Strada libertăţii (text însoţit de comentariu critic)

Strada „Libertăţii”
din cartierul „Supuşi”
Oraşul acelei dimineţi părea nelocuit. O haită de câini vagabonzi traversa centrul urbei, ocolind blocurile cojite de pielea subţire de beton, ce păreau bolnave de scarlatină. Dinspre câmp, un vânt neobosit, deprins cu drumul lung, păşea grăbit cu firul lui rece pe umăr, un fir tăios ce urzea un ger cumplit. Iarna abia începuse. Frigul se strecura cu îndemânare pe sub ferestrele caselor jidăneşti din Supuşi, îşi trăgea sufletul la colţul străzii şi pornea mai departe, întins, spre alte zări…Casele posomorâte, cu geamurile astupate cu obloane, cu uşile ferecate, se ghemuiau spre marginea străzilor înguste, gata să cadă peste ele. Părea o zi liniştită după cuminţenia acelei dimineţi. Doar râul din apropiere vuia din toţi plămânii, prelung, cu vocea lui de gheaţă. Oamenii se obişnuiseră cu el, chiar dacă, uneori, în mijlocul verilor, pe care Dumnezeu şi le dorea ploioase, îşi ieşea din fire şi se avânta asupra oraşului cu valurile înalte şi tulburi. Vuietul apei lovea turlele bisericilor înşirate peste dealuri, clătina norii si-i scutura de cei câţiva fulgi ce pluteau nestingheriţi peste oraş, parcă mai abitir ca altădată.
Venea altă iarnă. În fiecare an venea iarna, ca un făcut, parcă aceiaşi nori veneau deasupra oraşului, descărcându-şi povara de nămeţi şi, târziu, uneori mult prea târziu, se furişau spre alte zări, peste alte dealuri, peste alte ape şi peste alte oraşe. Norii aceştia cu barbă albă alergau peste tot cu zăpada în braţe, ca nişte oameni zăluzi ce străbat lumea în lung şi-n lat, ca nişte Moş Crăciuni plini cu daruri, căutând bucuria copiilor prin locuri mai primitoare, sate mai vesele, oraşe mai frumoase, oameni mai buni.

artist Constanţa Abălaşei Donosa, Târgu-Mureş, Piaţa Trandafirilor la 1911

„Acolo ninge din belşug şi plouă cât îi trebuie pământului, unde-s oamenii cu sufletul curat. Acolo izvoarele nu seacă niciodată, şi câmpul e veşnic verde, unde-i frică şi credinţă în Dumnezeu”, spuneau deseori bătrânii, şi cine ştie dacă n-aveau dreptate…
N-a bătut încă ora şapte. Nu s-au trezit locuitorii oraşului. Încă se mai vânzolesc prin odăile strâmte, prin băile fără apă caldă şi bucătăriile cu mese sărăcăcioase. Nu mai e mult până-n sărbători. Nici vorbă de portocale, de banane, de smochine şi arahide. Ceaiul de dimineaţă şi pâinea prăjită se îngurgitau la ore fixe, odată cu ştirile despre Tovarăşul, înainte de plecare spre serviciu, care începea, plictisitor, în fiecare zi, la aceiaşi oră…
Au trecut câteva minute fără ca timpul să clipească. Nu e mult peste ora şapte. Altă dată, când vremurile erau bune, prin aceste locuri cântau cocoşii, mugeau vitele în grajduri, lătrau câinii şi tropoteau copite de cal. Vesteau că dimineaţa a sosit, că trebuie să se deştepte lumea. Încă mai sunt orăşeni ce nu adorm până nu-şi spun rugăciunea, dar câţi mai sunt oare? Puţine lucruri curate au mai rămas pe fruntea noastă, de asta poate Dumnezeu s-a hotărât să ne trezească în decembrie-89, să ne aşeze iarăşi pe alte cărări.
În oraşul acesta există o stradă: strada Libertăţii, ce trece prin cartierul Supuşi şi tot acolo se sfârşeşte, la marginea lui. În dimineaţa aceea toată suflarea aşezată de o parte şi de alta a râului a fost trezită de lovituri de clopot venite dinspre biserica „Sfânta Cruce”. Zgomotul spintecă oraşul de-a lungul şi de-a latul. Bătăile răsunau grăbite în gura lui largă, prevestind o nenorocire, poate o bucurie, poate o speranţă…
Primii au călcat străzile înguste miliţienii, mereu în aceeaşi direcţie, spre cartierul Supuşi, spre clădirea cu pereţi fioroşi, nu numai prin grosimea şi înălţimea lor, dar mai ales prin ceea ce se întâmpla zilnic dincolo de ei. Clădirea cu ferestrele negre, cu uşile ferecate în gratii şi lacăte grele, înşirate de sus până jos precum nasturii pe haină, se pregătea parcă de apărare. Doi miliţieni cu pistoale atârnate la pulpă străjuiau intrarea din strada Libertăţii, scrutau cu privirea împrejurimile căutând duşmanul în fiecare om de pe stradă. Mâna legii sugruma, pentru doi ştiuleţi, pe orice amărât de ceapist: cătuşe, procurori, tribunal, penitenciar… Un lanţ greu de suportat, aşezat mereu pe gâtul ţăranilor, muncitorilor, şi cam atât. Dincolo erau tovarăşii de temut. Cătuşele zăngănitoare nu se potriveau pentru toată lumea. Oamenii legii aplicau cu patos legile izvorâte din mintea bolnavă a Legiuitorului. Mârşăviile se ascundeau sub hainele cu dungă şi pe sub robele satanice din sălile Tribunalelor.
În acea dimineaţă miliţienii se grăbeau spre serviciu parcă mai grăbiţi ca altă dată, cu chipurile speriate, cu feţele lălâi, cu şepcile aruncate în grabă pe ţeste. Oamenii de rând se fereau din calea lor, dar aveau grijă să le acorde respectul „cuvenit”: „Să trăiţi, tovarăşu…!” De, meritau, doar ei duceau pe umeri siguranţa ţării şi grija faţă de conducătorul iubit !…
Ultimul venea Timaru, cel mai bătrân dintre ei, cu părul cărunt, cu chipul boţit de nopţi nedormite. El era cel aprig, nu ierta nici pe mă-sa. Ceilalţi îi spuneau nea Timaru, ca semn de respect faţă de vârsta lui, dar şi faţă de recordul pe care-l deţinea „la băgat oamenii în puşcărie”, ce era greu de egalat. Timaru intră în holul Miliţiei şi primi respectul celor tineri. Chiar şi comandantul afişa un dram de supunere în faţa lui, deşi acesta nu avea multă carte, purta grade mai mici şi-şi depozitase în ţeastă minte mai puţină decât toţi ceilalţi. Vizionau cu toţii, în holul Miliţiei, la un televizor alb-negru, adunarea populară din capitala ţării. Acolo unde conducătorul iubit se adresa poporului, îndemnându-l să muncească până la sacrificiu. Pe ecran stăruia imaginea tribunei oficiale, inşi în costume negre, cu burţi şi căciuli în valuri. Una singură se deosebea clar de celelalte… Mulţimea striga „din mii de piepturi” urări de bine conducătorului. Din când în când se ridicau pancarte cu chipul eroilor neamului. Erau doar doi, atâţia avea neamul românesc pe atuncea !
Pe uşa Miliţiei întră, parcă mai devreme şi mai surescitat, comandantul. Venea mereu ultimul. Pe statul de plată era trecut, întotdeauna, primul… „Ceauşescu P.C.R. !” răsunau glasuri din cutia aşezată pe o masă, lângă ofiţerul de serviciu. Miliţienii priveau aproape cu mândrie.
Deodată, normalitatea din sediu fu întreruptă de o bătaie în geamul ghişeului prin care se strecurau, de obicei, plângerile obştii: o femeie cu pruncul în braţe. „M-a bătut iar soţul ! M-a alungat cu copil cu tot în stradă ! Am dormit la o vecină ! Dacă afla unde sunt acum, mă omora la noapte !
„De ce te-a bătut, femeie !
„De sărăcie, dom, şef, de sărăcie, mânca-o-ar corghii, s-o mănânce ! N-am avut din ce să-i fac de mâncare ! A venit şi el obosit de la muncă, şi cu şpriţul în cap ! Aşa-s bărbaţii, dom şef, da eu ce fac cu ăsta mic, unde să mă duc ? De fiecare dată se răzbună pe mine şi pe copii ! Doamne, nu ştiu încotro s-o mai apuc !
Televizorul făcea feţe, feţe. Ceva nefiresc pentru privitori se întâmpla tocmai atunci. Din mulţime răzbăteau strigăte neobişnuite. Tovarăşul tăcu o clipă. Părea năucit, bulversat de ceea ce auzea. Se vedea clar din gesturile nătânge, disperate, că nu înţelegea nimic. Şi, deodată, ca în transă, sacadat, dintr-un interior golit de orice idee, se auzi vorbind în promisiuni stupide: „Oameni buni, aşezaţi-vă liniştiţi la locurile voastre ! Am să măresc pensiile pentru femeile cu mulţi copii ! Am să… Şi cuvintele i se sugrumau la jumătate de drum. Două dungi au stricat imaginea televizorului. Un miliţian încercă să-l regleze. Ecranul s-a umplut de „pureci”. Parcă începuse să-i mănânce şi pe miliţieni pielea…Toţi se frecau nedumeriţi la ochi, se pipăiau din gesturi, nu ştiau ce să creadă sau să facă. După câteva minute bune de aşteptare şi teamă însă, imaginea se limpezi ca prin farmec. În mijlocul ei un chip cunoscut: de prin filme, Ion Caramitru, actorul, cu gura căscată îşi striga bucuria cu teamă: „Suntem liberi, fraţilor ! Suntem liberi ! Dumnezeu a coborât pe pământ !” Un alt chip: Mircea Dinescu, poetul exilat: „Libertate ! Demnitate ! Jos Ceauşescu !”
Miliţienii îşi ascundeau chipurile cu teamă, nu mişcau nici cu privirea. Faţa comandantului pălise şi se cufundase în spatele ochilor ieşiţi din orbite. De afară, zumzetul mulţimii se strecura, sacadat, înăuntru. „Vrem ta-blo-ul ! Vrem ta-blo-ul !” răsuna un cor de voci bărbăteşti. Nu dinspre ecranul televizorului, ci dinspre cartierul Supuşi, de pe strada Libertăţii…Prin geamurile Miliţiei se zărea mulţimea bulucită în poartă. Şi parcă neatinse de nimeni, porţile s-au deschis aproape singure, scârţâitul lor pătrunzând dincolo de gratii. Frica se cuibărise sub epoleţii înstelaţi de pe umerii ofiţerilor şi sub tablele lucioase ale subofiţerilor, până mai ieri înspăimântătoare. „Trebuie omorâţi cu toţii !”se auzi, cu hotărâre în voce, unul tuciuriu, îndemnând mulţimea să spargă geamurile şi să pătrundă înăuntru. Unii agitau topoare. „Cu ăsta-mi fac dreptate !” zise altul. „A venit vremea să le cerem socoteală !”
Mirosea a mraniţă, a floare de crin, a iarbă veşnică, a tămâie, a întuneric… Dulăul miliţiei lătra să-şi apere stăpânii. Care stăpâni ? O buşitură scutură geamul uşii de la intrare. Cioburile se rostogoliră peste tot în faţa mulţimii. Miliţienii tremurau pentru întâia oară. Aburi calzi se ridicau din piepturile lor pline cu spaimă. „Vrem ta-blo-ul !, Vrem ta-blo-ul !” răzbătea ca un fulger dorinţa din mijlocul mulţimii.
În acele clipe de cumpănă, Timaru înţelese primul situaţia alarmantă şi se hotărî să acţioneze: părăsi frontul miliţienilor înmărmuriţi şi sub ochii comandantului se îndreptă, fără comandă, spre biroul lui. Luă din perete tabloul Tovarăşului, ce prezida încă agăţat în cui, peretele roşu, de deasupra scaunului roşu, de lângă drapelul roşu, din spatele biroului roşu. O seceră şi un ciocan se încolăceau parcă de gâtul lui. „Ce facem, tovarăşe comandant, îl dăm ?” întrebă, totuşi, ca pentru a se apăra de viitorul incert, cu vocea tremurândă, Timaru. Răspunsul nu venea, doar o privire nedumerită inunda ochii tulburi ca de ceaţă ai comandantului, cel care până mai ieri le ştia pe toate şi lua „cele mai înţelepte” hotărâri. Timaru nu se orpi: „Dacă le dăm tabloul, vom putrezi în puşcărie cu toţii ! Dacă nu-l dăm, iată judecata mai aproape ca oricând, la uşă, cu toporul în mână !” Niciun răspuns. Mulţimea părea hotărâtă să intre în clădire. „Au pistoale mitralieră !” strigă unul de pe scări. Ne vor împuşca dacă intrăm peste ei !” „Nu ne e frică de moarte !” îndemnă altul, şi mulţimea se alătură acestuia din urmă.
Fără să mai aştepte răspunsul, Timaru se strecură prin geamul spart şi se arătă în faţa mulţimii cu tabloul în mâinile lui butucănoase. Privirile miliţienilor, mai ales ale celor fără funcţii, îl îndemnau să meargă mai departe. Comandantul îşi mângâie un timp tocul pistolului, apoi lăsă mâna să-i cadă liberă pe lângă corp, ca un semnal al cedării în faţa duşmanului. Şi, ca şi cum s-ar fi descotorosit deodată de întreaga lui viaţă de slugă, cu o mişcare rapidă, Timaru aruncă uşurat, cu toată forţa, tabloul atât de adulat, spre mijlocul mulţimii, într-un gest disperat de spălare pe mâini. În câteva secunde, hidra descătuşată a mistuit totul, iar câteva cioburi se înfipseră în părul lui ondulat.

artist Julian Radu, Fantoma neiubita

Doar hârtia, ce păstra în imaginea comună şi unanimă a tuturora chipul tiranului a rămas vie, încă reprezentând prezenţa primejdiei. Din mulţime răzbătea freamăt, nedumerire, descumpănire, nehotărâre…Şi atunci, într-o hotărâre dementă, Timaru apucă hotărât hârtia, o mototoli şi o duse la gură. Înghiţi bucată cu bucată, mestecând-o între maxilarele lui pătrate ca de robot, până o sfârşi. Saliva înmuiase praful de pe ochii conducătorului… Însă prea târziu….Ultima înghiţitură scăpătă în burta lui Timaru ajutată parcă şi de mimica mulţimii.
Scena s-a derulat cu repeziciune. O linişte nefirească plutea între cele două tabere. Până s-a auzit vocea de care asculta toată suflarea oraşului în acele zile:
„Poate oamenii aceştia sunt cu noi, tovarăşi !” răsună hotărât din spatele mulţimii. Era vocea profesorului. Un om construit numai din onoare şi demnitate. Dumnezeu uitase să-i pună şi lui părţi rele, ca fiecăruia dintre noi. Încordarea aproape că se descătuşă ca prin farmec. Şi profesorul a continuat: „Am fost anunţat de la Comandament că terorişti înarmaţi se îndreaptă spre oraşul nostru. Sunt ascunşi în dubele cu pâine. Aceşti oameni ne pot ajuta să apărăm oraşul !”
Speranţele miliţienilor de a scăpa de furia oamenilor prindeau contur. Lupta părea a se stinge înainte de a începe. În taină se plămădeau interese aproape comune. Se căutau căi lăuntrice de împăcare. Cele două tabere nu discutau încă, doar se acceptau, călcau acelaşi pământ…
Două vrăbii s-au căţărat pe gardul Miliţiei. Păreau a nu înţelege ce se întâmplă. Un şugubăţ strigă cu putere: „Cine cumpără două vrăbii, acelea de pe gard ?” Din casa vecinului Teofil se ivi în prag un copil, în mână cu tricolorul găurit. Mi-am aprins o ţigară. Fumul se îndrepta liber spre cer… Apoi mulţimea se duse spre centrul oraşului. Au pus un microfon în Piaţa Mare. Toţi vroiau să fie primari. Miliţienii sperau să ajungă poliţişti. Un difuzor răguşit de pe cupola unei maşini striga în gura mare: „Libertate !, Libertate !”
Peste noapte un viscol a răscolit oraşul. În spatele gemurilor licăreau speranţele. Un camion descărca portocale la alimentara din colţ.
Se schimbă lumea ! mormăia, într-o doară, urbea…

autor Gheorghe Mocanu, redactor la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/GheorgheMocanu

Aromă de ceară şi de portocale

Nu aş fi purces la comentarea textului propus, dacă proza autorului n-ar fi avut inspiratul final : mormăitul urbei cu privire la schimbarea lumii. Greu se mai dezmeticeşte personajul colectiv din mahmureala somnolenţei istorice. Nici astăzi, după schimbarea licărită în Decembrie, nu suntem percepuţi de către liderii politici şi formatorii de opinie decât ca massă amorfă . Încă nu ne-am calificat pentru statutul de cetăţeni. Suntem definiţi ca populaţie, ni se ia şi ni se dă câte ceva, este adevărat că atunci, în învălmăşeala protestatară, mirosea a ceară de la lumânări, iar la primele pomeni şi parastase s-au dat portocale şi ciocolată. În urbea mea, „s-au băgat” în 22, televizoare color, iar poporul din oraşul meu le-a cumpărat vioi, rapid, şi apoi s-au desfătat ca telespectatori, cu adrenalina stârnită de invazia „teroriştilor”.

