Carte fără coperte

Am cumpărat o carte fără coperte. Era lepădată – acesta este termenul cel mai potrivit – pe ultimul raft, acela de sus, inaccesibilul, în spatele unor volume care tratau subiecte diverse, precum încălzirea globală, ciocnirea civilizaţiilor, efectul maionezei tăiate asupra stării de bine a gospodinei sau monstrul din Loch Ness. Ştiţi care, acela care străluceşte prin absenţă, spre încântarea nedisimulată a căutătorilor de cai verzi pe pereţi, piei de cloşcă şi monştri fotogenici… Scotocirea furibundă care mă captivase vreme de trei sferturi de oră nu îmi oferise satisfacţiile personale aşteptate. Eram pe punctul de a părăsi încăperea prăfuită, însă chiar atunci am zărit scara. Treptele care luceau din cauza miilor de paşi mi-au lansat o invitaţie de nerefuzat. Ca şi cum aş fi ştiut – dar nu ştiam – am întins repede mâna pentru a ajunge în spatele primului rând de cărţi şi atunci am simţit-o. Aproape înspăimântată la gândul că acolo va rămâne abandonată pentru totdeauna. Sortită descompunerii. Filele îngălbenite aveau colţurile îndoite, răsucite, pe alocuri rupte. Adnotări indescifrabile făcute cu stiloul, cu creionul chimic, cu pixul. O carte muncită. Fără coperte. Dezbrăcată, am zâmbit, iar anticarul a ridicat din umeri şi a pufnit, revenind la lectura unui tabloid pe a cărui primă pagină putea fi citit un titlu din care reieşea că apocalipsa este aproape… Am suflat praful de pe prima filă, apoi am apucat-o strâns cu degetele şi am coborât scara.

– Asta este, o cumpăr, i-am spus anticarului, zâmbind ca şi cum aş fi descoperit că Einstein a pus o virgulă aiurea într-una din teoriile sale.

– Păi să fiţi sănătos, mi s-a replicat, atâta face.

Făcea cam mult pentru o carte fără coperte, dar am scos portofelul şi am achitat suma. Mulţumit fiind şi convins că am făcut o afacere excelentă.

– Vă place cartea asta?, m-a întrebat anticarul şi am sesizat o doză serioasă de scepticism în glasul său.

– Da, e o carte interesantă, am mormăit.

– Păi să-i puneţi nişte coperte, doar n-o s-o ţineţi aşa… O daţi la legat.

Am ieşit din încăpere fluierând. Am traversat strada, îndreptându-mă către parcul în care castanii păzeau ziua de vară şi m-am aşezat pe prima bancă. Am citit. Cu nesaţ. Până seara, când s-au aprins felinarele şi mi-a căzut pe umeri zvon de greieri… Ce carte era? N-are nicio importanţă. O carte fără coperte… Fără culori şi fără fonturi care să îţi ia ochii. Ca viaţa reală. Viaţa decojită de ambalajul ei sclipitor peste care mai înnodăm  şi o fundă mare, ca să ne păcălim singuri…

autor Lisandru Cristian, membru al proiectului Cititor de Proză

Bucureşti – 18.07.1968

Dicţionarul Scriitorilor Români de Azi – http://literatura-in-imagini.com/%E2%96%A1-scriitori-romani-de-azi/cristian-lisandru/

Texte publicate – Poezii – Antologie – 55 poeţi români contemporani, sub îngrijirea Valentinei Becart (2010)

Texte publicate online – în revista online „Tânărul Scriitor” – proză şi proză scurtă.

În revista online „Noul Orfeu” – Pagini de poezie aleasă.
În revista online „Ecoul” – Proză.

BLOGUL LITERAR – CRISTIAN LISANDRU – http://lisandrulisandru.wordpress.com/

Ionuţ Caragea: Uezen şi alte povestiri sau zbaterea fiinţelor înspre aflarea Adevărului Ultim

Apariţie editorială: Snowdon King – Uezen şi alte povestiri, Fides, 2010

Ionuţ Caragea (sub pseudonimul Snowdon King) şi Editura Fides anunţă apariţia volumului de ficţiune intitulat „Uezen şi alte povestiri”. Cartea conţine nuvela „Uezen” şi 15 povestiri, dintre care 5 sunt premiate la ediţiile din 2007, 2008 şi 2009 ale concursului naţional de proză scurtă, Helion din Timişoara.

Cuvântul înainte este semnat de Ovidiu Bufnilă. Ilustraţiile din interiorul volumului şi coperta a patra aparţin artistului Janos Miklos. Imaginea de pe prima copertă îi aparţine artistului Christophe Plateau.          Tehnoredactarea a fost realizată de editorul Dumitru Scorţanu, cel care l-a descoperit pe autor şi l-a susţinut pe parcursul celor 16 volume publicate.

„Uezen şi alte povestiri” cât şi celelalte titluri ale autorului pot fi comandate de la Editura Fides (editura_fides@yahoo.fr) sau de pe Librărie.net (http://www.librarie.net/autor/32510/ionut-caragea).

Lectura volumului, în format Adobe flash, este posibilă pe siteul personal al autorului:

http://www.ionutcaragea.ro/Proza_files/proza%20S.F.htm

Vă dorim lectură plăcută!

Cuvânt de însoţire

Ionuţ Caragea ia oamenii reali şi îi transformă în idei, în evenimente, în întrebări, în strategii şi în văluriri de toate felurile. Te poţi recunoaşte cu uşurinţă în personajele sale creionate fugar, pornite de autor înspre aventuri galactice care, toate, vorbesc despre alte noi întrebări, despre zbateri, despre căutări.

Literatura lui Ionuţ Caragea e o literatură a interogaţiei continue, a încercării către un Adevăr Ultim, nu numai spre mulţumirea fiinţei lui ci şi spre determinarea, provocarea cititorului. Mesajul pare să fie că aflarea unui Adevăr Ultim este de fapt începutul unei noi aventuri iniţiatice şi că Misiunea Fiinţei este de a nu se opri şi de a îmbogăţi aventura ei în Univers. Ca şi cum nu atingerea punctului ultim ar fi Misiunea ci inventarea unui altuia şi a încă unuia odată ce acela va fi fost atins cumva.

Iniţierea Fiinţei, cheie de boltă în literatura de frontieră a lui Ionuţ Caragea, nu are un anume ceva cu secretul odios, cu misterul controlat, cu taina perversă, ea părând să râvnească la o anumită limpezime a cunoaşterii, a relaţiilor dintre oameni, a raportului dintre Fiinţă şi Univers.

Motivele, Temele şi Recuzita Literaturii SF sunt folosite inteligent tocmai pentru a ne tenta să trecem dincolo de adevărul cotidian, dincolo de prejudecăţile noastre şi să ne avântam în larg, în Oceanul Întrebărilor.

Starea de Interogaţie e fundalul, Răspunsul e nava cu care navigăm prin literatura lui Ionuţ Caragea. Dar cum arată Răspunsul? Îl putem avea? Îl putem pune în Lumină într-o manieră convenabilă? Acţiunea la Ionuţ Caragea e şi ea înaintare către răspuns, e un Sine care încearcă să se cunoască.

Faţa Personajelor alcătuieşte un tot, o fiinţă fabuloasă care se prezintă pe sine lumii, frust, economicos, fără surle şi tobe. Nu febrilitatea personajelor e importantă la Ionuţ Caragea ci Totalitatea Acţiunii care, ea însăşi, este o enciclopedie care ne cheamă întru aflarea unui deznodământ incomod, tragic, nebun.

Căutarea comorilor, sondarea materiei, matricei şi clipele chinuitoare ale experimentului devin aspecte ale Enciclopediei pe care suntem chemaţi, cu francheţe, fie să o construim în urma nevoii de imaginaţie, fie să o descoperim construind-o.

Ionuţ Caragea nu spune pe şleau, nu numeşte în cascadă, lasa însă să se întrevadă Calea. Poţi nimeri orbeşte pe un ipotetic drum dar te poţi înfunda dacă te laşi pradă spiritului critic, partizanatului sau patimei atotdevastatoare.

Către Adevărul Ultim te îndrepţi cu sufletul luminat, curat, simplu, economisind efortul. Simplitatea este o formă naturală de Libertate iar Ionuţ Caragea o pune în evidenţă fără să ne trimită în sclavie în profunzimile bănuite ale Universului.

Cartea lui Ionuţ Caragea e mai mult decât o poveste cu tâlc, e mai mult decât o aventură spaţială, e mai mult decât o temă SF. O poţi citi în multe feluri. O poţi critica în multe feluri. O poţi ignora. Dar ar fi o pierdere. Pentru ca în această carte, scrisă fără emfază, Ionuţ Caragea vorbeşte despre Iubire.

Ionuţ Caragea vorbeşte despre mine, despre tine, despre noi, despre viaţa noastră cea de toate zilele, nebună, ridicolă, fantezistă, stranie şi zăpăcită. Ionuţ Caragea ne transformă pe noi în propriile noastre întrebări. Şi asta îl prezintă lumii ca pe un adevărat magician care, ca orice magician, e îndrăgostit nebuneşte de Miracolul Lumii.

Ovidiu Bufnilă, membru al proiectului Cititor de Proză

Snowdon King (Ionuţ Caragea), născut pe 12 aprilie 1975 la Constanţa, este un scriitor român din diaspora, membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Iaşi. Este poet, prozator de ficţiune, critic, editor, autor de aforisme şi promotor literar.

Biografie

Snowdon King (Ionuţ Caragea) este absolvent al Liceului Industrial Energetic şi al Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport, Universitatea Ovidius Constanţa. Din 2003 trăieşte în Montréal, Canada şi activează ca instructor sportiv în Centrul Gadbois, Club les Géants de Montréal. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iaşi. Este cofondator şi vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec. A fost numit „Poetul născut pe Google”, după numele celui de-al doilea volum publicat în 2007. Publică sub pseudonimul ”Snowdon King” volumul de poezii „La suprême émotion” şi volumul de ficţiune „Uezen şi alte povestiri”.

Activitatea literară şi premii

Snowdon King (Ionuţ Caragea) este prin excelenţă un poet, dar, în acelaşi timp, autor de aforisme, scriitor de ficţiune, critic şi editor. A debutat în anul 2006, la Editura STEF din Iaşi, cu volumul de versuri „Delirium Tremens”. Colaborează cu numeroase reviste de literatură şi situri de poezie în limbile română, franceză şi engleză. Este publicat pe numeroase situri de citate celebre din România sau din străinătate. A obţinut mai multe premii la concursuri naţionale de poezie şi proză scurtă. Participă în 2007, 2008 şi 2009 la cel mai important concurs de ficţiune din România desfăşurat la Timişoara – Helion, fiind printre laureaţi la toate cele trei ediţii. În urma acestor rezultate se decide să publice la editura Fides prima sa carte de ficţiune intitulată „Uezen şi alte povestiri”.

Activitatea de promotor literar şi editor
Snowdon King (Ionuţ Caragea) se implică puternic în promovarea culturii româneşti în spaţiul nord-american, fiind webmaster şi promotor literar pe siteul Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec (www.aslrq.ro). Printre alte activităţi este fondator şi administrator al cenaclului literar Prietenii Poeziei (cenaclul ASLRQ) şi redactor şef al revistei Sfera Online (www.sferaonline.ro). În perioada august 2007 – iulie 2008 a fost membru al Asociaţiei Scriitorilor Români din Canada. Demisionează şi fondează pe 16 iulie 2008, împreună cu poetul Adrian Erbiceanu, Asociaţia Scriitorilor de Limbă Română din Québec şi Editura ASLRQ. În calitate de director al editurii ASLRQ, realizează în 2009, împreună cu Adrian Erbiceanu şi Dumitru Scorţanu, prima antologie a scriitorilor români din provincia Québec, o lucrare de referinţă din literatura diasporei.

Ionuţ Caragea şi Curentul Generaţiei Google

Abordând deseori genul „Cyber-Poetry” în poezii precum „Download”, „M-am născut pe Google”, „Disconnect”, Ionuţ Caragea realizează în 2009 un amplu interviu, intitulat ”Literatura virtuală şi Curentul Generaţiei Google”, la care participă mai multe personalităţi din lumea literară, poeţi, prozatori, critici literari. În cadrul acestui interviu Ionuţ Caragea propune un nou curent literar intitulat ”Curentul Generaţiei Google”.

*Fenomenul unui nou curent literar a fost „anticipat”, încă de la debutul lui Ionuţ Caragea, din anul 2006, în prefaţa volumului „Delirium Tremens”, de către poetul George Filip : ”un clasic renăscut, apelând însă la cutia de rezonanţă a cuvintelor moderne. Să fie acesta un prim pas spre un nou curent literar?”.
*Criticul literar Marius Chelaru „constata” în anul 2008, în prefaţa volumului „Omul din cutia neagră” că ”este greu, altfel spus, să definim poezia lui Ionuţ Caragea punând faţă în faţă modul cum se scrie în România (…), ori că s-a „adaptat”, acceptând/ adoptând ce înseamnă tematica, felul de a scrie din Canada sau, extinzând, America de Nord (cu tendinţe/ trenduri ş.a.)”.
*Poetul Adrian Erbiceanu „anunţa” în postfaţa aceluiaşi volum că ”El (Ionuţ Caragea) nu are profesori, el nu imită pe nimeni, el nu se încadrează în nici un curent literar. Versurile lui sunt puternice pentru că vin din viaţă. Viaţa lui, viaţa noastră. Cu rimă sau fără, contestate sau nu, ele sunt făcute să rămână. Şi cine ştie?, poate că un nou curent literar este pe cale să se întrevadă la orizont”.
*Profesorul Traian Gărduş „chestiona cititorul” într-o recenzie a volumelor „Omul din cutia neagră” şi „33 bis”, publicată în revista „Glas comun”, despre ”cine s-ar încumeta pur şi simplu să definească şi să încadreze nonconformismul tânărului autor şi diversitatea tematică şi stilistică a operei sale?”
*Editorul Dumitru Scorţanu, în prefaţa volumului „33 bis„, mărturisea că: ‘‘m-am convins că textele lui Ionuţ Caragea au o forţă deosebită, că ele sînt poezie, chiar dacă (sau tocmai pentru că –) una de un tip nemaivăzut. Dar era necesară o schimbare de paradigmă.”

Toate aceste referinţe au anunţat apariţia volumului ”Literatura virtuală şi Curentul Generaţiei Google’‘, publicat în 2009, la editura Fides, colecţia Litteratus. Printre publicaţiile de anvergură care au semnalat apariţia Curentului Generaţiei Google se numără revistele Feed Back, Convorbiri literare, Agero, Carte şi Arte etc.

Activitatea de critic literar

Ionuţ Caragea publică numeroase eseuri critice în revistele: Sfera Online, O carte pe zi, Luceafărul (Botoşani), Luceafărul (Bucureşti), Atheneum (Vancouver), Agero (Germania), Visul (Orăştie), Spaţii culturale (Râmnicu Vâlcea), Conexiuni (New York), Nordlitera, Vatra, Glas Comun, Singur, Clipa (S.U.A) etc.

Activitatea sportivă
Ionuţ Caragea a practicat rugbyul de performanţă începând din 1983, la echipa Clubului Sportiv Şcolar nr. 2 din Constanţa, sub îndrumarea reputatului antrenor Peter Ianusevici. În 1994 devine campion naţional de juniori cu echipa Farul Constanţa. În 1994 debutează la echipa Callatis Mangalia în liga a doua de seniori. În perioada 1996-2002 activează în divizia naţională la echipele C.F.R Constanţa şi Farul Constanţa. În 2003 emigrează în Canada şi îşi continuă cariera de sportiv la echipa de rugby Parc Olympique din Montréal cu care câştigă trei titluri de campion al provinciei Québec. În 2006 a jucat în selecţionata provinciei Québec, echipa Caribou, din cadrul Super-ligii canadiene de rugby, fiind singurul român din componenţă. Este fiul lui Florin Caragea, fostă glorie a generaţiei de aur a rugbyului românesc din anii 70. În octombrie 2008, în urma unei accidentări serioase, soldată cu o fractură de maxilar, Ionuţ Caragea se retrage din activitatea sportivă şi se dedică în totalitate literaturii.
Ionuţ Caragea şi muzele poetului

Opera lui Ionuţ Caragea îşi are ca punct de plecare dragostea pentru femeia iubită. Volumul de debut, „Delirium Tremens”, este dedicat fostei sale soţii, Alexandra Urse, iar volumul „M-am născut pe Google” este dedicat poetei Ioana Florea, cu care, de altfel, a avut şi o colaborare fructuoasă în anul 2007.

Debut literar
A debutat în anul 2006, la Editura STEF din Iaşi, cu volumul de versuri – Delirium Tremens.

Volume publicate

1. Delirium Tremens, poezii, Editura STEF din Iaşi, iulie 2006

1. M-am născut pe Google, poezii, Editura STEF, martie 2007

1. Donator universal, poezii, Editura STEF, iunie 2007

1. Omul din cutia neagră, poezii, Editura FIDES din Iaşi, decembrie 2007

1. 33 bis, poezii, Editura FIDES, ianuarie 2008

1. Analfabetism literar, pamflet, Editura FIDES, ianuarie 2008

1. Dicţionarul suferinţei, citate şi aforisme, Editura FIDES, iunie 2008

1. Negru Sacerdot, poezii în vers clasic, Editura FIDES, iunie 2008

1. Absenţa a ceea ce suntem, poezii, Editura FIDES, februarie 2009

1. Snowdon King – La suprême émotion, poezii, Editura ASLRQ, iulie 2009

1. Déconnecté, poezii, Editura ELMIS, octombrie 2009

1. Guru amnezic, poezii, Editura FIDES, decembrie, 2009

1. Literatura virtuală şi Curentul Generaţiei Google, Editura FIDES, decembrie, 2009

1. Poezii de dragoste, antologie, Editura FIDES, februarie, 2010

1. Dicţionarul suferinţei, vol. II, citate şi aforisme, Editura FIDES, mai 2010

1. Snowdon King – Uezen şi alte povestiri, ficţiune, Editura FIDES, iunie 2010

Festivaluri

• Festivalul Internaţional de poezie de la Montréal, Canada, 2009
• Festivalul Internaţional de poezie de la Val-David, Canada, 2010

Volume, Antologii

• România din suflet – volum omagial închinat împlinirii a 90 de ani de la Marea Unire
• Romeo şi Julieta La Mizil – Poezie
• Mărturisiri de credinţă literară, vol II
• Antologia ASLRQ 2009
• Antologia Solteris 2010

Referinţe critice, Recenzii despre autor
Referinţe pe Site personal (http://www.ionutcaragea.ro/Proza_files/articole, recenzii/wiki.htm)

Ionuţ Caragea a obţinut aprecieri critice de la următorii autori: Cezarina Adamescu, Ovidiu Bufnilă, Marius Chelaru, Melania Cuc, Daniel Constantin Manolescu, Daniel Corbu, Valeriu Cuşner, Adrian Erbiceanu, George Filip, Ioana Florea, Petre Flueraşu, Basile Gliga, Corneliu Leu, Petrache Plopeanu, Prof. Univ. Dr. Constantin Frosin, Angela Furtună, Traian Gărduş, Angela Nache-Mamier, Virginia Mateiaş, Prof. Dr. Const. Miu, Nicolae N. Negulescu, Clava Nour, Maria Prochipiuc, Prof. Univ. Dr. Jean-Paul Gavard-Perret, Nicole Potier, Dumitru Scorţanu, Prof. Dr. Ion-Pachia Tatomirescu, Ionel Popa, Valeria Manta-Tăicuţu, Otilia Tunaru, Al. Florin Ţene, Florin Ţupu, Emilia Vaşadi, Dragoş Vişan, Petra Vlah, Viorel Zegheru etc.

Lucian Blaga

De obicei, când spui Lucian Blaga te gândești în primul rând la poeziile sale. Românii nu uită să amintească și vorbele devenite un adevărat dicton al românismului tradițional: veșnicia s-a născut la sat. Dar Lucian Blaga reprezintă mult mai mult decât atât și viața lui s-a construit din atât de multe fragmente fundamentale încât ar fi o impietate să crezi măcar că poți cuprinde toate fațetele personalității sale.

O scurtă fișă bibliografică ar trebui să menționeze data nașterii (9 mai 1895 în localitatea Lancrăm, lângă Sebeș) cu atât mai mult cu cât, în acest an, s-au împlinit 115 ani de atunci. Prea puțin s-a vorbit, totuși, în această lună mai a protestelor și convulsiilor sociale, despre omul care și-a pus întreaga viață în slujba semenilor săi, printr-un continuu recurs la cultură, înțeleasă ca punct de referință pentru renașterea și continuitatea unei nații.

Cultură – prin poezie, cu o perioadă de creație ce a început cu Poemele luminii, în 1919 și s-a încheiat, în timpul vieții poetului, cu Nebănuitele trepte, în 1943.

Cultură, prin filosofie – prima sa dragoste, deprinsă din anii studenției petrecute la Universitatea din Viena, între operele lui Platon și Nietzsche, Goethe și Bergson. Opera sa filosofică, tributară transcendentalismului kantian, se înscrie pe trei direcții conceptuale fundamentale, reprezentate, în ordine, de spațiul cultural (în cele trei volume din Trilogia culturii – Orizont și stil; Spațiul mioritic; Geneza metaforei și sensul culturii), perspectiva asupra valorii (în Trilogia valorilor, cuprinzând volumele Știință și creație; Gândire magică și religie; Artă și valoare) și viziunea cosmologică, o încercare de a găsi o explicație cvasi-științifică a legăturii dintre om, univers și divinitate, în ceea ce ar fi putut să  devină Trilogia cosmologică – din care autorul a reușit să încheie un singur volum, cel intitulat Diferențialele divine.

La toate acestea se mai pot adăuga și un mare număr de studii de filosofie, eseuri, volumul autobiografic Hronicul și cântecul vârstelor dar și aproape uitatul roman Luntrea lui Caron, care a avut de depășit câteva decenii de totală ignorare pentru a vedea, în sfârșit, lumina tiparului abia în anul 1990.

O parte importantă a activității sale s-a situat în spațiul traducerii – filosoful și omul de cultură Lucian Blaga demonstrându-se un adevărat mediator între culturi, un rafinat cunoscător al tainelor ascunse în spatele unor opere majore, în principal lirice, între care Faust (J.W.Goethe) sau poemele scrise de unii dintre marii poeți englezi.

Un detaliu important, legat de universalitatea operei lui Blaga, perceput astfel, din păcate, mai degrabă în afara țării (după 1945) decât acasă, este acela al propunerii făcute de un grup de oameni de cultură de origine română, rezidenți în străinătate (între care criticul Basil Munteanu dar și, după cum se spune, însuși Mircea Eliade), ca Lucian Blaga să intre în competiția pentru acordarea Premiului Nobel pentru literatură. În anul 1956 însă, când au avut loc discuțiile preliminare, reprezentanții statului român comunist au refuzat orice implicare, într-un moment în care întreaga operă a acestui mare om de cultură fusese pusă la index, fiind interzisă pe criterii politice și, desigur, dintr-o rușinoasă ignoranță. Un autor care nu acceptase înregimentarea în structurile strâmte de gândire pro-sovietică (este cunoscut refuzul său de a deveni șef al nou-creatului partid-satelit numit de comuniști Partidul Național Popular, în 1948, moment în care întreaga sa carieră a fost distrusă, fiind înlăturat din postul de profesor universitar, operele sale fiind și ele interzise din acel moment) nu putea fi susținut de un stat care dorea mai degrabă să uite de el, decât să și-l asume.

Și totuși, Blaga nu s-a limitat la spațiul literaturii, ci și-a pus forțele în slujba poporului său și în plan diplomatic. Dar perioada sa de activitate în domeniul relațiilor internaționale (ca atașat cultural la Praga, Varșovia, Viena, sau Berna, iar apoi ca ministru plenipotențiar al statului român în Portugalia) a luat sfârșit odată cu izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Revenit în țară, el a asistat neputincios la frământările politice care au dus la ruperea unei părți a Ardealului din România și, într-un final dramatic, la instalarea unui regim autoritar extremist de stânga, inventat la Moscova, cu care a refuzat, cu orice risc, să colaboreze.

Toate acestea sunt detalii binecunoscute, pe care le putem găsi în orice dicționar literar, în cărțile de literatură română și în fișele bibliografice atașate oricăreia dintre cărțile sale. În ceea ce mă privește Lucian Blaga înseamnă mult mai mult.

Fac parte din generația care a avut șansa să-l descopere pe Lucian Blaga (la fel ca și pe Mircea Eliade) încă din școală, într-o perioadă (anii 1973-1980) în care, aproape inexplicabil, conducerea comunistă acceptase să scoată la lumină marile valori literare ascunse până atunci în sertarele cenzorilor de partid. M-am atașat imediat de amândoi și ei mi-au deschis drumul spre cunoaștere – unul spre miracolul poeziei născute din filosofie, celălalt spre înțelegerea pragmatică a lumii divine.

Nu era, totuși, prima dată când auzeam rostindu-se numele lor. Pe Eliade l-am descoperit din discuțiile purtate de doi tineri studenți români pe care i-am întâlnit într-o primăvară italiană, discuții la care eu, un mic învățăcel ce abia împlinise 15 ani, eram un martor mut în spațiul generos al acelui templu al culturii române din afara țării – Academia di Romania de la Roma. Unul se numea Marian Papahagi; celălalt – doar în trecere spre un viitor strălucit pe care încă nu și-l cunoștea – Ioan Petru (Nene) Culianu. Iar despre Blaga auzisem multe lucruri de la un unchi – el însuși filosof și fost student al acestuia, în vremea în care Universitatea de la Sibiu fusese forțată, în urma Dictatului de la Viena, să-și multe sediul la Cluj, iar apoi la Timișoara. Unchiul meu știa multe dintre poeziile lui Blaga pe de rost și le rostea cu pasiune, cu har și mi se părea că toate cuvintele acelea ascund în profunzimea lor mult mai multe decât ce păreau să spună la prima vedere. Pe unele dintre ele le știu și acum și ele mă leagă de un timp pe care îl trăiam cu bucuria copilului care descoperă miracolul lumii pentru prima dată:

Un vânt răzleţ îşi şterge lacrimile reci pe geamuri.
Plouă.
Tristeţi nedesluşite-mi vin, dar toată durerea,
ce-o simt n-o simt în mine,
în inimă,
în piept,
ci-n picurii de ploaie care curg.
Şi altoită pe fiinţa mea imensa lume
cu toamna şi cu seara ei
mă doare ca o rană.
Spre munţi trec nori cu ugerele pline.
Şi plouă.

Și, în fiecare primăvară ploioasă, ar trebui să ne amintim de Lucian Blaga, cel care își dorea să nu fie niciodată mulțumit de el însuși. De cel care a dăruit culturii române opere fundamentale născute din pasiune și îndârjita cercetare a sinelui și a lumii. Un spirit liber, de la care ar trebui să învățăm, în fiecare zi, bucuria de a fi liberi dincolo de orice îngrădire conceptuală ori socială. Sau, parafrazând o expresie binecunoscută ce se referă la un alt spirit enciclopedic, din alte timpuri și de pe alte meleaguri (englezul Thomas More) un român – pentru eternitate.

autor Carmen Ardelean, redactor al revistei Faleze de piatră

FESTIVALUL NAŢIONAL DE LITERATURĂ "EUSEBIU CAMILAR & MAGDA ISANOS a-XV-a ediţie-2010

PRIMIND MARELE PREMIU LA SECŢIUNEA REPORTAJ LITERAR

În acest ritm trepidant, alert în care trăim zi de zi, ne facem timp să-i dăm sufletului şi hrană spirituală. Se pare că Dumnezeu în marea Sa milă a creat locuri predestinate a deveni popasuri în călătoria noastră pe Pământ. …

Unul dintre acestea este localitatea Udeşti, din Bucovina, care an de an îşi adună talentele locale, invitând şi oaspeţi de onoare la marea sărbătoare a culturii Festivalul Naţional de Literatură „Eusebiu Camilar & Magda Isanos. De la întâlnire nu lipsesc nici fiii trecuţi dincolo, Mircea Motrici şi Constantin Ştefuriuc, prezenţi spiritual. Toţi cei veniţi aici cu prilejul festivalului trăiesc sentimentul că aparţin unei mari familii spirituale.

Pe data de 15.05.2010, „briliantelor de rouă” căzute peste Udeşti li se alătură diamante preţioase prin prezenţa unor remarcabili poeţi, „poetese”, critici literari, prozatori, fraţi de peste Prut, ziarişti, fotografi, cameramani etc. Interacţiunile socio-literare sunt cruciale pentru dezvoltarea Culturii româneşti contemporane dar şi a comunicării dintre generaţii…

La Cimitir, natura ne aşternuse pe aleea spre locurile de veci ale celor doi, M.Motrici şi C. Ştefuriuc, covoare de frăguţe înflorite iar de pe la colţuri ne zâmbea albastrul de catifea al irişilor cu frunzele ca nişte săbii de samurai. E bine şi e frumos ca în viaţă să ţi se întâmple să întâlneşti oameni sau locuri de care sufletul să ţi se lipească pentru multă vreme încă… Acest sentiment l-am trăit plenar, legat de Udeşti, pe care îl simt ca a doua casă, o casă spirituală. Despărţirea doare direct proporţional cu bucuria întâlnirii. Ştiam că n-am să mai revin la Udeşti şi, pe tot parcursul şederii aici, m-am bucurat de tot ceea ce am vrut să iau cu mine ca amintire…
Am avut onoarea să cunosc, apropiindu-mă prin rezonanţă sufletească de distinsa familie Liviu Popescu. D-l Liviu Popescu fiind cel care a iniţiat acest concurs.
Spiritul localităţii şi-a făcut simţită prezenţa pe tot parcursul festivalului.
Eram adunaţi sub acelaşi petic de cer limpede şi albastru, generaţii diferite, scriitori consacraţi dar şi aspiranţi la recunoaşterea valorii literare.

Cea de-a XV-a ediţie a festivalului a fost inedită şi prin prezenţa fraţilor de peste Prut ce au fost invitaţi de sufletul acestei Mişcări Culturale, poeta Carmen Steiciuc.
DESFĂŞURAREA FESTIVITĂŢILOR:

În prima zi, pe 14.05.2010, recunoscuta şi tânăra poetă Carmen Steiciuc, organizatoare festivităţii, a adunat în romantica mansardă de la Casa prieteniei, atâtea valori, poeţi şi prozatori dimpreună cu bijuteriile lor literare cărora le-au făcut lansarea. Am fost profund copleşită, m-am simţit ca un extraterestru căzut într-o mare adunare a pământenilor. O adunare unde, pe lângă oamenii de cultură m-au încântat şi artiştii -adolescenţi, băiatul-pianist, fata cu viola şi grupul de mimi.

Să stai lângă somităţi ale culturii româneşti, este un privilegiu de care nu mulţi aspiranţi pot beneficia.
LUCRURI CE MERITĂ CONSEMNATE

– Dezvelirea bustului lui Mircea Motrici şi numirea sa ca Cetăţean de onoare (post-mortem) al Comunei Udeşti.
– Delicata soţie a lui M.Motrici, d-na Rozalia Motrici mi-a dăruit un CD cu poeziile soţului recitate de marele artist-Florin Piersic. Mulţumesc, d-na Rozalia!
– „Colega” mea de cameră, Elena Bost, o copiliţă bălaie cu glasul de clopoţel, ce a luat Premiul al-III-lea la poezie, mi-a „predat” elemente de poezie contemporană. Îţi mulţumesc… Elena!
– Epigramistul, prof. dr. în Istorie, d-l Marin Cristian auzind la radio numele meu printre laureaţi, mi-a dedicat următoarea epigramă:

„Eu apreciam o Floare
Şi nu eram convins,
Dar am aflat cu mirare,
Cărbunele…s-a aprins.”

În concluzie, pot spune că am fost plăcut impresionată de atmosfera generată de căldura spirituală creată între juriu, organizatori şi invitaţi.
Mulţumim tuturor!
RĂMÂI CU BINE, CARMEN STEICIUC!

SĂ NE REVEDEM CU BINE, GAZDĂ BUNĂ, POETA SIMINA SILVIA ŞCLADAN!

A consemnat,
Floarea Cărbune, membră a proiectului Cititor de Proză
Marele Premiu „Mircea Motrici” şi Premiul Revistei Ateneu-
Bacău, secţia-Reportaj literar

Seria" Romane în revistă": Cei șapte morți uriași (continuarea romanului din numărul precedent)

c

artist David Croitor, Toamnă extremă la Dorna

Capitolul Cinci

Marius Borşanu (zis Gheorghe)

Fiu de medic, de loc din Borşa, Marius are un frate mai mare student la Bucureşti, la Cibernetică. I-a cumpărat o garsonieră în Drumul Taberei, să nu stea în chirie şi nici să se înghesuie în cămin. Marius ţine foarte mult la frate-său, îşi dă seama că fratele mai mare,  înclinat către studiu cum este, suplineşte pe undeva carenţele sale  în educaţie: El a fost de mic oaia neagră a familiei, stâlpul de cafenele, „şmenarul care frecventează barul” (– expresia lui).

Fugind din ţară la vreo 5 ani după Revoluţie şi ajungând în Italia, e nevoit „să se descurce”, fiindcă de lucru nu prea se  găsea. Se ataşează unui grup de tineri români, plecaţi ca şi el să-şi încerce norocul în lume. Ocupaţia principală: „dădeam cu julul” (furau cu schimbul din magazine, de toate, dar mai cu seamă de ale gurii); mai cerşeau, mai primeau de pomană. Trăiau de azi pe mâine, ca o familie nevoiaşă. Un patron de local din Roma: rom, originar şi el din România, când îi vedea apărând in corpore la uşa localului lui îi cinstea cu o porţie de mâncare în farfurii de unică folosinţă, o sticlă de bere şi… un şut în fund. Nu aveau voie să consume în local şi – ei ştiau lecţia! – să mai apară la uşa lui şi a doua zi.

Unul din ei, Andi Nicoară din Făgăraş, băiat mai fin şi firav, mai fricos din fire, se eschiva mereu când îi venea rândul la furat. Găsea întotdeauna motive: ba că era multă lume în magazin iar tipul de la Security cu ochii pe el, ba că n-a avut curajul, s-a ruşinat… Azi aşa, mâine aşa, până într-o zi de ruşine, când i-au ars băieţii o mamă de bătaie soră cu moartea. Aşa, vasăzică, ţi-e frică, ai?… ţi-e ruşine?? Dar să mănânci de la noi, din munca noastră şi din riscul nostru, nu ţi-e ruşine?… De azi înainte vei mânca bătaie în fiecare zi, în loc de mâncare! Dar se vede că bătaia asta – prima – a fost suficientă, fiindcă l-a lecuit şi de frică şi de ruşine; l-a făcut bărbat. Începând de a două zi, băiatul nostru  s-a dat pe brazdă: fura de stingea, chiar cornul cu rahat din mâna copiilor… Dau cu laba în mod fantastic!, iată deviza lui. Dacă-l întâlniţi pe undeva, ne avertizează Marius din Borşa, feriţi-vă buzunarele din calea lui… Te hipnotizează cu ochii lui verzi de vrăjitor, iar apoi pe nevăzute te uşurează de tot ce se află din întâmplare prin ele… Luaţi seama, pe băiat  îl cheamă Andi Nicoară şi e din Făgăraş!

După luni întregi în regim de „subzistenţă” – mâncau o dată pe zi – şi de „studierea terenului”, reuşeşte să se strecoare alături de alţi patru într-un container care, transportat cu trenul până la mare, a fost îmbarcat pe-un vapor cu destinaţia Canada. Dar sigilarea containerului s-a făcut pe tren, aşa că n-au mai avut alte probleme, decât cu supravieţuirea. Atunci să fi văzut voi subzistenţă!, se laudă Marius, care făcuse armata la cercetaşi şi era obişnuit să mânânce rădăcini şi muguri de plante, la nevoie viermi şi gândaci. (Aici, însă,  să n-audă de shreams!)

În container totul era la porţie, mai ales aerul, apoi apa şi alimentele. Găurica pe care au reuşit s-o scobească cu briceagul într-un colţ nu lăsa să pătrundă prin ea, raportat la volumul interiorului şi capacitatea plămânilor lor, decât atâtea molecule de oxigen, cât să nu se sufoce. Sticlele de apă minerală, odată golite de conţinut, se umpleau cu urină – defecatul în pungi de plastic legate la gură. Mâncarea: biscuiţi, pesmeţi, ciocolată, conserve de vită. Întuneric beznă tot timpul, cele 18 zile cât a dură „croaziera”.

…Îmi ardea buza să mai sug o vitamină, erau ca nişte bomboane, dar şi astea se distribuiau la porţie! (îmi povesteşte Marius; facem echipă la protejat, am ajuns la nivelul al doilea. Eu ţin de plasă iar el o prinde în şuruburi)… La adăpostul întunericului, am întins mâna şi am luat o tabletă din tub. Atâta mi-a trebuit, mi s-a deschis apetitul – ceilalţi dormeau: Una după alta, vitaminele întregului grup s-au topit la mine în gură! Când a descoperit tubul gol, Gheorghieş, moroşan de-al meu de la Sighet, un malac de doi metri, fost soldat în Legiunea Străină – să mă omoare, nu alta! Puteai să nu-ţi recunoşti fapta în faţa lui?

Cu apa era şi mai mare problemă, dar şi mai greu de trişat. Ne pândeam unul pe altul să nu furăm. Îmbuteliată în „sticle” de plastic, la jumătate, plasticul foşnea sau pocnea când le apucai, dându-te de gol. Iar Stana Gheorghieş ne-a promis solemn că ne suceşte gâtul la cur ca la puii de bibilică, dacă ne prinde că furăm apă, aşa că ne-am potolit. El era liderul de necontestat al grupului.

Ajunşi în Canada, ne-au mai ţinut trei zile în rada portului, până să ne vină rândul la descărcat. Când au desigilat containerul, la companie, s-au speriat de noi (probabil aşa rău arătam), dar noi de ei şi mai tare! Ne-am împrăştiat ca potârnichile, care-ncotro. Cu doi din ei nu m-am mai întâlnit niciodată. La poliţie, însă, tot a trebuit să ne anunţăm. După vreo 4 luni am fost chemaţi, eu şi Gheorghieş, să identificăm cadavrele a şase tineri români, care au sfârşit asfixiaţi în alt container. Nu erau din grupul nostru sau dintre cunoştinţele noastre.

În Canada, împreună cu Gheorghieş, Marius se angajează la exploatări forestiere, unde-i cunoaşte pe Nelu Mic şi pe Alex Basarabeanu, cu  care lucrează alături două sezoane. Statul concesionează la întreprinzători particulari suprafeţe întinse de pădure, pe care aceştia le parcelează şi angajează sezonieri care să rărească copacii. În primul an au câştigat şi 300 de dolari americani pe zi, – aceasta a fost momeala, că după aceea patronii au micşorat plata şi au mărit parcelele.

Acolo, în creierul munţilor, muncitorii forestieri au cabane amenajate, cu cantină, unde primesc mâncare gătită, dimineaţa şi seara, două-trei meniuri la alegere, iar prânzul îl primesc la pachet. Cabana noastră era în apropierea unei rezervaţii de indieni irochezi (îşi continuă Marius povestea, lângă mine, pe schelă), ne-am împrietenit repede cu ei. Le făceam câte-o vizită-două pe săptămână. Mie îmi era şi puţin teamă să merg singur în satul lor, îl luam cu mine pe Gheorghieş;  mâncam acolo peşte, carne de vânat. Cumpăram de la ei ţigări fine şi ieftine, la insistenţele lor Gheorghieş a luat şi un pistol.

Indienii primesc un walfer de 1200 de dolari canadieni, cu condiţia să nu părăsească rezervaţia. Au şi ei şmenarii lor, umblă în jeep-uri şi fac trafic de băutură şi de ţigări, de arme. Auzindu-ne vorbind despre Canada, din celălalt colţ de schelă Nelu Mic intră şi el în vorbă: Indienii huroni şi irochezi au un sânge deosebit de al nostru, dacă beau alcool înnebunesc… L-am văzut cu ochii mei pe unul cum urla şi se învârtea în cerc până a căzut mort la pământ.

La pădure ţineam mâncarea agăţată-n copaci sau în coşuri de nuiele, de frica ursului. Venea tiptil şi ne fura mâncarea. Aruncam noi cu bolovani, arunca şi ursul după noi cu vreo cracă uscată… Ia uite, un adevărat dialog între civilizaţii!, se bagă şi nea Puiu în vorbă, apărut pe schelă deasupra noastră. A veni odată de la oraş un supervaizer care şi-a parcat jeep-ul Wrangler lângă parcela mea; avea două mere mari şi frumoase pe bord. Când s-a întors, a găsit maşina toată zgâriată, cu parbrizul făcut varză: Doi urşi mari ieşiţi din pădure au tăvălit-o printre cioturi de copaci, până au făcut-o praf, dar merele tot nu le-au putut lua. Ursul e înnebunit după mere.

Marius este al doilea an la staco, la meserie. Săptămâna trecută s-a însurat, a dat şi el o masă la „hotel”, prilej pentru noi să ne umplem burdihanele. Şi-au luat şi casă, în rate, dar de când s-a însurat munceşte pe brânci, în loc să stea mai mult timp cu nevasta: au nevoie de bani. Ieri l-au chemat la Immigration să-i dea dreptul de lucru, i s-a spus că greencard-ul îl va primi doar după 3 ani (dacă nu divorţează între timp…) Timp în care cuplul este strict monitorizat de asistenţii sociali. S-au prins şi autorităţile că cele mai multe căsătorii cu emigranţi se fac de formă, pentru acte.

Marius Borşanu – zis Gheorghe – îmi tot promite o întâlnire în care să stăm liniştiţi de vorbă; să povestim mai multe despre secretele vieţii de emigrant şi de stacoman – „într-un cuvânt: boschetar”, zice el. Care boschetar, Mariuse, când tu te plimbi în Camaro, ba vii cu ea şi la lucru! Ai acum acoperiş deasupra capului, ai casa ta, familia ta?… Degeaba, nene, mă simt tot ca un boschetar!

Dar întâlnirea noastră se tot amână, sine die, şi sunt convins că voi pleca casă fără să reuşesc să scot de la Marius mai multe decât mi-a povestit atunci pe schelă, când am avut noi o zi mai lejeră, mai fastă: l-am prins dispus să-şi pună sufletul pe tavă. Ba am mai ciuguilit şi cu alte ocazii câte ceva, dar nu mare lucru – atât cât am reuşit să relatez aici.

…După asta am tânjit eu cel mai mult în America, asta mi-a lipsit cel mai mult şi m-a determinat să mă întorc acasă curând: Să pot sta liniştit la o cafea cu un prieten, sub un crepuscul, şi sub verdeaţa care copleşeşte cornişa unei terase. Sau, ocazional, cu mai mulţi – cenaclu în aer liber… (Bunicul lui Cristian Şişman, poetul, când mergea să joace cărţi cu boşorogii lui, întrebat de nevastă-sa unde se duce, răspundea nonşalant: La „ţenaclu”!) Să uit de tot şi de toate, cu un prieten sincer şi pahar străveziu în faţă. Cum mai vedeam uneori, seara, pe drumul de întoarcere, pe câte unii,  stând la taifas pe  terasa de lângă Proscenium, pe 14-th Street.

Capitolul Şase

Alexandru (cel Mare) Basarabeanu

(„cel Mare”, fiindcă e.. big şi fiindcă mai există şi un Alexandru cel mic, fiu-său de 5 ani).

Născut într-un sat de lângă Chişinău, în anul 1970, Alexandru (Alex) a fost cedat de mama sa Irina altei familii, nişte rude îndepărtate, care l-au crescut. Era al treilea copil venit pe lume în familia lui, cam lipsită de posibilităţi. Peste ani şi ani, lucrând în Poliţie, Alex a avut posibilitatea să-şi caute şi să-şi şi descopere mama adevărată; iar mama Irina i-a explicat cu lacrimi în ochi că ea nu l-a dat de bună voie, ci că i-a fost furat.

Furat sau abandonat, Alex a crescut greu, şi cu durere în suflet că nu-şi cunoaşte părinţii adevăraţi, că e copil înfiat. Îi iubeşte foarte mult pe părinţii adoptivi. Dacă nu s-ar fi găsit „binevoitori” care să-i spună cum stau lucrurile în realitate, numai pe aceştia i-ar fi iubit toată viaţa. Dar aşa – se simte de la distanţă – a rămas cu un gol şi o neîmplinire în suflet.

Întâlnirea cu mama Irina are loc (ca la „Surprize-surprize”) pe la 20 de ani, după o cercetare asiduă, poliţienească. Aflându-i adresa, Alex o vizitează cu o ciocolată şi un buchet de flori în mână. Cu această ocazie află că mai are un frate şi o soră.

Urmează o şcoală profesională de mecanici agricoli, iar ceva mai târziu se înscrie în Poliţie, înscriere facilitată de faptul că făcuse armata la paraşutişti, terminând-o ca segent major.

Lucrează 2 ani la Poliţia rutieră, în 1992 luptă în Transnistria unde este rănit la picior. Primeşte chiar din mâna lui Mircea Snegur medalia „Pentru Vitejie” iar apoi obţine aprobarea să se trateze în România, unde rămâne şi după vindecare. Prin 1995 se gândeşte că prea e grea viaţa în raiul postcomunist şi că ar fi timpul să-şi ia lumea în cap.

Ajuns în Franţa, locuieşte în aziluri catolice, trăieşte din cerşit şi din mici expediente, care acopereau în mod sigur şi plaja vino-cu-mine-de-bună-voie-că-de-nu-te-iau-obligat! Deşi din gura lui Alex n-am auzit vreodată s-o recunoască. Dar dacă e să-mi exprim o părere strict personală, eu cred că nici el, nici alţii – toţi ceilalţi viitori stacomani – n-au reuşit să supravieţuiască fără să fure măcar de-ale gurii. Dă de furcă Poliţiei franceze, prin repetate tentative de a trece „dincolo”…

I se părea lui că, dacă ar trece în Anglia, ar fi mai aproape cu nişte mile marine de visul său, şi se ascunde sub un tir care urma să fie îmbarcat pe un feribot. Este descoperit întâmplător de un câine dresat de la Brigada AD. (Am avut de gând să-l strâng de gât, dar m-am temut să nu fie un grad înalt, că atunci dădeam de dracu’!, zice Alex care, lucrând în poliţie şi mai ales de când a fost mercenar în Legiunea Străină, ştie cum stă treaba cu gradele.) Poliţia de frontieră pune mâna pe el şi îl trimite înapoi în Franţa. Unde ai vrut, mă, s-o întinzi, îl iau la întrebări poliţiştii francezi, care de acum îl cunoşteau pe Alexandru ca pe un cal breaz. Ia, am vrut să beau şi eu o cafea în Piccadilly, am auzit că ar fi acolo un bar special pentru emigranţi… Făceam şi o talpă pe Trafalgar Square şi mă întorceam înapoi… Şi cum n-am avut bani de bilet…

Dă târcoale în continuare porturilor, în speranţa că va găsi o „portiţă” spre Lumea Nouă. Este prins şi eliberat în mod repetat, ca într-o joc de-a hoţii şi vardiştii: Sare garduri de sârmă ghimpată, urmărit de câini (şi de) poliţişti, ca-n filmele de gen. Până la urmă reuşeşte să se vâre împreună cu alţi 5 într-un container cu destinaţia Boston, unde şi ajunge – în sfârşit – cu riscul vieţii, după mai bine de două săptămâni. Deviza noastră, spune Alex, era cea a revoluţiei române: ORI ÎNVINGEM, ORI MURIM!

Ajuns în SUA, trece în Canada (Asta a fost prostia vieţii mele!), auzind că acolo s-ar obţine mai uşor acte. Cere azil politic şi i se dă „negativ”, iar în această situaţie cineva îl învaţă să fugă în Cuba, de unde se putea cere emigrare independentă. Procedează ca atare şi în clipa de faţă Alex este rezident canadian. A venit în America, la Compania Romanian Stucco chemat de Nelu Mic şi de Marius, în speranţa unui câştig mai substanţial. Dar nu va face mulţi purici aici, nu pentru că nu i-ar plăcea sau n-ar rezista. A trecut el prin multe în viaţă, şi e o constituţie robustă. Dar patronii refuză să-l plătească pe cec chiar şi acum, după două luni, iar el nu acceptă situaţia. (La întoarcerea mea din ţară, pentru a treia rundă de „convorbiri”   la staco, pe Alexandru cel Mare – „tizul împăratului” – nu l-am mai găsit în gaşca stacomanilor şi nimeni nu mai ştia de el; chiar prietenii lui îi pierduseră urma).

Adevărul este că nici nu era loc în „hotel”, a trebuit să locuiască vreo două săptămâni în cameră cu Ovidiu şi Nelu Mic, cameră de două paturi. Nici nu ştiu cum dormeau, cine sus, cine jos şi cine dormea pe jos; am locuit şi eu acolo, sunt două paturi suprapuse. Sau dormeau cu schimbul? În orice caz, când a plecat nea Puiu, ţâfnosul de nea Kostikă, marele măscărici şi măgar, sforăici şi sforar, a refuzat să-l primească pe Alex cu el în cameră, în temeiul prieteniei înfiripate între nea Puiu şi Alex. Dar domnul helper presimţea de fapt că va avea de furcă cu acest nou coleg de cameră,  mai mult chiar decât cu primul.

Norocul lui c-am plecat, nea Puiule, eu nu stăteam pe gânduri: L-aş fi scos pe boulean cu pat cu tot, şi nu pe coridor… o, asta era parfum. Nici în faţa casei, lângă cabina Grogan’s, să-i miroase la nas… Eu îl scoteam în stradă şi îi puneam patul pe rotile, îndreptându-l la vale tocmai când s-ar fi auzit fluieratul trenului la barieră! Aşa îi scria Alex lui nea Puiu într-o scrisoare.

Aşa că Alexandru şi-a luat frumuşel tălpăşiţa fără prea multă vorbă şi a plecat la o altă companie care îi oferă condiţii mai bune şi  îl plăteşte pe cec. Mulţi s-au perindat de-a lungul timpului pe la Romanian Stucco: Mă duceam pentru câteva luni acasă, în România, iar la întoarcere găseam mereu în „hotel” feţe noi. Şi-mi ziceam: La vremuri noi, oameni noi. (Alături de noi!)

*

Nea Puiule, zice-ntr-o seară Alex, când ne aflam cu toţii în jurul mesei – am să-ţi propun o afacere grasă, grasă şi frumoasă! (El nimic). Dar Alex nu se lasă: De mult mă bate gândul… Ce-ar fi să scriem noi doi o carte! La care ridicarăm cu toţii capetele curioşi…

Ce carte, băăă!, sare la el Marius Borşanu, te dai mare pe uscat??  Tu, tractorist la bază şi poliţist,  nu prea ştii bine nici să te iscăleşti!

Nea Puiu a terminat de sorbit farfuria de supă americană la plic şi – iată – ridică doi ochi zâmbitori şi cercetători înspre Alex. „Îl consideră”, cum s-ar zice. Ăsta se uită ţintă la el, n-are ochi decât pentru  nea Scriitoru.

Eu ştiu să fac trei lucruri, zice Alex, şi le fac bine: Ştiu ce vreau, ştiu ce am trăit şi îmi place să povestesc.  Când sunt eu în formă am un haz nebun! (L-a auzit cineva spunând vreo istorioară, cât de săracă?…) Iar atunci dumitale ce-ţi mai rămâne?… Un singur lucru: Să pui totul pe hârtie, în puii mei…   Şi-ai să vezi ce succes nebun vom avea!

Capitolul Şapte

Doinel Fârţală (dă la Cimişoara)

De când am venit eu aici, Doinel (Dorinel) e „sforarul” echipei, cel care trage la frânghie şi la scripete găleţile de mortar. Când execută el acţiunea aceasta, face nişte mişcări de tot hazul: Nefiind în stare să tragă din muşchi, smuceşte o dată tare de frânghie, împingându-şi funduleţul ascuţit în afară; arată în tot acest timp nişte dinţişori ascuţiţi de coiot, ba câteodată mai scoate şi limba, de concentrat ce e! Încearcă vasăzică să contrabalanseze greutatea pe care-o ridică prin greutatea proprie.

Fost cetecist la Fabrica de mănuşi, Doinel a fost pus pe liber pentru că s-a contrazis cu directorul în legătură cu calitatea materiei prime. Directorul, zice Doinel, încerca să-l oblige să dea aviz favorabil unui lot de marfă de calitate îndoielnică. Aşa a ajuns Dorinel în America: a rămas fără serviciu. (Iar venind aici, a rămas şi fără nevastă!)

Pirpiriu, subţirel şi cărunt, e curios cum în fiinţa lui firavă copilul se întâlneşte şi îşi dă mâna cu bătrânul. Încăpăţânarea copilului prost, care bate din picior dacă nu-i dai jucăria pe care o cere (nu alta!), îşi dă mâna cu ideile fixe, scleroza progresivă a celui înaintat în vârstă. Doinel al nostru excelează printr-un răsfăţ prostesc, reflex al copilăriei perpetue.

E ca o muiere – îl caracterizează prietenul lui, nea Kostikă – o duci bine pe lângă el şi o mie de ani, dacă laşi numai după el. Cum l-ai contrazis un pic, cum te-ai ars! Ai terminat-o cu el. Oamenii de la el din sat sunt cu toţii ambiţioşi. Această matrice rurală a expulzat din ea numai oameni mari: politicieni, diplomaţi, profesori universitari. Doinel are şi el o fiică foarte capabilă, a fost admisă la Georgia State University; face doi ani într-unul, iar conducerea colegiului la care a absolvit s-a oferit să-i rezolve rezidenţa americană. Bun fiu al satului său, Doinel nu-şi dezminte tradiţia şi trage la frânghie mai mult cu ambiţia decât cu forţa braţelor; astfel încât, să te uiţi la el cum lucrează, e un adevărat spectacol: găleata, parcă ar fi fiinţă vie, urcă un metru, coboară doi…, urcă un metru…

Când merge el prin şantier, la bust (sâmbăta, când nu lucrează americanii nu avem supervisori) umblă cu mâinile depărtate de corp, ca să arate câţi muşchi a mai făcut el în ziua aceea, trăgând la sfoară. Cu alte cuvinte, vrea să ne tragă pe sfoară…, atât pe noi, cât şi pe tine, cititorule!… Ca Puiu Solidu… Dar cine e Puiu Solidu?, veţi zice. Era la Lugoj unul supranumit aşa, că nimeni nu-i mai ştie adevăratul nume: Unul micuţ şi îndesat, care făcea pe forţosul când ieşea în oraş. Avea el şi ceva material, nu ca Doinel al nostru: mergea cu pieptul scos şi cu mâinile depărtate, ca să arate că nu mai are loc de muşchi. Dar când l-au prins şmecherii la-nghesuială, membrii unei găşti rivale din cartierul Buchini… Ei, Solidule, acu-i momentul să ne araţi ce poţi!, zic ăia. Măi fraţilor, aveţi milă de mine – se tânguia Puiu –, nu-mi frângeţi oasele, că sunt proaspăt operat…

Dacă i-ar încredinţa cineva întreg şantierul, Doinel ar fi bucuros să dirijeze el, după bunul plac, toate sectoarele de activitate: i-ar sta bine ca „diriginte de şantier”, cum se cheamă la noi. Îi place să facă pe şeful mult mai mult ca lui nea Kostikă… o, ăsta e mic copil pe lângă Doinel. La toţi are de dat sugestii, sfaturi , indicaţii preţioase… Şi să te păzească Sfântul să nu-i urmezi sfatul, că e-n stare să te ia la bătaie.

Cu şefii, ca şi nea Kostikă, se poartă cu mănuşi – de la Fabrica de mănuşi… Zilnic se prezintă la lucru cu taşca de scule, ca soldatul cu centura pe burtă, cu „baioneta” (mistria) pregătită de atac. Dar, din păcate pentru el, de o grămadă de vreme nu s-a mai eliberat vreun post de tencuitor, iar Danciu n-are pe cine să pună la trasul frânghiei, socotită meseria cea mai de jos. O, pe lângă „frânghier”, cel de la betonieră e calfă! El trebuie să ştie reţete de material, să iasă la concentraţia optimă fiecare betonieră, altfel a încurcat-o cu şefii.

Sus pe schelă, când nu-l vede nimeni şi are puţin răgaz între două găleţi cu mortar distribuite meseriaşilor, Doinel încearcă şi el, ca o veveriţă vivace, să arunce mortar pe pereţi. Dar cea mai mare cantitate de material se risipeşte, cade în capul celor aflaţi dedesubt şi, în plus, trebuie să vină altul după el, să-i „desăvârşească opera”.

Fixist, autoritarist şi perfecţionist, pe şantier Doinel nu se înţelege nu nimeni. (Nici măcar cu nevasta de-acasă… Gurile rele spun că acesta a fost adevăratul motiv pentru care vede el acum America.) Singurul lui prieten e nea Kostikă, dar şi acesta pentru că îl tolerează, lasă tot timpul după el.

Dar vei zice tu, cititorule: Ce, Doinel al vostru are numai defecte? Nu, concedem noi – are şi o (mare ) calitate: Nu ţine mânie. Dacă azi te jigneşte profund sau, mă rog, a şi ridicat mâna la tine – fără să aibă curaj s-o şi lase în jos, că e prea uşoară şi s-ar  putea  frânge –, a doua zi dimineaţa apare la lucru senin, zâmbitor… Îşi caută de vorbă cu tine de parcă nimic nu s-ar fi-ntâmplat. Ia să-l pună pe el cineva şef undeva: Ar distribui la palme şi picioare-n fund în stânga şi-n dreapta. Dar până la urmă tot o mierleşte el cu vreunul din băieţi. Nea Puiu i-a promis că nu pleacă acasă până nu-i îndreaptă spinarea!

Băieţii noştri, meşterii tencuitori, i-o retează scurt, când îşi ia nasul ascuţit la purtare; şi pe rând, şi în grup, făcându-l să înţeleagă că argumentul vârstei nu e chiar singurul. Iar dacă nu ştii să le apreciezi elanul şi forţa tinereţii, ascendentul în ale meseriei, s-ar putea într-o zi s-o şi iei pe coajă. Morala lui (de lup moralist) şi accesele repetate de personalitate, rareori se întâmplă să prindă la vreunul din ei, mai docil sau mai slab de înger; poate o dată, de două ori… E ca şi cu cartonaşele distribuite de arbitru la fotbalişti: La toţi băieţii Dorinel Pârţâială cam are câte două galbene. În ultimul timp, simţindu-se cu musca pe căciulă şi mirosind atmosfera încinsă care pluteşte la nu ştiu care nivel de schelă, Doinel al nostru s-a mai potolit. Calcă parcă pe ouă moi, sau pe ace. Abia dacă mai găseşte pe vreunul cu care încearcă să întindă coarda, atât cât se poate. Cât crede el că se poate!

Mai zilele trecute era să ia foc şantierul. Am avut program de tencuit în plin, cu pompa, şi trebuia ridicat furtunul la următorul nivel de schelă. Doinel, care îl ancorase cu cârligul, trăgea de funie într-o parte, Nelu Mijlociu în alta… Noi, pe margini (suporteri) să vedem ce se-ntâmplă. Până n-a ţipat ăla o dată la el de s-au cutremurat pereţii, nu s-a lăsat: ţinea ca orbul de bâtă. Dar după aceea s-a înmuiat ca o balegă. Iar în pauză le explica unora, care păreau dispuşi să-l asculte (gen nea Kostikă), că tot „ideea lui era mai bună”; problema s-ar fi rezolvat „mai rapid şi mai eficient”.

Cu Nick iarăşi era s-o încurce-ntr-o zi. Ăsta-i un băiat de aur, dar stă treaz până noaptea târziu (încearcă să tragă de timp, să-l lungească-n vreun fel) iar dimineaţa e cam mahmur: nu e prea indicat să te iei cu el. Dar Doinel tocmai era într-o criză, accesele lui de personalitate (prostie), şi a refuzat să-l servească la timp cu mortar. Şi numai ce-l vedem pe Nick că sare de pe schelă ca un taur direct în spatele lui Doinel. Abia au reuşit băieţii să-l ţină, era în stare să-l sfâşie ca pe-o zdreanţă.

Atunci a fost singura dată când l-am auzit pe Doinel cerându-şi de la cineva scuze.

Dar tot cred că se va întâmpla într-o zi un „accident”: Când am lucrat la framing, în echipa lui Nuţu Stălinescu, un tip a căzut de la etajul 3, prin găurile făcute pentru „condişăn”…   Are şi Doinel un singur noroc, dar acela e mare şi îl salvează: Nu locuieşte cu noi în „hotel”, ci la soră-sa; vine la muncă din oraş, cu maşina. Altfel îi puneau de mult băieţii pătura-n cap.

Capitolul Opt

Nick şi Dimitri

Pe cei doi i-am luat împreună pentru că ei constituie, în mod inerent, un cuplu. Au intrat în State prin Mexic, după ce au plătit la Timişoara 3000 de dolari pentru o excursie cu destinaţia Belize. Iar pe aeroport, la Ciudad de Mexico, s-au făcut nevăzuţi şi, preluaţi de călăuze profesioniste, au străbătut Mexicul pe jos, tocmai pentru a nu fi depistaţi. Au forţat graniţa pe timp de noapte, străbătând (numai ei ştiu cum) o zonă mlăştinoasă. Se afundau în apă şi noroi până la brâu, iar când să zică hop!, – să treacă vasăzică „şanţul”, s-au trezit înconjuraţi. Au fost urmăriţi prin satelit, sau din elicopter cu teleobiective cu raze infraroşii; sau autorităţile americane au fost anunţate de aeroportul din Ciudad de dispariţia a doi pasageri. Cine mai poate şti?

Fapt e că s-au trezit la Huston, în jail, dar curând au fost scoşi pe cauţiune. Are Dimitri acolo un bun prieten, Vasile, care şi-a pus în joc banii şi reputaţia pentru ei. Are el şi cumnaţi în America, dar aceştia nu s-au oferit să-l ajute. Au cerut amândoi azil pe motive religioase – tocmai se vântura în ţară ideea unei legi cu Biserica Ortodoxă-biserică naţională, şi ei au profitat de acest prilej. Vasile le-a angajat avocaţi, care le-au întocmit dosare de emigrare legală.

Apoi au venit să lucreze la staco, să-şi piardă urma şi să facă bani spre a-şi achita datoriile. (Chiar şi cei 3000 de dolari cu care-au plătit în ţară excursia erau împrumutaţi). Dimitri, ajutat mai mult de amicul Vasile,  a obţinut şi drept de lucru, astfel încât a fost pus şofer pe Fordul companiei. Iar după ce şi-a făcut stagiul câteva luni ca helper, a fost trecut la dreptar şi mistrie. Dimitri, după plecarea lui Ovidiu la Detroit, l-a luat coleg de cameră pe nea Puiu, de care se cam plângea că iese de prea multe ori noaptea la WC şi îl deranjează: îi repartizase patul de sus.

Deşi au fost camarazi buni până au ajuns în America, Nick şi Dimitri s-au cam distanţat unul de altul; cu timpul şi-au spus cuvântul diferenţele de păreri dintre ei şi au început, pe la colţuri, să se bârfească. Nick, băiat bun în fond, e o fire mai închisă, aproape ciudată, iar Dimitri tot cam aşa (dar în alt fel). Aşa că au ajuns curând să nu se mai înţeleagă. Munceau cot la cot, dar cu nasu-n pământ fiecare şi legănat de propriile gânduri, fără să mai aibă ceva în comun. În aceste condiţii s-a produs apropierea lui Nick de nea Puiu; mai în vârstă fiind, i se părea că acesta-l putea înţelege mai bine.

Anul trecut, în timp ce mă pregăteam să zbor către România, Nick şi Dimitri au plecat, pe o fulguială uşoară, către Huston-Texas, să petreacă Crăciunul cu prietenul lor, dom’ Vasile. În Atlanta nu căzuse de mulţi ani zăpadă, erau vreo 5 centimetri strat, iar schelele au devenit alunecoase; cam periculos de muncit pe ele, aşa că am lăsat lucrul cu o săptămână înainte de Crăciun.

Când ajung cei doi la Huston, lui Dimitri îi vine o idee: Dacă tot suntem aici, hai să ne abatem noi pe la „Imigreişăn”, să vedem în ce stadiu se află dosarele noastre. (Cu atât mai mult cu cât pe 22 decembrie se votase Legea 245 I – Legea Clinton – care-i avea în vedere pe emigranţii ilegali.) Şi, înainte de a merge să serbeze Crăciunul în familia prietenului, s-au abătut pe la Serviciul de Emigrări. Nick rămăsese să aştepte afară, în Camaro, iar Dimitri a intrat pe poarta fatidicei instituţii…

…Trece un sfert de oră, o jumătate, trece o oră, Dimitri nu mai iese…!

Aveau amândoi ordin de expulzare, iar avocaţii nu le-au comunicat nimic; i-au tot dus cu vorba, cerând mereu şi mereu noi sume de bani. Dacă a văzut că Dimitri a fost reţinut, Nick n-a mai mers la Vasile să facă Revelionul – în fond, Vasile era cunoştinţa lui Dimitri –, ci s-a întors speriat la Atlanta. Când s-a întors în „hotel”, tremura ca varga de frică, deşi străbătuse câteva sute de mile pe autostradă. Deplin conştient că acum, la orice control de rutină, puteau pune mâna pe el. De aceea a şi vândut urgent maşina, să n-aibă cumva de-a face cu Poliţia. S-a despărţit de ea foarte greu, fusese visul vieţii sale; ţinea la maşina asta ca la ochii din cap şi o îngrijea ca pe-o mireasă. Se şi vedea în Camaro împreună cu Marcela lui, pe care până la urmă tot a adus-o de la Timişoara. Singura consolare în legătură cu înstrăinarea maşinii e că n-a dat-o chiar unui străin, ci „a măritat-o în familie”… A vândut-o lui Marius Borşanu, pentru proaspăta lui soţie.

Cu doi ani în urmă, după sosirea lor în America şi mai apoi la compania aceasta de staco, Nick şi Dimitri îşi propuseseră să fondeze împreună o companie proprie, unde să fie asociaţi, precum Marian cu Danciu: NICK & DIMITRI LIMITED. O trec aici cu majuscule, în memoria lor şi a acestei idei frumoase, rămasă la nivel de proiect. Dar Nick e tot la Romanian Stucco, deşi a avut una-două tentative de evadare; iar Dimitri e de mult acasă, în satul lui din Banat, un fost sat nemţesc „colonizat” de ucraineni.

Avusese un început promiţător, cu toate necazurile emigrării, şi era singurul dintre noi care-şi putea ridica salariul pe cec (cec pe care şi-l cheşuia singur). După două luni petrecute în jail, Dimitri a fost pus pe un avion cu destinaţia Frankfurt am Main, el şi încă patru gealaţi aflaţi în aceeaşi situaţie. Doi poliţişti i-au „condus” politicoşi până în Europa şi nu s-au întors în SUA până nu i-au văzut urcaţi pe avionul de Timişoara.

Capitolul Nouă

Nelu Mare de la Satu Mare (şi alţii)

Maistru croitor şi şef de secţie la o cooperativă din Satu Mare care lucrează pentru olandezi, Nelu Mare are acasă o situaţie înfloritoare, o nevastă frumoasă şi o fetiţă, Carla, care la 10 ani arată ca un fotomodel. El însuşi băiat frumos, brunet cu ochii verzi. (Vai, Marie, că mândru gras îi Ionică al tău!)

Big John – cum îi zicem noi, impropriu – a venit în America din două motive. Să-şi ia „merţan cu ochi rotunzi” şi să-i dovedească doamnei sale că nu e mai prejos ca ea. Nevastă-sa are studii superioare de Finanţe-bănci şi lucrează la Garda Financiară.

În copilărie, pe la la 11-12 ani, l-a iubit o actriţă celebră de la Teatrul Naţional din Satu Mare, care-l lua cu ea la plimbare, la film, la spectacole, (ba, până la urmă, chiar şi în aşternut…). Până când ofiţerul cu care era prietenă s-a săturat de o aşa pedofilie feminină şi a rupt relaţia. La banchetul de absolvire al neveste-si, o colegă de-a ei s-a făcut bolnavă (era bolnavă după el…) şi a cerul s-o conducă Ionică acasă – stătea vizavi.

Ajunşi acolo, s-a dat (ea) la el, dar iată că apare nevastă-sa, care mirosise ceva şi a venit după ei, curioasă să vadă ce se întâmplă. Toate astea, succesele din tinereţe,  l-au făcut să devină cam încrezut, lucru cu care noi, stacomanii nu ne împăcăm defel.

Nelu Mare e bun gospodar şi bun bucătar. În plus mai e şi vegetarian – se hrăneşte mai mult cu salate de crudităţi şi de fructe, în urma unui chef care era să-l coste viaţa. (A leşinat după ce îngurgitase un număr considerabil de fleici grase). A lucrat un an bun în America, timp în care a aplicat şi pentru acte prin compania noastră, dar n-a ieşit pasienţa. Acum se află-bine mersi la el acasă, cu toate dorinţele împlinite. Ce-ar fi putut să-i ofere în plus America?… Unii o duc la fel de bine – dacă nu chiar mai bine – în România. În sectorul construcţii, bunăoară, la ora actuală (aprilie 2008) se câştigă aproape la fel de bine în ţară ca oriunde în lume.

Despre Ovidiu nu ştiu mai multe decât am scris deja în conţinutul acestei cărţi. A petrecut, probabil, o copilărie ca multe altele la Braşov, pe celebra stradă Lungă, apoi a devenit student al Facultăţii de Drept, abandonată pentru „două femei”: America şi Alina…

Eugen îi e ca un frate geamăn – geamăn în sens de educaţie, e şi el un intelectual neisprăvit, adică inginer siderurgic de la Galaţi, cu studiile abandonate prin penultimul an. De fiecare dată când se manifesta public, Eugen părea a fi dublul teluric al lui Ovidiu – de aceea nici nu insist în prezentarea lui.

Despre Mitică din Iaşi ştiu numai atât, că a dat 6000 de dolari pentru o viză de două săptămâni în SUA, cu scopul de a participa la o „conferinţă de comunicări ştiinţifice”, ca biolog… (iar el – muncitor constructor). Pentru banii ăştia a trebuit să muncească aproape trei luni în America; abia după aceea începând să pună deoparte pentru biletul de avion şi pentru familia lui.

Despre Viktor am scris iarăşi puţin, pentru că-l cunosc foarte sumar. Nea Puiu i-a succedat în patul de lângă geam din camera lui nea Kostikă, unde el dormise doar două săptămâni; – cea mai puţin râvnită poziţie din schema întregului ”hotel”. Când s-a aflat că nevasă-sa îl înşeală în văzul lumii cu altul, Alex cel Mare Basarabeanu s-a luat de el, încercând totodată să îl îmbuneze. Ce preferi, Viktore, brata: să mănânci dintr-un tort cu mai mulţi, sau dintr-un căcat singur??… Atunci Viktor ne-a dat la toţi o lecţie magnifică şi de neuitat: Nu, zice, eu aş fi preferat să mănânc dintr-o tortă singur, nu dintr-un rahat cu mai mulţi!

Un alt băiat simpatic şi bun coleg este Igor, din „Moldova de peste Prut”. Dacă Nelu Mic era frizerul, Igor era fotograful echipei. Lucra mai mult la modele, prin subdivizii periferice, dar când ne întâlneam în aceeaşi locaţie, era o plăcere să lucrezi cu el. Baptist din tată-n fiu, Igor era fiul unei mame rusoaice şi al unui tată român, cu nume rusificat.

O singură întâmplare cu Igor mi-a rămas în minte, dar semnificativă… Când s-a dus acasă în fosta Moldovă Sovietică cu jeep-ul său cumpărat în Europa (cu bani din America), un tip din altă comună, care obişnuia să se dea mare, s-a luat de el. Atunci Igor i-a împins maşina cu jeep-ul lui până în albia râului care trecea prin sat. Altfel era mielul lui Dumnezeu, răbdător şi politicos, amabil cu toată lumea. Adevărată plăcere să lucrezi alături de el.

II. Dosarul «timp»

Prin noianul de hârţoage şi terfeloage, boarfe, aparate electronice şi electro-casnice, majoritatea defecte, unele dintre ele scoase din uz (televizoare, calculatoare, aparate video şi DVD, combine muzicale, un frigider, o maşină de spălat), că puteai să umpli cu ele un container întreg, pe care să-l expediezi pe vapor, am descoperit în colţul lui nea Puiu, în garaj şi caietul acesta, pe care scrie cu karioka roşie „DOSARUL <TIMP>”. Am ales din el câteva pagini fircălite citeţ, majoritatea lor fiind adevărate mâzgăleli ilizibile, încărcate de majuscule, schiţe, desene… Un alt caiet era plin de însemnări, citate, iar pe copertă: SEIN UND ZEIT (iar în paranteză: „Faptul-de-a fi şi timpul”). Era vorba de celebra carte a lui Martin Heidegger, iar caietul cu pricina cuprindea însemnările de lectură ale lui nea Puiu Scriitoru. Iată câteva din ele, spicuite la întâmplare:

– SEIN = FIREA (Doamna fiinţă?) = faptul-de-a-fi.

– SEINEDES = fiinţarea, FIINDUL (ceea-ce-fiinţează);

„fiinţa” + „fiinţarea” (trebuie să facem distincţie!).

FIINŢA =

–     sumum al celor ce sunt

–          focul universal

–          apa universală

–          aerul

–          sfera

–          DUMNEZEU.

Fenomenologia spiritului (Hegel, 1807) = o uriaşă saga a spiritului uman.

*SEIN = Fiinţă – DASEIN = fiinţare;

*DASEIN = faptul-de-a-fi-în-lume (fiinţare).

… „Sursele pure ale uimirii din care s-a născut întrebarea: Cum se poate trăi ca rostitor al lui <ESTE> fără să ştii ce este ESTE?” (întrebarea de bază a filosofiei – pg. 505).

„Toate actele noastre perceptive sunt amprentate de intenţionalitate, care îşi are sursa într-un conţinut de viaţă, extras din lumea în care ne mişcăm” (pg. 581 – sus).

„Or, tocmai dreptul acesta la naivitate e acel pe care-l revendică fenomenologia”.

Sloganul ei: CĂTRE LUCRURILE ÎNSELE.

CE ESTE FIINŢA???

Platon – Aristotel –Hegel („Logica”)

Definiţia se face prin gen proxim şi diferenţă specifică. Fiinţa ESTE…

* Ne aflăm mereu în preajma fiinţei şi totuşi bâjbâim mereu prin subteranele ei (n.n.).

* Când mă luminez dinspre fiinţă, stau şi mă întreb: Ce fel de întunecare este aceasta?? (N.N.).

FIINŢA FIINŢĂRII nu este ea însăşi o fiinţare (10 – subsol).

Diferenţa dintre fiinţă şi fiinţare se numeşte (de către H.) „diferenţă ontologică”; ”dezvăluirea fiinţei unei fiinţări”: Fiinţarea poate foarte bine să fie determinată în fiinţa sa fără ca pentru asta să trebuiască să dispui de un concept explicit al sensului fiinţei (12 jos – 13 sus).

„S&Z”: Iată o sublimă batere de apă-n piuă (baţi apa cu bătătorul piuăi până aceasta devine unt!).

*

…Când într-o zi şi-a băgat şi el nasul prin aceste însemnări şi hârţoage, Nelu Mic de Oradea a exclamat şi el, ca odinioară Trăsnea lui Creangă: Cumplit meşteşug de tâmpenie!

Vreau să amintesc cu acest prilej şi despre faimoasele conferinţe duminicale ale lui nea Puiu, pe tema timpului şi pe diverse alte subiecte, mai cu seamă religioase – după modelul celor ţinte în mod programatic în închisorile comuniste de intelectualii noştri prin preajma anilor 50, „lotul intelectualilor”. Când chiar şi unii dintre gardieni, mai curioşi din fire şi mai destupaţi la minte, erau tentaţi să tragă cu urechea la uşile zăvorâte.

Capitolul Zece

Casa timpului şi vena azigos

CE-I TIMPUL, nea Puiule?, m-a întrebat astăzi Ovidiu. Lucrăm împreună, facem echipă la protejat. Aceeaşi întrebare mi-o pusese mai săptămâna trecută Marius Borşanu, şi de la el chiar nu mă aşteptam… Mai slăbiţi-mă, frate, zic eu, lăsaţi-mă să-mi trag sufletul şi să meditez puţin la problemă, care nu-i deloc una simplă… Şi-apoi, ce sunt eu mai mult decât un amărât de stacoman, ca şi voi!? (Oare ce i-o fi apucat pe toţi de îşi ridică probleme existenţiale… nu au de lucru?!)

Cu dilema asta şi-au bătăt capul mai toţi gânditorii lumii de-a lungul timpului, toţi care au avut cap… Dintre milioanele de oameni care şi-au pus problema, unii (câţiva) au făcut-o cu durere, cu acel dureros şi acut sentiment al timpului, care te face să mori de câteva ori pe zi, şi iarăşi să înviezi. Alţii au întrebat şi au tăcut, – cei mai mulţi se fac că n-au timp (să mediteze despre timp).

Ce-ai face tu în locul meu? (mă adresez acum cititorului…) Să te întrebe cineva cu toată seriozitatea, un frate, un coleg, un prieten ce este timpul, iar tu să nu ştii ce să-i răspunzi! Cel mult poţi încerca să te analizezi serios pe tine însuţi, din perspectiva timpului care trece:  Clipa când stai să te-ntrebi alături de el ce e timpul. Şi-apoi să recunoşti cu toată sinceritatea că nu ştii răspunsul.

Timpul e asemenea unei globule de sânge care se plimbă prin vene şi prin artere: pleacă de la inimă spre ţesuturi şi spre organe, întorcându-se apoi de unde-a plecat. Un val de sânge ca valul mării, sărat, se revarsă în organism prin artera aortă, întorcându-se înapoi la inimă prin vena cavă superioară, care se lărgeşte pe măsură ce sângele vine, vine… Apoi valvele, ca nişte supape inteligente împiedică sângele să cadă, supus gravitaţiei, în membrele inferioare.

Aş putea, dacă mă provoci, dragul meu prieten, – şi cititor – să-ţi vorbesc ore întregi despre vena azigos, sau vena portă, am venit cu lecţia învăţată… Dar nu mă întreba, te implor – nu mă lua la bani mărunţi, că nu ştiu mai nimic despre timp! Am cercetat eu cât am cercetat în puţinele cărţi pe care le-am luat cu mine pe avion, dar n-am găsit mare lucru.

Şi, continuându-ne noi ideea despre timpul-sânge (sau sângele-timp), inima ne apare ca o Casă a timpului, un lac de timp, mereu şi mereu primenit. Iar încercarea aceasta a noastră de a desluşi problema, ca un soi de pegomanţie. O fântână arteziană care curge în sine însăşi…

Şi aş putea continua să aproximez aşa, perfect alături de subiect… dar la ce bun, dacă timpul se scurge şi în timp ce eu scriu aceste rânduri sărace despre timp? În timp ce eu încerc să-ţi atrag atenţia, cititorule, cu capitolul acesta despre timp, să te iau de la ale tale, (preocupări serioase şi ineluctabile), prin venele tale simt ridicându-se un microb (plictiseala) – timp în care şi prin arterele mele circulă oboseala şi stresul: două bacterii ucigaşe. Oboseala întreprinderii inutile… Cine mai citeşte, în secolul XXI, aceste aberaţii pe tema timpului – deşi eu mă zbat ca peştele pe uscat să desluşesc un sens, cât de mic?? Poate că tocmai timpul e bacteria ucigaşă…

Gândindu-le, aceste gânduri despre timp, eu n-am ieşit din timp. El curge prin mine nepăsător, curge năvalnic prin venele mele, curge şi trece mai departe. De fapt nu el trece – eu sunt cel care trec!… Şi el ce face atunci: stă pe loc, stă pe gânduri?, mă interoghează Ovidiu. Căci, cugetând despre timp îi am în vedere permanent pe studentul Ovidiu, de la Braşov, pe Nick şi pe Nelu Mic, pe Marius Borşanu – cu toţii dornici să afle ceva în plus, ceva interesant. Dar unul singur m-a scos din inerţie, m-a provocat prin acea întrebare naivă, retorică în esenţa ei, din moment ce nu există răspuns. Iar de atunci îi simt pe toţi aici, lângă mine, ca pe nişte prezenţe stimulatorii în căutările mele, peregrinările mele prin timp. Martori din timp, în procesul deschis de mine împotriva timpului…

*

Mă duc din nou (o nevoie urgentă mă-mpinge) la baia terminată de la etajul I al bildingului. Nu e ea terminată cu totul, dar instalaţia e făcută, apa legată. Pe oglinda băii cineva a scris „master bedroom” şi câteva cifre misterioase. Din oglindă mă priveşte un chip obosit, palid, îmbătrânit, un chip străin. Deodată îmi cade fisa, mă sperii: Eu sunt acela?!

…Ochii duşi în fundul capului, mutra boţită; pielea pe gât atârnă ca la puii de aprozar, de pe vremea răposatului. Mă uit la mâinile mele, zbârcite şi roase de var, pline de ciment şi de mortar întărit. Şi subit îmi aduc aminte: Ia stai, ce zi e astăzi?… Dar azi e 2 decembrie, ziua mea: împlinesc 50 de ani! Născut sub zodia Labiş, nu se putea să iasă din mine altceva decât poet…

Alergi…, şi cineva îţi trage mereu covorul de sub picioare… Iar tu alergi întruna, odată intrat în cursă nu te mai poţi opri. Eşti făcut pentru alergare: alergi şi te-aştepţi ca alergarea să te reconforteze ca o plimbare în aer liber, o excursie în munţi cu rucsacul la spinare şi bocanci cu ţinte-n picioare. Însă ea (alergarea, mişcarea) se-mpotmoleşte în tine ca-n acele smârcuri, fundături ale fiinţei, care stau veşnic la pândă, să prindă momentul. Respiri adânc şi te trezeşti că gâfâi. Îţi zici: fac şi eu jogging, ca tinerii ăştia americani, cu căştile pe urechi; dar alergarea este doar un coşmar al mişcării.

Ai vrea să te opreşti din alergarea asta fără speranţă, însă nu poţi; şi n-o poţi face fiindcă ştii că oprire înseamnă moarte… Alergarea se va opri singură la marginea gropii. Iar pe ecranul minţii tale apare o celulă rebelă, scăpată de sub control. Celula începe să-şi facă de cap, se plimbă prin organismul tău ca vodă prin lobodă. Iar el se contaminează de goana asta nebună, îmbolnăvindu-se de boala timpului…

…Te mai uiţi o dată-n oglindă şi-ţi zici, fugi de-aici, nu se poate! Acest chip obosit, această piele care atârnă pe gât, încreţită pe faţă, mâinile astea cu pielea încreţită, înroşită de var (varul timpului) şi rănită, e posibil e foarte posibil să aibă 50… Dar eu nu! Ceva din lăuntrul cel mai pidosnic, din profunzimile fiinţei, se ridică împotriva ideii şi se revoltă: Nu am 50… nu am 50! (E-adevărat că nu – mai – ai 50… Acuma când scrii, ai 50 şi!) Mai ieri-alaltăieri eram copil, tânăr, adolescent, la Revoluţie împlineam 37 de ani. Se spune că vârsta psihică a omului e mai mică cu 10-15 decât cea biologică.

*

Mergeţi la masă, la restaurantul hotelului Proscenium: tu, Viktor, Nick şi Dimitri. Şi Igor – băiatul de aur, cu care te-ai cunoscut mai recent. În sala de mese se coboară pe o scară rulantă. Cele 20 de minute ale lunch-ului au trecut cât ai clipi din ochi, în 10 minute trebuie să fiţi din nou pe poziţii. La întoarcere, scara ascendentă este defectă, iar voi trebuie să urcaţi tot pe cea coborâtoare. Ţie îţi vine o idee în legătură cu timpul, ca o încercare de definire, sau măcar de aproximare a înţelegerii lui… Înţelegi că a-l înţelege înseamnă a-l desfiinţa sau a-l defăima. Diseară, când toată „familia stucco” va fi acolo, în jurul mesei din bucătărie, vei avea ce „conferenţia”.

…Alergi în sus pe o scară rulantă care rulează coborâtor – ştii că de fapt ar trebui să urci. (Cât ai fost tânăr nici că-ţi păsa care e sensul…, parcă aveai sub tălpi un covor zburător!)

Dar acum, cu cât alergi tu mai tare în sus, cu atât aleargă şi banda coborâtoare, iar tu te trezeşti că, în loc să urci, baţi pasul pe loc, mai şi coborând câte-o treaptă. Sunt unii care zboară pe lângă tine, trec de culmea scării şi atât îi mai vezi.

„Mi se părea că vremea trece…

Mi se părea: dar eu treceam!”

*

Seara, în jurul cinei, te vei certa cu Nelu Mare, nemulţumit de explicaţiile tale metaforico-metafizice… Dă-o-n brânză, nea Puiule, asta nu-i treabă! Vii aicea cu tot felul de chestii, de ocolişuri şi-ntortocheri… Nouă ne trebuie ceva concret, pentru nivelul nostru de „înţălejere”, cum ar zice nea Kostikă. Iar dacă nu ştii, nu ştii… – mai bine ai recunoaşte şi ţi-ai vedea de treabă! Nu-ţi taie nimenea gâtul.

Nea Puiu se fâstâceşte, mustăceşte în barbă (o cam băgase pe mânecă): Aş putea, dacă mă tot bateţi la cap, să vă înşir la prostii şi banalităţi cu carul – în limbaj elevat se cheamă „clişee”… Ceva de genul acesta: Timpul e floarea care se deschide subit, petală cu petală, sub ochii telespectatorilor, filmată cu încetinitorul; ceasornicul ale cărui ace indicatoare se mişcă în chip vizibil… Bobul de nisip al clepsidrei sau picătura care cade-ntr-o amforă de bazalt… Dar decât aşa, mai bine-mi bag capu-n nisip ca struţul şi nu vă mai spun nimic!

…Zi d-alea cu elefantul sau broasca ţestoasă care susţin globul pământesc, cu melcul care ajunge primul la destinaţie…, zi-i nene, zi-i… Vrăjeşte-ne, ameţeşte-ne!, sare de colo Nelu Mic, gata înarmat pentru show. Nu te pricepi, nu eşti bun de nimic – continuă „şoumenul” –: dacă tot trebuie să inventezi, atunci scoate şi matale ceva mai mişto, mai tare. Vreau ceva cool!

…Şi dacă pentru mine timpul nu e nici elefant, nici broască, nici struţ şi nici melc?

Dar ce e, ce e atunci timpul, nea Puiule??, strigă Mitică cu disperare în glas, ca şi când de acest răspuns ar depinde avansarea lui în familia staco, sau chiar actele de cetăţean american. Uite ce cred eu despre timp – intervine Nelu Mic, pentru care doi ani la staco au trecut „ca o zi bună”… Mă uit la mata cum porneşti betoniera la ora 7 – 7 şi-un sfert, trebăluim câte ceva pe schelă şi imediat se face lunchtime. N-am început bine lucrul, că e ora 2…4…6, şi mă trezesc înghesuit lângă matale-n maşină, în damf de om şi de transpiraţie… Şi luăm drumul înapoi către „hotel”: Sala Proscenium, vizavi de ea teatrul acela de pe Strada Paisprezece, unde vă tot duceţi voi, mata şi Ovidiu, să vedeţi „Nevestele vesele”… (Mda, ne-am tot dus, dar n-am mai ajuns!…)

Cei-şapte-morţi-uriaşi, Hewlett Packard, Philips, National Data Corporation… Şi numai ce vezi jonck-ul nostru F 150 cum urcă panta spre „hotel”… Când am trecut de Pets Shop, de Winn Dixie…, când am trecut de barieră?… Cred că am căscat ochii, pur şi simplu, la flacăra aia mare de gaz de vizavi, care arde întruna.

Aş, de unde… zice Nelu Mare: ai dormit pe tine… Tu întotdeauna când prinzi un moment de răgaz faci economie de vedere!)

