum, e aproape un an vechi de când vorbesc păsările, sau poate de când pot fi înţelese. Ne-au dat de veste dar astfel s-au dat de gol şi au fost  vânate. Dar deja ştiam despre întâlnirea la ape şi intrarea în vibraţie alfa, unde nu există timp şi spaţiu. Până să ne dumirim, era prea târziu. Totul e contorizat. Aud că se împrejmuiesc apele de când vestea că El ne aşteaptă în ape a făcut înconjurul pământului. Se fac liste cu cei ce nu-şi plătesc factura la existenţă. Milioane de nanobiţi controlează orice gând, mişcare sau rumoare.

S-a întors şi a treia oară, deşi Tatăl îl avertizase că de astă-dată îl vor ţintui pe scaunul electric. Nu a mai fost cutremur. Nu s-a mai făcut întuneric. A fost de-ajuns o furtună electromagnetică. De la o clipă la alta ne-am trezit înapoi la începutul începuturilor.

Totul s-a desfăşurat exact aşa cum s-a prezis. Când încă exista curent şi funcţiona televiziunea am văzut anunţurile şi ni s-a tot explicat că vor veni mari schimbări. Că se vor năpusti apele şi se vor uni cu cerul. Şi au venit: şerpii apelor, hârci tăcute şi băloase, ape şirete, dedublate, duplicitare, în curgere furtivă şi complicităţi de trasee incredibile, ape hoaţe, iuţi, posesive, de suprafaţă, nu adânci, nu mari, dar grăbite, atacând prin surprindere, năpârci de ape îmbârligate prin cotloane de nebănuit, împletite cu vârcolaci de mâl ce apăreau brusc.

S-a abătut insomnia ceasului de acid. Ziua s-a unit cu noaptea. Ce stare era aceasta? Ştiam că totul e stare: noapte – zi, viaţă – moarte, timp şi spaţiu. Într-o stare amestecată, uitate şi trezite, mugetele fiarei ne-au atins carnea prin ceaţă, uriaşe zgomote ce se nasc în nopţi gri şi dispar spre zori de dimineţi verzi; când şi când reîncepea un balans de parcă un talger ne măsura viaţă şi moarte în palme. Pe cer o lună de faianţă cu fisuri se furişa pe sub nori pe când aici jos încă fierbeau lăturile unui lut dând în clocot gros, iar soarele aproape alb aluneca, parcă orb, şi călca neatent pe stele. Glasuri metalice din adâncuri plângeau şi uriaşele lor clopote băteau sub pământul ce se zvârcolea. Un sunet spart de pământ se răstoarnă în răstimpuri. Asta e senzaţia, că adâncurile s-ar sparge… pământul insomniac se zvârcoleşte înfiorându-ne. Din străfunduri se abrucă coşmarul de pară şi foc, printre bule sulfuroase şi încă flămânde. Cerurile s-au cernit, de teamă să nu rămână fără stele, ori vrând să le oprească din cădere. Pământul se transformă într-o apă mâloasă, agitată, care te ia şi te înapoiază malului, te izbeşte şi te aruncă. Ne lovim. Fragmente de dangăt de clopot urcă în cer şi cad înapoi cu tunete colosale. Ora s-a epuizat şi nu mai urmează nici zi, nici noapte. Pe cer atârnă un nor nemişcat. Pare un ochi gol, lipsit de privire. Ca orice ochi de nor.

Au zis că se vor schimba formele de relief. Au fugit dealurile, s-au scurs cu tot cu firele de iarbă, într-o tăcere fluidizată. După aceea, au luat-o la vale copacii, de parcă îi urmărea biciul unui tunet. Şi chiar şi era, numai că plesnea dinăuntru spre înafară. S-au împiedicat unii de alţii, rostogolindu-se stânjeniţi, încurcându-se unii în frunzişul celorlalţi, împiedicaţi de propria înălţime şi trăgând dealurile după ei, cu un muget greoi şi parcă gros. Nimic nu a mai rămas din  măreţia şi impozanţa lor… Atunci a plâns soarele, aproape topindu-se într-un răsărit lichid. Zarea de oţel strălucea tare şi inutil. Totul curgea deşi apele dispăruseră. Până şi stelele secaseră precum candela. Se auzea o trecere metalică în adâncuri, ca şi cum acestea măcinau ceva. Dar ce, dacă nu mai erau nici pietre? Apocalipsa trosni cerul şi pământul. Se auzi  geamătul de plăcere amestecată cu durere al unui orgasm final şi apoi gaura neagră se potoli.