Am ocolit printr-o nevrednică digresiune, motivaţia posibilei mele reţineri de a comenta un text literar cu subiectul răzmeriţei decembriste. Mă simt stingherită, asta e tot. Îmi voi învinge totuşi tracul şi voi comenta mesajul autorului din „Strada Libertăţii”.

Un cititor pune în discuţie personajul narator, să fie naratorul la persoana întâi, să fie naratorul omniscient? Schimbarea din mers a persoanei naratoare, premeditată sau nu , creează un efect interesant, tocmai prin difuza contopire. Adevărul susţinut de autor, este un adevăr anume, adevăr de atmosferă. „Eu”, ca personaj distinct, de sine stătător, nu exist în nebunia colectivă, nu pot avea identitate, văd şi relatez ce mi se transferă, prin sugestie sau prin percepţie fragmentată.. Nici „noi” nu existăm, nici vorbă de solidaritate şi spirit de echipă, într-un vertij în care nişte amărâţi cu burta goală, gata să fraternizeze cu altfel de amărâţi, cu burta plină, dar cu creierii spălaţi, sclerozaţi de atâta plictis al rutinei, formează din mers un personaj lunecos, haotic. Câinii vagabonzi au reflexele de haită antrenate, excelent îi pune autorul să ocolească blocurile scorojite, ce să-şi mai piardă timpul prin cartiere lipsite de resturi comestibile.

Ciclul naturii hibernale este implacabil în cutuma vremuirii sale. Omul e supus vâltorilor de frig şi gheaţă, spaţiul social este redus la economia minimală a unor tabieturi matinale . Sărăcia ca factor de uniformizare şi disciplinare a ritmului de viaţă , iată elemente ce sugerează indirect cadenţa universului concentraţionar. Cât despre apariţia meteorică a femeii resemnate în martirajul ei domestic, desigur, din perspectiva cerinţelor clasice ale unităţii narative, dispariţia ei din decor este o chestiune care nu poate trece neobservată nici la o lectură superficială, dar la o lectură atentă şi avizată. Problema este că un autor exersat precum cel ce semneaza „I.P.” nu poate avea „scăpări” de natură compoziţională. Şi acest lucru îl motivez nu prin notorietatea auctorială, onestă şi respectabilă, fenomen greu de identificat în lumea literară românească, aferată şi colcăitoare de impostură culturală. Textul însuşi grăieşte de la sine despre atenţia şi migala de bijutier al logosului beletristic, cu care autorul nostru şlefuieşte detaliul narativ sau descriptiv. De la betoanele roase de scarlatină până la zgomotul de clopot care spintecă oraşul- a se observa sugestia semantică a violenţei – totul se adună în contul unor semne prevestitoare. Femeia este convertită de autor în personaj „instant”, procedeul este utilizat extrem de amplu, în dimensiunea unui roman, de Mihai Ganea în romanul contestatar „Loli”, unde sute de personaje intră şi ies brusc din scenă. E vorba de investirea rolului de „figuranţi” pentru oamenii mărunţi, a căror viaţă şi psihologie nu interesează pe nimeni, sunt apariţii incidentale în magma definită „non-identitar” ca populaţie, iar statistic, indivizii sunt reductibili la „ cap de locuitor”. Şi într-adevăr, când corpul social stă să pleznească din toate cusăturile sale, ce importanţă mai are o nevastă cu un bărbat beţiv şi bătăuş, altminteri trăsătură naţională omisă de folclor? Sărăcia ca factor catalizator al violenţei domestice, enunţată de femeie, vorbeşte despre o cutumă a relaţiei între victimă şi călău. Bruta, cât e ea de brută, trebuie să aibă un motiv şi o justificare, nu-i aşa? Gospodina, fie ea nătângă şi rebegită, îşi apără şi ea subconştient , prestigiul public. Istoria va trece pe lângă ea , distant. Acasă e bărbatul mort de beat.

În rest, revolta este interpretată de autor ca un act de surescitare, indusă de imaginea mişcată şi de vuietul auzit la televizor.

Singurul personaj cu atavisme sapienţiale rămâne bătrânul şi prudentul miliţian. Prezenţa lui de spirit e năucitoare. Îngurgitează portretul şi supravieţuieşte, şi odată cu el, rămân în actualitate sechelele din vechiul sistem.

Se schimbă ceva. Se descarcă portocale la o alimentară.

Cândva, copiii visau să mănânce singuri o portocală întreagă. Acum pot mânca şi mai multe. Le lipseşte ceva. Copilăria. Părinţii sunt plecaţi la muncă, peste mări şi zări.

comentariu critic de Virginia Paraschiv, redactor secţiunea de critică literară

Am să dispar

Îngrijorat pătrunde sunetul

Pătrunde suntetul într-o livadă, nu cade nici un măr, necoapte fructe, hoțul  e mai iute ca natura, el ia, este flămând și ia, ar lua livada toată.

Așa suntem și noi, mereu grăbiți și niciodată mulțumiți cu ce avem. Eu nu laud sărăcia, dimpotrivă. Noi știm să-mpodobim și pomii. Noi vrem chiar să zburăm, dar, uneori, ucidem păsări  pline de culori.

Răsari la balul care a-nceput,  de mult s-au dus și slugile la somnul lor, răsari într-o  fantastică, strălucitoare rochie de bal, dar dansatorii au murit de mult, doar noi, eu și cu tine mai valsăm, mai vrei sau ne întoarcem în  morminte?

Să citești doar cărți de copii, autorii de mult sunt țărână, câți copii au crescut și s-au dus în războaie și lupte la bursă?  Simt și eu că .se clatină barca. Apa-i neagră, iar valul viclean, tu apari o naiadă,  rusalcă, tu mă tragi în adânc,  ce-mi oferi?

Muzica pașilor tăi în liniștea zăpezilor veșnice. Mă trezesc brusc,  un camion  zdrobește  pacea nopții.  Alături de mine doarme  aleasa inimii mele.  Doarme.  Câte carate are un vis?

Cineva numește scrisul meu – ciorne. Cuvântul provine din slavă – negru. Da, noi scriem cu sânge negru pe  albul veșnic al eternității. Totul se va șterge într-o zi.

O dansatoare prinsă-n reflector, acesta este sufletul meu care va zbura odată în cuibul  înalt al îngerilor. Acum el se zbate în praful   ridicat de forfota mulțimii, de vorbe grele, de  invidii  șobolănoase. Grea sarcină.  Dar harul se așterne pe  cerul  de care ne desparte un acoperiș subțire.

E răcoare, mereu este răcoare în apropierea unui mort.  Ceva îmi spune că strămoșii mei au trăit în sudul fierbinte.  Deși m-am născut aproape de Cercul Polar, am purtat sudul  în suflet. Unde este el, sufletul? Mă întreaba iubita. Cred că undeva între inimă și creier,  că ambele sunt materiale, poate în voce, în  tremurul pleoapelor, în bâlba care apare când nu te aștepți.

autor Boris Marian, redactor la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/borismarianmehr

Crabul (text însoţit de comentariu critic)

Trecuse o lună de când ultimul talaz,  izbindu-se năprasnic de faleza înaltă, îl proiectase în aer şi, după câteva piruete, îl prăvăli  pe plaja stâncoasă, într-o ploaie fină de spumă.

De data aceasta, pe spate. Stătu câteva clipe să se dezmeticească şi începu obositoarea muncă a revenirii pe cele opt picioare.

Îi lipsea un cleşte, pe care îl pierduse în încercarea disperată de a scăpa de colţii unei baracude, iar ciotul rămas nu prea îl ajuta acum. Nici nu observă cum, de undeva din cer, o caracatiţă uriaşă, cu cinci braţe, apucându-l de mijloc, îl ridică şi-l depuse pe nisip, pe picioare. Luă instinctiv poziţia de atac, îşi roti ameninţător cleştele sănătos, iar ochii  pedunculaţi şi bulbucaţi scoteau flăcări.

– Hei, salut, voinicule ! se auzi din  văzduhuri. Ia, stai tu, hopa ! Te pomeneşti că ţi-o fi foame ! Ia, de aici !

Pipăi bucăţica de peşte crud,  poposită lângă el,  o luă în stăpânire cu singurul lui cleşte, ducând-o spre gură, şi-o molfăi cu plăcere.

De sus, ceva ce aducea cu silueta unui rechin, ba nu, mai degrabă cu a unei  ţestoase uriaşe, cu o înotătoare amputată, coborî şi se întinse alături. Scotea un fel de gâlgâituri molcome şi, cum soarele începuse să ardă, îşi caută adăpost  la umbra ei.

– Ce zici ? Vrei să fim prieteni ?  O să-ţi zic… Teophilius. Ba nu ! Eu sunt Teophilius.

Ca să vezi! Ne şi asemănăm. Ia, uită-te! Amândoi suntem ciungi. Ce-ai zice, dacă ţi-aş spune… Scaevola ?  Nu prea ştii tu ce înseamnă dar se potriveşte cu cleştele  tău rămas întreg.

După vreo săptămână se obişnuise cu fiinţa aceea ciudată, o aştepta zilnic. Ieşea din culcuş numai când umbra stâncii din apropiere ajungea la pietroiul lui, sub care-şi găsise  adăpost. De câteva ori mai  văzuse forme asemănătoare, pe plajă, dar stătu ascuns, prevăzător, îngropându-se în nisip. Nu  semănau cu ce ştia el.

Numai când vedea silueta cunoscută a noului său prieten şi când soarele era gata să apună, anunţându-l că a venit vremea întâlnirii, ieşea în calea lui.  El   îi aducea de mâncare, mormăielile lui îi plăceu şi îl linişteau.

Apoi, într-o zi, valurile îi aduseră un alt tovarăş, din nemul lui, de data aceasta. Era înţepenit în crăpătura unei stânci şi îşi rotea neputincios cleştii încercând să scape de strânsoarea ei. I-a întins cleştele lui sănătos, acela s-a agăţat de el şi, odată văzut pe picioarele proprii, s-a pregătit de luptă, pufnind furios. A zâmbit în sinea lui crăbească şi l-a mânat, cu blândeţe, în dosul unei cornişe protectoare.

În clipa următoare, clonţul de oţel al pescăruşului, venit în picaj,  scoase scântei din piatra sub care abia îl adăpostise.  Ce ştia tinerelu’ ăsta  despre viaţă şi primejdiile ei !?

A două zi nu l-a mai găsit. Ţărmul se dovedise ostil aventurierului nepriceput. Să fi zis barem mulţumesc, îşi spuse, tresăltând de bucurie la vederea  uriaşului său prieten, care se apropia.

Acum, înfuleca tacticos boţul de brânză dulce, aşa ceva nu mai mâncase, îi plăcea, susurul vocii celuilalt, îi dădea un sentiment de siguranţă.

– Data viitoare o să-ţi aduc plăcintă cu miere de albine. N-a gustat neam de neamul tău aşa  ceva, niciodată.

…Stăteau amândoi, unul lângă altul, fiecare cu gândurile şi grijile lui, privind cum soarele roşiatic se stinge în orizontul mării, doi dezrădăcinaţi, om şi crab, aruncaţi, unul de talazurile vieţii, celălalt de valurile mării, pe aceeaşi plajă stâncoasă, undeva, într-un colţ de lume barbară .

artist Dorina Padineanu, Valurile reci

***

-Ţi-am povestit cumva cum mi-am pierdut braţul?

…Panaşul multicolor de pe casca căpeteniei şi platoşa lui, intarsiată cu aur, îi stârni furia. El trebuie să fie ! Blestematul de general roman ! Luptătorul scit se aruncă într-un salt animalic, rotind baltagul şi ţintind capul adversarului. Tăişul fulgeră. Mâna soldatului imperial, ţâşnită de niciunde, pusă scut celuilalt, căzu retezată în apa mocirloasă şi maronie. Pumnul încă mai strângea  sabia scurtă. Teopfhilius îşi privi ciotul braţului drept mustind de sânge.  Simţi cum lunecă spre pamânt…

…Nu-i plăcea să ucidă. Văzuse privirea barbarului, îngrozită, amestecată cu resemnarea şi, Narhos, aquilifer-ul1 legiunii îl lovi peste coiful scânteind în  luciri albăstrii, cu latul spadei, stăvilindu-i avântul. Privi ostaşul căzut. Iscuseala lucrăturii pieptarului, ţintuit cu bumbi de aur şi argint, înfloraţi, îi atrase atenţia. Cu o mişcare scurtă  îi smulse coiful azuriu. Cascadă de păr de culoarea aramei încadra chip alb de zeiţă, cu  verdele ochilor stralucind, acum,  de ură.

– E Shaniada, generale, prinţesa roxolană, sora lui  Zabrilus. Asta valorează  o  căruţă de aur ! Şi…  i-ar sta bine în lanţuri, legată în spatele carului tău de luptă, atunci când ne vom întoarce la Roma.

Capturarea  prizonierei stârni în tabăra adversă ţipăt ascuţit de pasăre de noapte. Se zbătu o vreme peste capetele lor şi lupta se ostoi ca prin farmec. Atacatorii sciţi, călări pe caii lor iuţi se mistuiră în negurile pădurilor întunecate.

… Narhos l-a dus la spitalul de campanie al castrului. I-a pus alături şi gladius-ul2, cu mâna încă strângându-i mânerul. Peste câteva zile, a descleştat-o  şi a mumificat-o la un vraci localnic, numai de el ştiut.

– Uite, i-a zis într-o seară, arătându-i o punguţă de piele, ca să nu mai zici că nu eşti şi tu cum sunti celalţi.Te-am  întregit.

Răsturnă săculeţul, îşi mângaie mâna chircită şi vânătă, cu pielea ca de ceară, ochii i se aburiră…

Prietenia lor se ţesea din fire nevăzute.

După însănătoşire, generalul l-a omagiat în faţă legiunii, i-a atârnat  de gât o coroană din ramuri de stejar răsplătindu-l cu 50 drahme3 aur pentru curajul şi spiritul lui de sacrificiu.

Cu aurul şi-a cumpărat un atelier de tâmplărie, în uşa căruia a ţintuit coroana primită şi sabia. Imperiul avea nevoie şi de meşteşugari buni.

…Punga cu mâna mumificată a pierdut-o la zaruri, într-o noapte de cruntă beţie. Câştigătorul, un hispanic arămiu şi păros, a dezmembrat-o în vreo treizeci de oscioare pe care le-a vândut apoi ca  fiind aducătoare de glorie şi noroc, inzecindu-şi astfel câştigul.

În unele dintre zilele ploioase de toamnă simţea cum îi amorţea podul palmei lipsă.

…Pe Caius Drusus Panonicus, legatul imperial al legiunii a V-a Macedonica îl  prinseseră zorile acestui început de primavară în balconul palatului abia construit. Solia împărătească îi adusese veşti şi trebuia să convoce consiliul centurionilor şi a celorlaţi membri ai sfatului. Poate va veni şi Zabrilus, roxolanul, regele neamului scit din nord, să-şi răscumpere sora, un talant4 de aur… se cam lăcomise, dar Shaniada cea cu păr de aramă merita parcă mai mult. Cum ar fi cele trei pietre preţioase, aflate acum în palma lui, care erupeau jerbe de scântei în lumina soarelui abia răsărit. Fuseseră comandate la Roma şi aduse în lădiţă de abanos încrustată cu fildeş şi vinişoare de aur. Împlinise  40 de ani şi a trebuit să admită că se îndrăgostise de cea care voise să-i ia viaţa. Pentru început, în timpul sărbătorii barbare de mâine,  o va aşeza la picioarele  lui, în loja tribunei ridicata cu acest prilej.

Ura violenţa, pe barbari şi-i apropiase pas cu pas, căpeteniile lor făceau parte din sfatul castrului, cu unii chiar se împrietenise. Anii lungi, petrecuţi la fruntariile imperiului, îl învăţaseră să-şi respecte adversarii dar mai ales obiceiurile lor, pe care uneori nici nu prea le înţelegea. În peste 200 de ani, povestea naşterii pruncului  în iesle şi vestită de cei trei magi, depăşise stadiul de snoavă spusă noaptea, în jurul focului de tabără. Liniştea imperiului trebuia să ţină cont de aceste fapte. Veştile sosite de la Roma îl înnegurară. Legiunea sa va fi transferată undeva, prin pustiurile Asiei Minor. Alţi barbari, alte obiceiuri.