Pun apă la fiert să fac o supă americană la plic – 7 la un dolar –: Un plic, două porţii, supa noastră cea de toate zilele… Până să-mi vină rândul la baie, mă duc în spate pe deck să-mi omor timpul aruncând la jocul de tir. Toate cele 6 „rachete” se înfig pe lângă… O privighetoare americană (La noi îi zice ţicaie!) începe să triluie în pădurea de sângeri de vizavi. Şi iată că ziua s-a dus… Concluzia: timpul nici nu există, decât în bostanul ăsta, în capul meu  prost!

Capitolul Unsprezece

(Prizonier) în burta timpului

Nea Kostikă doarme buştean (asta înseamnă că poţi tăia lemne pe el), iar eu fac de strajă, ca de obicei. Aprind veioza, să nu-l bată lumina la ochi pe boier, dacă se scoală cumva să dea pe gât o duşcă din sticla de suc de struguri de la capul patului. Pe noptieră zace, neatinsă de vreo 10 zile, o carte adusă cu mine de-acasă, un titlu promiţător: Timp şi melancolie.

Ei, şi dacă tot nu pot dormi, nu pot vasăzică să să cad în prăpastia asta a dulcei uitări care e somnul, decât să stau şi să-l contemplu pe nea Kostikă cum poate el dormi şi sforăi de frumos… Hai, zic, mai bine să deschid cartea: poate voi reuşi să mă dumiresc în vreun fel! Însă, după vreo 10 pagini, în loc să mă prindă lectura, cad pe gânduri… Îmi trece prin minte că noi oamenii („existenţele”) ne mişcăm toată viaţa ca Iona în pântecele chitului. Suntem prizonieri în el – în burta timpului –, fapt care ne limitează orizontul. UNDE SE DUCE TIMPUL? – pe unde oare s-o fi aflând acel rezervor de secunde, Marea Uitării…? Că n-a dat de el (ea) nici Ghilgameş, pornit cu nădejde în căutarea nemuririi, nici feciorul de împărat din basmele noastre româneşti. Feciorul de împărat cel cu noroc la vânat.

Îmi face impresia că de fapt timpul rămâne în noi, numai că trece din eu în sub-eu, în subconştient. Fiindcă, odată trecut evenimentul (întâmplarea cu coastele mele „îndoite”, de-o pildă…, poate am să ţi-o povestesc vreodată – eventual în volumul doi), eu nu-l mai percep ca pe ceva real, actual. Odată devenit trecut, ieşit din prim-planul conştiinţei mele, timpul devine pentru mine ceva aproape străin, iar evenimentul cu pricina parcă nici nu s-ar fi-ntâmplat. Parcă nu mi s-a întâmplat mie, îl simt ca pe ceva străin. Şi totuşi…

Totuşi, numai trecute prin filtrul memoriei, al experienţei, lucrurile, oamenii, faptele, evenimentele devin ele însele. În amintire, toate acestea se aşează ca vinul în damigeană, îşi adâncesc conţinutul, se transfigurează. Se esenţializează. Capătă un nou înţeles. Abia când ne aducem aminte de-un lucru sau fiinţă le putem cunoaşte cu adevărat, i-am captat semnificaţiile mai adânci. (Dumneata, da – fac haz băieţii –, că eşti bănăţean, iar bănăţenii, se ştie, sunt mai înceţi la gândire!)

Apoi mai e o problemă: În ciuda aparenţelor, ceasul nu măsoară timpul! El ne spune timpul prezent, dar nu suflă o vorbă, nu dă socoteală despre trecut sau despre viitor. Fiindcă timpul e-un tot unitar, nu un amalgam de secunde, ore, minute. Iar ceasul ce face de fapt cu timpul nostru? Îl fragmentează doar, spre a-l face perceptibil, inteligibil. Ceasul nu măsoară timpul, ci mişcarea, curgerea lui către eternitate.

…Citesc în carte: „Dacă timpul îşi află sensul în eternitate, atunci el trebuie înţeles pornind de la aceasta”. Bravos, naţiune! E ca şi cum, ai zice: Poţi înţelege cărămida, mortarul, numai pornind de la structura unei clădiri şi stilul arhitectonic. Eternitatea, unitatea de bază a timpului… (Băă, dăştepţi mai e filozofii ăştia!, ar exclama Nelu Mic dacă ar fi de faţă. Dar el doarme dus în camera alăturată; se visează iepure fricos în lumea lui Emil Gârleanu, lumea celor care nu cuvântă…)

„Tot ce survine, se desfăşoară pornind din viitorul infinit către trecutul ce nu mai poate fi adus în prezent”, mai zice cartea. Dar aici dăm de o altă dilemă: În această situaţie, timpul e ca o apă ce ar curge de la vărsare către izvor, din aval spre amonte. „Pleacă de la viitor către prezent şi urmăreşte, pornind de aici, timpul care se scurge către trecut”.

Aşaaa… Pornesc din viitor şi încep să-mi imaginez curgerea inversă a timpului… Parcă dau şi eu să pricep, încep şi filozofii ăştia să vină de-acasă… (Nea Puiule, îmi place c-ai început să gândeşti!)

Aceasta ar fi, după Heidegger, ireversibilitatea timpului. Adică: Trecând în mare viteză de la viitor spre trecut, timpul nu se mai poate întoarce „acasă”, de unde-a plecat. Aşa, deci… De asta zic oamenii: O, de-am mai putea o dată să întoarcem ceasul (timpul) înapoi! Dar asta, e clar, nu se mai poate. Timpul curge mereu într-un sens, dinspre viitor spre trecut… Şi de acolo unde se duce??

O altă proprietate a timpului – după acelaşi – ar fi omogenizarea, adică asimilarea timpului cu spaţiul, cu prezenţa, cu existenţa. Este „tendinţa de a împinge întregul timp într-un prezent, făcându-l să iasă astfel din sine”. Cum înţeleg eu, în prima varianţă există doar viitor, iar după a doua, numai prezent. TIMPUL ESTE SUFLETUL, vine să mă ajute (sau să mă încurce mai tare) Sfântul Augustin. Iar Heidegger zice că timpul este chiar Dasein-ul, faimosul său Dasein – care ar vrea să fie un alt nume pentru subiectul uman.

Timp fiind, Daseinul produce timp. Iar timpul meu, Daseinul, sunt eu.

„În măsura în care timpul este de fiecare dată al meu, există mai multe timpuri”. Iar aici, la pagina 39… Ce neamţul numeşte „uitarea Fiinţei de către metafizică”, mi se pare mie că ar fi, de fapt, uitarea lui Dumnezeu de către filozofi, care nu fac altceva decât să bată apa în piuă cu limbajul lor supraspecializat, de neînţeles pentru omul obişnuit! Iar sistemele lor sunt ca spiţele unei roţi, raze ale cercului: Deşi multe, nu vor fi niciodată în stare să umple şi să împlinească cercul. Singurul sistem de gândire complet, practic şi unitar, cuprinzând o filozofie de viaţă pentru toate vârstele, timpurile, locurile, e Biblia. Doar ea ar putea, la rigoare, dacă te adânceşti în bulboanele ei, să-ţi răspundă la întrebare. Pe când noi oamenii, convorbind despre timp, ne jucăm doar de-a timpul…

Capitolul Doisprezece

În burta timpului – II: Timp şi eternitate

…Iată că a mai trecut o zi de trudă, stres şi zăduf şi a venit – tot la fel – noaptea. Deschid cartea nerăbdător, doar-doar îi voi da de capăt problemei. Cât timp a trecut între cele două momente??, mă socotesc îndreptăţit să mă-ntreb.

Timpul este mişcare(a), schimbare(a), iar Dumnezeu e eternitatea, PUNCTUL DE REPER. „În El nu este schimbare, nici umbră de mutare”. Dar rezultă oare de aici că Dumnezeu e un punct fix pe o curbă în Univers…, în afara lui?? Nu, el este chiar Punctul, Originea, intersecţia axelor, abscisă şi ordonată. Dilema filozofiei: Gândim lumea şi pe Dumnezeu (ca Fiinţă) – sau gândim fiinţa umană, ne gândim pe noi înşine!?… Aşa s-a ajuns la materialism, umanism, homocentrism: Omul în centrul Universului; totul pentru om. Eul îndumnezeit al omului, în sens luciferic (nu în cel ortodox, de imitatio Christi).

Thales din Milet mergea odată visător pe stradă, meditând la nemurirea sufletului; contemplând Universul creat, opera lui Dumnezeu, se uita „pe stele”… Când, deodată, cade-ntr-o groapă! (De parcă s-ar fi deplasat prin Bucureştii începutului de secol XXI!)

Izbindu-se de marginile dure şi abrazive ale gropii, filosoful vede stele verzi.

Dragi colegi, mă văd nevoit – a declarat el după ieşirea din groapă, în cercul lui de prieteni – ca de acum înainte să iau în calcul şi limitele! Universul, Fiinţa Supremă, nelimitate sunt, dar fiinţa creată se mişcă între limitele impuse de condiţia sa umilă şi precară, limite care trebuie luate şi ele în considerare. Întrebările Filosofiei au fost în toate timpurile întrebări retorice. „Orice interogare este un act de căutare”, zice Heidegger.

…Dar iată că încep să filozofez şi eu, cad în aceaşi groapă… Haideţi mai bine să vedem ce e cu momentul ACUM. Fiindcă, dacă ne apucăm noi să cujetăm adânc pe marea temă a timpului, precis împuşcăm un sofism! Înţelepciunea omenească – intelighenţia – nu face altceva decât să „solidifice” (să încremenească) tot ce atinge, precum legendarul rege Midas,

la care însuşirea de a transforma în aur orice obiect pe care punea mâna, dacă stăm s-o analizăm bine, nu era chiar o binecuvântare.

…Închipuie-ţi: I se pune în faţă mâncare, o friptură gustoasă. Pune mâna pe halca de carne şi… dinţii i se opresc într-un lingou de aur. I se aduce o cadână, încearcă să o atingă tandru pe sâni şi pe coapse… Odalisca devine instantaneu o statuie de aur! Ce era înainte magmă incandescentă, fluiditate şi flux, este acum tuf vulcanic.

Un alt filozof (dacă nu cumva Bergson), vine să încurce şi mai tare lucrurile, vorbind despre „emergenţa trecutului în prezent”. Ca şi cum ai zice: prezentul nostru, cu apele mereu tulburate de clipe trecute, paraziţi pe ecran,  înoată ca somonii contra curentului. (Imaginează-ţi acum domnule cititor nişte incursiuni ale unor hoarde migratoare de pe timpul lui Gingis-Han, a unor armate de troglodiţi în centrul unui New York al secolului XXI. Prezentul ultramodern, invadat de trecutul  profund revolut!) Dar în firea timpului este curgerea – asta se cunoaşte de la Thales încoace – o succesiune de momente ACUM; precedate de momente „înainte” şi urmate de momente „după aceea”.

Nimic pe lume nu e mai efemer, mai puţin consistent ca momentul prezent: Mă uit la ceasul din perete, şi zic cu glas tare: E ora 12 şi un minut. Mai casc ochii puţin în stânga, în dreapta, mă dau cu lucrul (sau mă foiesc în scaun, bătând pe clapele tastaturii). Mă mai scobesc în dinţi, în nas, iau exemplu de la nea Kostikă, cel care acum doarme dus, casc gura la trecătorii sau la maşinile de pe stradă, mai arunc un ochi la televizor…

Până apuc să mai şi meditez la vreun subiect oarecare – vai, înceţi la minte mai sunt bănăţenii! – iată că au trecut 10 –15 minute! Falnicul meu prezent meu devine cu fiecare moment care trece, cu fiecare ticăit de ceas, un jalnic trecut. Se împotmoleşte definitiv, se împlântă în el ca prora unei corăbii într-un banc de nisip. Scot din geantă caietul maro pe care l-am adus cu mine în speranţa că voi reuşi să mai scriu şi eu ceva în America, – citesc un titlu: „Viaţa noastră, sau momentul <ACUM>” Şi zic aşa: Viaţa e o amintire anticipată (de unde am scos-o?). Din întregul ei, rămâne numai ce ai făcut în afara ei: vasăzică, ce ai gândit, plănuit şi înfăptuit pentru Împărăţie. Nu e o succesiune de momente: momente trecute, prezente şi viitoare, ci un singur moment în mişcare, spot luminos pe-un ecran. O lanternă magică pe care-ai plimba-o de-a lungul unui zid lung, spoit cu var, sau de-a lungul unei cărări pustii în noapte.

*

Obişnuiţi să ne învârtim pe lângă casă, fiinţe şi lucruri – vieţuind aşadar între o dimineaţă şi-o seară – nu ni se va părea oare lungă, plictisitoare, veşnicia?

… Mai citesc în caiet: Acum e joi, 22 august 2002, ora 1 şi 13 noaptea. Stând eu aici la birou şi scriind în acest caiet mă gândesc că peste nici două săptămâni (pe 2 septembrie) mă voi afla în avionul spre San Francisco… Dau câteva pagini bune şi găsesc scris: Acum, 12.03.2003, au trecut deja 4 luni de când m-am întors din America; revăd aceste însemnări despre timp şi le găsesc de prisos. Năpădite, năclăite de superfluu.

ACUM spune şi tu, cititorule, cititor al meu: te iau ca martor imparţial, tu te afli  undeva afară din timpul meu. Când am trăit eu, autorul acestor rânduri, momentul „acum”? Atunci, în noaptea de 22 a VIII-a 2002, cu două săptămâni înainte de zborul meu; „acum”, adică pe 12 martie 2003, la întoarcerea mea din America… Sau „acum”, în noaptea de 5 noiembrie 2002 când stau aici în garaj, refugiat de urgia cu numele nea Kostikă, şi mai am două săptămâni până la zborul întoarcerii??… Aud?

Care este momentul acum?, mă-ntrebam şi atunci, acolo, la muncă, şi anume când îmi era cel mai greu. Când ridicam singur sacii de ciment pe bena betonierei, căram mortarul cu roaba sau în găleţi, de ziceam că mi se vor lungi mâinile până la călcâie, ca la maimuţe… Conştient că momentul de criză, momentul acum nu va ţine decât câteva luni, iar peste scurt timp mă voi trezi în avion, voi privi norii, voi asculta muzică în căşti, savurând un deget de whisky…

(Iar povestea momentului acum, când încep să scot de prin buzunarele generoase ale geamantanelor şi să întind pe masă, să triez şi să prelucrez fiţuicile şi petecelele de hârtie pe care le-am fircălit şi le-am mâzgălit, le-am adunat cu grijă atunci, prin buzunare… Asta este deja o altă poveste… O altă succesiune de clipe, fâlfâiri de aripă ale păsării colibri…)

…Spun „acum”, şi secundarul ceasului de mână, cu brăţara stropită cu var (cimentată) – un Omax automatic – a şi făcut câţiva paşi către viitor, câteva salturi de o secundă. Prezentul meu devine stăruitor şi văzând cu ochii trecut. Mă simt uluit de aceasta, deşi ştiu că n-am făcut cine ştie ce mare descoperire. Ca mine, acum, sunt milioane de oameni „badijonaţi”, bandajaţi în pansamentele timpului, ca evreii pregătiţi de înmormântare; bulversaţi şi stresaţi de momentul acum. Mă aflu pe malul de lut al lacului zis Acum. Şi zic: „A fost odată ca niciodată”, sau „Noi doi ne-am iubit cândva foarte tare”. Sau: „Pe vremuri,  lumea asta ticăloasă era mai bună, mai credincioasă; clipa era pigmentată cu dese apariţii de îngeri”.

…Adun scoici şi melci sidefii, cioburi de timp, pe ţărmul nebun

al Mării Acum.

Capitolul Treisprezece

Fabrica de timp. Cele trei stări de agregare ale timpului

Timpul precede Universul, zic anticii. Timpul/durata e „stofa însăşi a realităţii” (după Bergson). Timpul muşcă din lucruri şi le lasă amprenta dinţilor săi… (Da’ ce, e câine, nea Puiule?!, sare la gâtul tău Marius Borşanu, însă Ovi şi Eugen sunt de părere că e frumos exprimat). Personalitatea noastră se clădeşte din acţiune şi timp, în straturi concentrice, succesive, ca gogoaşa viermilor de mătase din nobilul fir.

…Stau ce stau eu pe gânduri şi iată-mă căzând iarăşi într-o capcană; o groapă de timp. O „gaură neagră” (Sfârşitul unei găuri negre îi apare unui observator drept un glob care îi arată mediul ce înconjoară celălalt capăt): Timpul real nu poate fi gândit, ci numai trăit, se trăieşte singur pe sine, inconştient. Ori gândeşti, ori trăieşti, din două una: trebuie să te hotărăşti! Şi în loc să optezi pentru una din două, îţi vine în minte deviza minerilor, cea cu care credeau ei că le dau în cap intelectualilor, fără să-şi dea seama de prostia lor: Noi muncim, noi nu gândim! De parcă – viţeilor! – să gândeşti nu este o muncă, o activitate. Ia să staţi şi voi ore în şir în faţa unei foi albe, în căutarea unei soluţii, uitând de voi… Să vedeţi dacă după vreo două ceasuri mai simţiţi ceva în stomac. Munca intelectuală te stoarce şi te sfârşeşte mai abitir decât cea manuală.

Ce fac eu acum??… continuarea în numărul viitor al revistei

autor Remus Valeriu Giorgioni, membru al proiectului Cititor de Proză

Continuarea seriei celor "ŞAPTE POVESTIRI CU TÂLC"

artist Maia Martin, Dansând cu cerul

Filozoful Han Feizi

V . Instrumentistul ce completa orchestra

Regele Qi Xuan ( Ci Süan) din Epoca Statelor Combatante îndrăgea nespus cum sună instrumentul yu şi tare îi plăceau concertele fastuoase. Regelui îi mai plăcea să asculte doar orchestre de yu
alcătuite din nu mai puţin de 300 de persoane.

Pe vremea aceea trăia un om, domnul Nan Guo, care nu ştia să cânte la yu. Dându- şi seama însă că dacă ştii să cânţi la acest instrument eşti admis la curtea regală, s- a dus la regele Qi Xuan şi a-
nceput să se laude că este un virtuoz al acestui instrument, mărturisind că
tare îşi doreşte să cânte pentru rege.

Cum nu se poate mai bucuros, regele Qi Xuan l- a poftit să facă parte din orchestră. Falsul instrumentist se prefăcea de minune că interpretează cu ardoare la instrumentul yu.

După moartea regelui Qi Xuan, tronul a fost moştenit de regele Min. Şi lui îi plăcea s- asculte muzică interpretată la yu, dar a cerut ca instrumentiştii să-i cânte rând pe rând câte unul.

Când domnul Nan Guo a aflat de dorinţa regelui Min s- a speriat grozav şi a fugit pe furiş.

traducere din limba chineză de Maria Bălaşa, redactor al revistei Faleze de piatră

Extras Guy Goffette: Auden sau Ochiul balenei

IONA ÎN ISLANDA

Rezervată  din fire, balena evită vânătorii şi filosofii

[…] căci cu toţii, noi suntem ucigaşi, pe pământ şi pe mare, inclusiv Bonaparte şi rechinii.

H. Melville
II

Abatorul este sub cerul liber: cinci balene pârlite pe malul stâncos, cinci balene albastre mari în care oamenii în cămaşă sau cu bustul gol, lac de transpiraţie, se bălăceau strigând; cinci munţi de carne roz sau albă pe care o despică cu lovituri de pic, de ganci, de bardă, de specul, şi sângele împroaşcă şi ţâşnesc glume pe care şi le trimit de la unii la alţii ca muncitorii din construcţii de la o schelă la alta.

Şi, de jur împrejur, este marea care ia sângele pe cât poate, stropind boturile intacte

şi înfipţi departe ca nişte statui, aceşti trei martori care strigă  cu gâtul înnodat

şi în spatele lor un radio care cântă cu difuzoarele date la maxim I Want to Be Bad, în timp ce un canar invizibil se străduieşte să completeze doimile a două-trei note, mereu aceleaşi, repetate fără încetare.

CĂDEREA LUI ICAR
I

Peisaj cu căderea lui Icar. Cu toţii ştim acest tablou, pictat de Bruegel cel Bătrân, unde viaţa şi moartea se declină în plină zi sub ochii celor vii pe care nebunia îi copleşeşte, şi prostia, şi indiferenţa.

L-am văzut atârnat pe simezele muzeelor, reprodus în reviste, cataloage, dicţionare sau pe aceste cromolitografii care odinioară îi bucurau pe micii mâncători de ciocolată, neobosiţi colecţionari de imagini, cu degetele pătate de cerneală şi lipici.

Acum, albumele lor dorm în fundul unui dulap sau se-gălbenesc în pod într-un cufăr, dacă n-au sfârşit pe etajera plină de praf a unui anticar de provincie sau printre obiectele scoase din uz, la groapa de gunoi municipală.

Totuşi, acest peisaj nu l-am uitat, n-am putut. El este ca şi imprimat în faţa noastră pe retină, unde rămâne în stare de veghe.

Pentru a-l reînsufleţi, inutil să evocăm un pescar cu undiţa aplecat peste razele reflectate, un ţăran în spatele maşinii sale în strălucirea crepusculului, un scufundător care despică suprafaţa apei, chiar şi să tragem de coadă vechiul mit al lui Icar.

Inutil.

Este suficient să mergem pe stradă, să luăm metroul sau orice mijloc de transport în comun la o oră de vârf, pentru ca numitul peisaj sau viziunea mai mult sau mai puţin clară a ceea ce am păstrat în noi să revină la viaţă în faţa ochilor noştri.

Este suficient ca deasupra feţelor întunecate, tăcute, de bărbaţi  şi femei despre care s-ar putea spune că sunt duşi la abator sau revin de acolo, pe neaşteptate, o voce să înceapă  să vorbească.

Spartă, arzătoare, ca şi cum ar fi pe marginea prăpastiei, ceea ce spune – şi zgomotul ramelor, al circulaţiei suprimă sau ia cu sine în întregime vorbele, lăsând în aer doar un scâncet –, ceea ce spune, ştim cu toţii, am auzit în aşa măsură încât am putea să repetăm pe dinafară fără să sărim nici un cuvânt: Sunt singur, sunt gol şi cad şi cad şi cad. Priviţi-mă, surâdeţi-mi, ajutaţi-mă, nu mă părăsiţi.

Numeroşi orbii deodată, şi numeroşi surzii printre cei ce stau jos, feţe cenuşii, corpuri înghesuite, cu sufletul în călcâie, căci mulţi dintre ei sunt deja morţi cu toată compasiunea, mulţi au căzut deja în ei înşişi şi nu mai văd nimic în afară de propria lor suferinţă.

Aceia au fost Icar într-o altă viaţă, e atât de mult timp de atunci, dar greutatea mării îi striveşte şi urechile lor sunt astupate.

Ceilalţi sunt în picioare, prin forţa împrejurărilor, ca agăţaţi de bara oboselii; sau este din propria alegere: tineri, viguroşi, nepăsători, ei se ţin cu ochii şi râd mai tare decât ei înşişi, în timp ce vocea uzată a tăcut şi îşi face loc la capătul unei mâini şi întinse, numai os.

E o zi ca toate celelalte zile, muncă pentru unii, distracţii pentru alţii, şi cel care cade între ei este deja în noapte.

Aceeaşi poveste este în tabloul lui Bruegel şi toţi aceia se regăsesc în el, cu alte haine, desigur, şi într-un alt timp: plugarul este la plugul lui, nu vede decât brazda, dosul mare al calului şi capătul câmpului său; pescarul are ochii aţintiţi asupra prăzii şi tună şi fulgeră împotriva vâltorii stârnite de căderea unui corp în apa verde; ciobanul, cu capul în vânt, citeşte cerul ca pe-un afiş şi este la fel de încântat ca şi tânăra din metrou, în mod sobru blondă, cufundată în cartea ei, unde moartea nu este decât o pagină de întors, şi la urma urmelor, rama întreagă seamănă cu această corabie a nebunilor care se duce în prăpastie cântând că viaţa este viaţă este viaţă. Oh, literatură.

Săracii de noi, cu toţi aceşti ochi ca să nu vedem!

Dacă  indiferenţa crudă a celor vii faţă de cei vii nu ne sare-n faţă în metrou sau pe stradă aşa cum o face într-o pictură, aceasta nu înseamnă oare că suntem mai puţin impresionaţi de realitate decât de alegoria ei, de evenimente decât de reprezentarea lor, sau oare prima ne atinge de prea aproape, încât ne obligă să ne privim în faţă, aşa cum suntem, iar de acest lucru ne este silă?

Bruegel a pictat scena într-un decor idilic al unei zile obişnuite în timp de pace: cer albastru, mare verde cu caravelă, oraş însorit în depărtare, prim-plan campestru de sfârşit de vară, unde, fiecare, până în momentul neştiut al morţii, rătăceşte în îndeletnicirile sale.

Cea mai bună dintre lumi, în fond, pentru amatorii de cărţi poştale şi iluzii care mai cred că absenţa războiului face faţă păcii, când în fiecare zi egoismul, lipsa de vlagă, răutatea, indiferenţa, domnesc ca stăpâni în jurul nostru, în noi; când în fiecare zi un om cade şi nimeni n-a văzut nimic, un om strigă şi nimeni n-au auzit nimic.

Aşa se face că morţii continuă să existe pe stradă  la întâmplare, copiii să urce la soare ca Icar. Surzi deja ca şi el la chemările lui Dedal şi ale bătrânei înţelepciuni, continuă să ignore că tot ceea ce se ridică în această lume va fi coborât aşa cum este scris.

traducere din limba franceză Tatiana Segal, redactor al revistei Faleze de piatră

Extras Guy Goffette: Verlaine de ardezie si ploaie

O INFUZIE DE VERLAINE
VIII

Orice ar face, Verlaine poartă în el ţinutul Ardennes sub formă  de infuzie. Ea curge în venele sale ca zerul, nu albicios, nici albastru, cum voia mama lui, ci verde şi închis ca şistul în ploaie.

Din cauza ei, va prefera întotdeauna Nordul Sudului, iar peregrinările-i nu-l vor purta dincolo de Loire.

Din cauza ei, marile lui iubiri vor fi din Ardennes: Rimbaud, Lucien Létinois şi ultimele rivale, Philomène Boudin şi Eugénie Krantz, care au accentul zonei. Ce vreţi, spunea el discutând despre prima, când o iubesc, mi se pare că aud clopotele din ţinutul meu.

Şi, tot din cauza ei, această admiraţie pentru Marceline Desbordes-Valmore, micuţa actriţă fără talent din Douai, despre care va insera în volumul său Poètes maudits: Mai întâi, (ea) era din Nord, iar nu din Sud, nuanţă mai nuanţă decât crezi că-ţi pasă. Din Nordul crud, din Nordul adevărat (…), – şi aceasta ne-a plăcut nouă, celor din Nordul crud – până la urmă! Şi el răsuceşte cuţitul în rană, cu un fel de bucurie răutăcioasă, ca şi cum ar fi trebuit să-şi ia o revanşă asupra acestui Sud totdeauna cald: la ea, mai spune el, nu găseai niciun pic de emfază, de „imitaţie” de rea-credinţă pe care trebuie să le blamezi chiar şi-n lucrările cele mai incontestabile de dincolo de Loire.

În Ardennes, mereu şi întotdeauna acolo, fugind de ocniţa pariziană, va veni să-şi refacă sănătatea, să-şi aline vreun necaz, să-şi recapete pofta de iubire şi de prietenie.

Infuzia Ardennes este abundenţa de bun-simţ ţărănesc şi verdele vieţii; este fruntea posomorâtă a taciturnului, ochiul geambaşului, violenţa surdă a taurului. Este şi indiferenţa molcomă a vacii, ondularea viţei-de-vie mângâiată de vânt, ţărmul lung de bancuri de nisip modulat de ploaie, legănarea brazilor negri şi plictiseala nesfârşită a câmpiei.

Şi, bineînţeles, de aici sunt mişcările contrastante şi vagi totodată ale acestui pământ care-l locuieşte precum exilul, ale acestei întâlniri într-însul a femininului şi virilului, a fragilităţii şi brutalităţii, a şistului şi a ploii, din care provine muzicalitatea nativă şi senzuală a versului lui Verlaine, fără egal în poezia franceză.

Ardennes mai este şi acea nevoie, s-ar putea zice instinctivă, când era în vervă sau plin de mânie, de a pălăvrăgi în dialect, deşi  îl masacra într-o veselie, amestecând accentul belgian cu cel din Picardia şi cu zeflemeaua uşor destrăbălată a zonei. Aşa se face că i se întâmpla, impunând tăşere după al treilea absint, să se lanseze în apărarea regulilor limbii sale, căci veni-i-ar numele, dialectul belgian nu-i oare pur şi simplu o franceză cu caracter local, având o savoare specifică şi foarte dese întorsături proprii, pentru a nu spune mai mult, uşor naivă şi foarte maliţioasă? Atunci, mulţumit de el, ochiul său albastru-cenuşiu se aprindea, iar el lovea în masă cu pumnul sau bastonul, asigurând, şmecher ca un cerb bătrân: Y’ est yauque ladelé, y’ est yauque !¹ Şi încă cum mai „există ceva acolo”! Ceva atât de trecător, atât de subtil, că numai poemul îl poate ilustra.

Hai, crâşmar, mai dă-mi un absint, de vreme ce n-ai ţuică aşa ca acolo!

O, iaz cu înverzită apă

Spre tine lupii cenuşii se-ndreaptă.

Se-adapă-n noapte, iar ochii mari, colilii,

Descriu un balet de ciudate stafii.

Verlaine, în orice decor,

Este acelaşi copil fragil şi visător

Ce-n trup nu poate învinge

Ce urcă-n el şi plânge.

Vântul de Nord îl deşiră

Sau şistul deschis ca un briceag

Sau chiar plânsul dat în vileag,

Delirul cerbului rănit care respiră

Sufletul lui de ştrengar ce se uită

Ca toţi cei ce străbat o ţară necunoscută

În zadar mergând spre zarea nesfârşită

Silinţa lor e vană, iar natura deşartă

În ei sânge verde, otrava domoală,

Mai grea decât amintirea ancestrală,

Moarte mai prelungă decât tânguirea goală

A lanului de grâu sub ploaia autumnală.

O, zână verde,  nu eşti oare

Frumoasa care aduce, naivă,

blândeţea binefăcătoare

Îndărătnicului în derivă?

DE ŞIST ŞI DE PLOAIE
III

Ah! cine ar putea descrie în cuvinte fericirea de a fi primul trezit într-o casă adormită, de a deschide obloanele care scârţâie un pic, şi fereastra, de a se aşeza acolo în aerul vineţiu al dimineţii şi de a privi nemişcat strada învăluită în tăcere.

Timp de o oră, Paul este stăpânul lumii. Corpul lui se trezeşte la primele triluri de păsări, ochii lui se luminează în aceste culori care se desprind una de alta. Mai întâi cerul, care-şi limpezeşte gâtul pe briciul acoperişurilor, apoi teiul mare, care se scutură pe loc şi sute de vrăbii îşi iau zborul: a venit lăptarul. Deja? Magia dispare. Mătuşa Louise, severă şi numai bunătate, se grăbeşte în bucătăria care miroase a pâine caldă şi dulceaţă.

Astăzi, Paul va merge cu tatăl lui să vâneze lupul care hoinăreşte la marginea pădurii. I s-a promis în ajun, ca să adoarmă.

În picioare în faţa porţii şi mândru ca prinţul d’Orléans la Valmy al cărui portret tronează în salon, tropăind precum calul lui, Paul aşteaptă, încălţat cu cizme, cu tolba de vânătoare în spate şi gata să se încaiere cu toate terorile pădurii din Ardennes.

În amurg, când se lasă ceaţa, ceva suspect îl reţine mai multă vreme în curtea mătuşii Louise. Este o dâră cenuşie care contopeşte pajiştile şi acoperişurile, râurile şi drumurile. Este cerul ca o mlaştină şi toate reflexele lui care se duc dansând.

Înăuntru, tăcerea păsărilor face loc murmurului plăcut al lucrurilor: ceainicul pe vatră şi focul care se încreţeşte şi se zbârceşte, foşnetul stofelor şi vântul pe sub uşi. Aceasta este ora la care micuţii se aruncă în fuste şi adorm morţi de somn, cu ochii mari deschişi multă vreme, visând liziere de păduri şi lupi.

traducere din limba franceză Tatiana Segal, redactor al revistei Faleze de piatră

Ereziile de la Iaşi (continuarea la Cartea a III-a; Cartea a IV-a)

Margareta Sterian – cea mai de seamă pictoriţă română din secolul XX ( 1897-1992)

Margareta Sterian – cea mai de seamă pictoriţă română din secolul XX ( 1897-1992)

Născută la Buzău, la 16 martie 1897, Margareta Sterian a învăţat la Şcoala Evanghelică din Bucureşti, avându-l printre profesori pe Ioan Slavici. Între anii 1926-28 se află la Paris, unde studiază arta şi istoria artelor plastice la Academia Ranson. Are prima expoziţie personală, la Bucureşti, în 1929. În acelaşi an, începe studii de sociologie şi colaborează cu Dimitrie Gusti, la Universitatea din Bucureşti. Este prietenă cu Lena Constante, soţul acesteia, Harry Brauner, folclorist, fratele pictorului Victor Brauner. A fost distinsă cu premii, a participat la numeroase expoziţii în ţară şi în alte ţări. În memoriile sale, Iordan Chimet a numit-o „Indian Woman” ( v. „Cartea cu prieteni”). În 1977, la Ed. Meridiane a apărut un album sub îngrijirea Olgăi Buşneag, a fost prezentată în mai toate dicţionarele despre pictorii din România, de opera ei s-au ocupat sau au scris Mac Constantinescu,Petru Comarnescu, Dan Hăulică, Nicolae Balotă, Dan Grigorescu, Amelia Pavel, Octavian Barbosa, Doinel Tronaru, Mircea Deac, Mariana Vida, Mircea Barzuca, Geo Şerban, Vasile Mocanu ş.a. În pictura Margaretei Sterian se resimt influenţele vechilor maeştri Ucello, Sassetta, a modernilor Picasso, Modigliani, Raoul Dufy, Marc Chagall(cunoscut personal la Paris), dar în mai mare măsură, inspiraţia a fost de origine folclorică, românească, datorită şi experienţei de colaboratoare a lui Gusti. Se regăsesc, astfel, post-impresionismul, constructivismul, fovismul, cromatica energică şi optimismul fermecător dau o nobleţe de înaltă clasă tablourilor ei de grup, de dans, de mişcare, peisaj, de circ, spectacole, portrete, natură moartă, flori, etc. A încetat din viaţă la 9 septembrie 1992, iar după un an a fost instituit premiul „Margareta Stetrian” al Muzeului Naţional de Artă al României.

Ca scriitor, ea s-a remarcat în poezie (1945, 1969), proză, evocări de călătorie, traduceri din literatura engleză şi americană.
Dintre picturi amintim doar cele care ne sunt la îndemână ca reproduceri – „Autoportret”, „Oglindire” ( suprarealist), „Măşti cu preot, chip şi himeră”, „Masca verde şi calul invadator”, „Patinaj în Cişmigiu”, „Nuntă evreiască”, „Imagine din Balcic” ( reper pentru mulţi pictori), ceramică de colorit şi formă cu totul originale, etc.
A cunoscut de-a lungul vieţii personalităţi precum Victor Brauner, Marcel Iancu, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Eugen Ionescu, Ţuculescu ( care a comparat-o cu Oskar Kokoschka), Vasile Voiculescu,ş.a.
Poezia ei a fost apreciată de Perpessicius, Pompiliu Constantinescu, Edgar Papu, Geo Bogza, Laurenţiu Ulici, Nicolae Manolescu,Ana Blandiana, Victor Felea, Lucian Raicu, ş.a. „Te privesc, norule şi ştiu că sunt sora ta/ te-nfiripi, te destrami, arzi, te-ntuneci”, scria poeta şi astfel a fost şi artista în redarea frumosului plastic.

autor Boris Marian, redactor al revistei Faleze de piatră

sursa foto: mirelapete.dexign.ro

„O ţară tristă, plină de umor”…( presa-ntr-o dungă)

Din lipsă de ocupaţie şi poate cumva plictisită de prea multe lucruri serioase din jurul meu, încerc azi un joc; îmi imaginez lucru de neimaginat, cum că aş fi picată întâmplător dintr-o altă  lume, în acest spaţiu iubit de zei, dar în aceeaşi măsură urât de propriii locuitori – România. Ce poţi face când ajungi într-un loc de care nu prea ai habar dar, pe care vrei să-l cunoşti cât de cât? Încerci să te informezi pătrunzând în lumea mirifică a presei autohtone, care cu maximă obiectivitate te poartă între cer şi pământ, între agonie şi extaz, între vis şi realitate că, în final, te întrebi dacă n-ar fi mai indicat să mergi la un psihiatru, care să-ţi spună cu mâna pe inimă că ai avut doar un coşmar, dar că stai bine cu nervii la cap.

artist Maia Martin, Bucurie albastră

Mai toate ziarele etalează pe prima pagină pe vajnicii apărători ai democraţiei, politicienii aflaţi într-o prelungită campanie electorală, cu lovituri la gioale pe sub masă, pumni şi ghionturi cât încape, plâns sfîşietor de mila poporului. Numai că, nimeni nu-i mai ascultă: „dă-i dracului, toţi sunt nişte hoţi!”Prima impresie este de lehamite generală, de apatie patologică. Se pare că nici măcar criza economică ce s-a instalat comod în raiul mioritic, nu mai impresionează pe nimeni: „doar n-o fi dracul chiar aşa de negru!” În definitiv pe locuitorii acestor meleaguri îi mai surprinde, până la uimire, doar faptul că mai vine şi iarna, deşi a fost şi cu un an în urmă, că ninge, cum parcă niciodată n-a mai nins sau, că vine vara şi pe deasupra mai arde şi soarele de parcă n-ar fi destul. În rest toate sunt normale…Atât de normale că un cunoscut şi apreciat literat local, scârbit de jigodismul politicienesc s-a decis să mai ofere o şansă doar celor care vor fi capabili să demonstreze că-s băştinaşi, cunoscând măcar limba şi obiceiurile celor de la care cerşesc votul o dată la patru ani. Din păcate, casta parlamentarilor de profesie n-a prea avut vreme de pierdut cu un lucru atât de mărunt precum cel solicitat; ei omorându-şi neuronul cu discipline cu adevărat serioase în care şi-au luat doctoratul.

În sfârşit, ca să nu fiu chiar cârcotaşă, iată şi-o ştire care te face să-ţi tresalte inima şi să ţi se umfle nările ca atunci când te afli în faţa unui fapt decisiv: patriotul de serviciu, Vadim zis şi Rudotel se pare că e singurul ce mai veghează la fruntariile ţării şi, asemeni Casandrei ce prevestea moartea cetăţii Troia , el trâmbiţează ultimele ceasuri ale Ardealului pe care nesăţioşii unguri s-au decis mână-n mână cu strigoiul de Atilla ca în  toiul nopţii să-l răpească şi să-l mute în pusta maghiară. Mai ştii, păcatele?! Te poţi trezi a doua zi că, în loc să ajungi la Alba Iulia, dai peste o gaură neagră, un hău, iar Ardealul, ia-l de unde, nu-i!

Ar fi greu de crezut asemenea lucru? Aş!  Pentru vajnicii români , orice e posibil. Chiar şi să faci o maşinărie cu care s-o tai pe Marte, să nu te prindă criza economică pe aici. Scrie negru pe alb că un tânăr cu mintea odihnită de prin capitală, inspirat probabil din aventurile lui Tom şi Jerry a pornit să facă năzdrăvana invenţie, numai că a greşit proporţia când a amestecat explozivul şi-a rămas doar fără urechi. Oricum nu-i erau de mare folos şi se pare că s-a lipsit bucuros de ele. Norocul vecinilor că temerarul om de ştiinţă locuia la curte, că altfel ar fi luat pe câţiva dintre ei şi i-ar fi făcut marţieni fără voie. Când am citit ştirea, m-a cuprins aşa o tristeţe, că n-a încercat o demonstraţie publică pe lângă Casa Poporului…. Măcar ar fi făcut un gest patriotic şi chiar ar fi fost luat în consideraţie.

În fine! Să mergem mai departe cu ştirile. Ce poate să facă gelozia din om! O biată gospodină de pe lângă Galaţi, a căzut victimă soţului din dotare, care , precum shakespeareanul Othello, gelos pe ea că stă cât îi ziulica cu ochii şi cu sufletul la Jose Louis, n-a găsit alt mod de răzbunare decât să-i îndese telecomanda pe gât :” na! să te saturi de telenovele!” Iar când a văzut că era cât pe ce să-şi dea duhul, s-a mai îmbunat şi i-a făcut-o ţăndări de cap. Iaca-şa! Că n-o să mai aibă muierea, unealta diavolului cu care să se teleporteze în patul lui Don Juan şi-o să se întoarcă la desuetele apucături din tinereţe:, să mai facă când şi când câte o zeama, sau să mai dea, poate, cu mătura. Ăsta, da! abuz, că i s-a încălcat bietei femei dreptul la informare. Noroc că nu chattuia pe net, că mouse-ul e mult mai mic decât o telecomandă şi sigur se ducea pe gât cu tot cu fir…

Şi pentru ca scorul să fie nul-nul, cum zic franţujii, iată şi o ştire despre o cunoscută doctoriţă cu ceva apucături de volintir, care nici una nici doua, i-a crăpat capul c-o rangă unei biete asistente ce-o înlocuia când şi când în patul conjugal; la ea acasă fiind cam ocupat de ceva studente imberbe ce-i alinau suferinţele universitarului –soţ. Deh! Nu toate femeile sunt „open minded”şi vorba cântecului – „la donna e mobile.” Acum săraca asistentă se vaită la toate suratele că i-a căzut bara-n cap la gym. Aviz amatoarelor de fitness!

Dar iată că tot citind ştirile mi se întăreşte ideea că exemplul celor mari e urmat cu sfinţenie de urmaşii plini de geniu ce le calcă pe urme. Şi dacă ţăranca nu mai toarce la gura sobei ca altădată şi stă cu ochii pe Clona , Thalia, sau alte modele demne de urmat, de ce alde „muci pe mânecă” nu s-ar apuca şi ei să facă un videoclip. Unde? Cum, unde? În cimitir că-i mai „cool” şi ca să fie şi „horror” de ce să nu scoale şi morţii devastându-le mormintele? Nici nu cred că s-au gândit măcar o clipă că nu-s morţii lor şi că-s evrei. Cred că le-a fost cel mai la îndemână . Şi-apoi ce să facă bieţii copii când profesorii le sunt în grevă declarată de vreo 20 de ani? Nu trebuie să facă ce văd şi ei că fac alţii şi scot bani frumoşi?- adică, artă adevărată, şocantă, modernă, „cool” , s-o posteze pe net, să vadă şi cocalarii ceilalţi, ce pot muşchii lor. Că nu mai au respect pentru nimic… nu-i bai! Doar n-or să se mai joace ca acum o sută de ani „de-a v-aţi ascunselea” sau „de-a ţară, ţară vrem ostaşi”… Mâine-poimâine auzi de ei ce mari artişti au devenit, creatori ai cine ştie cărui –ism.

Mă opresc aici. Nu de alta, dar chiar simt nevoia să cobor cu picioarele pe pământ şi pentru a nu ştiu câta oară, mă bate un gând: să stau cât mai departe de acest spaţiu numit presă, făcut de alienaţi cu scopul de-a aliena, nu de a informa. E unul din locurile comune şi inutile, ba chiar dăunătoare grav sănătăţii.

autor Maria Sava, redactor al revistei Faleze de piatră

Binele

La urma urmei, totul se reduce  la problema binelui. Fiecare dintre noi ne ţintuim viaţa într-un anume spaţiu al binelui,  pe care încercăm mereu să-l sprijinim cu faptele noastre. Tot ce facem are ca ţintă finală acest bine. De cele mai multe ori nu-l putem defini clar, nu ştim cu exactitate cum ar trebui să fie, ce-ar trebui el să ne aducă, dar ştim că el, şi doar el, este cel care poate să ne împlinească speranţele, de aceea toate eforturile noastre. Este spectaculos binele nostru, este năzdrăvan, este jucăuş, surprinzător. De multe – putem spune că de prea multe ori – se joacă de-a Fata Morgana, şi când crezi că ai pus mâna pe el se sparge ca un balon de săpun, se împrăştie şi te face să rămâi îndurerat, sărăcit. Binele poate fi lângă tine, aici; îl atingi, îl pipăi, şi atunci devine obsedant. Devine unica ta raţiune, oricum ar fi el caracterizat de ceilalţi. Nimic nu contează atâta vreme cât tu poţi să te bucuri de roadele binelui pe care l-ai prins. Este ca o capcană mortală, iar ceea ce te ţine atât de strâns de acest bine este dorinţa. Şi nevoia unui mai bine. Pe de o parte viscerala frică de a pierde binele ştiut, şi de a fi obligat  să orbecăi; pe de alta dorinţa nestăvilită a unui mai bine. Şi dacă acela, virtualul, iluzoriu  mai bine nu ţi se arată? Atunci ştii că ai o raţiune, trăieşti pentru un bine care te cuprinde întru totul, care îţi motivează zilele, îţi oferă un scop. Pentru că binele trebuie să te cuprindă plenar, complet, abia atunci viaţa ta capătă sens. De multe ori binele care te-a ademenit este zdrenţuit, fragmentat, instabil; şi totuşi este o raţiune. Este cu mult mai bine decât să te zbaţi căutând un altul…

artist Gina Baranovschi, Alchimia copilăriei

Nu te împlineşte binele acesta, nu-ţi oferă moral cine ştie ce, dar îţi ocupă dimineţile, făcându-te să crezi în importanţa ta, şi-n posibilitatea ca mâine să obţii mai mult de la el. Faci asta zi de zi, o viaţă ai face-o, mai multe vieţi dacă ar fi, pentru că binele nu te satură niciodată. Este convingerea ta nestrămutată. Şi, chiar atunci când îţi dai seama că toată motivaţia credinţei tale s-a estompat, a dispărut, continui să trăieşti cu vechile imagini. Ele sunt cuibărite în sufletul tău ca nişte idoli nemuritori şi-ţi împing viaţa. Stai de multe ori şi te întrebi cum de ai ajuns în starea prezentă? Cum s-a făcut? Ce mecanism, care ţi-a scăpat, te-a mânat până în situaţia asta? Dar binele nu-ţi va oferi niciodată un răspuns satisfăcător, pentru că binele doar se arată, toate celelalte îţi aparţin doar ţie, sunt ale tale cu totul. Şi gândurile, şi ambiţiile, şi invidia, şi speranţa, şi şovăiala, şi nesiguranţa, şi orgoliu, şi vanitatea. Toate. Toate sunt ale tale, motivate de ceea ce ţi se pare că vezi atunci când râvneşti binele. El nu te îndeamnă, dar nici nu te descurajează, nu te ademeneşte, dar nici nu te alungă, binele se arată pur şi simplu, oferindu-ţi libertatea de a vedea ceea ce vrei tu. Doar ce vrei tu!  Trebuie să înţelegi, că nu binele arată ca un cameleon, mereu schimbător, mereu instabil, ci, doar tu îl vezi aşa, pentru că nu vei avea niciodată încredere deplină în binele tău. În sufletul tău se zbuciumă o zdravănă îndoială ce te face să crezi că poate fi un bine mai bun, mai complet, mai total. Eşti gata oricând să trădezi, să înşeli. Binelui însă nu-i pasă de alunecările tale, el îţi poate arăta mereu ce vrei tu, şi dacă te înşeli se poate schimba, poate lua o altă înfăţişare. Atunci unde este stabilitatea de care-mi vorbeşti mereu? Unde e siguranţa că binele este raţiunea unică pentru care merită să trăieşti? Binele să fie raţiunea, sau tu? Viaţa ta aparţine binelui, sau îţi aparţine ţie? Te apleci vreodată peste viaţa ta să o vezi aşa cum ar trebui ea să fie? Aşa cum doar mândria şi demnitatea o cer? Şi să vezi binele doar în urma faptelor tale, ca ceva împlinit, ceva pentru care sângele tău, gândul tău a dat jertfă. Ceva care stă mărturie, nu care ademeneşte.

autor Ion Mânzatu, redactor al revistei Faleze de piatră

Pictorul Barbu Iscovescu

Începuturile artei plastice româneşti, laice datează din secolul XIX, până atunci, singura formă de manifestare în acest domeniu era arta decorativă şi murală, religioasă. Printre înaintemergători se numără şi Barbu Iscovescu, născut la 24 noiembrie 1816, la Bucureşti, în apropierea actualei Căi a Moşilor( se numea altfel, dar traversa Capitala, fiind pietruită). Numele său era Iehude Iscovici. Fraţii Golescu cu care a fost prieten îl numeau Itzkovitz, după ortografia germană. Tatăl, Haim era „zugrav de icoane” ( nu se folosea cuvântul pictor) şi l-a pus pe fiul său să înveţe arta cu meşteri germani, apoi ministrul Trebilor din Lăuntru ( actualul MAI) , banul Mihail Ghica îl trimite la Viena. A stat mult timp în străinătate, a risipit lucrări proprii care nu au mai ajuns în ţară, se ştie de o ”Vedere din Lyon” , datată în 1932, când pictorul avea doar 16 ani. Călătoreşte mai mult în Austria, vizitează palate, biserici, mănăstiri, locuri pitoreşti. Intâmplarea a făcut să-i ducă paşii la Mauthausen, unde pictează biserica din localitatea ce avea să-şi lege numele de unul din sinistrele lagăre ale morţii din timpul celui de al doilea război mondial.Dar Iscovescu a trăit cu un secol înaintea Holocaustului.

artist Barbu Iscovescu, portretul lui Avram Iancu

La Viena cunoaşte mulţi tineri din ţările române, majoritatea cuprinşi de freamăt revoluţionar, primeşte însărcinări, vizitează Banatul, pictează portrete, peisaje. În 1847 vine la Bucureşti, trecând prin Craiova, Balş, Podu-Olt, îl cunoaşte pe Gh. Magheru, viitorul şef al trupelor revoluţionare, iar la Bucureşti se întâlneşte cu pictorii Negulici, Rosenthal. Concepe drapelul revoluţionarilor, pe care scria „Libertate şi Frăţie”, drapel ce avea să fie capturat şi dus la Istanbul. Pe data de 11 iunie intră în Palatul lui Bibescu-Vodă, în fruntea revoluţionarilor. Continuă seria de portrete cu Gh. Magheru şi Nicolae Golescu. După înăbuşirea revoluţiei, se retrage la Braşov, merge la Abrud, în Munţii Apuseni, îl cunoaşte pe Avram Iancu,.îi face portretul, chiar mai multe, unul este realizat la Paris, după o schiţă. Apoi se întâlneşte cu exilaţii transportaţi pe Dunăre, face portretul lui Bolintineanu, ale unor militari sârbi. A lăsat peisaje de la Deva, Sighişoara, Turnu Roşu, Sibiu, etc. La Paris, îşi susţine traiul executând copii după Tizian, portrete de domnitori din istoria românilor. Este obligat să plece la Istanbul, unde îl vizitează Theodor Aman, mai tânăr decât Iscovescu, pe care îl cunoştea de la Craiova. Aman i-a dedicat tabloul „Ultima noapte a lui Mihai Viteazu”, iar după moartea lui Iscovescu adună o parte dintre lucrările acestuia şi le predă la Bucureşti, statului. În ciuda bolii pictează , inspirat de orientalismul Capitalei turce, ultima lucrare fiind datată la 27 mai 1954. Moare la 24 octombrie, în acelaşi an, la înmormântare participând Gh. Magheru, Al. Christofi, care contribuie la ridicarea unui monument la Pera. Epitaful a fost scris de D. Bolintineanu. Despre pictor au scris, mai târziu Moses Schwartzfeld, cărturar cu larg orizont, iar după ani, acad. George Oprescu. Fără a fi un mare artist, Barbu Iscovescu şi-a legat numele de cultura română, de procesul modernizării României.

autor Boris Marian, redactor al revistei Faleze de piatră

Pictorul-martir C.D.Rosenthal

Autorul celebrului tablou „România revoluţionară” este Constantin Daniel ( la naştere, David) Rosenthal, iar modelul ales era Maria Rosetti, soţia revoluţionarului C.A.Rosetti, care l-a apreciat la superlativ ă pe prietenul său pictor, afirmând că a murit ca un erou al României, ucis de poliţia habsburgică. Poetul Nichita Stănescu se referea la C.D.Rosenthal, un exemplu de patriotism, „care nu este rezultatul unei analize de sânge”. Afirmaţia poetului ar trebui să fie reprodusă pe front-of-page în toate ziarele care bat toba unui naţionalism extremist.
Artistul s-a născut în anul 1820, la Budapesta, în familia unui comerciant, fratele său a fost, de asemenea, om de afaceri, el a făcut studii la Viena, la vârsta de 17 ani, apoi se stabileşte la Bucureşti , în 1842, unde devine un portretist apreciat. În 1844, îl găsim la Paris, la studii, având profesori pe Michelet, Quinet, poetul polonez Adam Mickiewicz, ş.a. În 1846, fondează alături de Bălcescu, Kogălniceanu, Ion Ghica, Societatea Studenţilor Români, cu un program vădit revoluţionar. În acelaşi an viziteasză Anglia, unde ia cunoştinţă cu pictura preromantică engleză, astfel că această şcoală, la fel ca şi pictura lui Delacroix, cunoscută din Franţa, îi jalonează începuturile.

artist C. D. Rosenthal, România revoluţionară

Participă la revoluţia de la Bucureşti, din iunie 1848, primeşte cetăţenia română, care nu se acorda, de obicei, evreilor. După înăbuşirea revoluţiei, este închis la Giurgiu, Rusciuc, eliberat, pleacă la Paris, călătoreşte cu diferite misiuni în Elveţia, Austria, este arestat şi torturat la Budapesta. Moare în închisoare, la 23 iulie 1851. Ion Heliade Rădulescu l-a apreciat pe Rosenthal drept „martir al Revoluţiei române”. Alături de Barbu Iscovescu, C.D.Rosenthal a adus o nouă mărturie a devotamentului pe care evreul îl manifestă atuncă când nu i se pune în faţă absurda acuzaţie de deicid, ca şi alte epitete false, din vechiul arsenal antiudaic.

BORIS MARIAN

George Steiner

Înainte de a-l prezenta pe unul dintre înţelepţii timpurilor noastre, voi face o referire la un mic eseu, „ Cele trei limbaje ale omului”, publicat în 2008 , în revista „Idei în dialog”, revistă căreia îi simţim lipsa. Cele trei limbaje sunt, după Steiner – muzica, matematica şi poezia. Muzicianul – „ de ce aş vorbi dacă pot cânta?”. Muzica este anterioară vorbirii. Păsările, balenele, valurile, vântul, sârmele de telegraf, astrele ( pe unde nesesizate de urechea omului), toate cântă. Dacă omul ar pieri, muzica ar dăinui şi fără el. Este opinia lui Schopenhauer. Limbile au o viaţă a lor, muzica este eternă şi universală. Ciudată este, însă , ideologizarea muzicii. De pildă Simfonia a IX-a a lui Beethoven, inspirată de „Oda bucuriei” a lui Schiller, a fost adoptată atât de propaganda comunistă, cât şi nazistă, dar şi de democraţii care au sărbătorit căderea Zidului Berlinului. Opera „Rienzi” a lui Wagner l-a entuziasmat pe Herzl, „profetul sionist”, pe Hitler, când acesta visa un al Treilea Reich, pe care l-a şi ridicat, spre a-l distruge.

foto: George Steiner

Nu există nimic mai puternic pe lume decât muzica, unii spun muzica proastă, noi am spune oricare muzică. Desprins de corp, capul lui Orfeu îşi continuă cântul, aşa spune mitologia. Matematicianul spune cu totul altceva. Muzica de azi nu mai poate fi accesibilă oricui, ca să nu vorbim desprte surzi, despre afoni, etc. Matematica este accesibilă oricui, ea este limbajul universal.Totodată, numai omul poate fi creator al matematicii, nici o altă fiinţă nu are această capacitate. Este un produs pur, al gândirii umane, independent de stările sufleteşti, opiniile unuia sau ale altuia. Poetul vine şi spune că numai el se poate adresa oamenilor din jur, el este stăpânul cuvintelor. Muzica, matematica pot fi ignorate, poezia se află în fiecare, nevoia de comunicare, care în poezie atinge gradul cel mai înalt, primeşte răspunsul în poezie. Astfel a vorbit fiecare dintre cei trei reprezentanţi ai limbajului, de fapt ne-a vorbit eruditul şi înţeleptul George Steiner. S-a născut la Paris, în anul 1929, a studiat la Sorbona, apoi la Universitatea din Chicago, la Harvard şi la Oxford. În ultimii ani a predat concomitent la Universitatea din Geneva şi la Cambridge. Dintre scrierile sale, extrem de numeroase, cităm – „ Tolstoi şi Dostoievski”(1963), „Anno Domini” ( 1966), „Limbă şi tăcere” (1969), „După Babel” ( 1978), „Martin Heidegger” ( 1981), „În castelul lui Barbă-Albastră” ( 1986), „Artele sensului” ( 1991), „Moartea tragediei”(1993), „Erata ( autobiografie)” ( 1998), „Prefaţă la Biblia ebraică” ( 2001), „De la Biblie la Kafka” (2002), multe , apărute iniţial la Paris, unele traduse şi la noi, Steiner fiind unul dintre cei mai frecvent citaţi autori din lume, la ora actuală. S-a ocupat de mai toate domeniile  culturii umaniste, ca şi de politica internaţională. Printre contribuţiile importante menţionăm – revizuirea unor noţiuni fundamentale în lingvistica modernă, implicarea în fenomenul multicultural, plurilingvistic, redefinirea xenofobiei şi antisemitismului în perioada post-Holocaust. Menţionăm că familia lui Steiner a fost nevoită să se refugieze din Viena, în preajma invaziei Germaniei naziste. Într-o povestire parabolică, un personaj, un Hitler supravieţuitor, refugiat în America de Sud afirmă că nenorocirea evreilor se datorează marilor invenţii cu care au „nenorocit” omenirea – monoteismul, creştinismul şi marxismul. Este o definire clară a modului de gândire antisemit, care pleacă de la o realitate judecată cu semnul schimbat. Filosoful deplânge starea de incultură în care se află o mare parte a omenirii, inclusiv populaţia din zonele dezvoltate economic, în care societatea de consum are cuvântul hotărâtor. Steiner a constatat că mitul Turnului Babel se regăseşte la mai toate popoarele care şi-au creat mitologii proprii. De aici decurge necesitatea comunicării, grija pentru traducerea operelor importante. În eseul intitulat „Extrateritorial”, el porneşte de la exemplul albinelor care comunică permanent despre sursa de hrană, cantitatea existentă, localizarea, calitatea hranei. Este un redutabil cunoscător al operei lui Shkespeare, ca şi a marilor poeţi ai lumii. În privinţa limbilor de circulaţie internaţională, el este de părere că trebuie încurajată comunicarea în aceste limbi ( evident, engleza, pe primul loc), fără a se neglija evoluţia limbii oricărui popor. Lui îi aparţine butada „cartea sau viaţa”, cu un înţeles absolut benefic. Dar, tot el arată că într-o ţară cu o cultură extrem de avansată, cum era şi este Germania a putut să apară o ideologie şi un regim care părea născut în bezna cavernelor. Este unul din paradoxurile istoriei. De asemenea, vorbind despre relaţia maestru- discipol, Steiner, un oponent al oricărui dogmatism, se exprimă fără menajamente la tendinţa unor falşi „dascăli” de a monopoliza ideile. Un frumos eseu, „Tăcerea şi poetul” se încheie cu un citat din Kafka – „Acum sirenele au o armă mult mai fatală decât cântecul, anume tăcerea”. De aici porneşte şi marea artă.

sursa foto: http://www.biografiasyvidas.com/biografia/s/steiner_georges.htm

autor Boris Marian, redactor al revistei Faleze de piatră

Reset

Un bob zăbavă… Zâmbetul are gust de pâine dospită şi e tivit cu vorbe ştiute de la o bunică, rostite adesea în gând: Se luminează, mamă, cărarea ta…

Pleci de lângă fereastră  şi paşii tăi desenează pe covor chipul tatonării. Iei pachetul de cărţi şi tragi la nimereală una. Printre degetele, uşor depărtate, îţi aruncă ocheade Samuel, îngerul iubirii universale. Îţi oferă inima lui, ce pare o stea, proiectată pe un cer incert colorat, un amestec de mov şi roz. Surâzi indulgent, mângâios la gândul că dimineţa mai ai inocenţa casnică de a scoate din pachetul cu patruzeci de cărţi una singură despre semnificaţia căreia citeşti în acea broşură cu titlu solemn Dialog cu îngerii. Întinzi  mâna spre ceaşca de cafea. Nu  apuci să sorbi, că mobilul clipeşte un sms. Te uiţi la ceas. E  prea devreme şi nu ai chef să-l citeşti, împingi periculos telefonul spre marginea mesei. O durere îţi mocneşte în oase, iţind o lacrimă de ciudă, că primăvara se chinuie să iasă.Te tot moşmondeşti cu gesturi rare pe lângă trup şi gând. Din nou mobilul tremură, în echilibru precar pe marginea mesei. Un bob zăbavă… Două mesaje scurte:

You are woman. Hope u come back. Nu poţi decela limpede mesajul. Îl citeşti pe-al doilea: S’agapo.

– Dar, în vacanţă am voie să fac ce vreau, nu-i aşa?

De fiecare dată, înainte de a pleca în tabără, puneai, invariabil, aceeaşi întrebare bunicii, chiar dacă răspunsurile erau date întotdeauna cu fereală.

– Mamă, tu mai bine erai băiat! De ce păcatele mele, ţi-oi mai călca eu rochiţele cu volănaşe, de ce oi apreta eu gulere albe de dantelă, dacă tot le smulgi, le mototoleşti sau le ascunzi în buzunar? Nu te mai căţăra ca nebuna pe garduri, că te trimit în pielea goală pe stradă. Ai omorât bunătate de rochiţe! Şi dacă nu te porţi ca o fată, nu mai pleci în nici o tabără…

artist Teodora Irimia, Crizanteme albe

S’agapo… Plecasei pentru câteva zile la Corfu. Dimineţile: soare blând de început de mai, turişti puţini, nisip curat şi fin. Plaja, la cîteva minute de hotel. O luai la pas în zorii cruzi, când culorile se amestecau suav pe luciul intuit al mării Ionice. Te obişnuisei cu detaliile şi fotografiasei casele dimprejur. Moraitika fusese un sat de pescari şi o parte din aşezare mai păstra ceva din vechea imagine; de altfel, chiar lîngă hotel era o casă cu grădină de legume şi pomi fructiferi. De acolo, în fiecare dimineaţă auzeai un cucurigu grec ce înţepa faldurile ferfeniţite ale nopţii. După plimbarea matinală pe malul mării şi, după ce scormoneai depărtările, încercând zadarnic să desparţi culorile, păşind precaut pe marginea misterului, te aşezai vlăguită pe prosopul întins şi închideai ochii. Sub tălpi simţeai sărutul mării ce lenevea în răcoarea dimineţii. Te legăna promiţător.

– Ya_soo! Calimera!

Ţineai ochii închişi, chiar şi atunci când l-ai simţit aproape.Tăceai şi părea oarecum bizar că nu-ţi era teamă, deşi eraţi singuri pe plaja pustie. Nici măcar nu erai curiosă să-i vezi chipul.

Îl simţeai cum se foia pe nisip, poate intrigat de tăcerea ta stranie.

– Am un vapor.Vrei să  te duc la Laguna albastră?

Tăceai şi numărai cuminte secundele dimineţii şi tot nu te-ndurai să deschizi ochii.

– Te urmăresc din prima zi… Iubeşti marea…

Ai deschis ochii şi, când l-ai îndemnat tăcut să se bucure de pustietatea din jur, privirea lui verde te cerceta atent. Te-ai ridicat şi ţi-ai adus genunchii la bărbie. Priveai intrigată conturul bizar al tălpilor ce dormitaseră în nisip, dar continuai să taci.

– Mă cheamă Michalis şi toţi mă ştiu de Mike. Locuiesc, sus, pe munte, în inima pădurii.

Ţi-ai scuturat nisipul de pe tălpi şi l-ai întrebat:

– Ce cauţi aici, Mike?

El ţi-a zâmbit, iar tu l-ai privit curioasă. Avea poate cincizeci de ani, un trup atletic, statură potrivită, brunet, sprâncene stufoase şi negre, sub care străluceau ochii de un verde intens.

Privirea ta îl cam incomoda şi părea că nu mai ştia de ce se afla acolo. Şi-a revenit destul de repede însă şi te-a întrebat scurt şi apăsat:

– Te duc la Laguna albastră? Sunt liber până la prînz şi am vaporul ancorat în apropiere.

Verdele din privirea lui îţi aducea aminte de un prieten din copilărie, pasionat de jocul Hoţii şi vardiştii. Te-ai ridicat de pe  prosop, ai  tras şortul pe tine şi i-ai spus, fără să-ţi tremure genele, aşa cum nu te învăţase bunica:

– Du-mă, la Laguna albastră!

Încă un strop de cafea, apoi şedinţa de terapie. Doctorul, prieten mai vechi, te-a sfătuit: poartă ceva verde, timp de o săptămână. Cu buzunarele pline cu pietricele verzi, luate din colecţia adunată de peste tot şi cu superbul malahit cu luciri magice, strâns uneori în palmă, glasul tău e totuşi nedumerit:

– De ce trebuie să port verde?

– Ai pertubată chakra Manipura.

– Mă laşi!

– Ca prieten, e de datoria mea să te avertizez. Ascultă şi tu măcar o dată! Ce te costă să porţi verde o săptămână, apoi vii la mine la cabinet şi facem o curăţire.

– Iar tu te plimbi cu mîinile pe trupul meu şi gata, se rezolvă, nu?

– Da, nu eşti vindecată.

Vaporul strivea straturile de apă ce foşneau sacadat. Visasei odată, că te aflai la bordul unui vas cu zbaturi, iar când te-ai trezit mai aveai în urechi ritmul cadenţat al palei metalice ce lovise apa şi, chiar dacă  un astfel de vapor nu se mai întâlnea pe nici o mare, amintirea zbaturilor metalice care propulsau ambarcaţiunea rămăsese atât de vie, încât îţi stârnise zâmbetul de acceptare, uşor resemnată, a realităţii.

– De ce zâmbeşti? Am spus ceva ce nu trebuia…?

Tăceai şi îl priveai pe necunoscutul ce-ţi oferea Laguna albastră, deşi te străduiai să rămâi pe insula realităţii. Scormoneai nuanţele de albastru ale Mării Ionice, munţii ce desenau, la orizont, forme stranii ca nişte chipuri uriaşe cu ochi goliţi de întrebări, asemănători hăurilor ce se ghiceau sub straturi de ape mişcătoare ce se apropiau, se risipeau care-ncotro sub privirile tale răsfrânte. Simţeai verdele intens al privirii lui şi, mai ales, cum creştea şi te învăluia dorinţa lui. Prizonieră în arşiţa soarelui ce începuse să ardă, erai cuprinsă de o stare similară cu beţia.

– Vrei vin grecesc? Bem un pahar şi, când ajungem la Lagună, pregătesc frigărui.

Ai  întins mâna spre paharul cu vin şi degetele voastre s-au atins o fracţiune de secundă.

– Ef_hari_sto!

El a râs şi a repetat pronunţia corectă şi glasul lui a modelat ferm:

– Para_kalo!

– Cum se spune la voi ” noroc”?

Era atât de aproape încât verdele copt din privirea lui ţi-a produs ameţeală. Ai auzit totuşi limpede cum, uşor amuzat, a rostit pe-ndelete.

– Stin_iyia-sou!

Un bob zăbavă…

– Crezi că nu s-a… cicatrizat?

– Nu te implici, nu suferi, pluteşti, te amăgeşti. Reia exerciţiul suferinţei.

E onest şi totuşi francheţea lui sperie: ai vrea să te  ridici de pe patul căptuşit cu piele moale cu miros de  trabuc fin. Te foieşti şi prosopul se adună sub trup, însă şedinţa nu s-a terminat şi eşti nevoită să rămâi nemişcată.

– Nu te mai agita! Relaxează-te. Nu te mai gândi la nimic! Depărtează-te de chipuri, de amintiri, de tot.Vino, sub palmele mele!

– Ai transpirat…

– Pentru că eşti devoratoare de energie.

– Ca un strigoi…?

– Taci! Încearcă să  nu mai vorbeşti…

– Femeile vorbesc mult.

– Uită, cel puţin în timpul şedinţei.

– Să uit că sunt femeie?

Terapeutul o priveşte cu simpatie şi are o strângere de inimă la gândul că va trebui să  mai treacă o bucată de timp până ea va reveni la  normalitate. Îi spune şoptit şi rar:

– Resetează amintirile, nu-l mai lăsa să bântuie prin relaţiile tale: oricare şi oricum ar fi ele.

Vorbele terapeutului conduc la zona- reper, când  zi de zi, de dimineaţă până seara eraţi împreună, când glumeai şi spuneai că fiecare sunteţi o prelungire a celuilalt.

– Când s-a schimbat? Când ai aflat că nu te mai iubeşte?

Era o noapte ca oricare alta. Te ştiai ocrotită, nu-ţi păsa dacă te dezveleai în timpul somnului, căci el era mereu acolo să te-nvelească sau, dacă aveai un coşmar- se mai întâmpla- să te ia în braţe, să te legene şi să te sărute pe frunte şi tu să adormi împăcată. Să fi visat oare, deşi abia adormisei ? Ţi-ai auzit limpede vorbele:

– Ai pe cineva.

Te-ai speriat şi ai vrut să-ţi iei vorbele înapoi, dar nu mai aveai cum. Tăcerea aşternută peste cuvinte apăsa şi, brusc înfuriată, ai aruncat pătura cât colo.

El tăcea, iar tu  nu  îndrăzneai nici măcar să mai respiri. Îţi era teamă să aprinzi lumina, de fapt îţi era groază să-i vezi chipul.  Te temeai să nu găseşti un necunoscut lângă tine. Ai aprins totuşi veioza.

– Răspunde dracului o dată! Spune ceva.

El continua să tacă. Îşi împreunase braţele peste ochi, agresat poate de lumină sau de chipul tău desfigurat de disperare.

Cât de urâtă te-ai simţit: cea mai urâtă şi cea mai caraghioasă!

Pe valul disperării, al spaimei hidoase, trupul şi chipul aveau ceva grotesc, stupid, când el a rostit, apăsat de durere:

– Iubesc altă femeie…

Pietrele încinse de soarele amiezii dădeau ora exactă a realităţii. Michalis se agita pe mica ambarcaţiune şi, împreună cu ajutorul lui, căpitanul Costas, pregăteau prânzul.

Cercetai fiecare piatră de pe mal, sărutând cu tălpile pe cea mai colţuroasă, nepăsătoare la o posibilă rănire. Epiderma îşi purta durerea peste care picurai zi de zi stropi de cenuşă.

A fost un prânz pe cinste: frigăruile se topeau în gură şi vinul era excelent, deşi puţin cam dulce.

La adăpostul unei stânci, ascunşi de privirile lui Costas, rămas discret pe vapor, Michalis îţi povestea câte-n lună şi-n stele. Părea că nu mai vorbise de un milion de ani, iar zâmbetul tău îl invita la confesiune.

– Câte turiste ai mai adus aici? Le preferi pe cele de la început sau de la sfârşit de sezon?

Mike părea sincer uimit de întrebare, dar nu s-a supărat.

– Cu asta mă ocup: organizez excursii la Lagună şi în împrejurimi. Aici, vin mulţi turişti.

– De data asta  însă e cam mic grupul.

A izbucnit în râs, apoi a spus oarecum obosit:

– De câţiva ani, sunt singur. Nevastă-mea trăieşte la Corfu cu fiica mea. Muncesc de dimineaţă până seara, zi de zi…

Tăceai, deşi nu doreai să  zăboveşti  prea mult lângă poveşti.

Ce frumoasă era piatra aceea albă, diafană, şlefuită de ape! Ţi-a dăruit-o emoţionat şi a întrebat:

– Cum de te lasă singură? Nu îi e teamă…?

– Ce vrei să spui…?

– Că nu eşti singură. Ai pe cineva: poate un soţ…

– De unde ştii? E vizibil…?

Râdeai, dar simţeai apăsarea stranie de pe piept.

Un bob zăbavă  …

– O  să mă fac bine?

– Nu mai ştiu..! Eşti atipică, ai o predispoziţie stranie spre acel dincolo de … Eşti jenant de constantă, îţi place să sapi la infinit, doar-doar vei găsi un strop de diamant. Sincer să fiu, nu cred să mai existe doritori de…  labirinte.

– Bărbaţii?

– Nu, oamenii în general. Încearcă să nu mai gîndeşti în termeni atât de categorici: bărbaţi, femei.

– Ei, asta-i bună! Aşa mă  ajuţi? În loc să mă ghidezi spre autostradă, mă  trimiţi în bălării.

– Ce vrei să spui?

– De ce să uit că  sunt femeie sau că tu că eşti bărbat?

– Acum, sunt terapeut şi  încerc să ajut, în plus, suntem prieteni.

– Nu sunt convinsă.

În secunda următoare, el se depărtează de pat, vădit sâcâit.

Din spatele paravanului, aproape gata îmbrăcată, întrebi:

– Chiar crezi că un bărbat poate fi prieten cu o femeie?

– Da, şi mai mult decât atât, mi se pare o inepţie explicaţia legată de singura circumstanţă când bărbatul ar putea fi  prieten cu femeia. Să revenim la cazul tău! Tu şi bărbatul tău aţi trecut prin furtună nepregătiţi. Acum, trebuie să ierţi şi să uiţi.

– Întâmplările au venit fulgerător peste noi: nici nu mai ştiu cât timp a trecut şi cum s-au legat evenimentele între ele, din noaptea în care am aflat că  nu nu mă mai iubeşte şi până în clipa când s-a declanşat criza…

…Cum ai reuşit să străbaţi drumul până la spital, strecurându-te cu el alături, pe bancheta din faţă, printre maşini, ignorând reguli elementare de trafic? Te străduiai să striveşti lacrimi împletite ca nişte funii groase şi aspre de bici, iar la spital ai aflat că era deja grav: edemul se declanşase de câteva ore. Respira cu dificultate şi te privea disperat. Pentru că la camera de gardă nu reuşiseră mare lucru, medicul de serviciu a hotărât să-l monitorizeze la reanimare.

Îngrozită, nu mai erai sigură că ai reacţii normale: nu plângeai, dar te agăţai cu mâinile de targă. Paşii sunau ciudat pe gresia tăcută a Spitalului Militar. Când cei doi infirmieri l-au reaşezat pe targă, doctorul s-a apropiat şi a spus:

– Dacă nu-şi revine în noaptea asta, nu mai sunt şanse. I se vor umple plămânii cu sânge şi nu mai avem ce face…

– Nu puteţi preveni, ajuta, împiedica…? Ceva…?

Torturată de casacada de lacrimi care stătea să inunde, fir de gând la poalele masivului de durere ce risca să se prăbuşească peste ce mai erai, păşeai pe lângă targă. Într-o mână aveai pantofii lui, iar cu cealaltă te agăţai de mânerul lateral, îi desenai profilul, fără să iei seama pe unde calci şi, de câteva ori, chiar era să cazi. La intervale scurte de timp privirea lui ardea şi pe ecranul disperării se proiectau corăbii eşuate pe puntea cărora nu urcasei. Frustrarea îşi întindea ghearele, strângea cu furie gâtul realităţii şi nu puteai să verşi durerea pe care mărşăluia haotic regretul că nimic nu s-ar fi întâmplat dacă…

Zilele s-au topit sub soarele de sfârşit de mai, s-au amestecat într-un cocktail de nisip, de scoici, de apă sărată, tămăduitoare.

Se înnoptase şi simţeai răcoarea muntelui prin rochiţa subţire de vară. Tremurai. Nu ştiai mai nimic despre el.

După plimbarea de la lagună, seara, la restaurant, Mike a venit direct  la masa la care te aflai cu nişte prieteni şi, după un salut scurt şi câteva politeţuri inevitabile, a spus simplu şi hotărât ca ţăranul de la munte:

– Hai, să facem o plimbare cu motocicleta: îţi arăt luna de sus, de pe munte. De acolo, Moraitika pare strivită.

Nimeni nu mai spunea nimic şi te priveau cu toţii, curioşi  să vadă ce reacţie vei avea.

Te-ai ridicat hotărâtă  de la masă şi ai râs:

– Hai, să vedem luna!

Înainte de a te depărta, ai apucat să auzi totuşi cum cineva spunea:

„E nebună. Unde se duce? Cine-i ăsta, fraţilor?”

Când  te-ai urcat pe motocicletă şi ţi-a spus să te ţii bine de el, ai ştiut că nu ţi se va întâmpla nimic. Ca şi cum ţi-ar fi ghicit gândurile, Mike ţi-a înnodat mâinile în jurul lui şi a şoptit, cu chipul spre tine, apropiindu-şi buzele de bărbia ta:

– Nu sunt hoţ sau criminal…

Glumea? Vorbea serios? Habar nu aveai…

Drumul a fost un vis şi, deşi tremurai în rochiţa subţire vară, nu aveai suficienţi ochi să  cuprinzi în matca lor muntele, pădurile de măslini, luminile de sus şi de jos. Pe măsură ce pătrundeaţi  în pădure, întunericul devenea când pufos, când perforat de lumini multicolore şi nici nu mai ştiai de unde vin. Virajele deveneau tot mai strânse, întunericul din ce în ce mai adânc şi drumul tot mai abrupt. Nimeni nu spunea nimic, numai din când în când el şoptea:

– Ţi-e frică? Ţin-te strâns de mine.

Iar când, vrăjită şi speriată de întuneric şi lumini, relaxai intensitatea strânsorii, îţi aduna grijuliu mâinile în jurul lui.

– Ce vezi pe un astfel de  întuneric?

– De ani de zile străbat acelaşi drum. Îl ştiu pe dinafară.

– Nu-l poţi parcurge cu maşina?

– Ba da, însă nu-mi plac maşinile.

– Şi iarna ce faci? Tot cu motocicleta mergi?

– Da, aici nu prea sunt ninsori. Oricum, iarna nu muncesc: stau  mai mult pe-acasă.

– Nu pleci niciodată  în vacanţe?

– Nu prea am cum. Dar, acum,  mă gândesc să te invit la iarnă la Paris. Chiar: mergi cu mine câteva zile la Paris?

Oricât de improbabilă  părea o asemenea posibilitate, râsul tău  a încălzit răcoarea nopţii.

El a oprit câteva minute şi, cocoţată pe motocicletă ai  putut admira în voie stelele ce tremurau la picioarele voastre iar, când el ţi-a ghidat chipul spre cer, ai văzut luna în toată splendoarea ei: plină, rotundă, cu umbre şi lumini întreţesute pe un luciu galben-roşiatic. Erai uimită, căci nu  mai văzusei o aşa lună, mai degrabă un soare uriaş gata să asfinţească. De jur-împrejur, cât vedeai cu ochii se întindea o mare de lumini ce se revărsau nefiresc, ciudat, aproape magic peste stelele înfiorate de frigul nopţii ce se înghesuiau murmurând unele în altele.

Nu i-ai văzut ochii, când ţi-a mângâiat obrajii şi a spus liniştit:

– Urmează cea mai accidentată  porţiune. Să te ţii bine! O să zburăm puţin.

Râsul tău sănătos a smuls o fâşie din misterul şi liniştea nopţii:

– N-avea grijă! Eşti la fel de nebun ca mine. Am mai comis eu nefăcute la viaţa mea şi, cu siguranţă,  asta n-o să fie ultima…

– Bănuiam eu! Altminteri nu-ţi mai arătam luna.

Aţi  râs amândoi şi motocileta a zburat de câteva ori.

Ştiai însă că la lumina zilei, nu ai mai fi avut aceeaşi determinare. Aveai de gând să te întorci chiar în noaptea aceea în camera ta de la  hotel.

Casa se înălţa pe un colţ  de stâncă, era în şantier, la roşu cum se spune şi nu avea ferestrele puse, dar era tencuită prin interior şi racordată la lumină. V-aţi dus direct în livingul dotat cu o fereastră uriaşă ce dădea spre un şir de munţi acoperiţi cu păduri.

– Îţi place să faci dragoste, în liniştea muntelui?

Te-ai uitat în jur. Era şantier în toată regula: găleţi, mistrii, saci cu ciment. Continuai să taci şi să priveşti, dar când te-ai apropiat de fereastra uriaşă şi ai respirat aerul rece îmbibat cu miros de piatră şi pădure ai ştiut ce trebuia să răspunzi:

–  Cu o asemenea fereastră spre munţii striviţi de atâta verde, mi-ar plăcea să venim ziua, aici: să privesc muntele pe lumină. Acum, însă mai bine ne întoarcem la Moraitika…

– Mai am o căsuţă, undeva mai sus. Dar, acolo stau şi părinţii mei. Nu cred că ţi-ar plăcea.

– Du-mă la malul mării…

Muntele şi plaja au fost răscolite în zilele care-au urmat. Stranie şi plăcută era senzaţia ce-o aveai când simţeai bucuria lui. Strălucirea de pe chipul lui Michalis oferea certitudinea că trăiai paralel, în încercare disperată şi infantilă de a uita…

Te-a învăţat sirtaki, l-ai cunoscut pe Yannis, fratele lui care avea clubul After Dark şi, în ultima noapte, aţi dansat până spre dimineaţă. Un bob zăbavă…

…Y’m in After Dark and All love songs remind me of you… Good night, my passion!

– Ar trebui să stai o vreme singură. Tatonează singurătatea, obişnuieşte-te cu ea.

– Să mă ascund?

– Ce faci acum, e frecţie la un picior de lemn. Te pot ajuta, dacă îţi recunoşti problema. Eu cred  că peste şocul iniţial ai brodat neinspirat compromisul.

– Pentru că nu am plecat, dar nu eu eram  îndrăgostită de altcineva. El trebuia să plece şi să mă lase…

– Iar acum, după ce ai aflat că nu e numai al tău – cum doamne, iartă-mă, ar putea –  nu admiţi că e posibil să…

– Să mă adun din cioburi, să le lipesc cu cenuşa în care am ars? Ştii…

...La capătul culoarului se afla reanimarea. Dincolo de paravanul albastru nu se vedea mare lucru; de câte ori însă cineva mişca una din părţile lui mobile, murmurul paşilor înfundaţi înregistra un crescendo amplificat de foşnetul imperceptibil al halatelor albe pe fondul albastru al unui decor intuit. Tăcerea badijona riscant un spaţiu conectat haotic la lumea exterioară. O stare de amorţeală de la atâta stat în picioare căreia i se adăuga imaginea reflectată în geamul-oglindă al uşii de la culoar: cu pantofii lui mână, semănai cu o Tereză ruşinată, aflată de bunăvoie în penitenţă. Ai căutat un loc unde să laşi pantofii de care te agăţasei ca de un colac de salvare. Mâna îţi amorţise periculos şi vroiai să-ţi aprinzi o ţigară, în scurtul răgaz dintre spaimele care hăituiau şi, aşa, au venit cuvintele rugăciunii rostite cu smerenia care s-a aşternut peste decorul rece în care moartea valsa îmbrăţişându-şi cu aripi moi trupul singuratic. Ultimul fum de ţigară şi asistenta-şefă a răsărit ca zâna din poveşti şi-a spus pe un ton ce nu oferea alternative:

– Nu are sens să mai staţi! Nu aveţi ce să faceţi aici. Duceţi-vă acasă  şi veniţi mâine dimineaţă.

– Nu pot!

Hazardul era implorat cu disperare. Vorbele s-au prelins temătoare:

– Ce se întâmplă cu el?

– L-am pus la aparate şi aşteptăm. Nu avem ce face deocamdată. V-a spus şi domnul doctor.

O respiraţie profundă  şi speranţa a mângâiat vorbele:

– Mă duc până  acasă să îi aduc o pijama şi ce-o mai avea nevoie: aparatul de ras, periuţa şi pasta de dinţi, un săpun şi un prosop. Până când mă întorc o să fie  mai bine.

Se făcuse miezul nopţii. Asistenta avea o expresie de maximă plictiseală.

Dacă apucasei să dormi o oră şi, când te-ai trezit, nu ştiai dacă vei fi în stare să te mişti, căci o durere atroce în zona rinichilor anunţa o criză iminentă. Încercai să-ţi găseşti o poziţie prin care să păcăleşti durerea. Trebuia să dai telefon la spital şi să întrebi de starea lui şi te chinuiai să ajungi la telefon, fără să te mişti prea mult. La capătul celălalt al firului, infirmiera a spus că domnul adus aseară şi-a revenit şi tocmai ce a fost transferat la salon. Cu receptorul în mână, ai lăsat să curgă nestăvilit şuvoiul de lacrimi prin care recunoşteai că fusese bună şi rugăciunea, chiar aşa croşetată şi improvizată cum se rostise. Mai era nevoie să învingi durerea ce răpunea şi să ajungi rapid la spital.

La biroul lui, terapeutul pare un călător în impas: aflat la o răscruce de drumuri, ezită  încotro s-o ia. Cum să spună că întâmplările evocate aşa picură mai multă otravă pe rană? Nu are alternativă  şi vorbele taie-n carne vie:

– Îngroapă-ţi mortul! Zadarnic îi faci respiraţie gură la gură. S-a dus! Dezinfectează  locul, trage obloanele şi du-te unde-oi vedea  cu ochii.

– Cum? Nu pot să-i îngrop pe cei dragi…

Nu ştiai la ce salon se afla: ai întrebat asistenta unde îl poţi găsi şi ea te-a privit mirată:

– Cine sunteţi dumneavoastră?

– Ce întrebare mai e şi asta?

Asistenta nu s-a intimidat şi a ripostat calm:

– Bolnavul nu trebuie obosit cu multe vizite. Tocmai ce a venit soţia lui şi i-am permis să  intre la el pentru câteva minute.

Golită  de vorbe, te întrebai dacă nu cumva erai o impostoare. Degetele s-au strâns în pumn, în încercarea disperată de a ascunde verigheta. Ruşinea spulbera femeia de care încă îţi aminteai cum se plimba liniştită pe străzile Atlantidei şi apoi tăcerea a armonizat zarva ultimilor ani, provocând resetarea amintirilor ce se doreau redesenate cu scopul de a veghea cuminţi trecutul.

– Adună  întâmplările, pune-le cap la cap şi vei recunoaşte că amândoi aţi încercat să rezistaţi: nu aţi fugit din faţa valului. Te întreb:ce-ţi doreşti?

– Mai… pot iubi?

Zâmbetul are gust de pâine dospită şi e încălzit de vorbele bunicii, rostite în gând: Un bob zăbavă… Se luminează, mamă, cărarea ta.

– Habar nu am! Lasă întâmplările să treacă peste tine: bucură-te de ele, aşa cum vin! Priveşte fiecare Răsărit şi poate… printre infinitele lui culori vei găsi ceva şi poate vei avea iarăşi şansa să arzi şi să suferi.

-Sfârşit-

autor Catia Maxim, secretar-redacţie al revistei Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/CatiaMaxim?xg_source=profiles_memberList

Voalurile morţii

Dansau strigoii nebuneşte, îmbrăcaţi în negru cu rânjete pe buze, cu « te răpesc imediat » pe braţe. Asemeni corbilor care se adună să se înfrupte din trupurile fără viaţă. Aşa aşteptau strigoii nopţii moartea omului, dansând în extaz ori de câte ori murea cineva. Prima dată s-a dus soţia coşciugarului, răpusă de o boală grea a sufletului, o supărare mare în piept, că bărbatul său în atâţia ani nu avea un cuvânt bun pentru ea, nu făcea niciodată un gest blând către sufletul ei, care încet s-a uscat.

Birjarul, în acest timp, plângea şi el cu insistenţă, a avut un copil şi la două săptămâni a murit. Pur şi simplu. Era de neconsolat. Numai calul îl înţelegea, îi simţea durerea nesfârşită. Numai el îl asculta, ori de câte ori îl apuca durerea după copil şi plângea împreună cu stăpânul său.