*

Transformaţii ne-au pescuit din albiile apelor ce ne apăraseră, acoperindu-ne. Zăceau acum secate, vlăguite de lupta cerului cu pământul. Ca şi noi… Eram uşor identificabili, acoperiţi de un strat de humă amestecată cu resturi de pietre preţioase şi pepite de aur sfărâmate, care apăreau opace şi oarbe din răni. Noua Lui plecare a fost mai scurtă. Şi la fel de inutilă ca şi venirea. Nicio metaforă nu a venit din Apoi. Niciuna dintre lacrimi nu s-a prefăcut în vreo perlă. Mecanismul a clonat o cartelă şi acum se crede ruletă. De fiecare dată reperele pe care ni le dau se schimbă: spaţiul devine Tunel, timpurile se preschimbă în nişte evazive Atunci, Acum şi Apoi. Ne joacă pescuindu-ne ca pe nişte peşti, după ce a fost pronunţată sentinţa: cei vinovaţi de prezent în stânga, cei vinovaţi de trecut în dreapta, cei vinovaţi de viitor – îndărăt: aici sunt şi eu! Cine are ceva de declarat în răni – un pas înainte.

Lăsaseră deschis Tunelul Timpului, să ne mai aerisească. Bine ai venit în această viaţă, ia de gustă pe alese! – hârâia râşniţa naibii, azi la meniu avem angină pectorală împănată cu colesterol şi legume roz, garni. Le asortezi cu un ţoi de lacrimi şi o carafă din sângele Lui. Vezi să nu întârzii – se mai răsti, parcă la mine, vocea -, cum o faci de obicei, că restul costă triplu şi tu ai o grupă sanguină cam dificilă. Nu ţi-aş da nici calculi, nici virusul ultimei gripe la modă, astea-s pe stoc de mult şi nu-s prea proaspete, hi, hi, hi, a, şi poate nu ştii, că abia faci ochi, dar singurul loc unde rămân locuri e în zona Zoster! … Cu intuiţia mea de poetă emigrată în această situaţie prozaică, am încercat să mă întorc din drum. Dar doctorul era într-una din zilele acelea proaste şi m-a scos cu forcepsul trimiţându-mă direct la autoservire, unde deja întârziasem.

O însemnare anterioară atrage atenţia că de aici începe Cuprinsul. Este posibil şi deci şi probabil că tot eu o făcusem, odată.

… Mă nasc, văd cum e şi după aceea mă uit la mine. E simplu! – aud -, desfaci picioarele şi te naşti mamă; ai dreptul la o viaţă de probă şi o memorie de unică folosinţă. Inspiri uşor! Expiri repede! Că mai stau şi alţii la coadă… Al treilea ochi de diamant al Mecanismului preferă o montură asimetrică. Spune că s-ar potrivi aurul alb al zilei de marţi – ceasurile ei bat tustrele alte ore. Acum fiecare zi are o altă culoare – pentru cine poate vedea. Cel mai greu este în momentul în care îi revin cuiva amintirile: toată lumea, sau ce-o mai fi şi asta, se trezeşte în acea memorie. Astfel te amesteci în trecutul celorlalţi şi-i greu să mai faci vreo distincţie. E o manevră prin care spălarea creierelor nici nu mai e necesară. E mai simplu să amesteci decât să sortezi.

Preventiv, vorbim numai la prezent. Stăm în semiîntuneric sau ceva asemănător, şi astfel aurul şi diamantele strălucesc în noi ca solzii de peşte. Este îmbulzeală mare: se face prezenţa pe liste, la grămadă, morţi şi vii. Cineva care urma să se nască îşi ucise mama şi îi luă imediat locul. Nenăscuţii protestară că nu-i corect, cer garanţie de nouă luni. Din acea clipă, drept represalii, nu s-a mai născut nimeni. Cel puţin, nu printre noi, ăştia vinovaţii de viitor. Dar ni s-a promis judecată dreaptă – ceea ce ne-a lăsat la fel de impasibili ca înainte. Nu pentru că nu ne-am bătut capul ci pentru că nu mai aveam această noţiune.