Se gândea la sărbătoarea de a doua zi. I se părea prea tristă. Ce ar fi dacă ar anima-o puţin ? Da ! Anul acesta va fi mărinimos  cu localnicii. Cel care va trece linia de sosire va primi şi o pungă cu 100 drahme de argint.

… Deveni în scurt timp un meseriaş iscusit, mânuia acum barda ca odinioară sabia şi produsele inscripţionate cu pecetea coroana cu spadă deveniră repede căutate, comenzile curgeau.

Ca de exemplu aceasta, pentru sărbătoarea de vineri. Va trebui să cioplească  şi să îmbine 12 cruci din lemn de stejar, fiecare având câte un sac de piele agăţat de ea şi cântărind câte 100 de libre5.

Ce obiceiuri aveau şi barbarii ăştia! Să cari în spate o cruce atârnând cât jumatate din propria ta greutate, sa urci un deal mocirlos, printre cioburi de sticlă, ghimpi de dracilă şi sub loviturile bicelor şi bastoanelor celorlalţi şi să primeşti, la sosire, ca recompensă, doar o cunună de spini !  Chiar nu putea înţelege !

Auzise că triburile din aceasta parte a imperiului îşi slăveau astfel profetul, retrăind chinurile lui înainte de  a fi ucis, Narhos îi povestise în lungile seri de iarnă că şi prin ţinuturile  lui de baştină era împământenit acest obicei. Îi mai vorbise Narhos şi despre sora lui, Aegetia, sclava unui centurion din Legiunea a VII-a Gemina, aflată acum prin Iberia, în Castra Legionis. Şi, că ar avea cam 17 ani, iar el îşi strângea solda s-o răscumpere. Ba, mai în glumă, mai în serios, îi spusese că  ar cam fi bun de cumnat.

Ce să mai spui că, ieri, puţin ameţit şi vesel nevoie mare, privindu-l cum îşi punea  cu fierul roşu marca de meşteşugar pe braţul  fiecarei cruci, îl ului cu o cerere ciudată:

– Ai putea până mâine dimineaţă să-mi faci şi mie una la fel? Vreu să particip la serbarea barbarilor.

– Dar…  tu nu poţi participa. Eşti soldat imperial, aquilifer, generalul nu-ţi va da voie.

– Ba, îmi va da, că de  mâine voi fi cetăţen roman. Şi am să câştig şi blestematul acela

de concurs!  Cu cele o sută de drahme şi cu  ce am mai  strâns până acum, plec s-o  răscumpăr pe Aegetia .

Îi arătă apoi un înscris cu pecete imperială, care atesta că şi-a terminat serviciul militar şi că  va primi o bucată de pământ, pe malul mănos al fluviului Po.  Visa să-şi  facă o căsuţă acolo şi să-şi aducă  şi sora . Dacă ar vrea să vină şi el…

– Păstrează tu înscrisurile, Teophilius,  viaţa e uneori tare ciudată.  Cărările ei nu sunt intotdeauna drepte şi  netede ca spada mea. Uneori, însă, au tăişul acesteia. Dacă o fi vreodată…să  ai grijă de Aegetia.

– Bine, îţi promit  Sper să te răzgândeşti până mâine. Aşadar, veţi fi treisprezece… mormăi,  morocănos, în barbă.

* * *

Ploia  din dimineaţa aceasta, de Vinere a Patimilor, încetă ca prin farmec.

În piaţa castrului, şiruri-şiruri de oameni se scurgeau ca nişte pârâiaşe căutându-şi

vadul, adunându-se în jurul balanţei de cereale.

… Zala, Kiros, Vango, Lucius… Narhos Aquilifer… numele săpate cu fierul roşu pe braţele crucilor încă mai păstrau picăturile de ploaie. Soarele, iţit dintre vălătucii de nori  vineţii, acum purtaţi de vântul care tocmai se iscase, dincolo de muchea Curmăturii, se oglindea în boabele de apă ce se încăpăţânau să-şi păstreze forma spărgându-se în acestea în mii de curcubeie, zămislind aure diafane.

… Treisprezece cruci, treisprezece aure, treisprezece destine.

Sub atenta supraveghere a praefectului6 pieţii, fiecare cruce a fost cumpănită cu jumătatea greutăţii concurentului ei, prin adăugarea de pietre în săculeţii de piele.

Cu statura lui herculeană, Narhos părea câştigătorul de necontestat al cununii de spini şi a pungii cu monede de argint.

…Ca niciodată, Teophilius nu se simţea în apele lui. Trecuse printre tarabele negustorilor târguind  câte ceva şi acum se aşezase pe un tăpşan,  în apropierea drumului de căruţe care urca prin Poiana Vârcolacului, traversând Curmătura. Pe acesta,  stabiliseră preoţii barbari, împreună cu generalul, se va desfăşura procesiunea de anul acesta. Acum, în clisa celor mille passus milliarium4 stabiliţi, mocirliţi în urma ploii, zeci de copii ascundeau cioburi de oale şi de sticlă, ramuri ghimpoase de salcâm şi dracilă, sau făceau gropi, pe care le acopereau cu frunze, pentru a îngreuna mersul purtătorilor de cruce. Mai sus, în Poiana Vârcolacului, dulgherii ridicaseră tribună pentru maimarii castrului.

* * *

Îl văzu cum alunecă. Piciorul, pradă unei gropi-capcană, se frânse ca o ramură uscată si corpul celui căzut, părea înfipt în osul copasei ce-i străpungea acum pantalonul, ca o ţepuşă.  Se rotise în cădere şi trosnetul pieptului sfărâmat de greutatea crucii, îi ţiui urechile.

Narhos !?

Sări de pe locul lui. Îndepărtă  cu greutate crucea de pe pieptul prietenului. Respiraţia lui sacadată şi firişorul de sânge ce-i apăruse în colţul buzelor îl inspaimântă. Rugăminte nerostită se citea în ochii aquiliferului.

Se hotărî. Îşi smulse cămaşa şi sandalele. Le aruncă în coşul de răchită, peste cumpărături. Da, va duce visul prietenului său mai departe.Trebuia.

Nu observase zâmbetul de împăcare, cu el însuşi, al celuilalt.

Ridică crucea grea pe umăr. Anii petrecuţi în lungile campanii militare împotriva barbarilor îi ascuţiseră simţurile. Se încrâncenă. Devenise iar maşina aceea nemiloasă de luptă. Trebuia să câştige şi această bătălie, în care singurul premiu al unei victorii era, poate,  propria-i viaţă.

Cincizeci de  paşi…Trecu de Vango, sarmatul, căzut, cu un picior nefiresc răsucit sub el, plin de ţepii de dracilă ascunşi în noroiul drumului. Apoi de Kiros, sfârşit de puteri. Multimea începu să-l ovaţioneze, încurajându-l.…Scaevola… crabul lui… Va trebui să-l hrănească la apusul soarelui. Plăcintă cu miere. Îi promisese.

…Narhos…Aegetia…Scaevola… Şi  vor pleca. Poate luna viitoare. Va avea grijă de Narhos. Sigur se va face bine.

Zece pasi… Scaevola…oare s-o împaca el cu apa dulce a fluviului Po ? Ei, daca o fi să-i fie dor de mările lui,  îl va pune într-un vas cu apă sărată. Narhos…

…Păşi peste Zala şi crucea lui, căzut de-a curmezişul drumului. Cunoştea semnul dat de spuma sângerie ce-i înflorea buzele. Mai vazuse aşa ceva în nesfârşitele marşuri prin pustiurile Anatoliei.  Efortul supraomenesc îl doborâse.

Cinci paşi… Se opri să-şi tragă răsuflarea.

***

Caim Avishai, macabeul, cămătarul castrului îngălbeni. Zărise ciotul mâinii unui concurent care-şi sprijinea pe umăr crucea grea de lemn. Se înălţă pe vârful picioarelor buchisind numele ars cu fierul roşu: Narhos Aqvi…Nu, nu era posibil. Pariase 100 de drahme de argint pe aquilifer. Şi nu era el. Privi temător în jur. Un zdrahon din gaşca de corăbieri cyrenieni, bărboşi şi  cu ochi de tăciune, cu pumnale înfipte-n brâiele late de ţesătură sângerie, îi făcu semn amical, cu mâna. Erau dintre cei care pariaseră şi-şi aducea acum bine aminte că şi strigase în gura mare : 100 de drahme de argint pe crucea aquiliferului ! Sigur că-l observaseră şi ei pe ciung sub crucea acestuia.Vor bănui înşelăciune şi-l vor lapida sau hăcui.. Trebuia să iasă cumva din această încurcătură. Dar dacă…

Va pierde monedele  dar va rămâne în viaţă.

Ţâşni în faţă mulţimii surescitate, făcându-şi loc printre ceilalţi, împungând cu degetul spre Teophilius, acuzator :

– Nu e Narhos ! Priviţi-l ! E ciungul, tâmplarul ! Şi nu-i crucea lui. Poartă crucea altcuiva !

– Cum, nu-i crucea lui ?  se auzi o voce din mulţime.

–  E un impostor. Omorâţi-l! răcni un altul.

– S-au încălcat regulile!  se auzi de undeva din dreapta.

–  Să se facă dreptate!

–  Lapidaţi-l, lapdaţi-l!  molfăi o bătrânică în gingiile-i ştirbe.

Toiagul macabeului, ghintuit cu vârf metalic, îi înfieră coastele.

Zeci de bâte se abătură asupra lui. Ploaie de pietre îl lovi peste cap şi umeri. Ochii i se tumefiară.Trebuie, Teophilius… Căzu.

–         Sfărâmă-i capul,  năpârcii ăsteia, romane ! Învaţă şi tu să fii bărbat !

Recunoscu vocea. Reuşi să-şi întredeschida un ochi. Asuria, vecina lui, văduva ? O

ajutase, în iarna ce abia trecuse, reparându-i acoperişul căsuţei de lângă atelier, îi mai crăpase şi nişte lemne… Băiatul ei, un puştan de vreo 10 ani, veşnic ciufulit, cioplea căluţi de lemn din bucăţile rămase de la lucrările comandate. Acum, cu o bucată de piatră colţuroasă, pusă în braţe de maică-sa îl privea  speriat. Îl năpădiseră lacrimile.

–         Dar…mama, e şi el om ! E Teophilius. De ce ? N-a vrut decât să câstige concursul

ăsta.   Şi, aruncand piatra, se pierdu  alergând în mulţime, hohotind.

Se ridică. Auzi pârâitul ciobului de sticlă,  ascuns în noroiul drumului, care  îi perfora talpa. …Doi paşi…Trebuie ! Durerea-i săgeta genunchiul. Se feri, în cădere, de greutatea crucii. Muchia ascuţită a unui braţ al acesteia îi zdrobi claviculă stângă.

În zvârcolire, călcâiul piciorului  simţi adâncitură. Împinse cu putere.  Zeci de cioburi de sticlă muşcară brazde sângerii din muşchii spatelui. Corpul, strângând crucea grea de stejar se arcui, propulsându-l încă o jumătate de pas. Înregistra uimirea celor aplecaţi asupra lui. Ochii lor ieşiţi din orbite, gurile strâmbe de furie, ciomegele şi şuvoiul vinului acru, oţetit, ce curgea dintr-un ulcior peste pieptul lui, carne vie,  încremeniră.

Ciotul mâinii drepte, aruncat de durere în spate, pluti o vreme prin aer, se roti şi căzu dincolo de  banda albă, trasată cu var, ce marca linia de sosire.

… Linişte. Prea multă linişte. Simţi cum picăturile de sânge, ce-i curgeau din trupul zdrenţuit  de răni,  se  solidifică, transformându-se-n boabe de rubin ce cărau cu ele clipe de viaţă. Plutea. Peste mulţime, peste piaţa castrului, peste căsuţele de la marginea acestuia, peste câmp…peste plaja stâncoasă…

Îl zărise  şi îi venea în întâmpinare,  cu mersul lui caraghios, rotindu-şi  singurul cleşte şi pufnind furios, ca de obicei.

– Scaevola, ţi-am povestit vreodată  despre Narhos şi sora lui, Aegetia ?

n.a. Într-unul dintre schimburile de experienţă dintre şcoli, undeva, într-un sat din nordul Dobrogei, aşezat în  cuprinsul fostului castru român Troesmis, am vizitat muzeul unei micuţe şcoli gimnaziale, rezultatul a peste trei decenii de trudă a  unui învăţător. Printre cioburi de oale, statuete de lut  şi bucăţi de piatră cu frânturi de inscripţii săpate cu dalta, mi-a atras atenţia o bucată de lemn de stejar, şi ea frântă de vreme, pe care se puţeau desluşi nişte litere arse cu fierul roşu : … NARHOS AQV… O pecete carbonizată, probabil a meşteşugarului, înfăţişa o coroană din frunze de stejar având în interior o spadă scurtă, romană. Învăţătorul mi-a spus că era un fragment de cruce creştină.

* * *

1. aquilifer- unul dintre cei mai viteji luptatori ai unei legiuni romane, purtatorul vulturului legionar, facut din metal pretios, echivalentul drapelului de lupta. Purta pe cap si umeri o blana de leu.

2.        gladius- spadă romană scurtă și lată, cu două tăișuri paralele și vârf triunghiular.

3.        drahma = unitate de masura a greutatii reprezentantd 4.09 g (aur) sau 3.65 g (argint)

4.        talant – unitate de masura a greutatii reprezentantd 34, 5 kg.

5.        1 libra = 12 uncii = 327,45 gr

6.        praefect – oficial care îndeplinea diferite funcţii administrative sau politice  in Imperiul Roman.

7.        mille passus milliarium – circa 1.482 m   (în Imperiul Roman)

8.        macabeu – Macabeii au fost o familie de evrei patrioţi din secolele II-I î.Hr., care au luptat pentru eliberarea Iudeii de sub dominaţia eleno–siriană seleucidă. Aici, cu sensul de evreu, urmaş al Macabeilor.