Apoi a intrat pe scenă o femeie mică de statură şi fragilă, cu un prunc în braţe, care nu mai plângea, doar dormea, dormea şi nu se mai trezea, că a fost opărit cu apă fierbinte din oala, din care şurluia maică- sa podelele altora. S-a opărit pruncul şi nu mai vroia să plângă, numai să doarmă întruna fără trezire. Dusă la doctor de către birjarul, care îşi plângea copilul mort, femeia aştepta doctorul, un alcoolic cronic. Veni doctorul şi-şi puse mâna pe copil şi începu să dea din cap a negaţie : nu, nu… Nu-i mai trebuiau prafuri. Acest copil nu mai putea scoate nici un scâncet

Strigă mama, se bucură strigoii, plânge mama îndurerată, dansează păpuşile morţii, urlă mama cu disperare, se dezlănţuie dansul frenetic al figuranţilor morţii. Vine coşciugarul umil, schimbat, frânt după moartea soţiei sale, cu care nu a putut fi înţelegător, iubitor, blând şi o roagă pe această femeie, cu mare sensibilitate, să-l lase să-i înmormânteze pruncul. Nu, strigă femeia, eu îl îngrop singură !

artist Agota Tompos Opra, Rostogoliri în violet

Coşciugarul rămâne izolat şi de această dată, înstrăinat, nu-l mai vrea nimeni, că până acum a făcut bani pe moartea altora. Coşciugul construit nevestii sale a fost o pagubă. O pagubă materială, dar şi una sufletească. Şi asta îl macină zi şi noapte. În visele disperării, îi revine silueta de înger a soţiei sale, un nud cu sânii dezveliţi, prins în strânsoarea cearşafurilor transparente, purtate de doi strigoi – siluetă suavă, senzuală pe care ar dori s-o îmbrăţişeze el, coşciugarul, soţul cel trist. Dar femeia îl respinge, nu i se dăruieşte. El intră în depresie, într-o deprimare fără sfârşit şi fără ieşire, nu mai are cu cine vorbi… femeia aceea nu-l lasă s-o ajute să-şi îngroape pruncul, nu are nevoie de serviciile lui…  birjarul plânge după copilul lui mort… calul plânge şi el, dând din copite a înţelege tot, îşi leagănă capul mereu solidar în tristeţea veşnică a stăpânului său.

Nimeni nu vorbeşte cu el, nimeni nu-l mai caută, morţii nu mai sunt îngropaţi de el, ca să aibă şi el de lucru, să aibă un sens în viaţă. Fără utilitate omul intră într-o întristare lungă, în tunelul fărăsensului, înconjoară cercul vicios pe dinăuntru fără să găsească ieşirea. Cercul nu are ieşire. Şi se degradează pe zi ce trece, strigă lumii : sunt bolnav, ajutaţi-mă ! Dar nimeni nu-l aude, nimeni nu-l vede. Nimeni nu-l bagă în seamă. Rămâne singur cu durerea lui.

Sfâşiat de inutilitate, cheamă birjarul cu calul lui, cel mai trist cal din lume, să-l ducă la doctor. Vine doctorul, cel alcoolic pe vecii vecilor, amin şi-l caută la frunte, la mână şi la piept : gripă, malarie, febră tifoidă, sună diagnosticul.

„Dar acelaşi diagnostic ai stabilit şi la nevastă-mea”, strigă coşciugarul cu disperare.

„Ia nişte prafuri de două ori pe zi” – zice doctorul alcoolic, socotit cel mai bun doctor din preajmă, unde nu mai exista altul.

„Aceleaşi prafuri i-ai dat şi femeii mele şi a murit !” – strigă disperarea din omul bolnav, care se întreţinea până acum, din moartea altora. Dar doctorul dispare cu creierul şi picioarele împleticite.

Din nou rămâne singur cu singurătatea sa. Nu e nimeni cu el. Prafurile nu ajută. Nici calul, care îi plânge doliul stăpânului, nici femeia, care singură vrea să-şi îngroape pruncul. E singur. E trist. E disperat, ireversibil.

Şi atunci ca o mană cerească, ca o mână a lui Dumnezeu, apare silueta suavă, senzuală a soţiei sale, prinsă între voaluri străvezii, vrea s-o îmbrăţişeze, dar ea se îndepărtează, până… până când el cade jos, înfrânt de singurătate, de tristeţea rătăcită într-un cerc fără ieşire şi se predă în faţa braţelor multiple de polip ale morţii – strigoii îl ajută cu generozitate, cu delicateţe, îl apropie de voalurile transparente ale soţiei sale şi-l îngroapă sub ele. Coşciugarul nu se opune, doreşte în sfârşit, să se unească cu soţia sa măcar în moarte, dacă nu s-a putut uni cu ea în viaţă… cu sufletul femeii care odată îi aparţinea, dar pe care nu-l respectă, decât după moartea sa.

Voalurile cu siluetele umane dispar de pe scenă. Cade cortina. Şi îţi pui întrebarea: Tu eşti respectat, cât eşti în viaţă? Sau numai după moarte vei fi plâns aşa cum trebuie? Îţi apare insistent dilema vieţii: tu îţi respecţi partenerul de viaţă îndeajuns, ca să accepţi să te uneşti sub aceleaşi voaluri, fie ele şi cele ale morţii? Ai făcut pe pământ tot ce trebuie pentru cei, care te iubesc sau pentru cei, care ar fi trebuit să te iubească până la mare despărţire?

autor Suzana Deac, redactor al revistei Faleze de piatră

Ursirea lunii

după o idee de Frédéric Herzog

În alba lumină

dimineaţa a coborît

sărutîndu-ne gleznele

şi inima şi părul.

Privirea caută plutind

pe întinderea cîmpului.

Fire de iarbă, iubindu-se

precum stelele-n zori,

au zămislit speranţa.

Pînza coviltirului era bine prinsă de cei patru drugi înfipţi în pămînt, aşa încît vîntul adiind, umfla abia simţit ţesătura şi visele din care aceasta era construită, braţele puternice ale bărbaţilor ţigani avînd grijă ca aceasta să poată odihni în voie, după atîtea şi atîtea zile de drum greu.

În jur caravana, cu alte coviltire alcătuite din fire, ierburi, rogojini ce se aflau în permanenţă ca acoperiş, culcuş, casă şi acoperămînt pentru ei, gitanii, oamenii fără adăpost cum sînt numiţi, catalogaţi, acuzaţi dar adăpostul este, casa este, tot ceea ce au ei nevoie e acolo, ce ar putea visa mai mult?

artist Constantin P. Popescu, Lumina lunii

Luna jumătate plină, jumătate nevăzută, nici D dar nici în C, era orizontal lăsată,

ca o covată în care-ţi speli copiii sau frămînţi pâinea-ţi, căuş o palmă, rugînd primitoare în aşteptare, o albie aşteptînd sorocu-şi de apă şi de aer.

O coasă-ntoarsă în tăişul sus, gătită în primirea oricui va să vină…

Se pregătea ceva acolo, se povestea chiar că anume oameni se duseseră pe Lună pentru o aventură! O încercare, un test, aşa i-ar spune încercării aceleia de pe cea Lună şi nimeni nu ştia, habar n-avea de ce test putea fi vorba, bîrfe există, presupuneri la fel, ţiganii îşi pregăteau somnul sub coviltire.

Pe Lună numărătoarea inversă începu, explozia nucleară ce urma a da oamenilor de pe Pamînt speranţă de apă şi de viaţă, ultimul loc găsit pentru viaţă, viaţă, viaţă…

Pînza coviltirului se undui uşor iar ea îl sărută uşor pe gît, urechea, buzele tînjind, de abia simţit sufletul uşor atins dar trăit pe de-ntregul, ochii… El îi găsi plexul, pîntecele rotund şi primitor, coapsele şi gleznele de tînără felină cu ochi umezi de iubire, mai apoi gîtul şi buzele dorite, apoi sînii ca de fecioară şi intră cu blîndeţe dar şi cu putere…

… am muşcat odată o bucăţică de lună…

Copilul de şapte luni, aflat în coşul de alături, începu a îngîna un cîntec gîngurind, a vorbi nu putea, cuvintele urmau a fi rostite peste o vreme şi de unde ştia acel pui de om a cînta, de fapt poate nu cînta, el doar gîngurea cîntecul acela ce suna ca o melodie auzită, venită de prin alte lumi, alte universuri, alte luni,

… cu gust de gutuie.

Intrînd el, visă un vis cald şi încărcat de iubire iubită, un nor fierbinte şi ameţitor precum parfumul de stele, cîntat şi aiuritor aidoma fumului plutind al opiumului de curînd mărunţit, ieşi şi intră, iar ieşi, fu chemat înapoi, la infinit, cîntecul se auzea din ce în ce mai clar şi mai pătrunzător în carnea şi în sufletele lor iar Luna cunoscu o explozie imensă, lumina orbi toate văzutele şi nevăzutele, întregi ştiutele şi nebănuitele iar răstimp de o clipă se opri totul în loc.

… şi tot puful mi s-a risipit prin păr, ca mireasma tainică a lunii.

Şi cortul dispăru. Şi caii… La fel ca cele vecine, ca toate tufele şi toţi copacii de alături ori de mai departe, ca iarba, florile şi buruienele din cîmp, la fel ca şi scaieţii bine înfipţi în pămînt ori rotocoale adunaţi şi pietre şi gîndaci, nu mai erau nici iepuri, nici fazani şi nici măcar un şarpe… Deşert. Totul pustiu…

Cîmpiilor arse de soare, povestiţi poeţilor cum luna iubeşte întotdeauna nemărginirea voastră,

… iar Luna păstra încă lumina îndepărtîndu-se a exploziei, cerul ca ziua, doar albastrul era înlocuit de roşu, un pătrunzător vişiniu ce dădea în violet, pe Pămînt ajungea ziua ca de obicei, nimic schimbat, nimic nou, doar răsăritul nu mai era auriu devenise purpuriu însă nimeni nu observă asta.

… cum păsări din sud ocolesc mereu pustietatea din voi…

Din acea clipă nimeni nu mai avu voie să iubească. De fapt iubirea era permisă doar că cei care nu aveau a o cunoaşte rămîneau nemuritori…, da, nemuritori! viaţa lor urma a fi neţărmurită, neoprită nicicînd, aveau şansa nemuririi… trăitori pînă la sfîrşitul timpului dacă vreţi, adică pentru totdeauna… Miracolul visat timp de atîtea şi atîtea milenii de către oameni veni iar aici era preţul. Cei ce iubeau erau sortiţi morţii. Asumîndu-şi iubirea, trăind-o, atît cît vor fi reuşit a o face, se dedicau, se ofereau pe de-a-ntregul, suflet şi trup aceluiaşi sfîrşit. Moartea. Ceilalţi trăiesc… şi singuri în colţurile lor, nu ies, nu privesc pe nimeni în ochi de frica iubirii, cu teama morţii stau ei cu ei visînd la nemurire şi promiţîndu-şi viaţa fără de moarte, cu ochii în tavan, spre uşă şi visînd

… cum ploile trec nestingherit, fără oprire, asupra goliciunii de neiertat,

a voastră.

Copilul de şapte luni privi în jur, nimic rămase, căruţa nu, nici caii nu, oameni nu mai erau şi nici copacii, iarba fu dusă la fel şi buruienile şi florile ca şi scaieţii arşi de soare şi tufe de liliac şi nici măcar un şarpe, apoi tăciune ochii mari urcară sus, spre sus pe cer iar Luna vişinie îi ursi ursirea, Tu vei iubi!

Am muşcat odată o gutuie cu gust

de lună.

Trecu o vreme. Iar ei mereu ascunşi, de teama unei anume priviri, de frica unei iubiri ce le-ar aduce moartea, oamenii se apărau de oameni, se ascundeau de oameni, de scînteia ochilor, de dansul mîinilor ori de baletul coapselor, sfîrşiră prin a fi înspăimîntaţi chiar de ei. Unii ajunseră pînă într-acolo încît spărseseră şi oglinzile din casă, pahare ori fiece ciob ce putea oglindi propriul chip, a lor privire, de teama unui Narcis ce se putea oricînd, de-acum, naşte, se zicea de mai demult că nu e bine sa te priveşti în ochi în cea oglindă, pericolul fu mare iar ei îşi amintiră acea poveste…

Am ştiut din secunda zero virgulă cinci, ne-am mai întîlnit într-o „altra vita” chiar de mai înainte, tu nu vezi, rîzînd ironic, O să-ţi treacă, eu mă întreb ce culoare

are numele tău.

Copilul nu mai era copil. Destule primăveri îi înfloriseră în ochi dar nici destule toamne nu îi trecură peste plete pentru a nu uita dar nici a înţelege întregul mers al lumii şi lumina Lunii, un tînăr brad şi verde ca toţi brazii, lumina violet îi susţinea privirea de tăciune şi iubea… Pentru întîia oară şi fără a şti, habar n-avea că iubirea aceea era sortită morţii de îi era întoarsă şi era, copii de ghiocei şi lăcrămioare şi bujori, iubire tînără şi mare, aşa cum de obicei se crede iar ea muri. Pentru că îl iubise la rîndul ei. Copilul ne-copil de-acum a întîmplat ce e durerea. O va-nvăţa mult mai tîrziu…. Şi lacrimile, suferinţa, însă tot nu înţelese ceea ce se petrecea, cum şi de ce fiinţa ce-l iubea trebui să plece, fu sortită morţii, dar de ce? de ce? cum el mai era încă în viaţă? Ce se întîmplă, mamă, şi eu nu ştiu, nu înţeleg, de ce eu nu!!! Ea a murit iar eu sînt tot aici!

Întreaga ţesătură de vise a lumii despre lună s-a adunat în acea muşcătură furată.

artist Constantin P. Popescu, Valuri

Copilul înverzi şi mai tare în ochii negri şi iubi din nou.

Pe Pămînt, oameni tot mai puţini. Neprezenţi, nevăzuţi, neiubiţi, temători în a lor viaţă… Dacă ies am toate şansele să întîlnesc pe cineva, cine ştie, poate mă îndrăgostesc, poate iubesc şi Mor!! Poate întîlnesc o privire, golul în stomac, dansul mîinilor, baletul coapselor, vocea, vocea, vibraţia plexului, genunchii cad… şi… Mor! NU VREAU!!!

Murind de-atîtea ori, ar fi trebuit să-nveţi pînă acum a trăi, a respira, dar tu nu şi nu, mori la infinit, de parcă ăsta ar fi

scopul vieţii tale.

Vreau să fiu nemuritor! Şi ce dacă nu mai iubesc? NU vreau să mor N I C I O D A T Ă!!! Oamenii visează visul lor din totdeauna, acum au găsit, iată, secretul vieţii veşnice, şi ce dacă preţul se află în negarea, infirmarea, neacceptarea, ignorarea iubirii? Totul are un preţ inclusiv noi, mai ales noi, oamenii, ia să terminăm o dată pentru totdeauna cu prostia asta, debilitate absolută, iubirea.

Copilul era tînăr acum iar bradul puternic şi tot verde se ivi într-un tînăr castan  şi iubi. Şi iubi şi iubi la infinit iar timpul se duse şi nu mai era şi toate iubirile lui plecară pe rînd, iar el la un moment dat înţelese totul,

Flămînd şi felin apuci ce priveşti fără să ceri fără să rogi fără să vrei.

Şi ai.

Şi poţi să mori.

Doar el nu murea… Şi era un stejar bătrîn, bătrîn ce se ferea să iubească, pentru că pricepuse totul, ştia tot şi nu voia să mai ucidă nimic şi pe nimeni dar tot degeaba căci era iubit, iubit, iubit şi toate plecară iar el nu putea face nimic. Toate iubirile-i muriseră, doar el nu.

”… spune-mi cîţi îngeri pot să-noate într-o picătură de apă.”

Pe Pămînt oameni nu mai existau. Sute, mii de ani s-au apărat şi… nimic… Iubirea i-a atins, i-a învăluit şi le-a adus moartea, lumina vişinie a Lunii acoperindu-i şi pătrunzînd totul i-a stins.

Am muşcat odată o gutuie cu gust

de lună.

Era singur. Şi trăi astfel timp şi timp îndelungat, vreme şi vreme… Cu amintirile, cu iubirile, zeci, sute, toate moarte, doar el în viaţă. Avea ceva totuşi, iubirile acelea şi amintirea lor iar timpul trecea ca şi cînd ar exista timp, ca şi cînd

Plutind în Permanenţă, atingeam marginile ce nu pot fi niciodată atinse, clipeam magii şi vise ascunse, necunoscînd aduceri aminte şi loc de plecare.

Fără uimiri şi semne de întrebare, fără mîine.

Căci în afara timpului…

Privi Luna iar purpuriul cerului încercă a-i aduce aminte. Amintire, amintiri, ce înseamnă asta? Amintire? A ce? A cine? A cui?

A iubirii! Ce? Iubire? Ce e asta, iubire?

… iar căutînd, opreşti o clipă şi ai vrea, atunci ca totdeauna, nimic să se întîmple,

abia atunci să cauţi.

Prea multă vreme trecuse iar el nu mai avea nimic în minte nici în suflet, totul era dus, pierdut, uitase iubirea, uitase chiar amintirea ei.

Şi atunci muri.

Acum Pămîntul nu mai e.

Luna,  într-o explozie imensă, se transformă în milioane şi milioane de stele care invadară tot ce există iar pulberea de stele porni a dansa legănînd senzual din şolduri, cîntecul îngînat în urmă cu ani şi ani începu sa răsune în toate universurile. În toate lumile şi în toate Lunile.

… fără oprire, asupra goliciunii, de neiertat,

a voastră.

autor Mirella Tonenchi, membră a proiectului Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/mirellatonenchi?xg_source=profiles_memberList

Cărăbuşi însângeraţi

M-am trezit înconjurat de o căldură sufocantă. Florile din livadă îşi scuturaseră ultimele petale. Fructe minuscule mijeau pe sub frunze, răspunzând chemării cireşelor de mai, ce aşteptau sărutul soarelui să-şi îmbujoreze pieliţa sub care se strângeau sevele şi aromele timpurii. E mai, mi-am zis, deschizând larg fereastra. O boare fierbinte năvăli prin geamul camerei. De undeva, din văzduh, se năpusti către mine o gânganie zburătoare.
Zbor de vietate năucită, zbor orb şi greoi, lipsit de văz şi orientare, lovindu-mă în frunte. A căzut cu un pocnet sec pe hârtia din faţa mea. Avea chitina înroşită şi labele greoaie. Mersul îi lăsa o dâră sângerie ciudată.
Fruntea mă ustura. Mi-am atins-o cu podul palmei şi m-am speriat. O urmă de sânge se întipărise în palma deschisă. M-am repezit la oglindă. Aceeaşi pată pe frunte. Am deschis robinetul şi m-am spălat cu grijă, răcorindu-mă.

artist Dorin Macovei, Armonii vegetale 2

N-a mai rămas nimic. Intrigat, am privit din nou coala de hârtie. Cărăbuşul nu mai era. Doar urmele de sânge. Am mai apucat să văd cum, ajuns pe marginea pervazului, cărăbuşul se prăbuşi în afară.
Aerul de mai continua să mă ispitească. Aşa că am lăsat în continuare fereastra deschisă. M-am trezit în cameră cu încă două, trei coleoptere. Zburau la fel de năucite şi de însângerate. Câteva n-au mai avut puterea sau cheful să iasă din încăpere. S-au oprit în jurul veiozei mele şi-au rămas nemişcate.
Mi-am scos lupa şi-am început să le privesc. Aceleaşi chitine însângerate, aceleaşi lăbuţe năclăite. Scârbit, m-am repezit să închid fereastra. „Aer am vrut, aer am găsit”, mi-am zis, hotărându-mă să ies eu însumi din camera sufocantă.
În grădiniţa din faţa casei, printre stânjeneii înfloriţi, simţeam foşgăiala coleopterelor obosite. Nu m-am oprit. Am ieşit în stradă, hotărât să-mi pierd timpul în afara oraşului. Am luat un tramvai ce mă ducea până undeva la marginea oraşului. De acolo m-am urcat într-un autobuz suburban şi am mers până la ştrandul care nu-şi deschisese porţile încă. Am coborât şi m-am simţit mai liniştit. Jur împrejur, nici ţipenie de om. O linişte totală şi deplină. M-am îndepărtat fără nici o ţintă, de poarta ştrandului. Era dărâmată. Ceea ce fusese cândva o alee, era acum doar un loc prăfos, cu frunze putrezite şi bătucite de ploi şi de vânt.
Am pătruns fără nici o greutate şi m-am trezit în faţa singurului bazin pe care-l ştiam din vremurile caniculare. Era gol. Adică nu. Pe fundul lui, într-o băltoacă roşiatică foşgăiau milioane de cărăbuşi. Cohorte imense păreau ce-şi găsiseră aici sfârşitul. M-am uitat mai cu atenţie, şi mi-am dat seama că nu toţi erau morţi. Din când în când, unii încercau să se caţere pe crusta groasă şi imobilă a celor nemişcaţi. O viermuială insolită, un zgomot surd şi o vâltoare lentă se desfăşura sub privirile mele uluite. Totul părea atât de straniu şi de nemilos, încât m-a cuprins teama.
Cum de nu observasem nimic până atunci? Am plecat cu un fior rece  de-a lungul şirei spinării. Ce văzusem mă alarmase peste măsură. Nu mai fusesem martor la o asemenea invazie de coleoptere. Faptul că pe drumul de întoarcere, sub căldura soarelui primăvăratec, nu se mai zăreau nici un fel de zburătoare, mă mai linişti întrucâtva.
Am ajuns acasă destul de târziu. Mi se făcuse foame. După prânz m-am întins, aşa cum nu făceam de obicei şi am adormit. M-am trezit pe înserat. Am deschis geamul din nou, sperând s-apuc ceva din răcoarea primăvăratecă şi m-am trezit iar cu o mulţime de cărăbuşi. De parcă ar fi aşteptat deschiderea ferestrei, gata de atac. După o clipă de bâlbâială, timp în care mi se umpluse camera, am reuşit să-nchid fereastra. Auzeam pocnetul celor ce se repeziseră fără noroc, în sticla rezistentă. Pe cei din cameră, am început să-i vânez. Zburau greoi şi neândemânatec, zburau ca netoţii spre veioza aprinsă, căzându-mi în mână. Îi prindeam şi-i aruncam în paharul golit de ceai, astupându-l cu farfurioara.
Aşa, i-am putut privi atent. Aveau aceeaşi culoare sângerie şi aceeaşi năclăială. Timpul pierdut cu prinderea lor, m-a făcut să nu-mi dau seama că a coborât întunericul. Am lăsat baltă observaţiile asupra cărăbuşilor şi am ieşit afară cu paharul în mână.
Ţineam strâns farfuria care le asigura prizonieratul. Abia când am fost sigur, că orice posibilitate de întoarcere era exclusă, am ridicat-o. M-am aşteptat să-şi ia zborul imediat. Dar nu. Cu mare greutate s-au lăsat pe caldarâm. Apoi am descoperit puzderie de făpturi mişunând în penumbra serii. Din când în când îşi luau zborul şi se îndreptau greoi, pe sub nasul meu, spre lumina becului din colţul străzii. Becul abia de se mai zărea. S-aruncau orbeşte spre el. Părea că un blestem picase pe existenţa acestor făpturi, silindu-le să-şi caute un loc în lumina aprinsă. Am încercat să privesc şi spre alte lumini, mai îndepărtate, dar mi-a fost imposibil. O pulbere întunecată înceţoşase totul. Un nor uriaş invadase oraşul, întunecându-l nefiresc. Vecinii ieşiseră pe străzi.
Stăteam şi asistam într-o muţenie ciudată, la invazia nefirească şi sinistră.
Fiecare pas pe care îndrăzneam să-l facem era un supliciu. Sub tălpi trozneau zeci de trupuri chitinoase, umplându-ne cu o mâzgă alunecoasă şi perfidă. Am intrat în casă. Am mai prins câţiva cărăbuşi pătrunşi odată cu mine pe uşă  şi n-am mai avut curiozitatea să-i studiez. I-am dat pradă paharului, punând farfurioara deasupra. Apoi m-am aşezat la geam. Vroiam să văd sfârşitul acestei invazii. Senzaţia de frică nu mă părăsise. Iar atunci când becul explodă şi strada se cufundă în întuneric, frica s-a transformat în groază.Toţi cărăbuşii s-au îndreptat spre ferestrele luminoase. Undeva, departe în oraş, părea că arde ceva ca un rug uriaş. Prin marea de trupuri în zbor, apucam să zăresc, câte o pală de lumină roşiatică. Apoi n-am mai zărit nimic. Trupurile cărăbuşilor adunate la fereastră deveniseră atât de înghesuite încât mă făcură să renunţ. Mă săturasem să tot privesc la burţile lor inelare, roşietice, îngălbenindu-mi sticla ferestrei, o sfidare la adresa neputinţei mele de a înţelege.
Stăteam în întuneric şi mă gândeam la o soluţie. Brusc mi-a venit ideea salvatoare. Am apucat o canistră cu benzină, am ieşit pe stradă fără să-mi pese de trupurile strivite sub pantofi, şi am vărsat-o pe caldarâm. Apoi i-am dat foc, aşteptând. De parcă nu le-ar fi păsat, cărăbuşii se repezeau în lumina flăcărilor, alimentându-le cu trupurile lor. Îngrozit, am dat să m-aproprii. Căldura devenise atât de puternică, încât orice apropiere era exclusă.
Chitina ardea pârâind, sub efectul benzinei. Mi-am luat canistra şi am fugit. Privind pe fereastră, am văzut cu groază cum focul se înteţea. Apoi a început să se prelingă aidoma unei lave incandescente spre rigola stradală.
Flăcările hăpăiau norii de insecte ce se aruncau la pieire. Un miros insuportabil se degaja sufocant. Mi-am dat seama că nu fusesem singura persoană care recursese la acest mijloc de salvare, când alte lumini, de la alte focuri, mai apropriate, se întrezăreau de-a lungul străzii. Ciudat era doar numărul mare de cărăbuşi care continuau să se arunce în flăcări.
Primele raze de soare, ne-au găsit pe toţi privind la această sinucidere în masă, aşteptând cu groază ca focul să se extindă. Soarele a potolit setea de zbor, aruncând lumină deasupra rugurilor întunecate. Am ieşit din nou afară, privindu-ne unii pe alţii cu spaimă. Rigolele fumegau sufocant, iar gurile de canal se înfundaseră cu o cenuşă solzoasă. Pe feţele unora dintre noi, un zâmbet nefiresc şi şui, luase locul muţeniei înspăimântate.
Deodată, din senin, un tunet s-auzi deasupra capului. Am tresărit, apoi m-am bucurat. Nori de ploaie s-adunau grăbiţi. Odată cu primele picături, am părăsit curtea şi am intrat la adăpostul locuinţei. M-am întors din nou la pahar şi am constatat la prizonierii mei o agitaţie nefirească. Încercau să evadeze. De parcă le-ar fi dispărut amorţeala din trup. Am lăsat pe unul din ei să iasă şi l-am strivit cu cartea pe care o pusesem la îndemână. Câteva urme roşietice de sânge mai rămăseseră pe geam. Ploaia spăla oraşul, răcorindu-l.

autor Gheorghe Neagu, colaborator al revistei Faleze de piatră

Revista site-urilor

Cartea tinerilor scriitori – http://carteatineri.ning.com/

Cartea tinerilor scriitori este unul dintre puținele cenacluri online și primul de acest fel care lansează un volum reunind creațiile membrilor săi. Cenaclu a fost creat de scriitoarea Cristina Ștefan (cunoscută și sub pseudonimul Ada Chifor), pe o platformă Ning, iar principalul obiectiv este postat pe prima pagina: „Suntem un cenaclu interactiv pentru promovarea literaturii de bună calitate a tinerilor”.

În structura cenaclului există Ateliere de creație (poezie, proză) în care autorii propun texte care vor fi dezbătute împreună cu restul colegilor. Se citește, se analizează, se fac propuneri de modificare (acolo unde este cazul), iar autorul își ia apoi un răgaz (care poate varia de la câteva minute la câteva zile) pentru a se decide a supra formei finale a creației sale. Pentru a se observa evoluția textului, se postează atât varianta inițială cât și cea în lucru/finală. Acest lucru are și un rol didactic, în special pentru membrii noi care se familiarizează cu modul de lucru al cenaclului. Poeziile sau prozele astfel lucrate sunt apoi notate (între 1 și 3 stele, în funcție de valoarea apreciată). Notarea o fac adminii, autorii cu experiență, dar și membrii cenaclului care s-au remarcat printr-o evoluție surpinzătoare sau premii obținute la concursurile cenaclului. Textele care acumulează minim 10 stele sunt incluse de administratori în biblioteci, de unde vor fi selectate (de comun acord cu autorii) pentru publicare în carte.

Având în vedere că printre membrii cenaclului se numără și scriitori consacrați (au deja volume publicate, apariții în reviste literare de prestigiu), a fost creat un sistem de evaluare și pentru ei, dar și pentru oricare cenaclist care postează o creație pe care nu dorește să o modifice. Aceste creații se pot posta direct pe blog, urmând ca ele să fie evaluate (sau nu) cu AS (oricare membru al cenaclului poate acorda AS). La acumularea a 4 ASI, poemele sunt trecute în Biblioteca Așilor, de unde vor fi selectate pentru publicarea în carte.

Cenaclul promovează un limbaj modern, la nivelul secolului 21, chiar și poeziile cu formă clasică sunt scrise în acest fel, majoritatea autorilor preferă însă versul alb. Ceea ce distinge acest site de altele asemănătoare este atmosfera destinsă, relațiile de prietenie care s-au legat între membri. Comentariile se fac la text, în niciun caz la persoană, iar în majoritatea cazurilor autorii își asumă critica, departe de a manifesta orgolii.

Cea mai tânără autoare are numai 12 ani și deja numeroase premii literare la activ, practic nu există limită inferioară sau superioară de vârstă.

O atracție a cenaclului o reprezintă concursurile de poezie pe teme date  Eminescu, iubirea, primăvara). Premianții sunt apoi publicați în diverse reviste online, creațiile câștigătoare fiind însoțite de recenzia scriitoarei Cristina Ștefan care este o importantă carte de vizită pentru tânărul debutant.

Din păcate au existat câteva incidente cu un membru turbulent care apoi, sub identități false, a revenit pentru a periclita atmosfera cenaclului (acest personaj e cunoscut în lumea online pentru scandalurile pe care le provoacă). Astfel că intrarea în cenaclu se face doar pe bază de invitație trimisă pe mail celui interesat.

Pe viitor, creatoarea cenaclului își propune să promoveze și arta grafică (există deja membri cu un talent impresionant), dar și dramaturgia și proza, lucrări din aceste domenii urmând a fi cel mai probabil incluse în volumul al II-lea al cărții.

Până atunci vă așteptăm la Lansarea primului volum al Cenaclului Cartea Tinerilor Scriitori – „Lira în 4 puncte cardinale” – o selecție de Cristina Ștefan, al cărei afiș îl puteți găsi mai jos.

Europeʹ s Times and Unknown Waters – http://www.waterytimes.com

Iată și o revistă culturală online care va fi cu siguranță pe placul iubitorilor de muzică rock – în special de metal. Tinerii redactori care provin din colțuri diferite ale țării (Cluj, Alba, Călărași, Bistrița-Năsăud, Hunedoara, Maramureș) propun o serie de rubrici din diverse domenii: Editorial, Scriitori Clujeni, Poezie, Proză, Critică literară, Filosofie, Sociologie, Artă brută, Traduceri, Tinere talente, Studii irlandeze, Deutch, Imagini și Fotografii.

Este greu să prezint pe rând fiecare rubrică, așa că mă voi opri asupra câtorva dintre ele, pe restul lăsându-vă să le descoperiți singuri.

Mi-a plăcut rubrica Scriitori clujeni care în numărul 3 (numărul 4 va apărea în iunie 2010) l-a avut ca invitat pe Ștefan Bolea. După un interviu cuprinzător, urmează părerile unor colegi de generație referitoare la poezia lui Ștefan Bolea, structurate ca niște scurte interviuri. Majoritatea acestor păreri sunt foarte bine documentate și argumentate prin citate din poemele invitatului, dar și din lucrări de critică și teorie literară.

Rubrica Metal îl are drept invitat pe Aaron Stainthorpe solistul trupei My Dying Bride. În afară de interviuri, puteți citi și o analiză a versurilor și a temelor care apar în muzica trupei britanice de doom metal. Ce m-a suprins este din nou vasta documentare de care dau dovadă analizele prezentate de Francisc-Norbert Ormeny, redactorul șef al revistei. Pornind de la gestica de scenă și până la stilul versurilor, la mesaj, totul este interpretat și motivat cu referiri la filosofie, psihologie, religie, literatură. Practic, spectacolul trupei (și în special cel al solistului) este tratat corect, ca o operă de artă. Alte articole se referă la trupe precum Marduk, Lake of Tears și altele pe care le puteți descoperi singuri.

Dacă sunteți pasionați de filosofie, veți citi fără îndoială rubrica aceasta. Ea vă prezintă un Manifest împotriva ateismului (Francisc-Norbert Ormeny), un eseu despre universul lingvistico-filosofic al lui Ludwig Wittgestein (Theodora-Eva Stâncel), o recenzie a cărții lui Alain Badiou – Deleuze. La clameur de lʹ Etre și alte articole interesante.

Ultima rubrică asupra căreia mă voi opri este cea de Traduceri – în numărul 3 fiind prezentate texte ale filosofului Andrei Marga, traduse în limba engleză de Theodora-Eva Stâncel.

Numărul 4 se va lansa în iunie, așa că stați cu ochii pe site, pentru alte surpize!

autor Marina Popescu, redactor secţiunea „Revista siteu-urilor”

Marte în mișcare retrogradă

În structura alambicată a imaginarului lor inconștient maternal și în spațiul grav al celulelor lor feminine, invadat inevitabil de estrogen – tu ești ”Mister Marte”.

”Marte”, și mai pe scurt. Crudul și ferocele ”Marte”: planeta roșie a războaielor și revoluțiilor, dar tocmai pentru aceea – nu mai puțin implacabil – simbolul Dragostei împlinite. Fără să fii tu însuți conștient (mai mult decît faptul că nodul la cravata ce îți atîrnă la gît, chiar dacă se asortează cu pantofii noi de lac, nu e decît o metaforă jalnică a penisului) – simpla ta prezență ca bărbat devine elementul inevitabil în calea lor spre căsătoria ideală, neadumbrită de asteroizii de duzină ce cad peste vălul de mireasă.

Dar pînă și femeile cele mai înțelepte recunosc cu înverșunare tandră că tu, ca și bărbat, ești indispensabil pentru fericirea lor feminină multjinduită, construită pe mituri solide, he-he-hei, încă din copilăria cheltuită cît să definitiveze galeria de prințese în așteptarea Sortitului-Pe-Un-Cal-Alb: mituri deconstruite imediat, a doua zi după ceremonia maiestuoasa a nunții de vis.

artist Teodora Irimia, Floarea soarelui

Nu le ajută nici contractele prenupțiale, alcătuite de avocați experimentați (a se citi ”fripți”) cu propriile lor mariaje naufragiate. Chiar dacă și ei ”sunt de pe Marte, iar ele – de pe Venus”. Sau, mai exact, în ciuda faptului că ”ele sunt de pe Venus, iar ei – de pe Marte”.

Orice astrolog începător află cu înverșunare de la mentori consacrați (pentru a disemina apoi informația, în nenumăratele consultații private acordate domnișoarelor ușoare și romantice contra sume de bani destul de grei ca să fie caracterizați ca realiști) că prezența planetei Martie în horoscopul unei femei e principalul indicator al ”Ursitului”. ”Alesul” de gen masculin care poate să nu aibă niciun mijloc de deplasare, cu excepția zîmbetului său fermecător, desigur.

Și nu au încotro, reprezentantele lui Venus, pentru că ”Marte” revine, periodic, ”în mișcare retrogradă”, producînd răni evidente sau mai puțin vizibile. Iar femeile, fragilele și emotivele femei, nu au alte răni sau planete unde să se ascundă: de obișnuințele lor (ridicate la rang de sacrificiu păgîn!) de a pierde, lunar, sînge din trupul lor angelic.

Chiar dacă nu ești prințul pe care și l-au imaginat toată adolescența traversată de ”hormonii fericirii” dar s-au trezit alături de tine. Ursuzul și bestia care te provoacă să fii frumoasă nu doar pentru tine. Bărbatul cu început de burtă și cu sfîrșit de chelie, lipsit de orice fel de hormoni sau griji imponderale. Cu un coș pe față, la fel de plin cu puroi, care nu ți-a trecut încă din adolescența timidă a complexelor existențiale, dar care și-a mutat recent locația: în geografii anatomice mai exotice.

Chiar dacă vor încerca să uite, cît mai curînd posibil, de existența ta reală, stricîndu-și prețioasele sentimente stocate, și mai ales banii economisiți, pe vibratoare performante. Mai lungi și mai colorate: chiar decît visele bărbătești în orele matinale frugale. Confecționate din materie impecabilă și care nu degradează așa ușor. Și nu mă refer nicidecum la calitatea fanteziilor erotice. În fine: vibratoare mai întinerite tot timpul și mai efervescente, demne de o cauză mai caritabilă!

Chiar dacă își ascund, în poșeta lor mică de ocazii mari!, rămase inaccesibile (și poșeta și ocaziile ivite!) ochiului curios al concurenței, devenite tot mai feroce, în domeniul dragostei, ori măcar încearcă să își tăinuiască discret viitoarele bolil sexuale infecțioase originate, cu toate repercusiunile care decurg de acolo, de la numele planetei lor iubite! Adică a ”iubirii”, am vrut să spun.

Cu atît mai mult cu cît nu le este loială nici măcar luna ”martie”, sezonul florilor care le fac să fie atît de sentimentale și gata să se îndrăgostească de primul posesor al buchetului: pînă și luna ”martie” își are, culmea ironiei misandrine, ”rădăcina” etimologică tot în planeta belicosului ”Marte”.  Ca și bărbat, tu îți scoți din joben sau din portofel, dacă e cazul, iepurii albi ai magiei dragostei, la care te-ai școlit fără resentimente.

Complicele tău, unic dar infailibil, e simpla loțiune după ras, diluată cu o imagine neștearsă din copilărie: a tatălui care își ducea fetița de mînuță la grădinița din cartier. Imagine feminină archetipală, redusă în pragul vîrstei bărbătești, și cu riscuri mărite să fie mult mai ștearsă ca zilele anterioare, la cea din oglinda uzată a băii: în fața căreia îți ștergi, precum în fața unei divinități familiare, clăbucii abundenți de la bărbieritul ritualic de fiecare dimineață.

Tot ce trebuie să prinzi – în scenariul napoleonic al vieții tale, întitulat ”Venus îl înfruntă pe Marte”, din seria ”toate procedeele sunt permise” – și pînă la urmă prinzi involuntar ”secretul suprem”, pe care nu ți-l dezvăluie nicio revistă de glamour sau toți consilierii virili ai lui Hugh Marston Hefner (”Playboy”), Larry Flint (”Hustler”) și Bob Guccione (”Penthouse”) luați împreună. Și anume: dacă după procedura sofisticată de bărbierit rămîi cu fața neatinsă, e de rău, frate! La fel cum e de rău să treci – fiind în trecere prin Londra – peste etapa inițierii în ”ceaiul de la ora cinci”!

Important e ca figura ta clară (dar niciodată clarificată!) de bărbat trebuie să aibă (în geografia ei mentală virilă!) un semn: orișicît de mic dar semn să fie, de sînge proaspăt. De la aparatul de ras, evident.

Altfel femeia – intrată în viața ta pînă la identificarea reciprocă a corpurilor ca și cancerul mamar – te poate bănui, și pe bună dreptate, de trădare supremă, nesupusă vreodată iertării: că nu te-ai putea sacrifica bărbătește, la fel de mult pe cît de adînc, și pentru dragostea ei onestă, diseminată fără limite în ființa ei. Și pentru care își permite să piardă, lunar și irecuperabil, sînge din trupul ei angelic.

Salvarea ta secretă de bărbat vine din tocmai faptul că ”tu ești de pe Marte, iar ele – de pe Venus”.

De aceea, în viața ta marțiană tu nu poți ieși, de pe orbita lor de interes afectiv, aproape niciodată. În schimb întotdeauna o poți lua în toate direcțiile, inclusiv pe contrasens: pe banda lor de circulație feminină. Vitală. Adică circulația. Pentru că e în puterea ta să fii zilnic ”Marte în mișcare retrogradă”.

Iar Venus, se știe, acceptă garantat cardul Visa: valabil pe toate planetele cu eliptica de sînge.

autor Igor Ursenco, redactor al revistei Faleze de piatră

Moşneagul – ființa cu cele mai multe diferențiale divine în drama Tulburarea apelor, de Lucian Blaga

Moşneagul, ca de altfel majoritatea personajelor din piesele lui Lucian Blaga, nu are nume. Este doar o identitate esenţializată până la absolut, iar Tulburarea apelor este o dramă a esenţelor. El apare în scenă în Tabloul al doilea, după ieşirea Nonei. Dacă Nona este imaginea compactă a erosului şi a dionisiacului, Moşneagul este imaginea opusă. Nona apare în viaţa Popii* pentru a tulbura apele, pentru a aduce vijelia unei noi simţiri, iar Moşneagul vine să liniştească focul, să sufle peste ape pentru a le limpezi. Chiar prima sa apariţie în scenă, se produce tocmai în momentul în care preotul, într-un acces de nebunie scurtă provocat de incantaţiile Nonei şi de imaginea ei înflăcărată, are nevoie să-şi descarce mânia pe cineva: „Părinte, vreau să ne bucurăm împreună că am venit la timp”, spune Moşneagul. Popa, revenindu-şi din clipa de nebunie, declară cu părere de rău, după ce îl biciuieşte zdravăn pe Moşneag: „Iartă-mă! Să mă ierţi moşule. Iartă-mă! Nu ştiu, a fost un chin înăuntru, tulbure şi amar. A trebuit să lovesc pe cineva.” Moşneagul este, totodată, şi o figură propovăduitoare, el anunţă destinul Nonei şi al bisericilor: „Lumină izbucneşte din înălţime. Stai…se vede mai bine. Acum e o biserică – arde – (…) dacă priveşti mai bine, nu e clopot – E o femeie – Oamenii o aruncă – în flăcări! – De ce trebuie totdeauna să văd?”. Viaţa Moşneagului pare una predestinată, el îşi duce destinul în spate, senin, ca şi ciobanul din Mioriţa. Moşneagul este şi o figură christică, el vine din temniţă după trei ani, de Paşti, acest lucru putând fi interpretat ca o înviere, după modelul biblic. Însă vorbim de un întreg ciclu de înviere-moarte, Moşneagul fiind conştient de următorul sacrificiu pe care trebuie să-l îndeplinească, tot în numele credinţei: „Am cioplit crucea. (…) Pentru mine. (…) Nu mai pot să rămân.” Această credinţă a Moşneagului este una nici reformată, nici catolică, este o îmbinare de panteism şi misticism, identitatea lui fiind ea însăşi una panteistă şi mistică în acelaşi timp. Sunt edificatoare cuvintele care exprimă credinţa sa, asemănătoare cu cea a lui Zamolxe: „Isus e piatra,/Isus e muntele,/totdeauna lângă noi – izvor limpede şi mut,/totdeauna lângă noi – nesfârşire de lut./Fără cuvinte cum a fost pe cruce/Isus înfloreşte-n cireşi/şi rod face pentru copii săraci./Din flori îl adie vântul peste morminte,/el pătimeşte în glie şi pom – /o răstignire e în fiecare om – /şi unde priveşti: Isus moare şi-nvie.” Religia aceasta a Moşneagului este una declanşatoare de imagini şi leagă două lumi, cea sacră de cea profană. Moşneagul şi religia sa cu care îl contaminează şi pe Popă este una care desemnează ceea ce înţelegea Jean-Jaques Wunenburger prin kratofanie: „(…) revelare a unei puteri ascunse, (…) suportul unor credinţe şi practici magice, prin care zeii acţionează în lumea oamenilor, iar oamenii pot acţiona la distanţă asupra zeilor, căci calitatea distinctivă a sacrului este faptul de a servi ca loc de trecere, de manifestare pentru fiinţele divine” (Filozofia imaginilor, Iaşi, Polirom, 2004, p.356). Atât Moşneagul cât şi Isus-Pământul sunt kratofanie, îmbibare a lumii de sacru, polarizare a energiilor de natură religioasă în jurul unei concepţii despre credinţă şi Dumnezeu, nu aşa cum sunt percepuţi de lumea întreagă, ci aşa cum Lucian Blaga îi vedea. Moşneagul este în piesă, după cum ar putea spune Blaga, fiinţa cu cele mai multe diferenţiale divine, prin urmare, cea mai apropiată de esenţa divină. Aşa se explică atitudinea lui senină şi împăciuitoare atât faţă de Popă, cât şi faţă de Nona. El aparţine mai mult de jumătate altei lumi, pe care o mediază, iar viaţa lui pe pământ nu este doar trecere ci şi petrecere, aşa cum este înţeleasă şi exprimată de criticul Vasile Fanache, referindu-se la poezia blagiană, însă extrapolată de noi la personajul Moşneagului: „Petrecerea blagiană echivalează cu ceea ce gânditorul Noica înţelege prin noţiunea de timp rostitor: «timpul împlinitor al omului»”(Chipuri tăcute în lirica lui Blaga, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003, p. 171). Viaţa Moşneagului este, astfel, petrecere, viaţă rostuită, pusă în slujba vieţii şi nu a propriei persoane.

autor Petru Ilie Birau, Arhaică

Presupunând că Moşneagul este fiinţa cu cele mai multe diferenţiale divine din piesă, putem să înţelegem şi de ce pentru el tăcerea este un mod de viaţă, precum pentru dramaturgul însuşi: „Trag tăcerea peste credinţă, cum pleoapa se trage peste ochiul cu albeaţă.” Tăcerea  îi reprezintă fiinţa şi reprezintă şi misterul care trebuie potenţat, potenţarea acestui mister fiind o altă parte a misiunii sale. Potirul de aur pe care-l poartă în mâini este simbolul credinţei sale, al puterii sale şi în acelaşi timp al lumii nevăzutelor, prototip al Graalului, învăluit în misterul lumii şi al istoriei. Potirul salvat de Moşneag şi adus Popii este până la urmă şi ştafeta pe care o predă la părăsirea călătoriei sale prin această lume, în cele din urmă preotul urmând să aleagă calea credinţei sale.

Prin credinţa şi moartea sa, sfâşiat de cei ce îl considerau eretic, după cum povesteşte Patrasia*: „Doamne, cum l-au sfârtecat! (…) I-au sfâşiat veşmintele, i-au sfărâmat pieptul (…)”, Moşneagul este şi o entitate dionisiac-orfică recuperatoare, el propovăduind prin credinţa sa şi recuperarea unităţii pierdute, reîntoarcerea la esenţă, la arhetipul unităţii primordiale: „Orice om – singur – e aşa de puţin, că nici nu-i poţi zice om. Abia toţi oamenii împreună fac un singur om. Oameni aici nu sunt; este unul singur şi acela suntem toţi laolaltă.” Lucian Bâgiu comentează aceste rânduri legându-le de credinţa Moşneagului în Isus-Pământul: „Este necesar ca oamenii să fie consideraţi un tot deoarece Isus sălăşuind  în fiecare dintre noi nu poate fi el însuşi decât prin însumarea tuturor individualităţilor.” (Dramaturgia blagiană. Instituirea estetică a absolutului, Sibiu, Editura Imago, 2003, p. 35).

autor Petru Ilie Birau, Portretul mamei III

Dimensiunea sofianică a gândirii blagiane reflectate în persoana Moşneagului este subliniată de către Eugen Todoran: „«Ideea» ereziei Moşneagului este, în concepţia lui Blaga, «sofianică», pentru că în spiritualitatea ortodoxă sofianică este orice trăire religioasă, orice imagine despre natură, în măsura în care ea ne revelează o transcendenţă coborâtă într-un primitor receptacol. (…) Credinţa în Isus-Pământul face din împărtăşanie o taină a Firii, şi din rugăciune o contemplaţie a Naturii.” (Lucian Blaga. Mitul dramatic, Timişoara, Editura Facla, 1985 pp. 156,157). Moşneagul însumează astfel în entitatea sa şi a credinţei sale, esenţa gândirii blagiane, esenţa esenţelor, minunea şi misterul, dezvăluind, un mit integral al naturii (după cum spune Eugen Todoran): „Azi Pământul întreg este trupul său.” (Lucian Blaga. Mitul dramatic, Timişoara, Editura Facla, 1985, p. 157).

autor Emilia Ivancu, redactor al revistei Faleze de piatră

Lucian Blaga –„Mut ca o lebădă”?

Lucian Blaga face parte dintr-o pleiadă de aur a literaturii române de după Eminescu, pleiadă în care au strălucit şi strălucesc numele lui
Arghezi, Sadoveanu, Bacovia, Ion Barbu, G.Călinescu, Liviu Rebreanu, pentru a aminti doar o parte dintre aceşti creatori.
În „Hronicul vârstelor” el a scris despre propria copilărie şi devenire scriitoricească, amintind despre primii ani, când copil fiind nu putea să vorbească, fiind „mut ca o lebădă” . După 1948, regimul comunist a avut grijă să-l pună sub interdicţia de a mai publica în timpul viaţii, astfel că, abia postum, în 1962, au început să reapară poezii, texte eseistice ale marelui scriitor, iar în programa şcolară a fost „primit” abia după acest an. Astăzi el se bucură de prestigiul meritat, dar nu se poate spune că noile generaţii se mai apropie cu pasiune de unul dintre părinţii modernităţii în cultura română.

Statuia lui Lucian Blaga şi Rapa Lancramului

Născut la 9 mai 1895, în frumoasa aşaezare Lancrăm ( Alba), în familia unor preoţi, din mai multe generaţii, oameni cu carte, care au ajutat la educaţia consătenilor şi nu numai, Blaga a urmat studii teologice la Sibiu, pe care le absolvă în 1917, iar în 1920 obţine titlul de doctor, la Viena. A început să publice în „Cultura” de la Cluj, „Banat” de la Lugoj. Din 1926 este solicitat în diplomaţie, fiind reprezentant la Varşovia, Praga, Lisabona, Berna, Viena. În 1939 este numit profesor de filosofie la Universitatea din Cluj, iar în timpul războiului a colaborat la publicaţia „Saeculum” din Sibiu. În 1948 este destituit şi izgonit de la catedra de Filosofie, fiind numit bibliotecar la Institutul de Istorie -filiala Academiei Române, la intervenţia unor foşti studenţi. Moare, bolnav în ultimii ani, la 6 mai 1961, cu trei zile înainte de a împlini 66 de ani. Lebăda s-a întors în ţinuturile de ceaţă şi lumină ale necunoscutului etern. Postumitatea scriitorului a fost ascendentă. Puţini ştiu, că în 1956, Blaga a fost propus , la iniţiativa indirectă a lui Mircea Eliade, pentru Premiul Nobel, dar emisarii regimului din România au avut grijă să fie respinsă propunerea, deşi Academia Suedeză, ca şi în cazul lui Pasternak, putea să ignore demersul oficial.
Blaga a fost poet, înainte de toate, dar şi dramaturg, filosof, autor de auforisme, eseist, în tot ceea ce a scris se simte o solidă cunoaştere a domeniului, pentru el filosofia nu avea secrete, fiind totodată original, a introdus noţiunea de „spaţiu mioritic”, dar nu la modul peiorativ, cum se spune acum, ci a dezvoltat o teorie a corelaţiei dintre spaţiul geografic, relieful unei ţări şi cultura, literatura poporului care locuieşte în acest spaţiu. Astfel, la români dealul este preponderent, de aici şi ritmul baladelor, doinelor , muzica, basmele au ceva ondulatoriu, la ruşi este stepa întinderea fără sfârşit, care imprimă o nostalgie şi o dilatare a simţurilor, la arabi fântâna arteziană, visul călătorului în pustiu se refelectă în imaginaţia creatorului anonim sau cult, autor de literatură, muzică. Teoria sa a fost preluată de alte şcoli din Europa, America, Rusia. Opera filosofică a lui Blaga nu este foarte întinsă, dar orientarea ei pe direcţii precis stabilite îi dă o atractivitate şi putere de pătrundere – orizontul cunoaşterii, al culturii , al valorii ( axiologie). A scris lucrări filosofice din 1924 până la sfârşitul vieţii, iar opera sa a fost valorificată până în 1983, fără a fi epuizată. A publicat şi un roman „Luntrea lui Charon”. Dramele sale se joacă destul de rar din cauză că publicul, la teatru aşteaptă mai puţin sensuri filosofice şi mai mult …
lovituri de teatru. Marin Sorescu a fost un discipol al teatrului lui Blaga. „Zamolxis”, „Manole”, „Cruciada copiilor”, „Avram Iancu”, „Arca lui Noe”, „Anton Pann” sunt piese de rezistenţă şi vor dăinui.
Volumele de poezie au fost editate integral, separat şi în ciclul de „Opere” – „Poemele luminii”, „Paşii Profetului”, „În marea trecere”, „Laudă somnului”, „La cumpăna apelor”, „Nebănuitele trepte” , ultimul în 1943. Din acel an, lira poetului a tăcut, cu excepţia unor inedite. Încheiem această scurtă prezentare, pentru că există studii numeroase despre opera sa, despre viaţa sa de om cu o verticalitate ireproşabilă, căruia nu i s-au putut aduce nici un fel de acuzaţii, în afară de faptul că a rezistat oricăror ingerinţe în propriul său templu, un templu luminos al iubirii de om şi de lumină. Cităm dintr-un poem de început de drum al poetului, desigur, cunoscut de mulţi – „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ şi nu ucid/cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc/în calea mea/în flori, în ochi, pe buze ori morminte/Lumina altora sugrumă vraja nepătrunsului ascuns/ în adâncimi de întuneric,/ dar eu, eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”.(1919). Numai Rilke, la acea dată, atingea profunzimile expresiei poetice cu atâta forţă. Blaga este pentru cultura română un bun nepreţuit, iar pentru cultura lumii o chemare spre a fi mai mult cunoscut.

autor Boris Marian, redactor al revistei Faleze de piatră

sursa foto: http://stiri.turismalba.ro/?m=200805

Hariclea Hartulary Darclée – 150 de ani de la naştere

Hariclea Darclée este o personalitate culturală marcantă a Brăilei care s-a născut la 10 iunie 1860, într-o familie cu rădăcini elene. La botez, a primit numele de Hariclea, derivat din numele patronimic al tatălui, moşierul Ion Haricli, care-şi dorise un fiu. Mama Haricleei Darclee, Maria Haricli – născută Aslan era nepoata directă a domniţei Mavrocordat. Scriitorul brăilean Nicolae Carandino, în cartea sa intitulată “ Darclée. Viaţa de glorie şi de pasiune a unei mari artiste” afirmă că, la naşterea lui Hariclea Darclee, Ileana Ţiganca a prezis că „duduia va călători mult şi va fi mereu în sărbătoare”.

Hariclea Darclée va urma cursurile prestigiosului pension Lobkovitz din Viena, unde va studia muzica şi o celebră profesoară de canto, la vremea aceea, Marchesi remarcă vocea deosebită a Haricleei propunîndu-i lecţii gratuite, în schimbul promisiunii că aceasta, se va dedica scenei lirice. Talentata elevă provenea însă, dintr-o lume în care muzica şi arta erau acceptate numai ca spectacol dar, în cele din urmă, tatăl convins că, dorinţa fiicei sale de a lua lecţii de canto nu este un simplu capriciu încuviinţează lecţiile acordate de prima profesoară de canto, doamna Le Kerre. Hariclea învăţa mai mult ascultând. Ori de câte ori trupe de operă din Italia dădeau reprezentaţii la Naţional, însoţită de părinţi ea urmărea din lojă, cu înfrigurare mult mai târziu explicată, jocul, dicţia, calităţile vocale ale interpreţilor. În luna februarie a anului 1881, Hariclea Darclee se căsătoreşte cu tânărul locotenent de artilerie Iorgu Hartulary care participase la Războiul de Independenţă de la 1877 cu toate că, mama Haricleei dorea ca fiica ei să se mărite cu un prinţ bogat dar bătrân.

Hariclea devine conştientă de valoarea vocii sale şi pleacă la Paris, în luna aprilie a anului 1886 unde, se luptă din greu cu neajunsurile traiului de zi cu zi, deşi primea de la părinţi câte 500 de franci pe lună, pentru chirie. În acelaşi an, îl naşte pe fiul ei Ion şi începe să ia lecţii de canto cu Marie Sasse, dar nu este mulţumită de prestaţia profesoarei. Darclée scria familiei că: „am făcut progrese şi sper să ajung departe. Mi se prezice un viitor strălucit. Dar trăim din speranţe, o mâncare afurisită care distruge stomacul”.

La Paris are şansa să-l cunoască pe profesorul Faure, un bariton de faimă continentală şi unul dintre profesorii de canto de marcă ai acelor vremuri care, o recomandă lui Edmond Duvernois, profesor la Conservator, la Catedra lui Victor Masse.

La acea vreme, cu toate că implinise 70 de ani, celebrul compozitor Charles Gounod depunea mari eforturi pentru reluarea în noi distribuţii şi cu montări revizuite a operelor sale. La vremea respectivă căuta o Julietă pentru a repune în scenă „Romeo şi Julieta” la Opera Mare, cu prilejul expoziţiei mondiale din 1889. Pentru a finaliza proiectul mobilizase întreaga lume muzicală pariziană. Pierre Gailhard, directorul Operei din Paris, soseşte la Duvernois în scopul de a-l consulta în această căutare şi aude din salonul de muzică o voce feminină care-l vrăjeşte. Era Hariclea, al cărei fizic îl convinge că a găsit-o deja pe Julieta. C. Gounod o ascultă şi este încântat deoarece auzea pentru prima dată un glas surprinzător prin bogăţia şi frumuseţea nuanţelor, prin inteligenţa interpretării. „Te păstrez pentru Julieta mea. Intri la Operă prin porţile cele mari” se extaziază compozitorul. Dar proiectul eşuează. Este înlocuită – din cauza snobismului parizian – cu Adelina Patti, soprană ajunsă la o vârstă când, cu vocea obosită, chiar ştearsă, nu mai putea încarna candoarea Julietei.

În anul 1888, Charles Gounod îi încredinţează Haricleei, rolul Margaretei din opera sa „Faust”, rol cu care, Hariclea îşi face debutul pe scena Operei Mari din Paris. Se pare că tot Gounod a fost acela care i-a sugerat luarea numelui de DARCLÉE pentru activitatea artistică. În scurt timp, Darclée cucereşte publicul şi devine preferata multor compozitori de operă. Astfel, Giacomo Puccini compune „Tosca”, Pietro Mascagni opera „Iris” iar Alfredo Catalani „La Wally”, special pentru Hariclea Darclée, care interpretează rolurile principale în spectacolele de de premieră ale acestor opere. Puccini îi compune o arie specială în „Tosca” ajunsă celebră „Vissi d’arte”, piatra de încercare a oricărei soprane lirice. Hariclea Darclée se impune astfel pe scenele principalelor teatre de operă ale oraşelor Paris, Milano, Florenţa, Madrid, Moscova, New York , Monte Carlo.

Darclée, care nu înceta să fie pentru publicul străin „marea cântăreaţă româncă „ era pentru români steaua de renume universal. Gloria ei nu a venit fabricată de-a gata de peste hotare, deoarece Darclée nu era o vedetă lansată cu eforturi de publicitate. Meritele ei se verificau la fiecare spectacol, iar rezultatele de la Paris şi de la Milano n-au fost mai prejos decât cele de la Bucureşti. Numele ei era pentru spectatorul obişnuit, o „promisiune de fericire”, iar pentru elita intelectuală, simbolul participării româneşti la strălucirea artistică a epocii.

Aşa cum remarca şi scriitorul brăilean Nicolae Carandino viaţa marii Darclée s-a desfăşurat caleidoscopic. O continuă schimbare de decor, o nesfârşită serie de triumfuri.

În anul 1918, Darclée îşi ia adio de la cariera artistică, interpretând rolul lui „Carmen” din opera cu acelaşi nume de Georges Bizet, pe scena Teatrului de Operă din Florenţa.

În România, celebra soprană a susţinut crearea Operei Române din Bucureşti, în anul 1921, iar tradiţia muzicală a rămas în familie, fiul său devenind compozitorul şi dirijorul renumit, Ion Hartulari –Darclée.

Din păcate s-au păstrat doar două înregistrări ale artistei pe discuri – una din anul 1904 cu arii din opere, printre care „Iris” şi „Tosca”, şi alta din anul 1928, cu cântece româneşti. Cariera marii Darclée sfârşeşte o dată cu primul război mondial, după cum scria Nicolae Carandino „cântăreaţa a preferat să părăsească scena înainte ca arta să o părăsească pe ea”.

La sfârşitul vieţii, soprana de notorietate mondială a trăit într-un anonimat nemeritat, în Bucureşti. ”Măiastra pasăre de basm”, „privighetoarea adorată” – cum a fost numită de critici – a murit în sărăcie, în anul 1939 la Bucureşti, la 10 ianuarie în Spitalul Filantropia din Bucureşti şi înhumată două zile mai târziu la Cimitirul Bellu -având funeraliile finanţate de către Ambasada Italiei.

În anul 1960 a avut loc premiera filmului Darclée, regizat de Mihai Iacob, iar la aniversarea a 135 de ani de la naşterea Haricleei Darclée, în anul 1995, oraşul său natal, Brăila i-a adus un deosebit omagiu prin organizarea Concursului Naţional de Canto ce-i poartă numele, transformat – din anul 1997 – în Concurs Internaţional de Canto.

A consemnat Simona Antohi-Mocanu, membră a proiectului Cititor de Proză

sursa foto: http://www.darclee.com/

Minciună

Tot mai mulţi prieteni sau cunoştinţe mi se plâng de degradarea grozavă a condiţiei lor profesionale. O deznădejde adâncă se desprinde din cuvintele lor. Oameni pasionaţi, care-şi fac meseria cu dragoste, sunt excedaţi de climatul ce se distruge, se ruinează, aruncându-i tot mai adânc într-o lume a minciunii. De la un capăt la altul, lanţul dependenţei profesionale s-a transformat într-unul al minciunii sfruntate. Toţi actorii acestei tragedii mint, cu uşurinţă, cu seninătate, mint cu interes. Toţi sunt la fel de nefericiţi, pentru că rezultatele sunt doar grozăvii care pot îmbrăca orice formă, pot fi la îndemâna oricui. Mi se plâng şi-mi spun că tânjesc. Tânjesc să provoace o mare schimbare care să-i elibereze. Iar asta-i cea mai mare minciună. Din păcate şi cea mai gravă! Pentru că se mint pe ei, conştienţi, de faţadă, din conivenţa unui joc ce pare să-i aline cât de cât. În realitate, ei nici măcar nu ar fi în stare să accepte o cât de mică schimbare, pentru că presupune pericol, presupune risc. Dar, mai ales, poate presupune durere, multă durere. Au inventat acest joc al minciunii, pe care-l rafinează mereu, îl duc pe culmi, îl transformă într-un panaceu. Închişi în jocul acesta, nu mai sunt de fel atinşi de ceea ce se petrece în jur, sunt apăraţi de un scut trainic care-i fereşte de şocuri. Şi iată-i participând senini la ororile ce se nasc, ce înfloresc zglobii; le păstoresc, le îngraşă, le dau chip şi substanţă. Apoi plâng. Şi cercul se închide, steril, găunos, plin de putreziciune. Aceasta este viaţa lor, şi aşa va fi până la capăt, de nu va apare un Făt Frumos care să însorească lumea, uşor, lin, pe nesimţite, şi dintr-o dată visele, speranţele, nădejdile, să devină peste noapte o realitate fără cusur. Astfel se întregeşte minciuna prietenilor mei, şi-a cunoştinţelor deopotrivă. Dar, prăpastia este tot mai adâncă şi climatul mai sufocant, instinctul le spune că primejdia este din ce în ce mai mare, şi că este nevoie de ajutor. Ca şi cum n-ar participa din plin la toate acestea, se plâng şi doresc ceva ce nu ştiu, dar n-au răbdare s-asculte; ceva ce nu pot, dar nu lasă pe alţii să facă; ceva ce le trebuie, dar împiedică apariţia binelui. Şi peste toate, zi de zi, aceeaşi mare minciună: minciuna schimbării. Minciuna lor devine cu atât mai patetică cu cât simt că sunt cu siguranţă prada ei, şi atunci simt nevoia s-o facă tot mai spectaculoasă, mai mirobolantă în nădejdea că astfel se vor vindeca, că se vor putea privi în ochi. Dar aşa ceva nu se întâmplă. Din nefericire aşa ceva nu se întâmplă. Feţi Frumoşi nu se mai nasc, a secătuit stirpea, şi-a lăsat în locul ei un hău steril în care numai ecoul mai bolboroseşte ceva. Cândva profesionişti foarte buni, încep să se ofilească, instinctele lor amorţesc, demnitatea cedează încet, mândria lor profesională a fost roasă de mulţimea compromisurilor făcute, asemenea moliilor.

artist Ebrahim Fleep

Sigur, în mod normal ar trebui condamnaţi, ar trebui puşi la zid, lapidaţi. Dar cine să ridice primul piatra? Cine e oare atât de vrednic, atât de eroic, în aceste timpuri, încât să pună pe primul plan condiţia profesională în locul celei sociale? Acum când mentalitatea colectivă spune totul, fixează totul pe dos? Sunt oameni prietenii mei şi cunoştinţele, au slăbiciuni, au nevoi, au orgolii, au vanităţi. Li se pare  mai simplu să renunţe la demnitatea profesională, la mândria de a fi onest, pentru recunoaşterea socială din scara blocului, de pe stradă, din cartier şi, de ce nu – poate -, una naţională. Recunoaşterea socială este un paleativ atât de plăcut! Este o otravă atât de dulce, încât poate motiva minciuna pe care trebuie să şi-o spună zilnic, s-o perfecţioneze mereu, neîncetat.

Puteţi să-i condamnaţi, dacă vreţi. Eu doar am să încerc să înţeleg, am să-i ascult răbdător şi-mi voi aminti mereu de visele lor dintâi. Am să mă fac că-i cred, şi voi bâigui întotdeauna ceva despre fatalitate.

autor Ion Mânzatu, redactor al revistei Faleze de piatră

Xenofon din Efes

Puţine, dacă nu nimic, ştim despre Xenofon din Efes, autorul scrierii “Efesiaca” sau “Aventurile Anhiei şi ale lui Habrocomes”. Dacă ar fi să-i dăm crezare lui Willamowitz, chiar numele de Xenofon nu ar fi decât un împrumut omagial făcut celui care cu veacuri în urmă, scrisese nu numai “Anabaza” sau socraticele “Memorabilii”, ci şi Cyropedia, unde povestirea întămplărilor lui Araspes ori ale lui Abradatas şi ale Pantheei, prevestea de departe romanul grec.

foto: Xenofon

Singura menţiune antică este aceea a Lexiconului lui Sudas, unde sunt pomenite atât Efesiacele cât şi o lucrare a aceluiaşi autor asupra Efesului. Că era din Efes pare să fie confirmat de buna cunoaştere a realizărilor locale (de cult geografice) pe care o ilustrează romanul. Cât despre vremea în care a trăit, secolul al II-lea e.n., mai degrabă începutul ori mijlocul lui, pare să fie tot ce poate da mai sigur analiză internă a operei sale, tot atât de desprinsă de realitatea istoric încadrabilă ca şi un basm. În schimb putem spune cu o rezonabilă certitudine că Xernofon din Efes scrie după Chariton şi înainte de ceilalţi trei romancieri greci: Achilleus Tatios, Heliodor şi Longos, pentru ultimii doi existînd unele motive că au scris după secolul II e.n.

Romanul este structurat în forma actuală în cinci cărţi şi începe prin dispreţul învederat de frumosul Habrocomes faţă de zeul Eros. Mai apoi Habrocomes o întâlneşte pe Anthia de care se îndrăgosteşte, urmând căsătoria lor şi călătoria pe mare spre a evita ameninţările oracolului.

Cert este faptul că prin urzeala simplă a efesiacelor au fost trase destule fire de natură religioasă. Un întreg pantheon Greco-oriental este nu numai invocat, ci pus să contribuie la declanşarea şi desfăşurarea monoton-tumultoasei acţiuni. Ca Afrodita în Hipolyt a lui Euripide, Eros este cel care pedepsind Hybrisul, nemăsura lui Habrocomes, îi hărăzeşte pe cei doi tineri aventurilor pe care, ca pe un bluestem divin, le dezvăluie dintr-un bun început oracolul de la Claros al lui Apollon. La sărbătorirea Artemidei poliade, în Efes se aprinde în preafrumoşii tineri năpraznica patimă. Odată plecaţi cei doi invocă la tot pasul zeii mari şi mici, îi aduc jertfe Herei în Samos. În Rhodos îi închină lui Helios o armură de aur şi tot aici sunt prinşi de piraţi, luaţi ca sclavi şi despărţiţi. Mai târziu Habrocomes face devoţiunile de cuviinţă Afroditei cipriene, Anthia la rândul ei este gata să fie sacrificată în Chilicia lui Ares, iar în Egipt Habrocomes scapă de cruce şi de rug graţie intervenţiei repetate şi binevoitoare a zeului Nil. Pe Anthia o protejează în mai multe rânduri Isis, o încurajează oracolul lui Apis, pentru ca în sfârşit, după ce fără voia lor străbătuseră despărţiţi lumea largă, să se regăsească, nepângăriţi, la Rhodos, în umbra sfântă ale lui Helios şi ale izbăvitoarei Isis, întorcându-se împreună acasă, în Efes.

Într-adevăr, misterele egiptene ajung să fie pătrunse, în veacul al II-lea, de idei morale şi nu e de mirare că mai mult sub semnul Isidei egiptenei decât al Artemidei efesiene se desfăşoară şi acţiunea şi înţelesul romanului. Acest roman  nu este, cum ar fi poate de aşteptat, o poveste a unei mari iubiri îndelung neâmplinite din cauza adeversităţilor, ci aceea a credinţei şi purităţii conjugale, păstrate cu orice preţ în orice restrişte şi în orice lume,  printre atâtea deznădejdi, chiar până dincolo de viaţă. Atâta virtute este în aceştia doi încât autorul se simte îndemnat să-i facă uneori, în mijlocul vitregiilor, să vorbească în limba severă şi eroică a stoicismului târziu. Structura narativă a cărţii este dintre cele mai fruste şi modeste, şi chiar aşa cum este, afectată de stângăcii de motivaţie, de intrigă şi de proporţie şi mai presus de orice monotonă.[1] Iubiţii vor să stea împreună şi, pas cu pas, mersul lucrurilor îi împiedică de la asta cu o plicticoasă stăruinţă: furtuni şi naufragii, tâlharii mării şi ai pământului şi cu deosebire aprigile patimi pe care le stârneşte în oameni frumuseţea lor.

Romanul poate să-i trezească unei minţi maliţioase imaginea unui lung şir de incendii provocate de marea frumuseţe a lui Habrocomes, respective a Anhiee, în deplasarea lor prin mai toate ţările limitrofe bazinului oriental al Mediteranei. Totuşi unele naive artificii tehnice nu lipsesc: acţiuni paralele şi procedeul alternării, digresiuni, anticipări, suspansuri şi recapitulări, interesante mai ales pentru a stabili diferenţele de tipologie şi de structură între romane aparent asemănătoare între ele în elementaritatea lor: cel al lui Chariton, al lui Xenofon şi al lui Achilleus, precum şi între acestea şi alte scrieri narative greceşti, cel din sfera epicei şi istoriografiei. În acest sens, romanele greceşti îşi au locul lor în orice istorie de ansamblu a tehnicei narative, de la epopee până la romanul modern.[2]

Pe de altă parte, un roman ca acesta al lui Xenofon din Efes, despre care s-a putut susţine că are “fizionomia unei povestiri populare” (Dalmeyda) şi în acre se discen, sub lustrul aticizant influenţe ale vorbirii populare, a satisfăcut de bună-seamă timp îndelungat, nevoile de ficţiune romanescă ale unui public pe cât de puţin exigent în materie de gust, pe atât de numeros[3].

Printre primii care prin anii 20-30 ai veacului trecut au atras atenţia asupra acestui fenomen (care trebuie în mod negreşit integrat în istoria gustului) a fost Antonio Gramsci, iar cercetătorii din zilele noastre se apleacă cu mult mai multă seriozitate asupra a ceea ce în termini tehnici se numeşte “literatura trivială”. În această sferă trebuie situat şi înţeles romanul lui Xenofon din Efes, cu pietatea cuvenită gustului care l-a generat şi pe care l-a satisfăcut şi care, mărturisit sau nu, poate fi întâlnit în fiecare dintre noi.

Este ceea ce a rămas de nedezrădăcinat după ce tiparele mitice ale basmelor şi-au pierdut puterea: o teamă şi de durerea suferinţei şi de prea grabnicul plictis al fericirii, o disperată năzuinţă de a susţine împotriva oricăror evidenţe că binele întotdeauna învinge (şi chiar se însoţeşte cu tot felul de înalte însuşiri) o sete de dreptate, candori şi vise, în fine ceva menit cândva să ne ajute să trăim şi ca atare, mişcător şi respectabil.

---

[1] Romanul grec, vol. I, Editura Univers, bucureşti, 1980,  Prezentare de Petru Creţia, „Efesiaca sau Aventurile Anthieie şi ale lui Habrocomes”, pag. 32

[2] Romanul grec, vol. I, Bucureşti, 1980,  „Observaţii” de Eugen Cizek, pag. 18

[3] Romanul grec, vol. I, Editura Univers, bucureşti, 1980,  Prezentare de Petru Creţia, „Efesiaca sau Aventurile Anthieie şi ale lui Habrocomes”, pag. 31-35

autor Dorina Sisu Popa, administrator al bibliotecii de proză

“Minciunile lui Dumnezeu” – Repere fundamentale pentru o metafizică românească

Pentru Lucian Blaga creaţiile majore ale unui popor îşi capătă durata (forma, conţinutul, valoarea) de la matricea stilistică specifică. În perioadele de restrişte, când libertatea de manifestare a unei naţii este îngrădită, ea supravieţuieşte datorită aceleaşi matrice stilistice care-i modelează acum speranţele şi visele. Destinul unui popor se compune aşadar din prezenţe şi goluri istorice.

Epocile de afirmare ale poporului român au fost puţine şi scurte (formarea statelor, domnia lui Ştefan cel Mare, perioada interbelică), în schimb petele albe, numeroase şi imense.

Asupra destinului nostru sumbru meditează Lucian Blaga în romanul autobiografic LUNTREA LUI CARON (Editura Humanitas, Bucureşti, 1990), tipărit postum, datorită golului istoric pe care l-a instaurat la noi dictatura comunistă.

artist: Maia Martin, Dăruind mană cerească

Dedublându-şi personalitatea în poet (Axente Creangă) şi filosof (Radu Leonte), autorul trece în revistă momentele ratate în clădirea unei metafizici româneşti, din cauza vicisitudinilor istoriei.

Aceste povestiri, denumite “MINCIUNULE LUI DUMNEZEU”, cu referinţă la cenzura transcendentă instituită de Marele Anonim pentru a bloca posibilitatea cunoaşterii umane adecvate  (cuprinzând capitolele Stratul mumelor, Fârtate şi Nefârtate, Isus-Pământul, Inorogul, Luminismul moral, Patrie şi înviere, Început şi temei, Cuvintele originare, Metamorfoza, Marele orb şi Materia magică), reprezintă, în concepţia autorului, tot atâtea teme esenţiale, rămase în stadiu incipient, din care s-ar fi putut dezvolta, în condiţii prielnice, metafizica românească.

S-ar fi putut realiza, dar n-a fost să fie:

– o metafizică bazată pe ideea peisajului românesc sacralizat prin integrarea numeroaselor biserici, de dimensiuni familiare, boltite organic, construite în vremea lui Ştefan cel Mare, zugrăvite în exterior ca o prelungire a sacralităţii interioare în întreaga natură;

– o dialectică a genezei lumii din două principii mai mult complementare decât antagonice (Fârtate şi Nefârtate), inspirată de erezia bogumilică, răspândită la noi (în epoca Renaşterii) de călugării expulzaţi din Imperiul Bizantin;

– o metafizică valorificând eresurile folclorice despre chipul lui Iisus imprimat pe boabele de grâu, identificarea pâinii/făinii cu trupul şi a vinului cu sângele Fiului – în simbolul Isus-Pământul – care s-ar fi putut crea prin contopirea sufletului lui Cristos, în clipa expierii, cu Pământul şi Cerul, sanctificând Universul;

– o gnoseologie absolută şi pozitivă, prin desăvârşirea manuscrisului ŞTIINŢA SACROSANCTĂ, dacă Dimitrie Cantemir (autorul acesteia) nu s-ar fi risipit în alte domenii şi-n uneltiri politice la Înalta Poartă.

– o metafizică pe baza ideii unui deus otiosus atât de frecvent întâlnit în folclorul românesc: “Doamne, Doamne, mult zic Doamne! – Dumnezeu pare că doarme cu capul pe-o mănăstire şi de nimeni n-are ştire”;

– o metafizică ortodoxă, dezvoltând propoziţia lui Inochentie Clein (vlădicul de Blaj), descoperită într-o scrisoare trimisă în ţară, din surghiunul său călugăresc la Roma (secolul al XVIII-lea), unde a şi murit cu acest gând neâmplinit: “Nu poţi învia din morţi decât din pământul patriei!”;

– un savuros limbaj metafizic autohton, începând cu Şcoala Ardeleană (Samoil Klain traducea de pildă “cauza” prin “temei”), care ar fi îndulcit ariditatea conceptelor şi le-ar fi putut aduce chiar conotaţii specifice surprinzătoare;

– o metafizică sacră, bazată pe interpretarea liberă a motivului biblic al cuvintelor originare, născătoare de lume, rostite de Dumnezeu în zilele genezei, motiv care ar fi condus la diferenţierea limbajelor după următoarea schemă: cuvintele originare divine, cuvintele adamice care înţelegeau logosul divin, fără însă a avea puterea sa creatoare, diferenţierea limbajelor după episodul babilonic, reînnobilarea limbajelor naţionale prin cuvintele creştinismului răspândit de apastoli;

– o ontologie modernă, ce ar fi putut să fie concretizată prin secolul al XIX-lea, sub influenţa Reformei, concepând, panteistic şi sublim,  metamorfozele ciclice ale divinităţii şi renaşterile vegetale, ca o desfăşurare firească a lucrurilor;

– o metafizică a genezei peisajului nostru specific (alternanţa munţilor, dealurilor şi câmpiilor), pe baza legendei corecţiei aduse de arici greşelii demiurgice, prin crearea unui pământ supradimensionat, care nu mai încăpea sub cer şi a trebuit încreţit;

– o metafizică ce ar fi luat în răspăr pozitivismul secolului al XIX-lea, dezvoltând conceptul unei materii ideoplaste, sensibile, cu ajutorul căreia s-ar putea explica geneza universdului şi fenomenele paranormale.

Oare toate aceste teme fundamentale pentru o metafizică românească s-au pierdut în neant? Nu au rodit ele oare tocmai în sistemul filosofic al lui Lucian Blaga? Ne propunem aşadar să regăsim MINCIUNILE LUI DUMNEZEU chiar în sistemul filosofic al autorului.

În SPAŢIUL MIORITIC (TRILOGIA CULTURII), biserica românească este văzută ca o structură organică îmbinând virtuţile peisajului (bolta ca o colină) cu perspectiva sofianică (materializarea luminii pătrunsă prin ferestrele mici în clarobscurul interiorului, identificată cu transcendentul coborâtor): “Sofia este ordinea şi înţelepciunea divină, care coboară în vremelnicie, făcându-se vizibilă şi imprimându-se materiei. Sofianic este un anume sentiment al omului în raport cu transcendenţa, sentiment cu totul specific, graţie căruia omul se simte receptacul al unei transcendenţe coborâtoare” afirmă autorul.

În CENSURA TRANSCENDENTĂ (TRILOGIA CUNOAŞTERII), principiul metafizic al lumii, Marele Anonim, este conceput mai puţin înfricoşător decât în Biblie, ba chiar tratat cu condescendenţă, din moment ce acesta se apără prin diferenţialele divine de orice încercare a spiritului omenesc de a cunoaşte în chip absolut şi pozitiv (paradisiac) misterele ultime (ŞTIINŢA SACROSANCTĂ a lui Cantemir, cuvintele originare), păstrându-se astfel echilibrul Universului: ”Omul privit structural şi existenţial, se găseşte într-o situaţie, de două ori precară. El trăieşte de o parte într-o lume concretă, pe care cu mijloacele structural disponibile nu o poate exprima, şi el trăieşte pe de altă parte în orizontul misterului, pe care nu-l poate revela” – afirmă Blaga. Prin această dilemă insurmontabilă, aşternută în calea omului, nu se relevă oare latura demonică a Marelui Anonim, similară contribuţiei lui Nefârtate la creaţia lumii?

Legendele populare referitoare la:

– pământul adamic transparent, dinaintea primei crime umane, săvârşită de Cain;

– cerul megieş, pe care-l puteai atinge cu mâna după geneză, dar pe care Dumnezeu a fost nevoit să-l îndepărteze, pentru ca oamenii să nu-l mai murdărească;

– plasa imensă ţesută de păianjen, distrusă de Dumnezeu, pentru că oprise vântul;

au fost valorificate metafizic, din perspectivă sofianică, în SPAŢIUL MIORITIC, iar eseurile despre:

– grâul cristologic (cu boabele purtând chipul lui Cristos);

– Isus-Pământul;

au fost dezvoltate în drama ARCA LUI NOE şi-n poezia blagiană.

4. Într-un capitol din CUNOAŞTEREA LUCIFERICĂ, Lucian Blaga dezvoltă mitul biblic al cuvintelor originare, iar ŞTIINŢA SACRĂ a lui Cantemir o regăseşte într-o gnoseologie paradisiacă limitată, inaccesibilă omului la nivel absolut, dar accesibilă pe fragmente,  ştiinţelor şi logicii.

Cunoaşterea pozitivă a fost inversată în metafizica blagiană într-o cunoaştere negativă (minus-cunoaşterea), singura admisă de Marele Anonim, acestă cunoaştere cenzurată conducând la conservarea sau potenţarea misterului, ceea ce menţine omul într-o perpetuă stare creatoare (cu efect final benefic). Chiar şi trăirile oculte sunt cenzurate, ele neputând  fi traduse în limbaj raţional.

5.  Deus otiosus este desigur Marele Anonim, care, după ce a aşezat între el şi lume diferenţialele divine (instituind cenzura), nu mai intervine în istoria lumii acesteia. Întrega TRILOGIE A CUNOAŞTERII face apologia Demiurgului care s-a autoexilat. Marele Anonim, coborând cenzurat în lumea noastră devine Marele Orb, adică zeul Pan, simbol central în dramaturgia şi poezia lui Lucian Blaga.

6. La patriotismul sublim al lui Inochentie Clein, exprimat prin ideea că nu poţi învia decât din pământul ţării tale, Lucian Blaga a răspuns cu întreaga sa viaţă, rămânând aici, retras în matricea noastră stilistică, în golul istoric instaurat de comunismul demolator.

7. Noţiuni filosofice originale, în tradiţia Şcolii Ardelene, a creat şi Blaga, eternizându-le în TRILOGIA CULTURII. Să le reamintim:

– sofianicul = sentimentul receptării transcendentului care coboară;

–  personanţa = fenomenul de răzbatere a categoriilor matricei stilistice din inconştient în conştiinţă;

– noologia abisală = teorie întemeiată de Blaga în completarea psihologiei inconştientului, făcând din aceasta: “o magmă de atitudini şi de moduri de a reacţiona după o logică, alta dar nu mai puţin tare decât a conştiinţei, un ritm interior, consolidat într-un fel de tainic simţământ al destinului, un apetit primar de forme, o efervescenţă a închipuirii dătătoare de sens, adică un mănunchi de iniţiative de o putere spărgătoare de stavili ca a seminţelor şi de o exuberanţă năvalnică, precum a larvelor sau a vieţii embrionare” (ORIZONT ŞI STIL).

8. Reminiscenţele cuvintelor originare, făuritoarele lumii fizice, se regăsesc în cuvintele artiştilor, creatoare de lumi imaginare. Prin descoperirea unor cuvinte şi ritmuri incantatorii, poeţii instituie, în reveriile lor, relaţii magice. Totodată, metafora revelatoare, poate juca rolul ideii teorice, în cunoaşterea luciferică, revelând cripticul misterului deschis.

9. Ideea unei istorii ciclice a universului nu a fost preluată de Blaga în sistemul său filosofic. După instituirea cenzurii transcendente, chiar zeul Pan îmbătrâneşte şi moare.

10. Peisajul deal-vale, omologat ca SPAŢIUL MIORITIC, a fost valoroficat drept orizontul spaţial inconştient al matricei stilistice româneşti, ceea ce explică nu numai pitorescul ornamenticii şi ritmul cântecelor populare, dar şi psihologia noastră alternând momentele de concentrare cu cele de destindere. Chiar şi destinul nostru ca naţie, prin prezenţe şi goluri istorice, apare marcat de ritmul ondulat al matricei stilistice specifice. Dar iată principalele aspecte ale acesteia:

– spaţiul ondulat;

– preferinţa pentru organic şi sofianic;

– năzuinţa formativă spre geometric şi stihial;

– dragostea de pitorescul;

– simţul măsurii şi al întregului;

– nuanţa şi discreţia.

11. Conceptul materiei magice a fost amplu utilizat în TRILOGIA VALORILOR (GÂNDIRE MAGICĂ ŞI RELIGIE), ca substanţă ideoplastică încărcată cu sarcină magică, similară celei electrice. Echivalând cu o semirevelare a misterelor şi nemarcat stilistic, magicul îndeplineşte următoarele funcţii:

– ontologică = fixează omul în orizontul misterului;

– cognitivă = umple golurile cunoaşterii;

– pragmatică = de orientare în lume;

– vital-sufletească = edifică o lume familiară;

– poetică = instituie legături estetice, emoţionale, ritmice, incitante, ceremoniale etc., între obiectele şi fenomenele lumii imaginare;

– religioasă = sacrul impregnează magicul.

Materia magică explică, după geneză, evoluţia speciilor şi fenomenele paranormale.

*

*         *

După ce am regăsit MINCIUNILE LUI DUMNEZEU în sistemul filosofic şi-n opera literară ale lui Lucian Blaga, a mai rămas să justificăm în ce măsură aceste subiecte incitante sunt fundamentale pentru spiritualitatea românească, cu alte cuvinte, în ce măsură se regăsesc ele în cadrul categoriilor stilistice autohtone.

Alternanţa ritmurilor melodice şi ale gândirii noastre (psihicul individual şi cel colectiv) aparţin categoriilor orizontice şi temporale (spaţiul mioritic), perspectiva sofianică confirmă o atitudine catabasică în faţa destinului, convertirea organică a geometrismului ornamental denotă apartenenţa la categoriile formative elementarizante, conceperea unui Dumnezeu mai puţin înfricoşător (familiar chiar), imperfect în tatonările sale asupra genezei şi care, speriat de posibilităţile cunoaşterii umane nelimitate, instituie cenzura transcendentă, ţin de o resemnare senină, iar dimensiunile la scară umană a bisericilor şi monumentelor, simţul măsurii, paleta coloristică reţinută, aparţin unui simţ evoluat al măsurii, unui pitoresc sobru şi nuanţat.