Auzim ultima comandă: răzuiţi-vă, răzuiţi-vă! Câştigă cei însemnaţi cu trei de şase…

Un val uriaş de trupuri  mă ia pe sus ducându-mă spre capătul tunelului. Inutil să mai spun că nu am ajuns. Tunelul Timpului este circular. Aşa cum n-are capăt, n-are nici început.

Singurul stimul resimţit din păcate tot mai rar, după cum ne dăm seama câteodată – dacă se mai poate spune aşa! – este durerea produsă odată cu secţionarea locurilor unde stau înfipte adânc în carne pietrele … poate de aceea mai existăm, încă, şi mulţi dintre noi îşi înghit o parte din aceste comori sau şi le înfig şi mai adânc fie în trupul lor, fie în al celor cărora li se spune că sunt pe terminate. O facem instinctiv, cu dramul de creier ce ne-a rămas întreg. Să nu dispărem de tot. Se spune că cei ce îşi pierd memoria umblă în cerc. De câtva timp umblăm de-a-ndăratelea în tăcere, încercând să vedem câţi mai au mintea întreagă sau un dram din ea. Este un început în orice – chiar şi în coşmarul acestui aparent somn. Sau variantă… ori alternativă. Printre noi, nefiinţele continuă să meargă automat în cealaltă direcţie fără să facă vreo diferenţă. În acest fel ne-am dat seama că suntem doar doisprezece. Rămâne să găsim un mod de a comunica fără a fi descoperiţi…

Cineva şopteşte că ar fi bine pentru noi să reinventăm cât mai curând viitorul, profitând de faptul că nu ne-a venit rândul tocmai pentru că încă nu există. Să le-o luăm  înainte. Este singurul rămas neatacat. Rămâne de văzut dacă se mai poate. În acest caz, aceeaşi voce răspunde că aşa ar trebui să fie, pardon, aşa va fi. Vorbind la viitor, încetul cu încetul acesta va exista. Iar îngerul viitorului ne va ajunge din urmă. Îl vom aştepta şi atunci a treia variantă de venire va avea loc altfel, într-o viitoare dimensiune, unde şi Tunelul Timpului va fi în spirală. Asta de-acum nu se pune. Se va relua.

Atunci au început viziunile. Tot El le-a declanşat. O voce dulce şi caldă anunţa cuvântul probabil… într-o zi a rostit: sămânţă. M-am văzut crescând, devenind copac şi mi-am dat seama că de fapt sunt şi voi fi o extensie de memorie vegetală a unui copac de pe vremuri, şi am început să cresc, germinând. Curând voi ajunge la suprafaţă. Îngerul viitorului mă învaţă cum să fac când voi fi copac, mă pregăteşte de pe acum pentru a fi, în acea stare între teluric şi celest. Fiecare dintre noi, cei doisprezece, vom deveni: pământuri, ape, păsări, curenţi aerieni, stele, flori, între noapte şi zi, şi va fi iar a treia Lui venire. El, cel ce mângâie fiece cuvânt, dăruindu-i energia de a exista. El, cel ce ne mângâie şi ne învaţă până ce ne naştem.

……………………………………………………………………………………………………………

– Hei, nu-i corect, asta nu se pune! – de undeva parcă se aud, ca nişte zgomote înfundate, ţipetele de râşniţă metalică ale nanomonştrilor. Reluaţi jocul şi mai faceţi-vă o dată, acum, imediat, în ordinea prestabilită!

Până şi îngerii încep să râdă: unde s-a mai văzut vreodată nanorobot învins la leapşa?! Dar înger de nanorobot?!  … păi vezi? Cuvintele ultimei întrebări le-am adăugat acum, din viitor.

autor Monica Mureşan

http://cititordeproza.ning.com/profile/MonicaMuresan