autor  Stanică Budeanu,administrator al proiectului Cititor de Proză

Crabul – Între smerenie şi ură

Un text care încearcă să-şi facă vad prin prejudecăţile noastre livreşti despre literatură. Am observat atent impactul acestei proze provocatoare propusă de Stănică Budeanu. Este poveste, povestea Crucii asumate de un erou tragic, grăieşte un comentator. E o istorisire cu recuzita civilizaţiei antice, sugerează altă voce, iar aceasta încearcă sisific să decripteze simbolistica onomastică din text. E ceva care nu ne prea priveşte, pe noi, modernii dezabuzaţi, şi iată cum Crabul se pretează instant la parodie exorcizantă. Un lector sensibil îşi exprimă admiraţia faţă de text şi-l transferă în rezerva sa secretă de comori spirituale. Autorul primeşte reacţiile de cititor, acceptă impasibil orice abordare. Cu un amendament explicit, dedicaţia către un prieten care îşi păstrează „omenia” în contrapartidă cu majoritarii fatalişti şi resemnaţi. Un text expus vederii publice, are, precum se vede, tot atâtea imagini reflectate în alteritate câţi lectori poate cuceri. Lipsa unui verdict monoton şi unanim vorbeşte de la sine despre viabilitatea textului propus de Stănică Budeanu.. Să fie cazul să ne oprim aici, cu detectarea unei proze cu capacităţi interactive, care suscită interes ? Să operăm încă un elogiu privind stilizarea elegantă a unui subiect etern repetabil, necesara şi pilduitoare Povară a Crucii? Să fie Crabul a nu ştiu câta paradigmă literară a jertfei şi a suferinţei, să recunoaştem cu onestitate farmecul unei poveşti iscate din altă vremuire şi din alt tărâm? Şi apoi, având privilegiul de a-l cunoaşte pe autor, să recurgem la inevitabila „demascare” a eu-lui auctorial, cu recuzita psihologizantă?
Să încercăm să ne sustragem uzanţelor critici literare şi să „citim” textul cu bună-credinţă de cititor , atât şi numai atât, să vedem cu ce ne alegem pentru uzul nostru lăuntric, din strania poveste. La primul nivel de cunoaştere a textului avem o suită de întâmplări în centrul cărora se situează un” miles Romanus” , un personaj pus în faţa unor situaţii limită, în repetate rânduri şi care sfârşeşte tragic, ispăşind un act de „impostură” în tentativa de a câştiga o cursă barbară. O astfel de pistă de înţelegere a textului nu ne duce dincolo de temporalitatea istorică evocată minuţios. Ce-ar fi dacă am face abstracţie de determinările istorice şi culturale şi am considera spaţiul evocării un tărâm convenţional, întâmplător situat în antichitate? Pornesc de la afirmaţia contextuală pusă pe seama soldatului imperial „ura violenţa”. Theophilius nu prea are de ales, dacă nu ucide, va fi ucis. Violenţa este raţiunea de a fi a confruntărilor între civilizaţii. Soldatul încearcă să se sustragă legilor de fier ale războiului între lumi. Îşi asumă inteligent infirmitatea dobândită într-o luptă şi încearcă să-şi dobândească o ipostază paşnică şi inofensivă , trece de la condiţia de „miles” la aceea de „faber”. Ne amintim triada indoeuropeană a supremaţiei în societatea umană: Potifex- Rex- Miles. Categoria de Faber este inferioară, umilă, laolaltă cu Mercator, iar la limita jalnică, de jos, se aflau lucrătorii pământului, categoria Ager. Theophilius îşi refuză vocaţia de războinic , e solidar în trista lui singurătate cu o fiinţă aparţinând unui alt regn, se refugiază în migala muncii de tâmplar, cioplind, cu neîmpăcată uimire, 12 Cruci, prin care „barbarii îşi cinsteau Profetul”.Apare în treacăt o poveste în poveste, „povestea naşterii pruncului şi vestită de trei magi”, poveste care depăşise demult dimensiunea unei istorisiri pitoreşti spuse anecdotic la ceas târziu de seară. Şi mai cunoaştem un personaj, tot Miles, un luptător cu rang impunător, e vorba de legatul imperial. Şi acesta „ura violenţa”, şi de la înălţimea rangului său, practica o politică flexibilă în raport cu barbarii cuceriţi, respectându-le şi stimulându-le credinţa şi ritualurile. Iată un al doilea militar investit cu trăsături psihologice nuanţate, înstrăinat complet de trufia puterii militare. Un conducător militar tolerant, flexibil, un soldat pacificat sufleteşte, şi mai există un al treilea Miles, Narthos. Acesta se conformează religios cutumelor barbare aproape până la contopire, intră în jocul ritualului, cu un pretext sentimental, preia, în procesiune, a 13-a cruce, numărul fatidic nu poate fi întâmplător. Aşadar, subtil, cuceritorii se lasă cuceriţi, se abandonează parcă, religiei cele noi, creştinismul. Dinspre purtătorii autohtoni ai credinţei respective, vin altfel de semnale, semnale ale unei violenţe practicate în numele religiei. Inconştienţa cu care copiii presară, în joacă, pe Drumul Crucii, cioburi de sticlă şi de oale sparte, firescul cu care trecătorii iau act de moartea reală a celor care porniseră la un ritual de simulare simbolică, toate acestea pregătesc marele vertij al violenţei, în care nefericitul „impostor” ce a încurcat jocurile pariorilor, va fi lichidat. Impresionantă e figura bătrânei vecine isterice şi nerecunoscătoare , care îndeamnă la execuţia finală, prin crimă colectivă. În esenţă toată povestea pregăteşte minuţios un act de demenţă colectivă, un LINŞAJ. Jertfe de vieţi nevinovate, produse printr-un act voluntar, suicidar, şi o crimă prin lapidare, un linşaj săvârşit cu o imensă bucurie a urii. Şi asta în numele credinţei.
Prin demersul psihologizant şi narativ, autorul sugerează cu mâhnire bine cenzurată că purtătorii „legali” ai credinţei creştine sunt complet străini de ideea esenţei divine a vieţii.
Tribalismul justiţiar fanatic şi imbecil nu poate fi forma practică şi de expresie a creştinismului.
Toată nebunia dezordinii condiţiei umane se produce pe fondul disoluţiei triadei ierarhizante a speciei umane, de sorginte indoeuropeană. Umilii ignoranţi se substituie autorităţii sacerdotale, exponenţii puterii temporare cad pradă slăbiciunii şi îşi cedează autoritatea fără să gândească deloc la calitatea succesiunii, iar sacerdoţii lipsesc cu desăvârşire. Mulţimile sunt lăsate de capul lor, fără tălmacii credinţei. Efectul nu poate fi decât haosul năucitor.
Funcţia de parabolă a textului e întregită de prezenţa personajului din alt regn decât acela al speciei umane, crabul. Nu e deloc întâmplător că textul poartă numele unui biet crustaceu. Cu înţelepciune aproape hasidică, Stănică Budeanu ne atrage atenţia că toate alcătuirile de pe pământ sunt semne ale prezenţei dumnezeieşti. Numai de noi depinde să ieşim din somnul dogmatic şi să ne iluminăm, să ne închinăm, în credinţa noastră, cu smerenie şi nu orbiţi de ură.

autorVirginia Paraschiv, redactor secţiunea critică

Abigail

Un număr de telefon şi cîteva fotografii cu tablourile ei. Atît. Aproape toate în tuş negru, sobre, discrete, aşa cum fusese ea. Vorbea puţin si zîmbea rar.Îşi desena surîsul aidoma pînzelor, o linie urmată de alta, cu migală, fără risipă de culori.

Hrănea pisicile din curte, le chema cu nume susurate, le răsfăţa. Îmi plăcea cea mai frumoasă dintre ele: neagră toată, cu o fîşie alb-zapadă care începea de sub bărbie, pe sub pîntece, spre vîrful cozii. O strigam Miţu.  Mă aştepta cu o răbdare de îndrăgostit ceasuri întregi pînă aveam o clipă liberă să cobor cu resturile de la masă ori cu deliciosul parizer.  Sătulă, Miţu se rostogolea pe spate şi mă muşca drăgăstoasă de deget.  O scărpinam după ureche, pînă începea să toarcă. Uneori  mă răzbeau  oboseala şi dorul- dădeam frîu lacrimilor. Miţu mă privea atentă şi se foia neliniştită la picioarele mele.

Aşa am cunoscut-o pe Abigail. Avea o tăietură lungă şi roşie care despărţea trupul ei înalt şi subţire în două. Avea mari dificultăţi la mers, oasele ei deveniseră fragile. Continua să-şi deseneze pînzele,  să urce şi să coboare scările, să-şi hrănească pisicile, pînă cînd faţa ei frumoasă se acoperea de mici picături de apă.  Compasiunea, exagerările o înfuriau.  Avea mici certuri maliţioase cu mama ei, care trebuia neapărat să-i hrănească pisicile în absenţa ei. Urcam uneori seara în micul lor apartament, atentă să n-o obosesc-devenise irascibilă. Tatăl ei, căruia îi păstra portretul în miniatură, fusese preot catolic în Argentina. Încercam să înţeleg de ce nu-i place Van Gogh – „prea mult galben, mă nelinişteşte” – în schimb îl adora pe Brâncuşi,  „Brancuzi” pronunţa Abigail. Îmi plăcea s-o privesc desenînd, la răstimpuri îşi trecea mîna peste faţă îndepărtînd o şuviţă imaginară de păr.

Mai tîrziu, la spital printre ace, tuburi şi flacoane cu perfuzii, cînd nu mai recunoştea pe nimeni, nici măcar pe ea însăşi, a avut acelaşi gest, de a îndepărta ceva nevăzut de pe faţa ei. În intervalul pe care i-l lăsau crizele dureroase, desena. Părea că toată forţa şi viaţa din trupul ei erau concentrate în mîna care desena. De pe degetul subţiat de boală îi aluneca inelul de argint, o veche amintire.

Cînd nu s-a mai întors de la spital, în curte s-a lăsat o tăcere nefirească. Într-o după-amiază de iunie, cîteva săptămîni mai tîrziu, stăteam în faţa pînzelor ei expuse în holul răcoros al Bibliotecii. Regăseam în jocul liniilor ironia inteligentă din ochii ei, surîsul ei, fraze pronunţate cu duritate pentru a nu deveni patetică. Am plîns atunci-începea să-mi fie dor de prezenţa ei. Mai tîrziu am înţeles că murise împăcată cu sine, cu viaţa. Cărarea care se deschisese numai pentru ea, fusese străbătută pînă la capăt. Rămas bun, Abigail.

autor Frandos Maria, redactor secţiunea limba italiană

http://cititordeproza.ning.com/profile/FrandosMaria

O nuntă de poveste

Ca-n fiecare joi după-amiaza, Fane Bidirel s-a aranjat la patru ace şi-a pornit agale către centrul oraşului. Acolo, „La doi tei”, se întâlneau lăutarii târgului către sfârşitul săptămânii, pentru a-şi angaja diferite evenimente, unde să cânte sâmbăta ori duminica. Fane era cam supărat, că doar c-o seară mai înainte i s-a anunţat că nunta unde trebuia să meargă în acea sâmbătă nu mai avea loc. Fugise mireasa cu un văr de-al mirelui şi stricase toate socotelile – atât pe- ale lui, cât şi pe-ale celor două familii. Acum, era nevoit să se angajeze la orice contract, pentru că sezonul nunţilor era pe sfârşite şi avea şi el, ca tot omul, nevastă şi copii de hrănit: cinci guri ale copiilor plus nevasta şi soacra- căzuseră toţi doar în spinarea lui. Nu-i vorbă că era bun trompetist şi era la mare căutare, mai ales că nunţile pe aici prin Moldova nu erau nunţi dacă nu aveau fanfară. „La doi tei”, puţină lume: mai ales lăutari tineri şi necunoscuţi, cu care lăutarii vechi nu se prea încurcau.

Nu trece mult şi iată că apare unul c-o faţă de cal, puţin cam şoldiu şi cu nişte pantofi cu găurele, plini de glod. Semn că venea din cine ştie ce cătun şi era pe grabă prin zonă. L-a tras pe Fane Bidirel deoparte şi l-a întrebat dacă sămbătă era liber să-i cânte la nuntă. Bidirel păţise multe la viaţa lui, aşa că l-a privit cu neîncredere şi-a dat să zică
că-i ocupat. Avea ăsta o privire şpanchie şi vicleană, iar de câte ori încerca Fane să-i prindă privirea, el tot căta în lături.

– Ce zici, îl luă individul din scurt, te prinzi, ori caut pe altul?

– Arsenal! zise Bidirel scurt. De ce-ai rămas descoperit taman acum în ajunul nunţii?

– Păi, nu era ce-mi trebuia mie şi-am stricat înţelegerea. Deci, să fie clar: vreau doar patru oameni şi numai suflători. Nu-mi vii mie cu zdrânga-zdrânga la scripcă, sau cu vreun cioflingar de chitarist. Vreau doar alămuri, să se audă-n tot satul. S-a cumpănit puţin Bidirel şi s-a gândit că dacă şi-ar lua încă trei suflători mai tineri şi le-ar da câte o mie de lei, i-ar rămâne lui grosul de bani, cum nici nu visase.

– Dacă dai zece mii, din care-mi dai două mii să arvunesc formaţia, gata, batem palma.

Cap de cal nici n-a stat pe gânduri, a scos un teanc de sute şi i-a numărat 2000 de lei în palmă lui Bidirel.

– Sâmbătă la ora două fix îmi sunteţi cu fanfara în poartă. Un minut dacă întârziaţi, pun câinii pe voi. Satul se cheamă Şoldeni, pe şoseaua dinspre Paşcani o tăiaţi peste dealuri şi ajungeţi la un drum de căruţe. Vă descurcaţi voi că nu sunteţi la prima nuntă.

Fane, puse banii în buzunar, dar parcă ceva îl neliniştea în toată această înţelegere pripită; prea repede cedase ţăranul şi nu se târguise cu el de la bani, aşa cum făceau ceilalţi. Nici nu arăta c-ar fi fost plin de bani; era cam jerpelit şi privirea aceea de viezure saşiu nu prezenta pic de încredere. Dar poate se înşela. Nu toţi oamenii trebuie să fie frumoşi. Ce, urâţii n-au voie să se-nsoare? În aceeaşi după-amiază îi găsi pe cei trei suflători cu care să facă formaţia: unul cu trombonul, altul cu tuba şi unul cu saxofonul. Încropi repede o mică fanfară şi se bucură că n-avea nevoie de cine ştie ce sonorizare: o stăţioară şi două microfoane erau de-ajuns. Găsi şi pe-un văr care să-i ducă cu maşina până-n marginea Şoldenilor: o făcea deseori pe taximetristul şi cunoştea bine satele mai lăturalnice.

– Bă, Fane, n-ai găsit şi tu alţi gagii să le cânţi? Ăsta-i un cătun izolat de lume unde numai un nebun se poate angaja la o nuntă. Sărăcie mare, cum n-am văzut nicăieri în altă parte. În plus, ăştia-s toţi neam acolo-n sat şi pentru că au sângele stricat, i-a bătut Dumnezeu de toţi îs şoldii. Cred că-s într-o sectă şi n-au voie să se căsătorească decât ei între ei.

Fane Bidirel simţi iar viermele îndoielii cum îi roade din inimă, dar de-acum n-avea cum să mai dea înapoi. Luase arvuna, dăduse şi celorlalţi câte cinci sute de lei , aşa că, Dumnezeu cu mila! Nevasta deja chirăia că nu-i mai ajung banii…

Sâmbătă, după ce trecură cu maşina peste dealuri şi hârtoape, pe unde neam de neamul lui de lăutar nu ajunsese, la ora două fix s-au oprit în faţa porţii mirelui. De fapt poartă era prea mult zis: câteva leaţuri legate cu sârmă, care acum stăteau prăvălite pe-o parte. Gardul era mai mult o închipuire pentru că, se pare, stâpânul casei îl tot descompletase iarna să-l pună pe foc, până rămăseseră doar câteva scânduri mâncate de putregai. În curte câteva babe trebăluiau pe lângă un ceaun mare, pus pe pirostrii, de unde se înălţa o aromă ameţitore de fiertură de pui. Aproape de gard, o căsoaie, acoperită cu carton, mozolită proaspăt cu var la faţă şi puţin aplecată pe-o parte. În faţa uşii, un ditamai agudul, din trupul căruia şiroia un fel de zoaie roşiatică ce se prelingea către colţul casei unde făcuse o băltoacă. Alături, câţiva bărbaţi se chinuiau să întindă o prelată flendurită pe nişte stâlpi, ceea ce avea să fie cortul unde urma să aibă loc masa. Când a dat cu ochii de hardughie, Fane Bidirel şi-a făcut cruce cu limba-n cerul gurii: „Măiculiţa Domnului, pupa-ţi-aş tălpile tale, dacă scap viu şi de-aici, zece acatiste plătesc.”. Şi celorlalţi le căzuse faţa, iar nepotu-său care începuse să fie respectat în tagmă ca un viitor mare saxofonist, îi zise cu reproş:

– Umbli cu ciorănii, nea Fane! Ăştia ne belesc! Nu vezi ce mutre au? N-ai putut şi mata să te interesezi unde ne aduci?

– Lasă, mă, îşi făcu el curaj. E săraci oamenii, dar ce, noi suntem mai breji? Nu trebuie să cânte cineva şi la nunta lor? Omul a dat banul, aşa că ce-mi pasă mie? Nu-i nicio ciorănie. Ţi-am dat arvună, lasă croncăneala!

De după casă, într-un costum albastru, cu pantalonii din sus de glezne de sub care se iţeau nişte şosete roşii, apăru mirele c-o plasă de păianjeni pe cap pe care se tot străduia s-o dea jos.

– Ei, până una alta, urcaţi colea pe prispă şi încălziţi saxafoanele! Mai, încolo, om vedea.

– Şefule, zise Fane cu jumătate de gură, dă ceva la băieţi să ungă instrumentele şi să cânte mai cu spor…

Cap de cal îl săgetă scurt cu privirea şi-i spuse:

– Mă confunzi! Cum vine asta? Nici n-aţi venit bine-n bătătură şi cereţi de băut şi de mâncat? Nu ne-am înţeles să vă umplu maţul, aşa că treceţi la cântat! Da, să cântaţi să audă şi moş Surdu, că altfel, schimb placa cu voi.

Fane Bidirel s-a pleoştit dintr-o dată. La orice s-a gândit, dar că n-o să le dea la nuntă nici măcar apă să bea, nici nu i-a trecut prin cap. Şi le ghiorăiau maţele băieţilor în draci, în vreme ce se uitau la el cuprinşi de foame şi sete. Mai ales că din fundul grădinii, de unde trebăluiau babele, venea un miros ucigător de carne fiartă. Şi neavând încotro, s-au pornit pe cântat. Dar ce cântat! Mai mult a jale şi durere, de ziceai că la casa lui Calangiu, că aşa îl chema pe socru-mare, murise toată familia. În răstimpuri, din norul de fum şi abur ce învăluia ceaunul din fundul grădinii se auzea câte-un chiuit de babă, de ziceai că o sugrumă cineva:

– Hii! Hiii! Hiiii! Trăiască ginericăăă!