Prezenţa categoriilor stilistice româneşti în opera lui Lucian Blaga, îi conferă durată şi astfel, sistemul filosofic al autorului reprezintă un moment de prezenţă veşnică în istorie, care nu a putut fi şters de golul istoric recent prin care am trecut şi nici nu va putea fi extirpat de vidurile care ar mai putea să vină.

autor Lucian Gruia, redactor al revistei Faleze de piatră

Erorile tăcerii – ultimul mesaj

Omul e un lucru. Omul cugetă, simte, afirmă, înţelege. Esenţa , frumuseţea lucrului e conferită de faptul cugetării. Cum denumim lucrul care se află în afara cugetării? Mulţi ar spune, un nimic. Răspunsul corect e doar lucru. Când acest doar lucru se apleacă spre cugetare devine lucrul obiect. Cartea Genezei ne spune că Dumnezeu l-a creat pe Adam după chipul şi asemănarea Lui şi a folosit ca materie pământul (res extensa). Apoi a suflat asupra lui Adam Spirit (res cogitans), aşa că omul este şi substanţă întinsă şi substanţă cugetătoare. Corpul este divizibil din firea sa, pe când sufletul e indivizibil. Nu ne putem întinde sufletul, ci doar putem cugeta. E o cauză directă asupra minţii mele în momentul timpului meu liber, stând în parc, pe o bancă, doar câteva minute. Cine sunt? De ce judec pe Homo faber. Timpul liber permite o asociere a calităţii, continuităţii, duratei pure atinsă doar de soare? Mă folosesc de intuiţie să clasific ori să clarific un lucru atât de dificil şi complex dar care are esenţă? Ar trebui să mă ridic şi să-mi uit teoria, să trec peste oamnei cu privirea. Privirea se opreşte pe vârful pantofului meu.

artist Aurelia Chiru, Descătuşare

Natura a înăbuşit ideile mele depravate. De unde şi către unde se îndreaptă toţi oamenii din parc? Eu sunt omul ce acţionez sub impulsul imperativului ipotetic? Rămâne o întrebare din perspectivă kantiană să-mi contrazică acţiunea lipsită de morală. Recunosc… sunt o naivă, chiar credeam că pot atinge îngerii. Fac parte dintre oamenii ce nu ştiu unde se află? Acest text e o apologie a staticii? Aud muzică, mă simt un fenomen vibrant, corpul declanşează fericirea. Uit de dispreţul meu lăuntric, mă îndepărtez de umanitate, nu o judec, nu o înţeleg, dar o accept. Accept fericirea să intre în mine odată cu aerul şi mă raportez curajului de-a o păstra. Epicur spune că plăcerea este absenţa durerii, a suferinţei. Ader la calitatea fericirii anulând durerea. Ei, de-aş putea! Nu-mi cade bine fericirea când sângele-mi curge. Trăiesc în parfumul unei femei îndrăgostite. Las ţinuta şi forţa omului, las frustrarea lui Simone Weil, mereu invidioasă, în locul meu, pe bancă în parc. Păşesc dansând în urma vântului, zâmbesc la oameni încruntaţi şi las în urmă parfum de femeie îndrăgostită.

Cu bine.

autor Dorina Sisu Popa, administrator al bibliotecii de proză

Fragment din ”Ploaia”

Mitică s-a oprit în locul unde câmpul se lovea de marginea pădurii. Îi părea mai cunoscut ca altădată locul acesta și parcă se vedea pe el însuși de undeva de deasupra. Își aduse aminte de ziua în care adormise pe câmp și avusese visul acela cumplit. Realiză că se află în același loc și, pentru o clipă, visul s-a amestecat cu realitatea. Dar acum nu mai era vis și nici el nu s-a mai întins pe iarbă, ca atunci. Rămase în picioare ascultând chemarea pădurii, în timp ce o umbră densă cuprindea câmpul și, odată cu el, pe Mitică și pădurea. Cerul se acoperi cu o mantie întunecată făcându-l pe om să dispară din imagine. Îi părea că e singur într-o lume neagră și pustie, căreia îi murise astrul dătător de viață și lumină. Sufletul îi era golit de orice simțire și îl durea acest sentiment de singurătate. Frica puse stăpânire pe el și ar fi vrut să fugă, să urle, dar n-o făcu, pentru că, oricum, nu era nimeni să-l audă și nici n-avea unde să se ducă. Dacă era singur pe tot pământul!

artist David Croitor, După ploaie

Deodată întunericul s-a sfâșiat, din negura lui țîșnind o limbă de foc ce-l lovi pe nebun în ceafă. Rămase o clipă nemișcat apoi se prăbuși, curios, pe spate, cu ochii larg deschiși către cer, în timp ce tunetul zguduia trunchiurile copacilor.

Câinele se sperie și se cuibări lângă trupul stăpânului, rămas în nemișcare printre ierburile fremătând de verdeață. Fulgere răzlețe mai luminară cerul un timp, dar ploaia nu veni. Norii au renunțat să mai întunece lumea și se risipiră care-ncotro, lăsând cerul să se oglindească în ochii lui Mitică. Privirea lui se liniștise, împăcându-se cu viața, cu oamenii, cu natura. Era o împăcare prin moarte, dar nebunul nu se răzvrătise împotriva ei, dimpotrivă, îi ieșise în întâmpinare, ca și când i-ar trebuit. Parcă și animalul se împăcase cu ideea de moarte și își priveghea stăpânul cu ochii liniștiți și umezi.

Mult timp după aceea nu a mai plouat.

„Ploaia”, Ed. Semne, București, 2004

autor Viorel Ploeșteanu, membru al proiectului Cititor de Proză

Nu eşti interesant!

Omul aleargă printre barăci, caută ieşirea. Din megafon se aude o voce seacă, destul de puternică – „Nu eşti interesant, aleargă”. Omul nu a mâncat de o săptămână, se află în lagăr de circa un an, dar foamea de acum este mai rea decât înainte. „Nu eşti interesant”, se aude, este vocea medicului- şef al lagărului. Omul ştie că sub aspect medical nu este interesant. Nu suferă de nici o boală, doar că a slăbit, a ajuns la jumătatea greutăţii normale. Picioarele i se mişcă mai uşor, dar muşchii refuză oricare efort. Zilnic trebuie să care pietroaie grele, să le urce pe un deal. Nu ştie cum de reuşeşte. Pedeapsa cu înfometarea a primit-o pentru că a ajutat un camarad să se ridice. Se pare că au uitat să-l mai pună în porţie. Dacă iese în faţă, la raport, riscă să fie trimis la izolator, cu o porţie de supă pe zi. Dar va trebui să iasă. „Nu eşti interesant”, megafonul este cuplat, probabil, la un înregistrator, vocea şi inflexiunile sunt aceleaşi. Un om nu poate vorbi identic la interval de mai multe minute. I se pare că îşi vede iubita, undeva pe marginea drumului care înconjoară lagărul. Ar vrea să o îmbrăţişeze.

artist Maia Martin, Omul gheţurilor

Vocea îl ţintuieşte –„Nu eşti interesant”. Ce naiba, nu mai încetează? Ce interes poate prezenta el şi pentru cine? Ce înseamnă să fii interesant? Frumos nu poate fi, aşa , tuns scurt, cu buzele albite de epuizare, ochii înfundaţi, nasul subţiat de foame, umerii ascuţiţi. Gândurile nu mai circulă cu aceeaşi viteză, are doar o dorinţă, să iasă de aici, să-şi vadă iubita, să doarmă, să mănânce, să audă râsetele copiilor din vecini, chiar şi o ceartă, să vadă cerul, aici tot acelaşi cer este, dar cerul de acasă este altfel. Acasă este şi o baie, mai este şi un WC, are şi sufragerie, o bucătărie unde iubita găteşte minunat. De peste drum, iubita îi face semn. „Nu eşti interesant, eşti un nimeni”, schimbă textul medicul- şef al lagărului. Omul iese din drum se apropie de gardul din sârmă ghimpată prin care trece curent electric. El ştie, dar se gândeşte, poate că nu trece tot timpul, poate va reuşi să sară gardul, va fi liber. Se apropie, pune mâna pe sârmă, să se sprijine, o zguduitură puternică îl face să scoată un geamăt, apoi îl cuprinde întunericul total. „ Luaţi cadavrul nemernicului acela”, se aude vocea medicului-şef al lagărului. Din barăci, sute de ochi privesc, oarecum cu indiferenţă, în timp ce cadavrul se zgâlţâie pe sârma ghimpată. De peste drum, iubita zâmbeşte, se ridică şi pleacă. Iubitul ei o aşteaptă acum, acasă.

autor Boris Marian, redactor al revistei Faleze de piatră

Antiteze

Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?

N-o să aflu într-ai noştri vreun falnic juvaier?

(Eminescu, Scrisoarea III)

Visul noilor pedagogii este de a transforma şcoala într-un instrument de distrugere a societăţii, prin minciună şi ignoranţă.”(Jean-Francois Revel, Cunoaşterea inutilă)

M-am convins de adevărul acestui citat în momentul în care am pus cuiva o întrebare: „Ce-ţi spune numele de Spiru Haret?” O privire lungă pe care a început să încolţească un zâmbet dispreţuitor: „Ce-ţi veni? Hm! E fabrica aia de diplome în care se dau 10000 de examene pe zi, din care au ieşit milioane de licenţiaţi, masteranzi, doctori, majoritatea „specialiştilor” din ţara asta, în cele mai diverse domenii. Ba, se pare că are filiale şi prin alte părţi ale lumii…” „Şi altceva?” „Altceva? Parcă numele unui sindicat al profesorilor”… „Doar atât?” „Păi, şi-aşa e prea mult…” Cred că, despre oricare altă personalitate aş fi întrebat, mi s-ar fi spus câte ceva. Despre Spiru Haret, cam greu descoperi ceva până şi pe internet. Se pare că „fabrica” în cauză  a monopolizat atât numele marelui cărturar cât şi spaţiul virtual. Să zicem că ăsta ar fi un motiv pentru incursiunea în care am de gând să pornesc, iar celălalt motiv este nivelul jalnic la care a ajuns şcoala românească în momentul actual, nivel de care în primul rând se vaită exact cei care s-au străduit să-l pună la punct: profesorii. E ca şi cum strungarul s-ar văita de numărul mare de rebuturi pe motiv că el nu ştie meserie.

Şi pentru că am amintit de Spiru Haret, să vedem de fapt şi de drept cine a fost.

S-a născut la 15 februarie 1851 la Iaşi. Primele clase le-a făcut la Dorohoi şi Iaşi, apoi la Bucureşti la Sf. Sava unde a terminat liceul cu „eminentia”. Precocitatea lui ştiinţifică a fost probată de pe băncile liceului prin publicarea a două manuale: unul de algebră, altul de trigonometrie, revizuit în 1873, „Elemente de trigonometrie”. În 1869 se înscrie la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti, predând în acelaşi timp matematica la seminarul Nifon. Să amintim că o altă personalitate marcantă, precum Al.I.Cuza, semnase în 1860 la Iaşi şi-n 1864 la Bucureşti, actul de naştere al celor două universităţi, având ca grijă primordială formarea de specialişti de nivel occidental.

artist Anişoara Iordache, Ieşire din matrice

Astfel, în urma unui concurs deschis de T. Maiorescu (Ministru al Instrucţiunii Publice), S. Haret primeşte o bursă la Paris, de 3000 de lei, pentru a studia la „Facultatea de Ştiinţe” de la Sorbona, alături de C. Gogu, N. Coculescu şi Gh. Ţiţeica. Spiru Haret îşi va lua doctoratul în astronomie, în 1878, cu teza „Asupra invariabilităţii axelor mari ale orbitelor planetare”, după ce în 1875 îşi luase licenţa în matematică, iar în 1876 în fizică. Cercetările sale au fost continuate de Poincare (1854-1912) care  a apreciat descoperirea lui Spiru Haret că „orbitele descrise de planete nu mai sunt atât de stabile pe cât se credea,” drept „descoperiri uimitoare”. În 1878 Spiru Haret se întoarce în ţară, devenind cel mai tânăr profesor al Universităţii din Bucureşti, iar la vârsta de 46 de ani devine Ministru al Cultelor şi al Instrucţiunii Publice.

Aşa cum Kogălniceanu fusese omul epocii sale – om politic şi istoric desăvârşit, în aceeaşi măsură Spiru Haret, om de ştiinţă pozitivistă şi ministru al instrucţiei, a fost providenţial pentru epoca în care a trăit.

Două lucruri esenţiale a înfăptuit Haret, pentru propăşirea societăţii româneşti: a dat burgheziei, aflată în fază incipientă a dezvoltării sale, liceul şi a acentuat factorul economic şi cultural în spaţiul rural prin intermediul învăţătorilor. Sociologia lui porneşte de la individ, considerat ca bază  a întregii societăţi. Are meritul de a fi înţeles că evoluţia societăţii româneşti îşi are rădăcinile în primul rând în Educaţie, haretismul devenind o realitate sufletească. Deşi imaginea lui a fost eclipsată de zgomotul şi tribulaţiile prea multor reforme şcolare (încă din guvernul Brătianu, pe când era secretar de stat în ministerul Instrucţiunii adusese un proiect de lege a învăţământului care n-a mai fost adoptată după lungi discuţii în parlament, datorită căderii guvernului în 1888), Spiru Haret rămâne mintea cea mai luminoasă şi cea mai aplecată către ideea de evoluţie în epoca sa. Depăşind  măruntele frivolităţi, levantinismul intelectual ce bântuia şi la acea vreme intelighenţia românească, având o cultură temeinică, dublată de probitatea morală a unui veritabil gospodar, Spiru Haret a pus temelia învăţământului românesc. A avut şi privilegiul unei lungi ucenicii în cadrul ministerului instrucţiunii, amatorismul nefiind nicăieri mai funest decât la acest minister. Dovada acestui fapt o vedem azi, când veleitari după veleitari au pus umărul la demolarea Educaţiei româneşti. A fost multă vreme şef al Şcoalelor, fapt care i-a înlesnit punerea în practică a reformelor. Pentru că în România niciodată reformatorii învăţământului nu şi-au văzut legile votate: nici Conta, nici Maiorescu, nici D. Sturza, nici Tache Ionescu, nici P. Poni, nici S. Mehedinţi, nici P.P. Negulescu, nici I. Petrovici. Şi ne mai mirăm că de 20 de ani în ţara asta nu se face reformă!!!

Să reţinem un lucru esenţial: ceea ce a determinat reuşita istorică a proiectelor marelui intelectual Spiru Haret, adoptarea majoritară în Adunarea Deputaţilor şi în Senat a „Legii asupra învăţământului secundar şi superior”, devenită lege la 14 aprilie 1898, a fost: CARACTERUL SĂU MORAL. A fost un mare idealist, dar nu unul subiectiv, platonic, ci unul activ, practic, care a ştiut să rămână echidistant până la capăt! A fost  un mare Patriot şi un Geniu moral al acestei naţii, cu o minte excepţională, dublată de o cultură solidă şi de o moralitate absolută! Ceea ce nu înţeleg intelectualii români, este influenţa demolatoare a personalismului subiectiv, a orgoliului exacerbat, până la patologic, uneori. Spiru Haret a fost exact opusul: deşi, pentru o vreme a schimbat mediul ştiinţific cu cel politic, a făcut-o păstrând criteriul competenţei, obiectivitatea riguros ştiinţifică.

În concepţia lui, Şcoala a devenit oglinda nevoilor sociale reale şi obiective, având rolul esenţial de a produce virtuţi şi valori pe care mediul social nu le are, corectând viciile societăţii, proiectând în timp evoluţia acesteia şi oferindu-i materia primă necesară. Expresia cea mai înaltă a unei societăţi evoluate, civilizate, Şcoala previne, dotează şi îndreaptă societatea. Toate aceste lucruri Spiru Haret le-a pus în practică cu rigurozitatea omului de ştiinţă şi cu sufletul unui mare patriot pus în slujba neamului său. În centrul actului educativ a fost pus individul, esenţială fiind formarea caracterului acestuia, a staturii sale morale.

Pozitivist prin însăşi structura sa interioară, Spiru Haret subordonează întreg demersul său reformist supremului scop moral de formare a individului pragmatic, cu viziune în perspectivă temporală, cu spirit civic dezvoltat, care să gândească în primul rând la bunăstarea întregii societăţi, nu la fericirea individuală.

Metoda pe care Spiru Haret a implementat-o în şcoala românească a ţinut în primul rând de organizarea şcolară. Timp de 30 de ani a fost pur şi simplu obsedat de punerea în practică a legilor sale, dar fără inteligenţa de a se înconjura de colaboratori de valoare, piatra de încercare a oricărei personalităţi publice, n-ar fi dus nimic la bun sfârşit. A fost inegalabil în arta de-a relaţiona cu cei din jurul său şi cu cei din subordine, în vreme ce puţini din cei care acced la o funcţie publică sunt capabili să-şi mai păstreze măcar prietenii anteriori, angrenându-se mai degrabă în cine-ştie-ce cârdăşii.

Spiru Haret a fost creatorul unui nou tip de Corespondenţă – aceea dintre ministru şi slujitorii modeşti ai şcolii, de pe tot cuprinsul ţării. Epistolele sale către învăţători aveau un singur ţel: să fie cât mai aproape de nevoile lor, ale şcolii şi ale comunităţii căreia îi aparţineau. Sunt o adevărată colecţie de sfaturi, îndemnuri, preveniri, răspunsuri, toate puse în slujba înălţării învăţământului românesc.

E caz unic în întreaga lume – nici un alt ministru nu a avut atâta deschidere sufletească şi atâta dăruire pentru îndeplinirea unui scop atât de nobil, răspunzând direct învăţătorilor şi tuturor celor care–l solicitau. A făcut acest lucru cu simplitate, fără nici un fel de tertipuri politicianiste, cu blândeţea unui duhovnic, dar cu seriozitatea cărturarului de formaţie pozitivistă.

Spiru Haret a fost un adevărat Creştin, un mare Apostol, care a urmat cu demnitate modelul Celui care în urmă cu două mii de ani postula Iubirea ca esenţă a vieţii. Dovadă stă corespondenţa lui de la om la om, făcută cu gândul curat şi cu o moralitate absolută. Slujbaşii şcolii, dascălii truditori pe ogorul sufletului inocent al neamului ştiau că orice conflict ar fi avut, cineva acolo sus, era cu dreptatea în mână. Cel care primea o scrisoare de la însuşi ministrul, ce i se adresa personal, primea totodată un stimulent magic, o sporire a mândriei de-a aparţine clasei de educatori. Spiru Haret a dat demnitatea meritată dascălului, ca un mare pedagog ce-a fost. În vreme ce alţi politicieni îi considerau instigatori, el a început prin intermediul lor o campanie de luminare a satelor, prin aceasta semnând actul de identitate al  DEMNITĂŢII MESERIEI DE EDUCATOR. Pe simplii şi umilii urmaşi ai grămăticilor de altădată  i-a transformat în adevăraţi apostoli ai neamului românesc, epoca ministeriatului său fiind epoca de aur a învăţământului românesc. Scrisorile lui către dascăli au devenit bun de patrimoniu, demne de a fi consultate de cei care de 20 de ani au ruinat şi continuă să ruineze Şcoala românească.

Căci da, noii pedagogi ghidaţi de tot atât  de noile pedagogii, aduse de pe cine ştie unde, au reuşit în 20 de ani ceea ce comunismul n-a făcut în cei 50 de ani de teroare. Imediat, în 90, primul lucru care a pornit tăvălugul demolărilor a fost alungarea de la catedră, în învăţământul universitar, a profesorilor mai severi, cu ajutorul studenţilor „revoluţionari”, pe motiv de colaborare cu vechiul regim. În timp, catedrele au început să fie ocupate de familii întregi, astfel încât, acum, în fiecare universitate românească cel mai important lucru lăsat cu limbă de moarte familiei de către un universitar este o catedră călduţă şi aducătoare de câştiguri mai mult decât consistente. Probabil că nicăieri în lume gena doctorală nu puieşte ca pe plaiurile mioritice. De la an la an, familiile s-au tot mărit şi-a fost nevoie de tot mai multe catedre -drept urmare chiar şi prin unele cătune au apărut universităţi, facultăţi în care se studiază nici ei nu ştiu ce. Să mai amintesc că am citit în presă despre cazuri ce frizează absurdul: profesori ce activează la 4-5 universităţi, în oraşe diferite, ba unii atât pe la Paris cât şi pe la Vălenii de Munte, de ai zice că teleportarea e de multă vreme loc comun. Pe undeva pe la Craiova, şi sunt convinsă că nu-i o excepţie, o asistentă îşi era propriul cadru didactic la o a doua facultate. Că baza e la stat, unde dacă-i cauţi îi găseşti doar cu poliţia, e altă poveste. Şi multe alte matrapazlâcuri de te minunezi cât de inventiv e românul la asemenea giumbuşlucuri.

În preuniversitar, tot în 90 s-a început cu „examenul de dosare”. Spuneţi-i unui locuitor al unui stat democratic, cu o societate normală, că un profesor este foarte bun la un mare liceu în oraş, dacă are cât mai mulţi copii, e cât se poate de bolnav (dacă nu era, orice medic îi dădea o adeverinţă contracost) şi că are mulţi ani de navetă în spate, atât de mulţi că uitase şi pentru ce se plimba zilnic cu trenul, plus alte câteva motive, care mai de care mai năstruşnice. Aşteptaţi să vedeţi dacă pricepe cum devine treaba cu asemenea „competenţe”. La noi a mers – aşa că, toţi care îndeplineau „criteriile” de mai sus, au ajuns dascăli în târg.

Şi la capitolul părinţi avem o situaţie cât se poate de inedită: familia a devenit o povară, copii sunt tot mai inteligenţi, aşa că au început să se crească singuri, ajutaţi de ce le-a fost la îndemână: televizor, calculator, stradă, gaşcă, barul, discotecă. Părinţii? Mulţi, prea mulţi, au plecat la „produs” bani să-şi ridice o casă, să-şi cumpere o limuzină, să trăiască mai bine. Şi deasupra tuturor tronează Banul, stăpânul absolut a tot ceea ce mişcă în ţara asta.

Nimic din toate acestea nu s-ar fi petrecut, dacă n-ar fi fost ei, cei care de 20 de ani stau în fruntea bucatelor şi fură cu neruşinare şi acceptă cu nepăsare prăbuşirea întregii societăţi româneşti. Ei, care după ce s-au ciocoit furând şi minţind, au descoperit că au nevoie de un blazon de intelectual, pe care bunii noştri universitari l-au oferit cu largheţe. Se indignau public prin 90 de Savanta de renume mondial. Acum au umplut parlamentul şi guvernul şi toată birocraţia românească de licenţe şi doctorate.

Mai nou, sunt garantaţi în funcţiile politice de sforari analfabeţi gen Vanghelie, în faţa căruia profesorimea bucureşteană s-a aşezat cuminte la rând să primească un jalnic DVD. Ptiu! Te-apucă şi greaţa să vezi ditamai ministrul Educaţiei, garantat de cel cu fruntea groasă, ce se poticnea să conjuge un biet verb, iar acum e student, de n-o fi masterand, la drept! Şi ăştia să facă reformă în şcoala românească? Distanţa dintre un Spiru Haret şi o oarecare Andronescu, e de la Pământ la Soare.

Ei, dar nici cu milioanele de dl. Goe nu-mi este ruşine. Având aşa dascăli, au învăţat de mici că esenţa vieţii e duplicitatea, şmechereala, chiulul, bătaia de joc. Indiferent ce-ar face, ei ştiu că dăscălimea română supravieţuieşte în halul în care este acum, datorită lor. Dacă pe la gimnaziu se mai scapă ici-colo o notă proastă, dar atunci să vezi tărăboi cu directorul, că se distruge „prestigiul” şcolii, în facultate aproape toţi au 10 pe linie – să nu se desfiinţeze catedrele şi să le rămână copilaşii fără moştenire. Se vede treaba că între timp sensul cuvântului „prestigiu” s-a schimbat, aşa că propun să se facă modificarea şi în dicţionar.

Care-i nivelul „produsului finit” al şcolii româneşti? Se vede! Vorba cuiva- „materialul clientului” a fost de proastă calitate aşa că…N-ai ce-i face! Le pun tuturor o întrebare: Cine-i împiedică să-şi facă meseria şi să nu evalueze „materialul” cu obiectivitate? Deja au început să se vadă rezultatele promovării incompetenţei pe post de model social. Răsturnarea valorilor s-a produs deja. Chiar dacă un al doilea Spiru Haret s-ar mai naşte, cu siguranţă ar fi împiedicat să pună în aplicare o lege care să redreseze educaţia românească: întreaga societate i-ar sta împotrivă, ar face zid comun şi s-ar opune. De ce? S-ar pierde prea multe privilegii, începând de la birocraţii din sistem, dedulciţi la şpăgi grase, până la ultima loază care pentru nimic în lume nu înţelege să-şi pericliteze sănătatea mintală cu invenţia nenorocitului de Gutenberg.

„Nu, să nu credeţi că glumesc: ignoranţa face în zilele noastre.. .obiectul unui cult programat ,ale cărui justificări – teoretice, pedagogice, politice şi sociologice – au fost explicit detaliate în texte şi directive.”(J-Fr.Revel)

autor Maria Sava, redactor al revistei Faleze de piatră

Mihai Eminescu la Monastirea Neamţ

‚‚Mihai Eminescu la Monastirea Neamţ ’’. (Notă în ’’Monografia comunei Vânători Neamţ – 1909’’ autor Constantin Gheorghiu)

’’Prin anul 1883, bietul Eminescu fusese lovit de o crudă boală ce nu l-a lăsat în odihnă până la sfârşitul vieţii. De la 1883, Eminescu trăia numai prin case de sănătate. A stat destulă vreme şi la Monastirea Neamţ, unde, nu este vorbă, era tratat mai omeneşte decât ceilalţi bolnavi.

Se povestesc multe pe socoteala lui Eminescu, cât timp a stat la Neamţ. Aşa, în privinţa chipului cum îşi petrecea zilele, se dau amănunte, ce până acum nu şi-au luat încă chip de adevăr. La 5 dimineaţa era treaz. Se îmbrăca, aşa pe tăcute, umbla atât de încet, parcă îi era necaz de a trezi pe ceilalţi bolnavi, aşa era de bun în nebunia lui. Nu putea suferi odaia. Îi plăcea aerul, lumina, natura. Ieşea în cerdac şi se plimba de-a lungul lui, ceasuri, recitând versuri, ori poate versuri pe care nici nu le-a publicat.

Această plimbare, dimineaţa, ţinea neîntrerupt vreo 5 ceasuri, fără nici o clipă de odihnă, până ce, în cele din urmă, de oboseală, trebuia să se supuie clopoţelului, care chema pe bolnavi la dejun. Vara li se servea, ca şi astăzi, prânzul în grădină.

O masă lungă de lemn, era aşezată în mijlocul grădinei, iar pe dânsa se puneau câte o lingură de lemn şi o cană pentru apă, care reprezentau tacâmul fiecărui bolnav.

La dejunul acesta , nu era zi, ca bolnavii să nu se sfădească, ba mai mult, să nu se apuce la bătaie, din pricina vreunei bucăţi de pâine, ori din pricină că un vecin ar fi căpătat o porţie mai mare de mâncare.

Eminescu mânca foarte puţin. Fire blândă şi împăciuitoare, dânsul da de multe ori din mizerabila lui porţie, acelor bolnavi lacomi, ca, cu chipul acesta, să nu audă glasuri de protestare, ori sfadă şi pe deasupra, răcnetele sălbatice ale gardienilor.

Peste zi, dacă-i era foame, se pitula pe din dosul spitalului, sărea gardul, apuca peste câmp, trecând Nemţişorul şi, fuga-fuga, se abătea la crâşmă de-şi lua o jumătate de pâine şi un pahar cu vin. Mai mult îi tihnea acestea, aşa pe negândite, decât dejunul de la spital.

După aşa zisul dejun, se culca până pe la ora 4, când se trezea şi-şi începea iarăşi plimbarea prin cerdac. Singurul său prieten, singura sa mângâiere în acest pustiu, era acest cerdac.

Pe la acest ceas, cerdacul era al său, căci ceilalţi deţinuţi dormeau, şi, pe când dimineaţa străbătea de-a lungul cerdacului, ceasuri întregi, şoptind mereu, după amiază se aşeza pe un scaun, cu picioarele întinse peste coloanele cerdacului, cu mâinile încrucişate şi cu privirea rătăcită în văzduh.

Dar oare cine ar putea , ori prin câte cuvinte, spune ce însemnau aceste priviri ale lui Eminescu?

Clopoţelul de masă apuca pe Eminescu în acelaşi loc, cu aceeaşi privire îndreptată  spre aceeaşi parte.

Se povesteşte că, într-una din zile, pe când Eminescu astfel sta pe cerdac, un bolnav, scăpase din fiare şi stăpân pe libertate cum se credea, o luase la sănătoasa. Îşi plănuise ca să treacă cerdacul şi apoi, de aici sărind în curte, să poată ajunge în câmpie.

Nebunul ieşind dete peste Eminescu, trânti scaunul, trânti şi pe Eminescu şi o şterse înainte.

Lui Eminescu nici nu-i păsa. El rămase aşa cum a vrut nebunul. Doar că s-ar fi gândit să se întrebe de această schimbare, nici încă nu s-ar fi ostenit să o dreagă, stricându-şi firul gândurilor lui sublime.

Suna ceasul de 6, când mizerabila masă, cum o poreclise genialul poet, aduna iarăşi pe toţi nebunii în ceată, ca să audă sbieretele a mai marilor nebuni.

Eminescu se făcea că mestecă din gură, însă bietul nu mânca nimic. Era el sătul de viaţă, d-apoi de mâncare? De la 8 seara, înainte, începea timpul când Eminescu se simţea în culmea fericirii.

Bolnavii se culcau devreme. Eminescu însă, liniştit şi tăcut cum era, se ducea în cerdac şi, în puterea nopţii, se lăsa legănat de cele mai dulci visuri şi iluzii. Cerul şi stelele erau parcă numai ale lui. Acum era neliniştit, îşi întorcea privirea mereu în altă parte; nu-i ajungeau stelele, îi lipsea ceva mai puternic, ceva pentru care a închinat destul în sublimele lui versuri. Căta luna, care însă, la munte răsărea ceva mai târziu, ceea ce făcea pe Eminescu să plângă uneori, să-şi plângă durerea, necazurile, suferinţa acestei deşerte vieţi. Şi, după ce îşi mulţumea sufletul cu ceea ce dorea acest suflet, după ce dânsul vorbise şi se-nţelese cu natura, ce-i mai trebuia, ce mai aştepta?

Prinsese însă un obicei, ca, înainte de culcare, să poată auzi sunetul buciumului, venit din deal şi să nu adoarmă decât în armonia acestui plâns şi tânguitor ecou: Tânguiosul bucium sună, / L-ascultam cu atâta drag, / Pe când iese blânda lună  / Dintr-o rarişte de fag…

De/abia pe la orele 2 după miezul nopţii, îl fura somnul pe Eminescu; până să adoarmă însă, cerca versuri. Nu-i vorbă, câte gânduri eterne n-au rămas din acele ’’fugitive’’ ale bolnavului de la Mânăstirea Neamţ. ’’

– material propus de Gheorghe Urzică, membru al proiectului Cititor de Proză

Trei miniaturi

UN LOC ÎN LUMEA NIMĂNUI

Mi-au trebui douazeci de ani de căutări ca să te găsesc. Confundam mereu flacăra şemineului electric cu aceea a unui şemineu adevărat, cascadele dintr-un parc de distracţii cu o niagară reală, răgetul stins al leilor dresaţi cu chemarea junglei, iubirea bărbatului de lângă mine, cu Iubirea. Într-o zi sau poate într-un amurg, lucrurile importante nu se petrec decât în zori sau în amurg, când ne pregăteam să ne mutăm,sa ne metamorfozam, sa ne revoltam sau sa acceptam in sfarsit inacceptabilul, în podul casei, un tablou, neterminat, abandonat, o acuarelă decolorată. Un peisaj uitat dar sedimentat undeva în straturile cele mai adânci ale subconştientului meu, ţâşnind acum brusc la suprafaţă: o bancă… pe care stăteai tu, …aşteptându-mă, un şevalet, trusa de culori alături, aşteptându-mă. O alee goală pe care tropăiau paşii copiilor pe care i-am fi putut avea. Tu şi cu mine. O mână trăgând discret cortina unui anotimp cândva roz, acum cenuşiu. Am ridicat cu teamă tabloul prăfuit şi am trecut încet, cu grijă, să nu împrăştii odată cu praful, şi patina subţire de culoare, peste rama tabloului, dincolo, reluându-mi locul în peisajul neterminat, unde tu continuai să mă aştepţi.

DEFINITIA PERFECTIUNII

Nu mai trebuie să te ascuzi spre a nu fi zărit de un prieten sau duşman nedorit, chemat să faci un comision cuiva, să dai o explicaţie, să redactezi o cerere, să formulezi un răspuns, să-ţi afişezi un zâmbet la comandă, să vorbeşti în şoaptă ca să nu deranjezi ori să vorbeşti tare ca să te poată auzi toţi.Nu trebuie să-ţi pui o ţinută de ocazie ca să fii acceptat la dineu nici o ţinută sport ca să joci golf şi nici nu trebuie să-ţi rezervi un loc cât mai plăcut în amintirile colegilor care vor da bune referinţe despre tine când va trebui să pleci, indiferent unde. Nu trebuie să fie soare ca să fii fericit sau ploaie ca să devii melancolic, nu trebuie să fii iubit ca să simţi că trăieşti, nici urât ca sa mai gasesti un motiv spre a-ti creste disperarea. Pentru că undeva pe o peluză, doi tineri care trebuiau să spună Da, au spus, simplu şi transparent, în vazul şi auzul a zeci de rude şi prieteni care au pierdut şansa de a te vedea născându-te: NU

ARTA DE A CITI GÂNDURILE

Nu ai o foaie da hârtie, nu ai un creion, nici ruj, nu ai o tastatură, un monitor, o conexiune pe internet, nu ai un telefon să trimiţi un SMS, nu ai voie să vorbeşti, de teamă să nu tulburi armonia …Ţi-e teamă ca să nu fie printre cei cărora nu simţi nevoia să le scrii, să le vorbeşti, să le trimiţi sms uri, cineva care cunoaşte arta de a citi gândurile. Acesta e singurul lucru care-ţi rămâne. Te aşezi în faţa aerului, ca şi cum te-ai pregati să te înalţi. În faţa prăpastiei, ca şi cum ai vrea să te arunci, în faţa pădurii ca şi cum te-ai teme să nu devină peste noapte o uriaşă carte cu pagini albe aşteptându-te să le scrii, în faţa nisipului ce refuză să devină fereastră, a lutului visând să fie o urnă în care te vei adăposti.Şi nu scrii nimic nimănui.Te gândeşti la aceia care aşteaptă sau care demult au obosit, s-au plictisit, sa mai astepte mesaje, de la tine, de la cineva care si-a amintit de ei, necunoscuta din spatele ferestrei, şi îţi imaginezi, doresti, visezi, ordonezi piesele , expui cuvintele nenascute , vernisezi o expozitie cu panze albe, inregistrezi o simfonie fara note si stii că ei le pot citi, le pot vedea, le pot intelege , le pot auzi chiar şi aşa, nescrise, nepictate, necompuse. Doar gândite.

autor Maria Postu, redactor al revistei Faleze de piatră

artist Nagy Alexandru

Te rog să mă înşeli frumos

PIESĂ  DE TEATRU ÎNTR-UN ACT

SCENA I

Personaje: Directorul

• Autorul

• Tîmplarul

Directorul teatrului şi Autorul intră pe scena teatrului unde Tîmplarul meştereşte ceva cu un ciocan mare în mîna dreaptă şi nişte cuie mari în mîna stîngă. Din cînd în cînd îşi striveşte cîte-un deget şi scoate tot felul de strigăte de durere. Directorul şi Autorul se întrerup, îl privesc apoi continuă discuţia impasibili.

Directorul: …Îmi asum întreaga răspundere.

Autorul (Înaintează ezitant din spatele Directorului): Tăceţi! Îmi pierdeţi ideile!

Directorul (Se opreşte, se întoarce către Autor): Ştiu ce spun.

Autorul: E drum lung…

Directorul: Dom`le, eu ştiu ce spun. Teatrul acesta îmi aparţine aşa cum… aşa cum… mîna aceasta îmi aparţine.

Autorul (gînditor): Înţeleg, mîna… vă aparţine ca mîna… (Plescăie)

Directorul: Păi! Facem piesa, cum v-am spus. Îmi place piesa, dom`le! Ai stil. Teatrul meu îţi aparţine, dom`le!

Autorul: Mie, nu dumneavoastră? Aţi spus că…

Directorul: Mie, dumitale, ce mai contează. Nouă, ne aparţine nouă. E mai bine aşa?

Autorul: Mă bucur, domnule director să v-aud ce spuneţi, şi eu cred că piesa mea ar putea avea succes… dar de unde ştiţi cum arată piesa, nu-mi amintesc să v-o fi arătat…

Directorul: Aşa, şi? Mi-aţi povestit despre ea. E bună, îmi dau seama, am ochi, am urechi, sînt vulpoi, domnule!

Autorul: În stagiunea următoare… ar putea avea succes în stagiunea următoare.

Directorul: Cine vorbeşte de stagiunea următoare, dom`le? Dar în asta ce-are, dom`le?

Autorul: Asta stă să-nceapă! Nu e timpul fizic…

Directorul: Ce timp… ce fizic, dom`le?… Fizic, chimic, astronomic… ce contează  dacă există voinţă, dom`le? Eu sînt un tip practic, un manager adevărat, dom`le! Dacă eu spun că se face, atunci se face!

Autorul: Se face, am înţeles, dar…

Directorul: Nu e nici cea mai mică problemă, dom`le! Vorbim cu actorii, cu recuziterii, cu scenografii cu costumierele, cu dulgherii, cu toată  lumea vorbim şi o punem!

Autorul: … în scenă!

Directorul: Bineînţeles, ce dracu`, dom`le! Sîntem oameni serioşi, sîntem profesionişti cu toţii. Eu, dom`le, sînt o figură în teatru! (Îl fixează pe autor)

Autorul: …Sînteţi o figură în teatru!

Directorul: Sînt. Cînd am preluat teatrul ăsta clădirea era o hrubă. Nu mai avea scenă, auzi, o furaseră săracii s-o bage la foc, la fel şi decorurile, erau sfîşiate, cîte mai erau, culisele… ah, culisele… erau cămăruţe pline cu rahat pe la colţuri, cine vrea se pişa acolo şi mirosea… ai-ai-ai! Muncitorii nu veneau la lucru sau erau beţi de dimineaţă… În sala mare juca o trupă de elevi de la şcoala de teatru de alături, nimeni nu percepea vreo chirie… dezastru total, dom`le! Ia uite acum! (Autorul se uită în jur dar nu e prea încîntat. Se schimonoseşte a mirare) Îţi place, nu? E! Cît am investit eu aici… nu cîştigi dumneata într-o viaţă.

artist Agota Tompos Opra, Masca

Autorul: Eu cîştig puţin, oricum…

Directorul: Apoi actorii… toţi, unu şi unu, de primă pagină, dom`le, pro-fe-si-o-nişti! (Îl fixează pe Autor) Şi dumneata eşti profesionist. O să cîştigăm o grămadă de bani cu piesa asta.

Autorul: Ştiţi, pe mine mă interesează mai mult gloria. Eu trebuie să fiu cunoscut. Trebuie să prindă poporul de veste că am atîtea idei, atîtea idei pentru un teatru nou, cu totul altceva decît s-a jucat pîna acum…

Directorul: Da, da, altfel, de acord…

Autorul: Am planuri revoluţionare, ştiţi, nu mă interesează atît viziunea regizorului, cît mai ales…

Directorul: A, apropo, ai un regizor?

Autorul: Un regizor?

Directorul: Da, regizorul dumitale care îţi pune în scenă operele, care îţi citeşte gîndurile, care aduce îmbunătăţiri scenelor pe care le scrii, regizorul bun la toate…, e clar, nu ai aşa ceva. (Autorul este confuz, ridică umerii, se strîmbă) Am eu ce ne trebuie, dom`le! Regizorul regizorilor!

Autorul: Asta înseamnă că pot să încep treaba imediat. Mă apuc de lucru cît aţi zice „peşte”. Am cîteva idei revoluţionare, veţi vedea, vom sparge tiparele, de la Ionesco încoace nu s-a mai întîmplat aşa ceva…, gloria…, ne aşteaptă gloria, Doamne abia aştept să scriu prima scenă, chiar astăzi o scriu…

Directorul: Prima scenă?… Cum?… Piesa nu e gata?

Autorul: Nu. Piesa mea nu e gata. Nici măcar nu am început-o! E adevărat, o am în cap, (Îi arată cu degetul) în capul ăsta, e gata coaptă şi va fi… bombă, dar nu am pus-o pe hîrtie, asta e!

Directorul: Am înţeles. Dar nu mă aşteptam! Asta e! (Îşi pune mîna la ceafă şi se gîndeşte. Îl ia de mijloc pe Autor şi îl împinge către culise): Îţi propun să vezi culisele, să stai de vorbă cu actorii, cu regizorul, cu scenografii, costumierele, recuziteri, muncitori, să intri în atmosfera teatrului nostru, că noi sîntem o mare familie dramatică… (Cei doi ies)

Pentru economia scenografiei şi a timpului efectiv de spectacol, scenele următoare se pot desfăşura într-un decor care mimează un platou uriaş sau o mare hală în care sînt compartimentate: biroul Directorului, 2 cabine ale actorilor, magazia, culisele subscena şi scena. Dacă regizorul şi teatrul care pun în scenă au mijloacele necesare, actul poate fi fragmentat în scene, cu tot decorul aferent fiecăreia, specificat în didascălie)

SCENA II

Personaje: Autorul

• Actriţa

• Actorul

Autorul este în culise. Aici sînt doar două  cabine ale actorilor. În prima o tînără  îmbrăcată sumar, cu părul vopsit în cîteva culori, vorbeşte la un telefon mobil. În cealaltă un bărbat de vîrstă mijlocie, chel, se bărbiereşte. Actorul îi invită pe hol, făcîndu-le semn cu mîna. Cei doi actori ies pe hol.

Autorul: Vă cer mii de scuze dacă vă deranjez de la nobilele dumneavoastră activităţi actoriale, ştiu că aveţi o grămadă de treabă dar vreau să vă cunosc, numai cîteva clipe, eu sînt Autorul care voi scrie o piesă pentru acest teatru. Am subiectul în cap, durează cîteva zile pînă-l transcriu pe nişte hîrtii. Aş vrea doar să ştiu cine sînteţi, ce simţiţi, ce doriţi, ce aşteptaţi şi… (Se caută prin buzunare) şi…(Nu găseşte nimic) nu ştiu unde am pus chestionarul ăla… era la mine… dar… de fapt… nu era decît… un chestionar amărît. (Renunţă la căutat) Îmi pare bine să vă cunosc!

Actriţa: Domnul Autor, eu sînt Actriţa acestui minunat de măreţ teatru. (Îi întinde mîna iar Autorul o sărută) Am un profil eminamente complex. Joc orice, de la comedie la dramă. Scrii teatru abstract, joc teatru abstract. Scrii anti-teatru, joc anti-teatru. Scrii pantomimă, joc pantomimă. Dar cel mai mult îmi place comedia. Eu am făcut nişte roluri…, nişte roluri… din nimic.

Actorul: Eu merg şi mai departe şi spun: scrii o cerere, eu joc o cerere…, scrii o imprimantă, eu joc o imprimantă… ţac-ţac-ţac-ţac. Eu vreau să-mi scrieţi totuşi un rol nemaiîntîlnit, cel mai spectaculos rol de la Big-Bang încoace… buuuum!, bang!, să fie eclatant, domnule, să am replici transgalactice…, mie, domnule Autor, trebuie să-mi soarbă spectatorii fiecare cuvînt din coarde (Arată spre gît)… am mare încredere că aduceţi un suflu nou în superbul nostru teatru.

Actriţa: Dacă e pe preferinţe, gîndesc să fiu eroina…, diva…, ecranul la care se holbează spectatorul (Îşi pune mîinile în şold) că are ce vedea…

Actorul: Iar dacă protagonistul e mascul… iată-mă (Îşi pune şi el mîinile în şold şi pozează marţial).

Autorul: Îmi daţi voie… Nu pot să vă spun mare lucru acum despre subiect şi despre roluri. Mi-ar plăcea dacă v-aş vedea cabinele. Ştiţi, cabinele spun mult despre actori.

Cei trei intră în cabina Actriţei, o boxă  de 4 metri pătraţi în care se află  doar o masă şi un taburet jerpelit. Pe masă  sînt farduri, spray-uri, o perucă  şi un calendar de birou. Cabina este luminată  de un bec foarte slab, de 40 de waţi.

Actriţa: Poftiţi, vizitaţi-mi locul de muncă. (Actriţa valsează) N-ai cumva o ţigară? (Autorul îi întinde un pachet, Actriţa extrage o ţigară, o aşează în colţul gurii  şi rămîne cu gîtul întins aşteptînd un foc. Autorul scoate bricheta şi o aprinde. Actriţa trage de două ori, ţigara se aprinde. Cu un gest larg, Actriţa scoate ţigara din gură şi rămîne cu mîna întinsă deasupra capului.

Actriţa: Ştii că Revelionul începe cu 5 ore mai devreme în Australia?

Actorul: Zău? N-am ştiut! Tu cum ai aflat?

Autorul: Are dreptate. La Sidney începe primul. Am fost acolo.

Actriţa: Nu mă-nnebuni! Aţi fost in Australia? (Autorul afirmă entuziast din cap) La canguri?… Aţi călărit vreun cangur? (Autorul neagă printr-o mişcare vehementă din cap) Aţi vînat aligatori? (Autorul neagă la fel) Aţi mîncat carne de cîine Dingo? (Autorul neagă) Atunci, de ce aţi fost?

Autorul: Am cîştigat o tombolă a unui hipermarket. Am stat o săptămînă  acolo de Revelion. (Autorul se uită prin încăpere) Eh, deci asta este …

Actorul (Îi prezintă cu mîna întinsă): Boxa ei…

Autorul: Boxa dumneaei… Asta e… tot?

Actriţa: Dap!

Autorul: Oglinda?

Actriţa: Nu eeeee!

Autorul: Cuier?

Actriţa: Nici.

Autorul: Numai o perucă?

Actriţa: Mda!

Autorul: Dulap?

Actriţa: Fără.

Autorul: Perie de păr?

Actriţa: Nu cred.

Autorul: Chiuveta? Robinetul? Săpunul?

Actriţa: Nechiuveta, nerobinetul, nesăpunul… Sînteţi scriitor sau agent fiscal?

Autorul: Domnişoară, eu scriu piese de teatru. Să vă explic. Viaţa actorilor mă inspiră. Iau multe elemente din habitatul fiecăruia, ce îmbracă, unde stă, ce mănîncă, ce gusturi are, ce fredonează…

Actorii fredonează fiecare altceva.

Actorul: Hai să mergem şi la mine!

Actriţa (către Actor): Ia-o tu înainte, venim şi noi imediat.(Actorul pleacă mustăcind. Actriţa se apropie languros de Autor şi se înfăşoară seducător în jurul lui. Autorul încearcă să bată în retragere dar nu reuşeşte să se dezlipească de tînăra actriţă care îl sărută în timp ce cortina se lasă. )

SCENA III

Personaje: Actorul

• Autorul

• Actriţa

Actriţa şi Autorul intră în cabina de vizavi, o hală de 50 de metri pătraţi, goală, numai pereţi. Autorul îşi mai aranjează încă părul şi îşi încheie haina. Actriţa îşi desface o lamă de gumă de mestecat.

Actorul: Vă  place? Nu-i aşa că-i bestială?

Autorul: Oau! Sîntem sub cupola circului?… Sau…poate sîntem călători în… Univers…

Actriţa: E… mai spaţios decît la mine.

Autorul: Da, poate să-şi parcheze chiar maşina… sau zepellinul…

Actorul: E atît de intim aici… Simt că am spaţiu pentru spiritul meu nomad şi cutezător…

Autorul: Aşa, deci! Bine, am văzut ce mă interesa… deci aici aveţi cabinele… important e să va simţiţi bine. Oricum, trebuie să îţi dezvolţi mai mult imaginaţia decît memoria, aşa că… sînteţi un actor liber, dezinhibat şi atît de… (se uită în sus) spaţios.

Actriţa: Facem şi noi ce putem şi… sper să vă fi inspirat ce aţi văzut.

Autorul (O priveşte fix): Cu siguranţă m-am… inspirat… am văzut că puteţi…, că sînteţi atît de… descătuşaţi, asta e bine pentru un actor…

Actorul: Am învăţat temeinic pe chestia asta, domnule!

Autorul: Ar trebui să învăţam istoria viitorului şi nu a trecutului…

Actorul: Îmi place cum gîndiţi! Sînteţi… vizionar sau… futurist (Actriţa sughite) aş zice, vă plac perspectiva largă şi… (Se îndreaptă spre singura fereastră) ferestrele deschise. Cu-ra-jos. Sînteţi un autor curajos, eu… (Se lipeşte de Autor) vă sprijin!

Actriţa (acelaşi gest ca al Actorului): Şi eu!

Cei trei stau lipiţi cîteva secunde, apoi Autorul se desprinde, cauzînd dezechilibrarea actorilor. Autorul iese , urmat de actori.

SCENA IV

Personaje: Directorul

Autorul

Biroul Directorului. Aşezat la o masă  de lemn, Directorul stă aplecat peste o grămadă  de hîrtii. Încăperea este modest mobilată: masa de lemn, două scaune cu tapiţeria ruptă, o oglindă murdară, un cuier aglomerat cu de toate şi un cîntar de picior. Directorul are părul răvăşit, ochelarii pe nas. Este asudat şi pufăie pe nas.

Directorul: Şapte sute… două sute două`ş`cinci… 30 de milioane, opt`ş`pie şi cu lista asta, 2 milioane detergentul, 10 curentul, cinci cincizeci întreţinerea şi cu facturile astea de o mie de ani, fac… dracu` să mă ia! dacă o mai scot la capăt. De unde să iau atîta bănet? (Socoteşte în continuare, răvăşeşte hîrtiile, se enervează, asudă, pufăie) Dacă pun piesa asta pe rol mă scot. Plătesc… (socoteşte iar) juma` din datorii. (Se ridică, se plimba îşi muşcă buza de jos, îşi încrucişează mîinile la piept, apoi la spate, apoi iar la piept, le uneşte după ceafă şi face genuflexiuni, ochelarii îi cad, se opreşte, îşi reia locul la masă) Pe ei cum îi plătesc? (Se ridică, se scarpină peste toată faţa) Trebuie? La dracu`, ştiu ce voi face.

Se aude o bătaie în uşă. Apoi altele două şi uşa se deschide cu zgomot. Directorul se ridică în picioare şi se postează în faţa mesei. În încăpere pătrunde Autorul împins de la spate de Actor şi de Actriţă.

Autorul: Scuzele mele domnule Director… vedeţi… (Actorul şi Actriţa îl abandonează, trecînd de partea Directorului, cu dosurile pe masă, peste hîrtii)

Directorul: Nu trebuie să vă scuzaţi! Distinşii noştri actori îşi fac treaba bine. Azi e zi de discuţii. Începem, domnule Autor. Azi începem marea aventură. (Actorul şi Actriţa aplaudă. Directorul ridică mîinile triumfător) să vedem… să discutăm… să-mi spuneţi de ce aveţi nevoie să începeţi treaba. Faceţi-ne o listă.

Autorul (Ia o mină gravă şi pătrunsă de festivism): După ce mi-am eliberat complet spiritul, pentru a mă putea  exprima dincolo de cuvinte şi de sintaxa tradiţională, am redactat ideile brute, fără o gîndire organizată.

Directorul: Nu asta ne interesează, ci…

Autorul: …Fără o gîndire organizată…

Directorul: … Ce avem de făcut de acum înainte…

Autorul: …După ce mi-am eliberat complet spiritul…

Directorul: … Că e mult de lucru, de organizat…

Actorul: … M-am exprimat uneori dincolo de cuvinte…

Directorul: … Să vedem ce ne trebuie…

Autorul:… Sintaxa tradiţională…

Directorul: … Cum facem decorurile…

Autorul: … Sintaxa tradiţională…

Directorul: Las-o… lăsaţi-o dracului de sintaxă.

Autorul (Se îngrozeşte. Îşi astupă faţa cu o mînă, cu degetele desfăcute. Îşi îndeasă capul între umeri. Închide ochii): Fără sintaxă? Ce să faci fără sintaxă?… Nu vă daţi seama… totul se duce fără sintaxă… limba se duce… (scoate limba afară) întreaga ţară se duce fără sintaxă…

Directorul (lehamite): Bine, bine, totul… şi eu şi dumneata şi (Arată spre Actriţă) dumneaei…

Actriţa: Şi chiar eu?

Autorul: Totul! Eu spuneam aici despre tehnică… ce am realizat eu… e o yoga a minţii… domnilor, (Se înclină către bărbaţi), dùduie, (Se înclină către Actriţă) credeţi că e lucru puţin să scrii o capodoperă?

Toţi: A, nu!

Autorul (Se plimbă pedagogic): Aşa…, aşa…, văd că ne înţelegem! Eu am ajuns la o performanţă rară domnilor (Se înclină către bărbaţi), dùduie (Se înclină către Actriţă). Eu am aplicat aici ceea ce îndeobşte se cunoaşte a fi „cadavru` ambulant”…

Directorul: Ei, na! (Actorul şi Actriţa pufnesc în rîs. Autorul îi priveşte dojenitor. Cei doi se retrag în cîte-un colţ al încăperii)

Autorul: În timp ce scriam, am reuşit să mă dedublez. Pur şi simplu, să fiu mai mulţi „eu”!

Directorul: Ei, na!

Autorul: Mi se părea că mă uit la ceilalţi „eu” şi fiecare se uita la ceilalţi „eu”…

Actorul şi Actriţa: Ei, na!

Autorul: Am realizat astfel că scrierea mea era realizată de mai mulţi participanţi şi fiecare îşi redacta partea sa, ignorînd ce a scris celălalt. Era un fluid, era un tăvălug care îmi copleşea fiecare „eu”… ei erau independenţi dar fiecare îşi ştia corect partea sa, iar la sfîrşit am adunat toate fragmentele într-un… „cadavru”!

Pe cînd Autorul a rămas în extaz, cu ochii ridicaţi  în tavan, Directorul, Actorul şi Actriţa s-au strecurat afară  din birou, pe un fond de muzică  progresivă

SCENA IV

Personaje: Directorul

Autorul

Tîmplarul

Actorul

Actriţa

Magazinerul

În ordinea Director, Autor, Actor, Actriţă, cei patru intră într-un platou uriaş care se vrea a fi magazia teatrului. Înăuntru sînt doar cîteva articole într-o stare jalnică: un căluţ de lemn, cîteva cuiere, un schelet de avion din lemn, un morman de draperii de catifea, două scări, cîteva găleţi şi mături, un butoi din plastic. Pe un scaun stă Magazinerul care joacă table cu Tîmplarul.

Directorul: …Asta e tot ce avem. Sper să ne descurcăm, iar dacă nu, avem aici meşterul… (Arată spre Tîmplar)

Autorul (Se uită, se apropie de obiecte, se strîmbă): Asta e tot? Tot ce aveţi? (tăcere) Pentru piesa mea n-avem nimic! (Ceilalţi îşi încrucişează braţele a neputinţă) Mie îmi trebuie decoruri somptuase, ample, viu colorate…, este o operă a speranţei, a prea-plinului, a opulenţei, (Actriţa sughite) trebuie să fie o adevărată desfăşurare de forţe pozitive, îmi trebuie astre, planete care gravitează (Actriţa sughite), îmi trebuie o ploaie de meteoriţi, o gaură neagră (Actriţa sughite) cum o s-o obţinem cu un cal, un cuier şi un butoi cu varza? Îmi spuneţi? (tăcere) Pînză albă şi albastră, multă, e o mare, un ocean de ape, de valuri, apoi peştii… din ce o să-i facem? V-aţi gîndit? Milioane de peşti, caşaloţi, meduze… trebuie voal cît mai transparent… dumneavoastră aveţi catifea! O să facem balenelor chiloţi din catifea! (Tîmplarul rîde zgomotos) Ce facem cu „cadavrul” meu? E o capodoperă! M-am dedublat ca să ce?… E atît de rar şi de greu în ziua de azi să faci yoga dar eu am făcut! Ce văd aici?

Directorul: Opriţi-vă odată! Am zis că avem aici un meşter… (Tîmplarul tocmai dădea cu zarurile)

Tîmplarul: Eu fac orice din orice!

Directorul: Să ne limităm la ce avem, e buget de austeritate, Ministerul nu ne mai dă nici un fond…

Actriţa: …Poate unul de ten!

Actorul: … Peste ten!

Autorul: Mă bucur că sînteţi în formă şi veseli. Uitaţi, totuşi ce materiale ne trebuie.

Autorul scoate din buzunar un sul mare de hîrtie pe care îl desfăşoară. Actorul, Actriţa, Magazinerul şi Tîmplarul ţin fiecare de cîte un colţ, în timp ce Actorul şi Directorul îl privesc şi discută şoptit. Scenă de pantomimă: fiecare ia „cuvîntul”, gesticulează larg, mimează interesul. După cîteve minute, Autorul se desprinde de grup şi se îndreaptă către ieşire.

Autorul: Să vedem şi culisele, şi ele sînt importante.

Grupul îl urmează gesticulînd.

SCENA V

Personaje: Directorul

Magazinerul

Autorul

Actriţa

Actorul

Tîmplarul

Culisele sînt un sistem de holuri foarte strimte. Directorul, Autorul, Actriţa, Actorul, Magazinerul şi Tîmplarul se înghesuie unul după altul, în  şir indian. Nu este loc pentru doi dintr-un perete în altul, astfel încît nimeni nu poate trece înaintea celui din faţă. Vor merge continuu vorbind pînă la sfîrşitul tabloului.

Directorul: Cred că simţiţi intimitatea acestor culise. Este un loc plăcut şi se menţine căldura şi iarna, chiar cînd e pană de curent şi caloriferele sînt reci.

Magazinerul (la urechea Tîmplarului): Care calorifere? N-am mai văzut nici un calorifer de cînd ne-am debranşat, nici reci, nici albe.

Autorul: Da, aveţi dreptate, se simte aerul deşertului, parcă şi văd o cămilă… e cald, într-adevăr, i-auziţi cum tropăie claustrofobia…

Actriţa (la urechea Autorului): … ca hormonii mei acum… (Îl apucă de fund, iar Autorul merge pe vîrfuri)

Actorul: Îmi vine să conversez absurd. Vrea cineva să mă oprească? (tăcere) Da` încercaţi, oameni buni, să mă opriţi, nu vedeţi ce se întîmplă cu mine? (Îşi mîngîie chelia, îşi aranjează mustaţa)

Tîmplarul: Fiecare le ştie p-ale lui. Io, fac orice din orice.

Actriţa: Poţi să faci armăsar din ţînţar?

Tîmplarul: Meseria mea nu mi-o ia nimeni: fac orice din orice, numai să-mi spuneţi ce să fac.

Actriţa (mai mult pentru sine): De cînd vorbeşte ăsta atît de bine engleza?

Directorul: Aici nu intră spectatorii şi nici nu trebuie să apară  în piesa mea…

Autorul: Piesa mea, adică! Piesa noastră…

Actorul şi Actriţa: …A noastră, adică.

Tîmplarul: A tuturor!

Directorul: Eu vorbesc aici despre rolul acestor culise. Nu pe-aici ne plimbăm zi de zi, să nu scrii despre ele că nu e nimic interesant.

Actorul: Hai să tropăim! (Toţi tropăie). Acum hai să aplaudăm! (Toţi aplaudă) Acum hai…

Actriţa: Mai taci! Hai mai bine să ne spună Autorul ce impresii are după prima zi. Cum stăm, domnule autor? (Îl apucă de fund, iar Autorul se ridică pe vîrfuri)

Autorul: Cred că…, de fapt… socotesc imaginaţia primară drept forţa vie şi principalul mijlocitor al…

Actorul: …Întregii percepţii umane…, nu-i aşa?

Autorul: Nu înţelegeţi! Chiar asta cred! La mine chiar a funcţionat imaginaţia primară, am fost o haită de euri, vă amintiţi cînd v-am spus că am făcut yoga, cînd m-am dedublat, cum fiecare „eu”  şi-a făcut treaba în dreptul lui pînă am creat „cadavrul”? Ei bine, aşa a fost: eu sînt un creator a cărui imaginaţie merge înaintea paşilor săi fizici…, eu am plăsmuit această capodoperă care se va juca aici cu ochii închişi…, e perfectă, ştiu fiecare detaliu al ei…, numai că teatrul acesta nu are mai nimic din ceea ce-mi trebuie, nici nu ştiu, sînteţi acreditaţi?

Directorul: Da.

Autorul: Aveţi acte?

Magazinerul: Avem.

Autorul: Aveţi nume?

Actriţa: Sigur.

Autorul: Aveţi şi alţi actori?

Actorul: Sîntem suficienţi noi doi.

Autorul: Aveţi fonduri?

Tîmplarul: Cum altfel?

Autorul: Atunci ce ne ţine să începem treaba?

Directorul: Doamne, ce strimt e aici, să ieşim, aţi văzut destul aici, mergem pe subscenă cu toţii. (Ies din scenă)

SCENA VI

Personaje: Magazinerul

Autorul

Directorul

Actorul Tîmplarul

Actorul

Actriţa

Subscena este locul aflat sub scenă. Magazinerul, Directorul, Autorul, Actriţa, Actorul şi Tîmplarul pătrund aici în această ordine strategică.  Întuneric. Magazinerul aprinde bricheta, apoi o lampă pe gaz aflată pe un perete. Personajele se împiedică de  unele obiecte aruncate pe jos în dezordine.

Magazinerul: E puţin dezordine aici dar totul e în ordine

Autorul: Da, ordine în dezordine! Unde-am mai auzit eu asta? Domnilor, ce căutăm aici?

Directorul: Şi eu aş vrea să ştiu. Cînd o să găsesc, o să  ştiu că asta am căutat!

Actorul: Atîta filozofie în atîta întuneric… se pierde farmecul!

Tîmplarul: Eu am o idee. Uite, cum merg eu aşa prin întuneric, odată mă  luminez: dacă aş construi un chepeng, am avea ieşire direct pe scenă. Ce ziceţi, dom` Director, mă apuc de treabă?

Directorul: Nu.

Tîmplarul: Mai tîrziu?

Directorul: Nici.

Actorul: Fereşte-te de acţiuni care cer o garderobă nouă!

Directorul: Nu sîntem troglodiţi. Aici nu avem ce căuta… ar trebui să astupăm gaura asta de şobolani (Ţipă speriat de chiţăitul unor şobolani care au trecut printre picioarele lui; regizorul ar putea să găsească nişte maşinuţe cu beculeţe aprinse şi camuflate în şoareci).

Actriţa: Nu am ştiu că există chestia asta… (îl apucă de fund pe Autor iar el se ridică pe vîrfuri) Ce ascunzătoare profi!…

Autorul: … Underground…

Tîmplarul: N-a venit! El a rămas pe sus…

Magazinerul: Cine?

Tîmplarul: Văru-miu. El mi-a zis odată: băi, aici tre` neapărat… da` neapărat… un chepeng. Îl omoară pe un actor…, unde îl îngroapă? – Păi… în scenă! Ridici chepengul ca şi cum îl bagi în raclă. Lumea apreciază ideile astea cu schepsis. Nu? – Să faci un cimitir in scenă…

Actriţa: Ce-ţi veni, omule? Poţi fi şi mai macabru de-atît?

Magazinerul: Ba bine că nu! Să-l fi văzut odată cînd s-a băgat într-o cutie – avem noi p-aici cutii din lemn de brad – s-a întins şi a făcut pe mortul. Jurai că-i dus!

Actorul: Actor, nu alta!

Directorul: Măi copii, mai bine aici v-ascundeţi de ruşine cînd nu vă iese cîte-un rol…

Actriţa: Eu sînt de acord să mă ascund aici (Trage cu coada ochiului la Autor). Aici pot să-mi pregătesc în linişte replicile.

Directorul: Să ieşim naibii de aici şi gîndeşte-te (Se uită la magaziner) cum să astupăm gaura asta nenorocită care mai ţine şi umezeala.

Personajele năvălesc în fugă pe scenă  să scape mai repede din subscenă. Scena este o paragină, duşumeaua este ruptă în mai multe locuri, cortina e sfîşiată, reflectoarele sînt sparte. Nu sînt decoruri, nici elemente de arhitectură.

Actorul: E, aici, scena e aici! (Îşi pune rolele şi slalomează pe lîngă găurile din duşumea).

Tîmplarul: Eu mai bine plec, mai am puţină treaba la magazie…

Autorul: Tîmplarule! Crezi că se poate face ceva aici?

Magazinerul: Da` care e problema? Un petic sau poate două… şi gata! Hai să nu facem o scenă din asta!

Autorul: Ba să facem o scenă din asta, una însă pe care să  poţi să stai în picioare.

Actriţa: Eu zic să o păstrăm aşa, poate scrii o piesă al cărei subiect se desfăşoară pe un front sau după un cutremur devastator sau… pămîntul nu e rotund? Simulăm un tărîm instabil, ceva suprarealist şi post-uman… (Autorul se învîrte în jurul ei, iar Actorul îi filmează cu un mic aparat digital de filmat) Imaginează-ţi, Dumnezeu şi-a pierdut încrederea în oameni, iar ei… nesiguri şi părăsiţi, nu-şi găsesc echilibrul. E chiar scena care ne trebuie. Putem să plantam şi cîteva mine… bum! şi bum! cît realism poate să fie, creezi un teatru real cu viaţă proprie, cu inimă, cu plămîni, cu sînge, cu lacrimi murdare de praf… (Actorul s-a oprit iar Actorul nu mai filmează. Directorul se apropie de ei zîmbind)

Directorul: Ce uşor e să îţi baţi joc!… Vă gîndiţi poate că  nu a vrut Directorul să aibă o scena viabilă… sau ca şi-a însuşit Directorul cine ştie ce bani de n-am mai avut pentru reparaţii sau că iete-te, n-a vrut muşchiul lu` Directoru`! Ministerul nu mi-a mai dat un ban de… nu mai ştiu cîţi ani. Ce să fac?… să aduc de acasă?…, să nu le mai dau salarii angajaţilor?…, ia spune dom`şoara Actriţă, nu ţi-am dat salariul? (Actriţa aprobă din cap), ia spune domnu`Actoru`, nu… (Actorul aprobă de asemenea). Minţiţi amîndoi dar mulţumesc de intenţie! Cum să faci treabă fără fonduri, frate? (Directorul îşi şterge fruntea asudată, calcă apăsat).

Autorul: Domnule Director, nu vă supăraţi, eu n-am vrut…

Directorul: Lăsaţi-mă, domnule, mă simt… hăituit, mă simt vizat de atacurile tuturor şi eu… (Autorul se apropie de el şi încearcă să-l mîngîie) lăsaţi-mă, domnule… (se dă în lături)

Autorul (insistă să-l mîngîie): Vă rog…

Directorul (se tot retrage) Lăsaţi-mă, domnule!

Autorul (insistă la fel): Vă rog…

Directorul (a scăpat de Autor): Lăsaţi-mă, domnule… (Autorul se îndreaptă în direcţia opusă) lăsaţi-mă, domnule… (se apropie de Autor, se agaţă de braţul lui) lăsaţi-mă, domnule…

Actorul, Actriţa, Magazinerul şi Tîmplarul fac o horă  în jurul celor doi mergînd cu paşi adăugaţi la stînga şi la dreapta, rostind sacadat: Nu-l lăsaţi, domnule, împăcaţi-vă! Împăcaţi-vă!

Tîmplarul: Domnule Director, eu mă gîndesc să mărim scena, că altfel nu pot s-o repar. (Toţi se uită miraţi la el) Trebuie să mergem încolo cu ea (arată către sală).

Directorul: Eh! Către spectatori?

Tîmplarul: Păi da! Către ei… pe ei!

Magazinerul: Poţi, meştere, să faci tot-tot-tot (se-nvîrte 360 de grade cu mîinile întinse) tot o scenă? (Tîmplarul aprobă din cap) Peste tot să fie… numai scenă. Pe scenă, în sală, în culise, aţi văzut culisele ce înghesuite sînt! şi la mine la magazie tot scenă.

Actorul: Şi în cabine poate să fie scena…

Actriţa: Eu vreau scenă! Să-mi faceţi propria mea scenă în cabina mea. Vreau să fiu mereu pe scenă! (Directorul îşi plesneşte fruntea cu palma) Eu joc tot timpul, aşadar… îmi trebuie o scenă numai a mea… lumea trebuie să mă vadă şi în cabina mea… Autorule, poţi să scrii un act întreg numai cu mine în culise? Pe stradă, acasă, în subscenă… (Ţopăie de bucurie, Actorul o filmează)

Magazinerul: E momentul să devin şi eu actor. Toată viaţa am stat în teatru fără să joc nimic. Vreau şi eu scenă! Uite-aşa! Nu plec de-aici pînă nu-mi faceţi scenă în magazie!

Directorul: De unde să luăm, oameni buni, atîta materiale, atîta bănet pentru atîtea scene? Sînteţi normali?

Actorul (Se aşează pe vine, îşi pune mîinile la tîmple, închide ochii, scrîşneşte din dinţi. Actriţa îi ia camera şi îl filmează): Lăsaţi-mă să vorbesc cu viaţa mea! Da! Am hotărît: şi eu vreau scenă în cabina mea! Şi mai vreau o cameră acolo să stea cu ochiul pe mine mereu. Să transmită imagini live… ce rol pot să fac!…. da, m-am hotărît. (Se ridică şi se fixează milităreşte pe picioare. Actriţa i se alătură în aceeaşi poziţie)

Directorul (crescendo): Strategii, metode şi procedee… de eliminare a paranoicilor de pe pămînt… Mai e cineva întreg la minte aici?

Autorul (timid) Dacă-mi permiteţi… eu!

Tîmplarul: Şi atunci, ce fac? Repar sau nu repar scena?

Magazinerul: Domnule Director, eu propun în cunoştinţă de cauză să  facem tot teatrul o scenă…

Autorul: Dar spectatorii nu vor să fie pe scenă. Pentru ei scena e teatrul… viselor. E locul pe care-l îl cred rupt din Eden, felia lor de nemurire pe care o iau noapte de noapte în vis… după ce spun Tatăl-nostru… La ce să mai viseze săracii dacă facem din ea o realitate pe care pot să o atingă, să o calce în picioare, să lase coji de seminţe sau scame din sacoul care a început să se destrame de vreme?

Tîmplarul (gesturi ample, hotărîte): Ce nevoie avem? Nu-i mai primim! Fac o scenă… fac o scenă… totală, nu alta!

Actriţa: Vedeţi? vedeţi?… Ce v-am spus eu: poporul vrea spectacol total. O scenă peste tot… jocul nostru e cel mai important…

Actorul: Sîntem profesionişti. Jucăm mereu şi peste tot!

Actriţa: Să scoatem scaunele…, noi sîntem suficienţi!

Actorul (o filmează pe Actriţă) Victoria nu-ţi aduce nimic. Doar înfrîngerea… înfrîngerea îţi aduce o lecţie de înţelepciune! Spectatorii sînt învinşi… definitiv!

Autorul: Fără spectatori? Directore, îţi dai seama ce se întîmplă?  Şi eu pentru cine mai scriu?

Toţi, cu excepţia Directorului: Pentru noi!

Actorul (îl filmează pe Director): Nu este important ce sîntem, important e ce putem deveni!

Tîmplarul: Directoru` e cu noi! Directoru` e cu noi!

Magazinerul: Directoru` e cu noi! Şi poate… şi doamna Directoare e cu noi! (Directpril îl fulgeră cu privirea)

Autorul: Mai bine ne despărţim, mergem să ne odihnim, ne recreăm şi ne întîlnim mîine cînd sîntem limpezi (Dă să plece dar ceilalţi fac cerc în jurul lui)

Magazinerul: Fii cu noi! Fii cu noi

Tîmplarul: Să facem o scenă mare! Să facem o scenă totală!

Actriţa: Să facem o scenă totală! Să jucăm mereu.

Actorul: Să jucăm numai pentru noi! Fii cu noi! Fii cu noi.

Magazinerul: Fii cu noi! Fii cu noi! Că şi doamna Directoare e cu noi… (Directorul îl fugăreşte)

Tîmplarul: Scenă totală! Scenă totală!

Actriţa: Să jucăm mereu! Să jucăm mereu!

Actorul: Fii cu noi! Noi sîntem unici!

Toţi: Unici, unici, unici, unici…

Autorul: Mă opun! Plec! Eu scriu pentru spectatori! Pentru cine altcineva? „Cadavrul” este al lor.

Directorul: Pentru mine (Îşi dă jos masca. Tot timpul a purtat o mască din latex dar nimeni nu şi-a dat seama. De sub ea apare un chip tînăr şi frumos. Vorbeşte calm, cu dicţie, ca un adevărat actor) Şi eu vreau o scenă! În biroul meu! (Îl fixează încruntat pe Autor) Vei rămîne aici şi vei scrie  pentru noi, te angajez! Vei scrie pentru o bucată de pîine. Cîţi se bucură că au o coajă de pîine sigură, i-ai înnumărat? Fii fericit, la noi ai găsit tot ce ai visat: glorie şi pîine şi… teatrul viselor! Tîmplarul face scena, magazinerul  face rost de materiale auxiliare, actorii vor juca, eu voi conduce şi voi juca iar tu… vei face ce ţi-ai dorit mereu: o să scrii cu un scop! Nu ţi-ai dorit să fii jucat? (Autorul aprobă din cap) Vei fi jucat! Clipă de clipă vei fi jucat… cum ai visat. Pe o scenă totală, continuu, jucat de toată lumea…

Autorul: Dar spectatorii…

Tîmplarul: Uită-i! Sînt pasageri!

Magazinerul: Fantome!

Directorul: Păreri!

Actriţa (Actorul o filmează): Spectatorii nu fac parte din spectacol.

Actorul: Sîntem în pas cu vremea, nu-nţelegi? Ei sînt din ce în ce mai inofensivi, scad… şi scad şi ca număr şi ca importanţă… din pasivi devin tot mai pasivi…

Directorul: Din postori devin impostori…

Magazinerul: Din alimentari devin falimentari.

Directorul: Şi ca să închei, declar deschisă stagiunea teatrului total şi-l rog pe Tîmplarul nostru să ducă la îndeplinire ceea ce aici, cu toţii, am consfinţit în adunare deschisă prin vot, prin simplă ridicare de mînă.

Directorul, Actorul, Actriţa, Magazinerul şi Tîmplarul ridică încet mîna dreaptă. Actorul închide ochii, ridică mîinile şi oftează. Apoi ia camera de filmat şi filmează întregul grup care, înlănţuit de după umeri se îndreptă către Autor pe care-l  împinge milităreşte afară din scenă.

autor Silvian Floarea, colaborator al revistei Faleze de piatră

Vizita de lucru a Înaltului Comisar

Când uşa avionului se deschide, aerul fierbinte şi umed mă face să cred că am fost băgat la cuptor. Eram cumva pe aproape! Mai precis în inima AFRICII negre, solicitat de guvernul democratic al unei foste colonii, ca expert financiar pentru ţările ce doresc dezvoltare economică pe baze stabile, cu principii moderne de comerţ şi industrializare. Preşedintele ţării, un om tânăr cu studii de marketing în cele mai prestigioase universităţi ale lumii părea că doreşte, în mod sincer, să contribuie la modernizarea ţării. Până una-alta hainele de pe mine atârnă îmbibate de transpiraţie deşi costă cât un automobil de lux, asta fără să mai pun la socoteală ceasul cu capace de aur şi geam din cuarţ. În sfârşit, de mine se apropie un munte de culoare neagră din cap până în picioare, cu excepţia dinţilor şi a unei părţi din ochi (aia care nu e roşie), respectiv şoferul unei limuzine ce mi se pare lungă de un kilometru, îmbrăcat cu o uniformă adecvată vânătorilor de capete, înarmat cu un zâmbet ceva mai lung decât limuzina, dar şi cu un aruncător de grenade, foarte asortat expresiei joviale. Îmi comunică drepturile şi libertăţile de care mă bucur adică:

– Urcă repede, până nu te iau ăştia la ochi! Nici nu întreb cine să mă ia la ochi, sunt obişnuit cu firea impulsivă a acestor oameni minunaţi, aşa că mă reped orbeşte, cu toată viteza în limuzină. Pornim, într-un nor de praf. Cu motorul turat la maximum, semn că bunul şofer ştie el ce ştie! După vreo oră de gonit prin peisajul devastat de sărăcie, lupte şi hoţi, plin de mormane de gunoaie şi ruine, ajungem la porţile unui parc imens. Nişte indivizi cu figuri nerecomandate ca vise, nici măcar pentru adulţii cu psihic rezistent, ne cercetează din cap până în picioare cu tot felul de aparate, dar mai ales cu privirea care, sunt sigur, pătrunde mai adânc decât laserul. Prin nu ştiu ce minune scăpăm întregi, apoi şerpuim pe aleile asfaltate ale parcului, printre arbori exotici ce răspândesc arome ameţitoare. Dacă nu aş fi avut memorie puteam crede uşor că sunt în paradis, acela conform cu prezentările de pe pereţii bisericilor. Oprim pe peronul pavat cu granit roşu al unui palat superb, în faţa căruia ne întâmpină preşedintele, primul ministru, şeful armatei, al serviciilor secrete şi încă cinci-şase înalţi funcţionari. Strângeri de mâini, pupături, bătăi pe spate, zâmbete sincere, pe scurt, bucurie mare! Intrăm în sala de consiliu, de mărimea unui stadion, cu lambriuri din esenţe rare şi o masă ovală din lemn de mahon. Ne aşezăm şi studiez repede, dar foarte atent, figurile gazdelor pentru a-mi structura expunerea pe înţelesul tuturor.

Preşedintele, alura dezinvoltă a dictatorului ieşit de la frizer, cu zâmbet cald, deschis şi binevoitor, cum numai politicienii adevăraţi reuşesc să-şi construiască după ani de zile de antrenamente. Dincolo de expresia de o dezarmantă sinceritate nu poţi trece. Primul ministru, figura unui animal hăituit, împăcat cu ideea că orice ar face va muri ori de mâna duşmanilor, ori a prietenilor, ori de a celor ce l-au pus în funcţie şi nu le-a îndeplinit aşteptările. Fenomenul îmi este cunoscut. Peste tot e la fel! Ministrul armatei, înfăţişarea unui bunicuţ care tocmai şi-a mâncat nepoţeii, iar în spatele lui, aghiotantul expresiv ca un crocodil bătrân ce se încălzeşte la soare, dar îi chiorăie maţele de foame. Imposibil de reţinut figura şefului serviciilor secrete (denumite aici, miliţia poporului), chiar dacă te uiţi bine la el. Este total deosebit de cel care-l secondează şi pare făcut din muchea unui topor. Mă rog, un topor folosit de mai mulţi călăi, dar totuşi topor! Preşedintele ne îmbie să bem sucuri din carafele de aur aşezate în faţa noastră şi mimăm toţi, cu multă pricepere, că onorăm invitaţia arătându-ne încântaţi de gustul divin al trataţiei. Gustul nu ştiu cum era de fapt, dar cu Divinul, de regulă, te vezi imediat după ce guşti sucurile, dacă nu ştii regulile bunelor maniere ale acestor oameni atât de ospitalieri. Îmi reprim cu greu tentaţia de a linge picăturile de apă de pe suprafaţa aburită a cănilor, iar gura-mi uscată de sete rosteşte pe un ton ce trebuie să pară ferm:

artist Nynna Vizireanu

– Excelenţele voastre, Înaltul Comisariat al Finanţelor Mondiale m-a însărcinat să vă transmit respectoase urări de sănătate şi fericire deşi nu prea vede cum s-ar putea îndeplini aceste sincere urări, având în vedere că situaţia economică a minunatei dumneavoastră ţări este catastrofală! Mica mea introducere are darul nesperat de a-i face oarecum atenţi pe toţi cei de faţă.  Încă de la început trebuie să vă aduc la cunoştinţă faptul că nu veţi primi nici un împrumut până când nu îndepliniţi următoarele condiţii! Atenţia participanţilor slăbeşte considerabil în favoarea unor scrâşnete de măsele. Ignor pericolul, în fond e acelaşi întotdeauna.    – Vă voi expune deci, pe scurt direcţiile principale de acţiune:

-1- Revigorarea situaţiei economice, prin augmentarea infrastructurii! Se pare că doar primul ministru înţelege unele cuvinte din cele rostite, ceilalţi dau însă din cap în mod foarte convingător. Fără şosele şi căi ferate nu puteţi pune în mişcare economia, iar fără mişcare ea rămâne ca şi până acum la stadiul celei feudale. Veţi absorbi astfel masa imensă de şomeri pe care tot voi aţi creat-o din motive politice şi veţi dinamiza fluxurile financiare. Ştiu, veţi spune că nu sunt bani! Vă prezint însă, ca exemplu GERMANIA, a cărei economie în perioada interbelică, asigura un venit pe cap de locuitor mult mai mic decât al vostru acum. Atunci ea a demarat acţiunea şi a construit în numai cinci ani o reţea de autostrăzi care reprezintă şi astăzi peste cincizeci la sută din cele existente, în condiţiile actuale, în care această ţară este una din economiile cele mai dezvoltate din lume.

Copiii se uită la mine ca la un lucru profund nefolositor, dacă  nu chiar dăunător. E clar! Habar n-au de GERMANIA! Încerc un alt exemplu mai din zilele noastre. Uitaţi-vă la CHINA! În treizeci de ani a devenit, dintr-o economie de tot râsul, una din cele mai dinamice, iar peste încă douăzeci de ani nu este exclus să devină economia de referinţă a lumii! Ei bine, să ştiţi că în zece ani a construit peste trei zeci de mii de kilometri de autostradă, de zece ori mai mult decât în primii douăzeci de ani de avânt economic, pe când voi n-aţi reuşit în cincisprezece ani decât să reparaţi un fel de şosea mai largă rămasă de la vechiul regim. Ca să nu mai spun despre scandalurile legate de lucrări, de furturile diferitelor companii prilejuite de aceste reparaţii şi de împărţeala prăzii. Iar la sfârşit, dacă se poate vorbi de aşa ceva, de jafurile sistematice ale triburilor din vecinătate, cărora le sclipesc ochii de plăcere când văd cât fier sau aluminiu pot fura, fără nici un risc, din benzile de demarcaţie a sensurilor. Desigur poliţia, ca de obicei, nu poate face decât constatări, că doar n-o fi proastă să renunţe la şpăgi! Din câte pot să-mi dau seama, participanţii consideră CHINA o poveste, un fel de basm, însă la chestia cu poliţia, toporului din spatele ministrului de interne îi luceşte tăişul. -2- Aţi iniţiat tot felul de programe de asistenţă socială prin care manevraţi o masă de alegători învăţaţi să creadă că trăiesc doar din pomenile statului. Ştiţi bine desigur, că sumele oferite nu rezolvă nici minimul necesar existenţei, dar realizaţi două scopuri politice, importante numai pentru voi! Cei care mai au inconştienţa de a munci sunt sacrificaţi şi sărăciţi în numele unui pretins ideal de solidaritate, ori se ştie că săracii sunt mai mereu la cheremul puterii, iar trântorii se cred şmecheri pentru că primesc fără să muncească, fiind astfel şi ei dependenţi de hachiţele şi interesele puterii. Desigur, într-o ţară sărăcită deliberat de elita politică, maniera bunului plac este de fapt singura dominantă a factorilor de decizie. Veşnic sunt greve, scandaluri de tot felul, acuze de corupţie, şantaj, se devalizează bănci, fonduri, împrumuturi externe, se vinde solul şi subsolul pe mai nimic, dar cu cele mai grase comisioane, iar poporul de mila căruia plângeţi toată ziua prin parlament se uită şi nu înţelege unde e greşeala. Sau dacă înţelege, cine-l bagă în seamă, că el e bun doar în ziua de votare şi nici atunci cine ştie ce, că important, vorba lui STALIN, nu e cine şi ce votează ci acel ce numără voturile! Fie vorba între noi, mare înţelept!

-3- aveţi cheltuieli militare imense pentru întreţinerea unei armate care imită perfect credinţa şi devotamentul, mai ales la paradele periodice, evident atâta vreme cât e plătită, fiind de fapt inutilă, că dacă e să vă cucerească cineva, deşi mă tem că a şi făcut-o, nu cu efective armate vă va invada, ci cu sume de bani pe care nu le puteţi restitui niciodată!  De altfel, ştiţi foarte bine, că o armată este o formă fără conţinut atâta vreme cât nu se experimentează în teatrele de război, însă şi ea este folositoare ca bazin electoral, fiind dependentă de salariile oferite de putere. Ochii blânzi şi înţelepţi ai ministrului armatei îmi zâmbesc aprobator cu multă înţelegere, iar hiena din spatele lui dispare ca măturată de un curent de aer. Sunt sigur că va începe să dea ordine în conformitate cu cele susţinute de mine.           -4- Aveţi cea mai extinsă organizaţie a serviciilor secrete! Fiecare minister sau ministru, fiecare partid, fiecare companie, ca să nu mai vorbesc de preşedinte, primul ministru şi chiar oamenii înstăriţi, şefii de triburi, clanurile, şefii publicaţiilor, toţi au propriile lor servicii de informaţii, desigur toţi lucrătorii provenind din vechile structuri, dar ce mai contează când îi uneşte de fapt acelaşi interes, goana după îmbogăţire. Numai că asta se face pe bază de tunuri, interese mafiote, de grup, fără nici o grijă pentru nevoile reale ale ţării. Luptele dintre diferitele grupuri se văd destul de bine în jocurile piramidale care au nenorocit întreaga populaţie, înfiinţarea şi dispariţia subită a unor bănci sau fonduri mutuale, excrocherii fără nici un vinovat, în general tot ce se practică de când lumea pentru a ruina o naţiune, fără nici un scrupul şi fără nici un învinuit.

Pe faţa invizibilă a ministrului de interne se conturează  umbra unui rânjet. Dispare şi toporul însângerat la fel de discret precum omologul său de la armată. Aproape mă încântă eficienţa cu care aceşti oameni doresc să pună în practică principiile sănătoase ale economiei de piaţă….

În concluzie! Desfiinţaţi sistemul păgubos al pomenilor bugetare pentru clienţii partidelor, al asistenţei sociale fără rost, reduceţi drastic cheltuielile militare, distrugeţi sistemele corupte ale serviciilor secrete, înfiinţând numai unul, sub control parlamentar şi demaraţi programele de infrastructură despre care am vorbit. Sunt convins că peste trei luni când ne vom reîntâlni, dacă aplicaţi aceste prime măsuri, situaţia va fi cu totul alta.

Preşedintele îmi strânge mâna cu căldură, emoţionat, cu umbra unei lacrimi în colţul ochiului drept. Primul ministru îmi mulţumeşte în numele guvernului şi a naţiunii, înmânându-mi ordinul Steaua Divinităţii în grad de mare General al Binelui Suprem, cea mai valoroasă distincţie a lor. Ce să vă mai spun, cum mă pupă bunicuţul şi cu omul invizibil! Sunt condus apoi cu mare alai pe terasa uriaşă a palatului, în capul scărilor, unde primesc explozia de entuziasm a mulţimii. Cobor fericit şi mă îndrept către ei pentru a le mulţumi în faţa camerelor. Oarecum în rândul al doilea, zăresc figurile luminate de bucurie ale celor doi asistenţi ministeriali. Ies din mulţime şi la fel de bine dispuşi mă împuşcă cu mult profesionalism, în abdomen, ca să fie siguri că mor în chinuri. Unul dintre ei se apleacă uşor, mă bate prieteneşte pe obrazul cam verzui şi-mi ia de la gât panglica marelui ordin. O înmânează apoi, ceremonios, preşedintelui şi întorcându-se milităreşte spre mulţimea adunată spontan la festivitate dă nişte ordine scurte pe un ton lătrat. Mulţimea se aliniază şi părăseşte uriaşul parc mergând cadenţat şi intonând un minunat cântec de luptă.

autor Mihai Batog-Bujeniţă, colaborator al revistei Faleze de piatră

Polina Gheorghe

Polina Gheorghe este redactor muzical la Radio Antena Satelor şi reprezintă prin cântecul său zonă  folclorică din sudul judeţului Argeş şi nordul  Teleormanului ,pe aria moromeţilor lui Marin Preda, o zonă puţin studiată de folclorişti. Este născută în comuna Râca , ,,satul meu dintre dintre păduri”, cum o numeşte ea în cântec, o localitate veche ce dainuie din secolul al-XVI-lea, cu tradiţii ancestrale, unde s-au împletit horele cu cântecele, cu furcăriile, şezătorile şi datinele străbune. Satul este departe de oraşele ţării mai importante, fapt ce a făcut ca aceste tradiţii să dăinuiască până hăt-târziu pe aceste meleaguri. Găsim în sat atmosfera descrisă de Marin Preda în ,,Moromeţii”cu obiceiurile, tradiţiile şi limba lui coţcărească. De altfel până prin 1945 fetele şi flăcăii ieşeau la horă îmbrăcaţi în costume naţionale, jucau după fluier şi cântau seara la clăci şi furcării. Cele mai frumoase amintiri ale ei sunt legate de sat, de  cântecele frumoase ale mamei, de baladele tatei si ale bunicii, de plimbatul prin  pădure si adunatul macilor din lanurile de grâu, si poate de aceea a rămas puternic marcata de frumuseţea şi curăţenia vietii de la ţară. În clasele primare era sufletul serbărilor şcolare, cânta şi organoza împreună cu învăţătoarea ei, Trâncan Lucreţia, cele mai frumoase spectacole.

De la bunica ei a învăţat balada Constantin Brâncoveanu, baladă care i-a adus şi un premiu întâi la FESTIVALUL INTERNAŢIONAL DE FOLCLOR de la Giurgiu..

artist Aurelia Chiru, Maci

Polina Gheorghe crede că trebuie să te naşti cu cântecul, iar pe ce ţi-a dat Dumnezeu, tu trebuie să clădesti. Polina este o luptătoare care a primit, ca dar de la Divinitate, o puternica dorinta de a înţelege lumea. Drumul artistic al Polinei nu a fost usor, dar este convinsa că numai aşa poţi să lasi urme adânci pe pământ. Polina este îndrăgostita de cântecul popular, a ascultat multa muzica veche si a avut prilejul să asculte rapsozi populari din zona de baştină cum erau regretaţii rapsozi Gocioiu sau Luca Tiganu. Astfel, şi-a slefuit stilul si propriul repertoriu. Polina a învăţat să cânte de la părinţi, mari iubitori de cântece vechi si balade .De altfel mama ei era îndrăgostită de cqntecul popular şi avea o voce dulce iar tatăl ei cânta doine şi balade la fluier. In copilarie cânta alături de mama ei in timp ce păzea oile pe valea de lângă casă sau prin locurile denumite Pământuri de Marin Preda în nuvelele lui. Abia mai târziu a început să cânte cu adevarat, participand la renumitele spectacole CANTAREA ROMANIEI, unde a luat si câteva premii.
Studiile primare le-a făcut la Râca, iar gimnaziul şi liceul la Bucureşti, unde a avut posibilitatea să-şi desăvârşească talentul. Şi-a luat două licenţe, una în istorie şi alta în muzică, urmate de un masterat în muzică. Între timp a urmat  şi cursurile Scolii Populare de Arta, pe care a absolvit-o in 1986, la clasa profesoarei Maria Vlădescu. După absolvire a început să colaboreze cu Ansamblul de amatori Plai Românesc, al Casei de Cultură Nicolae Bălcescu. Cu acest ansamblu a facut o serie intreaga de turnee prin ţara.

In anul 1990, Polina Gheorghe a fost remarcata de profesorul universitar Emilia Comisel, care a recomandat-o ca fiind un real talent. Un alt om care a indrumat-o pe Polina, în ale cantecului, este profesorul Dumitru Vasilescu Liman, cu care şi astazi se consulta si de la care a învăţat că FOLCLORUL ESTE O FORMA DE ERUDITIE.

Primele inregistrari radio le-a realizat in anul 1991, sub bagheta maestrului Marius Olmazu. Au urmat inregistrari cu reputatul dirijor Paraschiv Oprea şi violonistul Mihai Stoicescu.

A participat, de asemenea, la numeroase festivaluri de folclor, unde a obtinut aprecierea pozitiva a juriului: TOPUL TINERILOR INTERPRETI organizat de Radiodifuziunea Româna, MUGUREL DE CANTEC ROMANESC din Bucuresti, FESTIVALUL PASTORESC de la Târgoviste, LA PORTILE DORULUI din Făget, AURELIA FATU RADUTU din Herculane, FLOARE DE COLT din Rucar, festivalurile de folclor din Reghin şi din Resita, FESTIVALUL MARIA TANASE din Craiova, FESTIVALUL MARIA LATARETU din Târgu Jiu si multe altele.

Polina a particpat si la numeroase concerte de muzica populara sustinute de Radio Antena Satelor, unde a fost premiată alături de mari interpreţi ai cântecului popular sau ă făcut si face parte din juriu la diferite concursuri de muzică populară pentru depistarea tinerilor talente. De asemenea, Polina este invitată frecvent in cadrul unor emisiuni televizate cu profil folcloric, făcând turul tuturor televiziunilor.  Polina este redactor muzical la Radio Antena Satelor si consideră că slujeste pe cale jurnalistică folclorul, cu dăruirea profesionalismului, promovând muzica populară autentică, luptqnd împotriva chiciului şi a manelizării muzicii populare.  Prin muzică, Polina vremuieste vremea, adunând in manunchi melodii de mare frumusete.
Pentru ea folclorul va rămâne mereu o parte a identitaţii noastre nationale, precum limba, portul sau credinţa.  Iată şi o declaraţie a ei care este şi un crez decredinţă:
„Dacă mă întreabă cineva de unde sunt, spun că sunt de la mine de
acasă, de la Râca. Şi îi respect pe ai mei prin cântec, pentru că şi
mama şi tata au cântat, la fel şi bunicii mei. Mama mea a cântat foarte
frumos. La fel şi tata, care a cântat şi la fluier. Ştia multe balade.Din casă am cântat balada şi doina de dragoste care este specifică zonei. În repertoriul meu se regăsesc cântecele bătrâneşti, dar şi sârbele din partea Argeşului. Niciodată nu trebuie sne, realizator la Radio Antena Satelor:

,, Muzuca Polinei Gheorghe vă va supune unui test emoţional esential; dacă nu iubiţi viaţa cu adevărat, cântecele ei vă vor cuceri imediat şi va vor face s-o iubiţi.”

vineri, 16 aprilie 2010

Ion Ionescu-Bucovuă ne ferim de ceea ce suntem.

Eu dacă m-aş ruşina cu cântecul, cu straiele mele, m-aş
ruşina cu cei de acasă. Nu are cum să nu-ţi placă cântecul popular
românesc, când din el s-au inspirat marii muzicieni. Enescu a iubit
muzica noastră populară. Cum putem noi să facem altfel?“

Iată câteva consideraţii ale realizatoarei TV, Marioara Murărescu:

,,Ascult melodiile adunate pentru noul album de Polia Gheorghe şi mă bucur că în ziua de azi, când improvizaţia şi vorbele goale inundă piaţa înregistrărilor, mai există aşa ceva…ADEVĂRATE POERLE. Se vede clar că fata asta din satul Râca ă ascultat multă muzica veche, că ă avut prilejul să cunoască rapsozii locului, fie direct prin înregistrări document- şi astfel si-ă şlefuit propriul stil şi propriul repertoriu… Polina ştie să spună cu patos, dar fără exagerare, o strigătura şi vorbele dulci de dragoste. Viaţa ă învăţat-o să pretuiască fiecare clipă de bucurie şi să-i bucure şi pe alţii, dăruindu-le din preaplinul sufletului ei. Ă învăţat-o şi să picure o lacrimă în glas atunci când spune…off, măicuţă… Vorbele vechi ale cântecelor, tematica lor, melodiile înveşmântate simplu cu formula unica de acompaniament acelebrului dirijor Marius Omazu reuşesc să aducă spre noi o lume.”

Vasilica Ghiţă- Ene, realizator la Radio Antena Satelor:

,,Muzica Polinei Gheorghe va va supune unui test emoţional esenţial; dacă nu iubiţi viaţa cu adevărat, cântecele ei vă vor cuceri imediat şi va vor face s-o iubiţi.”

autor Ion Ionescu-Bucovu, redactor al revistei Faleze de piatră

vineri, 16 aprilie 2010

Literatura de infractor

Podul peste apa Iacovei îl traversa în lada unui camion îmbâcsit de colb şi benzină. Se aşezase într-o rână pe nişte resturi uscate de plante furajere şi privea cerul în toate părţile fără să-şi fixeze atenţia pe vreun reper luminos, clipitor. Privirea îi era împrăştiată şi obosită să poată răscoli amintirile pentru a descoperi vreo proiecţie din mintea sa pe bolta cerului, la care să se ancoreze pentru a reveni la realitatea lui. Hurducătura năprasnică şi continuă a platformei camionului îl scoase din  corp şi-l făcea aşchii şi pleavă care îşi luau zborul odată cu gunoaiele uscate pe care era aşezat. Camionul încetini şi astfel hurducătura nu-i păru atât de dureroasă şi reuşi să-şi adune atenţia pe un anume segment de cer fără nori, cu lună plină, cu o lumină care venea din spatele său, scăldându-l într-o fantasmă albastră. Surâse când conştientiză că cerul e atât de aproape de pământ şi curat încât zise persoanei de lângă el că-şi întinde mâinile în sus să culeagă stelele din ţesătura bolţii. Omul care urcase în lada camionului, luând această ocazie la drum, îi arătă rând pe rând constelaţiile descoperite pe cer. Ajuns la podul de la intrarea în oraş, camionul încetini. Întunericul îşi pierdea din consistenţă pentru a se dilua încetul cu încetul în lumina răsăritului care se bănuia peste văzduhul roşu, şi lăptos totodată, al câmpiei. Camionul intră apoi pe străzile de centură, desfundate, trecu peste câteva pasaje de cale ferată unde hurducăturile erau năprasnice de scoteau din cei doi de pe platformă gemete de durere. O frână bruscă şi un scrâşnet de roţi răscoli tot colbul şi gunoaiele uscate de pe platformă şi le ridică în aer, înecându-le respiraţia. Camionul se opri de-a curmezişul străzii, cu roţile din faţă arând pământul unui rond de flori.

Şoferul ieşi din cabină şi luă de sub scaun un levier cu care se dădu la biciclistul imprudent care îi tăiase calea, dar acesta scăpă făcând o buclă pe asfalt şi-şi continuă cursa speriat de iminenţa unui grav accident, dar se uita şi în urma de dincolo de camion, dând impresia că fuge de alt agresor mai insistent. Şoferul rămase cu levierul în mână,

agitându-l în aer, promiţând cu generozitate că dacă îl va mai întâlni vreodată îi va scoate ventilele de la cauciucurile bicicletei. Ştia el, şoferul ce înseamnă să împingi la bicicletă cu cauciucurile moi, dezumflate, ori să mergi pe lângă ea, amintire de pe vremea când bicicleta era încă un mijloc preţios de deplasare. Când se poticni şi slobozi frâna şi tură apoi motorul să-şi scoată camionul de pe rondelul de flori, auzi în spatele lui ţignalul unui sectorist din serviciul de noapte, trezit din amorţeală, atras de zgomotul roţilor înfrânate pe pavajul de macadam. Miliţianul se apropie prea sigur pe el în a-şi adulmeca şi prinde prada, pe acel infractor nocturn şi se urcă în cabină, ceru actele şi câteva lămuriri despre ce se întâmplase aici. Îi reţinu şi pe cei doi bărbaţi de pe platformă care s-au dat de gol prin tusea provocată de colbul stârnit, spunându-le că vor merge la secţia de miliţie să dea o declaraţie.

Unul din cei aduşi, când se văzu în faţa colii de hârtie, obligat de miliţianul de serviciu să spună totul despre rostul lui în hărmălaia nopţii, intră în panică şi simţi că-l îngheaţă un frison de teamă şi neîncredere faţă de asigurarea miliţianului care-l ridicase că le va da drumul să plece după ce vor declara recunoscută infracţiunea nocturnă. Care, ce infracţiune? Auzea obsedat în minte îndemnul plutonierului de serviciu: Să fiţi obiectivi, căci obiectivitatea este mama care vă salvează sufletele voastre. Mama voastră de infractori!

artist Petru Ilie Birau, Peisaj vesperal

Încercă să-şi amintească momentul zero, de unde au început toate întâmplările scăpate de sub controlul protectiv al subconştientului.  Îi veni în minte că îşi propusese să-l găsească pe cantonierul silvic din ocolul Iacovei, o cunoştinţă a unui prieten, să-i fie călăuză spre o mănăstire în ruină şi uitată de credincioşi, dar vremea de sfârşit de august îl obligă să facă întâi un popas pe mirifica vale a pârâului Iacova. ‚‚Am oprit maşina, un Fiat 850, pe digul înălţat din piatră aluvionară strânsă în plase de sârmă. M-am dezbrăcat şi mi-am dat drumul în apa pârâului, agăţându-mă de ochiurile de sârmă împletită. Am descoperit capătul unei bare de metal ce ieşea din pietrele digului, m-am sprijinit şi apoi mi-am dat drumul să plutesc pe apă. Mirarea mea era că un râu de munte, aproape tumultuos avea bulboane adânci în care apa ajungea până la gât. Copiii veneau în fugă, smulgeau hăinuţele de pe ei şi se aruncau în apa verzuie a bulboanei. Printre ei, pe dig, un bărbat a rămas în picioare, făcând umbră peste apă. Mă uitam în sus la el, dar nu-i distingeam faţa din cauza reflexelor solare din luciul apei. Până la urmă omul se dezbrăcă, intră în apă şi, înotând, îşi proteja într-o pungă de plastic hainele şi un aparat de fotografiat. Apoi strigă la cineva de pe celălalt mal să dea mai departe sacoşa pe uscat. Se bălăci câteva minute, apoi urmă drumul boccelei cu haine. Ajuns pe mal se pregăti să facă fotografii. Un copil îi sugeră omului cu aparatul de fotografiat să meargă la podul de piatră, mai la deal, unde panorama văii Iacovei este deplină. Dintre copiii veniţi la scăldat, o parte şi-au luat hainele pe ei în fugă, la fel cum

le-au dat jos de pe ei când au ajuns pe prund, şi au apucat-o pe un drumeag de căruţe, paralel cu şoseaua şi albia pârâului. Plouase la deal de câteva ore, dar pârâul încă nu se umflase. S-au apropiat de pod şi înainte de a ajunge în cotul văii, au desluşit huiet de puhoi de apă. Vine apa mare, se murmura. Pe drumeag erau oprite câteva maşini, îngrămădite şi sechestrate în coloana de căruţe încărcate cu lemne de la parchetul silvic dat de curând în exploatare.

Apa se tulbura în mijlocul albiei, iar malurile reţineau ghemotoace de frunze şi iarbă uscată, laolaltă cu spume lăptoase şi murdare de lut răscolit de viitură. Torentul nu se vedea, dar huietul provocat de acesta se auzea discontinuu, după cum intra vântul pe vale. Apa creştea încet, iar huietul perceput mai înainte nu se mai auzea, probabil că torentul se întinsese pe vale, liniştindu-şi zbuciumul, răgaz în care panica intră în animale şi în oameni. Începu o zbatere oarbă şi fiecare încerca să scape nevătămat de strânsoarea coloanei şi să se refugieze prin vad spre malul înalt şi îndiguit. Gaşca de copii însoţiţi de bărbatul cu aparatul de fotografiat s-au urcat pe un dâmb de aluviune şi steril rămas de la o sondă dezafectată şi studiau priveliştea văii. Le-a atras atenţia grupul de oameni care se foiau în jurul maşinii mele înţepenite în coloana de căruţe. Un ţăran îşi scoase boii de la căruţă, după ce o trecuse pe malul înalt şi legă tânjala la maşina rămasă stricată în drum, o scoase din blocaj şi o trecu de partea cealaltă. Omul cu gaşca de copii coborî de pe movila de steril şi o luă la pas după căruţa şi maşina trasă de o pereche de boi. Au intrat pe un drumeag ce traversa un zăvoi. După ce au trecut de smârcurile luncii, au ajuns la un platou mai înalt, unde se afla o livadă cu meri pe rod. Hoinarii de copii au lăsat în urmă valea şi se îndreptau spre sat. Vedeam cum bărbatul i-a atenţionat pe copii să nu dea iama în livadă. O luă el însuşi înainte şi culese pentru fiecare câte două mere galbene, văratece. Copiii au luat-o pe drumeag, înainte ca omul să le aducă merele şi-l aşteptau la marginea satului. Livada era despărţită de zăvoi de o şuviţă de apă, un pârâiaş limpede ce abia se observa prin bahnă şi iarba crudă. De cealaltă parte, în lozie, un bătrân cu capul descoperit, înalt de statură, drept şi necuprins de decrepitudine, avea privirea impunătoare, luminată de atitudinea lui caldă şi binevoitoare. Au schimbat câteva cuvinte de salut, însă bărbatul se simţi jenat că a luat mere din livada bătrânului, care spre  uimirea lui, îi mulţumi că nu a făcut stricăciune şi a luat mere numai cât să-i trebuiască. Între timp copiii au ajuns maşina mea şi lipăiau cu picioarele goale prin colbul drumului, hălăduind în hârjoană către sat.

artist Petru Ilie Birau, Visul unei dimineţi pierdute sau pisica albă a copilăriei

Luă hârtia de pe masa sălii de aşteptare şi o întoarse goală pe cealaltă parte. Ce să scrie? Ce să spună? se întreba încurcat. ‚,Să spun miliţiei motivul pentru care am venit din părţile Neamţului să rătăcesc pe meleagurile Buzăului? Dar nici eu nu sunt sigur ce caut. Ce filoane ale sufletului sau destinului meu aşteaptă să le descopăr? ’’ Continuă: ‚‚ Să spun nişte minciuni acolo şi să scap până la amiază? Apoi să-mi repar maşina şi să-mi văd de drum? Dar nu am spus niciodată minciuni, nici adevărul adevărat să-l bag pe gât ca singura hrană oferită de mama natură, pentru mine şi ceilalţi din lumea ce mă înconjoară.’’ Ai ezitat, speriat de nesinceritatea gândului tău. Pe tine te-ai minţit cu neruşinare, te-ai amăgit, negând mai întotdeauna evidenţele sau esenţa ce trebuia scoasă la suprafaţă în mod firesc, cum se ridică uleiul deasupra apei, şi acceptat  şi afirmat cu tărie,’’ auzi deodată răspicat  în mintea sa. Vocea care îl apostrofa în momentele cruciale o numea vocea umbrei, o asculta întotdeauna temător. „Să fii obiectiv! „Auzea vocea umbrei. „Înfruntă-mă, îl provocă vocea, şi recunoaşte că fac parte din tine oriunde te-ai duce.” Timpul măsurat şi privit invers nu mai pare obiectiv, gândea el. Încerc să trec de stadiul cercetării realităţii mele, să ajung la o înţelegere mistică a vieţii pentru a găsi cheia, simbolul cu care să descifrez progresia evenimentelor, continuă el.

‚‚Să mă opresc cu gândul la momentul când mi s-a stricat maşina şi ceasuri bune după aceea nu ştiam de unde să încep pentru a ieşi din încurcătură. Timpul scurs între clipa când am constatat defecţiunea maşinii şi momentul în care am încercat să o remediez, părea atât de infim, aproape imperceptibil pentru a fi măsurat, ca timpul dintre două bătăi de aripă de pasăre colibri pe eflorescenţa unei plante, şi în acelaşi raţionament, de nesfârşit şi plin de încărcătura unui destin încărcat cu de toate, ca un mare segment de viaţă din convieţuirea unui om cu alt om. În tăietura de brici făcută pe firul timpului, înainte de a încerca să-mi repar maşina,  vedeam cum pe marginea pârâului cu apă limpede, pe un butuc aproape topit de putregai, un bărbat şi o femeie, el probabil călugăr, ea monahiţă, îşi spălau hainele soioase şi scorţoase în apa în care, discret, lua altă culoare şi consistenţă din cauza trecerii căruţelor prin vad de cealaltă parte. Întotdeauna trecerea dintr-o parte într-alta lasă urme, mai mult stânjenitoare pentru cei din preajma noastră, decât pentru noi înşine, fiindcă ne eliberăm, ne purificăm pentru a intra în alt stadiu de viaţă. Îmi ziceam că poate sunt nişte sărmani sau poate pelerini spre ceva sacru şi îndepărtat în viaţa lor trecătoare. Se uitau uimiţi, aproape prostiţi la ţăranii care au pus boii la maşină să o tragă de partea cealaltă a apei. Apoi au zâmbit şi i-au compătimit. Vocea umbrei mele scotea la suprafaţă gândurile mele răutăcioase despre aceşti sărmani. Dacă ei au avut demnitatea să-i întâmpine cu zâmbet si au avut puterea să-i compătimească, cred sigur că nu sunt oameni sărmani, ci aşa îi vede persoana mea.

Maşina traversa lunca şi intră în sat. Am făcut o înţelegere cu căruţaşul, să mi-o lase în centrul satului sau la o fierărie. Femeia sărmană şi bărbatul ce o însoţea ne ajunse pe drum şi se ţineau de noi până în sat, la fântâna din faţa fierăriei. Înainte ca oamenii să se împrăştie pe la casele lor, femeia ne zise că face ceva să ne înveselească, se referea mai mult la mine, care mai tot timpul  nu luasem ochii de pe ei, şoferul rămas în pană cu maşina în drumul principal al văii. Chiar ei au spus-o că:” atenţia lor este atrasă de omul care şi-a rupt maşina în două pe drumul care mergea paralel cu şuvoiul vieţii.” Câţiva oameni s-au întors din cale şi s-au strâns în faţa fântânii, unde femeia începu un dans pus în scenă mai mult de purtatul mâinilor, folosindu-şi degetele şi mimica feţei, apoi dădu drumul şi trupului, slobozindu-l să se mlădieze şi se unduia după o melodie închipuită de buzele ei uscate. Zise că este un dans al fertilităţii, arhaic, pe care nu mai avusese ocazia să-l manifeste în faţa oamenilor de lângă izvor de foarte mult timp. Şi cu adevărat, cei din jur au râs din plin, la început de caraghioslâcul situaţiei, apoi au continuat bucurându-se de ceva măreţ şi minunat, de nemaivăzut. O femeie sărmană, trecută sigur de cea de-a doua tinereţe, trăită probabil în multe lipsuri, slabă şi fără dinţi în gură, dansa atât de frumos. Oamenii nu cunoşteau elementele dansului, dar ochii le erau încântaţi şi vrăjiţi de gestica şi stilul rafinat al mlădierii trupului ei, degajând cu discreţie o stare de mister cu o frumuseţe aparte, fără a trece prin vulgar. Soarele trecuse de amiază şi lumina lui piezişă ne lungea umbra pe uliţa satului. Femeia care fusese

o baba cloanţa, în dansul ei arhaic îşi lepăda urâtele şi ponositele ei haine să-şi arate ascunsele şi luminoasele straie împărăteşti, odată cu schimbarea la faţă. Mă minunam, dar în sinea mea credeam că este o scamatorie, ori o iluzie colectivă.

artist Petru Ilie Birau, Toamna

Mă grăbeam să aduc un mecanic, ori un fierar să-mi repare maşina, dar după câţiva paşi hotărâsem să mai zăbovesc puţin pentru că mi se păru că de la picioarele dansatoarei, umbra sa dispărea sub tălpi şi o bătucea unduios şi duios, contopindu-se una în cealaltă. Am întors capul spre altă parte a uliţei şi am pornit în căutarea unui mecanic, fără a mai fi presat de timp, îndrumat de bărbatul cu aparatul de fotografiat şi de un copil care îl însoţise lipăind cu picioarele goale prin colbul drumului. În uliţa ce tăia satul în două, se arunca în timpul nopţii tot felul de resturi menajere şi gunoaie uscate de la grajd, aici se aruncau zoile de la spălatul rufelor şi moarea dubită de la butoaiele cu murături. Satul părea o fiinţă străbătută de căi vitale, vase comunicante ce integra un traiect digestiv  comun cu cel al sistemului sanguin, prin care se deplasau oamenii, ca elemente hrănitoare, dând viaţă prin trăirile lor, ori otrăvind această fiinţă rurală cu gunoaiele lor. În urma ploilor apa antrena gunoiul şi-l mâna de ici-acolo, până găsea un canal sau pârâu, să adune dejecţiile satului, ca în urma unei năprasnice clisme. Drumul ce străbătea acum satul era spălat de ploaie şi zvântat de soarele arzător. În urma mea am auzit clănţănit de poartă şi am întors capul. Gospodine ieşeau din ogrăzi cu coveţi şi coşuri pline cu gunoaie, lighene cu zoaie sau braţuri încărcate de vrejuri vestejite scoase din ieslea vitelor, urât mirositoare, să le arunce în gropile drumului din faţa porţilor. Pentru o clipă mi se păru că satul cu uliţele lui este un simbol cu chip de fiinţă ce trebuia primenit numai prin clisme periodice, unde natura trebuie să-şi aducă iscusinţa şi forţa extremă. Dar până când? Nu se va constipa această fiinţă, iar otrăvurile nedigerate până la înfăptuirea unei noi clisme, să dea naştere unei tumori ce nu va mai putea fi extirpată de nici o forţă de netăgăduit a naturii? Oamenii satului, se pare că mănâncă hoituri în descompunere, dar grijulii, se spală pe dinţi cu apă de lăcrămioare să nu le pută gura. Gura lor veştedă şi hoitară, gura cu care aceşti oameni au râs de puritatea interioară a sărmanilor pelerini.

Hoinărind şi întorcându-mă pe alte uliţe în vatra satului, am întâlnit din nou femeia sărmană, sub alt chip, care cu câteva minute în urmă avea alură de monahiţă în pelerinaj, transfigurată prin dans ritualic în zână, o vedeam acum înaltă şi dreaptă, îmbrăcată în straie curate, de ţesătură fină, faţa îi era ovală, rozie şi plină de sănătate, ochii calzi aburind de iubire şi duioşie, iar părul lung dat peste umăr, mătăsos şi lucios degaja o armonie a corpului, dar şi o independenţă deosebită a spiritului. Ţinea o mână pe burta sa, ce scotea în evidenţă graviditatea împlinită. Mă uitam la ea minunându-mă şi neînţelegându-mă pe mine însumi. Mă întrebam dacă nu cumva nisipul din clepsidră curge, adică trece invers?

În sala de aşteptare a secţiei de miliţie au fost aduşi încă doi bărbaţi cărora li s-a dat câte o coală de hârtie pentru a scrie declaraţia despre motivul întârzierii nocturne pe străzile oraşului. Plutonierul insista pe lângă unul din cei nou aduşi să-şi ia hârtia de scris. Tânărul bărbat gâfâia ca în urma unei alergări şi-şi ştergea în permanenţă sudoarea de pe frunte şi gât. Încerca să se acomodeze cu semiobscuritatea încăperii, uitându-se atent la fiecare detaliu descoperit. Dădu de chipul unui cunoscut. Se apropie şi-i puse mâna pe umăr. Celălalt simţi atingerea caldă, cunoscută şi inconfundabilă a prietenului său Alexandru Dioganu, dar şi respiraţia lui fierbinte în ceafă. Gândi: „mi-am îngrămădit sufletul într-un portbagaj de maşină, puţin speriat de hotărârea de a pleca pentru propria mea căutare.” Celălalt îl auzi în gând şi-i răspunse la fel: „Am înţeles, prietene David, că ai fugit de ceva sau ai început să alergi după o ţintă imaginară.’’ ‚‚Din lungile tale scrisori, Alexandru, cu vălmăşag de gingăşie şi lucruri greu de rostit sau explicat, am făcut un colaj şi încerc să termin de scris romanul Drum invers. Prin ceea ce ştiam de la tine am vrut să urmăresc o proiecţie imaginară despre ce ar însemna esenţa unei progresii evenimenţiale a destinului tău, dar şi a lumii în care trăieşti. Mă întreb, fără a mă agita, dacă povestea progresiei, făcute de mine, a evenimentelor  ce vor veni peste vreo zece, cincisprezece ani va fi corectă. Însă, eu am devenit beneficiarul a trei repere care mă leagă misterios, tainic de aceste locuri, nişte izvoare sau canale ale sufletului cărora nu le pot da un nume pentru că eu niciodată nu am păşit până acum pe acest pământ buzoian. Am văzut odată din tren nişte nuci crescuţi într-o cazemată sfărâmată, mai încolo o livadă cu meri, apoi una de cireşi. În mintea mea s-a păstrat peste timp sub formă de simboluri. Am făcut cunoştinţă cu pământul buzoian într-o clipită, cât să iau o înghiţitură de apă în gură, într-o amiază veştedă de iulie, când mă întorceam acasă de la serviciul din Tulcea. A fost deajuns ca şuviţa de apă să intre în mine şi să pună stăpânire pe tot ce era până atunci numai al meu. Apoi m-am întors pe drumul apei cu imaginaţia şi visul şi am creat o lume în care să hălăduiesc în voie şi să-mi ostoiesc setea de cunoaştere’’, gândi David Cârligeanu. ‚‚În principiu sunt numai gânduri sau planuri de viitor. A trecut ceva vreme de când l-am lăsat într-o garsonieră din oraşul Tulcea.

artist Petru Ilie Birau, Simbol arhaic

Acum, îl privesc îndelung şi constat cum lumina ochilor lui îşi întinde nervurile peste încăpere şi ia în stăpânire totul, după principiul invaziv al vrejurilor de liană. Simt cum în privirile lui circulă o sevă organică de altă structură şi compoziţie. Marile lui zbateri sunt acolo în iris, prelungite în diafane canale ce duc la tâmplă spre obraz şi gât, repere înfierbântate ori reci, după cum îi vine focul din inimă’’, gândi Alexandru. David Cârligeanu îl strânse de mână şi-i făcu semn să se aşeze lângă el, să-i arate cum se scrie o declaraţie la secţia de miliţie. Din deschizătura uşii, miliţianul, după o uitătură piezişă şi aspră, le sugeră să scrie despre integritatea lor morală, dacă a fost alterată sau nu şi din vina cui

s-a întâmplat. Alexandru îi repetă în şoaptă, lui David la ureche, despre cele spuse de miliţian şi trase cu ochiul pe ciorna lui. Scrieţi ce vreţi, se auzi o voce în sală, nimeni de aici nu va citi declaraţia voastră. A intrat lehamitea în ei de când primarul oraşului are puteri depline. Aceste hârtii vor ajunge pe biroul lui cât mai degrabă. Alexandru netezi coala de hârtie şi înainte de a se apuca de scris îl blamă în gând pe plutonier. ‚‚Auzi, integritate morală!’’ Apoi se gândi la el însuşi şi la cauza ce i-a deschis uşa la miliţie.

‚‚În calea mea erau nişte ţigănci. Le-am învăluit cu vorbe şi mă străduiam să-mi păstrez calmul, să nu mă dau de gol, că-s fricos şi colac peste pupăză, să nu am un ban în buzunar. Chivuţele s-au dat la o parte, făcându-mi loc să trec, dar au închis imediat cercul. Una mai răsărită şi frumuşică a făcut un pas în întâmpinarea mea şi se oferi să-mi ghicească.  I-am luat mâinile ca pe nişte fire proaspete de trandafir, aşa de grijuliu eram când le aduceam în palmele mele. Mâinile îi erau chiar nişte fire de plantă care încerca să se agaţe şi să mă învăluie cu iscusinţă într-o tandreţe nomadă şi gingăşie şcolită şi i-am şoptit să facă vreo câţiva paşi cu mine, poate îi voi da mai mult decât cere pe ghicit, aveam în minte un şiretlic, dar în clipa în care m-am uitat de-a lungul străzii, să-mi studiez lărgimea spaţiului de fugă, am înţeles că şi acest şiretlic al meu fusese prins în calcul de mintea ei sălbatică. Chipul relaxat şi luminat al tânărului ce aştepta la câţiva zeci de metri în susul străzii, mă impresionă şi mă puse pe zbucium totodată. Avea o talie subţire, puţin atletică, bine formată. Ţiganca slăbi strânsoarea mâinii când mă văzu afectat de apariţia misterioasă a unui bărbat ce semăna perfect cu mine şi care sigur, după atitudinea acestuia, mă aştepta la cotitură. M-am urcat cu speranţă, dar şi cu teamă pe bicicleta mea şi am început să pedalez cu frenezie pentru a mă elibera de imaginea bărbatului care părea să aibă o răfuială cu mine. L-am lăsat în urmă, însă îi simţeam respiraţia în ceafă. Îmi zicea mintal: „Ţi-ai stăpânit frica în faţa chivuţelor, frică moştenită de la tatăl tău, Costache Vartolomei, şi vei încerca disperat să-ţi dozezi efortul până la capăt, fiindcă te voi obliga să alegi şi eu să te urmăresc pe toate drumurile.” Bănuiam că sunt supus unei probe de selecţie pentru echipa de ciclism din oraş. M-am lăsat prins în joc, dar îmi era frică să lucrez cu acest om misterios, care semăna fizic perfect cu mine. Trăiam un sentiment pe care nu-l înţelegeam. Nu era nou. Apăruse imediat după adolescenţă, o dată sau de două ori, când m-am privit în oglindă când mă bărbieream. Trecusem cu privirea dincolo de sticlă. Nu mai aveam în faţa mea  oglinda care reflecta lumina lăptoasă a becului cu abajur, şi bronzul chipului meu, cu lumina directă, tăioasă şi argintie a unui soare ridicat dintr-un orizont reverberat. În faţă se deschidea un drum care ducea spre un oraş albit de reflexele razelor de soare, însă înapoi mica gaură neagră încercuită de lumină prin care am evadat din lumea mea se micşora. Făcusem primii paşi spre semnele oraşului şi inima a luat-o la fugă înaintea mea. Mergeam gâfâind, aproape leşinat de epuizare şi m-am văzut înclinat în faţă, cu mâinile întinse, de parcă cineva mai mare şi mai puternic decât mine mă trăgea înainte. M-am speriat şi într-o smucitură imaginară m-am desprins şi eliberat de energia necunoscută care trecea prin inimă şi mă trăgea înainte. M-am întors cu teamă spre locul prin care am pătruns aici şi am început să alerg. Cu cât alergam mai tare şi înfrigurat de dorinţa de a reveni acasă, cu atât mai mult se îndepărta portalul meu de întoarcere. Atunci am hotărât să merg la pas, dar mă gândeam la timpul meu invers care se scurgea exponenţial de repede cu cât mă apropiam de fereastra mea virtuală. Atunci am înţeles că am fost scos în afara timpului meu pentru a descoperi ecuaţia înaintării în viaţă şi a împlinirii mele spirituale. A fost clipa în care am înţeles raportul dintre muncă şi voinţă, puse în ecuaţie alături de ceea ce am moştenit. În clipa în care am păşit prin oglindă să revin acasă l-am văzut pe EL într-o străfulgerare de privire. Apoi m-am revăzut din nou cu clăbucii de săpun aproape uscaţi pe obrajii mei. Dar EL a rămas oare dincolo sau a trecut împreună cu mine dincoace de oglindă? Frica de EL genera în mine un surplus de energie să mă ajute să pedalez şi mai iute. Aveam de gând să mă strecor pe o străduţă, să ies apoi la şcoala unde predam, pentru a mă refugia acolo, dar continuam să pedalez şi am ieşit în stradă. Se înserase de mult şi încă mai rezistam urmăririi! Oare trecusem de miezul nopţii? Vroiam să mă eliberez când încă mai am putere! Pedalam în transă. Luasem viteză şi mă îngrozea gândul că voi aluneca în curbă la miliţie. Unghiul aproape imposibil făcut cu pământul mă ajută să mă desprind de urmăritor, care se poticni în gardul de la miliţie, ofticându-se că-i scăpasem. Către intersecţie, când am încercat să mă redresez pe verticală, am intrat pe rondurile de flori, apoi ivirea unui camion neprevăzut din întuneric, ca o pacoste ciumată, m-am speriat şi mai mult de am luat-o pe trotuar, trecând prin tufele de trandafir, fâlfâind uşor şi aproape nebănuit, ca umbra unui porumbel din faţa sfatului popular.’’ David Cârligeanu citi declaraţia lui Alexandru şi-i zise: Fii prudent la ce vei scrie aici. Vei găsi cheia la uşa care dă în stradă, spre libertate. Şi nu te lăsa intimidat de umbre.’’ Alexandru îşi micşoră tăietura privirii, iar celălalt simţi fierbinţeala lucrăturii bisturiului de lumină pe chipul său. David eschivă, apărându-se, şi continua să tragă cu ochiul la scrisul celuilalt. ‚‚Nu cumva umbra, eul tău slab te-a fugărit până aici? Să-ţi trăieşti frica! De ce te temi de EL? Acceptă-l, face parte din tine. Dacă nu-i dai ce-ţi cere când doreşte el, te va devitaliza şi devaliza de ce ai tu mai bun când îţi este lumea mai dragă! Dacă vei cădea la pace cu el, viaţa ta se va transforma, obţinând libertatea de a fi şi alege.’’ ‚‚Ce spui, David? Tu ai luat vreodată oglinda să te priveşti roată împrejur? Eu caut nişte jaloane la care să mă raportez, încercând să experimentez aparenţa.’’ ‚‚Spun şi eu din intuiţia mea. Ce pot să citesc din scrisul umbrit de palma ta¬?’’ mormăi Alexandru. Se întoarse cu faţa la coala sa de hârtie pe care o desfăcu şi se aplecă asupra ei. ‚‚Cum pot eu să fiu obiectiv?’’ gândi el.

Gândul îşi luă zborul şi ajunse la amintire, la cea mai mică părticică atomică a ei, amănuntul uitat din valea Iacovei, când i s-a stricat maşina în drum şi a ajuns în urma unui calcul evenimenţial al destinului în această cameră cu un bec criminal de chior, şi prost aerisită. A fixat în memorie imaginea a doi pasageri din lada unui camion ce hurducăia de-a lungul unui pod dezbrăcat de o bună parte din asfalt. Imaginea se micşora şi se mărea, căutând un reper de studiu. Şi deodată se regăsi în pielea fotografului de pe valea Iacovei. Îşi imagina cum pregăteşte aparatul foto şi prinde în cadru unele imagini. Revăzu din alt unghi, cel al profesionistului. Imaginile se derulau şi se aranjau încet, de parcă erau venite din altă dimensiune spaţio-temporală. ‚‚Un bărbat era cu mine în lada camionului şi-mi arăta rând pe rând constelaţiile cerului. Ajuns la capătul podului, am hotărât ca după puţin timp să coborâm înainte de a ajunge în centru oraşului. Întunericul se dilua din orizontul lăptos din care avea să dispară ameninţat de iminenta explozie roşietică a răsăritului. Se ivi un soare cu un halou pe un brâu de stele, urcând încet şi tremurat. Dar nu era soarele adevărat, era o iluzie, mi-am dat seama. Luna se erijase în soare şi se dădea făloasă. În urma lunii pe care sigur am recunoscut-o după câteva clipe de gândire raţională, venea al doilea soare, care de fapt era singurul şi fără culoarea jăratecului său arzător, ci avea un halou feminizat, galben şi mai puţin dogoritor. În dorinţa de a nu pierde nimic pentru a percepe şi face diferenţa dintre predestinare şi erijare, strigam la omul de lângă mine, dar el, încurcat şi nătâng, se uita încurcat la mine. Ai văzut? Strigam la el. Ce să văd? A, mi-au sărit ochii din cap, de vedeam stele verzi din cauza hurducăturii. Îmi răspunse el senin deodată. Scăpasem nişte aşchii de cuvinte cu care m-am răstit la omul de lângă mine Dar luat la rost pe degeaba, el se refugie în spatele miliţianului care tocmai ne descoperise pe platformă şi ne trase jos.’’ ‚‚Până la urmă trebuie să mă concentrez pentru a recupera orice detaliu de pe cer în momentul trecerii podului. Prima impresie recunoscută în amintire este creşterea valorii pulsului la traversarea podului, când eram prins între hurducătura platformei camionului, simţită fizică prin durere şi percepţia unei proiecţii diafane în note tonuri muzicale cu tonalitate nepământeană, necunoscută mie.’’ Gândea David.

Miliţianul reveni în sală şi strânse câteva declaraţii. Sfătos spuse: Vă asigur că nu vom reţine pe nimeni după ora şapte dimineaţa. Ofiţerul de serviciu o să vă însoţească, pe cei care au terminat de scris, la primărie, unde veţi fi audiaţi de primarul oraşului. Vreau să vă spun că veţi regreta că nu v-am anchetat noi, miliţia, fiindcă primarul are o idee fixă şi îndrăzneaţă, zice el, pentru realizarea planului de achiziţie a cărnii la stat. Vă urez multă răbdare şi sănătate. Ceasul din peretele sălii de aşteptare bătu ora şapte dimineaţa. Se stârni o foială timorată. David Cârligeanu umplu coala cu scrisul său mărunt şi-i trecu prin minte să mai ceară o foaie, Alexandru îi făcu semn să stea cuminte, că-i deajuns cât a scris. Schimbau între ei hârtiile, să le citească înainte de a le da miliţianului. Pe a lui David o citi în câteva secunde, o trase sub masă şi o boţi. Îi spuse şoptit: Bag-o în pantaloni şi nu schiţa nici o împotrivire. Pe coala albă rămasă scrie câteva cuvinte, repede. Oricum te va audia primarul, iar atunci spui şi tu ceva de turism. Continuă: Parcă nu ştii de drumurile mele în căutarea  mamei? M-au lăsat un timp în pace. Vrei să le reactivez memoria şi să o încurc din nou cu ei? Ceilalţi au scris câte patru, cinci rânduri. Dacă nu ai nici o vină, nu te întinde să scrii poveşti. Primarul oraşului şi-a arogat dreptul de a citi declaraţiile date la miliţie de infractorii şi duşmanii poporului. Le adună pe cele mai interesante şi le trimite fratelui său, la Bucureşti, care-i maistru militar şi prozator de duminică. Miliţianul îl auzi şi confirmă parşiv: I le da lu’ frat’su, că e poet maistru. Se inspiră din poveştile voastre de oameni sperieţi în faţa colii de scris. Hârtiile strânse le răsfoi cu degetele ca pe un teanc de bancnote şi comentă în continuare afectat sau frustrat de pierderea bucuriei anchetei. Spuse pentru sine: „Prostiile voastre, scrise cu pixul sau cu creionul, în câteva rânduri pe o coală sau chiar mai multe coli întregi sunt neînsemnate, dacă nu sunt scrise în faţa anchetatorului, direct, faţă în faţă, nu au nicio o valoare. În schimb se va face din ele literatură de infractor.”

Podul peste apa Iacovei îl traversa în lada unui camion îmbâcsit de colb şi benzină. Se aşezase într-o rână pe nişte resturi uscate de plante furajere şi privea cerul în toate părţile fără să-şi fixeze atenţia pe vreun reper luminos, clipitor. Privirea îi era împrăştiată şi obosită să poată răscoli amintirile pentru a descoperi vreo proiecţie din mintea sa pe bolta cerului, la care să se ancoreze pentru a reveni la realitatea lui. Hurducătura năprasnică şi continuă a platformei camionului îl scoase din  corp şi-l făcea aşchii şi pleavă care îşi luau zborul odată cu gunoaiele uscate pe care era aşezat. Camionul încetini şi astfel hurducătura nu-i păru atât de dureroasă şi reuşi să-şi adune atenţia pe un anume segment de cer fără nori, cu lună plină, cu o lumină care venea din spatele său, scăldându-l într-o fantasmă albastră. Surâse când conştientiză că cerul e atât de aproape de pământ şi curat încât zise persoanei de lângă el că-şi întinde mâinile în sus să culeagă stelele din ţesătura bolţii. Omul care urcase în lada camionului, luând această ocazie la drum, îi arătă rând pe rând constelaţiile descoperite pe cer. Ajuns la podul de la intrarea în oraş, camionul încetini. Întunericul îşi pierdea din consistenţă pentru a se dilua încetul cu încetul în lumina răsăritului care se bănuia peste văzduhul roşu, şi lăptos totodată, al câmpiei. Camionul intră apoi pe străzile de centură, desfundate, trecu peste câteva pasaje de cale ferată unde hurducăturile erau năprasnice de scoteau din cei doi de pe platformă gemete de durere. O frână bruscă şi un scrâşnet de roţi răscoli tot colbul şi gunoaiele uscate de pe platformă şi le ridică în aer, înecându-le respiraţia. Camionul se opri de-a curmezişul străzii, cu roţile din faţă arând pământul unui rond de flori.

autor Urzică Gheorghe, membru al proiectului Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/UrzicaGheorghe?xg_source=profiles_memberList

Trenurile accelerate nu opresc în gările mici…

Multă vreme, am fost obsedată de replica lui Mihail Sebastian din
cunoscuta piesa Steaua fara nume că dacă voi aștepta
trenul vieții mele intr-o gară mica el nu va opri niciodată….Când lucrurile
importante trec pe langa tine și nu le poti opri, nu le poti ajunge, lasă-le să
treacă si urează-le “Drum bun! ‘Cu siguranță, nu există trenuri-unicat ci doar
viață-unicat pe care dacă ai confundat-o cu o lecție ce trebuie repetată acasă,
in liniște, ai greșit, ceea ce-ți rămâne să rumegi acasa nu e decat cenușa,
scrumul unei vieti pe care nu ai trăit-o.

artist Maia Martin, Consfătuire

Sunt un amalgam de impresii citite și uneori nu-mi mai disting vocea
proprie de a altora încât fără să vreau, imi atribui fraze ale unor genii
uitand sa pun ghilimele. Imi cer scuze, nu vreau să plagiez, să mimez ci doar
să caut în mine ceea ce am întâlnit la alții sperând să le regasesc in mine , autori trecuti în neființă
sau oameni cu care s-a incrucisat destinul meu sau am trecut unii pe lângă
alții fără să ne atingem ci doar ne-am intuit gândurile si am presupus ca
suntem incompatibili.Voiam să (mă) contrazic ideea asta a trenului care trece
odată in viață și în care daca nu te-ai urcat, ai ratat clipa si eternitatea nu
iti apartine.Datorita acestei teorii a abandonării într-o halta a disperării,
a renunțării, a refuzului de a stabili o relatie de armonie cu sine, ne
lasam invadați de cenușiu, de monotonie, de imagini bacoviene și ne ascundem în
noi inșine cheia spre libertate, acuzând existența unor ziduri insurmontabile,
pèreți fără ferestre, celule comunicante, ne sufocăm in propriile erori
imaginare și dăm vina pe gardieni, pe trecătorii indiferenți care nu știu că
undeva existăm și noi, cei fără o harta spre exterior, pe constructorii
care au conceput o celulă cu vedere spre moarte.

Dar s-a dovedit că nu exista ziduri care nu pot fi demolate și că strălucirea
unui intercity poate fi umbrita de calitatea colegilor de compartiment pe
când prezența unui alai de sărbătoare in trecere , innobileaza un tren personal
dintr-o gară mică.

autor Maria Postu, redactor al revistei Faleze de piatră

Instanţa umană. Un statut problematic

Evaluând dintr-o perspectivă antropologică progresul treptat al civilizaţiei, se remarcă faptul că, până în perioada de început a erei industriale, omul încă mai concepea desăvârşirea şi, dimpreună cu aceasta, fericirea personală ca fiind posibilă în virtutea unei discipline, a unui exerciţiu spiritual care, indiferent de condiţiile existenţei sale fizice – mai mult sau mai puţin precare – era urmat cu perseverenţă. Fericirea personală nu putea fi deplină fără o anumită componentă de ordin spiritual. Însă, în viziunea omului modern, această paradigmă a fost răsturnată, deoarece el nu mai percepe fericirea personală ca fiind o calitate latentă a sinelui;  nu mai consideră că poate atinge singur starea de echilibru, ci, pentru a fi fericit, trebuie să-şi controleze, într-o manieră specifică, propria realitate. Pentru a avea o imagine cât mai clară, putem sintetiza aceste consideraţii în formula: „Concepţia modernă asupra fericirii nu mai constă în edificarea sinelui, ci în ameliorarea realităţii obiective.” Omul modern şi-a abandonat sinele, preferând mai degrabă să deţină controlul asupra realităţii – el nu a renunţat la autodisciplinare în vederea acceptării realului în forma sa brută, ci pentru a „disciplina” realul însuşi. Dezideratul său nu mai este, aşadar, autocontrolul, ci controlul asupra realului. În ecuaţia de faţă, conceptul de „control” poate fi considerat drept o constantă istorică, iar variabila este „obiectul” asupra căruia se exercită această forţă – nu sinele, ci natura, realul se regăsesc acum în ipostaza de obiect al controlului.

Însă ce anume a putut provoca o astfel de deplasare a perspectivei? Răspunsul este evident: eşecul de a obţine cunoaşterea absolută a sinelui, a fiinţei umane. Acceptând, în cele din urmă, condiţia contingenţei, omul a decis că poate să acţioneze eficient doar asupra a ceea ce cunoaşte într-un mod absolut: realitatea – dar, în această realitate controlabilă, omul a rămas în continuare o necunoscută, însă una care putea fi, cumva, ignorată.

În întreaga istorie a filosofiei este sesizabilă o devalorizare progresivă a metafizicului şi, în fapt, a oricăror teorii care încearcă să argumenteze în favoarea unei condiţii transcendentale a conştiinţei şi a identităţii individului, însă fără a reuşi vreodată să convingă. Imaginarul este recunoscut ca atare în societatea modernă, fiindu-i refuzată astfel orice legitimitate ca instrument al guvernării sociale. Religia, la rândul ei, nu poate depăşi insuficienţa datorată virtualităţii conceptelor în baza cărora operează – ele nu au un fundament real, sesizabil şi, mai mult decât atât, postulează prezenţa anumitor entităţi imaginare, ce nu se pot manifesta într-o manieră concretă. Acest aspect situează drept nerelevante din punct de vedere juridic oricare precepte religioase.

artist Maia Martin, Compoziţie violet

Spre exemplu, în Declaraţia Drepturilor Omului, adoptată la data de 10 decembrie 1948, de către Adunarea Generală a O.N.U., prin articolul numărul 18, care garantează libertatea de credinţă a oricărei persoane, nu se face altceva decât să se exprime, într-o manieră civilizată, distinsă, faptul că nicio religie, oricare ar fi ea, nu contează, nu comportă vreo semnificaţie juridică aparte – încercând să reconcilieze diferitele religii, aceasta nu face decât să le desfiinţeze pe toate, subordonându-le propriului sistem. Pe de-o parte, articolul în chestiune este expresia unui dezacord făţiş dintre Declaraţia Drepturilor Omului şi Biblie, deoarece creştinismul nu aprobă libertatea credinţei – „Să nu ai alţi dumnezei afară de mine!”, Ieşirea, Cap. 20-3. Dar, aşa cum am remarcat anterior, sistemul juridic nici nu încearcă să elaboreze articole compatibile cu Biblia sau cu preceptele oricărei alte religii, deoarece autoritatea pe care şi-o revendică nu admite valabilitatea conceptelor imaginarului; el operează doar cu acei factori care aparţin realităţii obiective, accesibili cunoaşterii generale.

Însă, ce anume rezultă din autonomia pe care şi-o asumă sistemul juridic, mai precis, din separarea sa de religie, pe care, de fapt, şi-a subordonat-o? Răspunsul este, oarecum, tulburător, dar inevitabil: instanţa umană devine autoritatea supremă, având un caracter universal, iar sistemul juridic care asigură, cel puţin teoretic, bunul mers al societăţii, devine, la rândul său, singurul posibil şi, desigur, legitim.

Oamenii îşi stabilesc ei înşişi legile, fără a fi limitaţi altcumva decât de propria inteligenţă, care nu s-a dovedit întotdeauna infailibilă, şi de propriile necesităţi. Acest lucru exprimă, bineînţeles, un demers raţional şi îndreptăţit – chestiunile juridice nu pot fi lăsate la discreţia religiei, deoarece indivizii nu pot aştepta intervenţia vreunei entităţi non-umane şi, poate, inexistente, care să le soluţioneze litigiile. Dar aspectul care rămâne insesizabil nu este deloc reconfortant: odată cu restrângerea raporturilor de ordin spiritual la care religia îi obliga pe indivizi, devine evidentă amplificarea importanţei celor de natură materială, fapt care conduce, treptat, către o anumită condiţionare economică a domeniului juridic – singurul care, în aceste împrejurări, a rămas funcţional –, astfel şi a „autorităţii supreme”, care, s-ar părea, nu este într-atât de autonomă pe cât se pretindea a fi. Odată cu epuizarea fundamentelor sale etice derivate din preceptele religiei, spaţiul cedat de acestea este acaparat de considerentele de ordin material, care nu sunt întotdeauna îndeajuns de morale, echitabile, însă au avantajul de a fi operaţionale.

În cadrul societăţii moderne, imaginarul colectiv, eliberat în cea mai mare parte de prezenţa consideraţiilor asociate religiei, devine, în schimb, supus calculelor materialiste care au, din nefericire, chiar o mai mare forţă coercitivă datorită naturii lor concrete; astfel, statutul pe care îl avea, cândva, religia, a fost înlocuit, treptat, în opinia comună, de către prestigiul pe care îl conferă posesiunile materiale.

Condiţionarea economică a sistemului juridic, din nefericire, nu îndeajuns de subtilă pentru a trece neobservată, are consecinţe dintre cele mai atipice şi dezastruoase, afectând, cu precădere, doar o anumită categorie de indivizi – cea a cetăţenilor de rând, care dispun de venituri minime. Inechitatea ce decurge din aceasta exprimă o dublă constrângere – economică şi juridică –, pe care clasa socială menţionată trebuie să o suporte; ea îşi găseşte formularea cea mai adecvată în cuvintele economistului Joseph E. Stiglitz:

„Distribuţia averilor nu este determinată de un echilibru atent al compromisurilor dintre echitate şi eficienţă, nici de referirea la principiile justiţiei sociale, ci mai degrabă este rezultatul puterii pure. Bogăţia generează putere, puterea care îi permite clasei conducătoare să menţină această bogăţie.” (Mecanismele globalizării (2006), Joseph E. Stiglitz, Editura Polirom, Bucureşti 2008, pag. 124)

Amploarea pe care o cunoaşte acest fenomen a fost sesizată încă din prima jumătate a secolului XIX, de către Karl Marx, care l-a detaliat în lucrarea sa intitulată „Manuscrisele economico-filosofice din 1844”, scrisă pe când se afla la Paris şi rămasă, din păcate, neterminată, fiind publicată post mortem abia în 1932:

„Cât de mare e puterea banilor, atât de mare e şi puterea mea. Calităţile banilor mei sunt calităţi şi forţe esenţiale ale mele, posesorul lor. Ceea ce sunt şi pot eu nu este nicidecum determinat de individualitatea mea. Eu sunt urât, dar îmi pot cumpăra cea mai frumoasă femeie. Aşadar, nu sunt urât, căci banii anihilează efectul urâţeniei, puterea ei respingătoare. Ca individ sunt olog, însă banii îmi procură 24 de picioare; înseamnă că nu sunt olog. Sunt rău, necinstit, lipsit de scrupule, stupid, însă banul este respectat, deci şi posesorul lui. Banul este bunul suprem, deci şi posesorul lui e bun.” (Citat reprodus prin amabilitatea distinsului profesor Leszek Kolakowski, în lucrarea domniei sale „Principalele curente ale marxismului, volumul I, Fondatorii, Editura Curtea Veche, Bucureşti 2009, pag. 117)

Oricât de nedrept şi, totodată, incomod ar părea acest fragment neobişnuit, el expune o situaţie socială care persistă şi în prezent, găsindu-şi corespondentul în observaţiile lui Joseph E. Stiglitz însuşi, care nu face altceva decât să creioneze trăsăturile diforme ale inechităţii sociale actuale, aşa cum Marx le-a redat pe cele ale secolului XIX.

Înainte însă de a analiza fragmentul în chestiune, trebuie să conştientizăm importanţa pe care o deţine marxismul în cadrul istoriei filosofiei, deoarece această ideologie reprezintă, de fapt, o nouă etapă în gândirea umană – în acest sens, putem afirma că după Marx componenta metafizică a filosofiei a devenit din ce în ce mai restrânsă, mai fantomatică fiind, uneori, chiar dezavuată din pricina faptului că oricare teorie, pentru a se putea impune în conştiinţa indivizilor, astfel şi în sfera socială, are nevoie de o bază ştiinţifică adecvată care, depăşindu-şi limitele teoretice, să fie, bineînţeles, compatibilă cu realitatea obiectivă – condiţie pe care conceptele de filiaţie metafizică nu o pot nicidecum îndeplini:

„O nouă posibilitate filosofică şi o nouă escatologie au ajuns să se întrevadă odată cu conceperea umanităţii ca fiindu-şi sieşi, în finitudinea ei, un Absolut, şi cu repudierea tuturor soluţiilor care presupun autorealizarea omului prin actualizarea, sau la porunca, unei Fiinţe absolute care îl precedă. Această nouă perspectivă este cea expusă în opera lui Marx.” (Principalele curente ale marxismului, volumul I, Fondatorii, Editura Curtea Veche, Bucureşti 2009, pag. 73)

Ceea ce ne apare cu adevărat straniu la enunţul lui Marx, care descrie consecinţele nefaste ale preeminenţei considerentelor economice – „puterea banilor” –, este faptul că nu putem identifica în componenţa sa nicio propoziţie falsă, cu toate că întregul citat desfide orice valori umane – analizându-le, pe fiecare în parte, nu putem decât să le remarcăm corectitudinea. Deşi descriu o condiţie atipică a fiinţei umane, ele sunt, totuşi, adevărate: în societatea actuală, prestigiul de care se bucură un individ, precum şi multe dintre drepturile sale juridice sunt determinate de resursele economice pe care acesta le posedă. La fel şi în cazul avuţiei unui individ, aceasta nu reflectă, în mod necesar, inteligenţa ori alte calităţi ale sale, ci, dimpotrivă, tocmai aceia care sunt mai lipsiţi de scrupule reuşesc să se impună.

Corolarul acestor consideraţii este, la rândul său, dezarmant: fiind fundamentat în baza unor astfel de raţiuni – materiale –, sistemul juridic şi, prin urmare, instanţa umană însăşi devine instrumentul perpetuării şi, totodată, al legitimării inechităţii economice în virtutea căreia este marginalizat, într-un mod destul de bizar, tocmai procentul majoritar al societăţii, pentru a conserva interesele de clasă ale unei categorii limitate. Joseph E. Stiglitz însuşi remarcă această dinamică atipică a fondurilor: „Deşi banii ar trebui să fie direcţionaţi dinspre cei bogaţi către cei săraci, iar riscul să fie transferat de la cei săraci la cei bogaţi, sistemul financiar global nu îndeplineşte niciunul dintre aceste deziderate.” (Mecanismele globalizării (2006), Joseph E. Stiglitz, Editura Polirom, Bucureşti 2008, pag. 211)

Conform unei astfel de orânduieli, reiese că singurul scop al categoriei sociale dezavantajate – a cetăţenilor de rând – este acela de a asigura (!) bunăstarea economică a categoriilor privilegiate;  toate acestea înfăptuindu-se, bineînţeles, în împrejurările cele mai „legale”. Această condiţie a cetăţeanului se doreşte, desigur, a fi menţinută, deoarece indivizii „care au de câştigat de pe urma sistemului actual se vor opune schimbărilor, iar puterea pe care o deţin aceştia este foarte mare.” (Op. cit., pag. 27)

Ceea ce nu trebuie să ignorăm însă, este faptul că tocmai din pricina inechităţii, care subminează drepturile cetăţeneşti, devine datoria, dreptul oricărui individ să cerceteze critic legile unei societăţi al cărei deziderat nu este înfăptuirea binelui comun.

autor Daniel Ionuţ Vasile, membru al proiectului Cititor de Proză

O radiografie a unui bolnav- România

Când Ceauşescu a fost împuşcat, de Crăciun, la 25 decembrie 1989, fără să stau mult pe gânduri, m-am bucurat.  Am uitat că Decalogul spune –să nu ucizi. Dar  de două mii de ani ne tot ucidem şi cerem iertare.  Astăzi fantoma lui Ceauşescu ne bântuie. Nu că ar fi nevoie de el.- megaloman, agramat, înnebunit de Putere, urâtor de oameni şi urât de oameni. Fantoma comunismului, a totalitarismului, a  „salvatorului” bântuie pe plaiurile mioritice.  Prima eroare – FSN devine partid politic nelegitim, Iliescu devine un mic dictator, deşi se laudă că este democrat. Minerii vin la Bucureşti  aşa cum marinarii letoni au cucerit Palatul de Iarnă în 1917, de dragul lui Lenin. Schemele se repetă. Petre Roman declară cu lejeritate că industria română este un „morman de fiare vechi”. Astăzi în România nu se mai produce aproape nimic. Dacă Japonia există , dacă şi colosul chinez devine o forţă, totul se datorează muncii proprii. România a trăit din „inginerii economice”, adică din furt cu lopata, din împrumuturi, de care Ceaşcă fugea ca de dracu şi nu făcea rău, că există şi proşti  cu puţină minte, dar bună, luxul a luat-o înaintea interesului naţional, terenuri, case, lacuri, păduri, importuri aiurea, borduri, şosele găurite şi astupate, birouri, lămpi de birou, burse, deplasări în toate cele patru sau opt direcţii ale lumii, neruşinare, mafiotism, nepotism, familism, ce rău a ocolit  ţara? Dacă se puteau importa nişte taifunuri, le luam şi pe ele. Scandal cu Ucraina, Rusia, Ungaria, Bulgaria, trădarea sârbilor, vechi prieteni, ce putea fi mai rău în politica externă?  Dej s-a împrietenit cu China,  China nici nu ştia ce  vrea România. Ceauşescu s-a împrietenit cu Franţa, Germania, SUA. Ţări prietenoase, zâmbăreţe, acum se uită la noi ca la înecaţi şi ne spun – vă descurcaţi.  Este adevărat că Rusia a fost mereu o ţară ce caută să se întindă, dar bogăţiile ei există, un şmecher de  treabă ia ce are nevoie, vorba lui Caragiale –, Ghiţă , Ghiţă, pupă-l în bot şi papă-i tot. Nu, noi vrem să fim şoricelul care să tropăie lângă elefant. Să nu se supere ai mei concetăţeni, dar singurul om politic deştept după primul război a fost Nicolae Titulescu.  Carol II . Antonescu  erau nişte şcoleri fără temele puse la punct.

artist Aurelia Chiru, Lumina pentru revoluţie

Deci, revenim, Iliescu a încurajat corupţia şi în somn, adică el, omul venit din popor, dar nu pentru popor, s-a înconjurat de cei mai abjecţi afacerişti, de politicieni semi-diplodoci ca VC Tudor, de pitici vicleni ca Hrebenciuc, un transnistrean, care se regăseşte dincolo de Nistru, în milioane de exemplare, eu nu fac nicidecum  o discriminare, dar tipul este mafiot din naştere. Să spună că nu este, eu nu ştiu de fapt ce vrea un om care susţine mereu pe cineva, fără nici un principiu. Iliescu a clacat, l-a lăsat pe Emil să ia … „plasă”. A luat omu „plasa” şi a rămas cu ea.  A revenit, culmea, acelaşi Iliescu, care ar fi trebuit tras la răsundere pentru  manevrele militare  de după executarea diabeticului Ceaşcă, pentru înscăunarea unei corupţii nemaiîntâlnite în România,  Năstase i-a făcut jocul, apoi, pac, vine Băsescu, om ieşit din apă, acum tot din apă iese, periodic şi ne strigă  un „să trăiţi bine” fără adresă, mai bine înota în jurul globului pământesc şi ne lăsa în pace.  Tăriceanu trebuia să-l elimine, nu a putut, nu a vrut. Geoană, omul cel mai caraghios din ultimul deceniu, ne-a  stricat serile cu gura lui strâmbă, Crin Antonescu, fără plete a mai pierdut din minte, tot îi dă cu un liberalismul pe care mă îndoiesc să-l fi studiat- poate la grădiniţă. România nu mai are politicieni, iar producţia agricolă, industrială, în special produse alimentare, lapte, brânzeturi, legume, fructe este  pe un loc concurenţial cu Sahara cea nelocuită. Praf şi pulbere.Tinerii pleacă, copii nu se vor mai naşte mulţi,  cultura şi sănătatea publică sunt cele mai  blestemate domenii, politicienii nu vor să audă, dar să se mai şi ocupe de ele.

Destul cu constatările. Bine că se ocupă Volodea cel deştept  de comunism, cum m-aş apuca eu să studiez efectele ocupaţiei otomane, păi suntem ţară capitalistă, nea Volodea, nu ai observat?  Avem tot ce are rău o ţară capitalistă- instabilitate economică, politică, lipsă de educaţie, de fapt ceea ce era în ultimii ani ai comunismului, ne întoarcem de unde am plecat. Ceaşcă  oferea în 21 decembrie  1989–. 125 de lei oamenilor muncii, Băsescu oferă un 25 la sută luat de la bugetari şi un 15 la sută de la pensionari, dar nu reduce nici cu un loc din aparatul birocratic. Imperiile habsburgic şi otoman au căzut din cauza birocraţiei. Deci – soluţia?  Dictatura nu o mai vrea nimeni, deşi în Rusia există o dictatură voalată a lui Medvedev-Putin,  în China a unei echipe a PCC; restul habar nu am, în Vietnam, nu ştiu, în Coreea de Nord este un dezastru controlat, în Cuba toţi aşteaptă să moară  cabotinul de Castro, Chavez este o marionetă sinistră  etc. Republica  noastră nu este nici prezidenţială, nici parlamentară. Nu ştim ce vrem. Parlamentul pare o adunare de proşti sau/şi şmecheri, preşedintele este jucător de cazino, îl doare undeva de oamenii acestei ţări, râsul său este  deja un leitmotiv al dezastrului. Lipsesc adevăratele orientări, adică o dreaptă credibilă şi o stângă credibilă. În 20 de ani aşa ceva nu s-a născut.  În afară de  lăudăroşi, de teoreticieni pentru o seară sau zece, nu avem nimic. Şi totuşi, România a avut oameni de mare valoare; unde sunt urmaşii acestora?  Ne-au murit Văcăreştii?  Carol I, Brătienii, alţii ca ei?  Bine că sărbătorim botezul prinţului Carol  al lui Paul de Hoh. Eu  nu am nimic contra monarhiei, dar monarhia este bună după ce o ţară prosperă, nu într-o ţară care va ajunge curând sub nivelul african de producţie şi consum. Ţara arde, baba se piaptănă.   Terminaţi cu afacerile veroase din banul împrumutat de la FMI, de la băncile externe. Scoateţi birocraţia din toate birourile, trimiteţi-i la refăcut sistemele de irigaţii, de îmbunătăţiri funciare, redresaţi piaţa produselor româneşti, reduceţi importul nebunesc,  refaceţi industria de mic tonaj, farmaco- chimico.- mecanico- fină. Luaţi consilieri japonezi, chinezi, germani ce vreţi,  negociaţi cu ruşii livrările de energie, nu vă mai luptaţi cu morile de vânt, cine nu vrea Basarabia? Dar Basarabia nici nu ştie ce vrea. Vreţi Insula Şerpilor? Când s-o termina acolo petrolul, ea va veni singură. Cai verzi pe pereţi. Asta o să vedem încă 20-40 de ani. Eu nu voi mai trăi, ca şi jumătate din populaţia ţării, dar ce spuneţi nepoţilor? Ei unde vor pleca?

autor Boris Marian, redactor al revistei Faleze de piatră

Înger vagabond

Poate sunt un înşelător, un bătrân trubadur

care sminteşte ochii şi inimile

celor aşezaţi în fotolii—

Poate sunt coloana de marmură

Sub care vă adăpostiţi gloria

Poate am în oasele nevăzute o stea,

multe stele-galaxia poeziei

şi între malurile voastre fără izvoare,

mereu ţâşnesc, mereu sunt sperietoare.

(Poate)

artist Maia Martin, Îngerii flori

În ianuarie 1988, criticul ieşean Zaharia Sângeorzan începe o corespondenţă cu Nicolae Steindhart, care îi răspunde la 365 de întrebări cu subiecte din literatură, teologie, filosofie, politică etc. Corespondenţa se sfârşeşte la întrebarea cu numărul 366 din cauza morţii „profetului” de la Rohia. Toate aceste întrebări şi răspunsuri au fost adunate în cartea „Nicolae Steindhart, monahul de la Rohia răspunde la 365 de întrebări incomode adresate de Zaharia Sângeorzan” publicată de Editura Revistei Literatorul în 1992. „E averea mea cea mai de preţ: arhiva postumelor de care astăzi mă despart cu melancolie”, spune autorul.

Întrebarea 313 sună cam aşa: „Răstignirea e suprema umilinţă? Cum o definiţi de la Hristos şi până la lagărele morţii din cel de-al doilea război mondial? „La care citez prima parte a răspunsului:

„-Răstignirea a fost concepută ca o pedeapsă umilitoare şi degradantă, ca supremă infamie. Gol puşcă, ţintuit, trupul e pedepsit şi umilit şi batjocorit prin înseşi realităţile sale cele mai de seamă; şi proprii ale omului: libera mişcare şi Verticalitatea. Hristos a prefăcut umilinţa aceasta în victorie, slavă şi mântuire.”

Rostul acestei întrebări era de a o pregăti pe următoarea, prin care aveam să-l cunosc pe unul dintre poeţii români, lăsat pe nedrept în uitare, care, aşa precum înaintaşul său Francois Villon, îşi cânta tânguitoarele balade când pline de revoltă, când înălţătoare către jarul stelelor, al căror fiu se recunoaşte:

„Noi, Dimitrie Stelaru, n-am cunoscut niciodată Fericirea,

Noi n-am avut alt soare decât Umilinţa;

Dar până când, înger vagabond, până când

Trupul acesta gol şi flămând?

Ne-am răsturnat oasele pe lespezile bisericilor,

Prin păduri, la marginea oraşelor,

Nimeni nu ne-a primit niciodată,

Nimeni, nimeni…

Cu fiecare îndărătnicie murim

Şi rana mâinilor caută pâinea aruncată.

Marii judecători ne-au închis

Stăruindîn ceaţa legilor lor;

Pe frunţile noastre galbene au scris:

Vagabonzi, hoţi, nebuni. Lepădaţii noroadelor,

Casa lor e temniţa. Puneţi lacăte bune fiarelor”.

Odată-poate cu înfriguratele zorivom sângera

Şi spânzurătorile se vor ridica la cer,

Dar lasă, Dimitrie Stelaru, mai lasă!

Într-o zi vom avea şi noi sărbătoare-

Vom avea pâine, pâine

Şi-un kilogram de izmă pe masă”

(Înger vagabond)

Impresionat, părintele Nicolae, a făcut cred, cea mai succintă şi mai plină de substanţă caracterizare a poetului Dimitrie Stelaru: ca de la flămând la flămând, ca de la Răstignit la Răstignit. Căci, numai un Răstignit al pâinii care a trecut prin gulagul închisorilor comuniste şi care a simţit Umilinţa înfometării simte cel mai bine profunzimea versurilor de mai sus.

„Superbe! Superbe!”

„Bietul, marele Stelaru! spune profetul de la Rohia. Nu-i poezia aceasta pe care o citaţi de loc inferioară unora de Ahmatova, sau de Pasternak, Milosz, Mandelstam, Trakl, Esenin( mai ales), Radu Gyr ori Nichifor Crainic.”

„Ce ştiţi dvs. ce este foamea , dvs. şi cei care nu aţi fost prin puşcării!…Poezia lui Stelaru e una din cele mai christice din câte mi-a fost dat să cunosc…Slavă ţie, Dimitrie, frate întru Hristos, slavă ţie înfometatule, îndestulatule cu pâinea cerească a Cunoaşterii. Poezia lui D. Stelaru e una din cele mai importante ale literaturii noastre.”

Şi câtă dreptate are Nicolae Steindhart! Flămândul Dimitrie Stelaru, cel care îşi ţipă însingurarea: „N-am nimic/ nu mai bate focul în ochi!/doar o durere strigă/şi visul cum să-mi fie curat/când lacrima îmi e înveliş.”( Mă apropii) s-a îndestulat cu pita Cunoaşterii, pe care bunul Dumnezeu i-a dat-o din plin, chiar dacă pâinea cea de toate zilele i-a lipsit de pe masă.

Dimitrie Stelaru, pe numele său adevărat Dumitru Petrescu, venea în lume, la 8 martie 1917 , în Teleormanul din care au mai venit:  M. Preda,  C. Noica,  A. Pleşu, Z. Stancu, M.R.Paraschivescu. În 1938 publică primul volum de poezii, Preamărirea durerii sub pseudonimul D. Orfanu, iar în 1944 editează Ora fantastică, cu o prefaţă de Eugen Lovinescu, la al cărui cenaclu îşi făcuse debutul.

Deşi a publicat peste 20 de volume de versuri, stilul său de viaţă de boem absolut, neafilierea cu consecvenţă la o anumită grupare literară, au ca rezultat marginalizarea poetului. Astfel, nu l-am putut găsi, acolo unde îi era locul, alături de Saşa Pană, Ion Vinea, Geo Bogza, Ilarie Voronca, avangardişti onirişti pe care îi întîlnim în exegeza avangardismului, făcută de Ion Pop.

Lirica lui Dimitrie Stelaru se manifestă între ascensional şi cădere, între înger şi vagabond, artistul trăind într-o dedublare continuă: „Nu m-am spart în mine/dar unde mă aflu e altcineva;/frumos cât o zi ploioasă/n-am unde să mai ard/şi lupii convinşi de gura lor/însemn semnele răului/.Încă am rămas apă vie/ cu buzele uscate de sete/ ca un ţinut plin de simţuri neajunse.”( Ca un ţinut) dar ,”Când o să mă întorc din cer / la mine, unde stau acum /şi îmi voi scoate aripile/ înaintea voastră-n-o să beţi din mine?”(Viitor)

Unul din motivele esenţiale din poezia lui D.Stelaru este visul, visul transfigurării fiinţei care cere moartea iniţiatică: „După o moarte – după încă o moarte – am văzut / dinspre cer îngerii coborând / Cu lumina tulbure a ochilor mergeau prin ceaţă neplânşi./…Rătăceau prin cetăţi / Cu buzele arse de foamea stelelor…/…Nedorind decât sărutul bolnav al Morţii, / Sărutul cald al Morţii.”(Îngerii)

Ca şi la Baudelaire, sau la Poe, în poezia lui Dimitrie Stelaru întâlnim nume bizare de femei: Eumene, Eunor, Elra, Iwa. Însă cel mai frecvent este Eumene, himeră, uneori lunară: „Tu eşti din toate lumile venită/Cu fruntea despicată de lumini;/Lângă fluvii şi stepe lunare/Cuvintele cresc heruvimi.”(Eumene), alteori stelară: „Ascultă vuietul adâncurilor dintre noi /Cum creşte în amurgurile lunii, ca o mare;/Priveşte demonii acelor stele, goi,/ Înfioraţi, goniţi de ucigaşa Lumânare./(Eumene), simbol care întruchipează ca şi în romanul altui mare poet al visului, Novalis, Heinrich von Ofterdingen, Iubirea şi Poezia: „Comorile mele sunt el. /Acum pot să mor -/Eumene întreabă cine e el?/ Inima lui n-o implor,/ Ochii mei vor străluci/ Peste trupul orb:/ –   exstazele noastre s-au întîlnit.”(Eumene)

De fapt, multe dintre temele abordate de romantici pot fi întâlnite şi în lirica stelariană: viaţa ca vis: „O mână a căzut din vis – O mână aşteaptă grădini./Febre şerpuind paradis,/Cerbi aducea şi spini. ” (Nesomn), evadarea dintr-o lume ostilă căreia nu i se poate adapta: „Are ochii înfipţi ca strigătul în cer -/un alt dinadins vânt aleargă luându-l/spre limba lunii – el tace/şi se răsfrânge, urcă munţii lui/ până la pasărea limpede/ de unde nu se va maiîntoarce.”(Prietenului Stelaru)

La Dimitrie Stelaru, eroticul se împleteşte cu thanaticul pentru a transcende dincolo de condiţia umană: „Topeşte-mă în degetele iubirii / vântule nomad! Spintecă-mi obsesia /şi ţărână fă-mă în drumuri adânci – /nu vreau să plâng femeia cu brăţări negre”/(Sete)

Este fascinat, asemeni lui Macedonski, de „cetăţile albe”, simbol al Cunoaşterii depline: „Cetăţile albe, cetăţile îndepărtate, numai bănuite,/ De unde nimeni n-a coborât, nimeni niciodată…Porţile lor se deschid o singură dată/ Şi armonia străbate flăcările.”(Cetăţile albe), care-l atrag ca o himeră pentru că: „Acolo grote cu aur şi sânge – /Dincolo himere albe şi negre/ Unde e ţara mea?”(Himera) Tot în manieră simbolistă Dimitrie Stelaru îşi tânguie alienarea într-o lume în care viaţa trepidantă îl lasă pe individ singur în faţa morţii. „Oamenilor, aplecaţi-vă asupra mea,/ Vorbiţi-mi – sunt numai cu mine – /Peste tot pământul nu mai e nimeni /să-mi mângâie fruntea biruită de timp?”(Sunt singur) Poezia Unora aminteşte de interogaţiile lui Rilke: „După ce mor, cui rămâne pământul/ şi bivolii nedomesticiţi cu stele în frunte?”

Am recurs la identificarea câtorva teme şi motive pe care le găsim şi în lirica anterioară avangardismului, dar poezia lui Dimitrie Stelaru poartă amprenta poetului , evidenţiind un stil inconfundabil. Aşa cum spune şi Ion Pop: „Între negaţie , ca punct de plecare, şi inovaţie ca termen final se întinde o întreagă zonă de tranziţie, un spaţiu şi un timp al efervescenţei apocaliptic- genezice, în care vechile forme sunt compromise, răsturnate, distruse, iar cele noi se află în plin proces de coagulare;”( Avangarda în literatura română), avangardismul a adus în primul rând o modificare a formei, tematica fiind preluată de la curentele anterioare, la care se adaugă şi o tematică modernistă. Afiliat avangardismului, liniei onirice, „de tip lunatic”, Dimitrie Stelaru rămâne un poet de referinţă în literatura română şi nu se cade să-l amintim doar pentru viaţa de boem neadaptat, mult asemănătoare personajelor lui Beckett , aflate la marginea societăţii, ci, în primul rând, pentru talentul lui evident şi marcant. Chiar dacă foamea şi frigul i-au însoţit paşii în scurta lui trecere pe pământ:”Vântură vântul şiroaie /Stelaru merge prin ploaie./ I-e foame? Totuna/ Când moartea, stăpâna,/ Uşor unduind armăsari/ Lasă oamenii rari.”(Foame), Dimitrie Stelaru s-a mutat pe o stea şi de acolo va străluci în veci: „Lumina e verde şi stau/ în iarba verde a craiului Moartebună;/ocolindu-mă citesc înaintea literei/ şi adun mătase celui fără foc/ şi-mi dau steaua până mă sting.”(Dau steaua)

autor Maria Sava, redactor al revistei Faleze de piatră

Adrian Marino – Claustrarea în ideal

Un sentiment copleşitor îţi lasă, la finalul lecturii, ultima carte a lui Adrian Marino, Viaţa unui om singur, publicată postum, prin amabilitatea doamnei Lidia Bote-Marino, la Editura Polirom, Iaşi, 2010.

Personalitate  de anvergură, Adrian Marino(1921-2005) a marcat cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea atât prin demnitatea statutului de intelectual cât şi prin lucrările care i-au purtat semnătura şi care s-au distins prin originalitate, tumult al ideilor, onestitate şi prestigiu intelectual, dăruire, mândria şi îndărătnicia de a respinge complexul culturii mici şi de a afirma independenţa intelectuală a culturii române: Viaţa lui Alexandru Macedonski(1965),Opera lui Alexandru Macedonski(1967), Modern, modernism, modernitate(1969), Dicţionar de idei literare(1973), Critica ideilor literare(1974), Carnete europene(1976), Prezenţe româneşti şi realităţi europene. Jurnal intelectual(1978, ed. a II-a 2004), Hermeneutica lui Mircea Eliade(1981), Hermeneutica ideii de literatură(1987), Biografia ideii de literatură, şase volume(1991-2000), Evadări în lumea liberă(1993), Pentru Europa. Integrarea României. Aspecte ideologice şi culturale(1995, ed. a II-a 2005), Pentru o nouă cultură română(1996), Revenirea în Europa. Idei şi controverse româneşti(1990-1995), Cenzura în România. Schiţă istorică introductivă(2000),Libertate şi cenzură în România. Începuturi(2005). Multe dintre aceste lucrări au fost traduse în străinătate intrând într-un dialog al ideilor universale. Creând în condiţii atât de vitrege, alegând singurătatea şi izolarea, privit din exterior, Adrian Marino a dovedit pe tot parcursul vieţii o forţă interioară neobişnuită care l-a făcut capabil să-şi urmărească idealul în ciuda tuturor opreliştilor, a tuturor relelor sociale sau de altă natură. Spre sfârşitul vieţii el a redactat această carte copleşitoare, Viaţa unui om singur, mărturia zguduitoare a unui om şi a unei conştiinţe care a străbătut aproape un secol şi o istorie terifiantă fără să devină un monstru, fără să-şi piardă încrederea în propriul destin de creator.

Viaţa unui om singur a devenit destinul unui scriitor care şi-a asumat singurătatea ca pe o condiţie a salvării fiinţei, o condiţie a creaţiei, care şi-a asumat „drama vieţii” sale – aceea de a „trăi permanent în medii ostile”. Dacă mă gândesc la antinomiile lui Constantin Noica vizând singurătatea şi izolarea – singurătatea o alegi, izolarea ţi se impune – aş spune că pentru Adrian Marino singurătatea şi izolarea au fost aproape sinonime. Societatea l-a determinat la izolare, marginalizare, singurătatea a venit ca o soluţie existenţială. El subliniază că singurătatea sa nu este „o poză”, ci o „realitate vie, trăită, autentică şi bine motivată”. Trăită până la ultimele consecinţe, această singurătate a fost adevărata victorie: „…ce am făcut bine, am făcut singur. Toate adevărurile mele le-am descoperit singur”.

Din ampla confesiune, orgolioasă şi senină, tragică şi impersonalizată, dominată de un spirit lucid şi de seninătatea acceptării finalului, se desprinde chipul unui intelectual claustrat în ideal, luptând cu sine şi cu ceilalţi pentru a-şi salva ideile, principiile, credinţele. Da, omul poate fi înfrânt, dar nu nimicit, cum spunea Hemingway. Credinţa statornică în ideal îi răscumpără singurătatea dăruindu-i linişte şi echilibru, îl păstrează în coordonatele umanului, îi menţine speranţa şi-i motivează lupta.

Privind înapoi, în trecutul personal şi al istoriei pe care a traversat-o, Adrian Marino îşi asumă subiectivitatea; încercările de detaşare, de obiectivitate se menţin pe tot parcursul tulburătoarei confesiuni, mărturie a unei conştiinţe în faţa timpului neiertător şi nerăbdător. Omul şi intelectualul Adrian Marino a traversat o istorie convulsivă, a suportat teroarea – 14 ani de gulag românesc şi, în condiţii atât de vitrege, a creat o operă. Nu viaţa personală, sentimentală îl preocupă în această rememorare, ci viaţa intelectuală, culturală şi ideologică, „intimă dar şi  exterioară şi publică” desfăşurată pe o perioadă lungă de timp, viaţa care are „un anumit conţinut, sens şi densitate”. Adică, „viaţa dură a unui intelectual român stăpânit totdeauna de bune intenţii”. L.(Lidia Bote) este permanent o prezenţă, un fel de zeitate protectoare care-l sprijină, îl ajută în muncă, îi întreţine speranţă că, vorba poetului preferat, Alexandru Macedonski, inima umanităţii n-a îmbătrânit.

Efortul lui Adrian Marino este un efort al elucidării, al clarificării de sine. El mărturiseşte că doreşte să scrie „cartea vieţii” pentru a-şi afirma identitatea, personalitatea, dar şi pentru a se elibera de un trecut amorf pe care, astfel, îl ordonează, îl disciplinează interogându-i sensul: „Oricum, mă simt apăsat, adesea strivit, de amintirea unei «vieţi», care nu mi-a dat, în esenţă, nicio satisfacţie profundă. Nu o viaţă ratată, ci una blocată, dezamăgiră, adesea apăsată şi chiar terorizată. Ceea ce a fost pentru mine mult mai greu de suportat. Autenticitatea scoate la suprafaţă calităţi, dar şi defecte. O viaţă adevărată nu este neapărat şi una exemplară în toate privinţele”(p. 8). Alegând ca titlu sintagma viaţa unui om singur, el se străduieşte să definească „exact” singurătatea, stare „de tip special” pe care a resimţit-o mereu şi, în acelaşi timp, să nu cadă în „dramatizare şi consolare sentimentală”: „Nu este vorba, în esenţă, nici de carenţa afectivităţii familiale sau nefamiliale, nici de lipsa solidarităţii sociale, deşi – într-un fel sau altul – singurătatea mea s-a răsfrânt, adesea dureros, şi pe aceste planuri. Ceea ce m-a lovit, nu o dată, uneori până la exasperare, a fost mai ales lipsa de comunicare”(p. 7).

Obiectivitatea este mereu concurată de subiectivitate, iar memorialistul este conştient                                                                                                                                de aceasta, conştient şi de adevărul general valabil că „viaţa este plină de oscilaţii, contradicţii şi conflicte inevitabile”. Examenul lucid la care se supune este acela al unui intelectual autentic care caută în simptomele cazului său însemnele generale ale epocii: „…singurătatea morală alterează, falsifică. Adesea chiar sterilizează. Mă surprind, de multe ori, iritat, irascibil, plin de revolte refulate, de inhibiţii, de mult ascunse”(p. 9). Aceasta vine din                                                                                                                           inadaptarea la mediul românesc.

Inadecvarea socială şi inaderenţa personală capătă explicaţii tulburătoare: „Dar obstacolul cel mai  dificil este al subiectivităţii adesea excesive: nu m-am «plăcut» niciodată. Nici cum am fost, nici cum am fost obligat să trăiesc”(idem). Nimic din mândria orgolioasă a omului care se iluzionează că a înfrânt teroarea istoriei. Asupra acestui aspect, Adrian Marino revine mereu pentru a-şi explica drama incomunicării. Idealul socratic al autocunoaşterii i se pare esenţial: „…să-mi explic viaţa, să mă înţeleg şi s-o fac inteligibilă şi deci acceptabilă                                   conştiinţei mele. În primul rând. Să-mi lămuresc cauzele profunde ale neadaptării, izolării şi singurătăţii. Şi, mai ales, să mă judec critic. Să-mi dau seama că, de fapt, primul vinovat pentru toate suferinţele şi erorile vieţii mele sunt eu însumi”(p. 10). De aceea, conştiinţa critică este mereu prezentă. Accentul cade pe idee şi mai puţin pe anecdotica întâmplărilor. Exemplele vin atunci când memorialistul vrea să concretizeze o situaţie, deschizând uşa către realităţile româneşti pe care le-a cunoscut înainte de 1989 şi după.

Autoscopia este necruţătoare, explicabilă prin autocritica lucidă şi sinceră, prin efortul de descifrare a imponderabilelor fiinţei şi conduce în intimitatea profundă a eului: „Cred că cel mai grav defect personal este dualitatea fundamentală, pe care n-am reuşit niciodată s-o reduc la unitate: un idealism abstract radical, dublat de realismul şi spiritul critic cel mai rece şi brutal. De unde permanente dezechilibre şi contradicţii, treceri rapide şi imprevizibile de la o extremă la alta. Oscilări şi modificări subite de comportament”(p. 14). De aici vine „nostalgia permanentă a echilibrului, dar şi conştiinţa imposibilităţii sale”.

În analiza „defectelor”, Adrian Marino este neiertător cu sine, dar, mai ales, polemic, maliţia sa privind mediul şi mentalitatea românească la care nu are aderenţă. Condiţia de inadaptat este recunoscută şi asumată, eforturile îndreptându-se către „echilibru şi  supravieţuire morală”.