Muzicanţilor aproape că le-ngheţase sângele vine şi li se lipeau muştiucurile de buze, în vreme ce privirile lor disperate căutau o salvare cât de mică, din iadul în care intraseră. Ba, la un moment dat, tifonul zoios ce atârna în faţa uşii s-a dat iute la o parte şi din dosul lui a apărut mireasa. Sfinte Sisoe! Lui Fane i-au amorţit buzele şi nu le mai putea aduna nicicum pe muştiucul trompetei. La multe nunţi cântase la viaţa lui, dar aşa ceva nu mai văzuse încă. Era mare cât un şifonier, cu o rochie de-o culoare nedefinită, mai mult un alb spre gri, c-o faţă mult asemănătoare cu-a mirelui, de ziceai că sunt fraţi. De sub voalul adunat pe-o coroniţă de floricele albe şi zmotrocite, ieşea rebel un smoc blond şi creţ. Şi-avea nişte buzoaie vopsite roşu aprins, de ziceai că acum scăpase de la mâncat un hoit. Când a dat cu ochii de muzicanţi a început să le zâmbească galeş, făcându-i din ochi celui mai tinerel. Fane Bidirel, când a văzut-o, a înlemnit:

– Arsenal! Să nu vă puie dracu să vă luaţi de urâta asta că şi-aşa suntem blestemaţi.

De regulă, când mai cântau la câte-o nuntă, lăutarii se mai retrăgeau cu câte-o tinerică să-şi odihnească glasul prin dosul vreunei şuri.

Au tot cântat pănă spre seară, în speranţa că înainte să vină mesenii, mirele-cap de cal o să se-ndure şi-o să-i pună la masă aşa cum se cuvenea. Când şi când îşi mai aruncau ochii către cortul aproape terminat, încercând să afle unde or să fie aşezaţi cu formaţia. Probabil că încropiseră ei un fel de estradă, să-i vadă tot poporul…

Spre seară, iată că apare şi ginerică, aşa cum se aşteptaseră. Era însoţit de un zdrahon care, asemeni tuturor celor pe care-i întălniseră până acum, târa după el un picior. În mână avea ditamai toporul pe care-l rezemă de agud.

-Ei, zise mirele apropiindu-se de formaţie. Gata cu dicstracţia! De-acum cântăm şi-l dicstrăm pe Firică! Adică, eu! E nunta mea şi o dată-n viaţă sunt cineva: sunt bărbat! Aşa că, voi, fuga marş, la copac! Fane Bidirel, crezu că nu aude bine, că-i o glumă, acum înainte să le dea de mâncare. Ochii de viezure se subţiară ca o lamă de cuţit şi se aţintiră reci asupra celor patru lăutari:

– Nu glumesc deloc! Sus, în copac, cu tot cu instrumente, că altfel, unchiu e tare nervos şi are un topooor!

Între timp au venit mai aproape şi ceilalţi şontorogi care se puseră pe râs şi pe-un fel de schelălăit de parcă erau toţi scăpaţi de la balamuc. Feţele tuciurii ale muzicanţilor dădeau în galben acum şi doar albul ochilor se rostogolea când la stânga, când la dreapta în căutarea unui sprijin cât de anemic. Fane le spuse printre dinţi:

– Executarea, că nu mai ieşim vii de-aici!

Le trecuse şi foame, şi frică, şi toate. Nu mai simţeau, pur şi simplu, nimic. Îşi luară instrumentele în mână şi se urcară pe laviţa de lăngă agud, după care fiecare îşi căută loc pe câte-o cracă cât mai aproape de poale. Erau precauţi şi se gândeau că s-or îmbăta demenţii şi doar aşa aveau să scape. După ce şi-au făcut loc care pe unde au putut, mirele şi-a chemat alături ciumăfaia cea blondă şi-a urlat din toţi rărunchii:

– Marşul, că vin meseniii! Şi, îndreptându-şi privirea către gospodinele ce trebăluiau pe lângă oale:

– Ei, de-amu aduceţi crăpelniţa, că începe petrecerea.

Pe muzica marşului Radetzki, au început să aducă pe mese dinaintea celor câţiva săteni care deja veniseră, farfurii pline cu pilaf. Lângă grămăjoara de orez fiert, se lăfăiau câte un cap de găină cu ciocul căscat şi căte-o zgaraibă cu ghearele chircite. În copac, muzicanţii, cu ochii ieşiţi din orbite, îşi umpluseră muştiucurile de la instrumente cu salivă, scoţând mai degrabă nişte mugete decât o cântare. Numai că nimănui nu-i mai păsa de ei. Mesenii cei şoldii se aruncaseră cu toate forţele asupra străchinilor cu pilaf şi, care mai de care, rodeau şi sugeau din câte-o gheară, de parcă nu mai mâncaseră de câteva zile. De la unul la altul începuseră să circule câteva sticle cu un lichid de-o culoare ciudată, care mirosea de te trăznea a trăscău, un fel de băutură făcută din melasă pe care o primiseră pentru vitele de la CAP. Pe la 2-3 din noapte, nu mai era unul în picioare, aşa că Fane Bidirel, cu ultimile puteri le făcu celorlalţi semn să coboare din agud şi s-o taie peste câmpuri, unde-or vedea cu ochii. Încet, ca pisicile coborâră unul căte unul, în vreme ce încă mai suflau în alămuri şi când se văzură ieşiţi pe poartă, o rupseră la fugă cuprinşi de disperarea morţii ce le stătuse atât de aproape în acea noapte de pomină. Unul din vecini, pe care nu reuşise băutura să-l pună la pământ, alături de ceilalţi, când văzu umbrele lăutarilor ce se topeau în ceaţa care învăluise haturile, strigă-n bătaie de joc:

– Iepurii, băăăă! Pune-ţi mâna pe ei, băăă! Şo! Nea, Griveica! Nea!

autor Maria Sava, redactor la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/maria

Pictoriţa

În fiecare săptămână, regele mergea călare la vânătoare; trecând prin pădure, ieşea pe o câmpie  inundată de razele soarelui.  Acolo zărea o domnişoară frumoasă stând pe iarbă, cu o broderie în faţă. Broda crengile copacilor în mai multe nuanţe de verde, apoi pârâul cu peştişori zglobii, galbeni, roşii cu picăţele negre şi-i rămânea loc în goblen şi pentru păsările cerului.

Îl impresiona cu inteligenţa ei şi de fiecare dată se sfătuia cu ea despre mersul lucrurilor din ţară. Fata avea o imagine clară despre cum ar trebui organizată aşezarea lor ca să devină dreaptă pentru locuitori, iar regele la fiecare întâlnire o provoca la discuţii să înveţe din intuiţia şi experienţa frumoasei localnice. Apoi o saluta cu respectul cuvenit şi pleca la vânătoare. Gonacii înconjurau mistreţii cu câinii, iar regele ţintea doar un singur mistreţ. Bucătarul îl tăia să facă bucate alese din el. Regele trimitea şi fetei cu cosiţe galbene, câte o gustare.

artist Maia Martin, Autoportret din nisip

A treia săptămână după ce şi-a luat rămas bun de la fată să meargă la vânătoare, s-a întâmplat un lucru curios. Nu mai avea tragere de inimă pentru vânătoare, aşa că şi-a trimis slugile acasă, cu câini cu tot, dorind să rămână singur cu gândurile sale. A pornit călare către muntele din depărtare. Vântul îi atingea obrajii, soarele îl făcea să transpire, dar până n-a obosit de tot, nu s-a oprit. A găsit în calea lui o fântână, acolo s-a dat jos de pe cal şi a scos o găleată de apă. Când s-a uitat în apă, a văzut chipul frumoasei fete reflectat în apă. A întors capul şi fata era în spatele lui.
-Eu m-am îndrăgostit de tine, i-a spus regele, ai părul ca spicul de grâu, ochii de azur şi o minte ascuţită, dar nu am ce face, sunt căsătorit, iar regina mea este o femeie de treabă, cumsecade şi eu ştiu că pe ea trebuie s-o iubesc. Este un sentiment deosebit pentru mine că te-am descoperit, dar nu te supăra, eu pe tine trebuie să te uit. De acum încolo nu mă mai opresc pe pajiştea ta, nu mai vorbesc cu tine, oricât de dureros ar fi. Şi regele şi-a ţinut cuvântul. Nu se mai oprea pe câmp, unde stătea şi cosea fata, nu mai vorbea cu ea de loc. Ocolea acel loc să nici n-o vadă.

A plâns fata o săptămână întruna, nu mai putea broda de loc. În preajma ei se adunau veveriţele şi iepurii să-i alunge gândurile rele. Se cocoţa ciocârlia pe copacul cel mai apropiat să-i cânte triluri de consolare, broasca făcea acrobaţii s-o înveselească, chiar şi melcul îi apăru în cale. Iar fata începu să spună poezia despre melc, melc, codobelc… şi uită de supărarea ei. Broderia, căzută în iarbă, a rămas neterminată. Un pom era cusut, dar pe celălalt nu mai avea cine să-l coasă. Stând aşa degeaba câteva zile, frumoasei fete cu părul ca spicul de grâu, i-a venit o idee salvatoare. Impresionată atât de culorile naturii, cât şi de amărăciunea interioară, dorea dintr-odată să picteze, simţea în inima ei, că deşi nimeni nu a învăţat-o tehnica picturii, ar putea reuşi.

A cumpărat din târg cele necesare şi a aşezat şevaletul în mijlocul câmpului drag ei şi s-a apucat de pictat. În fiecare zi picta mai frumos, mai iscusit până a realizat nişte peisaje deosebite, cu copaci şi flori, cu animale de pădure, cu munţii din depărtare şi cu păsările cântătoare. Într-o zi a aşezat tablourile în jurul ei şi s-a scufundat în admiraţia lor. A reuşit. A reuşit să-şi învingă supărarea, a reuşit să facă tablouri aşa de frumoase pe care neapărat trebuia  să le arate şi lumii, să se bucure şi alţii de ele, oameni de seamă, iubitori de artă.

A doua zi a venit cu calul şi cu căruţa în târg şi a aşezat tablourile, pe fiecare în picioare, ca să fie vizibile în lumina soarelui, să nu fie umbrit niciunul. A stat prima zi, a doua zi, chiar şi a treia zi lângă tablourile sale, dar numai doi oameni s-au uitat mai bine la ele, fără s-o întrebe, fără să-i spună ceva. De cumpărat nimeni nu a cumpărat nici un tablou, deşi nu erau scumpe.

artist Maia Martin, Dansul iubirii

După trei zile nereuşite, fata aşa de tare s-a supărat că nu mai vroia să stea lângă tablourile ei şi a rugat o femeie, care îi era vecină în sat, să aibă grijă de ele.

-Bine maică, du-te liniştită acasă, am eu grijă de ele, şi aşa nu prea trece nimeni prin faţa lor să le admire, deşi cât mă pricep eu, sunt tare frumoase.

Fata plecă acasă să mai facă şi alte treburi că picturile sale nu trebuiau nimănui. Dar ea, săraca, nu ştia că exact în ziua aceea s-a oprit caleaşca reginei lângă căruţa ei, a coborât regina, o femeie tare cumsecade, cum umbla vorba prin sat. Prima dată s-a uitat după nişte mătăsuri pentru o rochie de bal, dar când a zărit picturile, a lăsat mătăsurile baltă şi s-a dus să admire tablourile

-Vai, dar cine a ştiut să picteze aşa de frumos ? întreba tocmai pe vecina fetei care era în apropiere, tare impresionată de entuziasmul reginei. Trebuia să vină chiar regina ca să recunoască valoarea adevărată a picturilor săracei fete.

-Cine a pictat aceste tablouri ?

-O fată simplă, cu cosiţe ca spicul grâului, regina mea, dar dacă îi spun că le-aţi lăudat, tare fericită va fi cu siguranţă.

-Nu numai că le laud, dar le şi cumpăr pe toate să-mi împodobesc casa pentru balul pe care îl organizăm în această duminică. Te rog să-i dai pictoriţei aceşti 50 de galbeni din partea mea şi să-i spui să vină negreşit la balul de duminică, va fi musafirul meu de onoare.

Regina şi-a chemat valetul să aşeze tablourile în caleaşcă să le ducă la palat şi să le arate soţului său.

Mare a fost mirarea fetei când vecina i-a relatat întâmplarea din târg. A cuprins-o bucuria că totuşi tablourile sale sunt reuşite, regina care avea cultură şi simţul frumosului, le-a putut aprecia. Sufletul i s-a umplut de fericire, nu mai era supărată ca înainte. Invitaţia reginei, însă, a pus-o pe gânduri, e bine să se ducă ? Nu-i bine ? Era  într-o dilemă ciudată. Pe regină n-o putea refuza, dar nu vroia să-l supere nici pe rege.

Fie ce o fi, se gândea în sinea ei şi a început să caute între hainele ei o rochie potrivită pentru bal. Oricum nu avea rochii aşa de scumpe ca şi regina sau doamnele de la curte, dar avea şi ea o rochie cu dantelă albastră ca cerul senin, cu ea se putea prezenta la curtea regală.

Duminica fix la ora cinci s-a înfăţişat la poarta castelului, unde nu a mai intrat niciodată. Curtea era plină de musafiri cu pahare de cristal în mână, iar în ele strălucea un vin roşu ca rubinul . Se auzea muzică de pian şi peste tot erau mese elegante şi aranjate cu multe mâncăruri, raţe sălbatice, carne de mistreţ, de iepure, de căprioară şi prăjituri cu frişcă. Femeile purtau rochii scumpe şi se plimbau graţios. Fata se simţea intimidată de atâtea impresii noi, dar regina cum a zărit-o, a şi prezentat-o curţii:

-Ea e pictoriţa descoperită de mine, s-o cunoaşteţi pe autoarea frumoaselor tablouri, de acum încolo ea va picta pentru curtea regală şi va fi onorată pentru munca ei.

A apărut şi regele, ocupat până atunci cu primirea musafirilor ,veniţi din ţinuturi îndepărtate şi mare a fost mirarea lui când a zărit-o pe frumoasa fată. Ce caută ea în curtea mea, se tot întreba.Până la urmă regina a clarificat situaţia:

-Hai, dragul meu, s-o cunoşti pe această pictoriţă frumoasă şi talentată, pe care eu am descoperit-o !

Regele i-a întins mâna, a felicitat-o pe fată, dar nu s-a trădat că ar cunoaşte-o dinainte. Nici fata nu a zis nimic şi-a lăsat jos privirea în faţa regelui.

-De acum încolo această pictoriţă va picta pentru curtea regală, că tablourile sale sunt realizate cu talent şi sunt pe placul meu, ce zici dragul meu ? – întreba regina pe regele.

-Bine, dacă asta e dorinţa reginei, să se împlinească, a spus regele şi s-a scuzat, dar trebuia să se ocupe de ceilalţi musafiri.

Când balul s-a terminat şi lumea s-a dus acasă, regina s-a retras şi ea în dormitorul său să se culce, regele atunci şi-a găsit timp să meargă prin salon şi să se uite la picturile mult lăudate.

-Interesantă este viaţa, se gândea, eu vroiam să scap de o amintire frumoasă şi amintirea a intrat în casa mea sub forma acestor tablouri. Se uita la ele şi-i veneau în minte tot felul de impresii din trecut. Până târziu nu a putut să doarmă regele, se gândea ce va fi de acum încolo. Dar nimeni nu ştia, nici el, nici fata şi nici regina.

Din păcate nici povestitorul nu ştie mai mult că v-ar povesti mai departe întâmplările ce au urmat. Imaginaţi-vă voi ce sfârşit doriţi acestei poveşti şi să presupunem că aşa se termină povestea, cum vreţi voi.

autor Suzana Deac, administrator al proiectului Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/DeacSuzana

Arta de a face compromisuri

Tu spui că da, totul va fi perfect, ne vom preocupa de viitorul copiilor noştri, le vom deschide un cont în bancă, le vom cumpăra un teren, le vom închiria pe termen nedefinit fericirea. Şi te gândeşti tot timpul la tot ce ai ratat şi nu vei mai recupera niciodată: la cuvintele pe care nu le găseşti când ai mai multă nevoie de ele, la zâmbetul seducător al unui necunoscut poem de Rilke ca al unui bărbat misterios întâlnit pe stradă şi la şansa pierdută de a vedea ce gust are trupul lui în arşiţa unei zile de august, te apropii tot mai mult de limita aceea invizibilă celorlalţi, priveşti nevăzută peste gard, în hău, uite-i pe toţi gardienii aceia care te fixează şi îţi impun un cod pe care nu-l înţelegi, Dincolo sunt toate poemele acelea nescrise pe care, dacă ai trece clandestin le-ai putea salva de la viaţă sau de la moarte, dincolo, dar asta e unica ta preocupare, el îţi spune că a găsit un teren ieftin pentru a construi o casă, că a investit banii în mod profitabil, că este miezul zilei şi că sunteţi singuri acasă, hai în dormitor să ne odihnim, sau nu.E miezul verii, e miezul vietii, al unicei tale vieti, tu accepţi, de ce nu, oricum nu va şti nimeni, nu va ajunge el la tine niciodată oricât ar fi de aproape de tine. Intri, şi în timp ce te apropii surâzând de el formezi codul complicat al centurii de castitate al feminităţii tale. Şi din nou vă despart cele o mie de poeme şi de cuvinte în care te-ai pierdut şi nu te mai poţi  întoarce. Dar nici nu vrei asta. Acolo e perfect.

autor Maria Postu, redactor la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/mariapostu

Poveste valahă

Maica Filofteia priveşte pata de lumină care cade pe masa de lemn lucios, lustruit de coatele măicuţelor care au stat la ea de-a lungul timpului. Opaiţul nu poate da o lumină prea puternică, iar fitilul şi uleiul sunt de proastă calitate. Dar lumînările sunt scumpe… Iar cele de la „Vii şi morţi” sunt de o calitate mai proastă decît opaiţul. De fiecare dată cînd priveşte pata de lumină îşi aminteşte de anii cînd lumina ar fi fost ultimul gînd care să o macine.