Totuşi, mărturisirea nu este a unui înfrânt, ci a unui învingător pe care traumatismele morale nu l-au răpus, a unui stoic conştient de adevărul că „sunt lucruri care depind de noi şi altele care nu depind de noi”, un stoic care are o opinie personală despre „valoarea resentimentului” şi care, aşadar, nu poate asimila doctrina creştină a iertării. Memorialistul adaugă mereu trăsături, linii noi la autoportretul pe care a pornit să şi-l facă. El nu se idealizează, ţinta lui este mereu adevărul, adevărul propriei persoane: „Temperamentul meu este, din nefericire, un amestec oscilant de stoicism şi criticism, de resemnare şi revoltă(…)Impulsivitatea a fost, uneori, de multe ori, mult mai mare decât înţelepciunea”(p. 19). Intelectualul se defineşte prin inaderenţă, prin respingerea perseverentă a aceloraşi tare ale naţiei, precum „comportamentul tradiţional, capitulard şi resemnat al românilor”, delimitându-se: „Resping deci pasivitatea Mioriţei, fatalismul său imbecil”(p. 20).

Confesiunea se structurează şi se defineşte ca poveste şi istorie a făuririi unei personalităţi, ca istorie a propriei personalităţi începând cu perioada copilăriei, trecând prin incertitudinile adolescenţei, avatarurile tinereţii, experienţa „terorii istoriei” şi a inadecvării totale la mediul românesc. Faptele sunt puţine, aduse în confesiune doar pentru a clarifica o idee, pentru a susţine povestea. Viaţa e un labirint în care el, eroul, Adrian Marino, este supus permanent unor încercări pe care le ratează. Dar şi ratarea aceasta este importantă pentru definirea personalităţii sale. El nu este un Făt-Frumos care luptă şi învinge răul, ci unul, aparent învins, care a învăţat să trăiască cu răul.

Momentele importante ale istoriei găsesc un rezonator în Adrian Marino. Politicul îl atrage atât cât îi dă speranţa unei schimbări, căci idealul lui Adrian Marino este acela al unei Românii moderne, civilizate(„civilizaţia este pentru cei mulţi, cultura pentru cei puţini”), partener egal al celorlalte ţări în dialogurile fundamentale ale contemporaneităţii: „Sufăr mult mai puţin că aparţin unei culturi mici, minore, fără prestigiu, cât din cauză că trăiesc într-o ţară subdezvoltată”(p. 435). Când dezamăgirea vine din această parte, el recunoaşte, asemenea lui Mircea Eliade şi generaţiei sale, că destinul său nu este politica, ci cultura: „Mi-am dat seama încă o dată, că problema culturală mă interesează mai mult decât cea politică, deşi fără soluţii politice nu există soluţii culturale(…)Dar, deocamdată, îmi spuneam şi-mi demonstram că «misiunea» mea este culturală şi nu politică.(…). «Cazul» meu particular nu este, de fapt, decât ilustrarea unei situaţii generale(…). Între omul de cultură, scriitor, artist etc. şi mediul politic există o incompatibilitate radicală, o diferenţiere profundă şi de structură”(pp. 366, 367).

Radiografia personalităţii sale se prelungeşte în radiografia societăţii româneşti pe parcursul a aproape 50 de ani. Istoria este fundalul pe care evoluează intelectualul Adrian Marino. Efortul de a se autodefini se continuă în efortul de a descoperi şi de a diagnostica tarele societăţii româneşti. Iar portretul în negativ este real – vocaţia negaţiei, nihilismul distructiv, stilul băşcălios, de periferie sunt coordonate ale unui „detestabil «specific naţional»”. „Suntem ţara în care absolutul este imposibil”, „ţara permanentei improvizaţii”, „ţara lui pseudo”, spune Adrian Marino, înţelegând că tragedia noastră ca popor vine din imposibilitatea de a armoniza absolutul cu relativul, de a-l localiza, din incapacitatea de a aprecia comandamentele morale – rezistenţa morală, verticalitatea, independenţa de spirit. „Situaţia ireversibilă”  ar trebui înlocuită cu efortul de a construi solid, durabil, organizat, competitiv şi productiv, cu stabilitatea, statornicia, trăinicia, independenţa. Destinul nostru ar ilustra atunci  dubla identitate de român şi de european.

Portretele contemporanilor sunt la fel de exigente ca şi autoportretul. Adrian Marino este un moralist, atent mereu la „realităţile negative”, înregistrând decalaje şi desincronizări, într-o luptă permanentă cu demonul interior şi cu demonii sociali. Portretul general al lichelei culturale, „nomenclaturistul cultural”: „un profitor, un sinecurist, un vânător de poziţii oficiale, gras plătite, obsedat de «pensii», de stat, de «premii» cu o mentalitate egolatră, narcisistă, exhibiţionistă”. Iată şi câteva schiţe individuale: Luca Piţu – „un mărunt măscărici verbal ieşean, «geniu ludic»”, „infatuatul” Alexandru George, Marin Sorescu, un „«oltean» şmecher care fură la cântarul literar”, Octavian Paler, „campionul citatelor greşite”, George Călinescu „un oportunist «pseudo-progresist»”, „odiosul” Petre Roman, „cel mai pervers personaj al politicii actuale româneşti”, „detestabilii criptocomunişti” – Octavian Paler, Cristian Tudor Popescu, Dumitru Tinu, Mircea Dinescu, „un mărunt golănaş de provincie”. Nu scapă de aceste incizii portretistice Constantin Noica, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Nicolae Manolescu.

Condeiul nu este exersat, însă, numai pe caricatură. Apar şi portrete calde, ale oamenilor pe care i-a preţuit. Mircea Nedelciu, de exemplu, „spirit liber, întreprinzător, talentat şi de o vie inteligenţă”; în aceleaşi note apar Nicolae Breba, Ruxandra Cesereanu, Martha Petreu, Vitalie Ciobanu, Dorin Tudoran, Stelian Tănase, Sorin Antohi, Dan Pavel, Alina Mungiu, Andrei Pippidi, Virgil Ardelean, M. Carp.

Această variantă memorialistică şi testamentară se opreşte cu relatarea evenimentelor şi a biografiei interioare la anul 1999. Sfârşit de mileniu, de secol, de viaţă. Poate şi un nou început. Peste şase ani, în 2005, Adrian Marino intra în eternitate. Ultimele cuvinte au calmul aparent al mărilor: „Nicio slujbă religioasă. Nici un fel de asistenţă. Doar incinerare şi cenuşa împrăştiată oriunde”(p. 526).

Cu atâtea mărturii derutante, cu idei şi opinii incitante, Viaţa unui om singur este una dintre cărţile mari ale contemporaneităţii a cărei lectură îl va suscita şi pe cititorul virtual al viitorului, dornic să descifreze realitatea românească din secolul al XX-lea. Acum o sută de ani, oamenii se bucurau de la belle époque. În contrast, Adrian Marino ne-a oferit şi o mostră de mauvaise époque…

autor Ana Dobre, colaboratoare la revista Faleze de piatră

Drogurile ucid sufletul

Faţa părinţilor, de durere,  se lungeşte până jos şi mai departe, până la apa neagră şi murdară. Privirile din ochi sunt tulburi, lumina e năpădită de o penumbră îndoliată. Umbra, fără să dea nimic în schimb, va înghiţi anii adolescentului, care a încercat să fie dumnezeul său propriu şi a spus:  iau prafuri şi a luat prafuri să violeze ziua cu vise contrafăcute.
Ani grei de puşcărie îl aşteaptă cu canini de vampir şi gheare de sânge, în care adolescentul va reproduce şi azi şi mâine pierzania clipelor, va rula din nou şi din nou, până când umbra din celulă se mută de pe un perete pe celălalt, a nu ştiu câta oară, secvenţele stigmatizate din viaţa lui, care l-au îmbătrânit peste noapte. L-au şi maturizat?… rămâne de văzut, peste ani şi ani.

artist Nynna Vizireanu, Peisaj de iarnă

A încercat să fie dumnezeul său şi al altora:  şi a spus copiilor, luaţi, cumpăraţi vise, vi le dau la preţul pieţei foarte negre, serviţi-vă măi băieţi şi fete, cu legănări tandre, ireale, cu beţii cereşti fără comparaţie, că viaţa este tristă şi monotonă şi goală şi fără culoare. Haide şi cumpără senzaţii de categoria grea, să devii cool… şmecher… şi megabeton…

Dar l-a nimerit un buldozer drept în faţă şi l-a înhăţat fără cuvinte, dovezile îi atârnau de gât, de creier, cândva senin şi raţional. I-a spart parbrizul din ochi, dar i-a lăsat ştergătorul de lacrimi să-şi plângă toţi anii tinereţii expuşi la pericole cu nonşalanţă.

Doi ofiţeri îmbrăcaţi regulamentar i-au pus cătuşe pe mâini, pe ochi, pe suflet.

Atenţie copilărie candidă, adolescenţă efervescentă, drogurile înainte de toate, vă omoară sufletele!

autor Deac Suzana, redactor al revistei Faleze de piatră

De mână cu moartea ( capitolul şase, continuarea romanului "Şapte ani" postat în bibliotecă)

– Elena, du-te la patron, repede!

– De ce? E nervos? Am făcut ceva?

– Nu ştiu dragă, a spus să te duci acum la el, hai, fugi, fugi!

– Bine, domnule Munteanu, mă duc, oare ce-o fi vrând?

– Du-tei şi vezi.

Biroul patronului se afla în clădirea unde înainte fusese dispensarul şi, de câte ori intram, aveam impresia că-l văd pe doctorul Carniciu în halat alb, mergând în cabinetul asistentelor. Clădirea avea doar patru birouri. Parcă se mai simţea mirosul de medicamente, de spital. Uşile mă încântau pentru că erau înalte până la tavan şi erau duble. Secretara patronului Ilie Alexandru, era îmbrăcată elegant: fustă neagră scurtă, o cămaşă decoltată şi atât de mulată, încât aveai senzaţia că sânii vor ieşi în orice moment printre nasturi, părul tapat şi negru, rujată strident cu roşu, machiată cu negru, mov şi roz. Parcă vedem  o prostituată, era perfectă.

– Spune, ce-i? Ce te uiţi aşa?

– Bună ziua, am venit la şef, m-a chemat.

– De ce?

– Nu ştiu de ce m-a chemat că d-aia am venit, să aflu.

– Pi, io ştiu….să intri?! Că are pe cineva la el, io ştiu?

– Aştept aici.

– Treaba ta !

artist Nynna Vizireanu

După zece minute de aşteptare, în compania plictisitei secretare, uşa se deschise în timp ce un grup de trei bărbaţi încerca să iasă, dar mai adăuga ceva patronul, uşa se închidea pentru lămuriri, iar se deschidea şi iar se închidea, până ce, la un moment dat, uşa se deschide mai larg moment în care patronul mă vede, îmi face semn cu mâna în timp ce-şi continua vorba cu cei trei domni.

– Ce faci mă, fată mică, am auzit că scrii poezii, aşa-i?

– Da, scriu poezii. De ce?

– Păi, măi fetiţă, cum să ţin o poetă la cherestea? Cine dracu a mai auzit aşa ceva? Hai, hai spune o poezie, am auzit că, cică, ai scris una pentru mine, ia zi, ia!

Patru bărbaţi mă priveau ţintă. Mă gândeam la titlu, nu puteam să spun „Tu şi turcii…”, mi-aş fi pierdut locul de muncă. Am hotărât să încep poezia sărind peste unele pasaje. Nu înţelegeam, cum de-a ajuns vestea la el, că i-aş fi scris o poezie. Poezia era urâtă, dar lumea râdea când o spuneam.

Mi-ai dat o palmă la Zahana că sughiţam

La rând la mici ,

Ai făcut bale la gură toată vara

Să-ţi dea ăla un covrig mucegăit,

Ai dat ochii peste cap

În stânga şi-n dreapta

Că aveai  palton

Spuneai la doamne

La nesfârşit un cuvânt

Ce mult păreai  scrântit

Să spui mereu  bonjour madame

Mi-e scârbă de tine.

Ai fost la turci şi ai adus hârtie igienică

Una câte una ai vândut

Femei la ei, pe noi aici.

Să-mi scri,  mă, eu plec acum.

– Am terminat,  asta e poezia.

Îi priveam calmă. Patronul mă privea zâmbind uşor: ori mă arunca în drum, ori mă trecea la cherestea. Îşi drege vocea şi se îndreaptă spre mine cu mâna întinsă, până ce ajunge cu ea pe umărul meu.

– Foarte frumos ! Bravo ! Nu am ştiut, măi, că scrii poezie, păi ce, te puneam io la cherestea? Uite cum facem, mâine merge la Timişoara cu o maşină de patru tone plină cu lămâi. Trebuie să le vinzi la depozitele din Piteşti, Craiova şi Timişoara. Îţi dau un băiat care a mai fost cu marfă. Tu te uiţi şi înveţi. Ai înţeles?

– Da.

– Aşa, mă, mergi cu marfa acolo unde te trimit io, înveţi mâine ce şi cum. E păcat de tine să te ţin în curte.

Ceilaţi voiau să plece şi nu ştiau cum să-i spună patronului. Atenţia lui era îndreptată asupra mea şi nu-i plăcea să fie întrerupt, se enerva îngrozitor când i se întâmpla asta. La un moment dat a făcut o pauză, timp în care a întors privirea spre musafirii lui plictisiţi care au îndrăznit să-i spună:

– Şefu’ noi plecăm, să trăiţi!

– Da, mă, plecaţi, să mă ţineţi la curent cu treaba aia şi nu faceţi prostii. Hai, spor la treabă!

– Mulţumim şefu’!

Am încercat să ies din birou cu ceilalţi.

– Tu unde pleci?

– Păi, mă duc la treabă.

– Nu te duci nicăieri. Stai să te întreb ceva că te-am angajat şi nu ştiu nimic de tine. Hai, stai pe scaun. Ia spune, cine eşti?

– Cine sunt? Nimic important despre mine. Nu am cu ce să mă laud.

– Cum te cheamă, unde lucrează părinţii tăi? Fraţi, surori ai?

– Mă cheamă Elena Şişu, nu am..

– Eşti de-aici, din Slobozia?

– Locuiesc împreună cu mama în Slobozia, am ve…

– Tatăl tău lucrează?

– Nu am tată, e mort.

– De când e tatăl tău mort?

– De când aveam doi ani, aproape trei.

– Mai ai fraţi?

– Două surori, la Bucureşti.

– Deci eşti doar tu cu mama ta. Nu s-a măritat? E văduvă şi acum?

– Ba, s-a măritat după şapte ani, apoi a trăit cu tatăl meu vitreg alţi şapte ani după care ăla ne-a dat afară.

– Unde staţi acum ?

– Locuim într-un apartament cu două camere.

– Mama ta lucrează?

– Da, la casa de copii.

– Ai terminat şcoala? Ce şcoală ai făcut?

– Am terminat şcoala profesională de confecţii din Focşani, dar nu mi-a plăcut, acum vreau să-mi termin liceul, la seral, ziua muncesc, aşa o mai ajut pe mama.

– De ce vrei să termini liceul? Ai de gând să mergi şi la facultate?

Era foarte serios când îmi vorbea. Stătea pe scaun, tolănit pe spate, picioarele unul peste altul, întinse, mâinile de-a lungul spătarului de la scaun, se odihneau grase şi parcă obosite.

– Îmi doresc să fac şi facultatea, trebuie să găsesc înţelegere la dumneavoastră, să mă lăsaţi să merg la şcoală.

– Eu te las, până acum te-am înţeles. Uite cum facem, când te întorci de la Timişoara, te mut în consignaţie, vinzi pe terasa magazinului.

– Afară?

– Da afară. Nu te plouă, eşti acoperită dragă, nu ştii terasa? Aia din bulevardul Matei Basarab.

– Ei, ba da, o ştiu.

Iar vând afară, doar mă minunam ce baftă am ca vânzătoare. Oricum era mai bine faţă de munca la cherestea. Poate că şi salariul. M-am trezit că gândesc cu voce tare când am spus „afară”.

– E foarte bine.

– Păi vezi, şi salariul îl ai mare, îţi dau 700 de lei. Ţin io la tine, ai crescut săracă, îţi fac un bine, ce zici?

Se ridică din scaun şi vine greoi spre mine, înţeleg că întâlnirea se apropie de sfârşit şi trebuie să plec. Mă ridic şi-n acelaşi timp încercam să găsesc cuvinte potrivite pentru ajutorul primit.

– Vă mulţumesc din suflet şefu’, sunteţi foarte bun cu mine.

– Hai să te pup, hai!

Îmi aduc aminte de cuvintele mamei. Mă întrebam dacă o să profite de mine. Aşteptam. Se apropie, mă ia în braţe şi mă pupă pe frunte.

– Hai, gata. Acum pleacă acasă. Mâine dimineaţă, la ora şase fix,  să fii în curte. Pleci cu şoferul Fane şi cu Sebi. Sebi e merceolog de meserie, el a mai fost în deplasări şi cunoaşte meserie. Eşti atentă şi la următoarea cursă, pleci singură. Tu alegi: ori pleci prin ţară cu marfă ori vinzi la consignaţie pe terasă.

– Am înţeles, aşa o să fac, la revedere şi…vă mulţumesc pentru ajutor!

– Da, da tu meriţi asta măi fată, hai fugi acasă!

Fane era vecinul meu, pe Sebi îl ştiam tot de prin firmă, nu ştiam exact ce face, acum am aflat. Când am dat vestea mamei s-a bucurat apoi a început cu grijile.

– Unde o să dormi cu doi bărbaţi, eşti singura fată şi pleci aşa singură, atâta drum?

– Ce poate să-mi facă mă mamă? Ăsta e serviciul plus că nea Fane e vecinul nostru, om în toată firea, pe Sebi îl ştiu, e un îngâmfat şi-un papagal, deci să nu-ţi faci griji.

– Auzi Elena, dar patronul ăsta s-a dat cumva la tine? Ţi-a zis să te culci cu el?

– Nu mi-a propus nimic mamă. E om bun!

Nu i-am zis că m-a pupat pe frunte şi că m-a luat în braţe, pentru că ar fi făcut din asta o tragedie.

– Io aşa am auzit, că se culcă cu toate fetele pe care le angajează.

– Săracu’ om, la câte fete are, nu ştiu zău cum le-o face faţă ! Mamă, nu te mai lua după gura lumii. Omul a fost bun cu mine, ce treabă am eu să ştiu cu cine se culcă, dacă se scarpină-n urechi, dacă râgâie, zău aşa, hai mai bine să ne vedem de sărăcia noastră.

– Câte zile eşti plecată? Să-ţi iei haine cu tine.

– Nu ştiu, mamă, câte zile, o să vedem, e prima deplasare a mea, nu am de unde să ştiu.

– Unde dormiţi? În maşină te pomeneşti! Ţi-a dat bani Ilie Alexandru?

– Pentru ce să-mi dea bani? Cum să dormim, mamă, în maşină? Doamne! La hotel bănuiesc, se ocupă Sebi, el e şeful.

– Tu nimic nu ştii, pleci la aşa drum lung şi nimic nu ştii.

– Da mamă, hai să ne luăm la ceartă. Au trecut cinci minute de la ultima, chiar aveam chef să tragem una pe bune. Hai, somn uşor !

– Ca de obicei nu stai să vorbeşti cu mine.

– Ceeee, mă disperi, ce vrei tu să facem nu sunt vorbe, sunt trăncăneli şi nu înţeleg nimic din ele, nu spui nimic educativ, spui bârfe şi că bărbaţii toţi vor să se culce cu mine, de parcă aş fi pat să mă încerce toţi. Când îţi vei schimba mentalitatea?

– Nu am încredere în tine.

– Mulţumesc mamă, mă laşi mută cu duioşia ta.

– Te-am crescut singură, doar eu ştiu prin ce-am trecut…

–  Gata, gata, hai scuteşte-mă, am crescut cu tine, ştiu, nu-mi scoate ochii, îmi ajunge mamă, faci asta zilnic. M-am săturat! Îmi vine să plec în lume, să nu mai stau cu tine.

– Du-te dracului!

– Mulţumesc, mă duc.

Nu o înţelegeam. Arunca lejer cu vorbe care mă făceau chiar să fug de-acasă.          Spunea că mă iubeşte dar imediat spunea că nu are încredere în mine, că nu ştiu să fac nimic şi o ţineam în ceartă minute bune.

Dimineaţa m-am întâlnit în curtea firmei cu şoferul care îşi verifca maşina.

– Bună dimineaţa, nenea Fane!

– Bună dimineaţa  Elena, da’ ce-i cu tine aici, aşa de dimineaţă?

– Merg cu mata şi cu Sebi, la Timişoara.

– Ei, naaa! Vorbeşti serios?

– Da, nea Fane, ce naiba, păi io fac glume cu mata?

– Chiar e o surpriză! Auzi Elena, da’ Sebi ăsta e mocofan.

– Să fie, ce treabă am eu cu el?

– Ăsta e dat dracului, nimic nu-ţi spune.

– Da?  Ei,  lasă că mai vedem.

– Şşt! că vine prostu’ să nu ne-audă, ăsta nu ştie de glume.

Sebi avea un mers calm, mergea ţeapăn, ca o femeie cu nasul pe sus. Ajunsese lângă noi şi continua să privească indiferent,  în altă parte.

– Bună dimineaţa, nea’ Fane! Gata maşina?

– Gata, dom’ Sebi, pornim?

– Da, pornim acum.

Mă priveşte absent şi întreabă abia auzit.

– Pregătită?

– ’Neaţa, mă! Pentru ce să fiu pregătită? Tu dai lecţii în excursia asta, eu notez, ai pornit prost, aşa că…sorry. Până acum ai zero puncte.

– Ei na!

– Ei da!

– Da, mă?

– Da, mă!

– Ai citit mult, Elena, sa-ţi dai seama?

– Sebi, tu te-ai auzit cum măcăni? Faci exact ca un răţoi. Lasă vrăjeala jos, cu mine nu ţine.

– Şi dacă nu o las, dragă Elena?

– Pe mine mă întrebi, dragă Sebi?

– Mai vezi pe cineva?

– Da, uite umbra ta în spate, vomită pe tine. Ce silă! Bleah!

– Hai să mergem. Nea’ Fane, mergem, da?

– Mergem, dom’ Sebi!

Se urcă în maşină înaintea mea şi ocupă un spaţiu de parcă ar fi trebuit să mă aşez în braţele lui.

– Auzi, mă, dom’ Sebi, trage de trupul tău idiot către nea Fane că în braţe de mort nu stau mă. Ai auzit?

– La mine latri Elena?

– Băi, să nu faci pe tine, auzi, şmecher cu bani ce-mi eşti, dă-te, mă, lângă nea Fane ori vrei să mă iei în braţe?

– Hai, urcă şi mai taci!

– Urc şi mai tac, deşteptăciune întruchipată!

Prima oprire a fost la Piteşti. Am vizitat trei depozite de marfă fără niciun succes. Ne-a apucat noaptea tot căutând să dăm din lămâi, aşa că am rămas la un hotel în oraş. Am fost cazaţi la etajul 12 într-un apartament de lux, format din mai multe camere. Eram toţi foarte obosiţi, aşa că Sebi a făcut comandă să mâncăm în cameră. Îmi plăcea să stau pe canapeaua din piele din camera de zi. Priveam la pereţi şi mă minunam de culoarea pereţilor, de lustrele mari ce atârnau de tavan, de covorul persan, de telefon, de perdele. Eram pentru prima dată la un hotel. Scaunele erau sculptate. Masa  era deosebită, baia la fel.

– Elena eşti surdă? Deschide uşa, nu auzi că sună?

Nu auzeam. Sebi era la duş iar nea’ Fane adormise de-a latul patului, îmbrăcat şi încălţat.

– Mă duc, gata, gata.

Deschid uşa şi dau de un tânăr ce împingea o masă plină cu mâncare spre mine.

– Bună seara, v-am adus comanda.

Râdea la mine cu gura pân’ la urechi.

– Bine, mulţumesc!

– Vă mă servesc cu ceva?

– Nu, mulţumesc!

– Vă doresc poftă bună!

– Mulţumesc, la revedere.

– Cu plăcere, la revedere !

Când mă întorc de la usă, Sebi şi nea’ Fane râdeau din pragul unei uşi.

– De ce râdeţi?

– Nu l-ai văzut pe ăla? Nu se mai dădea plecat şi ce mai râdea la tine!

– Da chiar, am ceva pe faţă? De ce dracu râdea ca un prost.

– Ei, acum! Eşti frumoasă, vecină, îşi făcea şi el intrarea…ha ha ha.

– Unde să intre bre nea Fane? Mă laşi? Hai, încetaţi cu râsul că mă enervaţi.

La uşă suna cineva, insista. Nenea Fane a şi sărit fericit cu gura pe mine.

– Hai deschide că a venit flăcăul cu ceva, sigur se face că a uitat vreun lucru.  Îi spunem că eu sunt tatăl tău şi Sebi îţi e frate. Hai deschide fuga.

– Doamne, sunteţi criminali!

Deschid uşa şi văd pe acelaşi băiat cu zâmbetul lui mare.

– Mă scuzaţi am uitat să aduc apa.

Se strecoară pe lângă mine şi pune sticla pe masa cu mâncare adusă tot de el mai înainte. Dă nas în nas cu faimoşii mei însoţitori. Toţi masculii râdeau. Nenea Fane se şi băgă în vorbă cu tânărul.

– Mă,i băiete, ia zi, îţi place de fata mea?

– Da domnule îmi…

Intervin în discuţia lor pentru că mă simţeam ca în  piaţă.

– Nu te lua după tata, vrea să mă mărite, săracul de el, dar eu sunt bolnavă, am cancer, doctorii au zis că mai trăiesc doar câteva luni. Îmi pare rau.

Băiatul a plecat ca un apucat. A pus capu-n pământ şi-a ieşit. Nenea Fane era cel mai revoltat.

– Ce-ai făcut mă Elena? Ne distram şi noi…ha, ha ha, cancer auzi, nu eşti sănătoasă la cap.

– Bine, hai să mâncăm, aţi râs destul. Poftă mare!

– Poftă mare, Elena!

Toată noaptea au lătrat câinii. Cred că erau în jur de o sută. Am pus perna pe cap, am băgat hârtie igienică în urechi. Degeaba. Un hotel în centrul Piteştiului şi o mie de câini lătrau în faţa hotelului. Dimineaţa au tăcut. Vroiam să dorm, cei doi masculi vroiau să plecăm.

– Ne luăm ceva din drum nu stăm acum să mâncăm. Trebuie să scăpăm de lămâi la Craiova. La Timişoara mergem doar dacă nu le vindem.

– Bine, mă, Sebi, cum zici tu. Hai că dorm în maşină.

– Da’ azi noapte ce-ai făcut?

– Am fost la un concert. Nu ai auzit câinii?

– Nu.

Mi-am adunat picioarele sub mine, am pus capul pe geamul de la uşă şi aşa am dormit o oră. Când m-am trezit eram cu gâtul strâmb.

– Vecine, mă laşi să conduc?

– Ai visat ceva urât? Cum să te las? Ai carnet?

– Nu am dar ştiu, hai vecine, uite ce şosea liberă, te rog!

– Io cred  că ai visat ceva, cum te-ai trezit vrei să conduci ditamai maşina de opt tone. Mai stai să-ţi revii şi te las.

Sebi intervine în discuţie destul de nervos.

– Cum să o lasaţi? Glumiţi.

– O las, nu are ce păţi. E liberă şoseaua.

După câteva minute am trecut în locul şoferului.

– De aici schimbi viteza, aici pe piciorul stâng ai ambreiajul şi pe dreptul viteza. Stangul se ridică dreptul se coboară. Hai, uşor.

– O să murim dacă conduce ea.

– Mai taci, Sebi!

– De curiozitate întreb, ai mai condus?

– Da. Dacia.

–  E o diferenţa Elena între Dacia şi maşina asta.

– Am observat dragă Sebi. Ţi-e frică de moarte? Vei muri repede, promit. Te bag în primul plop.

– Ha, ha, ha, mor de frică!

Râsul lui ironic mă enerva cel mai tare. Ţinea tot timpul capul în sus şi vorbea privind în jos. Tipul anti-orice. Era anti, pur şi simplu la tot.

– Spune vecine Fane, aşa e bine?

Apăs cu fiecare picior exact cum a spus domn şofer dar pare-se că ritmul meu a fost prea apăsat  pentru că era să le rup gâtul la amândoi. Important era că maşina s-a pus în mişcare şi prindea viteză. Îmi plăcea.

– Băi, Elena mergi mai încet, ce te-a apucat? Domnu’ Fane, spune-i să oprească.

– Conduce bine, domnu’ Sebi!

– Sebi?

– Da, fată!

– Ţi-e frică?

– Da. Hai gata, îţi ajunge cât te-ai prostit.

– Cine mă, ioo?

– Da, hai..

– Şttt, uite Sebi ce vaci mari, mamă ce vaci mari pe câmp, iote nea Fane!

– Elena lasă dracu’ vacile şi uită-te la drum.

– Mă uit, nu-i nimeni. Vecinu’ dar ce vaci sunt astea? Nu am mai văzut până aici. Se mişcă? Mă gândesc că-s puse pentru reclamă, din ipsos?

– Aşa sunt vacile în zona asta.

– Daaaa? Ce miştooo!

– Elena, priveşte, fată, la drum!

– Băi Sebi, eşti stresat rău. Conduc bine, vecinu’?

– Da, foarte frumos dar…lasă piciorul mai moale pe acceleraţie.

– Îmi tremură, de la somn, cred. E mai frumos aşa, iote ce zboară copacii. Parcă plutim.

– Hei, hei, gata mai uşor, te rog.

– Bine nea Fane, dacă zici mata, hai treacă de la mine. Opresc. M-am săturat.

– Ţi-ai făcut damblaua.

Sebi era încordat ca o sârmă ghimpată.

– Damblaua? Dezvoltă …..sau lasă!

– În fine.

– Nu ai murit. Fericitule!

La Craiova am ajuns pe la prânz. Nu cunoşteam depozitele, aşa că întrebam oamenii unde e strada cutare. Astfel, cu chiu cu vai am ajuns la trei depozite. Doar la unul am reuşit să dăm zece lăzi cu lămâi. Am căutat hotel pentru o noapte şi desigur, am nimerit tot apartament de lux, unde trebuia să dorm cu doi bărbaţi. Eu alegeam canapeua iar domnii dormeau împreună în pat.  La Craiova nu au lătrat câinii, în schimb au sforăit pe rupte amândoi. Am adormit uşor. De dimineaţă aceeaşi poveste cu graba şi mâncatul pe drum. Drumul până la Timişoara  a fost  plictisitor. Am tăcut şi-am privit pe geam. Vecinul Fane mai apuca să comenteze câte ceva dar nu primea nicio replică la schimb. În Timişoara,  ne-am cazat cum am ajuns la un hotel de pe o străduţă liniştită, aproape de Piaţa Revoluţiei. De afară părea un hotel de doi bani însă în interior era foarte modernizat. Restaurantul era situat la ultimul etaj, trebuia să urci cu un lift simandicos, cu senzori. Îl urmăream pe Sebi cum face, pentru că altfel ar fi râs de mine dacă ar fi ştiut că nu ştiu să merg cu liftul. Intrarea în restaurant se făcea tot prin atingerea unui buton situat discret într-un loc abia văzut. După ce-am mâncat, acompaniaţi de o formaţie de muzică uşoară, am vrut să merg în cameră. Gândeam că vom dormi tot într-un apartament de lux.

– Sebi, dă-mi cheia de la cameră, vreau să mă culc.

– Camera ta e 205. Uite cheia.

– Avem camere separate? Cum de nu ai luat apartament?

– E mai ieftin aşa, mai ales că mâncăm la restaurant.

– Camera 205 e la etajul doi?

– Da. Întrebi pe cineva dacă te rătăceşti.

– Amabilule, ptiu, să nu te deochi! Noapte bună!

– Somn uşor!

– Îhî.

Singură cu liftul. Speram ca ieşirea din restaurant să se facă ca şi la intrare. M-am ridicat de la masă iar drumul până la ieşire l-am făcut cu viteza melcului. Cineva se îndrepta spre uşă, l-am ajuns la timp şi-am reuşit să ies fără  să mă fac de râs. Trebuia să apăs pe un buton, exact cum bănuiam. Aşteptam liftul. Avea un singur buton. Apăs. Aştept, nu mult. Uşile se deschid iar înăuntru se afla  o persoană de sex masculin ce aştepta. Arăta ciudat. Mă fixa cu ochii şi tremura. Mă întorc în restaurant în viteză, fără să privesc în spatele meu, mi se făcuse frică.

– Nenea Fane, te rog să mergi cu mine până la etajul doi.

Sebi abia aştepta acest moment ca pe-un moment de glorie a prostului gust.

– De ce dragă, cine te fură?

– Vorbeşti singur dragă. Când ţi-oi face semn atunci să vorbeşti.

La lift i-am povestit şoferului ce s-a întâmplat.

– Ei, cine ştie, o fi fost bolnav, mă gândesc că aici în hotel nu intră orişicine. Lasă că te duc eu.

– Mulţumesc, vecine!

Etajul doi era întunecat. Abia zăreai numerele de pe uşi. O lumină răzbea din holul scărilor.

– Unde e camera? Ai un chibrit, nea Fane?

– Am o brichetă, stai aşa, aha, uite aici. Ia să vedem…asta nu, nici asta. Cât trebuie să fie?

– 205.

– 205, da! Gata aici e.

– Voi la ce cameră staţi? Trebuie să ştiu, în caz de ceva ce fac? Nu ies pe hol să strig  după voi.

– A noastră trebuie să fie în capătul holului că-i numărul 230.

– Bine, o ţin minte. Noapte bună vecine şi mulţumesc de ajutor.

– Noapte bună, Elena.

Era o cameră mică şi avea un miros îngrozitor de stătut. Am deschis geamul şi de-afară a năvălit o gălăgie amestecată cu voci şi muzică bănăţeană. Două paturi. Lenjeria părea crem. Am mirosit perna, avea acelaşi miros de dulap vechi şi bătrân. Intru în baie să mă spăl. Un prosop ce-a fost alb cândva, atârna scorţos pe un suport. Un săpun foarte mic aşezat în dreptul duşului. Verific uşa, mă dezbrac şi dau drumul la apă. Aştept să vină caldă. Năvălise peste mine ca o găleată de apă rece. Am început să dârdâi. Venea apa încălzită foarte puţin. De frig nu mai putem aştepta aşa că am prins curaj şi m-am aruncat practic sub apa aproape rece. Mi-am adus aminte de duşurile reci pe care le făceam la Focşani.

A doua zi de dimineaţă am mers la Catedrala din Piaţa Revoluţiei. Imaginea acelor scări pătate de sânge nu o voi uita niciodată. Auzeam ţipete de copii. Mâini reci pe ceafă. Cutremurătoare imagini, fotografii ale morţilor erau aşezate pe un panou. Lumânări aprinse de jur împrejur. Nu mi-am putut stăpâni lacrimile şi-am plâns.

– Vrei să intrăm şi în biserică? De ce plângi Elena?

– Aşa plâng eu nea Fane…că e de plâns, de-aia. Nu vreau în biserică.

– Hai să aprindem lumânări pentru morţii ăştia.

– Atunci merg, hai. Sebi tu nu intri?

– Vă aştept afară.

În biserică bântuia aceaşi tristeţe ca şi afară. Ţipetele de copii se auzeau în continuare. Am cumpărat patru lumânări şi în timp ce le aprindeam mă gândeam pentru cine sunt, pentru cine? Uitam. Aprindeam alta. Pentru mine, ba nu, aici se aprinde pentru morţi…asta e pentru tata, asta e pentru toţi care-au murit aici, asta e pentru…cine mai e mort? Le-am aprins, în gând năvăleau întrebări fără vreo legătură cu lumânările sau biserica.

Timişoara mi-a plăcut. Oamenii aătau diferit faţă de cei din Craiova, Piteşti sau Slobozia. Magazine luxoase, multe luminiţe pe străzi şi multă linişte.

Seara am ajuns acasă cu două lămâi.

– Sărumâna, ce faci mamă?

– Să trăieşti. Două lămâi ai adus?

– Da, vroiai mai multe?

– Ai fost cu o maşină plină de lămâi şi tu vii acasă cu două?

– Vroiai două kilograme? Un sac? Înţelege că e locul meu de muncă şi trebuie să fiu cinstită. Ce ai vrea să faci cu atâtea lămâi?

– Eşti proastă, mergi cu o maşină plină şi îmi aduci două lămâi. Dacă spun la cineva te râde.

– Aruncă-le şi mai scuteşte-mă cu prostiile tale. Mă culc.

– Ca de obicei.

De dimineaţă m-am prezentat la patron pentru noul loc de muncă.

– Bună dimineaţa!

– Hei, cum a fost ?  Ce spui, mergi cu marfă ori la consignaţie?.

– Merg la consignaţie, nu am reuşit să dau toate lămâiile. Îmi pare rău.

– Nu e vina ta. Sebi nu s-a descurcat, nu eşti vinovată pentru că el e moale. Deci la consignaţie vrei.

– Da.

– Te duci de azi. O sun pe şefa magazinului şi începi imediat lucrul acolo, pe terasă.

– Bine.

– Spor la treabă Elena.

– Mulţumesc şefu.

La consignaţie lucrau trei fete în magazin şi o şefă care doar se plimba pe-acolo, dând indicaţii. Erau toate gătite ca şi secretara patronului, adică fuste scurte şi machiate puternic.

– Bună dimineaţa, sunt Elena, a sunat patronul pentru mine?

– Mergi la şefa de magazin.

– Unde o găsesc?

Mă priveau mirate, de sus.

– Pe holul ăla.

–  Mersi.

Şefa era mică de statură şi vorbăreaţă. Mi-a arătat marfa ce trebuia scoasă afară şi-a intrat la ea în birou după o listă cu preţuri. Vindeam de toate. Am cărat oalele de lut, semănau cu nişte vaze de flori, ţigări, dulciuri, suc, îmbrăcăminte. Programul era de la ora opt dimineaţa până la opt seara.  Mama nu era de acord cu programul ăsta. Pe mama nu o mulţumea nimic. Eram obişnuită cu nemulţumirile ei, doar că certurile cu ea mă oboseau.

– Trebuie să-ţi iei pachet la tine, ce faci toată ziua? La şcoală cum mergi?

– Merg mamă şi la şcoală.

–        Când ?

– De la opt la nouă. Când vreau să merg la şcoală, îmi car marfa în magazin şi plec, aşa am stabilit cu patronul.

– Nu cred că o să-ţi meargă.

– Adică?

– Nu s-a dat el la tine?

– Nu. Dacă o făcea nu vindeam în stradă ci mă angaja într-un post de director. Acum vreau să terminăm aici.

Dimineaţa la ora 7,30 eram la magazin şi în 30 de minute trebuia să-mi aranjez marfa şi să aşez preţurile. Vindeam până la patru după masă după care fugeam la şcoală, unde uneori mă odihneam pentru că priveam profesorul absentă, nu înţelegeam nimic din ce preda. Acasă ajungeam la ora 21,00. Mama mă aştepta cu masa pusă, mâncam şi apoi dormeam. De multe ori adormeam fără să mănânc. Aveam o zi pe săptămână în care nu mergeam la şcoală pentru că trebuia să vând până la ora nouă, decizia patronului. Am ales ziua de vineri. Aveam ore uşoare şi-mi anunţasem profesorii că nu pot veni decât la teze.  Tocmai într-o vineri în luna octombrie, ziua 13,  am plecat de la consignaţie mai fericită pentru că vândusem bine, însă după câţiva metri cineva mă strigă.

– Hei, Helena stai puţin, Elenaaaa!

Era prietenul unei colege de la şcoală, Cristi Wody. Venea aproape zilnic după Magda şi o conducea acasă. Le stătea foarte bine împreună. Niciodată nu am avut vreun dialog cu el, nici măcar nu ne salutam. Mirată mă opresc să văd ce vrea.

– Salut, ce faci Elena?

– Mă duc acasă, mă grăbesc, spune ce vrei?

– Vreau să vorbesc ceva cu tine. Hai aici în parc, stăm pe o bancă, să nu stăm în drum.

– Nu vin, spune aici, hai că mă grăbesc. Magda unde e?

– Unde te grăbeşti? Hai măi, uite trecem strada, şi am ajuns, e lume în parc.

Nu vroiam să lungesc discuţia cu el. Ştiam că-i golănaş. Nu aveam încredere în el.

– Înţelege că nu vin. Pa.

– Stai măi, unde pleci, Elena? Ori îţi este frică?

– Nu. Nu am ce vorbi cu tine, clar.

– Hai măi în parc.

Mă prinde de braţ şi mă trage cu forţa spre parc. Încercam să mă opun, însă fără şanse.

– Dă-mi drumul, de ce mă tragi?

– Trebuie să discut cu tine urgent, acum. Nu te mănânc. Hai odată.

Eu trageam spre stanga el mă trăgeam în parc. Aproape târâş m-a dus până la prima bancă. M-a trântit cu forţa jos, cu mâna trecută peste umăr, mă strângea de gât să nu plec.

– Dacă ţipi o să vină  mai mulţi, aşa că fi cuminte şi ascultă la mine. Uite, îţi dau posibilitatea să alegi. Vreau să ţi-o trag. Unde vrei, tu alegi. Eu te întreb şi tu alegi: în gură, în fund ori în p–..

Simţeam sângele în gură, pulsul îmi ieşea prin ochi, parcul se învârtea cu mine, în cap auzeam un ţipăt. Ce mă fac? Ce să aleg?

– Nimic.

– Da? Elena, în noaptea asta nu pleci de aici până nu alegi ceva.

Scoate dintr-un portofel o lamă de ras, mi-o pune în faţa ochilor şi mă întreabă nervos.

– Unde vrei? O iau pe rând iar tu spui. Când spui nu, te tai, când spui da ţi-o trag, e simplu, după aia pleci. Deci, vrei în gură?

– Nu.

Îmi ia mâna stângă şi mă taie cu lama, de la cot până aproape de palmă. Nu simţeam durerea. Vedeam sângele cum curge. Aşteptam.

–Vrei în fund?

– Nu.

Mă apucă de bărbie şi mă taie în lungul maxilarului.

– Vrei în p…..?

– Nu.

Îmi apucă iar mâna stângă şi mă taie cam în acelaşi loc dar mai adânc.

– Eşti fată mare?

– Da. Te rog din suflet să mă laşi în pace, te rog, nu-mi face rău.

Din parc se auzeau voci. Poate că era cineva cunoscut şi am să ţip. El mi-a ghicit gândurile.

– Dacă faci vreo mişcare, dacă ţipi, te leg de copac şi pun zece inşi să te violeze, aşa că stai în p…mea cuminte. Clar?

– Da.

Am început să plâng. După ce am rămas singuri îmi spune ferm.

– Ridică-te.

– De ce?

– Taci în morţii mă-tii şi fă ce-ţi zic.

Mă ridc şi imediat primesc un pumn în burtă. Respiraţia mi s-a oprit, încercam să respir, dar auzeam doar nişte gâfâieli ce-mi ieşeau din piept. Am stat aplecată puţin. M-a apucat de păr şi mă dădea cu capul de stâlp. Nu scoteam un sunet. Nimic. Durerea era cumplită. Ţineam ochii închişi să nu văd ce vrea să-mi facă. Simţeam că mi se scurge ceva pe faţă, aveam sânge în gură şi în ochi. Nu mai simţeam durerea. M-a întors cu faţa la el. Pune lama pe un ochi, mă atinge cu ea.

– Îţi scot ochii. Spune singură unde vrei. La sfârşit spui te rog, ai înţeles?

– Nu vreau nimic.

Mi-a dat cu pumnii în stomac până am căzut. Aveam gura deschisă, când respiram îmi intra praful în gură, simţeam cum se lipeşte de limbă, de ochi şi de buze. Am simţit picioarele lui pe mijlocul meu. Mă lovea încât durerea îmi amoţise. Simţeam doar ca urmele paşilor normali cum calcă pământul şi zgomotul piciorului pe şolduri, pe spate, în burtă.

– Elena, du-te la patron, repede!

– De ce? E nervos? Am făcut ceva?

– Nu ştiu dragă, a spus să te duci acum la el, hai, fugi, fugi!

– Bine, domnule Munteanu, mă duc, oare ce-o fi vrând?

– Du-tei şi vezi.

Biroul patronului se afla în clădirea unde înainte fusese dispensarul şi, de câte ori intram, aveam impresia că-l văd pe doctorul Carniciu în halat alb, mergând în cabinetul asistentelor. Clădirea avea doar patru birouri. Parcă se mai simţea mirosul de medicamente, de spital. Uşile mă încântau pentru că erau înalte până la tavan şi erau duble. Secretara patronului Ilie Alexandru, era îmbrăcată elegant: fustă neagră scurtă, o cămaşă decoltată şi atât de mulată, încât aveai senzaţia că sânii vor ieşi în orice moment printre nasturi, părul tapat şi negru, rujată strident cu roşu, machiată cu negru, mov şi roz. Parcă vedem  o prostituată, era perfectă.

– Spune, ce-i? Ce te uiţi aşa?

– Bună ziua, am venit la şef, m-a chemat.

– De ce?

– Nu ştiu de ce m-a chemat că d-aia am venit, să aflu.

– Pi, io ştiu….să intri?! Că are pe cineva la el, io ştiu?

– Aştept aici.

– Treaba ta !

După zece minute de aşteptare, în compania plictisitei secretare, uşa se deschise în timp ce un grup de trei bărbaţi încerca să iasă, dar mai adăuga ceva patronul, uşa se închidea pentru lămuriri, iar se deschidea şi iar se închidea, până ce, la un moment dat, uşa se deschide mai larg moment în care patronul mă vede, îmi face semn cu mâna în timp ce-şi continua vorba cu cei trei domni.

– Ce faci mă, fată mică, am auzit că scrii poezii, aşa-i?

– Da, scriu poezii. De ce?

– Păi, măi fetiţă, cum să ţin o poetă la cherestea? Cine dracu a mai auzit aşa ceva? Hai, hai spune o poezie, am auzit că, cică, ai scris una pentru mine, ia zi, ia!

Patru bărbaţi mă priveau ţintă. Mă gândeam la titlu, nu puteam să spun „Tu şi turcii…”, mi-aş fi pierdut locul de muncă. Am hotărât să încep poezia sărind peste unele pasaje. Nu înţelegeam, cum de-a ajuns vestea la el, că i-aş fi scris o poezie. Poezia era urâtă, dar lumea râdea când o spuneam.

Mi-ai dat o palmă la Zahana că sughiţam

La rând la mici ,

Ai făcut bale la gură toată vara

Să-ţi dea ăla un covrig mucegăit,

Ai dat ochii peste cap

În stânga şi-n dreapta

Că aveai  palton

Spuneai la doamne

La nesfârşit un cuvânt

Ce mult păreai  scrântit

Să spui mereu  bonjour madame

Mi-e scârbă de tine.

Ai fost la turci şi ai adus hârtie igienică

Una câte una ai vândut

Femei la ei, pe noi aici.

Să-mi scri,  mă, eu plec acum.

– Am terminat,  asta e poezia.

Îi priveam calmă. Patronul mă privea zâmbind uşor: ori mă arunca în drum, ori mă trecea la cherestea. Îşi drege vocea şi se îndreaptă spre mine cu mâna întinsă, până ce ajunge cu ea pe umărul meu.

– Foarte frumos ! Bravo ! Nu am ştiut, măi, că scrii poezie, păi ce, te puneam io la cherestea? Uite cum facem, mâine merge la Timişoara cu o maşină de patru tone plină cu lămâi. Trebuie să le vinzi la depozitele din Piteşti, Craiova şi Timişoara. Îţi dau un băiat care a mai fost cu marfă. Tu te uiţi şi înveţi. Ai înţeles?

– Da.

– Aşa, mă, mergi cu marfa acolo unde te trimit io, înveţi mâine ce şi cum. E păcat de tine să te ţin în curte.

Ceilaţi voiau să plece şi nu ştiau cum să-i spună patronului. Atenţia lui era îndreptată asupra mea şi nu-i plăcea să fie întrerupt, se enerva îngrozitor când i se întâmpla asta. La un moment dat a făcut o pauză, timp în care a întors privirea spre musafirii lui plictisiţi care au îndrăznit să-i spună:

– Şefu’ noi plecăm, să trăiţi!

– Da, mă, plecaţi, să mă ţineţi la curent cu treaba aia şi nu faceţi prostii. Hai, spor la treabă!

– Mulţumim şefu’!

Am încercat să ies din birou cu ceilalţi.

– Tu unde pleci?

– Păi, mă duc la treabă.

– Nu te duci nicăieri. Stai să te întreb ceva că te-am angajat şi nu ştiu nimic de tine. Hai, stai pe scaun. Ia spune, cine eşti?

– Cine sunt? Nimic important despre mine. Nu am cu ce să mă laud.

– Cum te cheamă, unde lucrează părinţii tăi? Fraţi, surori ai?

– Mă cheamă Elena Şişu, nu am..

– Eşti de-aici, din Slobozia?

– Locuiesc împreună cu mama în Slobozia, am ve…

– Tatăl tău lucrează?

– Nu am tată, e mort.

– De când e tatăl tău mort?

– De când aveam doi ani, aproape trei.

– Mai ai fraţi?

– Două surori, la Bucureşti.

– Deci eşti doar tu cu mama ta. Nu s-a măritat? E văduvă şi acum?

– Ba, s-a măritat după şapte ani, apoi a trăit cu tatăl meu vitreg alţi şapte ani după care ăla ne-a dat afară.

– Unde staţi acum ?

– Locuim într-un apartament cu două camere.

– Mama ta lucrează?

– Da, la casa de copii.

– Ai terminat şcoala? Ce şcoală ai făcut?

– Am terminat şcoala profesională de confecţii din Focşani, dar nu mi-a plăcut, acum vreau să-mi termin liceul, la seral, ziua muncesc, aşa o mai ajut pe mama.

– De ce vrei să termini liceul? Ai de gând să mergi şi la facultate?

Era foarte serios când îmi vorbea. Stătea pe scaun, tolănit pe spate, picioarele unul peste altul, întinse, mâinile de-a lungul spătarului de la scaun, se odihneau grase şi parcă obosite.

– Îmi doresc să fac şi facultatea, trebuie să găsesc înţelegere la dumneavoastră, să mă lăsaţi să merg la şcoală.

– Eu te las, până acum te-am înţeles. Uite cum facem, când te întorci de la Timişoara, te mut în consignaţie, vinzi pe terasa magazinului.

– Afară?

– Da afară. Nu te plouă, eşti acoperită dragă, nu ştii terasa? Aia din bulevardul Matei Basarab.

– Ei, ba da, o ştiu.

Iar vând afară, doar mă minunam ce baftă am ca vânzătoare. Oricum era mai bine faţă de munca la cherestea. Poate că şi salariul. M-am trezit că gândesc cu voce tare când am spus „afară”.

– E foarte bine.

– Păi vezi, şi salariul îl ai mare, îţi dau 700 de lei. Ţin io la tine, ai crescut săracă, îţi fac un bine, ce zici?

Se ridică din scaun şi vine greoi spre mine, înţeleg că întâlnirea se apropie de sfârşit şi trebuie să plec. Mă ridic şi-n acelaşi timp încercam să găsesc cuvinte potrivite pentru ajutorul primit.

– Vă mulţumesc din suflet şefu’, sunteţi foarte bun cu mine.

– Hai să te pup, hai!

Îmi aduc aminte de cuvintele mamei. Mă întrebam dacă o să profite de mine. Aşteptam. Se apropie, mă ia în braţe şi mă pupă pe frunte.

– Hai, gata. Acum pleacă acasă. Mâine dimineaţă, la ora şase fix,  să fii în curte. Pleci cu şoferul Fane şi cu Sebi. Sebi e merceolog de meserie, el a mai fost în deplasări şi cunoaşte meserie. Eşti atentă şi la următoarea cursă, pleci singură. Tu alegi: ori pleci prin ţară cu marfă ori vinzi la consignaţie pe terasă.

– Am înţeles, aşa o să fac, la revedere şi…vă mulţumesc pentru ajutor!

– Da, da tu meriţi asta măi fată, hai fugi acasă!

Fane era vecinul meu, pe Sebi îl ştiam tot de prin firmă, nu ştiam exact ce face, acum am aflat. Când am dat vestea mamei s-a bucurat apoi a început cu grijile.

– Unde o să dormi cu doi bărbaţi, eşti singura fată şi pleci aşa singură, atâta drum?

– Ce poate să-mi facă mă mamă? Ăsta e serviciul plus că nea Fane e vecinul nostru, om în toată firea, pe Sebi îl ştiu, e un îngâmfat şi-un papagal, deci să nu-ţi faci griji.

– Auzi Elena, dar patronul ăsta s-a dat cumva la tine? Ţi-a zis să te culci cu el?

– Nu mi-a propus nimic mamă. E om bun!

Nu i-am zis că m-a pupat pe frunte şi că m-a luat în braţe, pentru că ar fi făcut din asta o tragedie.

– Io aşa am auzit, că se culcă cu toate fetele pe care le angajează.

– Săracu’ om, la câte fete are, nu ştiu zău cum le-o face faţă ! Mamă, nu te mai lua după gura lumii. Omul a fost bun cu mine, ce treabă am eu să ştiu cu cine se culcă, dacă se scarpină-n urechi, dacă râgâie, zău aşa, hai mai bine să ne vedem de sărăcia noastră.

– Câte zile eşti plecată? Să-ţi iei haine cu tine.

– Nu ştiu, mamă, câte zile, o să vedem, e prima deplasare a mea, nu am de unde să ştiu.

– Unde dormiţi? În maşină te pomeneşti! Ţi-a dat bani Ilie Alexandru?

– Pentru ce să-mi dea bani? Cum să dormim, mamă, în maşină? Doamne! La hotel bănuiesc, se ocupă Sebi, el e şeful.

– Tu nimic nu ştii, pleci la aşa drum lung şi nimic nu ştii.

– Da mamă, hai să ne luăm la ceartă. Au trecut cinci minute de la ultima, chiar aveam chef să tragem una pe bune. Hai, somn uşor !

– Ca de obicei nu stai să vorbeşti cu mine.

– Ceeee, mă disperi, ce vrei tu să facem nu sunt vorbe, sunt trăncăneli şi nu înţeleg nimic din ele, nu spui nimic educativ, spui bârfe şi că bărbaţii toţi vor să se culce cu mine, de parcă aş fi pat să mă încerce toţi. Când îţi vei schimba mentalitatea?

– Nu am încredere în tine.

– Mulţumesc mamă, mă laşi mută cu duioşia ta.

– Te-am crescut singură, doar eu ştiu prin ce-am trecut…

–  Gata, gata, hai scuteşte-mă, am crescut cu tine, ştiu, nu-mi scoate ochii, îmi ajunge mamă, faci asta zilnic. M-am săturat! Îmi vine să plec în lume, să nu mai stau cu tine.

– Du-te dracului!

– Mulţumesc, mă duc.

Nu o înţelegeam. Arunca lejer cu vorbe care mă făceau chiar să fug de-acasă.          Spunea că mă iubeşte dar imediat spunea că nu are încredere în mine, că nu ştiu să fac nimic şi o ţineam în ceartă minute bune.

Dimineaţa m-am întâlnit în curtea firmei cu şoferul care îşi verifca maşina.

– Bună dimineaţa, nenea Fane!

– Bună dimineaţa  Elena, da’ ce-i cu tine aici, aşa de dimineaţă?

– Merg cu mata şi cu Sebi, la Timişoara.

– Ei, naaa! Vorbeşti serios?

– Da, nea Fane, ce naiba, păi io fac glume cu mata?

– Chiar e o surpriză! Auzi Elena, da’ Sebi ăsta e mocofan.

– Să fie, ce treabă am eu cu el?

– Ăsta e dat dracului, nimic nu-ţi spune.

– Da?  Ei,  lasă că mai vedem.

– Şşt! că vine prostu’ să nu ne-audă, ăsta nu ştie de glume.

Sebi avea un mers calm, mergea ţeapăn, ca o femeie cu nasul pe sus. Ajunsese lângă noi şi continua să privească indiferent,  în altă parte.

– Bună dimineaţa, nea’ Fane! Gata maşina?

– Gata, dom’ Sebi, pornim?

– Da, pornim acum.

Mă priveşte absent şi întreabă abia auzit.

– Pregătită?

– ’Neaţa, mă! Pentru ce să fiu pregătită? Tu dai lecţii în excursia asta, eu notez, ai pornit prost, aşa că…sorry. Până acum ai zero puncte.

– Ei na!

– Ei da!

– Da, mă?

– Da, mă!

– Ai citit mult, Elena, sa-ţi dai seama?

– Sebi, tu te-ai auzit cum măcăni? Faci exact ca un răţoi. Lasă vrăjeala jos, cu mine nu ţine.

– Şi dacă nu o las, dragă Elena?

– Pe mine mă întrebi, dragă Sebi?

– Mai vezi pe cineva?

– Da, uite umbra ta în spate, vomită pe tine. Ce silă! Bleah!

– Hai să mergem. Nea’ Fane, mergem, da?

– Mergem, dom’ Sebi!

Se urcă în maşină înaintea mea şi ocupă un spaţiu de parcă ar fi trebuit să mă aşez în braţele lui.

– Auzi, mă, dom’ Sebi, trage de trupul tău idiot către nea Fane că în braţe de mort nu stau mă. Ai auzit?

– La mine latri Elena?

– Băi, să nu faci pe tine, auzi, şmecher cu bani ce-mi eşti, dă-te, mă, lângă nea Fane ori vrei să mă iei în braţe?

– Hai, urcă şi mai taci!

– Urc şi mai tac, deşteptăciune întruchipată!

Prima oprire a fost la Piteşti. Am vizitat trei depozite de marfă fără niciun succes. Ne-a apucat noaptea tot căutând să dăm din lămâi, aşa că am rămas la un hotel în oraş. Am fost cazaţi la etajul 12 într-un apartament de lux, format din mai multe camere. Eram toţi foarte obosiţi, aşa că Sebi a făcut comandă să mâncăm în cameră. Îmi plăcea să stau pe canapeaua din piele din camera de zi. Priveam la pereţi şi mă minunam de culoarea pereţilor, de lustrele mari ce atârnau de tavan, de covorul persan, de telefon, de perdele. Eram pentru prima dată la un hotel. Scaunele erau sculptate. Masa  era deosebită, baia la fel.

– Elena eşti surdă? Deschide uşa, nu auzi că sună?

Nu auzeam. Sebi era la duş iar nea’ Fane adormise de-a latul patului, îmbrăcat şi încălţat.

– Mă duc, gata, gata.

Deschid uşa şi dau de un tânăr ce împingea o masă plină cu mâncare spre mine.

– Bună seara, v-am adus comanda.

Râdea la mine cu gura pân’ la urechi.

– Bine, mulţumesc!

– Vă mă servesc cu ceva?

– Nu, mulţumesc!

– Vă doresc poftă bună!

– Mulţumesc, la revedere.

– Cu plăcere, la revedere !

Când mă întorc de la usă, Sebi şi nea’ Fane râdeau din pragul unei uşi.

– De ce râdeţi?

– Nu l-ai văzut pe ăla? Nu se mai dădea plecat şi ce mai râdea la tine!

– Da chiar, am ceva pe faţă? De ce dracu râdea ca un prost.

– Ei, acum! Eşti frumoasă, vecină, îşi făcea şi el intrarea…ha ha ha.

– Unde să intre bre nea Fane? Mă laşi? Hai, încetaţi cu râsul că mă enervaţi.

La uşă suna cineva, insista. Nenea Fane a şi sărit fericit cu gura pe mine.

– Hai deschide că a venit flăcăul cu ceva, sigur se face că a uitat vreun lucru.  Îi spunem că eu sunt tatăl tău şi Sebi îţi e frate. Hai deschide fuga.

– Doamne, sunteţi criminali!

Deschid uşa şi văd pe acelaşi băiat cu zâmbetul lui mare.

– Mă scuzaţi am uitat să aduc apa.

Se strecoară pe lângă mine şi pune sticla pe masa cu mâncare adusă tot de el mai înainte. Dă nas în nas cu faimoşii mei însoţitori. Toţi masculii râdeau. Nenea Fane se şi băgă în vorbă cu tânărul.

– Mă,i băiete, ia zi, îţi place de fata mea?

– Da domnule îmi…

Intervin în discuţia lor pentru că mă simţeam ca în  piaţă.

– Nu te lua după tata, vrea să mă mărite, săracul de el, dar eu sunt bolnavă, am cancer, doctorii au zis că mai trăiesc doar câteva luni. Îmi pare rau.

Băiatul a plecat ca un apucat. A pus capu-n pământ şi-a ieşit. Nenea Fane era cel mai revoltat.

– Ce-ai făcut mă Elena? Ne distram şi noi…ha, ha ha, cancer auzi, nu eşti sănătoasă la cap.

– Bine, hai să mâncăm, aţi râs destul. Poftă mare!

– Poftă mare, Elena!

Toată noaptea au lătrat câinii. Cred că erau în jur de o sută. Am pus perna pe cap, am băgat hârtie igienică în urechi. Degeaba. Un hotel în centrul Piteştiului şi o mie de câini lătrau în faţa hotelului. Dimineaţa au tăcut. Vroiam să dorm, cei doi masculi vroiau să plecăm.

– Ne luăm ceva din drum nu stăm acum să mâncăm. Trebuie să scăpăm de lămâi la Craiova. La Timişoara mergem doar dacă nu le vindem.

– Bine, mă, Sebi, cum zici tu. Hai că dorm în maşină.

– Da’ azi noapte ce-ai făcut?

– Am fost la un concert. Nu ai auzit câinii?

– Nu.

Mi-am adunat picioarele sub mine, am pus capul pe geamul de la uşă şi aşa am dormit o oră. Când m-am trezit eram cu gâtul strâmb.

– Vecine, mă laşi să conduc?

– Ai visat ceva urât? Cum să te las? Ai carnet?

– Nu am dar ştiu, hai vecine, uite ce şosea liberă, te rog!

– Io cred  că ai visat ceva, cum te-ai trezit vrei să conduci ditamai maşina de opt tone. Mai stai să-ţi revii şi te las.

Sebi intervine în discuţie destul de nervos.

– Cum să o lasaţi? Glumiţi.

– O las, nu are ce păţi. E liberă şoseaua.

După câteva minute am trecut în locul şoferului.

– De aici schimbi viteza, aici pe piciorul stâng ai ambreiajul şi pe dreptul viteza. Stangul se ridică dreptul se coboară. Hai, uşor.

– O să murim dacă conduce ea.

– Mai taci, Sebi!

– De curiozitate întreb, ai mai condus?

– Da. Dacia.

–  E o diferenţa Elena între Dacia şi maşina asta.

– Am observat dragă Sebi. Ţi-e frică de moarte? Vei muri repede, promit. Te bag în primul plop.

– Ha, ha, ha, mor de frică!

Râsul lui ironic mă enerva cel mai tare. Ţinea tot timpul capul în sus şi vorbea privind în jos. Tipul anti-orice. Era anti, pur şi simplu la tot.

– Spune vecine Fane, aşa e bine?

Apăs cu fiecare picior exact cum a spus domn şofer dar pare-se că ritmul meu a fost prea apăsat  pentru că era să le rup gâtul la amândoi. Important era că maşina s-a pus în mişcare şi prindea viteză. Îmi plăcea.

– Băi, Elena mergi mai încet, ce te-a apucat? Domnu’ Fane, spune-i să oprească.

– Conduce bine, domnu’ Sebi!

– Sebi?

– Da, fată!

– Ţi-e frică?

– Da. Hai gata, îţi ajunge cât te-ai prostit.

– Cine mă, ioo?

– Da, hai..

– Şttt, uite Sebi ce vaci mari, mamă ce vaci mari pe câmp, iote nea Fane!

– Elena lasă dracu’ vacile şi uită-te la drum.

– Mă uit, nu-i nimeni. Vecinu’ dar ce vaci sunt astea? Nu am mai văzut până aici. Se mişcă? Mă gândesc că-s puse pentru reclamă, din ipsos?

– Aşa sunt vacile în zona asta.

– Daaaa? Ce miştooo!

– Elena, priveşte, fată, la drum!

– Băi Sebi, eşti stresat rău. Conduc bine, vecinu’?

– Da, foarte frumos dar…lasă piciorul mai moale pe acceleraţie.

– Îmi tremură, de la somn, cred. E mai frumos aşa, iote ce zboară copacii. Parcă plutim.

– Hei, hei, gata mai uşor, te rog.

– Bine nea Fane, dacă zici mata, hai treacă de la mine. Opresc. M-am săturat.

– Ţi-ai făcut damblaua.

Sebi era încordat ca o sârmă ghimpată.

– Damblaua? Dezvoltă …..sau lasă!

– În fine.

– Nu ai murit. Fericitule!

La Craiova am ajuns pe la prânz. Nu cunoşteam depozitele, aşa că întrebam oamenii unde e strada cutare. Astfel, cu chiu cu vai am ajuns la trei depozite. Doar la unul am reuşit să dăm zece lăzi cu lămâi. Am căutat hotel pentru o noapte şi desigur, am nimerit tot apartament de lux, unde trebuia să dorm cu doi bărbaţi. Eu alegeam canapeua iar domnii dormeau împreună în pat.  La Craiova nu au lătrat câinii, în schimb au sforăit pe rupte amândoi. Am adormit uşor. De dimineaţă aceeaşi poveste cu graba şi mâncatul pe drum. Drumul până la Timişoara  a fost  plictisitor. Am tăcut şi-am privit pe geam. Vecinul Fane mai apuca să comenteze câte ceva dar nu primea nicio replică la schimb. În Timişoara,  ne-am cazat cum am ajuns la un hotel de pe o străduţă liniştită, aproape de Piaţa Revoluţiei. De afară părea un hotel de doi bani însă în interior era foarte modernizat. Restaurantul era situat la ultimul etaj, trebuia să urci cu un lift simandicos, cu senzori. Îl urmăream pe Sebi cum face, pentru că altfel ar fi râs de mine dacă ar fi ştiut că nu ştiu să merg cu liftul. Intrarea în restaurant se făcea tot prin atingerea unui buton situat discret într-un loc abia văzut. După ce-am mâncat, acompaniaţi de o formaţie de muzică uşoară, am vrut să merg în cameră. Gândeam că vom dormi tot într-un apartament de lux.

– Sebi, dă-mi cheia de la cameră, vreau să mă culc.

– Camera ta e 205. Uite cheia.

– Avem camere separate? Cum de nu ai luat apartament?

– E mai ieftin aşa, mai ales că mâncăm la restaurant.

– Camera 205 e la etajul doi?

– Da. Întrebi pe cineva dacă te rătăceşti.

– Amabilule, ptiu, să nu te deochi! Noapte bună!

– Somn uşor!

– Îhî.

Singură cu liftul. Speram ca ieşirea din restaurant să se facă ca şi la intrare. M-am ridicat de la masă iar drumul până la ieşire l-am făcut cu viteza melcului. Cineva se îndrepta spre uşă, l-am ajuns la timp şi-am reuşit să ies fără  să mă fac de râs. Trebuia să apăs pe un buton, exact cum bănuiam. Aşteptam liftul. Avea un singur buton. Apăs. Aştept, nu mult. Uşile se deschid iar înăuntru se afla  o persoană de sex masculin ce aştepta. Arăta ciudat. Mă fixa cu ochii şi tremura. Mă întorc în restaurant în viteză, fără să privesc în spatele meu, mi se făcuse frică.

– Nenea Fane, te rog să mergi cu mine până la etajul doi.

Sebi abia aştepta acest moment ca pe-un moment de glorie a prostului gust.

– De ce dragă, cine te fură?

– Vorbeşti singur dragă. Când ţi-oi face semn atunci să vorbeşti.

La lift i-am povestit şoferului ce s-a întâmplat.

– Ei, cine ştie, o fi fost bolnav, mă gândesc că aici în hotel nu intră orişicine. Lasă că te duc eu.

– Mulţumesc, vecine!

Etajul doi era întunecat. Abia zăreai numerele de pe uşi. O lumină răzbea din holul scărilor.

– Unde e camera? Ai un chibrit, nea Fane?

– Am o brichetă, stai aşa, aha, uite aici. Ia să vedem…asta nu, nici asta. Cât trebuie să fie?

– 205.

– 205, da! Gata aici e.

– Voi la ce cameră staţi? Trebuie să ştiu, în caz de ceva ce fac? Nu ies pe hol să strig  după voi.

– A noastră trebuie să fie în capătul holului că-i numărul 230.

– Bine, o ţin minte. Noapte bună vecine şi mulţumesc de ajutor.

– Noapte bună, Elena.

Era o cameră mică şi avea un miros îngrozitor de stătut. Am deschis geamul şi de-afară a năvălit o gălăgie amestecată cu voci şi muzică bănăţeană. Două paturi. Lenjeria părea crem. Am mirosit perna, avea acelaşi miros de dulap vechi şi bătrân. Intru în baie să mă spăl. Un prosop ce-a fost alb cândva, atârna scorţos pe un suport. Un săpun foarte mic aşezat în dreptul duşului. Verific uşa, mă dezbrac şi dau drumul la apă. Aştept să vină caldă. Năvălise peste mine ca o găleată de apă rece. Am început să dârdâi. Venea apa încălzită foarte puţin. De frig nu mai putem aştepta aşa că am prins curaj şi m-am aruncat practic sub apa aproape rece. Mi-am adus aminte de duşurile reci pe care le făceam la Focşani.

A doua zi de dimineaţă am mers la Catedrala din Piaţa Revoluţiei. Imaginea acelor scări pătate de sânge nu o voi uita niciodată. Auzeam ţipete de copii. Mâini reci pe ceafă. Cutremurătoare imagini, fotografii ale morţilor erau aşezate pe un panou. Lumânări aprinse de jur împrejur. Nu mi-am putut stăpâni lacrimile şi-am plâns.

– Vrei să intrăm şi în biserică? De ce plângi Elena?

– Aşa plâng eu nea Fane…că e de plâns, de-aia. Nu vreau în biserică.

– Hai să aprindem lumânări pentru morţii ăştia.

– Atunci merg, hai. Sebi tu nu intri?

– Vă aştept afară.

În biserică bântuia aceaşi tristeţe ca şi afară. Ţipetele de copii se auzeau în continuare. Am cumpărat patru lumânări şi în timp ce le aprindeam mă gândeam pentru cine sunt, pentru cine? Uitam. Aprindeam alta. Pentru mine, ba nu, aici se aprinde pentru morţi…asta e pentru tata, asta e pentru toţi care-au murit aici, asta e pentru…cine mai e mort? Le-am aprins, în gând năvăleau întrebări fără vreo legătură cu lumânările sau biserica.

Timişoara mi-a plăcut. Oamenii aătau diferit faţă de cei din Craiova, Piteşti sau Slobozia. Magazine luxoase, multe luminiţe pe străzi şi multă linişte.

Seara am ajuns acasă cu două lămâi.

– Sărumâna, ce faci mamă?

– Să trăieşti. Două lămâi ai adus?

– Da, vroiai mai multe?

– Ai fost cu o maşină plină de lămâi şi tu vii acasă cu două?

– Vroiai două kilograme? Un sac? Înţelege că e locul meu de muncă şi trebuie să fiu cinstită. Ce ai vrea să faci cu atâtea lămâi?

– Eşti proastă, mergi cu o maşină plină şi îmi aduci două lămâi. Dacă spun la cineva te râde.

– Aruncă-le şi mai scuteşte-mă cu prostiile tale. Mă culc.

– Ca de obicei.

De dimineaţă m-am prezentat la patron pentru noul loc de muncă.

– Bună dimineaţa!

– Hei, cum a fost ?  Ce spui, mergi cu marfă ori la consignaţie?.

– Merg la consignaţie, nu am reuşit să dau toate lămâiile. Îmi pare rău.

– Nu e vina ta. Sebi nu s-a descurcat, nu eşti vinovată pentru că el e moale. Deci la consignaţie vrei.

– Da.

– Te duci de azi. O sun pe şefa magazinului şi începi imediat lucrul acolo, pe terasă.

– Bine.

– Spor la treabă Elena.

– Mulţumesc şefu.

La consignaţie lucrau trei fete în magazin şi o şefă care doar se plimba pe-acolo, dând indicaţii. Erau toate gătite ca şi secretara patronului, adică fuste scurte şi machiate puternic.

– Bună dimineaţa, sunt Elena, a sunat patronul pentru mine?

– Mergi la şefa de magazin.

– Unde o găsesc?

Mă priveau mirate, de sus.

– Pe holul ăla.

–  Mersi.

Şefa era mică de statură şi vorbăreaţă. Mi-a arătat marfa ce trebuia scoasă afară şi-a intrat la ea în birou după o listă cu preţuri. Vindeam de toate. Am cărat oalele de lut, semănau cu nişte vaze de flori, ţigări, dulciuri, suc, îmbrăcăminte. Programul era de la ora opt dimineaţa până la opt seara.  Mama nu era de acord cu programul ăsta. Pe mama nu o mulţumea nimic. Eram obişnuită cu nemulţumirile ei, doar că certurile cu ea mă oboseau.

– Trebuie să-ţi iei pachet la tine, ce faci toată ziua? La şcoală cum mergi?

– Merg mamă şi la şcoală.

–        Când ?

– De la opt la nouă. Când vreau să merg la şcoală, îmi car marfa în magazin şi plec, aşa am stabilit cu patronul.

– Nu cred că o să-ţi meargă.

– Adică?

– Nu s-a dat el la tine?

– Nu. Dacă o făcea nu vindeam în stradă ci mă angaja într-un post de director. Acum vreau să terminăm aici.

Dimineaţa la ora 7,30 eram la magazin şi în 30 de minute trebuia să-mi aranjez marfa şi să aşez preţurile. Vindeam până la patru după masă după care fugeam la şcoală, unde uneori mă odihneam pentru că priveam profesorul absentă, nu înţelegeam nimic din ce preda. Acasă ajungeam la ora 21,00. Mama mă aştepta cu masa pusă, mâncam şi apoi dormeam. De multe ori adormeam fără să mănânc. Aveam o zi pe săptămână în care nu mergeam la şcoală pentru că trebuia să vând până la ora nouă, decizia patronului. Am ales ziua de vineri. Aveam ore uşoare şi-mi anunţasem profesorii că nu pot veni decât la teze.  Tocmai într-o vineri în luna octombrie, ziua 13,  am plecat de la consignaţie mai fericită pentru că vândusem bine, însă după câţiva metri cineva mă strigă.

– Hei, Helena stai puţin, Elenaaaa!

Era prietenul unei colege de la şcoală, Cristi Wody. Venea aproape zilnic după Magda şi o conducea acasă. Le stătea foarte bine împreună. Niciodată nu am avut vreun dialog cu el, nici măcar nu ne salutam. Mirată mă opresc să văd ce vrea.

– Salut, ce faci Elena?

– Mă duc acasă, mă grăbesc, spune ce vrei?

– Vreau să vorbesc ceva cu tine. Hai aici în parc, stăm pe o bancă, să nu stăm în drum.

– Nu vin, spune aici, hai că mă grăbesc. Magda unde e?

– Unde te grăbeşti? Hai măi, uite trecem strada, şi am ajuns, e lume în parc.

Nu vroiam să lungesc discuţia cu el. Ştiam că-i golănaş. Nu aveam încredere în el.

– Înţelege că nu vin. Pa.

– Stai măi, unde pleci, Elena? Ori îţi este frică?

– Nu. Nu am ce vorbi cu tine, clar.

– Hai măi în parc.

Mă prinde de braţ şi mă trage cu forţa spre parc. Încercam să mă opun, însă fără şanse.

– Dă-mi drumul, de ce mă tragi?

– Trebuie să discut cu tine urgent, acum. Nu te mănânc. Hai odată.

Eu trageam spre stanga el mă trăgeam în parc. Aproape târâş m-a dus până la prima bancă. M-a trântit cu forţa jos, cu mâna trecută peste umăr, mă strângea de gât să nu plec.

– Dacă ţipi o să vină  mai mulţi, aşa că fi cuminte şi ascultă la mine. Uite, îţi dau posibilitatea să alegi. Vreau să ţi-o trag. Unde vrei, tu alegi. Eu te întreb şi tu alegi: în gură, în fund ori în p–..

Simţeam sângele în gură, pulsul îmi ieşea prin ochi, parcul se învârtea cu mine, în cap auzeam un ţipăt. Ce mă fac? Ce să aleg?

– Nimic.

– Da? Elena, în noaptea asta nu pleci de aici până nu alegi ceva.

Scoate dintr-un portofel o lamă de ras, mi-o pune în faţa ochilor şi mă întreabă nervos.

– Unde vrei? O iau pe rând iar tu spui. Când spui nu, te tai, când spui da ţi-o trag, e simplu, după aia pleci. Deci, vrei în gură?

– Nu.

Îmi ia mâna stângă şi mă taie cu lama, de la cot până aproape de palmă. Nu simţeam durerea. Vedeam sângele cum curge. Aşteptam.

–Vrei în fund?

– Nu.

Mă apucă de bărbie şi mă taie în lungul maxilarului.

– Vrei în p…..?

– Nu.

Îmi apucă iar mâna stângă şi mă taie cam în acelaşi loc dar mai adânc.

– Eşti fată mare?

– Da. Te rog din suflet să mă laşi în pace, te rog, nu-mi face rău.

Din parc se auzeau voci. Poate că era cineva cunoscut şi am să ţip. El mi-a ghicit gândurile.

– Dacă faci vreo mişcare, dacă ţipi, te leg de copac şi pun zece inşi să te violeze, aşa că stai în p…mea cuminte. Clar?

– Da.

Am început să plâng. După ce am rămas singuri îmi spune ferm.

– Ridică-te.

– De ce?

– Taci în morţii mă-tii şi fă ce-ţi zic.

Mă ridc şi imediat primesc un pumn în burtă. Respiraţia mi s-a oprit, încercam să respir, dar auzeam doar nişte gâfâieli ce-mi ieşeau din piept. Am stat aplecată puţin. M-a apucat de păr şi mă dădea cu capul de stâlp. Nu scoteam un sunet. Nimic. Durerea era cumplită. Ţineam ochii închişi să nu văd ce vrea să-mi facă. Simţeam că mi se scurge ceva pe faţă, aveam sânge în gură şi în ochi. Nu mai simţeam durerea. M-a întors cu faţa la el. Pune lama pe un ochi, mă atinge cu ea.

– Îţi scot ochii. Spune singură unde vrei. La sfârşit spui te rog, ai înţeles?

– Nu vreau nimic.

Mi-a dat cu pumnii în stomac până am căzut. Aveam gura deschisă, când respiram îmi intra praful în gură, simţeam cum se lipeşte de limbă, de ochi şi de buze. Am simţit picioarele lui pe mijlocul meu. Mă lovea încât durerea îmi amoţise. Simţeam doar ca urmele paşilor normali cum calcă pământul şi zgomotul piciorului pe şolduri, pe spate, în burtă.

continuarea pe site-ul bibliotecii de proză: http://bibliotecacititordeproza.falezedepiatra.net/

autor Dorina Sisu Popa, administrator al bibliotecii de proză

Alexandra

Într-una dintre serile acelea stupide, ca toate serile de început de iunie, când străzile se umplu de oameni fericiţi peste măsură şi fără nici un motiv, mi-am aprins un Camel Light şi am ieşit în grădină să mă plimb printre copaci, şi să mă gândesc în linişte la Alexandra. Să nu credeţi că am o grădină imensă, din acelea prin care te poţi rătăci, pierzând direcţia paşilor şi a gândurilor. Mergi câţiva metri şi dai cu nasul de gard; asta dacă eşti suficient de atent să nu calci în castronul lui Rolf – doberman-ul meu somnambul, care la astfel de ore trebuie să hoinărească aiurea prin vecini, visând haite întregi de căţele în călduri – altfel dai cu nasul de pamânt chiar înainte de a ajunge la gard. În iunie însă, grădina mea se întinde mult pe verticală, şi poţi alerga cu privirea până la desenul acela fantasmagonic de stele tăcute şi nemişcate, cărora le-am dus dorul o iarnă întreagă.

La Alexandra mi-a plăcut întotdeauna să mă gândesc pe întuneric, şi fără să mă distragă nimic altceva; iar acum, deşi era trecut de unu noaptea, în grădină era lumină aproape ca ziua, iar câinii de prin curţile învecinate lătrau ca apucaţii la lună, de parcă n-ar fi văzut cu atâtea alte ocazii că dumneaei, rotundă şi grasă, puţin se sinchiseşte de lătratul lor absurd. Pe Alexandra am cunoscut-o de când era aproape un copil. Ea avea şaisprezece ani, iar eu trebuie să fi avut vreo suta cincizeci, căci îmi aduc bine aminte: aveam o dată şi jumătate vârsta ei. O întâlnisem întâmplător, datorită unui grup de necunoscuţi care organizaseră un schimb de experienţă între Universitatea Bucureşti şi cea din Iaşi, activitate în care fusese angrenată prietena unui prieten, şi care mă convinsese în ultimul moment să mă urc în tren, mai mult aşa, din lipsă de ocupaţie, şi lucrurile se legară, ca de obicei, fără nici o noimă, până la punctul în care ajunge să se întâmple ceva de care să merite cu adevărat să-ţi aminteşti. Astfel, de pildă, odată, împiedicându-mă pe stradă şi fiind gata-gata să cad, am găsit pe jos o hartie pe care scria Art jazz, sâmbătă seara, ora 19. M-am dus, am băut o bere (e inutil să mai spun că, atunci când am intrat, nu cunoşteam pe absolut nimeni în bar) şi, în scurt timp, am ajuns să stau la taclale cu un tip bărbos, pentru ca, din chiar aceeaşi seara, să devin membru în trupa lui de jazz, pentru următorii trei ani.

artist Ciprian Chindea, Vis

Uneori mă întreb dacă am eu probleme cu echilibrul, ori destinului îi place să-mi joace feste, de parcă ar vrea să-mi spună că nu sunt în stare să văd (singur) lucrurile importante, până nu dau, la propriu, cu nasul de ele.

Alexandra a fost una dintre puţinele femei (cu tot cu ea trei, dacă memoria nu îmi joacă feste la ora asta) care, deşi mi-au marcat într-un fel sau altul existenţa, nu mi-au fost antipatice încă din primul moment. Ba dimpotrivă. Aproape că mă îndrăgostisem de ea încă dinainte de a o cunoaşte, doar din ceea ce îmi povestise Ruxandra – sora ei – în tren spre Iaşi. Îmi permit să spun asta pentru că Alexandra nu este – contrar aparenţelor, şi a feminităţii ei cuceritoare – genul care să se lase uşor pradă sentimentelor. Are ceva din luciditatea unui bărbat (nu neapărat cea reală, ci mai degrabă cea pe care, cu emfază, şi-o revendică mulţi dintre scriitori). Sunt convins că va fi o actriţă respectabilă.

Vă voi povesti imediat cum am cunoscut-o de fapt, dar trebuie să-mi aduc întâi ţigările din casă, şi să-i dau lui Ralf nişte lapte cu somnifere, că tocmai s-a întors să-şi etaleze figura ironică şi superioară, vrând parcă să-mi povestească din priviri succesele lui de tânăr mascul, pe când eu mă mulţumesc să trăiesc din amintiri.

Cred că se întâmpla acum vreo mie de ani. Eu eram student la începutul anului trei, ea elevă în clasa a zecea la Băncilă, iar Ralf, care mâine împlineşte patru ani, abia dacă făcea ochişori. Pe Carmen nici măcar nu o cunoscusem.

Alexandra este elegantă, fără economie de gesturi, dar nici cu exces de cuvinte. Ştia să mă privească. Unii spun că nu e deosebit de frumoasă, dar mie nu îmi pasă ce cred ei: se înşeală. Părul lung castaniu, ochii căprui şi gura mică, iar atunci când nu îşi propune să fie provocatoare, pare întotdeauna puţin tristă. Îşi controlează atent mişcările (defect profesional?) dar totul cu o naturaleţe pe jumătate spontană. Mi-au placut întotdeauna mâinile ei, iar atunci când mă atinge, cu greu mă mai pot stăpâni. Dacă aş putea să vă descriu în cuvinte acele atingeri, fiţi siguri că nu aş face-o.

Prima oară eram mulţi. Undeva prin centru, nu-mi aduc bine aminte locul, apoi am urcat spre Alpin – noi doi la câteva zeci de metri în faţă, vorbind despre muzică. A doua oară, în chiar aceeaşi săptămână, eram şi mai mulţi, eu teribil de mahmur, încercând să particip la o dezbatere pseudoacademică pe temafilosofie contemporană versus filosofie analitică. Spre seară am jucat biliard. A doua zi aş fi cerut-o în căsătorie, dar aveam tren cu noaptea în cap, aşa că, un timp, m-am mulţumit să-i transmit afecţiunea mea, prin epistole lungi, presărate cu versuri şi citate alese cu minuţiozitate.

Am revăzut-o, şi practic abia de atunci am început să ne purtăm ca şi cum am fi format un cuplu, la aproape jumătate de an după, spre primăvară, când deja locuiam împreună cu Carmen, în mansarda mizeră de pe strada Griviţei.

Secretul relaţiei noastre – fără îndoială una de excepţie – consta în faptul că ne vedeam rar. Odată i-am propus sa fugim în Managua, ori Sntiago de Chile, dar avea nişte probleme destul de urâte la şcoală, a căror rezolvare nu admitea nici un fel de amânare. Aşa se ratează marile oportunităţi: ai uitat să cumperi un buchet de flori ori o sticlă de whisky persoanei potrivite, te-ai urcat în autobuzul greşit, ori, cel mai adesea, când îţi dai seama, e pur şi simplu, puţin prea târziu. Şi dacă mi-aş dat seama parcă ce?… Acum aş fi fost fericit ca Rolf, sforăind de mama focului, în loc să scriu vrute şi nevrute, chiorându-mă la lumina lunii, şi lăsându-mă pişcat  în neştire de ţânţari şi de alte insecte nesuferite, renăscute odată cu venirea căldurii.

Vă aşteptaţi ca în final să daţi peste vreo despărţire tragică, o idilă sfâşietoare curmată brusc de vreo boală nedreaptă, ori de vreun accident stupid? Dacă da, mă bucur. Înseamnă că v-am dus de nas, deşi, recunosc, nu mi-am propus sub nici o formă asta. Ei bine, nu veţi avea parte.

Cu Alexandra am continuat să mă văd, o dată la două-trei luni, până anul trecut, când a intrat la teatru în Bucureşti. Ca o altă ironie a sorţii, la scurt timp după, eu am fost nevoit să mă întorc acasă, în Iaşi. Nici o tragedie: locuind în acelaşi oraş nu ne vedeam, neapărat, mai des ca înainte. Acum ies uneori la o bere cu o fostă colegă de-a ei de liceu, pe care am cunoscut-o, firesc, absolut întâmplător, şi care e posibil să trăiască cu gândul că m-am îndrăgostit nebuneşte de ea.

În fine, acum e târziu. Dacă mi-aş fi propus să scriu o povestire, poate v-aş fi descris totul cu mai mare lux de amănunte, dar nu mi-am propus câtuşi de puţin asta. Pur şi simplu am ieşit în grădină să mă gândesc la Alexandra.

Săptămâna următoare trebuie să fac un drum până la Bucureşti, şi o voi căuta negreşit.

Dragostea mea pentru Alexandra nu o va mişca din cale-afară – asta o ştiu prea bine – şi poate tocmai de aceea îmi e uşor să fiu atât de sincer când îi spun îmi e dor, deşi după, trec uneori săptămâni întregi fără să mă gândesc, măcar o secundă, la ea.

autor Paul Mihalache, redactor al revistei Faleze de piatră

Bărbatul la patruzeci de ani (partea a doua)

55. Nici nu faci bine 40 de ani că lambriurile de pe hol o iau razna – sesizezi că a dat strechea-n populaţia pământului, om cu om nu se mai înţelege, în arenă intră paradele de modă, luptele de stradă, filmele SF, criminaliştii şi justiţia, nimic despre iarnă, botez, foamete, îngeri, savanţi, totul făcut în fugă, fără simţ de răspundere, ca şi cum totul s-ar prăbuşi mâine ori în noaptea din care nu poţi evada, nimic din respectabila solidaritate umană, nu tu un prieten, nu tu o figură cunoscută, o „Crucea Roşie”, nu Spitalul de Urgenţă, totul sau nimic şi tâmpiţii stau cu ochii în ecrane repetând: 2012, 2012, 2012, aprinzi ţigara, noaptea se termină în sfârşit, ţiganii din cartierul tău şi-au regulat pampuştele, atât mai lipseşte pentru a porni o revoluţie, o piatră care să spargă un geam – nu lambriurile din hol.

56. Poate că nu-i aşa greu să faci 40 de ani – sunt destule cazuri în care regii au rămas regi, vânzătoarele de seminţe – vânzătoare de seminţe, morsele şi urşii polari tot morse şi urşi, ţi-ai luat un DVD cu „Pink Floyd”, bancomatul ţi-a dat cât ai cerut, semafoarele funcţionau, mâţa din pomul de peste drum era tot acolo, ai vrut să pleci acasă dar nici un taximetrist nu era în maşină, ai crezut că într-adevăr se întâmplă ceva pe lumea asta şi când te-ai apropiat i-ai văzut pe toţi jucând zaruri, ţi-ai adus aminte de Iustin şi de-acolo încolo n-ai mai avut gânduri – aşa-i la vreme de criză.

57. Modul perfect în care poţi pierde o femeie când ai 40 de ani e să nu te culci cu ea – să te donezi altor preocupări cum ar fi scrisul, bunăoară, de aceea urăşti să scrii, e vorba de secundele vieţii tale, precum spuneai deseori, nu poţi fi viril la nesfârşit, ar trebui să o faci până o mai poţi face, e normal, anormal e faptul că tu mâzgăleşti hârtii pentru posteritate, pierde-vară, pierzi vremea împerecherii, te vei uita curând în oglindă, vei crede că ai nevoie de psiholog, nimeni nu dă doi bani pe ce îndrugi tu pe enşpe topuri de coli A4 – la asta chiar merită să se gândească şefii lumii pe care nici nu-i poţi bănui.

58. La 40 de ani auzi ceva despre Naarghita – te întrebi de ce te-ai dus în Rawalpindi, banii tăi nu-s pe veci, nici tinereţea, Kumila are acum ochelari, e şefa de cabinet a unui individ cu perucă, în România, cine pune următoarea problemă: „înainte de-a întreba ce a făcut ţara pentru tine, întreabă-te ce ai făcut tu pentru ţară” e considerat legionar, fascist, împătureşti prosopul de in, îl vei lua cu tine când vei vorbi la întrunirea culturală de mâine – dacă deschizi geamul, aerul de afară intră.

artist Dorin Macovei, Autoportret

59. Cam pe la 40 de ani şi soţia ta oboseşte – afli stupefiat cum a uitat de onomastica ta, afli cum ai uitat de ziua ei de naştere, te întrebi de ce nu a mai fost sărbătoare în casa ta de multă vreme, rutina e rutină, patul e pat, banii, bani, Dumnezeu – Dumnezeu, totul e ca-n vremea lui Moise, îl suni pe judecătorul care te-a achitat, răspunde soţia, afli că a murit şi cu asta scrisul tău ia sfârşit – ferice de cei ce nu au dat raportul la SRI.

60. Nu-ţi mai arde să faci politică la 40 de ani – meştereşti un fel de instalaţii despre care spui că sunt sculpturi abstracte, umbli hai-hui prin diverse oraşe, te întâlneşti cu prieteni din adolescenţă, mănânci pâine cu slană, de la fereastra unui tren cineva îţi face cu mâna, ploaia nu încetează datorită acestui gest nefiresc, te dor genunchii, se scrie mult în România, tot felul de ziare, reviste, cărţi, se aude un vapor, orele trec greu în gară, dai un telefon, va veni Costel să te ia cu maşina, poliţiştii aruncă priviri apatice spre panoul „plecări-sosiri” – „ne naştem ca să murim” îi spune o bătrânică unui ţânc timid, nepotul ei, pare-se.

61. La 40 de ani cobori din „turnul de fildeş” – înhaţi partea ta din lumea asta şi o declari proprietate personală, începi să te îndoieşti de calitatea prietenilor, vrei altceva, ai de restituit cărţi, bani şi evenimente, în multe dimineţi te trezeşti cu un gol mare în creier, a dispărut ceva de-acolo, poate anii de tinereţe care au trecut în grabă precum focurile de toamnă pe lângă trenurile cărora le-ai ratat plecările, îţi vine să-ţi cheltui la jocuri de noroc toată averea – fascinantă opţiune (suprimată la timp).

62. Abia pe la 40 de ani ai probleme cu anusul – te-ai dat uneori pe degeaba unora care ţi-au plăcut, ai speculat momentul altădată, ai luat bani buni, ai trăit clipe de extaz şi minute durere când te-au luat câte patru deodată, stai constipat în garsoniera cumpărată recent, atât ai reuşit până acum, o garsonieră, după ce o armată de pofticioşi ţi-au înfipt-o, o canapea ieftină, o veioză, adio-mamă, îţi vine să te spânzuri de geam şi asta vei şi face – vei merge mai departe, vei muri.

63. Uite c-ai ajuns şi la 40 de ani şi nu eşti cine ştie ce mare scriitor, deşi ai vrut – critica literară nu te-a băgat în seamă decât sporadic, genialele tale volume de versuri au ajuns capace pe oalele cu smântână, cei încrezători în destinul tău literar s-au împuţinat, unii chiar te-au luat în râs, poeţii, prozatorii, eseiştii s-au înmulţit în ultima vreme, n-ai loc de cunoscuţii tăi ce locuiesc în Capitală, între timp au apărut alţii mai tineri care s-au dat cu internetul, pentru care tu şi cei de teapa ta sunteţi „dinozauri”, ar trebui să staţi pe la peşterile voastre nu să-i inoportunaţi cu prezenţa pe unde se-adună să râdă de voi, personal, eşti în derivă, alţi congeneri se încăpăţânează să facă baloane de săpun, ai sfârşit în fundătura bibliotecii tale, nu te-ai racordat la percepţia publicitară a zilei de azi, nu te-ai mediatizat îndeajuns, n-ai ştiut, n-ai avut chef ori energie, ştii că eşti depăşit – de te vei scula, pre mulţi vei popi tu!

64. Ai 40 de ani şi lucrezi tot la salubritatea publică – toamna, schimburile de noapte sunt pe gustul tău, mături alene frunzele de pe străduţele vreunui cartier, te gândeşti la nevastă şi la copiii care dorm duşi, te mai opreşti să fumezi, femeile salubrităţii vin în spatele tău cu un tomberon pe roţi, adună grămăjoarele de gunoi, mai schimbi câte o vorbă că şi ele sunt văcuţele lui Dumnezeu, de la sânii căzuţi sug în continuare familiile lor, soţii le troznesc adesea dar văcuţele merg mereu acasă cu salariul, spre dimineaţă te opreşti la un chioşc, iei o vodcă ieftină în sticlă de plastic, predai mătura magazionerului şi în câteva minute baţi la uşă, cei doi băieţi mai mari se pregătesc să plece la şcoală, nevasta la munca de zi pe alte străzi, bei câteva pahare şi te cuprinde obişnuita şi plăcuta somnolenţă, înainte de-a adormi te întrebi dacă mătura ta nu e cumva, în acel moment, în mâinile nevestei, îţi imaginezi cum o mânuieşte ca pe un falus lung şi subţire ca al tău, las că vine ea acasă, te iluminează un gând rebel – i-o vei pune, sigur că da, cu aia subţire şi lungă.

65. Ce să cauţi la 40 de ani în Liberia? – dar lupii tineri din politica română te-au convins, au nevoie de tine, te uiţi cu milă pe fereastra „Palm Hotel”-ului din Monrovia la ei, locuitorii ţării, cum se îngrămădesc la intersecţia Randall cu Broad St., când ai plecat ţi s-a dat o mapă, ai răsfoit-o în avion, „În anul 2008, volumul comerţului cu Liberia a totalizat 139,990 milioane US$, reprezentând exclusiv exporturi româneşti. Principalele categorii de produse exportate au fost: nave cisterne pentru navigaţia maritimă, produse petroliere finite (motorină), anvelope auto, vopsele, recipiente pentru gaze lichefiate, băuturi şi produse alimentare, etc. ”, ai zâmbit în sinea ta, nu ştiai de ce statul român te-a trimis acolo ca investitor tocmai pe tine dar ai făcut pace cu statul român, ai plecat, ai aflat abia acolo că trebuie să dai socoteală unui ambasador plin de sine din Abuja, deci nigerienilor, asta e, ţi-ai zis, abia când soţia unui ministru liberian a intrat în camera ta ai înţeles care-i treaba, cât de fierbinţi pot fi orele unei zile transpirate, să desenezi cu un deget zig-zag-uri din transpiraţie pe pielea neagră a soţiei aceluia, ea să surâdă cu dinţii albi, aşa albi cum în europa ta nu sunt, să-ţi facă sex oral deşi te-ai împotrivit, ea rămâne în continuare şi noaptea aceea, eşti pierdut, prăbuşit – camerele de luat vederi ale SRI au făcut restul, când vei reveni în ţară vei fi ruinat, ca mulţi alţii ce-au gustat din trecătoarea putere politică.

66. Nu mai visezi, la 40 de ani, decât ceea ce ştii – dacă mergi la Cluj şi bei coniace cu Vasile Gogea, apare în localul acela scump o fată care e ca Ana ta de pe vremuri, dacă ajungi la Timişoara, o vezi pe stradă pe Maria din vremea tinereţii tale, dacă vrei să fugi pe un munte înalt apare acolo Ramona ta din vremea când aveai numai 23 de ani, acum, dacă te-ai duce în Baia Mare, ţi-ai vedea toate iubitele, unele măritate, altele divorţate, altele gata să ţi se ofere iar – prin OJT e clar că nu va mai trece geamănul tău, Nicolae Petricec, a îndrăznit să moară, tembelul, fără să te anunţe.

67. Eşti la mâna lor când faci 40 de ani – e nevoie de diplomaţie în Orientul Mijlociu, îţi e dor de Vanghele Gogu şi de cântecul lui „Ninsoare de adio” dar treci strada, intri în camera de hotel cu plicul ştampilat de măreaţa ambasadă română, citeşti: „Emiratele Arabe Unite este o federatie formata din sapte emirate suverane, formate cand britanicii s-au retras din Golf in 1971. Capitala federatiei, Abu Dhabi, se afla in emiratul ce poarta acelasi nume. Emiratele Arabe sunt dominate de desert, in acelasi timp insa este o tara a peisajelor contrastante, de la dunele de nisip care inspira calatorul la oazele bogate, de la muntii stancosi la campiile fertile. Emiratele Arabe Unite, una dintre destinatiile turistice care se dezvolta cel mai repede din lume, are toate ingredientele necesare pentru o vacanta de vis: soare, nisip, mare, sporturi, legendarele duty-free- uri din Dubai, o cultura traditionala care intriga turistul si un mediu sigur si primitor. ”, îţi vine să urli, aştia de prin politică nu ştiu ce e gramatica sau diacriticile, statul tău ţi-a închiriat o cameră la „Al Manzil”, aveau reducere, s-a plătit doar 230 de lire pentru 10 zile, te uiţi cu ciudă la cămila tolănită în umbra maşinii tale din parcarea hotelului, afli că un tip, Victor Ponta, a fost prezent la ceva raliu prin Piteşti, îţi vine să le spargi gura tâmpiţilor ce te-au trimis prin căldurile astea, spumegi, în maşină intră o femeie îmbietoare, scoate 2 bancnote din portofelul de pe bord, te descheie la pantaloni, ţi-o scoală în 10 secunde cu limbi şi supt profesionist, pune prezervativul, te încalecă şi într-un minut îţi vine să fii cel mai bun prieten cu V. Ponta – chiar cu Iliescu, Băsescu, Stalin, Ceauşescu, Lenin, Hitler etc. şi cu Alex Ştefănescu, desigur.

autor Ştefan Doru Dăncuş, colaborator al revistei Faleze de piatră

Tavi (cântec pentru anii mei tineri)

Privind în urma umbrei anilor mei, zâmbesc duios la gândul că eşecul vieţii mele: ratarea examenului de admitere la cibernetică, în perioada trecută de jumătatea decadei anilor ’70-’80, la o concurenţă de 33 pe loc, a însemnat pentru mine cea mai mare bucurie a vieţii mele, şansa de a cunoaşte un ţinut de vis, atât prin peisajul sublim cu care mi-am contopit trăirile până la ardere, cât şi prin oamenii de cultură – adevărate izvoare la care mi-am potolit setea în arşiţa cunoaşterii prin care bântuiam rătăcită la acea fragedă vârstă. Ce Napoli, dragilor: -Vedi Maramureş e poi muori! – căci de acest tărâm de basm vreau să-mi amintesc acum, el fiind refrenul romanţei uitate-n vremi, leitmotivul tinereţii şi iubirilor mele. Acasă nu mă puteam întoarce cu povara grea a respingerii, ştiind că altă şansă de-a mă şcoli în continuare nu-mi mai rămăsese: trebuia să-mi caut de lucru, să-mi câştig pâinea singură – astea erau vorbele tatălui meu cu atât mai mult cu cât trecuse un an de la terminarea liceului, cu răstimpuri în care tata povestea prietenilor şi cunoscuţilor, care se uitau cumva într-o parte la mine, despre facultatea de medicină pe care am fost nevoită să o abandonez datorită leşinurilor repetate la vederea sângelui, în toate-acestea, mirarea mea înfingându-mi-se în carne ca o ancoră grea şi ruginită: de ce minţea tata oare? de ce tăcea mama, de ce n-aveam puterea să-i combat, de ce nu-mi aminteam nimic din cele-ntâmplate în decursul anului, fie el şi universitar; simţeam un mare alb cum plana peste memorie ca o aripă de vis, fără a fi conştientă dacă e culoarea spitalului de practică sau al celui de psihiatrie în care mi s-au făcut spălături pe creier sau cel puţin şocuri electrice, astfel încât aerul respirat de eroina romanului „Dormind la soare”, se plia perfect stării mele de sănătate mintală! Glumesc şi totuşi… Revenind la faptul că nu îndrăzneam să încerc o întoarcere în mijlocul familiei, am început să cutreier Bucureştiul în speranţa localizării unei sesiuni de toamnă, indiferent de profil, într-o ultimă zbatere de reuşită a admiterii, doar-doar nu voi fi nevoită să-mi câştig deja singură pâinea cu ajutorul unei slujbe pe care o ghiceam a fi la noua fabrică din nordul Moldovei- locul în care nu se întâmpla nimic. Când m-a sunat Cornelia, prietena mea de-o viaţă, care dispăruse de pe firmamentul vieţii mele în ultimul an, fiind studentă la Baia Mare, oraşul în care ajunsese datorită domiciliului stabil al surorii sale, i-am prezentat rozul îndoliat al situaţiei cu menţiunea că rămân în Bucureşti să dau examen la sesiunea de toamnă a unei facultăţi oarecare dar la care obiectele de concurs erau matematica şi fizica, obiecte la care n-am avut probleme nicicând, în liceu fiind la o clasă cu profil real, doar aşa ca o escală pânâ la anul viitor când aveam să încerc din nou la cibernetică. Nu mult mi-a trebuit să spun: – da! – atunci când Cornelia mi-a arătat că escala se putea face şi la Institutul din Baia Mare, întrebându-mă: – Ce faci, te-aştept, vii la sesiunea de aici? Drumul cu trenul până la plaiul cu flori al Maramureşului nu-l voi uita niciodată deoarece până la jumătatea lui am stat într-un picior pe culoar, atât era de aglomerat, iar de la jumătate încolo a stat pe acesta (pe piciorul cu pricina) o namilă de om ce-avea suta de kile pe puţin (eu la vremea aceea fiind suplă – ah ce vremuri! – poate prea suplă, aproape de anorexie – aşa între 38 şi 45 de kile), astfel încât coborârea din tren în gara oraşului a fost de-a dreptul triumfală, fiind purtată pe braţe de namila care m-a călcat, creându-mi o entorsă de toată frumuseţea de nu mai puteam călca pământul din cauza durerii şi umflăturii care lua proporţii văzând cu ochii. Şi-acum, după ani, mustăceşte zâmbetul când mă văd pe toată perioada examenului timp de două săptămâni cum am fost nevoită a umbla încălţată cu tenişii lui Gyuri (mărimea 44)- cumnatul Corneliei, într-atât sărise de la normal (mărimea 36) umflătura piciorului zdrobit sub greutatea namilei, ce-n final s-a dovedit a fi un om bun totuşi, pe care l-am scuzat, având în vedere nebunia aglomeraţiei din tren. Tot din această perioadă caraghioasă mi-l amintesc- mai bine zis îmi amintesc doar numele, din figură doar pletele insipide, căci mi se părea profanare la vremea aceea să mai poarte plete şi altcineva decât Florian Pitiş- pe Gheorghe: ha, ha, ha, aşa îl chema în buletin şi-aşa avea pretenţia să i se spună deoarece era moldovean de-al nostru şi-n zona Maramureşului diminutivul de la Gheorghe era Ghiţăl, care, dragilor, în zona noastră, s-ar traduce: fiul vacii! Ei, bine, Gheorghe era tipul de om care nu se făcea remarcat prin nimic- nici măcar prin pletele purtate nonşalant şi totuşi nu puteam spune că era antipatic, dar nici simpatic nu reuşea să se facă oricât se chinuia, într-un cuvânt, era tipul de lângă tine care exista fără ca prezenţa sa să inoportuneze în vreun fel, fiind acceptat de oricine, tolerat în cele mai înalte cercuri ale protipendadei băimărene, care, culmea, ţinea cont de recomandările pe care le-avea de făcut referitoare la unele persoane ce trebuiau incluse în cercurile ei. Astfel de persoane, recomandate de Gheorghe elitei culturale băimărene din acea perioadă (de la Vida Geza la fraţii Petreuş), am fost şi noi- Cornelia şi cu mine – prezentate drept verişoarele sale, moldovence ahtiate de tot ce însemna cultură – de la pictură la cântec, de la poezie la sculptură şi-napoi la tot ce-nsemna ecoul frumosului în sufletele pure ce le purtam demn ca pe stindardele albe ale trecerii noastre prin timp. O toamnă atât de bogată în imagini ruginind amurgurile ( mai târziu aveam să-mi dau seama de realitatea crudă a efectului poluării cu sulf din această zonă, ceea ce dădea toamnei un efect mortal şi la propriu, nu numai la figurat, prin culoarea gălbuie de filă de poveste, având un ceva fără început şi fără sfârşit, în care-mi curgea sufletul, plângându-mi duios puritatea tinereţii- ecou al unui trup ce nu simţea, ca mai toţi locuitorii oraşului poluat de altfel, otrava dulce care-l va face peste ani să-şi piardă părul şi dinţii, dar până atunci, trai nineacă, zburdă tinereţe, zburdă!) şi-n roadele gândirii şi simţirii înălţătoare, nu mi-a fost dat a trăi niciodată, nicăieri… A fost toamna castanelor coapte pe care le-am descoperit comestibile (cele din zona de baştină le foloseam în şcoala generală pe post de radiere, după ce le mâncam pe cele de la librărie, care erau cu diferite arome şi culori) în parcul „Mara”, alături de halba de bere- combinaţie neinspirată, în urma căreia făceam rând la toaleta publică a restaurantului de-aici- a cartofilor prăjiţi mâncaţi în timpul mersului cu mâna, direct din pungă, pe străzile ce duceau în centrul vechi, care-mi amintea de-al nostru la fel de bine conservat de pe vremea când aduna în el ecoul paşilor pierduţi, încă de la naşterea sa, ai poetului neamului, a liniştii din bisericuţa de lemn de pe „Dealul Florilor”, identică celorlalte zeci de biserici de lemn ale zonei, dar mai ales atât de dureros de asemănătoare cu cea din Albac, a lui Horea (pe care-am vizitat-o cândva la Olăneşti, acolo fiind strămutată)
şi pe care a cântat-o înduioşător Octavian Goga : „Bisericuţă din Albac/ Tu eşti al vremurilor semn/ Tot bietul nostru plâns sărac/ E-nchis în trupul tău de lemn”, a luminilor lumânărilor şi candelelor din seara Sâmbetei morţilor, care se-ntindeau în serpentine pe-ntregul deal cuprinzând tot cimitirul aflat pe culmea sa, a mustului băut în ulcele de lut în casa sculptorului Vida Geza şi a celorlalţi artişti locali ai timpului, începând cu pictorii naivi şi încheind cu cei care pictau bisericile, în casele acestora desfăşurându-se mereu cenacluri ad-hoc, a vizitelor în casele rapsozilor populari care erau locul I la acea vreme- fraţii Petreuş sau în cea a directorului de la muzeul de mineralogie spre-a ne delecta cu expoziţia de pe rafturile pline cu flori de mină, a jocului de bridge, a vizitelor la cabana „Usturoiul” sau la „Două veveriţe” şi chiar la baraj la Firiza. Serile ne prindeau, pe mine şi pe prietena mea de-o viaţă, pe pervazul ferestrei sălii de lectură de la căminul studenţesc, cu genunchii la gură, disecând la lumina lunii şi-a jarului din vârfurile ţigărilor chinezeşti, al căror fum ne ameţea puternic, amintirile şi evenimentele zilnice la care am fost martore iubind sau fiind iubite, ce mai: o întreagă filozofie a amorului găsit, pierdut sau regăsit după caz, în funcţie de cel care era iubitul momentului. Într-o astfel de seară, pe când eram pierdute în sofisme de duzină, după o cafea la barul „Maramureşul” unde ne cunoscuserăm cu Doru Cheşu- regizor de Bucureşti, care făcea un film referitor la florile de mină sub egida studioului „Alexandru Sahia”, i-am auzit pentru prima oară glasul răsunând pe străzi, în noapte, recitând baritonal în genul lui Adrian Păunescu şi chiar din poeziile acestuia. O duioşie ascuţită mi-a-nţepat sufletul şi tâmpla, am simţit că glasul acela e făcut să fie ascultat doar de mine, îndrăgostindu-mă iremediabil de purtătorul vocii de bărbat aşa cum era idealul pentru mine. Începusem să stau serile la fereastră, chiar şi după căderea zăpezii- şi-aici trebuie să amintesc de primul contact cu pârtia de la Şuior, unde m-a dus Cornelia să-nvăţ a schia şi am reuşit … să învăţ a sări din telescaun şi-atât! – aşteptându-i vocea care lansa tunând versurile rebele ale lui Păunescu, eu fiind convinsă de altfel că pentru mine doar recită, că mă vede pe mine, cea care începusem să-l ştiu pe derost, deşi nu-l văzusem niciodată, şi având mereu senzaţia ciudată a trăirii în mijlocul cântecului „Nebunul cu ochii închişi”. De „Ziua Unirii”, pe 24 ianuarie, studenţii au făcut horă mare în faţa căminului studenţesc, astfel că am coborât şi noi prinzându-ne în ea. Era o lumină difuză, mai mult de lună decât de neoane, deoarece iluminatul public era mutilat de loviturile cu pietre de fiecare seară pe motiv că deranja perechile în tihna sărutului furat din păcat, când apăru el îmbrăcat în trenci alb, înalt şi drept ca un plop, cu plete mai mult bucle decât lungimi, tunând cu glasu-i de aramă nemulţumirile generaţiei oglindite de poezia păunesciană. A fost seara când l-am şi văzut pentru prima dată. Inima-mi bătea să-mi spargă pieptul şi, cu toate-acestea, n-am vrut să mă implic emoţional, deşi am simţit că aceasta-i dragostea adevărată şi că eu sunt pierdută. Sfârşitul lunii m-a prins într-o mahmureală a visării, în care încercam deja să-i declar iubirea în versuri rebelului cu memorie demnă de invidiat ce recita aproape în întregime volumele lui Păunescu- poet prolific la acea vreme (era încă în vogă Cenaclul Flacăra!), adunând în jurul său prozeliţi spre tristeţea sa, care se simţea din tunetul glasului izvorând cald, şi spre bucuria celorlalţi. Într-o plimbare literară în care-mi repetam în gând versurile compuse spre a nu le uita până să ajung la cămin să le aştern pe hârtie, îl întâlnii pe „Adă caii, Simioane!”, unul dintre foştii iubiţi ai Corneliei, pe numele său adevărat Simion, care, într-o lamentare nedemnă de un bărbat, încercă să mă facă să înţeleg iubirea pentru prietena mea, ca eu la rându-mi s-o fac pe aceasta a i-o înţelege. Şi cum eu mă dovedeam grea de cap – înţelegerea mea fiind sub medie la ora aceea – Simion mă invită la ceainăria „Victoria” frecventată de studenţii ce serveau mascat doar romul în ceştile de ceai cu esenţă de rom. Nu le aveam nici atunci cu alcoolul aşa că chiar am acceptat invitaţia la un ceai fierbinte, gerul lui Făurar simţindu-se-n aer deja. Înăuntru era arhiplin şi tocmai când mă pregăteam să mă-ntorc spre ieşire, cu regretul că n-am reuşit să-mi încălzesc neuronii (iertată-mi fie lipsa de modestie când folosesc pluralul dar şi-n tinereţe tot brunetă eram!), „Adă caii, Simioane!” m-a tras de braţ la o masă cu trei persoane – doi bărbaţi şi o femeie – şi-un scaun liber, fiind chemat de unul dintre bărbaţii de la masă; a mai apărut un scaun şi ne-am aşezat. Ceaiul a fost cald, seara a fost caldă, convivii au fost peste aşteptări şi când tocmai ne pregăteam să plecăm, bărbatul mai tânăr, cel lângă care mi s-a oferit loc, s-a ridicat şi-a-nceput să recite, iar eu: mortua est! Stăteam de-aproape o oră lângă el şi nu l-am recunoscut până nu i-am auzit vocea tunătoare. Tavi- aşa mi-l prezentase sora acestuia care era la masă cu el şi cu soţul ei în momentul sosirii noastre- acesta era numele celui de care mă-ndrăgostisem fără să-l ştiu. În timp ce Tavi-şi făcea numărul în sala ceainăriei, făcând turul acesteia, tunând şi gesticulând în ritmul a 4-5 poezii destul de lungi pe care le recita fără a se încurca, eu îl iubeam deja cu toate eternităţile curse între noi, iar sora sa îmi spunea o poveste mult prea tristă să-mi permită percepţia altui sentiment, poveste care-mi aduna lacrimile între genele ce se chinuiau să nu le scape, despre o fată- Maria- pe care a iubit-o mult Tavi şi care a murit sau doar l-a părăsit, ceea ce bineînţeles că era mai rău- n-am înţeles prea bine- şi cum de atunci el a devenit neînţelesul cunoscut drept poetul nebun, un suflet sensibil- spunea sora-sa- care trebuie menajat, motivat de ce făcuse Maria sau de faptul c-ar fi avut o tentativă de suicid, nu sunt sigură, poate doar am gândit că asta vrea să spună, deoarece muzica era prea tare pe fundal şi nu prea-nţelegeam ce se vorbeşte decât fragmentat. Un lucru l-am înţeles perfect însă şi-atunci s-au prăbuşit în mine toate visele, vorba ”ceea: unde e iluziile mele? – când sora îşi lăuda cu frenezie fratele mai mic în faţa lui Simion, reieşind că, deşi pare un bărbat adevărat, vârsta sa este fragedă, şi când a spus cifra, am realizat că omul iubit până în acel moment este mai mic decât mine cu aproape doi ani. Doamne, păi ştiţi că de pe vremea aceea eu aveam principii pe care nu le încălcam nicicum, iar prejudecata la mine-n cuget era la ea acasă, întronându-se definitiv de parcă toată lumea vedea scrisă vârsta în fruntea fiecăruia dintre noi. Şi totuşi ne-am mai întâlnit de-atunci mereu la chefurile studenţeşti stil cenaclu, unde se cânta şi se recita, la mai toate seratele Tavi căutându-şi refugiul în poala privirii mele de dragoste ocrotitoare, căci confesiunea surorii sale, deşi a avut un efect criminal, ucigând orice urmă din ceea ce a fost iubire eternă pentru el înainte de a-l cunoaşte „la masa verde faţă-n faţă” (vorba Mariei Banuş cu continuarea: „cer unii moarte, alţii viaţă!”), a trezit în mine instinctul matern şi-apoi- principiu, prejudecată, ce-o fi fost, rămânea în picioare pentru mine – nu puteam iubi un bărbat mai mic decât mine ca vârstă şi nici măcar pe unul de seama mea ( un studiu aruncat pe piaţă încă din vremea liceului-„cimitir al tinereţii mele”- releva diferenţa de doi ani în plus pentru gândirea fetelor faţă de gândirea băieţilor de aceeaşi vârstă: deci, la un calcul sumar, doi plus doi… oo
oooo, iată patru ani deja- o diferenţă care m-a justificat în hotărârea de a fi doar mamă pentru Tavi). În lungile noastre plimbări prin verdele crud din parcurile oraşului se făcea târziu, atât de târziu de venea rugina peste el în timp ce eu, ascultând plânsul poetic al lui Tavi pentru Maria, începeam să o iubesc, fără a realiza că-n timpul acesta el o uita, iubindu-mă pe mine. Prejudecata referitoare la vârstă nu m-a lăsat nici o clipă descoperită, astfel că, la prima îmbrăţişare dintr-o seară din parcul „Mara”,pe care el ţinea morţiş s-o facă romantică, recitând doar poezii ce-mi rupeau sufletul în mii de fărâme-mprăştiate sub paşii noştri fără ţintă, m-am smuls cu scuza că mi-e rău ori el, tremurând tot, a îngăimat abia auzit: – şi mie! de m-am speriat c-o să leşinăm amândoi şi mă-ntrebam ca proasta oare de la ce: dacă nu cumva de la castanele pe care le simţeam sub paşi şi care ne-ndemnau din când în când să le ronţăim şi-aşa crude, pentru că trebuie să spun, era al doilea sezon pe care-l prindeam în oraşul lor, deşi-mi promisesem că staţionarea mea aici va fi doar o escală: între timp, părinţii mei divorţaseră, se şi recăsătoriseră fiecare cu altcineva, deci aveam două perechi de părinţi, ambele lăsându-mă în grija celeilalte, convinse fiind că: – las’ că-ţi trimite maică-ta, – da’ las’ să-ţi mai trimită şi taică-tu, astfel că sătulă eram doar de comentariile lor, în rest, vorba aceea: mi-era o sete de n-aveam unde dormi noaptea de foame! Visul frumos pentru viitorul la Bucureşti şi-a frânt aripile foarte armonios: – acum ce mai vrei, termină şi pregăteşte-te pentru meseria asta să ai şi tu serviciul tău, la, la, la … vechea teorie; nu se schimbase nimic în mentalitatea alor mei,care erau şi mai mulţi, aşa că m-am resemnat cu gândul că visul va deveni realizabil într-un viitor nu prea îndepărtat pe care mi-l voi face singură- de unde-atâta optimism molipsitor, habar n-aveam că doar eram recunoscută până mai ieri pentru labilitatea psihicului meu. Între timp, ieşirile studenţeşti de grup le-am cam evitat, şi pe cele restrânse cu Tavi, de asemenea- mai ales după acea apropiere, pe care el şi-o dorea îmbrăţişare, pentru că vulcanul nu a avut nici o erupţie de zile mari în mine, fiind cunoscută deja în cercurile frecventate şi nefrecventate de amândoi, drept iubita lui „P” – ştiu, sună similar cu „iubita locotenentului francez”, dar la acea vreme nu auzeam şi nu-L vedeam decât pe El, cel care-şi făcuse altar din sufletul meu, răstignindu-se pe el în toată splendoarea naivităţii şi purităţii sale căci acesta, „P”, deşi era un bărbat mult mai matur ca vârstă decât mine, era atât de candid în gândire şi-n simţire, încât mă fermecase cu totul. Îi iubeam crezul în tot ce ţinea de religiozitatea afişată şi nu numai („P” era unul dintre cunoscuţii pictori de biserici ai Maramureşului divin, care purta în el suma tuturor aureolelor de sfinţi de pe cupolele la care urca să le vorbească acestora prin tăcerea sa castă), îi iubeam durerea pentru copilul născut diform, care-şi ieşea din formă pe zi ce trecea mai mult şi mai mult (astăzi îmi dau seama că era vorba despre „hidrocefalie”, o boală care la vremea aceea îi silise soţia să-l părăsească având în vedere că tot singură se ocupa de copil,”P” fiind mereu aproape de cer şi la propriu şi la figurat, iar pe el boala copilului îl silise să-şi accepte soarta de-nsingurat,pe care m-am trezit să i-o consolez eu- deh, mama răniţilor! ca de obicei… Poate de aceea, fiind prea absorbită de decepţiile celor din jurul meu, acest fapt acţiona asupra mea ca un amortizor pe speranţele mele al căror ecou mai era doar un sunet înfundat. În noua primăvară, m-am regăsit ca o Penelopă modernă cu vechile plimbări pe malurile pustii ale Săsarului, plină de aşteptările întoarcerii lui „P” de la ultima biserică pictată. Nu ştiu de ce aveam mereu senzaţia, în liniştea camerei de la demisolul casei (construcţie nouă dar nefinisată la vremea aceea),cu care a rămas „P” în urma divorţului, că pe salteaua goală care-mi refuza virginitatea ( El mi-o venera, nu mi-o refuza! ha, ha, ha… astăzi, prin prisma experienţei, suspectez o oarece impotenţă la „P” pentru acea perioadă, fie ea şi numai fizică!), mă mângâie cu aripile sale de lemn cu care-a planat până la mine. Aşa simţeam mereu mângâierile sale: fără viaţă cu senzaţia vie că braţele sale au rămas pe schele sau i le-au furat îngerii pentru îndrăzneala sa de a le fura lor chipurile sau ca simplu troc pentru aurele lor ce le purta-n suflet. De la înălţimea duşumelei pe care era salteaua, fereastra mi se părea prea sus iar când crengile castanilor îşi plângeau floarea prin ea, trimiţându-şi umbra – solie de nuntă amânată pe scrumiera ce stătea-ntre noi ca sabia lui Damocles, aveam senzaţia că mai multe perechi de ochi roşii ne priveau avizi de dorinţe necunoscute precum cei ai fetelor bătrâne spionând amorul ascuns al eroinei dintr-o carte a adolescenţei mele: „Castanii roşii, parfumaţi şi naivi”. Dacă în intimitate acesta era comportamentul lui „P”, apoi în public era de-o posesivitate de-a dreptul agresivă: toată lumea trebuia să vază că eram un singur trup drept, pentru care mâna mea rămânea încuibată mereu în palmele sale ce mai păstrau aromele vopselei cu care miruia sfinţii cupolelor bisericeşti, fie că eram pe alei în parc, pe străzi sau în restaurantul a câte unei cine romantice. Prin mijlocul acestor cine, din când în când, întâmplătoare, era trecerea lui Tavi, care, dacă la început era trecere într-adevăr cu salutul de rigoare, cu timpul a început să devină sâcâitoare, transformându-se din trecere în aşteptarea plecării sale de la masa noastră, în timp ce monopoliza conversaţia monologând pe tema încleştării divine a mâinilor mele cu cele ale lui „P”. Primăvara era în floare şi la propriu şi la figurat, când, pentru ultima dată, am mai stat cu Tavi la aceeaşi masă -ntr-un restaurant. Mă aflam cu Rodica – o colegă de grupă/an şi cu „Grădiniţă”- prietenul ei numit astfel tocmai pentru că el era mai mic decât ea cu doi ani (Rodica nu avea principii şi nici prejudecăţi, ba avea şi un logodnic cu patru ani mai mare, la ale cărui sosiri de la Iaşi eram nevoită mereu să accept mascarada ieşirii în patru: Rodica-Sile, eu-„Grădiniţă”, unde trebuia să afişăm credibilitatea legăturii noastre luînd exemplu de la perechea logodită, ha,ha,ha!) la restaurantul hotelului „Carpaţi” care avea specialitatea casei cartofi prăjiţi şi cei doi mă chitiseră că tocmai luasem bursa, aşa că, ce mai: bine, fac eu cinste, doar sunt în bani: căminul îl plătisem minus porţiile de cartofi, rămânea exact pentru cartelă la cantină şi eram asigurată pe toată luna. Cam cu noduri au fost înghiţiţi de mine cartofii, căci n-apucasem să mănânc 2-3 din ei şi la masă al patrulea loc s-a ocupat de către Tavi, din ale cărui izbucniri de violenţă şi plâns a reieşit că întâlnirile noastre nu erau deloc întâmplătoare, ci el mă urmărea mereu, fiind urmărit la rândul său de o iubire neînţeleasă pentru şi de mine, ca mai apoi să-l aud comandând: una sută de coniac pentru el şi pentru noi: ce bem? apă, bineînţeles…şi tot aşa ne-a ţinut la acea masă cu o lamentare, o sută de coniac pentru el, un sifon pentru noi, recital în toată sala din poeziile lui Păunescu, imitându-i perfect timbrul vocii şi talentul de orator şi iar o lamentare, o sută de coniac, un sifon şi un flacon de Diazepam. Până am telefonat, până a venit salvarea (am telefonat de trei or
i deoarece a luat trei flacoane iar cei de la Salvare credeau că e o glumă studenţească şi nu catadicseau să fie operativi!) ne-au adus şi nota de plată care, cine s-o plătească din moment ce acel care comandase fusese transportat în comă nu ştiu dacă direct la Cluj, oricum la vreo lună şi ceva, revenit complet, Tavi mi-a arătat biletul de externare dintr-un spital de psihiatrie din Cluj în care am văzut scris negru pe alb: tentativă de sinucidere. Nu ştiu dacă a fost prima sau unica; am vrut să-l uit şi-am reuşit. Am vrut să uit în primul rând umilinţa acelei luni de zile când n-am avut ce mânca deoarece banii pentru cartela de masă i-am folosit la achitarea notei de plată pentru coniacul folosit de Tavi ca adjuvant la tratamentul cu Diazepam sau invers şi-am fost nevoită să mint o familie ce venise să caute o studentă pentru a le medita fata – elevă în clasa a XI-a, că sunt studentă la matematică (noroc de mine că le-aveam cu matematicile de liceu) şi pentru două ore pe zi, de două ori pe săptămână, luam masa la acea familie de la care primeam şi-un pachet de ţigări bulgăreşti… În restul zilelor făceam blatul la o ciorbă cu Cornelia sau Rodica şi cu aia eram. Câştigul de la jocul de poker cu fetele în cămin îl foloseam pentru a merge la o cafea la barul „Maramureşul”, ai mei fiind convinşi că fata se descurcă, doar are şi bursă, de aia nu trimitea nici unul bani, fiecare trăind cu convingerea că e sarcina celuilalt de a avea grijă de mine, şi-apoi mai erau comentariile celorlalţi părinţi: nevasta tatii şi bărbatul mamei, aşa că i-am înţeles, n-au fost probleme, de aceea cum am terminat studiile din oraşul care mi-a amprentat pe veci sufletul, m-am măritat urgent la locul repartiţiei considerând actul acesta drept drumul meu spre libertatea visată, fără a bănui măcar câte îngrădiri îmi pregătea destinul până la sufocare. Peste un an, măritată fiind, m-a trimis întreprinderea, la care aveam serviciul visat de tatăl meu, la o reciclare în oraşul florilor din frumoasa ţară a Maramureşului. Atunci l-am văzut pe Tavi: cu acelaşi trenci alb, la braţul unei fete- nu ştiu dacă era Maria sau altă Maria, m-a observat şi el de departe şi mi-a strigat numele cu glasul baritonal al lui Păunescu, de-a răsunat tot centrul vechi al oraşului şi lumea s-a oprit, în loc să-l asculte crezând că îşi începe show-ul, numele meu fiind titlul uneia dintre poeziile ce urmează a fi recitate de „frumosul nebun al oraşului”. Eu am zâmbit, i-am făcut discret semn cu mâna şi fiecare ne-am urmat drumurile noastre spre nicăieri. Peste o altă bună bucată de timp, sub un deceniu în tot cazul, am revăzut oraşul celor mai frumoşi ani ai tinereţii mele. Eram o femeie liberă în sfârşit, proaspăt eliberată de chingile unei căsnicii eşuate dar mai ales eliberată de mine. În această stare de beatitudine dată de libertatea anotimpului ce se încăpăţâna să mai fie primăvară în toată tinereţea mea cernută acum prin ciurul amintirii, l-am revăzut (şi-aici tot de Tavi încerc să vă vorbesc; ţineam să subliniez aceasta deoarece onor auditoriul meu ar putea crede că firul principal al povestirii mele este iubirea pentru „P”, ori eu aici nu vreau să romanţez pentru persoana iubită undeva, cândva şi pierdută nu se ştie cum în ciuleandra uitării, ci să arunc în mine înapoi însăşi iubirea al cărei ecou se stinge cu-n alt ecou împresurat la rându-i de un altul al anilor tineri care s-au vrut frumoşi, rebeli şi nebuni, în care totul era o sete arzătoare de necunoscut, de frumos, de iubire, de aventură, de prietenie, de înalt şi iar de iubire, mereu de iubire). Ei, da, l-am revăzut pe Tavi, singur, la ieşirea din centrul vechi, în faţa mea, pe trotuarul opus, descheiat la trenciul cu care era îmbrăcat – de data aceasta mai spre crem la culoare (vântul fluturându-i-l ca şi buclele în care soarele aducea reflexe roşietice de la magnoliile ce-şi răspândeau solemnitatea cu puritatea profanată de privirile îndrăgostiţilor şi de gândul păcatului lor, ce le-ar fi vrut furate şi strânse la piept cu dorinţa sărutului carnal),cu mâinile ca nişte crengi întoarse spre pământul din buzunarele în care deveniseră rădăcini adânci, atât de adânci, încât privirea mea i le-a fixat în asfaltul străzii ţintuindu-i mersul. Am ajuns în dreptul său pe acordurile orgii, care-şi elibera îngerii înlănţuiţi de fiorii muzicali ai lui Frescobaldi prin uşa larg deschisă a catedralei catolice, rama acesteia încadrându-l armonios pentru o „clipă cât o căinţă” (aşa cum spunea unul din versurile creaţiei sale de debut publicată în anul în care sufletul meu l-a adoptat cu toată infirmitatea aceea purtând numele: Maria, cărată după el ca o cocoaşă de zbucium – de aici de altfel am şi creat împreună primul pseudonim sub care a apărut în Almanahul Literar, poezia ce mi-a arătat-o într-o seară, scrisă cu creionul pe-o foaie ce-o strângea-n tremurul nefiresc al pumnului ), pentru ca o alta să-i ia locul în volbura de gânduri şi cârlionţi ce se revărsau într-o curgere ruginie spre roşu şi spre umeri, clipă ce i-a întors privirea spre mine de parcă ar fi simţit fluiditatea gândului meu ce străpungea amintirile oraşului care ne-au îmbrăţişat de-atâtea ori cu liliac, cu castani în floare şi-n roadă, cu salcâmi şi narcise, cu întreg „Dealul Florilor” şi-a sa simfonie de culori. Am avut totuşi timp să-mi feresc privirea de întâlnirea care se putea să fie imprevizibilă chiar şi după atâţia ani, l-am depăşit accelerându-mi mersul ce fusese agale până atunci, spre a atinge amintirea în cele mai retrase unghere ale anilor tineri, şi-am simţit puternic, mult prea fierbinte, în ceafă, o bună bucată de drum, privirea de gând sfredelitor, rebel încă, devorator, dorindu-se devorat la rându-i, chinuindu-mă să-mi amintesc adânc, aşa cum ai împlânta un cuţit într-o rană ce s-a-nchis de mult cu o bucată de pansament în ea, spre a o curăţa, dar pentru asta trebuia să suporţi durerea scrâşnind din dinţi: anestezicul tocmai îl vărsase primăvara trecută-n fugă, târând după ea voalul amintirii agăţat în spinii speranţei. Anii au trecut prin mine brăzdând, şi la propriu şi la figurat, şi eu prin ei ca prin labirinturi antice, în gând doar cu disperarea căutării firului Ariadnei cel călăuzitor ieşirii din ele şi din mine, fără a mai fi atentă la nici un trandafir al iubirii răsărit, rătăcit şi nesigur, alteori dominând cu grandoarea înfloririi sale peste rădăcinile mele. De Tavi nu mi-am mai amintit, de iubit n-am mai iubit, urmărită şi astăzi de dulcele său blestem: dacă nu l-am putut iubi pe el, apoi să uit a mai iubi vreodată şi să nu mai pot învăţa iubirea, oricâtă lecitină ar arunca memoriei mele timpul şi primăverile sale, înflorind doar cale pe mormântul amintirii. Întâmplător, în ultima vreme, recitindu-l pe Augustin Buzura, mi-am amintit de numele lui Tavi cu care-l asociam mereu, având aceeaşi sonoritate dispusă în trei silabe şi într-un amuzament al hazardului, l-am accesat pe Google cu clicul aferent căutării. Aşa l-am descoperit ca pe un poet împlinit, care şi-a sărbătorit cu câţiva ani în urmă jumătatea de veac a rezistenţei în faţa morţii, fructificând-o în tot atâtea volume de poezii, câte unul pentru fiecare deceniu ce compune jubileul amintit, volume cu titluri ce antagonizează sintagme reuşite (fericire- rană, durere- vindecare),probabil ca şi versurile pe care însă nu voi îndrăzni să le citesc vreodată din teama de-a nu fi prinsă-n tentaculele neantului şi-a nu fi în
ecată din nou în mine, în iubirea din care-am fugit cândva, demult, gonită de hergheliile albe scăpate din ultima glaciaţiune ce s-a vrut statuară în indiferenţa ei. Mai mulţi critici – după cum văd pe internet – făcând referiri la perioada de început a carierei sale de poet cu ocazia momentului elogiat, observă pertinent ( sunt ironică aici !) că debutul său literar datează mult mai târziu decât ştiam eu că a fost prin desprinderea sa categorică de perioada de eclipsă a poeziei lui Adrian Păunescu, odată cu apariţia acelei „clipe de căinţă” în Almanahul literar (sub pseudonimul pe care doar eu îl ştiu şi poate că nici el nu l-a uitat,deşi nu-l aminteşte nicăieri printre celelalte folosite până la momentul virtual în care vorbesc tăcerile noastre),pe care acum regret că l-am ars, ca şi pe celelalte (revoluţia m-a prins cu un balcon plin de „almanahe”- ca şi pe Vanghelie, ha, ha, ha), în două etape: până la jumătate, pentru că aveau doar poze şi articole cu odioşii, şi de la jumătate încolo, în nopţile friguroase din munţi când nu aveam bani de lemne şi trebuia să încălzesc aerul camerei copilului. Un alt critic al prezentului literar maramureşean scrie despre tentativa de sinucidere a lui Tavi: „A fost o clipă în viaţa lui când el a călătorit ca îngerii. Apoi s-a întors de acolo cu un nou mesaj: a trăi până la sacrificiu.” Şi-acum întreb retoric, se referă la clipa care a urmat horei ameţitoare de coniac în ritm de Diazepam sau a existat alta mai mare înainte de a-l cunoaşte, ce-o avea în centru pe Maria, ori după mine – o altă Mărie, dar cu aceeaşi pălărie ?! La care moment se referă criticul ? Cine ştie…? Scriam şi eu la vremea aceea versuri romantice, fiind posedată de harul diabolic al lui Esenin sau al lui Ion Crânguleanu, al lui Nichita Stănescu şi mai ales al Anei Blandiana din versurile sale făcându-mi o deviză optimistă de supravieţuire: „sunt cea mai frumoasă femeie când plouă”, având în vedere că şi-n tinereţe excelam la capitolul complexelor de inferioritate în ceea ce priveşte eternul feminin. M-am oprit la timp, adică n-am mai scris nimic de-atunci, dar mult mă bucură că am putut vedea, cu anii mei tineri prin tot zbuciumul stăpânit de revolta mai tinerilor săi ani, în Tavi viitorul său de poet consacrat, păstrându-i doar amintirea căinţei pure. Una din cărţile pe care-o închină dragostei îşi extinde aria dedicaţiei prin vorbele sale cu durerea simplităţii de autor: „pentru toate femeile pe care le-am iubit şi pe care nu le-am iubit”. Privind în urmă, poete, simplu îţi spun şi eu : nu regret că te-am cunoscut şi-ţi mulţumesc că m-am numărat printre ele- iubitele-, dar de citit tot nu te voi citi niciodată, fie şi pentru reminiscenţele principiilor şi prejudecăţilor ce m-au făcut sclava lor, dar mai ales pentru că e ireversibilă curgerea timpului în noi, cu sau fără iubire şi-apoi, parafrazându-l pe Socrate aş spune că sufletul tău eşti tu, Tavi, cel care – la un banchet, unde am gustat şi eu din licoarea lui Bachus, ameţindu-mă într-atât încât am ţinut să afle toată lumea că Socrate e discipolul meu (voiam să spun de fapt că sunt discipol al lui Socrate, dar vedeţi ce face băutura?), şi-n loc să intru sau să intri alături de mine în pământ de ruşine pentru gafa comisă, ai urcat pe masa ce păstra ecoul pumnului meu în elanul de-a fi cât mai convingătoare, pentru a sublinia şi mai bine ceea ce ai catalogat drept licenţă poetică: – Lumeee, ascultă aici şi ia aminte: Socrate este discipolul ei ! şi mi-ai întins mâna făcându-mă egala ta în momentul urcării pe podiumul oratorului. Îţi mulţumesc că m-ai salvat atunci, existând alături de mine. Îmi mulţumesc că te-am salvat cândva, dar mă întorc la Socrate ca un cirac de suflet, citându-l: „Câte lucruri de care eu nu am nevoie există!” Şi tu exişti… chiar dacă mici nelămuriri te-ncearcă după cum singur afirmi: „Nu sunt lămurit nici acum: am avut eu, am eu curajul să înfrunt viaţa? Eu zic că am credinţă şi dragoste. Restul…spuneţi Domniile Voastre.”

autor Lidia Burduja, membră a proiectului Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/LidiaBurduja?xg_source=profiles_memberList

artist Lilioara Macovei, Coloana Florală, Flori 3, Interior marin 1, Meduze

Peştele

Plouase fără întrerupere două trei zile (când mai slab, când torenţial) şi Someşul crescuse ameninţător. Singura şansă de pescuit rămânea balta. Cu toate că aversele îşi făcuseră de cap toată noaptea peste Dejul natal, neavând somn, m-am hotărât să plec la pescuit. Mi-am încropit câteva sandviciuri cu margarină şi salam Victoria, am umplut un termos cu ceai fierbinte şi m-am urcat la volan. Am pornit-o spre Gherla, ca să ajung apoi la salba de lacuri: Ţaga – Sucutard – Lacu – Geaca – Tăul Popii – Cămăraşu.

Pe drum, am traversat Someşul Mic, care deversase în anumite porţiuni, inundând un solar şi câteva căpiţe cu fân dintr-o gospodărie ţărănească. De la Gherla spre Ţaga, pur şi simplu m-am îngrozit.  La intersecţiile cu drumeagurile nepietruite ce coborau de pe dealuri, şoseaua naţională era acoperită cu pietriş şi nămol. Fusese rupere de nori!

artist foto: Gelu Pescaru

Imensul lac Ţaga avea apa roşietică de la scursorile de pe dealurile învecinate şi crescută cu vreo jumătate de metru. Vâltoarea de ierburi de la capătul lacului Sucutard, era acoperită în întregime. La Geaca, nu-mi venea să-mi cred ochilor. Deşi limpede, apa depăşise orificiul de supra-plin  şi lovea mugind peretele din spatele stăvilarului. Era o incintă descoperită, din beton armat, în care se zbătea un peşte mare. Vietatea ar fi putut scăpa, numai dacă ar fi coborât la baza peretelui din aval, unde era practicată fanta de trecere, dar ea se zbătea ameţită, la suprafaţa apei. Peştele înota împotriva curentului puternic, de la aval la amonte, acolo nu avea cum să reintre în lac şi se lăsa purtat de şuvoi până la locul fatidic de unde îşi relua la nesfârşit periplul. Îl priveam şi mă gândeam cum a ajuns în situaţia asta fără scăpare? Mă gândeam şi la mine. Totdeauna am făcut altceva decât mi-aş fi dorit. Am urmat politehnica la Timişoara, deşi nu aveam nici o chemare pentru aspectele tehnice. Învăţând foarte bine, am fost repartizat la Depoul de tramvaie Dudeşti, din capitală. Făceam şi schimburi de noapte, când se reparau tramvaiele, iar ziua, de multe ori, erau anchete în urma accidentelor de circulaţie. Atunci se penalizau oamenii care au lucrat la reperele defectate, în special frâne. Într-o noapte, un manipulant care trebuia să gareze un tramvai cu spatele, s-a bazat pe mine să-l dirijez, hăbăucul a prins viteză, am strigat la el zadarnic, nu s-a mai oprit…

Am mai fost şi profesor la liceul ITB – ului, unde elevii mi se urcau în cap, făcând o gălăgie de nedescris. Ivindu-se un coleg avid să-mi preia orele, i le-am cedat cu o bucurie de nedescris.

Apoi, am fugit de la tramvaie în domeniul extracţiei petrolului. Se înfiinţase un colectiv minier, pe lângă institutul de specialitate din Câmpina, care urma să foreze din subteranul minelor de petrol, adică de jos în sus. Ciudăţenia asta mi se cam potrivea şi am rămas în acel loc de muncă până la desfiinţarea activităţii petrominiere, prin anii 1990. Acum am luat-o de la început, la bătrâneţe, cu extracţia petrolului prin sonde clasice, forate de la suprafaţă. Am 57 de ani. Dacă îmi pierd locul de muncă nu mă mai angajează nimeni. Dar e prea târziu. Nu mai fac nici două parale. Neavând nici o aplicaţie tehnică, încă de la început am marşat totul pe literatura din care nu câştigi nici un ban. Numai eu sunt de vină că nici nu am încercat să mă adaptez la condiţiile de concurenţă ale capitalismului vorace, contemporan. Colegii, mai tineri, râd de mine şi le simt dispreţul. Trebuie să mă umilesc cerându-le ceva de lucru. Parcă aş cerşi în metrou, în biserică sau la capul podului. Îmi înfig unghiile în palme şi le zâmbesc:”Cu ce vă pot fi de folos?” „Cu nimic. Ştii engleză?” „Nu, în liceu am făcut limba rusă.” „La calculator ştii să reprezinţi hărţile cu suprafeţe de producţie?” „Nu, ştiu doar să-mi dactilografiez textele literare şi să le expediez prin internet”. „Atunci, cu tine, nu mai e nimic de făcut. Marş potaie!” Mă aşteptam la asta, dar nu credeam că nu vor să mă accepte la o glumă, când se adună la o cafea. Aveam atâtea de comentat…

Deodată, apa se înroşeşte. Peştele s-a rănit de peretele zgrunţuros, de beton, al bazinului. Atunci, face un salt formidabil prin aerul morţii sale şi cade pe mal, drept la picioarele mele. Comparându-mi soarta cu a sa, eu, în replică, ce ar trebui să fac?

Acum urmează, dragă cititorule, două posibilităţi.

A). Las peştele să moară pe uscat, zbătându-se convulsiv, că doar el a vrut-o, iar eu mă urc tremurând (dar decis) pe dig, ochesc un bolovan care iese din apă şi mă arunc direct spre el, cu capul înainte, creierii mi se împrăştie peste piatră, pe mal şi prin apă, trupul meu cade în unde şi pluteşte o vreme dus de curent, până la un loc liniştit, unde se opreşte între trestii. În aceeaşi clipă moare şi peştele, iar sufletele noastre înlănţuite se urcă la cer.

B). Privesc peştele cu milă cum se zbate sângerând pe pietre, îl ridic în palme cu infinită tandreţe şi-i dau drumul în lacul liniştit, în amontele stăvilarului. Peştele stă pe spate, branhiile i se zbat convulsiv.

Urc încet pe stăvilarul îngust, păşesc şovăielnic spre mijlocul acestuia. Privesc apa învolburată din bazinul inundat, ameţesc. Întorcându-mi capul, observ că peştele şi-a revenit, s-a întors pe burtă şi înoată alene spre larg.

Ia stai puţin! Am fost în stare să salvez un peşte şi oare pe mine nu mă pot salva? Cobor de pe stăvilar şi mă aşez în maşină, meditând.

În ultima săptămână am primit trei scrisori de felicitare pentru textele pe care le-am scris, două recenzii şi o carte de proză. Le port în permanenţă într-un plic de plastic, în torpedoul maşinii.

Poetul şi autorul de povestiri pescăreşti Isidor Chicet, redactor la revista „Amfitrion” din Turnu-Severin, îmi scrie că povestirea mea intitulată „Biserica din adâncuri” „merită un premiu literar al oricărei reviste de cultură din ţară…Vădeşte o sensibilitate deosebită, specifică doar marilor scriitori.”

Criticul Stan V. Cristea, directorul revistei „Meandre” din Alexandria îmi scrie că: „Mi-a plăcut foarte mult textul dv. despre Dicţionarul meu, mi-a plăcut modul cum aţi făcut din el o poartă de intrare spre lumea/literatura Teleormanului. De aceea, vă rog să primiţi toate mulţumirile mele – întreite: pentru excelentul dv. text, pentru că mă priveşte pe mine şi că aţi devenit colaboratorul revistei noastre”.

Iar poetul şi criticul Victor Sterom, din Ploieşti, a cărui activitate am prezentat-o cu ocazia împlinirii vârstei de 70 de ani, îmi spune, nici mai mult nici mai puţin: „acum după ce ai scris astfel despre mine, îmi dau seama că nu am trăit degeaba.”

Ia stai! Dacă el zice că i-am revelat faptul că viaţa sa nu a fost zadarnică, înseamnă că sunt un mic dumnezeu care mântuieşte scriitorii. Atunci nici viaţa mea nu e de prisos. Şi, prin talentul meu sunt mult peste colegii mei care mă dispreţuiesc. Eu aş putea să fac ce fac ei, dar ei niciodată nu vor putea scrie ca mine. În concluzie, de luni o să-mi dau demisia şi cum necum va trebui să trăiesc de pe urma scrisului. Gata, am hotărât. Pornesc maşina şi mă îndrept fluierând spre casă.

Nici nu apuc să ajung bine în casă că telefonul începe să sune. E unchiul meu care mă invită la masă. Cu el, care a fost ziarist la revista „Scânteia” pot discuta problemele care mă frământă. De cum sosesc, încep abrupt: ”Unchiule, mâine îmi dau demisia. Trebuie să trăiesc numai şi numai din scris, nu se poate altfel. Din cauza serviciului nu am timp să scriu marile opere de care sunt capabil. Trebuie să mă sacrific pentru scris!”

„Nu te pripi, ai puţintică răbdare. Uite cazul meu. După ce m-am lansat scriind reportaje pe marile şantiere ale ţării, la o verificare a dosarelor de partid, au constatat că tatăl meu a fost chiabur şi m-au dat afară din redacţie. Din ce să trăiesc? Am urmat o şcoală tehnică de tehnicieni radio şi aşa mi-am câştigat existenţa până la pensie. Şi pe atunci, colaborările la reviste şi cărţile publicate erau plătite, nu ca astăzi. Sfatul meu este să nu te laşi de serviciu în ruptul capului. Astăzi nu se poate trăi din scris.”

„Dacă mă ţin de serviciu, când îmi voi scrie capodoperele?”

„Vei avea timp şi pentru ele. Trebuie să-ţi atrag atenţia asupra faptului că scriitorii trăiesc de pe urma cititorilor care muncesc în sectoarele productive şi care aduc profit. Ne adresăm lor şi trebuie să-i apreciem.”

Am plecat de la unchiul meu puţin descumpănit. S-ar putea să aibă dreptate. Ajuns acasă m-am culcat. Somnul îmi va fi sfetnicul cel mai bun. Am adormit şi am început să visez. Se făcea că unchiul meu îmi repeta la nesfârşit că nu trebuie să renunţ la serviciu. Atunci am scos pistolul şi l-am împuşcat. M-am trezit leoarcă de sudoare. Da, i-adevărat, nu trebuie să renunţ la locul meu de muncă. Am să mă duc la colegii mei şi am să le cer de lucru.

Ajung la birou, şeful mă cheamă la el. Acum, dragă cititorule sunt iarăşi două posibilităţi.

A). Se face restructurare şi  voi fi dat afară;

B). Nu se face restructurare şi primesc noi sarcini de serviciu.

Pătrund în biroul şefului. Ce mă aşteaptă oare?

autor Lucian Gruia, redactor al revistei Faleze de piatră

Unica şi inconfundabila Ludmila…

Nu ţi-am scris de mult, Ludmila, şi nu te-am cautat niciodată deşi aş fi putut să o fac.Şi poate chiar aş fi avut şansa să te găsesc şi să te întreb, direct, faţă în faţă:Ce mai faci, Ludmila?Mai ştii cine sunt eu? Aş fi putut posta un anunţ care să circule din ziar în ziar, de pe un site pe altul în care să spun: O caut pe Ludmila. Unica. E uşor de recunoscut. Timpul nu cred că i-a schimbat prea mult semnalmentele. E Ludmila. Unica şi inconfundabila! Dar n-am făcut-o la timp şi acum, poate e târziu.

Îţi voi spune de ce te caut, Ludmila: pentru că vreau să ştii ce nu ţi-am spus niciodată şi vreau să ştiu ce nu mi-ai spus tu niciodată.

Vreau să ştii cât te invidiam, Ludmila, pentru părul tău lung, roşcat, până la brâu de care-mi vorbeai ca despre o avere a familiei tale, dota cu care fetele în clanul vostru îşi făceau intrarea în lume şi câşigau apoi locuri eterne în inima bărbaţilor.Pentru picioarele tale lungi , de star de cinema şi pentru toate diplomele obtinute la fel de fel de întreceri sportive la toate cluburile şi asociaţiile sportive, turistice, de orientare şi de dezorientare prin lume la care participai şi erai mereu campioană. Pentru toate privirile invidioase şi admirative care ţi se aruncau când ieşeai pe stradă sau  când intrai pe uşa liceului nostru şi când ochii băieţilor de la muzică sau de la pictură se întorceau spre tine scoţând strigăte admirative. A venit Ludmila! Hei!Ludmila! Nu mă cunoşti? Şi totuşi, mă mândream cu tine, Ludmila. Dacă cineva îmi spunea: Esti colegă cu Ludmila!? mă mândream, de parcă  tu ai fi revărsat asupra mea ceva din graţia şi farmecul tău, şi astfel, miruită de frumuseţea şi unicitatea ta, puteam şi eu dobândi o aură de mister în ochii colegilor mei care nu mă băgau în seamă pe mine, cea mignonă, cu ochii banali şi căprui, cu părul care se încăpăţâna să fie ondulat oricât l-aş fi periat, cu aerul acela de victimă în aşteptarea călăului, care se strecura mereu pe lângă culoare plutind, de parcă tocmai ar fi evadat dintr-o închisoare de maximă siguranţă şi toate forţele aeriene şi terestre ale liceului, ale oraşului, ar fi fost pe urmele mele. Ştiam că salvarea venea din partea ta şi nimeni decât tu  mă puteai apăra în ochii lor. Da, eram o evadată: din vârsta mea, din timpul meu, din trupul meu mai ales, voiam să evadez, pentru că tu, Ludmila, oferindu-mi generoasa ta protecţie, mă făceai să simt mai acut Diferenţa…

artist Petru Ilie Birau, Fata cu şarpele

Şi ce mai faci, Ludmila? Eşti la fel de frumoasă? Bărbaţii continuă să întoarcă şi acum capul după tine? Îţi mai fluturi părul, acum probabil înspicat cu zeci de fire albe, în vânt, pe bulevarde şi continui să spui Nu când cineva îţi spune că te iubeşte?Lui ,însă, i-ai spus Da, Ludmila.Lui celui care mi-a spus într-o zi, Unicul, că sunt frumoasă. A fost ziua în care mi-am citit în ochii lui Frumuseţea şi Unicitatea. Dar el, Ludmila, încă nu te vazuse pe tine, pe unica şi inconfundabila Ludmila. Lui, doar lui, Ludmila, tu i-ai spus Da. Pentru că tu, Ludmila, deşi împărţeam amandouă aceeaşi cameră sordidă a unei garsoniere, deşi ne trezeam dimineaţa una pe cealaltă spre a merge la cursuri, deşi ne spuneam toate bârfele despre colegii şi profesorii noştri, nu mi-ai spus niciodată, Ludmila că şi tu mă invidiai.Pentru premiile mele la scoală, acolo unde tu promovai la limită, premii pe care tu mă învăţai să le dispreţuiesc şi să le refuz, dar ele curgeau în pofida indiferenţei şi apatiei mele, pentru toate tablourile mele pe care mă sfătuiai să nu le trimit nicăieri, chiar dacă ar risca să fie premiate sau cumpărate, căci, spuneai tu, care le aveai pe toate fara nici un efort, La ce-ti folosesc gloria sau banii? Nu mi-ai spus niciodată nici dacă aveai vreun motiv să mă admiri. De aceea, Ludmila, lui i-ai spus Da.

Vreau să-ţi mai spun ceva, Ludmila.Vreau să-ţi spun că nu am de ce să-ţi multumesc că într-o seară, când am rămas singură acasă, conducându-vă pe voi doi până la scara blocului, amabilă, protectoare, ca şi cum aş fi fost convinsă că voi doi formați cel mai frumos cuplu din lume, am făcut ceea ce nimeni nu ar fi bănuit.Şi vreau să-ţi spun, Ludmila, că nu am de ce să-ţi multumesc că ai incercat să-mi salvezi viaţa.Viaţa pe care tu mi-ai luat-o atunci când i-ai spus lui Da. Dacă tu te mândreşti, acolo în lumea aceea în care probabil şi azi continui să spui Nu, pentru că, în final, el n-a rămas nici cu tine, Ludmila, spunând în stânga şi în dreapta că în anii de liceu ai salvat de la moarte viaţa colegei tale de cameră, ei bine, te înşeli, Ludmila: nu am spus nimănui până astăzi despre crima ta.De care nu ştie nimeni, doar eu şi el.El continuă să tacă.

Eu, victima ta, nu mai vreau să tac.

COINCIDENŢE STRANII SAU BIBLIOTECA PIERDUTĂ

Cât eram de fericită că vecinii noştri de etaj, cu uşa faţă-n faţă cu a noastră, erau atât de draguţi cu noi, tinerii căsătoriţi, recent mutaţi în acest bloc cu patru etaje, bloc în care locuiau doar oameni de calitate, asta întâmplându-se puţin inainte de 1989… Se purtau atât de… occidental cu noi, ne invitau la masă, ne întorceau vizitele, ne făceau fotografii, ne duceau în excursii la sfârşit de săptămână cu maşina lor, noi neavând pe atunci maşină…Cu timpul, fără să  încerce să ne epateze cu asta , am aflat că domnul fusese și încă mai era, dar ascundea cu modestie acest lucru, foarte mulţi ani în corpul diplomatic într-o poziţie de prim rang, mulţi ani (probabil că îl văzusem la televizor, dar nu făcusem niciodată legătura) acolo locuise câţiva ani şi Doamna, preadistinsa lui soţie, precum şi fiica lor, acum studentă la medicină şi destul de rebelă şi nonconformistă, încât, deşi mă despărţeau doar trei ani de vârsta ei, mă simţeam pe vremea aceea ca o bunicuţă  faţă de ea. Aveau atâtea drăgălăşenii faţă de noi încât dacă nu aş fi văzut sentimentele de dragoste pe care şi le dezvăluiau fără jenă de faţă cu toţi invitaţii numeroşi care se perindau prin casa lor, i-aş fi suspectat de alte intenţii mai puţin oneste, ceea ce ar fi fost o gravă eroare dată fiind impresia de moralitate absolută pe care o producea cuplul lor in societate.(De altfel, moralitatea si fidelitatea, cel puţin aparente, erau condiţiile menţinerii într-o funcţie politică, aşa cum erau acelea pe care le avea distinsul nostru vecin).Dar cel mai fascinant lucru pentru mine la această familie era uriaşa bibliotecă pe care o posedau şi care ocupa toţi pereţii dormitorului mic, ce servea şi ca birou de lucru Domnului X , în puţinul timp de altfel pe care îl petrecea acasă precum şi doi din pereţii sufrageriei erau ticsiţi de cărţi rare, ediţii preţioase, cărţi vechi, cărţi cu autografe, cărţi în diverse limbi de circulaţie internaţională, albume de artă, tablouri originale, statui din diverse colţuri ale continentelor pe care le vizitase, un adevărat muzeu bine întreţinut care mă atrăgea şi mă făcea să rămân pierdută în faţa vreunei cărţi, a unui tablou celebru pe care îl descopeream aici sau a unei cărţi pe care visam de mult să o citesc şi, date fiind interdicţiile culturale din acea perioadă, nu le găseam nicăieri, carte pe care Domnul sau Doamna mi-o împrumutau cu gentileţe, fără să-mi dea vreodată impresia că mi-au facut un favor.

Şi încet -încet biblioteca lor devenise pentru mine locul unde găseam absolut tot ce aveam nevoie , în absenţa internetului sau a timpului pentru a merge să caut prin bibliotecile pe care capitala mi le oferea, desigur, fără acei scriitori interzişi, dar care totuşi în biblioteca lor se găseau, sfidând orice interdicţie. Mi-aş fi dorit atât de mult ca măcar unul din dicţionarele pe atunci inaccesibile unui român de rând ca mine, Larousse, Encyclopedia Britannica, cărţi de care auzisem dar nu speram să le pot folosi vreodată, cărţi preţioase care valorau mai mult decât  casa în care locuiau şi care era de fapt o faţadă pentru a păstra aparenţa de sobrietate şi modestie a membrilor castei politice conducătoare din care Domnul şi Doamna făceau parte, mi-aş fi dorit ca măcar una din acele cărţi, să fie a mea. Dar ştiam că aşa ceva era imposibil în lumea în care trăiam. Totuşi, pentru că în ciuda politeţii pe care ne-o arătau, probabil şi din cauza diferenţei de vârstă dintre noi, familiile noastre nu au ajuns niciodată la un nivel de relaţii familiare, i-am spus Doamnei la o cafea, că, dacă vreodată se va gândi să vândă vreo carte, aş fi oricând amatoare să cumpăr una dintre ele. A zâmbit amabilă, cu condescendenţă, fără să spună nimic, imaginându-şi probabil că destinul lor, al ei, al fiicei şi al soţului, cel care era de fapt sursa acestei Biblioteci, era pe veci legat de această bibliotecă cu care formau o familie indestructibilă.

Şi totuşi…. A venit 1989 şi lucrurile s-au precipitat în mod neaşteptat pentru toată lumea. Familia aceea s-a dovedit vulnerabilă, destrămându-se din cauza unor motive pe care nu am incercat să le înţeleg şi să le aprob niciodată. Credeam că va rămâne totuşi ceva din ea care să amintească soliditatea şi coeziunea ei urmaşei familiei care se refugiase într-un colţ al Europei primitor şi la adăpostul unor posibile consecinţe ale faptului că era fiica tatălui ei. Biblioteca rămăsese a Doamnei care însă nu era nici fericită nici conştientă de responsabilitatea de pe umerii ei. Se purta de parcă Biblioteca nici nu ar fi exsitat.De altfel, o suspectam că niciodată nu fusese în relaţii prea bune cu Biblioteca, de parcă aceasta ar fi fost de vină de dispariţiile îndelungate ale soţului ei care se pierdea printre paginile întunecate ale cărţilor Bibliotecii sau se refugia între coperţile cărţilor care deveneau mai cuprinzătoare decât zidurile unei mănăstiri netrecute pe harta vreunui posibil urmăritor care l-ar fi putut găsi.De data asta se ascunsese atât de bine încât nimeni dintre vechii lor cunoscuţi nu îl mai putea găsi.

Eu m-am mutat din blocul acela în care cunoscusem fericirea şi nefericirea, speranţa şi deziluzia şi din când în când, o sunam pe Doamna, care, deşi nu iubise niciodată Biblioteca, părea acum foarte ataşată de ea, de parcă ar fi sperat ca, prin intermediul ei, să-şi poată aduce înapoi soţul pe care îl iubise atât de mult.Eu, la rândul meu, tânjeam după carţile care mă ajutaseră să evoluez într-o directie pe care de una singură nu aş fi găsit-o niciodată. O mai întrebam din când în când la telefon: „Ce face Biblioteca?. Îmi simte lipsa?”  şi ea se eschiva şi încerca delicat să abordeze alt subiect. Mă culcam şi mă trezeam cu gândul la Bibliotecă şi nu ştiam cum să scap de această obsesie. Colindam anticariatele sperând ca în compania altor cărţi care străluciseră cine ştie prin ce rafturi şi case de demnitari apuşi, să reconstitui vraja şi farmecul Bibliotecii care mă ţinea captivă şi nu voia să mă elibereze.Într-o noapte, incapabilă să găsesc ce caut în cărţile care mă sufocau de la intrare până în dormitor, am adormit mai devreme sperând ca măcar în vis Biblioteca să mă lase liberă câteva ore. Dar se pare că mă înşelam. Doamna, buna Doamnă, care ştia cât de mult tânjeam la compania măcar a uneia dintre nobilele ei domniţe închise între coperţile atât de divers colorate, îşi vânduse în visul meu Biblioteca.Îi reproşam supărată faptul că nu mă anunţase, nu mă întrebase dacă nu cumva doresc să cumpăr şi eu măcar o parte din cărţi. Pur şi simplu, în vis, ea îmi spunea încântată că îşi vânduse Biblioteca, de parcă în acest mod ar fi fost mai aproape de soţul ei, de parcă dispariţia Bibliotecii l-ar fi putut aduce pe acesta înapoi.

M-am trezit speriată, amintindu-mi exact fiecare detaliu al visului de parcă totul fusese real. Eram totuşi bucuroasă că nu fusese decât un vis, că Biblioteca era la locul ei, în apartamentul Doamnei unde mă puteam duce oricând s-o privesc, s-o mângâi, să mă răsfâţ cu splendorile ascunse între coperţi.

În acea dimineaţă am primit un telefon. Era Doamna. „Nu-i decât o coincidenţă!”, mi-am zis.”Oare de ce mă sună?” Era încântată, de parcă încheiase o afacere profitabilă.

„Maria, am o veste bună, îmi spuse cu o inocenţă care nu promitea nimic bun. Acum câteva zile am văzut în holul blocului meu un afiş care promitea un preţ bun cui îşi vinde Biblioteca în întregime. Se ofereau chiar să vină ei să-ţi ia cărţile de acasă, fără comision în plus. Ştii că Biblioteca aceea mă încurca demult”(Nu, nu ştiam, dar nu am întrerupt-o).”Şi… Am vându-o…. I-am lăsat să ia tot….”Am primit un preţ bun!”

Dumnezeule! Un preţ bun, probabil nici macar un sfert din adevărata ei valoare. Îi uram pe acei anticari.Voiam să-i dau pe mâna poliţiei. Erau nişte impostori. Dar nu aş fi rezolvat nimic. Biblioteca dispăruse… Primisem prea târziu un semnal de la ea, când deja ea fusese vândută.

EXPERIMENTUL

Te priveam de ani întregi, îţi examinam fiecare gest şi-ţi notam în fişa de observaţie  reacţiile, manifestările fireşti, ale cuiva care nu se ştia observat, şi tocmai asta constituia noutatea experimentului meu, surprinderea în stare brută a emoţiei, a trăirii, spontaneitatea gestului pe care ai fi pierdut-o dacă te-ai fi simţit sau măcar dacă ai fi bănuit că eşti observată. Numai marii actori sunt în stare de naturaleţe, de firesc, de adevăr în faţa camerei de luat vederi.

De fapt, nu era o cameră de luat vederi, eram numai eu şi cu tine. Te observam, dorind, la posibila reluare, să intervin, să te corectez, să te împiedic să repeţi greşeala fatidică pentru tine, dar atât de benefică pentru observator, pentru mine, care mă pregătesc aidoma unei caracatițe , să-mi înfig tentaculele imaginaţiei în trupul tău, să mă hrănesc cu voluptate din emoţiile tale, din lacrimile tale autentice, din suferinţa ta, din puţinele tale clipe de fericire pe care apoi vreau să mi le însuşesc, să le prezint drept propria mea descoperire în materie de trăire, propriile mele achiziţii cu care să-mi deschid o expoziţie sau să-mi lansez o carte, sau să scriu un scenariu, sau să-mi deschid un muzeu, sau sa câştig un premiu la un concurs al Marilor Rataţi, sau. ..

Tu nici nu ştii, nici nu speri că viaţa ta ar putea interesa pe cineva. Pe mine , de pildă, a cărei biografie nu are nimic interesant şi n-aş putea scrie, inspirându-mă din ea, nici măcar o reclamă irezistibila, la un produs greu vandabil.

Pe când tu!… Ce model perfect pentru o capodoperă! Chiar şi un artist de duzină ( ca mine), văzându-te, simte că tu eşti şansa vieţii lui, simte că tu eşti ocazia care nu trebuie ratată. Dar mai ales, nu trebuie ca tu să simţi că eşti observată, altfel s-ar rata tot experimentul, toată valoarea de „original” a creaţiei mele şi chiar aș  putea fi acuzată de plagiat.

De pildă, scena în care participi la un concurs a cărui premiere se amână întotdeauna deoarece vântul şi ploaia au şters numele câştigătorilor, dar şi al învinşilor. Şi totuşi, te înscrii de fiecare dată într-o alta competiţie, sperând cu o credinţă care mă înduioşează, dar mă şi dezgustă, că tu vei fi câştigătoarea! Îmi vine să-ţi şoptesc: „Renunţă, renunţă, nu mai fii atât de naivă, n-ai să câştigi nimic, niciodată…!”

Sau scena în care îi ierţi pe toţi, pentru orice şi pentru totdeauna, şi de mai multe ori, scena în care întorci cu graţie, cu inocenţă, cu sinceritate, ca şi cum n-ai şti că urmează să primeşti încă o palmă, şi celălalt obraz. Îmi vine să-ţi şoptesc: „ Nu face asta, prostuţo, nu-i lăsa să te atingă, fereşte-ţi obrazul, şi sufletul, nu-i lăsa să te murdărească!” E ca şi cum pe ecranul filmului pe care-l pregăteşti s-ar strecura, insidioasă, mâna murdară a operatorului, ca şi cum croitoreasa recent angajată ar uita acul în cea mai scumpă piesă a colecţiei tale şi acesta ar înţepa-o pe cea mai fidelă cumpărătoare a ta, ca şi cum paznicul muzeului unde se va deschide mâine expoziţia ta ar fi lăsat peste noapte un grup de aurolaci şi aceştia  ar fi urinat pe pânzele tale… E ca şi cum…

Dar trebuie s-o opreşti, cu orice preţ, să mai greşească încă o dată, vrei să te ridici de pe scaunul tău, vrei să te trezeşti din coşmarul tău, din mlaştina ta, din ne-viaţa şi din ne-moartea ta cu iz de otravă şi din mijlocul carnivorei flori cu miros pestilenţial, vrei să întinzi mâinile pentru a o împiedica să-şi repete trecutul, vrei să ţipi pentru ca ea să te audă, dar în faţa ta nu-i decât o oglindă şi tu, trăindu-ţi, fără a avea timp să ţi-o rescrii pentru a şterge greşelile la o a doua lectură, propria ta viaţă.

autor Maria Postu, redactor al revistei Faleze de piatră

Un bătrân hidalgo

Un bătrân hidalgo suferind se întorcea acasă după lungi peregrinări. Ce-l mai aştepta în timpul rămas? Un calculator, un cal inventat, o Dulcinee în minte şi multe versuri scrise pe marginea scutului acoperit cu piele de capră. Vom fi noi împreună? Se întreba hidalgo în arşiţa amiezii. O cărare dreaptă urca dealul, singură. Din albul câmpiei, gânduri rebele se învârtejeau în jurul unui ciulin. Şi unul dintre gânduri se numea Isadora. Hidalgo ştia că nu va ajunge nicăieri. Dar acest Nicăieri plutea în aer, era o vrajă coborâtă din cerul transparent. Doamne, şopti hidalgo şi Domnul i-a răspuns prin mişcarea ierbii şi ţipătul unei păsări îndepărtate. La ce bun, întreba Satana, de sub un muşuroi de furnici. Hidalgo păşea mai departe. Îşi amintea când era tânăr şi alb ca floarea de salcâm. Acum pielea îi era tăbăcită, brun-roşcată, precum coaja unui măr mângâiat îndelung de soare. În faţă îi apăru o o siluetă albastră, pe fondul mai albastru al cerului.

artist Petru Ilie Birau, Constantin Dobritescu pictând la Cîmpa

Era Isadora? Călăreţul înfipse pintenii de fier în coastele lărgite ale calului şi o porni în galop. Din alergare oasele calului, ale călăreţului cădeau ca şipcile dintr-un gard vechi. Se auzeau numai copitele, pământul răspundea vesel la împunsăturile animalului. Hidalgo scoase un steag sfâşiat, pe steag scria Isadora, ajunse la marginea câmpiei. Se zărea numai steagul, zalele se adunaseră într-o movilă, calul dispăruse de tot, ca şi cavalerul. Domnul se depărta făcând semne prin norii albi, albi ca visele mele din primele zile ale naşterii.

autor Boris Marian, redactor al revistei Faleze de piatră

Necunoscutul Ilarie Voronca

Deşi mulţi au auzit de Ilarie Voronca, puţini ar putea spune că l-au citit. Majoritatea poeţilor de azi se citesc, din păcate, numai între ei, este bine că se citesc, dar rău este că orizontul se închide pe un site sau două. Poetul, teoreticianul avangardei române, care a lăsat în urmă zece volume de versuri, două culegeri de eseuri, poeme în proză, prin presa literară, Ilarie Voronca a avut o viaţă relativ scurtă, s-a născut la 31 decembrie 1903, la Brăila şi a murit la 5 aprilie 1946, la Paris, unde au trăit numeroşi avangardişti din România. Nimeni nu s-a gândit şi nu a realizat o ediţie completă a operei lui Voronca, iar plecarea sa în 1933, în Franţa , l-a scos din atenţia criticii din ţara natală. La Paris, umbra unui Tristan Tzara şi a altor confraţi l-a pus, oarecum, la margine pe Voronca. A fost alături de Vinea, Marcel Iancu, în anii 20, la CONTIMPORANUL, 75 HB, PUNCT, INTEGRAL. A publicat în România ciclurile de poeme „Restrişti” (1923), „Colomba” (1927), „Plante şi animale” (1929), „Brăţara nopţilor” (1929), „Zodiac” (1930), poemele „Ulise” (1928), „Peter Schlemihl” (1932), „Patmos” (1933).

artist Robert Delaunay, Ilarie Voronca

Eduard Marcus, alias Ilarie Voronca, a debutat la „Sburătorul literar” al lui E. Lovinescu, în 1922. Se simt la începuturi influenţele lui Bacovia, Fundoianu, înainte de a interveni afilierea la avangardă. Cel care s-a ocupat mai intens de opera lui Voronca în România a fost poetul clujean Ion Pop. Vom cita din versurile mai puţin avangardiste, mai mult tradiţionaliste, considerând că acestea, în ciuda emblemei de avangardist a poetului, îl reprezintă mai bine. De aceea am şi ales titlul – „Necunoscutul Voronca”. „Îmi port ca pe-un copil bolnav tristeţea/ prin parcu-n care frunzele, asemeni clopotelor, plâng/ şi-aud cum creşte neliniştea începutului de toamnă departe/ şi cum aleargă păsările ploii pe acoperişuri negre şi se frâng”, sunt versuri care astăzi nu ar mira pe nimeni, mulţi scriu astăzi în această manieră, dar în anii ’20 erau novatoare. „Merg sub acelaşi balcon vechi/ Drumul se-mpiedică de casele strâmbe şi cade-n noroi/ Tristeţea ca şi dragostea mi se pierd printre foi/ Şi simt vata mâhnită a toamnei în urechi”, a se observa grija pentru metaforă, care la avangardişti aproape că dispare sau se exacerbează până la… dispariţie. „Luna era o frunză galbenă, în grădina unui cer dureros” … „Uite, ţipătul fabricilor a trecut ca o pasăre speriată” … „Neliniştea sfârşitului de zi a închis fereştile” … „Era o ploaie al cărei ţipăt ne pătrundea dureros/ca miorlăitul pisicilor noaptea pe acoperiş” … „Frunze veştede şi viziuni” (splendidă asociere)… „La fereşti, procesiunea stelelor – călugăriţe în alb/Deasupra jăratecului păsări galbene rotesc în plpâiri dureroase” . Se remarcă anumite obsesii – ţipăt, durere, păsări, galben, alb, gri, culori ale unei disperări încă stăpânite. Uneori un vers seamănă cu un haiku, dar versul este dintr-o strofă şi dintr-un poem amplu – „În aerul tomnatec, ciripitul vrăbiilor stins”…. „Atâtea lucruri mă aşteaptă sub podoabele de cenuşă”.

Înainte de a încheia această notă, care nu se doreşte un eseu şi mai puţin un studiu, cităm din „Zodiac” o strofă premonitorie – „În vreme ce din trestii se rupe o tristeţe/ Întârzii-n moartea lentă a şarpelui, a umbrei/ Învii în tolba frunţii o pasăre măiastră/ Şi-ntr-un landou de cenuşă înaintezi în trezirea eternă”. Reţinem din citatele de mai sus două aspecte, unul de formă – Voronca nu urmează regulile prozodiei severe, ritmul, rima vin sau nu vin la momentul aşteptat, iar în conţinut – obsesia unei morţi aşteptate, pe care poetul şi-a provocat-o, sinucigându-se la numai 42 de ani şi câteva luni. Acest gest inexplicabil a venit după ce Voronca a luptat în Mişcarea de Rezistenţă (Maquis) în timpul războiului, apoi, după eliberare, a colaborat la emisiunea în limba română a postului Radio France.

Unii l-au considerat pe Voronca un avangardist din al doilea eşalon. Opinia noastră este că Voronca ar fi fost considerat un mare poet dacă ar fi rămas în propria sa manieră de exprimare, el era un urmaş al romanticilor şi al simboliştilor, cu multă originalitate şi putere de expresie. Dar fiecare îşi alege singur mediul.

sursa foto: http://en.wikipedia.org

autor Boris Marian. redactor al revistei Faleze de piatră

Viola, cea provocatoare (bilingv română-maghiară)

Viola era o căţea cu părul galben, de un soi nobil. Se uita cu o privire inteligentă în lume. Toată ziua stătea pe stradă şi recepţiona totul cu nasul, cu ochii şi urechile. Orice se întâmpla în preajmă, o interesa. Parcă înţelegea evenimentele în desfăşurare. Pe oamenii îi recunoştea de la distanţă şi aştepta să fie strigată pe nume.

– Viola, ce mai faci? Ai ieşit un pic la soare? Ea dădea din coadă veselă.

– Viola, hai cu mine, striga un băieţel şi începu să alerge. Iar căţeaua după el, dar numai până la colţul străzii, de acolo nu se mişca, nu se arunca în forfota oraşului. Uneori veneau şi oameni care nu-i erau pe placul ei, atunci se retrăgea în curte. Peste o vreme apărea din nou în faţa porţii şi aştepta feţele prietenoase, cunoscute. Îi plăcea să fie mângâiată. Spre seară a sosit şi vecinul, dar era atât de preocupat că nici n-o băga în seamă. Căţeaua începu să latre şi încerca să se apropie, dar vecinul se răsti la ea.

În ziua următoare vecinul din nou întârzia… se însera, iar stăpânul o chema înăuntru. … Viola stătea statornică în faţa porţii rezemată pe posterior cu urchile ascuţite. În sfârşit se auzea buruitul maşinii, iar ea lătra emoţionată la lumina orbitoare a farurilor cunoscute.

-Ce-ţi trebuie micuţo? – o întreba în sfârşit vecinul şi i-a aruncat o bucată de ciocolată.

Viola a mâncat-o cu plăcere, apoi a plecat entuziasmată la culcuşul ei.

În zilele următoare degeaba îl aştepta pe vecin, nu a venit o săptămână întreagă. Când l-a zărit în sfârşit era cu bâţul de pescuit pe umăr. A început să latre veselă, iar vecinul i-a făcut cadou un peşte.

-Viola, mănâncă, peştele e o delicatesă.