E frig. Deşi are pe ea nu numai două rase, ci şi o pelerină de lînă groasă – una din puţinele lucruri permise să le păstreze din viaţa de mirean – dar al maicii stareţe, semn de mulţumire pentru daniile bogate primite de-a lungul anilor pe cînd ea, Elisaveta, le-a putut face mînăstirii -, frigul se strecoară prin papucii de pîslă tociţi şi pe sub poalele rasei. Nu, nu mai era tînără, căldura trupească a părăsit-o aproape de tot. Uneori se întreabă de ce Dumnezeu nu a luat-o şi pe ea, punînd-o alături de toţi ai săi: soţul şi fiii în cripte pe la Mînăstirea din Deal, fiicele înmormîntate în srăini… Mai are o nepoată, măritată tocmai în Ţara Ungurească, de care nu mai auzise nimic de aproape un deceniu. Cu rudele mai îndepărtate se stricase de mult…

În mijlocul petei de lumină gălbuie stă foaia de pergament pe care îşi scrie jurnalul. E, de fapt, o foaie de Biblie mai veche, papistaşă. După ce părintele Nestor o declarase eretică, fusese ruptă – dar foile de pergament sunt preţioase! Aşa că foile au fost răzuite cu grijă cu cuţitaşe de os, pînă au rămas curate de orice urmă de pană sau înfloritură. Şi aceste foi de pergament (mai are două, pitite în aşternutul patului) sunt tot dar de la Maica Stareţă. O fi curioasă şi ea să citească ce are de spus măicuţa care odată – de fapt, nu cu prea mult timp în urmă – fusese Doamna Ţării.

artist Dorina Padineanu, Manastire Benedictina la Palermo

Nu e lucru uşor să scrii despre tine. Nu este uşor să fii sincer cu tine însuţi – aşa cum nu e uşor şi nici bine să fii sincer cu alţii. Gîndul că după moartea ei, această spovedanie va fi citită de ochi străini, poate răuvoitori, o fac să dea înapoi. Sunt multe lucruri pe care nu vrea să şi le mărturisească, pe care nu le-a spus niciodată în nicio spovedanie – deşi arhimadritul Arhonic, cel ce a stat alături de famila ei încă de pe cînd ea era doar o copilă domniţă iar el simplu diac, era un prieten apropiat. Nu, sunt lucruri care o sperie şi nu vrea să şi le amintească. Cum, deci, să le pomeneşti altora? Nu e neaparat vorba despre greşeli făcute cu voie sau fără de voie – dar cerute de crugul vremii -, pe acelea le-a spus şi părintelui Arhonic, uneori şi soţului şi copiilor – dar sunt alte fapte, gînduri, trăiri, simţiri care au speriat-o mereu. Acum, cu atît mai mult….

Ştie că nu toată lumea poate ţine un jurnal. Nici scrie o spovedanie. Nu numai datorită faptului că nu toată lumea ştie a scrie. Ea a învăţat de copilă, pe lîngă Arhonic, diac şcolit la sud de Dunăre. Venise ca secretar al tatălui ei, os domnesc – a şi suit o vreme în tronul ţării – care, iată, nu ştia să scrie, ci doar să pună sigiliul inelului în ceara roşie a hrisoavelor. Secretarul i-a învăţat carte pe cei trei copii ai biv-spătarului, i-a învăţat a citi şi a scrie greceşte ca la Ţarigrad. Dar pe ea, care a arătat har şi dragoste de scris, a învăţat-o şi latineşte şi slavoniceşte, de a putut să citească toate cărţile avute în ladă, la conac. Asta a ajutat-o mai tîrziu să fie secretar de taină tuturor domnilor din familia ei, înţelegînd de atunci că în familia ei, ca de fapt în toate familiile domneşti ale ţării, sunt taine pe care nici chiar ochii iubitului Arhonic nu le poate vedea!

I-au mai plăcut Elisavetei şi toate poveştile despre vechimea familiei, încă de la Descălecat şi de la Voievozii din vechime, fiind ea mîndră de tradiţia ei. Faptul că printre rude se numărau femei măritate în alte familii mari, care născuseră ţari şi despoţi şi baroni şi voievozi în mai toate ţările acestui Răsărit de Evropă îi dădea conştiinţa apartenenţei la un neam ales de către Dumnezeu. De la o vreme se întreabă, e drept, dacă alegerea nu a făcut-o altul… Cel Rău… Pentru că faptele nu pot fi ascunse, deşi le pot fi date alte înţelesuri – dar cele mai rele sunt gîndurile, care rămîn ale tale şi nu le poţi răstălmăci. Şi mai ştie că aceste gînduri i-au muncit şi tatăl, şi fraţii, şi fiii. E posibil ca şi duşmanii să fie munciţi de ele, fiind ei înrudiţi. Doar cu ei s-au luptat cei din neamul ei pentru Domnie, avînd şi ei drepturi care vin din negura timpului.Priveşte puţinele rînduri scrise pe pergament:
„Vă leat …. Biv-vornicul Dan a suit în tron, fiind uns voievod atotstăpînitor de către arhimadritul Tudosie, la Crajna, după ce voievodul Io Radu, fratele său, a căzut prins şi ucis de năvălitorii tătari, Dumnezeu să odihnească sufletul lui. Voievodul Io Dan a domnit patru ani şi a avut lupte cu tătarii de două ori şi a construit Mînăstirea din Deal, mulţumire lui Dumnezeu pentru ajutorul dat în luptă. Dar apoi a căzut în lupta de la Tei cu voievodul Ardealului şi fratele lui, Vlad, a venit la Domnie.”

Da, nu poate spune că Radu a căzut pentru că tatăl ei, Dan, îi întinsese o cursă acestuia, cu ajutorul tătarilor. Voievodul Io Radu, unchiul ei, domnise deja şapte ani. Acum oamenii nici nu îşi mai amintesc de domnia lui. Trecuse ca un fum, nu lăsase nimic în urmă. O fată a lui se măritase cu un Despot, avînd astfel ţara pace la Dunăre. Nici faptul că oamenii tatălui său puseseră foc la cula lui Radu, ucigînd acolo întreaga lui familie. Vina a căzut pe nişte năvălitori nomazi de la sud de Dunăre, pe care Despotul i-a căutat zadarnic… Io Dan credea că prin asta se asigurase de linişte – nu se uitase că mai avea alţi doi fraţi… Unul din ei, Vlad, promisese jurămînt de vasalitate voievodului Ardealului dacă îl alungă pe Io Dan al Valahiei. Tatăl ei nu bănuise nimic, probabil. Suliţa lefegiului plătit de Vlad îl luase pe la spate, pe nepregătite.

„Vă leat …. Vel logofătul Mircia, fratele cel mic al Domnului, a lovit la Stînceşti, unde voievodul Io Vlad era la o nuntă a slujbaşului lui, Vel Vistiernic Preda, şi a tăiat pe Domnul. Vel Vistiernicul, deşi acum înrudit cu Vlad, al cărui fiu se însurase cu fata lui, Mălina, a pus genunchiul în faţa lui Mircia, supunîndu-se. Voievodul Io Mircia a domnit atotstăpînitor unsprezece ani, construind mînăstirea Cernoviţă, mulţumire lui Dumnezeu pentru liniştea dată lui.”

Da, Mircia a avut linişte. Mama îi luase pe ea şi pe cei doi fraţi şi trecuse Dunărea la Tîrnovo, unde o soră a ei mai mare era măritată cu fiul ţarului. Acolo au stat adăpostiţi, deşi Io Mircia ameninţase cu război dacă nu sunt întorşi domniei. Odată trecuse Dunărea cu un buluc de oaste amestecată –valahi, tătari şi cîţiva valahi din Ardeal, cu care avea prietenie. Dar bulgarii şi aliaţii lor, valahi armâni, i-au fugărit înapoi, însîngeraţi. Între timp, ei, copiii fostului domn Io Dan, au crescut. Singura fericire a ei a fost prezenţa constantă a credinciosului lor Arhonic, şi o cutie plină de cărţi.

„Vă leat …. Io Mircia, voievod atotstăpînitor a toată Ţara Vlahilor a căzut bolnav şi a murit cu două săptămîni înainte de Ziua Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. A fost pus în mormînt la mînăstirea zidită de el la Cernoviţa, aibă milă Dumnezeu de sufletul lui.”

Şi de al Mamei, care plătise pe bucătarul Domnului, cumnatul ei, să pună otravă în mîncarea lui. O poate judeca ea pe Mama? Nu făcuse alta decît îşi ferise copiii de moarte: cît timp Mircia, unchiul lor, trăia, viaţa lor era în pericol. Şi apoi, ce drept ar avea Elisaveta să o judece, cînd sîngele de pe mîna ei este încă mai gros?…

„Vă leat …. Io Marcu ot Stînceşti, fiul Predii, ginerele domnului Io Vlad, a fost uns în Cetatea de Scaun de arhimadritul Vasile Athonitul, vlădica. A domnit trei ani şi a murit străpuns de săgeată la o vînătoare…”

Marcu, fiul Predii, stătuse ascuns în Ţara Vlahilor Negri de la nord, spre Poleaci, de teama lui Io Mircia. Acesta îl iertase la urcarea pe tron, avea ajutorul vistiernicului – dar pe urmă începuse să pună la cale căderea capului cumnatului său. Marcu a fugit iar Mădălina, soţia lui, fusese zavorîtă în mînăstire – unde a şi murit. De foame, se zice… Marcu, la întoarcerea în ţară, nu o mai găsise. După ce tăiase toată familia Mircii, fusese uns Domn, dar putere nu avea: boierii mari nu îl recunoşteau a fi de os domnesc. Nici nu a domnit pe toată Ţara, părţi lăturalnice rămînînd slobode, în mîna boierilor. L-au susţinut fraţii ei, în schimbul permisiunii întoarcerii de la Tîrnovo şi cinuri mari, în Sfatul Domnesc. Marcu acceptase – şi plătise cu viaţa. Mîna ucigaşului fusese plătită de fratele ei, Iovan.

„Vă leat …. Io Iovan zis Cel Palid a fost uns domn atotstăpînitor pe toată Ţara Vlahilor la Cetatea de Scaun în Săptămîna Mare de Vlădica Vasile. A zidit Mînăstirea de maici Izvorul Tămăduirii, unde s-a adăpostit pînă la moarte Doamna Mama voievodului. A domnit nouă ani, ducînd lupte cu tătarii şi cu păgînii de la sud de Dunăre, de două ori. În anul opt de domnie a trebuit să jure supunere acestora. În anul al nouălea, cînd era la capitala acestora să plătească haraciul şi să fie confirmat în domnie, a fost ucis de păgîni. Aibă Domnul Dumnezeu milă de sufletul lui, căci trupul i-a fost aruncat hrană la peşti.”

Cei nouă ani de domnie ai fratelui ei mai mare au fost ani fericiţi. Atunci ea se măritase cu Vlad, fiul mezin al lui Mihai, vărul tatălui ei. Aceşti veri fuseseră şi ei domni, nu se prea vorbea despre ei în familia ei. Pieriseră pe rînd, niciunul de bătrîneţe. Cel mai mult domnise Lup, tatăl lui Mihai – despre care se spuneau pe ascuns poveşti de teamă. Dar Mihai aceala, cel mai mic fiu al lui Lup, se călugărise – nu înainte de a da naştere la doi fii şi trei fete. Fiul cel mare domnise şi el, doi ani – după care înnebunise, se pare. Iar Mihai se călugărise, fără a urca în tron. I-a fost soţ bun, era deştept şi viteaz, bun prieten cu Iovan, fratele ei pe care l-a ajutat în luptele şi muncile lui. I-a născut trei fii şi patru fiice, fiind în acealşi timp secretar de taină fraţilor ei şi, mai tîrziu, fiilor. Vlad, iubitul Vlad, nu a ajuns să domnească, nici nu voia. Boala familiei l-a ajuns pe timpul cînd domn al Ţării era fratele ei Roşca. A murit în bolniţa mînăstirii Izvorul Tămăduirii – aceeaşi în care ea însăşi e maică, acum.

O să scrie şi povestea celorlalte domnii, a fraţilor ei, a fiilor ei, chiar şi a doi dintre ginerii ei. Mama a fost pusă în Mînăstire pentru că voise să se implice prea mult, ceea ce îl supărase pe Io Iovan. Şi ea se implicase, mai ales pentru că ştia ca nimeni altcineva toate tainele Domniei. Dar ea o făcuse pe ascuns, fără a supăra pe nimeni. Folosise şi ea cînd cuţitul, cînd otrava, cînd punga de bani… Stabilise prietenie cu vizirii sultanului păgînilor, cei susţinuţi de ea primeau firman de Domnie… Da, aşa ajunsese Ţara roabă păgînului şi peşcheşurile crescuseră iarăşi şi iarăşi – dar cei din familia ei urcaseră pe tron! Şi Ceilalţi, desigur, folosind şi ei aceleaşi mijloace… Mai viteji se arătaseră, ca Domni, Roşca, cel care reuşise să învingă Păgînul – pe atunci îl avea căpitan pe Vlad al ei! -, dar şi Matei, unul din Ceilalţi. Pe vremea lor Ţara fusese liberă… dar ce folos?
Da, o să scrie, fără a aminti însă de toate crimele, tainele şi, mai ales, de Taina familiei ei şi a Celorlalţi. Taină pe care ea însăşi nu o înţelege întotdeauna…

La uşa din lemn auzi bătăi şi, înainte să apuce să răspundă, uşa se deschise. În cadrul ei se ivi o lumină – o siluetă ducînd un opaiţ cu lumină tremurîndă în mînă. O figură înaltă, slabă, cu faţa în umbră. Dar ea o cunoştea – o recunoscuse. Se ridică în picioare, tremurînd de oboseală:

„Binecuvîntează, părinte. Nu ştiam că mai eşti călător pe lumea această pieritoare…

„Încă o vreme, maică Filofteia şi iubită fiică a mea, Elisaveta”, răspunse arhimadritul Arhonic. „Nu puteam să plec înainte de a vorbi cu tine…”

Bătrînul se apropie de masa din lemn luminată de opaiţ. Se opri lîngă ea şi privi foaia de pergament.

„Da, e bine că îţi aminteşti. E bine. E mai puţin bine să încredinţezi hîrtiei tot ce îţi aminteşti… Deşi, te cunosc prea bine ca să mă îndoiesc că vei ţine multe ascunse…”

„Mă cunoşti, părinte”, oftă Filofteia, aşezîndu-se. Nu se miră cînd o tinără maică intră în chilie cu un taburet în mînă, pe care îl aşeză în spatele oaspetelui. Pe cînd ieşea, arhimandritul făcu un gest scurt cu mîna, interzicînd să mai pătrundă cineva în încăpere. Se aşeză pe taburet, în partea opusă femeii. Filofteia adună pergamentul, deşi era convinsă că Arhonic nu va pierde timpul încercînd să descifreze scrisul ei. Erau întîmplări mult prea bine cunoscute lui.

„Elisavetă, ce ai vrea să mă întrebi acum, la ultima noastră întîlnire?”

Erau multe lucruri care ar fi vrut să îl întrebe. I-a stat alături în toată viaţa ei, poate nimeni nu o cunoştea mai bine. A urcat şi el în ierarhia bisericii pînă la cinul de vlădică al Ţării – alături de ea şi de familia ei. Şi de familia Celorlalţi. L-a bănuit că a întreţinut întotdeauna relaţii şi cu ei…

„Care a fost rolul tău la mazilirea lui Ionuţ?” îl întrebă cu glas şoptit. Ionuţ, fiul mijlociu. A domnit şase ani, pînă au venit trimişi ai vizirului cu actul de mazilire. A fost sugrumat pe cînd ieşea din Sala Sfatului…

„Eu l-am convins pe vizir să dea ordinul.”

„Am bănuit. Nu ştiu de ce…”

„De ce am făcut-o, sau de ce ai bănuit-o?”

„Şi una şi alta… De ce ai făcut-o? Pe Ionuţ l-ai crescut pe genunchii tăi, ca un tată bun. De ce l-ai scos de la inimă?”

„Nu l-am scos” răspunse trist bătrînul. Am plîns cu lacrimi de sînge cînd am decis că trebuie să plece. Şi cînd am trimis solie de taină la vizir. Şi cînd am primit veste de împlinirea rugii. Cel mai tare, cînd am făcut slujba de înmormîntare a lui Ionuţ…”

„Şi atunci, de ce?”

„Ca să răspund la această întrebare, trebuie să răspund la alte întrebări. Vrei să afli răspuns la acele întrebări?”

Maicii Filofteia îi săltă inima în gît. Da, va trebui să întrebe şi despre ACEL lucru… Amînă, întrebînd în schimb:

„Am ştiut că ai murit, aşa se zvonise pe aici. Dacă trăieşti, de ce nu m-ai scos?”

„Pentru că eu te hotărîsem acestei vieţi de monahă.” Bătrînul dădu capul puţin pe spate, privind-o cu ochi atenţi, arzători.

„De ce oare nu mă miră aceste vorbe ale tale?” spuse, cumva împăcată, Filofteia. „Cred că acest lucru îl bănuiam. Mă încurca vestea morţii tale…”

„Eu am cerut maicii stareţe să îţi dea acea veste. Ştiam că asta îţi va aduce linişte…”

„Dar, de ce?”

„Poate ar fi trebuit să o fac mai devreme, Elisaveto. Dar nu eram nici eu sigur. Eu sunt străin de neamul vostru, mi-a trebuit o viaţă să vă pătrund Taina. Poate aş fi salvat vreun fiu, vreun nepot de-al tău…Deşi, nu cred. Vlăduţ, ultimul, umblă pe la Ungureni ca să adune oaste să urce pe tron. Îşi va da şi el viaţa, pentru nimic…”

„E datoria lui să o facă!” şuieră Elisaveta. „E dat neamului nostru să urcăm treptele tronului – chiar dacă ele ne duc la butucul călăului. Şi nu numai nouă ne e acest dat, ci şi celorlalţi…”

„Da, şi Celorlalţi. Nici din ei nu mai sunt mulţi. Ştefan, cel ce e Io acum, e ultimul. Fără urmaşi. Cu asta, lungul măcel dintre voi şi ei va fi ajuns la sfîrşit…”

„Vlăduţ?…”

„A avut un accident. Nu va avea niciodată copii. Poate va înfia vreun băiat, dar nu mai e acelaşi lucru… Nu setea de mărire, de tron, e blestemul vostru. Îl au multe neamuri, din întreaga Evropie, ba chiar din întreaga lume. O au şi păgînii, şi tătarii, ba chiar şi chitaii! O au şi alte neamuri pămîntene. Cei ai Predii, de-o pildă, şi ai Voicului… Din ei se vor ridica viitorii domni. Dar voi, voi veţi fi terminaţi. Deşi…”

„Ce ai tu cu noi? De unde această ură?”

„Nu e ură, Elisaveto. V-am iubit. Poate nu e vina voastră, e blestemul lui Dumnezeu. Sunteţi… eraţi prea… vechi. Nu mai e vremea voastră.”

Da, se pare că ştie, îşi spuse Filofteia. Ştiam şi eu, ştiam cu toţii. Nu vroiam să o spunem, să o recunoaştem…

„De unde ştii? De unde ai aflat?”

„Deci, am ajuns la Taină. Da, de aceea am venit, să îţi spun ce ştiu. Să îmi confirmi sau să îmi infirmi bănuielile.”

„Ha, rîse bătrîna, fără veselie. „Sunt, deci, numai bănuieli?”

„Mai mult decît bănuieli. Trăiesc de prea mult timp alături de voi, am văzut prea multe. Boala Lupului… care loveşte cînd şi cînd. Sau a Vîlcului, Elisaveto? Aşa o numiţi voi, nu-i aşa?”

„Da, a Vîlcului. Vechiul nume al neamului nostru. Vîlcii…”

„Ceea ce oamenii simpli numesc Vîrcolacii, nu? Ce ştii tu despre aceşti Vîlci? Ce ai ştiut, de la ai tăi, şi nu mi-ai spus?”

Filofteia plecă fruntea. Da, asta era Taina…

„Da, suntem de mult… Se zise că şi dacii din vechime erau vîlci. Ăsta era numele lor secret: Lupii. De teama lor fugiseră de-a lungul timpului alte neamuri dintre noi: iranii, latinii, grecii, celţii… Steagul lor era balaurul cu cap de vîlc. Nu aveau teamă de zei, de moarte… Ungurii, cînd au venit, ne-au numit Farkaş. Şi noi am fost os de domni!”

„Dar blestemul sîngelui nu v-a lăsat să trăiţi în pace. V-aţi sfîşiat între voi, frate cu frate, părinte cu copil şi fiu cu tată. Nebunia sîngelui! Cînd vine, Elisaveto? Că uneori sunteţi oameni ca toţi oamenii, dar altădată sunteţi mai răi ca lupii. Şi lupii trăiesc în haită, îşi apără puii, vînează împreună. Numai voi…”

„Nu suntem lupi. Suntem vîlci!”

„Da. Am văzut. Cînd ura voastră nu se poate revărsa asupra altora, se revarsă asupra voastră înşivă. Alecu s-a sfîşiat singur, în bolniţă – ştiai?”

„Cum să nu ştiu? Mîndruţa şi-a scos ochii şi muşcat sînii… Alina, şi-a sfîşiat pieptul cu un ciob de lut. Se zice că însuşi bunicul Lup a ucis cinci îngrijitori pînă l-au străpuns cu ţepuşe…”

„Da, aşa am aflat şi eu. Am adunat taine bob cu bob… Le-am pus cap la cap. Mi s-a confirmat pe timpul lui Ionuţ. Cînd privea la luna plină, îl apuca nebunia. Făcea spume la gură, îi creştea păr sur pe faţă… Dacă era cineva în preajmă, îl sfîşia. Au murit două ţiitoare, trei băieţi de strajă. Îi găseam în
zori prin tîrg, cu gîtlejul sfîrtecat. Am întrebat vînători domneşti: erau urme de lup. Lup, în mijlocul tîrgului? Dar am găsit picături de sînge în iatacul lui. Avea grijă, curăţa cu grijă – dar tot a lăsat urmă. Şi prea se întîmpla de fiecare dată pe Lună Plină. Iar el era bolnav în acele perioade, stătea în
iatac cîteva zile… Se şi ferea să aivă pe cineva în preajmă la acele zile, uneori pleca la vînătoare şi se pierdea singur în codru. Nu era om rău, nu căuta victime cu orice preţ. Nu o făcea de foame, ci de o furie nestăpînită. Poate, din ură faţă de soarta ce i se dăduse…”

„Da, furia…” şopti Filofteia.

„O simţi şi tu, nu-i aşa?” întrebă bătrînul implacabil. „Am început, de mult, să aflu crîmpeie de taină despre Mama Lupilor. Despre Vîlcea. Mult timp nu am ştiu cine este. Treceau anii şi ea devenea un fel de fiinţă de legendă:
Vîlcea care nu moare… Pînă cînd, eliminînd toate posibilităţile, am ajuns la o certitudine: numai tu puteai fi! Tu ţi-ai distrus toată familia, tu i-ai distrus pe Ceilalţi. De aceea te-am adus aici, ca să nu mai poţi face rău. De aceea am şi cerut să fii încuiată de fiecare dată cînd e Lună Plină. Deşi nu am auzit să fi sfîşiat pe cineva…”

„Nu am sfîşiat”, scînci Filofteia. „Mă pot controla… cît de cît.” Desfăcu pelerina, arătînd urme de colţi pe braţe. „Uneori mă muşc singură… Am ştiut, am simţit tot răul din sîngele nostru, de aceea m-am hotărît să îl distrug. Tata a vrut să ne înece pe toţi, nu l-a lăsat Mama. Ea l-a stîrnit pe Vlad să îl uzurpe, ea a pus ucigaşi la bătălia cu ungurenii… A încercat să mă ucidă şi Iovan, la Tîrnovo, eram încă doar nişte copii. Soţul, Vlad, ne-a ucis un fiu şi, înainte să îl îchidem, o fiică… Dar tot mai mult îmi dădeam seama că eu sunt Vîlcea – şi să cred că e rolul dat mie de Dumnezeu să scap neamul valahilor de sîngele vîlcilor.”

Bătrînul o privi cu milă, apoi se ridică greoi.

„E ultima dată că mai vorbim. Eu mă duc. Nu îmi pare rău că am venit în această Ţară, deşi mi-a fost dor de a mea. V-am iubit… la început. Pe urmă mi-a fost milă de voi. Mi-a fost milă de acest norod. Să ştii: nu ai cum să îi scapi de blestemul vîlcilor! De mult, de pe timpul dacilor, sîngele vostru s-a amestecat cu al lor. Acum nu există valah, nici aici, nici în ungurime, nici la moldoveni, care să nu aibă sînge blestemat în vine. Sunt răi, răzbunători, lesne vărsători de sînge – dar laşi, dînd dosul, supuşi celor tari. Ucigaşi de frate, lipsiţi de cuvînt… Nu ai cum să îi scapi, Vîlceo. Aşa cum nu poţi scăpa nici tu de destinul tău!” Se întoarse şi porni spre uşă. Prin deschizătura ferestrei văzu luna plină luminînd grădina mînăstirii.

„De ce ai venit azi? şuieră întrebarea ei din spate.

„Pentru că nici eu nu pot scăpa de soarta mea…”

Hangerul care îi străpunse ficatul îl făcu să nu mai simtă colţii Vîlcei sfîşiindu-i gîtlejul.

autor Nick Sava, redactor la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/NicksAVA

Între timpuri- fragment din capitolul III

Rămas singur, şi-a văzut de-ale lui. Timpurile tulburi trimiteau tot mai multe semnale că proaspeţii comunişti, instalaţi deja la putere, aveau să lichideze definitiv proprietarii.
Arnold îl atenţionase de mai multe ori dar, fie că nu vroia să creadă, sau să accepte,Tudor nu luase încă nici o măsură. Casa în care locuia pe care abia ce o terminase, casa de pe Dionisie Lupu şi magazinul de antichităţi erau cel mai expuse.
Venise dis-de-dimineaţa la Arnold. Dorea să pună la cale un plan: evreul avea o prietenă, notăriţă, ce-i vânduse deja câteva sfaturi.
Concentraţi, pe un teanc de dosare,Tudor şi Arnold se străduiau să găsească idei salvatoare. Arnold îşi înnoda şi desnoda barba, în timp ce Tudor, extrem de furios, la gândul că eforturile lui, din ultimii zece ani, erau sortite să se ducă pe apa sâmbetei. Nu putea decât să-şi rumege mânia, aşa că Arnold a fost nevoit să-i expună planul:
– Magazinul din Aviaţiei şi cel de-aici, le donez Comunităţii. Cumpăr fictiv partea ta şi o dau pe hârtie, în realitate, facem vânzare-cumpărare.Vom primi bani, nu atâţia cât ar trebui, însă cineva mi-a promis că-i va depune într-un cont, afară, şi vom ştii doar noi doi. După ce mor, iei şi partea mea.
Tudor tăcea. Părea singura soluţie, dar mai erau multe altele de pus la punct!
– Şi casele?
– E mai complicat! Îţi fac cunoştinţă cu un barosan din comisiile de naţionalizare. Până una-alta, citeşte şi tu decretul.1) Vor să întărească şi să dezvolte economia Republicii. Comuniştii dau zor c-ar fi necesar să ne ia casele şi tot ce-avem pentru gospodărirea locuinţelor supuse stricăciunilor”din cauza sabotajului marei burghezii”. De ce să fie ele în mâna exploatatorilor? Naţionalizează totul…2) Şi înşiră acolo ce pot fura cu acte în regulă. Înţelegi cum stă treaba?
– Şi noi ce facem?
Era mânios, înspăimântat. Mai trecuse prin întâmplări fără ieşire, cum-necum însă, reuşise să le dea de capăt. De data asta, părea mai complicat, căci timpurile erau tulburi, încrederea în oameni scădea de la o zi la alta. Era nevoit să găsească persoanele sensibile la atenţii, care să-i ofere minimul de certitudini. Îşi privea neputincios prietenul, aşteptând de la el salvarea.
Arnold tăcea, ros de îndoieli.Simţea cât era de dificil: aveau de-a face cu struţocămile ce cosmetizau noua ordine, afişând o normalitate vicleană în acţiuni nebune. Puţinii lucizi, în vânzoleala timpurilor, ştiau limpede că scopul noilor veniţi era anihilarea instinctului de proprietate. Sigur, avea şi el un plan-două de rezervă, aşii din mânecă pe care nu dorea, deocamdată, să-i utilizeze. Se gândea doar cum să scape de comuniştii înfometaţi, de cei din prima linie. Se uita cu prietenie la Tudor, îmbătrânit, peste noapte şi se tot întreba: de ce anume îl luase sub aripa lui? Era drept, nu avea pe nimeni, cele câteva rude mai îndepărtate trăiau pe undeva, în Franţa. Oricum nu mai ştiau unii de alţii, de mulţi ani şi asta îi accentua senzaţia de singurătate. Apariţia lui Tudor îi crease impresia unei apropieri. Avea sentimentul că veneau din acelaşi loc. Îşi mângâia barba, se gândea dacă să-i spună sau nu de planul lui. Nu avea convingerea că era impecabil deşi, pe de altă parte, o anume grabă părea să se impună, mai ales că evenimentele puteau scapa de sub control. Aflase de oameni daţi afară din case sau obligaţi să trăiască claie peste grămadă într-o singură cameră, în casele lor, alături de străini ce le invadau intimitatea, se lăfăiau, distrugeau şi le vandalizau munca de-o viaţă. La tot pasul se petreceau nenorociri, iar oamenii erau obligaţi să se descurce pe cont propriu. Ştia însă, la fel de limpede, ce era scris în luna Elul şi, născut în august, litera lui era yud (y)3). Înzestrat cu un veritabil simţ în perceperea vibraţiilor celorlalţi, în descifrarea tainelor ascunse din sufletul lor, îl intuise pe Tudor: fusese, relativ, simplă şi naturală apropierea lor.
Umăr lângă umăr, în jurul mesei, în cămăruţa din spatele anticariatului de pe Gabroveni, alcătuiau un tablou aparent bizar: evreul desprins din pânza veche faţă-n faţă cu tânărul, ţăran şi orăşean,deopotrivă. Arnold avea senzaţia că Tudor ducea cu el mirosul de ţărână, cum cel mai umil sfânt îşi poartă trist lumina.S-a ridicat de la masă şi se vântura prin cameră. Când s-a apropiat de maldărul de dosare, şi-a lovit cu zgomot palmele una de alta. S-a aşezat apoi pe scaun, iar glasul lui nu a mai răbdat:
– Mama lor! Ştii ce fac?
Tudor îl privea, uimit, de vehemenţa lui.
Cu tâmplele-ntre palme, Arnold murmura îndurerat:
– Interzic evreilor să vândă sare, chibrituri şi tutun. Pe cei cu magazine alimentare îi obligă să le ţină închise duminica, vezi- doamne, cu scopul să promoveze comerţul românesc. Umblă tot felul de ciudaţi ce socotesc şi evaluează proprietăţile. Mai mult, interzic ţăranilor să aducă marfă la locuinţele evreilor. Mi-a zis cineva că nu ştiu ce prefect militar din Botoşani emite ordin prin care evreii să fie obligaţi să aprovizioneze în pieţe, magazine după programul stabilit de comunişti.4)
Trăia în aceeaşi ţară şi realiza că habar n-avea de toate astea, obsedat de cum să facă rost de bani, să se pună la adăpost de griji. I se părea firesc ca asemenea întâmplări să nu-i fi atras atenţia. Era, în schimb, grăbit şi hotărât să treacă la fapte, să afle planul lui Arnold.

autor Catia Maxim, secretar redacţie la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/CatiaMaxim

Lumea văzută prin ochii Înțeleptului: ET IN ARCADIA EGO…

Copleşit, cu lacrimi în ochi, tânărul în uniformă de paradă se opri la marginea unei alei, departe de freamătul tăcut al mulţimii de care tocmai fugise şi, simţind că i se moaie picioarele, se aşeză, la întâmplare, pe o piatră de la marginea unui mormânt. Nici el nu ştia prea bine de ce plânge. Poate că era din cauza mulţimii strânse acolo, într-o tăcere deplină sfâşiată doar de foşnetul florilor aruncate prin aer. Poate că era din cauza figurilor pline de o tristeţe pe care nu o înţelegea. Poate că era prea tânăr pentru asta…

artist Victor Arseni, Mama ostaşului

Cu o lună mai înainte împlinise 21 de ani şi se credea bărbat în toată puterea cuvântului, aşa că momentul acesta de slăbiciune îl uluia peste măsură. Nu îşi mai amintea să fi plâns vreodată, nici măcar atunci când zărise lacrimile mamei, mândre să-l vadă, pentru prima dată, în uniforma regimentului de gardă. Roşise doar, de teamă ca nu cumva vreunul dintre colegii lui să n-o observe şi apoi să facă glume, seara, înainte să se sune stingerea în regiment. În plus, ştia prea puţine despre omul căruia îi dăduse acum onorul, înainte de a fi coborât în mormânt. Ştia doar că fusese poet. Nu prea îi plăcea poezia, nici la şcoală nu se prea entuziasma când profesoara le recita din Eminescu sau Arghezi. Dar aici, de data aceasta, parcă fusese altfel. În jurul lui, oameni cu părul cărunt şi tineri îmbrăcaţi în jeanşi, sobri, strânşi unii într-alţii în ziua nefiresc de caldă de început de noiembrie, ca pentru a-şi strânge energiile la un loc, murmurau, din timp în timp, cuvinte magice care îi merseseră la inimă.

Îşi trecu mâna peste frunte, încercând să îşi revină. Brusc, simţi că nu e singur. O femeie de vârsta mamei lui se aşezase alături, privindu-l fix. Ciudat – purta jeanşi şi un tricou pe care era imprimată o palmă deschisă pe jumătate, cu degetul mare şi arătătorul formând litera L. Parcă îşi amintea ceva, văzuse undeva o poză veche, în care părinţii lui se vedeau printre alţi tineri, la fel ca ei, cu mâinile ridicate şi palma deschisă la fel. Un concert, oare? Erau vremuri sumbre pe atunci; cum de se bucurau așa – și de ce?

– Nu fi trist, o auzi şoptind pe femeia de lângă el. Ne e plin sufletul de spiritul lui. Suntem aici, pentru că şi el ne-a fost alături când am avut nevoie de un drum.

O privi, dorindu-şi să-i spună mai multe, dar parcă nici cuvintele nu voiau să iasă la lumină. Însă femeia îl înţelesese…

– Vrei să ştii mai multe? Atunci, dacă ai puţin timp, am să-ţi spun o poveste…

Tânărul îşi şterse lacrimile şi se întoarse spre femeia care începuse să zâmbească, de parcă trecutul păşise spre ea, deschizând o poartă care stătuse prea mult timp închisă…

*   *   *

– Ce faci aici?

Tresări şi se uită peste umăr, la băiatul subţirel, înalt, cu părul mare şi mustaţă, care o oprise chiar în clipa în care voia să deschidă uşa sălii de curs.

– Am venit…

– Da, ştiu, pentru selecţie. Vrem să facem un cor mai mare. Acum suntem paisprezece, dar poate că într-o zi vom fi patruzeci. Eu sunt tenor. În ce an eşti?

– În doi. V-am ascultat de câteva ori la Casa Studenţilor şi mi-am dorit şi eu să vin în grup, dar până acum n-am avut curaj…

– A, nu era nicio problemă! Mai ales, dacă ai voce bună…

– Altistă.

– Biiiine! Chiar avem nevoie!!! Soprane sunt destule, dar altiste numai două. Hai înăuntru, o invită el, cu amabilitate, deschizând, în sfârşit, uşa.

Ştia sala aceea foarte bine, de la cursuri. Venea de fiecare dată devreme, ca să prindă un loc în ultimul rând, să se ascundă după umerii colegilor, să poată visa în voie. Acum, însă, era cu totul altceva.

Îşi pusese o pereche de pantaloni bleumarin din catifea reiată, mândria ei: în ultimele luni învăţase să croiască şi îşi făcuse singură tot felul de lucruri. Un pulover pe lângă gât şi pufoaica gri – culori care o ajutau şi mai mult să se piardă în mulţime, să treacă neobservată.

Într-un fel, era şi normal. Ducea cu ea povara celor optzeci de kilograme adunate brusc, într-un singur an de liceu, nu ştia exact cum, dar care o făceau să roşească ori de câte ori vorbea cu un băiat. Era nedrept, la urma urmelor: avea o faţă fină, prelungă, cu ochii mari, căprui închis, cu profunzimi uimitoare – asta, dacă te lăsa să îi priveşti îndeajuns. Fruntea înaltă era ascunsă de şuviţe rebele, cârlionţate, de păr aproape blond. I-ar fi plăcut să aibă părul drept, ca actriţele din filmele americane – dar câte nu i-ar fi plăcut să schimbe? Până una-alta, era aşa cum era şi trebuia să adune curaj să vorbească – şi să cânte. Ştia că are voce – şi ureche muzicală pe deasupra, doar făcuse vreo şapte ani de pian, cu doamna aceea blândă, cumsecade, care suporta toate răbufnirile ei de frustrare, ori de câte ori nu-i ieşeau acordurile din prima încercare. Renunţase, până la urmă, pentru că pe atunci încă nu ştia că talentul singur nu e de ajuns, că răbdarea şi încercările repetate fac din reuşită un punct luminos, mai mult decât dacă tot ce atingi se transformă, într-o clipă, în aur. Dar aşa era ea, o mică prinţesă răsfăţată şi cu toane, care îşi văzuse toate visurile copilăriei sfărâmate în urmă cu doar un an când, la numai o săptămână după ce începuse cursurile la facultate, îşi pierduse tatăl. Nu rostise niciodată cuvântul „orfană”, nu se simţea aşa, dar moartea tatălui pe care îl adora o lăsase fără apărare în faţa unui viitor şi-aşa neclar. Încet-încet, devenise o rebelă, nemulţumită şi răutăcioasă, dispreţuindu-se pe sine şi pe ceilalţi şi făcându-le tuturor viaţa amară. Ca să sufere şi ei.

Acum avea o şansă. Iubise dintotdeauna muzica, crescuse prin muzică, respirase acorduri de pian sau de vioară, Mozart şi Bach îi erau tovarăşi de joacă, atunci când Beethoven sau Wagner erau încă prea greu de înţeles. Mai cântase şi pe când era copil, ba chiar şi prin liceu, dar acum era altceva. Luase o decizie – una de care simţea că depinde chiar viitorul ei. Făcuse o alegere, iar acum, tot ce îşi dorea mai mult era ca nu cumva să fie respinsă – să nu i se spună că nu e destul de bună pentru ei.

Teama de eşec? Când nu ai lângă tine un părinte e mult mai greu să alegi. Maică-sa suferise cumplit după moartea tatălui, se retrăsese în ea şi refuza să-şi împartă dragostea cu oricine, dar mai ales cu ea. Se certau mereu, pentru că niciuna nu ştia să cedeze şi pentru că mama ei credea că vârsta îi dă întotdeauna dreptate.

Acum avea o şansă să scape, să se elibereze din colivia în care se simţea condamnată la un viitor tern şi trist. Voia să zboare, dar nu prea ştia cum, iar şansa de a se elibera prin muzică – iubirea ei cea mai profundă – nu trebuia pierdută. Înfrigurată, se cuprinse cu braţele.

– … Bună seara!

Pierduse noţiunea timpului. Nu ştia de când stătea acolo, sprijinită de tocul uşii, parcă făcându-şi curaj să meargă mai departe. Ridică fruntea sus şi păşi spre grupul de tineri aşezaţi în bănci, aproape de catedră. Îi văzuse deja pe scenă, erau grozavi. Simțea un fel de emoție amestecată cu respect – erau de aceeași vârstâ cu ea, sau poate puțin mai mari și ieșiseră deja în evidență prin ceva. Nu mai erau niște simple rotițe într-un sistem care trebuia să meargă ca uns; lumea începuse să-i cunoască.

Oare de ce ne dorim să ieșim în evidență? Ce resort interior ne face să refuzăm să ne conformăm unui destin anonim? In fond, un cor nu era o ieșire totală din anonimat, ci doar un prim pas, dar pentru ea, copilul timid și retras de până atunci, era o decizie foarte importantă.

*  *  *

Trecuse un an de la acea întâlnire și deja se simțea alt om. Devenise mai deschisă, mai încrezătoare și își făcuse prieteni. Când cânta, se transforma cu totul, deschidea poarta către o lume fermecată pe care o descoperea, câte puțin, în fiecare zi – și unde nu era niciodată singură.

În seara aceea, Dirijorul le adusese o veste extraordinară: fuseseră invitați să cânte într-un spectacol unde publicul se număra cu miile. Ce schimbare, de la spectatorii lor obișnuiți – studenți care le rămâneau mereu fideli și câțiva profesori de la Conservator, care se declaraseră învinși cu doar câteva săptămâni mai înainte când, la un concurs național, jeanșii și iile lor vesele și vocile din care răzbătea pasiunea pentru cântec făcuseră un juriu întreg să uite de normele rigide și formalismul vremii, mereu la ordinea zilei și să le acorde premiul întâi, înaintea grupului ce reprezenta chiar Conservatorul. Ceilalți stăteau cuminți pe scenă, intonând acorduri perfecte, fără cusur, ca și rochiile lungi și costumele cu cravate de aceeași culoare. Ei, dimpotrivă – se zbenguiau pe scenă, râdeau și se bucurau, într-un periplu prin cântecele lumii, în limbi care, pentru o clipă, făcuseră să înghețe sufletele activiștilor strecurați prin sală. Și totuși, învinseseră și asta făcuse ca numele grupului lor să fie rostit din ce în ce mai des; iar acum, atrăseseră atenția Poetului.

Inima îi bătea mai tare în așteptarea momentului. Nu era pentru prima dată când avea să-l întâlnească și încă își amintea de silueta aceea masivă, impresionantă, dominatoare și totuși cuceritoare. Fusese printre primii care descoperiseră spectacolele pe care le organiza, împreună cu un grup de prieteni, într-o casă de cultură bucureșteană aflată la doar câteva minute de mers de casa ei. Se ducea acolo cu câțiva colegi de liceu, pasionați și ei de muzică și de poezie – nestemate rare în lumea care devenea tot mai cenușie. Nu-i vorbise, desigur, niciodată: era doar o furnicuță cu codițe și ochelari, pierdută printre oamenii mari, bucurându-se de armonie preț de o oră-două, atât cât putea fura din timpul cât i se permitea să întârzie până să ajungă de la școală acasă. Și întârzia din ce în ce mai mult…

La un moment dat, casa aceea de cultură devenise prea mică pentru cei care veneau să asculte și să învețe – și spectacolul se mutase în săli mai mari, dar și prea departe pentru a mai fugi de acasă. Așa că așteptase să mai crească puțin, până când calitatea de student îi oferise alte drepturi.

Iar acum, avea să se afle de aceeași parte cu ei. Scormonind cu privirea spre spectatori, parcă pentru a se regăsi pe sine, cea din urmă cu câțiva ani…

… Era o ocazie cu totul specială. Era seara de Paști și era liberă pentru o noapte întreagă. Maică-sa știa că se întâlnește cu prietenii ei din cor, că aveau să cânte în marele spectacol. Ai grijă, îi spusese cu glasul ușor tremurând; e multă lume acolo, să nu te rătăcești…

Cum să se rătăcească? Era lângă prietenii ei și, pe lângă asta, se va afla pe scena scăldată în lumină, liniștindu-și setea de muzică și de vers… Mai întâi la biserică – da, chiar așa, lumea de azi crede că nu aveau voie, și poate chiar nu aveau, dar nimeni nu-i întorcea din drum, sute de oameni într-un ritual discret retrăit an de an, te uitai în jur și vedeai copii și tineri și bătrâni cu lumânări aprinse, intonând același cânt străvechi care  te făcea să te simți, pentru o clipă, nemuritor…

Spectacolul putea urma după aceea, avea să mai dureze câteva ore și erau mulți cei care se urcau pe scenă și chiar mai mulți cei care doreau să fie acolo, să rostească și ei cuvântul eliberator, să se purifice de rău și să creadă în acest nou botez în care Iordanul cel veșnic făcea loc valurilor de cântec…

*  *  *

– Vreau să cant… șoptise cu glasul pierit, copleșită de alura bărbatului aflat în fața ei. Îmi place Joan Baez și vreau să cânt…

Se afla de aproape doi ani în preajma lui, la fiecare spectacol la care era invitat și grupul cu care cânta și totuși, de fiecare dată, se simțea pierdută sub greutatea personalității omului din fața ei. Nu i se întâmpla prea des – și chiar cu mulți ani mai tîrziu, când avea la rândul ei o familie și copii cărora putea să le povestească, îi putea număra pe degetele de la o mână pe cei de care se simțise copleșită, de-a lungul unei vieți.

– Singură? O întrebase, ridicând sprâncenele a zâmbet.

Nu. Nu singură. Lunile acelea de muzică și vers îi aduseseră și surpriza unei iubiri tainice – și cu atât mai frumoase. Băiatul acela, cu doar câțiva ani mai mare decât ea, o învățase să cânte la chitară. O învățase să iubească. O învățase și să sufere, dar nu avea nicio importanță, îi rămăsese alături înțelegând că talentul lui nu se poate opri în brațele unei singure femei. Iar acum, dorea să pecetluiască iubirea lor cu un cântec. Un cântec pe care ea îl știa mai bine, îi învățase cuvintele în serile petrecute alături de alții dar și de Mentorul ei, cel care se arătase atât de încântat de pasiunea ei pentru muzică, încât îi dezvăluise taina benzilor lui de magnetofon adunate, cine știe cu ce greutate, pline de balade și cântece pe care ea nu ar fi trebuit să le afle niciodată. Acum, toate astea îi erau de folos.

Tânărul nu avusese curajul să-i vorbească Poetului despre dorința lor. Venise și el, cu cântecele lui de student rebel care fuseseră acceptate imediat. Mai tîrziu, simțise că versurile lui despre muntele care îi veghease copilăria nu erau destul de vibrante, iar Poetul îi făcuse pe voie; așa se născuse un cântec despre Ștefan cel Mare, pe care acum îl știa toată lumea…

Însă versurile cântecului nu le știa, iar ea îl ajutase, le repetaseră împreună o noapte întreagă, până când el înțelesese că acolo, pe scenă, trebuia să fie amândoi. Iar ea își strânsese tot curajul, se îndreptase spre fotoliul unde Poetul se odihnea înainte de spectacol și, cu fruntea sus, îi spusese ce avea de spus. Se aștepta la un refuz. La urma urmelor, cine era ea?

Mai așteaptă puțin, îi răspunsese Poetul, căzând pe gânduri. Nu era refuzul la care se așteptase. Sau…? Clipele, grele, treceau încet. Nu îndrăznea să-i întrerupă meditația care, evident, o excludea. Îi trecu prin minte să se retragă discret, dar picioarele nu o ascultau, încăpățânându-se să rămână pe loc.

Brusc, omul-munte se ridică în picioare și, trecând pe lângă ea fără să o vadă, dispăru în spatele unei uși. Ea rămase în același loc, nemișcată, privind în urma lui cu regret. Totul se terminase. Putea să revină în anonimat. Dar nu-i părea rău că încercase. Se pregătea să lase gândurile la o parte și să se întoarcă la prietenii ei când, pe neașteptate, aceeași ușă se deschise și Poetul reapăru, fluturând spre ea o foaie de hârtie. I-o strecură în mână și îi zâmbi din nou: cântecul tău era în engleză. Vezi dacă îți plac versurile astea, în românește. Să cânți – dar numai dacă înțelegi ce vor să spună…

Citise. Înțelesese. Și le cântase împreună cu băiatul care rămânea taina ei. Și, din prima clipă, și-a dorit să fie o rândunică în zborul său liber, deasupra tuturor durerilor lumii. Mai târziu, prietenii ei, aflați undeva, afară și pregătindu-se să intre în scenă, i-au spus că reveniseră în sală vrăjiți, surprinși, auzind de departe sunetul glasului ei care sunase altfel decât până atunci. Iar câteva zile mai târziu, Poetul îi strecurase în brațe revista în care era scris numele ei.

*  *  *

– …Viața e ca o poezie scrisă de un maestru. O citești, strofă cu strofă și, dacă înțelegi, poți să te înalți în zbor, încheiase femeia, ducând mâna la piept, peste desenul mâinii cu degetele desfăcute în formă de L.

În ochii tânărului în uniformă de gală se citea o întrebare. Chiar nu știi ce înseamnă? se miră femeia. Lumină… pentru că întotdeauna există cineva care să îți arate drumul. Luptă… pentru că viața nu iartă. Și, mai ales, zborul păsării care a înțeles să prețuiască libertatea…

Așezat pe o piatră la marginea unei alei liniștite, un tânăr în uniformă de gală își ținea capul în mâini, cu ochii închiși, pierdut în visare. Lacrimile care îl miraseră atât se uscaseră, dar parcă nu îndrăznea să se ridice. Era singur. Visase? Cineva îi vorbise despre libertate, despre ceea ce învățase, pe când era de vârsta lui, de la un munte. Mai existau, oare, munți atât de înalți? Dar curajul de a urca alături de ei?

autor Carmen Ardelean, redactor la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/CarmenArdelean