Dar ei nu-i plăcea peştele şi s-a culcat scheunând în seara aceea. O vreme numai peşte primea de la prietenul ei, în consecinţă nici nu mai ieşea afară să-l salute. O vreme acolo staţiona în interiorul porţii, iar dacă auzea sunetul gipului, pândea prin căpături: să vadă cu cine umblă vecinul? Era frumoasă şi tânără… Pe Viola n-o mai căuta nici cu prvirea. Dacă n-o zăreşte din întâmplare, se preface parcă nici n-ar exista. Dar ea e aici, ascunsă în spatele porţii cu urechile ascuţite ca să înţeleagă frânturile de cuvinte aduse de vânt…

-Pofteşte draga mea, îi spune vecinul femeii, cu căldură în cuvinte.

fotograf Cătălin Martin, Căţeaua

Vioala e geloasă din cale afară şi se agită morocănoasă. Vocea autoritară a stăpânului o sperie:

-Treci în casă, e târziu. Trebuie să te culci odată! Nu mai vagabonda pe străzi!

Viola se culcă pe o perină mică aşezată într-un colţ al camerei şi picură câteva lacrimi pe cusătura făcută de mână. O doare că vecinul are o prietenă, deşi ştie că acest lucru este natural şi necesar. Înţelege, dar de ea de ce nu se mai ocupă nici un pic? Vrea să facă un plan dar până la concepţie… adoarme.

A doua zi spre seară se aşează şi mai repede în faţa porţii, adulmecă aerul, nu simte mirosuri cunoscute, nu mai vine odată? Dar se aprinde lumina în casa vecinului!

-Ca să vezi! – pe unde şi când o fi intrat în casă, de nu l-a observat, se întreba căţeaua contrariată. Şi a început un lătrat de zile mari chiar sub fereastra lui. Nervos vecinul din cale afară deschise brusc geamul către stradă şi o întreba iritat:

-Ce-ţi trebuie Viola? De ce latri aşa apucată?

-Au, au, continua Viola, dar deja împăcată oarecum cu soarta, că vecinul i-a adresat şi ei câteva cuvinte…

Bărbatul a tras geamul din nou. Dar Viola nu se lăsa, îşi începu aria

în refren. Vecinul schimba tactica şi apăru ca din senin lângă ea pe trotuar, ba mai mult se apleca şi începu s-o mângâie şi s-o dezmierde cu adresări blânde.

-Ce-i cu tine Viola, de ce latri sub geamul meu în fiecare zi? Ţi-am dat  şi peşte dar ţie nu ţi-a trebuit. Ciocolată acum nu am şi nici nu-ţi pot da în fiecare zi. Căţeaua era fericită şi-şi mişca codiţa de încântare. Bărbatul s-a gândit o clipă, apoi o chema drăgăstos în curte, unde ea nu a fost nicodată şi nici nu dorea să ajungă. Şi a aruncat o privire curioasă să vadă cum e, semăna curtea cu a lor, dar totuşi nu era la fel.

-Hai înăuntru, o încuraja vecinul, haide!

Viola nu înţelegea schimbarea bruscă a situaţiei şi se retrăgea spre poarta lor.

-Hai Vioala în curte să vezi ce muzică frumoasă îţi pun, şi tu vei cânta de plăcere! S-a lăsat convinsă până la urmă dar cu o privire suspicioasă şi cu sufletul strâns a trecut poarta vecinului.

-Ascultă muzica, cu siguranţă o să-ţi placă… o doamnă cu voce caldă a început să cânte: dragostea… eu aşa cred… eu aşa ştiu… o mai pot găsi… te voi aştepta până la ultima secundă, ultima picătură…

Asta-i o melodie de dragoste, se gândea Viola, aşa ceva numai în anumite momente se cântă sau se ascultă… Domnul i-a întins o bucată de ciocolată dar ea l-a refuzat…  stătea concentrată, aşteptarea devenea tensionată… oare de ce a chemat-o vecinul în curte?

-Ascultă tu căţea isteaţă! – începea vecinul pierzându-şi răbdarea. Tu la mine latri în fiecare zi, ori că-ţi place ori că nu-ţi place ce-ţi arunc. Azi te-am servit cu ciocolată, pentru că ştiu că-ţi place, iar tu mă refuzi. Am pus muzică frumoasă în onoarea ta, dar tu stai speriată acolo în tufă. Nici nu ştiu ce ţi-ar trebui, am impresia că nu te cunosc de loc, deşi de zece ani suntem prieteni. Şi vecini buni. Tu mă aştepţi fidel în fiecare seară şi latri când cu bucurie, când cu invidie sau gelozie. Dacă nu mă întorc seara, că m-am dus cu cortul, devii melancolică. Dar te entuziasmezi din nou când mă vezi. Dar ţie ce-ţi trebuie de fapt? Pe mine în fiecare zi mă provoci şi când te invit la mine, nu te bucuri de loc. Că dacă eu deschid robinetul… atunci multe lucruri se vor schimba în viaţa ta!

Ce vrea să spună oare vecinul, că deschide robinetul?…o fi vorba despre robinetul de apă… vai, dacă deschide robinetul va fi inundaţie aici în curte şi o îngroapă şi pe ea… poate stăpânul cel nou o leagă de pom ca să nu mai scape de loc. Dar ea fără libertate n-are cum să trăiască! Şi repede fugi din curtea străină. Şi-a dat seama unde a greşit, nu trebuia să latre zi de zi la domnul din casa alăturată… astfel el îşi pierde cumpătul şi deschide robinetul, pe când ea se îneacă va cânta o doamnă frumoasă pe un disc: te iubesc… până la ultima picătură…

S-a întors acasă, deşi s-a plictisit de mult de stăpânul său, care nu avea un cuvânt cald, o delicatesă cu ce s-o servească pe ea. În fiecare zi îi spunea aceleaşi cuvinte, se plângea de aceleaşi lucruri. N-o saluta dimineaţa şi nici n-o mângâia de loc. Ea avea nevoie doar de un pic de iubire nu de o inundaţie totală.

Acum ştie deja, mâine din nou îl va aştepta pe domnul din vecini şi-i va mărturisi că îl iubeşte, iar el o va mângâia şi vor asculta muzică frumoasă dar numai sub geam, nu va mai intra niciodată în curte la el.

-Mă va asculta oare? Mă va înţelege oare? Mai pune muzica acea duioasă de dragoste?

Şi-a lăsat Viola capul pe lăbuţele din faţă şi a adormit. A visat că s-a înserat, a venit domnul, dar nici nu a băgat-o în seamă, nu-i vorbea, n-o mângâia. Parcă nici n-o mai cunoştea. A început să încărunţească blana cea galbenă.

Oare câinii pot visa?

AZ   INGERLŐ  VIOLA

Viola – az egy kis nöstény kutyus volt, sárga színű bundával. Nemes kutya volt. Intelligens szemekkel nézett a világba. Egész nap az utcán ácsorgott és mindent jόl megszimatolt. Akármi történt a közelében, minden érdekelte őt. Mintha értette volna a napi eseményeket. Az embereket már messziről felismerte és várta, hogy nevén szόlítsák.

-Viola, mit csinálsz? Kijöttél a napra egy kicsit melegedni?

S Viola vídáman lόbálta a kis farkát.

-Viola, gyere velem, szόlt egy kis gyerek és futásnak eredt.

S a kutya ügetni kezdett utánna, de csak az utcasarokig, onnan nem mozdult ki a város forgatagába. Néha olyan ember jött, aki nem tetszett neki, olyankor szép csendesen eloldalgott és szόtlanul betért a saját udvarába.

De egy kis idő mulva újra a kapú elé állt és várta az ismerős, barátságos arcokat. Szerette, ha megsimogatták. Este fele megjött a szomszéd, de annyira el volt gondolkodva, hogy észre sem vette Violát. A kutyus ugatni kezdett és közeledni prόbált, de a szomszéd csak rámordult egyet.

A következő nap újra várta a szomszédot, de az jόl megkésett s már esteledett és hívta őt a házba a saját gazdája. De Viola ott várt kapujuk elött türelmesen hátsόjára ülve mint egy nagy kutya. Végre felzúgott a szomszéd kocsija és ő ugatni kezdett a vakítό lámpákra.

-Mi kell neked kutyus, szόlt hozzá barátságosan a férfi s odadobott neki egy kis darab csokoládét. Viola megette a csokoládét, mert szerette és virgoncos kedvvel ment a fekhelyére.

A következő nap hiába várta a szomszédot, nem jött haza egy egész hétig, akkor is csak halászbottal a vállán s amikor Viola ugatni kezdett, oda dobott neki egy darab halat.

-Kutyus, ezt neked adom, edd meg, mert finom a hal.

De Viola nem szerette a halat, vinnyogva elfutott és duzzogva feküdt le akkor éjszaka. S egy ideig csak halat kapott a szomszédtόl, ő meg behúzta a farkát és már köszönteni sem ment a barátját.

Egy ideig a kapú belső felén várta a szomszédot és ha meghallotta a terepjárό ismerős hangját, csak kikukucskált a hasadékon, hogy megnézze kivel jár a szomszéd. Szép volt a nő és fiatalos. Őt már nem is keresi meg a tekintetével sem. Ha nem látja, úgy tesz mintha nem is létezne a földön. De ő itt van, Viola, a kapúban megbújva és hegyezi kis fülét, hogy felfogja a szόfoszlányokat.

-Parancsolj kedves, mondja a nőnek a szomszéd melegen s azzal betessékeli házába a szeretett vendéget.

Viola féltékeny, nagyon szenved a sötétben és nyűszíteni kezd. A gazdája éppen akkor rákiált:

-Viola befele! Már késő van! Illene lefeküdni, késő este nem szabad csavarogni az utcákon!

Viola lefekszik egy kis párnára, ami a földön van egy sarokban és könnyeket ejt néhányat a kispárna kézimunkájára. Fáj, hogy a szomszédnak barátnője van, pedig tudja, hogy ez nagyon természetes és szükséges. Jόl van, most már megérti ezt is, de vele miért nem foglakozik legalább egy kicsit? Tervet akar kieszelni, de mielött belefogna elalszik.

Másnap még hamarabb kiül a kapú elé s egyre csak szimatol a levegőbe, nem érez ismerős szagokat, nem jön már a szomszéd haza? Hirtelen, meglepetésszerűen felgyúl a villany a szomszédházban.

-Nahát ilyent, gondolja a kutyus, hát ez meg mikor ment be a házba vagy melyik bejáraton, hogy ő, a szemfüles nem vette észre? És ugatni kezdett teljes torkábόl, sőt átfutott a szomszéd kapújához s onnan fújta erőteljesen a kutyahangokat egyenesen a szomszéd ablakának. Az úr türelmét vesztve felrántotta az ablakot és ingerülten kiszόlt:

-Mi kell neked Viola? Miért ugatsz ilyen veszetten?

-Au, au, folytatta Viola most már teljesen megbékélve, mert szόra méltatta végre a szomszédja.

Az úr pedig megnyugodva becsukta ablakát. A kiskutya, mivel megröviditve érezte magát, újra kezdte a hangos szόnoklást. A szomszéd tudta, hogy neki cimezték ezt az áriát, ezért nagy lépésre szánta rá magát egész hirtelen és meglepetésszerűen ott termett a kutya mellett az utcán. Viola megijedt, egyáltalán nem volt felkészülve erre a hirtelen találkozásra. De az úr legugolt melléje, simogatni kezdte és becézte is egyfolytában.

-Hát mi a baj Viola, miért panaszkodsz az ablakom alatt minden nap? Etetlek hallal, de az nem kell neked. Csokoládém most nincsen, azt nem adhatok állandόan.

És a kiskutya csak úgy csόválta farkát gyönyörűségében. Az úr nagyot gondolt és nyájasan hívni kezdte udvarába, ahol ő sohasem volt és nem is vágyόdott. De azért kiváncsian belesett a kapun, hogy lássa a szomszéd udvarát, amelyik hasonlított az ővékéhez, de mégsem volt ugyanolyan.

-Gyere be, bátorította a szomszéd, na gyere be!

A kiskutya nem értette a helyzetváltozást és félénken farolt saját háza felé.

-Gyere be, szόlt a szomszéd, meglátod milyen szép muzsikát teszek fel neked, még te is énekelni fogsz tőle…

S a kiskutya bizalmatlan szemekkel és szorongό lélekkel besomfordált a szomszéd udvarába.

-Hallgasd csak a zenét, biztosan tetszeni fog… s egy hölgy meleg hangon énekelni kezdte, hogy szerelem… én azt hiszem… én úgy tudom…én még megtalálhatom …hogy utolsό cseppig, utolsό percig várlak majd…

Hát ez szerelmes dal, gondolta Viola, ilyeneket csak a férfiak énekelnek a nőknek és nem akármikor. Reszketni kezdett az ismeretlentől. Az úr csokoládéval kinálta, de ő nem fogadta el. Annyira összpontosult figyelme a zenére, hogy nem tudott örvendeni a gesztusnak, még a csokoládénak sem. Résen volt, hegyezte fülét, mi következik ezután, miért is hívta be a szomszéd?

-Hát ide figyelj te okos kutyus! – szόlt a szomszéd türelmét vesztve. Engem minden nap provokálsz és állandόan rám ugatsz nagy hévvel! Mikor tetszik, mikor nem, amit odadobok neked. Ma csokoládéval kínáltalak, mert tudom, hogy szereted s te mégsem eszed meg. Szép zenét tettem fel a te tiszteletedre és te ijedten kucorogsz ott a bokorban. Már nem is tudom mi kell neked, az az érzésem, hogy egyáltalán nem ismerlek téged, pedig már tíz éve barátok vagyunk. És jό szomszédok. És minden este hűségesen megvársz és rámvakkantasz kedvesen vagy irigyen vagy féltékenyen. Ha kimaradok éjjelre vagy táborozni megyek, elszomorodsz és melankόlikus leszel. Aztán felvillanyozodol teljesen, amikor újbόl meglátsz.

-Hát mi kell neked te kutya? Engem minden nap ingerelsz s mikor behívlak hozzám, nem örvendesz egy cseppet sem! Mert én, ha kinyítom a csapot…akkor sok minden másképp lesz a te életedben. De te nagy kutya vagy és át tudod hídalni a változásokat!

Mit akar mondani azzal a szomszéd, hogy megnyítja a csapot? Hogy, hogy megnyítja a csapot? – gondolkodott Viola aggόdva, vajon milyen csapra célzott a szomszéd?…Biztos a vízcsapra…

Jajj Istenem, ha megindítja a vízcsapot, attόl árvíz lesz az udvaron s őt majd eltemeti a sok víz egészen…esetleg az új gazda még meg is köti, úgy, hogy nem tud többet szabadulni sem!

S ő szabadság nélkül nem tud élni! S így futásnak eredt a kis kutya.

Most már rájött, hogy hol tévedett. Nem kellett volna nap mint nap megugatni a szomszédot, mert így megvesz az úr és kénytelen lesz megnyítni a vízcsapot s ő fuldokolni fog a sok vízben, miközben egy hölgy szerelmesen énekel a lemezen.

S hazafutott, bár unta már a régi gazdáját, mert még halat sem hajított neki oda és minden nap és minden este ugyanazt mondogatta, és minden nap és minden este ugyanazt gondolta. És reggeliben még azt sem mondta, hogy Jό reggelt, kutyuska! És sohasem simogatta. Ha a kutyát nem becézik, teljesen elidegenedik. De neki csak egy kis szeretetre van szüksége, nem egy egész árvízre…

-Most már tudja, holnap ismét megvárja a szomszédot és bevallja neki, hogy szereti, lehet hogy megsimogatja, lehet hogy becézi, vagy szép zenét hallgatnak, de kint az utcán, őt ne csalja be nyájasan az udvarába és ne fenyegesse azzal, hogy kinyítja a csapot.

A szomszéd újra munkába ment, a kiskutya meg várt álhatatosan, hogy átadja majd barátságos üzenetét.

-Vajon meg fog hallgatni? Vajon meg fog érteni? Vajon még indít olyan szép éneket, hogy szerelem, várlak utolsό percemig…?

S letette a kutya a kisfejét az elülső lábára és mély álomba merült és azt álmodta, hogy beesteledett, hazajött a szomszéd, de szόra sem méltatta, nem beszélt hozzá, még meg sem simogatta. Úgy tett, mintha már nem is ismerné. És őszülni kezdett a szép sárga szőre.

Vajon a kutyák szoktak álmodni valόjában?

autor Suzana Deac, redactor al revistei Faleze de piatră

Deces

Lui Gavrilă Potcovitu nu-i venea să-şi creadă ochilor când a murit. Multă vreme a stat să se întrebe cum de şi-a dat seama?  Pentru că pur şi simplu într-o dimineaţă s-a trezit mort, aşa, fără nici un motiv. Lungit pe pat cu faţa în sus, a deschis omul ochii, a văzut că lumina intra pe fereastra camerei, ca în fiecare dimineaţă la ora asta, s-a întrebat cât o fi ceasul, şi şi-a dat seama că e mort. Aşa, dintr-o dată. S-a ridicat speriat în capul oaselor şi a privit spre partea unde dormea nevastă-sa, dar acum locul era gol, pentru că ea plecase la serviciu. Pe cine să întrebi, cu cine să te consulţi? Stătea în capul oaselor şi-şi spunea că numai prostii îi trec prin cap, da nu ştiu cum s-a făcut de s-a răsucit niţel şi s-a văzut întins cu faţa în sus şi cu ochii închişi. Adică, într-un cuvânt, el stătea în acelaşi timp, şi întins, şi în capul oaselor. Asta nu-i a bună! L-a trecut un fior de slăbiciune şi s-a lăsat pe spate, cu capul pe pernă, dar deîndată o senzaţie de rece i-a străbătut toată carnea, şi s-a simţit  înţepenit rău, ceea ce l-a făcut să ţâşnească în sus, în capul oaselor. Stătea şi nu-şi credea ochilor, nu ştia ce să mai înţeleagă, ce să spună! Dar sentimentul că el e mort devenea tot mai sigur, şi Gavrilă Potcovitu era din ce în ce mai cătrănit. Astea nu erau timpuri  de murit. Abia acu’, de vreo lună, două  prinsese şi el nişte fire, nişte relaţii cu care  să-şi încropească  situaţia, să prindă cheag, să se tragă mai sus spre jocurile  adevărate, bănoase. Potcovitu, de când era mic, se visase om de stat. Când copiii de pe strada lui jucau ţurca, şi leapşa, şi lapte gros, sau băteau mingea mare de gumă. Potcovitu stătea mai la o parte şi organiza în gând treburile. Mereu era nemulţumit de modul de organizare şi întotdeauna ştia că el ar fi arajat lucrurile mai bine. În şcoala generală s-a zbătut să ajungă şef de organizaţie, dar n-a fost să fie, în liceul la fel, la facultate nu fusese cazul, că asta o făcuse mai spre bătrâneţe, şi pe multe parale. Toată viaţa lui a stat de-o parte silit de împrejurări,  dar tot timpul gândise cum trebuiesc organizate treburile. Avea o mulţime de idei şi de planuri, şi nimic nu se putea realiza decât dacă el s-ar fi  aflat la conducere, dar ca un făcut  nu se înţelegea asta, sau  – cel mai sigur – unii se făceau că nu înţeleg. Ştia, era conştient de faptul că dacă ar fi fost lăsat, şi doar un pic încurajat, ar fi făcut minuni, şi totul ar fi mers uns. Da, ştii, uns, uns!  Acuma ajunsese – în sfârşit! – după nouă ani de tras la muncile de jos, să prindă un şpil în partid. Repede organizase un grup de lucru care cuprindea câţiva colegi, pe care el îi adusese şi-i şcolise, şi care ştiau bine că trebuie pus umărul, pentru că doar aşa îi poate trage Gavrilă şi pe ei. Ehei!,  înţeleseseră uşor, înţeleseseră bine, că erau cătane bătrâne, cu state vechi, cu experienţă în slugărit la toate uşile, pentru binele comun. De când cu oportunitatea asta, nu-l mai slăbeau, toată ziua îi suflau în borş, ca să-l ajute, şi să consolideze situaţia. Venise vremea lui, totul depindea numai de ştiinţă, de abilitate, de şiretenie. Şi acuma, poftim, el s-a trezit mort! Nu, hotărât lucru, trebuia făcut ceva, trebuia găsită o soluţie. Potcovitu s-a dat jos din pat, şi când să-şi ia halatul de casă, s-a văzut cum stă întins, ţeapăn, pe cearşafurile înflorate. Fir-ar a dracului de situaţie! – şi-a spus, şi a hotărât că-i musai să bea o cafea ca să se limpezească. N-a terminat de gândit bine că ar vrea o cafea, şi s-a  trezit în bucătăria de la parter. Interesată chestie! Neaşteptă. Dar, măcar ăsta era un lucru bun că nu mai tocea pingelele şi nu mai trebuia să facă efort. A apucat ibricul, şi  se îndrepta spre chiuvetă, când a văzut că vasul e tot la  locul lui. Dar în mână la el era acelaşi ibric. Un timp a stat fără să ştie ce e de făcut. Cum putea un ibiric să fie şi-n mână la el, şi la locul lui? Mă rog. Acuma trebuia să sfârşească de făcut cafeaua, pe urmă va analiza şi va vedea ce e de făcut şi care ar fi beneficiile din noua sa stare. Oricum, povestea era cam derutantă, îi venea cam peste mână, aşa, când vedea că un lucru e şi la el în mână, dar şi la locul lui. Va dura un timp până să se obişnuiască, îşi spuse. Lăsă apa să curgă atât câtă trebuia, pe urmă potrivi cafeaua şi zahărul şi puse ibricul pe aragaz. Răsuci robinetul de gaz şi apăsă pe butonul de aprindere. Scânteile porniră să păcăne mărunt, dar flacără ioc. Încercă de mai multe ori  fără nici un fel de rezultat, şi-şi dădu în cele din urmă seama că robinetul nu se deschidea. El se răsucea în mâna lui, dar rămânea şi la loc, iar gazul nu putea porni. Chestia asta l-a enervat cumplit pe Potcovitu, care a început să realizeze că în multe treburi de-acum înainte, va avea nevoie nepărtată de un ajutor. Dar erau unele treburi care nu priveau pe nimeni, pe care trebuia să le facă fără ca nimeni să ştie ceva. Nu poţi să ţii mereu pe cineva pe lângă tine, să-şi bage el nasul în treburile tale, să te vinzi aşa ieftin. Poate doar, nevastă-sa, care deşi era femeie… Mă rog, va trebui să se gândească la toate astea, cu temei, pe îndelete. Oricum, avea noroc că nevastă-sa, care era mai tânără cu vreo douăzeci şi cinci de ani, nu-i ieşea din vorbă sub nici un chip. Femeie cuminte, domnule, înţeleaptă, care ştia că bărbatul conduce treburile casei, el are pâinea şi cuţitul, la el e nădejdea şi scăparea. O luase de tânără, abia de împlinise optsprezece anişori, la vremea aia, şi o dresase să fie femeie de casă, ascultătoare şi credincioasă. Făcuseră casă bună. Ce mai, erau o pereche ideală: el tomnatic, la vârsta când bărbatul devine mai interesant, mai cu vino-ncoa; ea tânără, ascunzând focuri mocnite şi promiţătoare.  Iacă, în toamnă se împlineau şapte ani de când se luaseră şi Potcovitu gândea că putea spune despre nevastă-sa că e femeia lui întru totul şi de-adevăratelea. Zâmbi superior, când gândi toate astea, dar parcă simţi un fior,  nişte trepidaţii scurte, scurte, şi se trezi brusc într-o casă străină, într-un dormitor. Nevastă-sa goală puşcă,  era sub unu brunet, şi scotea nişte chiote, nişte horcăieli, nişte ţipete, cum nu-i fusese dat să audă vreodată-n viaţă. Lui Gavrilă Potcovitu i-a stat inima pe loc. Ce gândeşti, domnule? E lucru puţin să-ţi vezi nevasta – care, ca să spunem aşa, e femeia ta – cum îşi înfige unghiile în spatele unuia străin, cum scoate sunete neomenoase? Şi ăla, cum geme ca un porc?! S-a lăsat un văl roşu pe ochii lui Potcovitu, odată şi-a pierdut cumpătul, şi s-a repezit să moară cu ea de gât. Unde nu şi-a  înfipt mâinile în grumazul femeii, şi-a strâns de să-i pocnească şi oasele, nu numai gâtiţa. Dar tot ce-a obţinut a fost că ea a început să icnească scurt, din ce în ce mai repede, şi pe urmă a dat drumul unui urlet din toţi rărunchii. Potcovitu a simţit în mâinile lui cum au pornit s-o treacă nişte spasme atât de puternice că  le resimţea şi el în tot corpul. Ăla străinu’ s-a arcuit şi el o dată, a rămas înţepenit o vreme, după care s-a prăvălit ca un butuc, cu faţa în aşternut. Grigore strângea gâtlejul femeii ca un apucat, o scutura şi aştepta să-i iasă limba şi să dea ochii peste cap, dar aceasta numa ce-i închise galeş, respirând sacadat şi hârâind din fundul gâtului tot mai stins. Când a mai văzut, pe urmă, cum îşi strecoară mâna pe sub ăla străinu’, cum îl răsuceşte către ea şi-i sărută… Doamne, apără şi păzeşte! Cu el nu făcuse aşa ceva niciodată. Tot timpul când se punea problema, pregătea tot felul de şerveţele umede, de prosoape, de loţiuni, şi trebuia să se supună unui ritual igenic că apr
oape îi trecea cheful. Cu ăsta, în schimb…

artist Daniela Isache, Aceleaşi rădăcini

Parcă ţi se făcea şi milă să-l vezi pe bărbatul ăla amărât, cum stătea la picioarele patului, lângă cei doi amorezi despuiaţi şi privea neputincios cum muşca ăla străinu’ din sânii nevesti-si. Se ghemuise, se strânsese în el,  cu coatele pe genunchi şi cu mîinile înfipte în părul  de la tâmple. Se clătina dintr-o parte în alta, cu o senzaţie cumplită de deznădejde, şi gândea că viaţa lui nu mai are nici un rost. Se înşelase amarnic, şi femeia care credea el că-i este credincioasă şi devotată ca nimeni alta, îi punea coarne în faptul dimineţii. Pentru ea făcuse totul, că altă familie nu mai avea şi nici copii nu făcuseră, tocmai pentru că el gândise să aibă ea totul, să-i rămână după el o agoniseală care s-o ţină departe de griji. Dar când vezi atâta trădare te cuprinde lehamitea şi-ţi vine să-ţi pui capăt zilelor. Era amărât tare, amărât profund, până-n măduva oaselor. Simţea nevoia de un loc liniştit, unde să-şi plângă amarul, să se simtă cât de cât protejat, să nu dea ochii cu lumea, pentru că sigur tot satul ştia, numai el nu. Şi, iar a simţit frisoanele alea, vibraţiile, pe urmă s-a trezit brusc în dormitorul lui de acasă.  S-a văzut mort, întins ţeapăn pe pat, şi asta a pus capac la toate. Cu toate întâmplările petrecute, uitase pur şi simplu de moarte!  A stat un timp,  s-a uitat lung, luuung la el, cum zace cu faţa în sus pe cearşafurile înflorate; şi-aşa-i venea să se ia la palme, şi-aşa-i venea să-şi cârpească vreo două, fir-ar al dracului de prost şi de netot! Era clar  că lucrurile nu puteau rămâne aşa. Femeia trebuia să primească o lecţie de s-o usture, o lecţie pe care să n-o poată uita toată viaţa. Răzbunare, doar răzbunare răsuna în fiecare fibră din trupul lui Gavrilă, care a început să se plimbe de colo-colo prin cameră gândind concentrat la ce va urma, la ce-i va fi dat să urzească. Ceva diabolic, desigur, ceva malefic. Cât o fi umblat aşa buimac prin cameră, nimeni nu ştie, dar la un moment dat s-a auzit uşa de la intrare şi paşii cuiva care urcă scările spre dormitor. Uşa s-a deschis şi capul nevestei s-a iţit, l-a văzut întins pe pat şi a strigat veselă: „Tu dormi la ora asta, Gavriloiule? Hei! Sus, soldate, că te aşteaptă bastonul în raniţă.” Când a văzut că bărbatul nu se mişcă, a intrat, s-a apropiat de pat şi l-a scuturat uşor. O mână i-a alunecat lui Gavrilă de pe piept.

Ca fulgerată a căzut femeia. S-a izbit cu genunchii de parchet, au sunat sec oasele lovite, iar ea arăta ca o cârpă, ca o rufă împinsă de vreun vânt, de-o vijelie. Respira sacadat, parcă n-avea aer, se scutura şi-şi frământa mâinile. Abia pe urmă a venit plânsul, din adâncul fiinţei ei s-a ridicat şi i-a umplut sufletul, şi trupul, şi minţile. Un singur lucru ştia să mai spună: „O!, Doamne, Gavrilu meu, Gavrilu meu!” Potcovitu a încremenit, durerea răscolitoare a femeii lui l-a făcut să uite imaginile de dimineaţă, să uite de răzbunare. Avea în faţa ochilor icoana unei femei pe care disperarea o năucise. Era frumoasă, femeia lui! Era nespus de frumoasă!! Durerea făcuse ceva cu trăsăturile ei, i le şlefuise, de parcă mâna măiastră a unui artist, a unui maestru pusese toată nobleţea eterului în ele. S-a repezit  Potcovitu în genunchi în faţa nevestei sale, i-a luat mâinile şi a început să le sărute. Bărbatul îi vorbea în şoaptă, îi vorbea repede şi tandru, dar femeia nu simţea decât fiorii reci care i se strecurau prin vine. Într-un târziu s-a ridicat, a luat telefonul din poşetă şi a sunat-o pe soră-sa. I-a spus ce s-a întâmplat printre hohote, şi i-a cerut să vină de grabă şi să facă ea toate cele de trebuinţă.

artist Daniela Isache, Radiografie

Evenimentele care au urmat au fost învălmăşite rău. Legişti, procurori, poliţişti, hârtii şi formulare, declaraţii, târguieli cu pompele funebre, o întreagă lume pestriţă s-a învârtit prin casa lor o vreme. Dar peste toate astea, Gavrilă Potcovitu nu o vedea decât pe nevasta lui, cum se face tot mai frumoasă cu fiecare clipă care trece. Moartea lui o transformase dintr-o dată, îi luase de pe ochi un văl, iar acum ştia că este în altă lume, o lume care nu-l mai cuprinde şi pe el. Se simţea golită, fără puteri, fără un ţel, jumătate din ea se rupsese, se sfărâmase, se împrăştiase în nefiinţă. „Aşa a fost, tu, să fie. Eşti tânără, ai toată viaţa înainte. Ce vrei era mai bătrân, tu, mult mai bătrân” – îi zicea soră-sa. Dar Gavrilă simţea cum gândeşte ea, cum ştie că n-o să mai aibă viaţa de dinainte, că doar el avea grijă de toate, că o iubea ca pe ochii din cap, o proteja, îi făcea voile. El era Gavriloiu ei, pe care  îl iubea cu toată fiinţa, îl venera aproape. Şi simţind toate gândurile astea, pe bărbat nu-l mai ţineau băierile inimii de atâta mândrie şi dragoste. Ăla străin nu mai conta! Cu o asemenea femei, zilele tale sunt o permanentă auroră cântată de poeţi celebrii şi de toţi muzicienii din veacuri. Ce, poţi să-ţi doreşti o mai mare fericire?!

A fost o zi tare frumoasă când l-au înmormântat. Era prin mijlocul lui mai, soarele strălucea şi era foarte cald. Potcovitu era destul de mirat pentru că nu prea venise lume la înmormântarea lui. Se aştepta la mai mult, dar vezi cum sunt oamenii?! Câteva rude de-ale nevestei, câţiva colegi de partid, din grupul lui se înţelege, vreo doi vecini şi cam atât. Cortegiul era destul de sărăcăcios, ca să nu spunem jalnic. Dar oricum ar fi fost, nevasta lui domina adunarea. Era pur şi simplu superbă în rochia neagră, mergând lin în spatele maşinii ce purta sicriul, dreaptă, suplă, cu capul aplecat uşor spre umărul drept, frământând o batistă între degetele lungi şi străvezii aproape. Parcă nu vedea nimic, parcă nu auzea nimic, parcă era pe ceea lume, alături de soţul ei iubit. Soră-să se ţinea aproape, la un pas în spate, gata oricând să sară, s-o sprijine. Dar văduva mergea alături de preotul neobişnuit de tânăr, demnă, cernită, resemnată. Privea drept înainte şi nu băga de seamă sughiţurile slobozite de preot, care se simţea rău. Da’ rău de tot! Aseară preacurvise până pe la unsprezece. Preacurvise cu o studentă de la ştiinţe politice, crudă şi apetisantă, abia îmbobocită şi teribil de evlavioasă. Fata venea mereu înaintea sesiunii, sau când se simţea strâmtorată de obligaţiile şcolare. Aprindea lumânări, se ruga fierbinte pentru reuşită şi preacurvea cu preotul pentru ca el să înalţe rugile mai cu ghes. Venea la biserica asta din cauza vocii lui. Când îl auzea pe isonul al şaptelea o treceau toate emoţiile şi gândul preacurviei nu-i mai dădea pace. E adevărat că şi el o punea mereu pe acatistul viilor, şi când îşi auzea numele cântat de glasul lui ca mirtul, ca ambrozia, fata ştia sigur că drept în grădina raiului răsună şi sigur este auzit de cine trebuie. După ce terminase de preacurvit, în loc să se ducă acasă, preotul se încurcase la un poker cu mult vin roşu. Ajunsese la casa prohială în faptul dimineţii şi dăduse piept cu preoteasa care avea o gură ca un jeratic. A trebuit să-i îndese vreo doi dupaci, ca s-o convingă că e mai bine să doarmă, după care s-a aciuat şi el pentru un somn prea scurt. Acum se simţea terfelit rău, asuda pe sub odăjdii, cu gâtlejul uscat, cu felurite vertijuri scurte şi chinuitoare, cu ochii duşi în fundul capului, cu senzaţia că se poate prăvăli oricând peste năsălie. Gândea cu groază că nu putea face slujba pe scurtătură pentru că fusese plătit generos, iar în cortegiu erau vreo câţiva membrii de la partidul lui, ba chiar din organizaţia de cartier. Pe unul dintre ei îl ştia bine, fusese pe-o mână cu răposatul şi n-avea chef să intre în gura ăstuia, care era un ciufut, şi-un ranchiunos, şi îşi mânca de sub unghii. Vai de crucea lui o să fie în următoarele ceasuri, aşa că nu se gândea decât la vinul de pomenire, din care va trebui să tragă un gâtlej, două, ca să se întremeze.

Fiind mijlocul săptămânii cimitirul era aproape gol şi mustea de o linişte parfumată, care parcă se prelingea peste cripte şi cavouri, peste mormintele dantelate de plantele răsădite cu grijă. Ici, acolo câte o candelă clipea somnoros în aerul cald şi fără brumă de vânt, copacii bătrâni îşi împliniseră deja frunzele şi înveleau aleile cu petice de umbră, şi pe unde treceau se mai găsea câte o bătrână care să se oprească din pigulit mormântul şi să se închine evlavios pentru răposatul. Gavrilă Potcovitu s-a uitat destul de posomorât cum îl coborau în cripta făcută-n grabă şi a aruncat priviri duşmănoase cioclului când a primit peste groapă găina, care cârâia şi bătea din aripi. Cortegiul s-a destrămat. Fiecare la interese, care-ncotro, încercând să mai ţie aprinsă  flacăra lumânării prinsă-n prosopul nou-nouţ, măcar până la ieşirea din cimitir. Nici masa de pomenire n-a fost cine ştie ce. Doar câţiva oameni dacă s-au strâns acasă, în jurul mesei largi din sufrageria de la parter. Preotul a binecuvântat bucatele, a ras repede vreo patru păhărele de palincă aurie, şi s-a scuzat. Treburi urgente la parohie, zicea el, urmărit cu disperare de dascălul scandalizat, care abia dacă a apucat să îndese în gentoiul rufos de vinilin vreo doi colaci şi câteva pulpe de pui, pe care le ochise cel dintâi. Pulpe sănătoase, mari, de la găini de ţară. Nu te întâlneşti în fiecare zi cu asemenea marfă şi puţoiul ăsta de popă, curvar şi beţiv, trage la odihnă, e rupt, şi nu ştie cum să facă să ajungă-n aşternuturi. Unde mai pui, că toată masa e făcută numai cu bucate prima-ntâi, cu băuturi de soi, pe alese. Afurisită slujba asta de dascăl, gândea pe când ţinea isonul de pomenire şi călca apoi pe urmele popii care o luase la pas întins.

Casa a rămas goală, doar nevasta şi sora-să, trebăluiau fără să vorbească, strângând şi punând  ordine. Pe urmă s-au aşezat la o cafea, dar se vedea clar că vorba nu se leagă, că văduva nu mai are putere, şi gândurile ei sunt aiurea, sunt legate de cel ce s-a dus. La un timp, sora femeii s-a ridicat, a cercetat din priviri prin jur să vadă de-ar mai fi ceva de rânduit, şi şi-a luat la revedere. Pustie era casa mare şi umbroasă. Sub lustra din sufragerie câteva muşte roiau dezordonat, şi-n una din ferestre, o albină zumzăia disperată după libertate, după soarele de-afară, după florile ce se vedeau în straturile ordonate. Potcovitu o privea cum se zbate izbind în sticla geamului, şi dintr-o dată şi-a dat seama că aşa a fost viaţa lui.  Privea chinul gânganiei şi realiza că  nu făcuse altceva decât să se zbuciume în capcana dorinţelor sale cele mai aprige. Adunase ban peste ban, ba mituind ici-colo, ba ţesând iţe încurcate din care urma s-aleagă un profit generos, ba înşelând vreun prieten credul. Într-un cuvânt tot felul de tertipuri, c-aşa fuseseră vremurile şi avusese mereu credinţa că omul trebuie să facă orice pentru banul lui. Acum vedea cu claritate în urmă, i se arătau toate cele ce s-ar fi cuvenit a fi făcute, pentru binele lui şi-al celorlalţi. Se derulau faptele lui ca-ntr-un film, şi bune şi rele. Dar ca să fim cinstiţi, mai mult rele, iar cele ce ar fi putut să fie bune, i se arătau ca să vadă, acum în al doisprezecelea ceas, ce-ar fi fost de făcut, cum ar fi trebuit să-şi orânduiască viaţa. Se gândea c-or să-l apuce remuşcările, şi că-l vor chinui, făcându-l să retrăiască toate momentele de care ar fi trebuit să-i fie ruşine. Dar nimic din toate astea nu s-a întâmplat, ci doar un sentiment acut de zădărnicie a început să-l domine. Totul a fost în van, acum ştia asta, totul a fost un mare nimic şi-acum trăia fizic durerea zădărniciei, o simţea cum se-ntinde ca o pecingine în toată fiinţa lui, şi cu cât era mai dominat, cu atât imaginile faptelor sale erau mai vii, mai aievea. Le vedea în toată nimicnicia lor; toate momentele alea care-i aduseseră atâta bucurie altădată, apăreau acum în altă lumină, le vedea clar acum, le vedea aşa cum au fost ele de fapt. A stat Gavrilă Potcovitu vreme lungă văzându-şi viaţa şi trecându-l fiori, pentru că abia acum îşi dădea seama ce orb fusese şi cum îşi pângărise traiul din neştiinţă, din nebăgare de seamă, din lăcomie şi iubire de sine. Peste cartier se lăsase seara, lucrurile începeau să se albăstrească şi luceafărul apăruse clipind voios din înălţimea lui singuratică. Se gândi la nevasta sa şi iar porniră vibraţiile acelea cu care începea să se obişnuiască de-acu’. Se trezi în dormitor, femeia îşi făcea toaleta de seară, plângând încetişor. I se rupea inima bărbatului ştiind că nu poate face nimic să-i aline suferinţa, dar era şi un pic bucuros, pentru că faptele sale, toate faptele se vor şterge de-acum, şi ea va avea o viaţă lipsită de griji, se va bucura de avere fără să ştie nimic, fără s-o atingă nimic. De altfel nimeni altcineva n-avea de unde să ştie, aşa că totul va intra în normal, se va orândui de parcă aşa au stat lucrurile de la facerea lumii. Femeia se-ntinse în pat, stinse lumina, dar încă nu putea adormi, ofta adânc şi se întorcea de pe o parte pe alta, chinuind cearşafurile. Potcovitu simţi un val de dragoste năvălind peste el, şi-şi spuse că trebuie s-o aline cumva, s-o ţină în braţe, până avea s-o prindă somnul. Se urcă în pat şi cuprinse trupul tare, strângându-l puternic în braţe, dar imediat simţi cum prin carnea femeii trece un fior puternic şi rece. Văduva ţipă scurt, aprinse lumina şi se uita rătăcit prin odaie, cu palmele strângându-şi umerii. Sta în capul oaselor, se uita terorizată în penumbra adâncă a camerei şi o treceau frisoane reci de spaimă. Mare prostie făcuse! Îşi dădu seama că de-acum îi este cu totul interzis să atingă femeia, sau să stea în preajma ei. Dar ea îi era mai dragă ca ochii din cap şi simţea că n-are puterea s-o părăsească, s-o lase singură, singurică, fără pic de ajutor. Prezenţa lui îi făcea însă rău, şi chiar dacă se retrăsese lipit de perete şi stătea neclintit, neîndrăznind nici măcar să respire, cu muşchii chinuiţi de efortul nemişcării, vedea cum nevastă-sa tresare mereu de spaimă, cum  se zbate, luptând cu arătări numai de ea ştiute. Ce-i de făcut, Doamne, Dumnezeule?! N-apucă să-şi termine gândul că simţi o apăsare în coşul pieptului, o apăsare teribilă, şi-l cuprinse o lumină albă, orbitoare. Apoi, parcă cineva l-a aruncat într-un tunel cu pereţi de lumină, un vârtej puternic l-a sorbit şi l-a zvârlit înainte făcându-l să zboare cu iuţeală.  Nu şi-a dat seama cât a durat totul, pentru că vâjâiala şi lumina deveneau tot mai puternice, doar că de la un timp, firicele albăstrui începeau să se prefire, apoi să devină pete şi să împingă lumina albă în lături. Pe urmă totul s-a liniştit brusc, iar Gavrilă Potcovitu s-a trezit pe malul unui pârâu străjuit de copaci înalţi şi umbroşi, care acopereau cu totul firul apei. Era o linişte desăvârşită pe sub copacii înalţi, cu coroanele împletite, iar el stătea nedumerit pe un drumeag ce se pierdea în apa curgătoare. Undele erau  atât de limpezi încât se vedeau ca-n palmă pietricelele colorate şi peştişorii ce alunecau în sus şi-n jos după treburi doar de ei înţelese. A privit în stânga, a privit în dreapta, tot încercând să priceapă care-i rostul lui pe malul pârâului. Nu era cine ştie ce pârâul ăsta. Ia, ca la vreo trei-patru metri de apă limpede şi puţin adâncă. Pe malul celălalt, sub un stejar uriaş,  sta o persoană pe un scăunel jos. Pe genunchii omului era deschis un laptop şi acesta îşi vârâse nasul până la vreo două degete de monitor, cercetând oarece. Insul era îmbrăcat cu nişte veşminte lungi, albe, care semănau a odăjdii, iar pe nas avea o pereche de ochelari rotunzi, cu rame groase din carapace de broască ţestoasă şi cu lentile cât fundul sifoanelor. Ditamai nasul, frăţioare, stătea înfipt în mijlocul unui chip mititel, sfrijit, copilăros, din care te izbea fruntea prelungită de o chelie adâncă şi străjuită de plete colilii ce curgeau pe umerii uscăţivi. Era smead la faţă, aproape tuciuriu şi asta scotea în evidenţă şi mai mult mustaţa groasă cât vrabia, care parcă-i ţâşnea, albă ca spuma laptelui, zburlită, direct din nasul lăbărţat. La un moment dat, a ridica privirea şi se pare că l-a zărit pe Potcovitu pentru că i-a făcut semn cu mâna să vină la el. Acesta a căutat din priviri vreo punte, vreun podeţ ceva, o scândură măcar, pe care să poată trece apa. Dar nu se găsea aşa ceva prin zonă. Insul îi făcea semne tot mai insistente, şi şi-a dat seama că va trebui să treacă apa prin vad. Aşadar s-a aşezat pe nisip să-şi scoată pantofii, care, între noi fie vorba, îl costaseră un pumn de parale. Insul i-a făcut semne energice să n-o facă şi să vină la el. Păi, lui îi dădea mâna, că nu-şi strică el pantofii, îşi spuse Gavrilă, dar porni să treacă apa aşa încălţat. Mare i-a fost mirarea când şi-a dat seama că apa îl ţinea la suprafaţă şi el nu-şi udă nici măcar ramele de la pantofi. Se tot uita în jos, vedea cum peştii aleargă după umbra lui, jucăuşi, şugubeţi, şi se gândea că dacă se despică undele, apa îi va ajunge până dincolo de brâu, şi el se va face leoarcă. Când a ajuns în faţa insului a văzut că era bătrâior, ca să spunem aşa; mai bine zis era bătrân bine, dar păstra un aer de ştrengar, cu faţa aia nu mai mare de-o palmă, cu ochii negri, negri şi măriţi de ochelarii ce dovedeau o miopie grozavă. De aia se şi uita la monitor de la două degete: se pare că ochelarii nu-l mai ajutau cine ştie ce. „Iaca, tăicuţul
e – spuse bătrânul – îndată isprăvesc. Îndată.” Nu prea era familiarizat cu scula  modernă, un laptop teribil de performant, după cum îl arăta marca. Găsea cu mare greutate tastele, fluturând palmele de parcă făcea vrăji şi repezind cu bucurie vârful arătătoarelor în clapa buclucaşă. Îşi băga, apoi, nasul în monitor şi controla dacă făcuse treabă bună. Icnea a aprobare şi o lua de la capăt. A tot ţinut-o aşa o vreme destul de lungă, şi când Potcovitu încerca să spună ceva, numai ce se repezea: „Ăăăă, iaca, iaca, tăicuţule! Ia acu’, acu! Iaca, isprăvesc, ce atâta grabă?!” Şi părea că mâinile îl încurcă rău de tot. Într-un târziu, a tras un oftat greu şi-a trântit capacul sculei. A ridicat capul şi s-a uitat direct în ochii lui Gavrilă care-l tot cerceta cu interes.  „Ehei!, tăicuţule, văd că şi pentru mătăluţă-i a mirării. Nu-ţi pică bine? Da’ de mine ce să mai zici? Să nu mă recunosc când mă privesc în vreo oglindă. Da’ n-a fost încotro. Am făcut o eczemă şi mi-a spus Sfântul Părinte că-i musai s-o rad, până trecea afurisenia, şi se usucă obrazu’. Auzi dumneata, o măreţie de podoabă să fie tăiată din cauza unor bubiţe. Da’ iaca, doar mâine, nu-i poimâine, şi-mi trece boleşniţa, ş-apoi o s-o las să crească la loc, şi-o să am grijă s-o fac şi mai falnică. Acu’ am adunat nişte pomezi şi nişte sulimanuri, toate speciale. Am la odaie mulţime de cataloage şi prospecte de pe la fabricanţii de cosmeticale. Că de, tot păţitu-i priceput! Apăi, hai, şi-om pofti, şi-om grăi de daraveli şi de firmanuri, şi de toate cele ce-or fi de trebuinţă. A, da’, află mata că eu sunt Petru, cancelarul Grădinilor Cereşti. Pe la mine trec toţi muritorii, şi-mi lasă sufletele lor spre dreaptă judecată. Numele matale o să mi-l spui la odaie ca să-l pot căta prin cele catastife. Nu te osteni altfel, că n-am aşa ţinere de minte bună, şi mi-i că te-oi încurca păcatelor.” Moşneagul o luă înainte pe drumul uşor povârnit, trăgând  oleacă piciorul drept. Gavrilă îşi făcea cruce cu limba: cum naiba să dai o asemenea responsabilitatea pe mâna unui ramolit ca ăsta. Aici e treabă serioasă, că poţi să încurci rău lucrurile, aici trebuie minte organizată, trebuie elaborat un sistem serios care să facă faţă şi celor mai neaşteptate situaţii de criză. Şi mintea lui antrenată începu să lucreze febril. Mai întâi se cuvenea o analiză amănunţită a situaţiei de fapt, pe urmă trebuia neapărat să se culeagă date despre mărimea traficului de persoane. Urma o analiză structurală, pe zile şi pe ore, apoi trebuia creat un colectiv care să realizeze triajul şi să înregistreze datele personale. Cât gândea el aşa, ajunseră într-o cameră mare, luminoasă şi foarte înaltă. Pereţii de jur împrejur erau plini de poliţe, ticsite cu bibliorafturi „Heriltz”. Potcovitu trăgea cu coada ochiului şi studia totul. Se cuvenea muncă serioasă ca să pui lucrurile în rânduială. Deja visa cum începe să organizeze totul, cum îşi creează echipa, cum face investiţii pentru o infrastructură care să facă faţă oricărei situaţii. Că doar nu ne jucăm aici! Mai întâi se cuvenea să întocmească un raport de informare către şef, să prezinte în clar situaţia şi să arate care sunt necesităţile noilor realităţi. Da, domnule, începea să-i placă! Asta era o muncă pe cinste, parcă anume croită pentru aptitudinile lui. Moşneagul se putea duce liniştit la pensie pentru că lăsa munca pe mâini bune. Şi-n încăperea asta trebuiau schimbate multe, trebuia o altă imagine. Doar, muritorul când venea, aici îşi făcea prima impresie. Nu?!? „Aşa, tăicuţule – auzi vocea bătrânului – cum spuneai mata că-ţi zice după nume?” După ce-l auzi, nu se mai opri din repetat: Gavrilă Potcovitu, Gavrilă Potcovitu, şi cu degetul arătător urmărea o listă lungă într-un biblioraft. Dădea paginile dosarului, repeta numele şi se oprea adeseori ca apoi s-o ia înapoi, în susul listei. „Măiculiţa ta Cristoase cel Fără de Prihană!!!”, dar treaba asta se putea face într-un computer şi-ar fi durat o clipă, gândea Potcovitu. Dar în încăpere, afară de lap-top-ul moşneagului zare de aparatură  nu se afla. Într-un târziu, Petru găsi numele, citi cu atenţie fila, se apucă de nişte calcule complicate, mormăind şi plescăind, cu ochii tot mai aproape de hârtiile lui. Se plictisea îngrozitor, Gavrilă! Se săturase să tot aştepte până va termina funcţionarul ceresc. A privit prin cameră, a privit pe fereastră, s-a aşezat, s-a ridicat, dar birocratul tot cu nasul în hârtii. Rar îi fusese dat să vadă atâta incompetenţă! Ce transformări avea să facă el aici, ce revoluţie organizatorică va avea loc în curând în spaţiul acesta de întâmpinare! „Aşteaptă, tu, moşnege, să-mi termin eu raportul şi să intru în audienţă la şeful cel mare.” Chicotea în sinea lui, bucuros şi mulţumit. Niciodată în toată viaţa lui nu întâlnise o situaţie mai favorabilă, care să-i poată evidenţia într-o asemenea măsură calităţile. Era clar că, Dumnezeu, bunul, ştiuse ce face când îl luase la el. Gavrilă nu-şi mai încăpea în piele şi-l privea pe moşneag cu oarecare milă. Dar, de!, îi cam trecuse vremea, ce să-i faci? Acesta, neştiind planurile omului, a lăsat biblioraftul, i-a aruncat o privire pe furiş, şi s-a apucat să tuşească scurt şi des. S-a tot foit pe scaunul lui, s-a tot răsucit, dar până la urmă s-a dus către peretele din fund, a dat la o parte un biblioraft de culoare rozalie, şi-a descoperit un clondiraş din sticlă. A turnat ceva într-un păhăruţ, şi-a dat scurt băutura peste cap. O clipă a înţepenit, pe urmă l-a scuturat un fior puternic, a hârâit din gâtlej şi-a plescăit tare de vreo trei ori. Un parfum dulceag a ajuns pe la nările lui Gavrilă, un parfum necunoscut dar tare promiţător. Moşneagul s-a întors la scaunul lui,  a închis biblioraftul cu zgomot, apoi şi-a înfipt bărbia în palme şi-a rămas aşa un răstimp al naibii de lung, ţintind cu privirea pierdută dincolo de fereastră. Într-un târziu a oftat o dată lung şi s-a uitat drept la omul din faţa lui. „Tăicuţule, iaca io am cercetat gromvnicu nostru şi din el s-arată că mata ai avut o viaţă, ca toate vieţile. Nici prea mult bine n-ai făcut, dar nici prea mult rău, şi după socoate s-ar cuveni să-ţi deschidem porţile Raiului. Dar, vezi mata, tăicuţule, că aici dăm de necaz.” Sfântul Petru vorbea cu glas stins, şi-şi tot ştergea palmele de piepţii sutanei. Îi mai arunca o privire lui Potcovitu, mai pleca ochii în jos, dar cel mai enervant era că se tot foia în scaunul care scârţâia ascuţit, de-ţi scrijelea creierii. „Ceva a încurcat rău, omuleţul acesta” – gândi Gavrilă bucuros, pentru că pica cum nu se poate mai bine. „Necazul e, continuă cancelarul, că nu mai sunt locuri.” Potcovitu îl privi lung, fără să-i vină a crede. „Cum adică nu mai sunt locuri?”, sări. „Cum adică nu mai sunt locuri? Da’ dumneata ce păzeşti aici?!” Simţea cum îi clocoteşte sângele în vine. El era furat, lui i se lua un drept legal. Era limpede, chiar moşul recunoscuse că i se cuvenea să ajungă în Rai. Şi-atunci?! Să-l fure boşorogul tocmai pe el? Da’ de ce tocmai lui să i se întâmple una ca asta? Bătrânului nu-i venea de loc la socoteală, îl privea stânjenit pe Gavrilă, care roşu la faţă aştepta să i se răspundă. „Deh!, e uşor să spui asta, tăicuţule, dar i-a să fii în locul nostru. Atunci să te văd…că şi grădinile astea, au nişte hotară, se termină şi ele pe undeva, că doar n-or fi nesfârşite. Şi-n ultima vreme tot mai mulţi muritori vin cu drepturi legale să revendice un loc. S-a înmulţit lumea, tăicuţule! S-a înmulţit ceva de neînchipuit. Pe urmă legile s-au făcut mai bune şi muritorii au învăţat să le respecte. Nu mai e ca pe tim
puri, când una două, hârşti, pârşti, dă-i cu sabia, dă-i cu baltagul, dă-i cu şoricioaica. Atunci era simplu, nu era mult de cântărit, că erau intrigi şi daraveli drăceşti. Acum ţi-e şi frică s-o mai trimiţi pe Moarte după suflet de om. Da, tăicuţule, trăim vremuri tare grele. Zău, nu ştiu ce avem a ne face. Pusesem la cale, pentru anul 2000 un sfârşit de lume, da’ nu ştiu cum de s-a făcut că s-au prăpădit planurile. S-au rătăcit, ciorilor, că parcă au intrat în pământ. Nimeni nu le mai dă de urmă. Şi uite aşa, am rămas mofluzi. Căutăm zi de zi – şi Prea Fericitul, şi io – poate-om da cumva de planurile alea. Între timp am pus sfinţii să lucreze la altele, dar durează. Crezi, mata, tăicuţule, că pot fi gata cât ai bate din palme. Trebuie răbdare, că-i muncă multă. E răspundere! Un sfârşit de lume nu se face cât ai bate din palme. Trebuie chibzuit, analizat, că e o acţiune complexă, pe mai multe nivele şi dacă se-ncurcă ceva iese mare tevatură. Doamne, fereşte!, nici nu vreau să mă gândesc la una ca asta. D-aia, te rugăm, tăicuţule, ai bunătate şi răbdare! Da?! Acum nu sunt locuri, trebuie să ne înţelegi şi să ai îngăduinţă. În Iad nu te putem trimite, că nu-i după dreptate, mata ţi se cuvine în Rai, da’ cu oleacă de răbdare. Că doar n-or intrat zilele în sac.” Lui Potcovitu îi asudaseră palmele de furie, ochii îi scăpărau şi aruncau fulgere tăioase spre sfântul care se fâstâcise de tot. De data asta nu mai încăpea îndoială, moşul ăsta trebuia alungat de aici. Păi, şi planurile alea, cum de se pierduseră? Adică, ce treabă e aia să pierzi planurile sfârşitului de lume? Cum să le pierzi? Îţi dai seama câtă lipsă de răspundere, câtă inconştienţă? Şi el mai ocupă scaunul de cancelar. Păi, asta nu se poate îngădui, vericule! Trebuia neapărat să vorbească cu şeful cel mare. Ochii i se bulbucaseră de nervi, îi rotea furios fără să poată vedea ceva anume, şi-n sufletul lui se simţea din nou ca-n copilărie, când toţi vorbeau despre şefia lui şi pe urmă fusese numit altul. Sau ca în liceu, când lucrurile se petrecuseră cam la fel. Adică acum, să păţească şi acum acelaşi lucru? În ruptul capului! Nu, hotărât lucru, nu putea lăsa situaţia aşa. Ceva trebuia să se aleagă de el, trebuia să primească ceea ce i se cuvenea. În cele din urmă se înfipse în faţa sfântului şi-i spuse răspicat: „Şi eu ce fac?!” „Păi, uite tăicuţule! Şi Preafericitul Părinte, şi eu te rugăm frumos să ai bunătatea să te întorci la mata, acolo de unde ai venit. Aştepţi mata o vreme, pe urmă o trimitem noi pe Moarte să te aducă aici. Îndată ce se eliberează un loc.” „Păi, da’ eu sunt…”, dădu Potcovitu să spună. „Ştiu, tăicuţule, ştiu, dar n-o fi foc, dacă mai vine ea odată. Nu moare ea dintr-atât. Atunci o să-ţi dăm cuvenita cinste şi-o să facem firmanurile trebuincioase, ca să te punem în drepturile ce ţi se cuvin.” Sfântul Petru îşi freca palmele micuţe, de parcă aranjase un târg convenabil, de parcă făcuse o afacere pe cinste. Omul s-a uitat o dată tăios la el şi a rostit clar, pe silabe: „ Eu vreau să-l văd pe şeful cel mare. Pe cel mai mare şef de aici.”  „Aaa!, dar asta nu-i greu. Ieşi mata pe uşa asta, pe care-am intrat şi o iei pe potecuţă înainte. Cât faci câţiva paşi, Preafericitul Părinte o să aibă bunătatea… Dac-o fi să vrea.” Cancelarul s-a întors la biblioraftul lui şi nu i-a mai dat atenţie.

Gavrilă Potcovitu simţea cum tremură carnea pe el, o senzaţie de adâncă frustrare se instalase cu totul în sufletul lui. Înţelegea să i se întâmple una ca asta în viaţa sa pământeană, dar să ajungă la porţile Raiului şi să fie tratat în felul acesta? Adică, el voia să-şi pună la dispoziţie toată priceperea, şi ştiinţa lui, pentru a îndrepta neroziile pe care le face moşneagul acesta, de cine ştie câtă amar de vreme, şi tot el este tratat într-un asemenea hal? Aşa ceva nu se putea concepe. Începu să-şi facă un plan despre cum avea să decurgă întâlnirea cu Cel de sus. În primul rând, trebuia să fie pozitiv, să gândească în termeni optimişti toată întâlnirea, în al doilea rând trebuia să fie foarte scurt şi să pună câteva întrebări la care şeful cel mare să răspundă cu „Da”. În felul acesta avea să-l conducă spre o atitudine cooperantă, abia pe urmă avea să-şi desfăşoare planurile. Astăzi, moş Petru avea să zboare din postul lui. Era musai! Gândind astfel, Gavrilă mergea pe o potecuţă umbroasă, strecurată pe sub nişte arbori de-a dreptul uriaşi. Cufundat în gândurile lui, călca apăsat şi nu prea vedea ce se întâmplă în jur, dar de la un timp, începu să se întrebe dacă nu merge el ca prostul, pentru că poteca nu părea să ducă undeva. Ea şerpuia doar printre copacii bătrâni, în care cântau păsări. Şerpuia şi atât. Fluturi mari se prăvăleau şi se ridicau, căutând petele de soare unde se lăfăiau flori binemirositoare. Iarba era de un verde cum nu mai văzuse vreodată, şi era înaltă, era înspicată la vârf, iar mulţimea de flori ce-o smălţuiau parcă se sprijineau în firele sănătoase. Da, e drept, era o atmosferă bucolică, dar lui nu-i ardea de poezie şi romantism. Grăbi pasul, hotărât să ajungă cât mai curând la clădirile administraţiei. Într-un târziu, pădurea dădu semne că se va termina, pentru că o lumină tot mai puternică se prefigura pe la poalele copacilor, apoi văzu siniliul cerului care spărgea zidul verde al frunzişului. Un fir de emoţie se strecură în sufletul lui Gavrilă, pentru că urma o întâlnire hotărâtoare. N-avea de gând să cedeze cu nici un chip, era musai să-l convingă pe Preafericit că nu mai putea continua să-l păstreze pe moşul acela. Probabil era dureros, pentru că se cunoşteau de mult, dar viaţa are legile ei, iar afacerile sunt afaceri. Dacă nu faci faţă, pleci. Când a ieşit de sub poalele pădurii a rămas teribil de surprins. În faţa lui era un platou întins cât  vedeai cu ochii. O iarbă măruntă şi grasă, un fel de troscot lăsa frunzele să-i strălucească în soare şi o mulţime de gâşte albe, împrăştiate în cârduri mărunte, dormitau în lumina puternică. Pâlcuri de vaci şi de cai păşteau mai pe toată întinderea. Animalele,  slobode şi lipsite de supraveghere, se împrăştiau după cum le tăia capul. Într-o zare, hăt, departe de tot, abia văzut, un ciopor de oi, albe şi ele, păşteau, şi sunetul unui fluier se auzea ca o iluzie. Marginile platoului, arătau de parca s-ar afla undeva la mare înălţime, înconjurat de munţi tot mai înalţi,  munţi acoperiţi de păduri somnolente. Pic de nor nu era pe cerul de un albastru ciudat, greu de descris, iar munţii se puteau vedea până departe, hăt, departe, departe. Potcovitu nu mai înţelegea nimic. Unde anume ar putea fi clădirile de birouri în pustietatea asta? Unde fusese el trimis? Cu ce scop? Asta părea o manevră abilă de a fi înlăturat şi a i se lua un drept ce i se cuvenea. Pădure şi câmp, pădure şi câmp, fără un drum, fără o alee, sau un indicator care să te ajute. Nu hotărât lucru, treaba  cerea o mână fermă şi multă ştiinţă. Stătu un timp să se gândească, mai apoi a luat-o la dreapta, a mers un timp prin iarba presărată cu fulgii gâştelor care zburătăceau în adierea unui vânticel răcoros, apoi s-a întors şi-a tot mers către stânga. Peisajul nu se schimba cu nici un chip, marginile platoului erau la zile de mers, în spatele său pădurea umbroasă părea un zid. Se simţea de parcă cineva îşi bătea joc de el. Trebuia să se întoarcă, vericule, să se întoarcă şi să-l facă pe cancelar să-i spună unde sunt birourile. Să nu-l ia pe el cu potecuţe şi cu copăcei, şi cu orbecăit în neştire. Că nu merge! Chiar se întreba de cât timp se află el pe meleagurile astea? Cam jumătate de zi trebuie să fi trecut de când el pierde vremea de pomană, ascultând balivernele unui ramolit de moş care-şi pierduse şi barba de la o eczemă. Semn rău, semn de bătrâneţe, de ramolisment! N-a mai pregetat, a luat poteca înapoi şi-a ajuns la clădirea scundă unde sălăşluia cancelarul. A intrat şi l-a văzut pe sfânt cercetând biblioraftul şi notând ceva în nişte rubrici liniate pe o foaie.   Sfântul Petru numai ce a ridicat privirea şi l-a privit lung, fără să spună vreun cuvânt. Ochii bulbucaţi, din cauza lentilelor groase, păreau tare copilăroşi. „Domnule, unde m-ai trimis dumneata? Nu-i nici o clădirea în împrejurimi. Te rog, foarte mult, să-mi spui exact cum ajung la conducere. Te rog foarte mult! Cu mine să nu te joci!” Vocea omului devenise foarte aspră, ca un vifor biciuiau aerul cuvintele sale, spuse răspicat, tăios. „ A!, da’ iartă, tăicuţule, unui om bătrân – spuse sfântul care părea tare intimidat, iar ochii săi aproape că jucau în lacrimi. Am uitat ca de rele să-ţi spun. Aici la noi nu trebuie să cauţi nici o clădire, că doar Prea Fericitul, Domnul nostru, nu şade în vreo odaie. El se află în toate, fie ele lucruri sau făpturi. El te priveşte, te înţelege şi te călăuzeşte spre binele tău. Prea Fericitul îşi are sălaşul în Principiu şi-n Sfânta Treime. Dacă nu te-ai văzut cu el înseamnă că nu ţi s-a arătat. Că el nu se arată la oricine, şi nici cu orice prilej. Cum ar fi să ţi se arate Domnul nostru în fiece moment, la toate cumpenele pe care trebuie să le treci într-o viaţă?!”   Sfântul Petru chicoti ca la o mare neghiobie, apoi îşi drese glasul şi începu să vorbească cu căldură şi mare dragoste: „Vezi, de aia gândeam, tăicuţule, că ai să fii atât de îngăduitor şi ai să înţelegi situaţia noastră, care e trecătoare. Că doar n-o să-ţi lăsăm sufletul să bântuie pământul o veşnicie. Te întorci, mata, tăicuţule, la dumneata acolo de unde ai venit, aştepţi un timp până trecem de hopul acesta şi pe urmă ne-om bucura, şi-om uita totul. Aici, unde să stai, în pădure, pe câmp, să bântui munţii fără nici un rost? Nu se cade, tăicuţule, crede-mă! Nu se cade. Că eu altă soluţie nu văd, dacă mata nu vrei să te întorci în ceea lume.” Cancelarul se lăsă pe spate în scaunul ce scârţâia la fiecare mişcare, şi  îşi încrucişă mâinile peste piept, hotărât să aştepte decizia omului, privindu-l galeş, cu obrazul plecat spre umărul stâng. Cum adică să nu fie clădiri, păi unde lucrează atunci echipa, unde se află arhiva şi cum se pot organiza şedinţele de planificare? Cum vine asta că El e în toate, şi de aia nu se-arată?! Ce vorbă-i asta? O senzaţie de mare confuzie, de inutilitatea, de zădărnicie puse stăpânire pe bietul om. Gavrilă Potcovitul simţea cum frustrarea îl arde ca flăcările iadului. Va să zică toate iluziile lui că ar putea să-i ia locul moşneagului ăstuia, au fost zadarnice. Încă odată soarta în jucase feste. Tocmai când era gata, gata să se vadă realizat, norocul îi făcea pocinogul. De fiecare dată trebuia să se întâmple ceva, şi aşa va fi probabil, în vecii vecilor. Mereu când va fi să se apropie de o izbândă, când va fi tocmai să pună mâna pe ea, ceva se va întâmpla. Şi el se va trezi ca la început, cu mâinile goale, cu sufletul terfelit şi îndurerat. Omul se aşeză pe un scaun şi tăcu vreme îndelungată, cu ochii în podeaua dintr-un lemn auriu, minunat. Abia acum începea să observe că toate lucrurile din jurul lui er
au de o calitate deosebită, toate erau alese cu multă grijă şi fiecare costa o averea, dar şi merita. Şi toate astea ar fi putut să fie în stăpânirea lui, numai a lui. Pe pământ ce mai avea? Doar pentru nevasta lui, pentru femeia lui, şi numai a lui, ar fi meritat să facă drumul înapoi. Dar şi de ea nu mai avea voie să se atingă, nu mai putea să se bucure de gesturile ei de tandreţe, sau de furie. Şi, la gândul momentelor când nevastă-sa era furioasă, un zâmbet i se iţi pe buze, şi-un fior dulce i se strecură în tot corpul. Oricum, clipele de lângă ea ar fi fost mai plăcute decât să stea în preajma omuleţului acesta neajutorat. Când ridică privirea întâlni ochii bulbucaţi ai sfântului care se uitau la dânsul şi parcă un zâmbet jucau în ei, un zâmbet victorios. „Ştiam eu că, mata, tăicuţule, eşti un om înţelept şi de nădejde. Sau m-am înşelat…?” – spuse bătrânul care nu se mai chinuia să ascundă izul de şiretenie din vorbe. „Nu, nu te-ai înşelat, dar am şi eu o condiţie de…” Apăsarea puternică din coşul pieptului l-a făcut să nu mai ştie dacă a spus şi restul cuvintelor sau numai i s-a părut. Parcă era mai puternică, apăsarea, mai dureroasă, şi smucitura care a urmat a fost teribilă. Potcovitu n-a mai ştiut nimic de el un timp, n-a mai fost ca la venire, cu lumină albă şi cu vâjâieli, ci pur şi simplu lipsă de cunoştinţă şi-atât. Când s-a trezit, era în stradă, stătea pe un trotuar, în faţa unei case ce i se părea oarecum cunoscută. O casă cu etaj, acoperită toată de o iederă bogată, crescută până şi pe marginile acoperişului. Părea destul de gârbovită clădirea, şi el se întreba de unde-i e cunoscută. Alături, şi-n stânga, şi-n dreapta, clădiri impozante cu mai multe etaje, luminate puternic de reflectoare, cu curţi spaţioase şi maşini puternice, arătau că locuitorii lor cunosc bogăţia  şi se bucură de ea. Părea strivită, casa cu iederă, părea înghesuită şi sărăcăcioasă, stingheră. Clădirile din jur erau construite cu materiale pe care nu le cunoştea şi arătau strălucitoare şi tinere, bine îngrijite. Se lăfăiau în bună stare, în  siguranţă, într-un fel de aroganţă, de ce să n-o spunem? Pe când casa din faţa lui, aşa acoperită de iederă părea nelalocul ei, părea tolerată cu greu. Până şi grădina năpădită de flori sărăcăcioase, care nu necesitau cine ştie ce îngrijire, fără ornamente, fără mobilier, cu un aer sălbatic, dezordonat, sublinia diferenţa. Gavrilă Potcovitu se întreba a cui o fi căsuţa asta bătrână şi cum de rezista în mijlocul palatelor, cum de nu fusese dărâmată? Se apropie de grilajul din fier, ce nu mai fusese vopsit de foarte multă vreme, şi privi acareturile dărăpănate ce se zăreau în fundul curţii. Stăruia o vagă impresie de cunoscut, mai văzuse locurile astea cândva, sau ceva semănător. Sigur le mai văzuse! Şi dintr-o dată şi-a dat seama că asta era casa lui, casa lui abia terminată şi care era cea mai frumoasă din tot cartierul. Adică fusese! Ce Dumnezeu se întâmplase aici, ce se întâmplase cu casa lui? De unde iedera, de unde grădina asta neîngrijită, de unde toate clădirile astea impozante? Şi când se întâmplaseră toate astea?! O senzaţie de nelinişte zgândări sufletul omului care se ţinea cu mâinile de barele de metal ale gardului şi căuta să privească mai atent în jurul casei, voind să înţeleagă, să se dumirească. Ce se întâmpla aici? Ce grozăvie se petrecuse? Cum de ajunseseră toate să arate astfel, cum de se făcuse casa sa de nerecunoscut? Din grădină veneau mirosuri ca ale copilăriei, de parcă ar fi fost la casa bunicilor săi, casa  dintr-un cătun pierdut între dealuri. O casă pe care o uitase de mult, luat de vâltoarea vieţii sale de orăşean. Mirosurile acela nu ar fi trebuit să stăruie aici, el construise casa aceasta după alte tipicuri. Grădina îl costase bani mulţi, iar acum vedea aceleaşi flori ca-n copilărie, în grădina bunicilor, crescute în aceeaşi rânduială obosită, bătrânească. Când gândi la interiorul casei sale, Gavrilă se pomeni în bucătăria locuinţei aşezat pe un scaun. O bătrânică slăbuţă, slăbuţă veghea ibricul atât de cunoscut în care fierbea  un strop de lapte. Pe masă, o farfurie, cu două felii de pâine unse cu unt şi un borcan cu gem de căpşuni. Alături de farfurie, o foaie albă desenată cu pătrate mari, în linii groase, şi-n fiecare pătrat câteva pastile orânduite cu grijă. Sub linia de sus era notată c-un scris îngrijit o oră, şi bărbatul înţelese că bătrâna ţinea un tratament complicat. Când se întoarse spre el, cu ibricul în mână, îşi dădu seama că femeia era nevasta lui, iar sufletul îi îngheţă dintr-o dată.  Recunoscuse cu greu trăsăturile pe care le ştia atât de proaspete. Privind femeia măruntă mâncând absent, Gavrilă se înfioră; dintr-o dată:  casa era prea mare, prea goală, prea pustie. Totul se stafidise, pereţi, mobilier, tâmplărie, covoare, plante. Totul. Totul fusese cuprins într-un vârtej, măcinat, împuţinat. Zgomotele mici, pe care bătrâna le făcea, lovind felurite obiecte, tuşind, trăgându-şi nasul se pierdeau în hăul casei prea mari, neomenoase. Când nevastă-sa părăsi încăperea nu avu puterea s-o urmeze. Auzea paşii târşâiţi şi ştia după sunete traseul urmat şi treburile mărunte pe care le face. Într-un târziu, peste casă se lăsă liniştea, o linişte grea, întunecată. Nu ştia să spună cât trecuse de când nu se mişcase din scaun, sub nici un chip nu pricepea cum deveniseră toate astea. Ce regulă făcuse ca totul să se întâmple aşa? Cum se orânduiseră toate? Un dor cumplit de femeia lui îl cuprinse brusc, de femeia lui aşa cum o ştia el, cum o lăsase în zilele alea ale înmormântării. Atunci când arăta ca nimeni alta! Vibraţiile puseră stăpânire pe el şi se văzu în dormitor. Sta în picioare, lângă pat şi asculta respiraţia uşoară a femeii care dormea. O asculta ca altă dată, atunci când erau proaspăt luaşi, şi se iubeau pătimaşi, tăvălind aşternuturile. O asculta din ce în ce mai atent, mai iubitor, mai dornic. O asculta pe măsură ce înţelegea, şi o durere cumplită, o neputinţă sfâşietoare îl făceau să nu se mişte din loc. Nu, toate astea n-ar fi trebuit să se întâmple acum. Nu acum! Nu acum! De ce să se întâmple acum, de ce să aibă şi ea aceeaşi soartă? Femeia murea liniştit, şi se stinse aproape de zori, pe nesimţite.

Gavrilă Potcovitu s-a aşezat atunci pe covor şi, pentru prima data de când se ştia, a început să plângă în hohote, şi lacrimi mari îi ţâşneau din ochi, aducând în colţul gurii gustul lor sărat.

Iaşi, 14 mai, 2010.

autor Ion Mânzatu, redactor al revistei Faleze de piatră

În burta rechinului

M-am trezit într-o zi, spre finalul adolescenţei, în burta unui rechin, un rechin uriaş, poate cel mai mare din lume. Nu mi-am dat seama la început, dar încetul cu încetul, lucrurile mi-au devenit mai clare. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc înainte de a fi înghiţit, este că pluteam vesel într-o apă albastră şi sub razele soarelui se jucau pescăruşi albi. La început mi-a fost greu şi am crezut că nu voi rezista, dar apoi m-am obişnuit. Nu este chiar atât de rău aici. De fapt, am cam tot ce îmi trebuie: am o jumătate de pat pe care dorm, am o jumătate de masă pe care mănânc şi o jumătate de scaun pe care stau. Am o ladă mare cu conserve, una cu biscuiţi şi nişte butoaie cu apă. Din când în când, mai mănânc şi peşte proaspăt. Pe lângă astea, am mai găsit recent o ladă cu whisky şi una cu tutun. Uneori, când fumez, îl simt cum tuşeşte. Nu este prea curat aici, dar nu mă mai deranjează.

artist Rodica Sultana, Acvamarina2

Din când în când, rechinul mai înghite cărţi, ziare şi postere cu care îmi alin timpul şi singurătatea. Îmi dau seama chiar şi de aici că lumea se schimbă repede. Nu sunt mereu singur. Uneori, rechinul mai înghite şi alţi oameni. Stau ceva vreme aici cu mine, îmi împart mâncarea cu ei, bem, fumăm, povestim, râdem, dar, la un moment dat, toţi vor să plece, să evadeze, să mă părăsească. De multe ori vreau şi eu să plec, dar nu am curaj. Ceilalţi pleacă. Toţi pleacă. Le spun să îmi scrie dacă reuşesc să scape şi să ajungă la pământ. Unii promit chiar că o să se întoarcă după mine şi că o să mă ajute să scap şi eu. Până acum nimeni nu s-a întors şi nici nu am primit vreun mesaj. Ori n-a reuşit niciunul, ori au reuşit, dar m-au uitat. Uneori rechinul înghite şi domnişoare şi burta lui a fost scena unor frumoase momente romantice, dar şi ele au plecat. Am plâns şi am aşteptat. Nici ele nu mi-au scris. Înainte era întuneric, până am găsit o cutie cu lumânări şi nişte chibrituri. Problema este că, de multe ori, rechinul înghite şi apă, lumânările mi se sting şi rămân în beznă. Noroc că am găsit o cutie de metal, care să le ferească de umezeală. Nu este prea mare, aşa că nu încap prea multe lucruri în ea. Am pus acolo, pe lângă lumânări şi chibrituri, o poză cu familia mea, pe care sper să-i revăd sănătoşi şi fericiţi într-o zi, un poster al unui film, câteva cărţi dintre cele înghiţite de rechin, o călimară cu cerneală, o pană albă de pescăruş şi caietul pe care scriu acum aceste rânduri. Îmi petrec zilele şi nopţile (nu ştiu care sunt care) citind, scriind şi visând.

artist Rodica Sultana, Acvamarina

Din când în când, vântul respiraţiei lui îmi răsfoieşte paginile. Nu mă deranjează. Ba chiar acest lucru mă face să nu mă mai simt atât de singur. Am mai găsit aici o jumătate de pian şi îmi mai petrec timp zdrăngănind la el. Nu sunt foarte bun la asta, dar am degetele lungi şi tot timpul din lume pentru a exersa. Din păcate, nu ştiu dacă mă va auzi cineva vreodată cântând. Câteodată cad în deznădejde şi atunci beau o gură de whisky şi pufăi tutun. Mai apăsător chiar decât pereţii stomacului său, este faptul că fiecare zi a vieţii mele se rezumă la aceleaşi câteva lucruri. Totul este la fel în jur şi puţinele mele acţiuni se repetă de multe ori fără să le conştientizez măcar. Am însă norocul de a avea o imaginaţie bogată şi, când mă plictisesc, o las să zburde, devin tot ceea ce vreau să fiu, călătoresc oriunde vreau să ajung şi deţin tot ceea ce vreau să am. Uneori am coşmaruri, alteori am vise frumoase: că evadez de aici, că reuşesc să înot spre ţărm, că o să ajung acasă, că o voi regăsi pe una dintre fetele pe care le-am cunoscut aici şi că vom duce o viaţă fericită şi îndestulată alături de cei dragi. Mereu mă trezesc zâmbind şi mă întristez. Îmi dau seama că nu am cum să scap de aici pentru că sunt laş şi nici măcar nu ştiu să înot. Sunt un Pinocchio din carne şi oase, o păpuşă vie ale cărei aţe sunt mişcate de mâinile tremurânde ale unui păpuşar orb şi ale cărei gânduri sunt suflate de un ventriloc mut, pe care doar eu îl aud. Încerc să mă bucur totuşi de ceea ce am aici şi de ceea ce primesc, uneori cu generozitate, de la gazda mea. De multe ori sunt nervos că m-a înghiţit, dar alteori mă simt ataşat de el. Ştiu că dacă el moare, eu o să mă sufoc. Sunt curios dacă el conştientizează măcar faptul că exist. Probabil că nu…

27 martie 2010

Bucureşti

autor George Cornilă, membru al proiectului Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/GeorgeCornila?xg_source=profiles_memberList

Aripă de înger(prima parte)

Era o zi de vară răcoroasă în Townville. Locuiam cu fratele meu Kennan şi sora mea Melisa într-o casă lângă pădure.  Fiecare aveam o poreclă, după care ne recunoşteam: Mel, Ken, iar eu eram Amy. Doar vecinii îmi mai spuneau Amelia. Din câte îmi amintesc eram reporter la un ziar local. Sora mea era cântăreaţă de nunţi şi petreceri, iar fratele meu era prea mic pentru a avea o slujbă.

Într-o după-amiază de sâmbătă am plecat cu Mel şi Ken în pădure să adunăm fructe şi să ieşim la iarbă verde. Cât timp Ken se juca cu sora-mea m-am dus în pădure să adun lemne pentru grătar. M-am cufundat încet, încet în pădurea de un verde straniu. O lumină violet se ivi de după un copac. Am vrut să mă întorc însă tentaţia a fost prea mare. Pas cu pas eram mai aproape de primejdia de care eu nu ştiam nimic. Mi-am dat seama că lumina venea dintr-o grămadă mare de vreascuri uscate. Mă miram cum de nu le observasem pănâ atunci, deoarece veneam des la pădure. Păreau foarte vechi, ninse de ani şi ani de zile, pânzele de paianjen evidenţiind bătrâneţea.

artist Lohmuller Gyuri, Differentballs 2

Voiam să plec crezând că a fost o simplă iluzie optică, dar am auzit un foşnet în spatele meu. Aş fi vrut să văd cine sau ce era însă de frică am luat-o la fugă înspre fraţii mei.

De aici totul e în ceaţă. Ştiu doar că m-am împiedicat şi am căzut. Nimic mai mult. Apoi… m-am trezit pisică. Voiam să ţip, să fug, însă era greu să mă obişnuiesc cu noua postură de pisică. Eram atât de speriată încât nu reacţionam la nici o mişcare. Înţepenisem, împietrisem. Nu mai ştiam pe unde să merg, unde e Mel sau Ken. Treceau aşa zile, iar ,din câte am auzit de la pădurarii care treceau adesea şi îmi lăsau ceva de mâncare, Mel şi Ken aşteptau cu disperare ca poliţiştii să mă găsească.

“- Ne puteţi descrie cum arăta sora d-voastră, vă rugăm?

– Avea părul şaten şi ochii de un verde foarte deschis. Era îmbrăcată cu blugi şi tricou portocaliu cu dungi mov.

– Mulţumim. O vom căuta prin pădure. Vă vom anunţa dacă găsim ceva. Bună ziua!

– Mulţumim. Bună ziua!”

Poliţia căuta la marginea pădurii trupul meu. Dar eu eram pisică, nu om. Doream să le spun dar …cum? Am încercat să fug până acolo, la locul unde am căzut.. Un poliţist tânăr m-a văzut şi m-a luat în braţe.

– Băieţi, priviţi! Ce pisică ciudată. Ce culoare verde au  ochii! Vrei să ne ajuţi în anchetă?

– Gata cu joaca! Treci la treabă!

Apoi m-a lăsat jos. L-am apucat cu lăbuţa de pantaloni şi încercam să-l trag înspre mormanul de frunze.

– Ce e micuţo? Vrei să-mi arăţi ceva? Bine, hai! Eu merg pe urmele acestei pisici, poate voi descoperi ceva.

– Ce-ţi pot face filmele….Doamne Luigi! Noi urmărim un caz, iar tu urmăreşti o pisică? Fă ce vrei, dar tu vei vorbi în faţa şefului.

Luigi mă urma. L-am dus până la mormanul de frunze, iar acolo a găsit un cutit şi o bârnă de lemn moale care nu se găsea în pădurile noastre. A dat la o parte frunzele şi a descoperit o groapă care părea că nu are fund, atât era de adâncă.

– Haideti aici! Aici!

– Ce e, Luigi? Te mănâncă pisica?

– Indicii!!! Hai repede, nu mai faceţi atâta haz din nimic. Fiţi recunoscători pisicii că ne-a arătat acest loc, altfel căutam la marginea pădurii şi nu găseam nimic.

Din câte mai ştiu, bârna şi cuţitul au fost duse într-un laborator şi s-au găsit pe ele câteva amprente. Rezultatul a fost dezastruos pentru mine: amprentele erau ale colegei şi prietenei mele, Candy, cea mai bună din clasă. Nu-mi venea să cred.

Într-una din zile mă plimbam pe lângă casa mea. Era din ce în ce mai tristă. Ken se juca în grădină, cum făcea mereu. M-am îndreptam spre el încet, încet, din ce în ce mai încet, parcă nu voiam să ajung acolo. El  stătea lângă tufele mele cu trandafiri albi şi roz. Deodată s-a oprit din joacă şi se uita spre pădure, parcă aştepta pe cineva. M-am îndreptat spre el şi m-am aşezat, privindu-l.

– Uite ce pisică frumoasă! Mel, Mel, pot să duc pisica asta în casă? Te rooog!

-Bine, bine. Dar numai puţin.

După ce m-a luat în casă a început să plouă cu găleata. Norii în trap de cai nărăvaşi aruncau şuvoaie de apă peste pământ. Fulgerele şi trăsnetele stăpâneau natura. Şi fiindcă ploaia a durat câteva zile eu am rămas în casă, membru de onoare al acestei familii. De fapt eram la mine acasă. Şi am rămas acolo, datorită fratelui meu.  Trecea timpul fără evenimente deosebite.

Într-una din zile, mai pe înserate, la uşa casei noastre a bătut cineva. Nu aşteptau musafiri. Cine să  fie la ora asta? Eu stăteam tolănită pe canapeua învelită în catifea verde şi ascultam paşii Melisei.

-Oh! Bună Candy! Ce surpriză!

-Bună Mel! Îmi pare atât de rău de ce i s-a întâmplat lui Amy!

-Nu mai plânge. Plânsul nu o va aduce înapoi. Am crezut că acel plâns era fals şi îmi susţineam ideea.

Toamna a trecut şi iarna îşi anunţa sosirea. Au trecut câteva luni de la dispariţia mea şi poliţia nu mi-a dat de urme. Cazul meu era un mister total. Candy era interogată, poliţia crezând că eu sunt moartă. Ea nega totul. Spunea că este nevinovată. Îmi părea rău când o vedeam cât suferă, dar nu puteam să spun că eu trăiesc dar sunt pisică.

Tocmai a plecat după lunga vizită la fel ca toate celelalte pe care ni le făcea aproape  în fiecare zi. Planul meu trebuia pus în aplicare.

M-am  furişat cum am putut şi am intrat în masina ei. Locuia la capătul celălalt al pădurii. Drumul spre casă traversa pădurea, trecând pe lângă locul cu pricina.

Am aşteptat momentul potrivit. Candy fredona o melodie veselă şi admira peisajul deloc prietenos al începutului de iarnă. A sosit clipa pentru răzbunare. Am ieşit uşor de sub bancheta din spate şi am sărit pe mâinile ei care conduceau aproape pe de rost maşina. A lăsat volanul din mână de durere, maşina s-a dus în şanţ şi s-a răsturnat. Portierele maşinii s-au deschis, iar noi, din viteza izbiturii am ajuns aproape de groapa care m-a transformat în pisică. Amândouă eram rănite. Stăteam nemişcate ca două stânci prăvălite din vârf de munte şi priveam speriate. Din groapă se derulau imagini din momentul când eu am văzut lumina violet. Aşteptam cu nerăbdare să văd cum şi cine m-a transformat în pisică.

Iată, acum aveam să aflu adevărul. Altul decât cel pe care-l credeam eu.

M-am împiedicat într-un ciot de copac şi am căzut cu capul de o piatră. M-am lovit rău  şi am intrat în comă. După puţin timp  a trecut pe acolo Candy. Avea un braţ de lemne moi şi un coşuleţ cu ciuperci. A aruncat lemnele şi coşuleţul şi a alergat într-un suflet spre mine să mă ajute.

Acum îmi  explic originea cuţitului, a amprentelor…

Văzând că nu răspund şi nu mă mişc a fugit să cheme ajutoare. Imediat după ce a plecat o aripă albă m-a atins şi m-a transformat în pisică.

După vizionarea acestor imagini m-a cuprins frica. A început  să  ningă ca în poveşti. Priveam acum la Candy. Priveam la cea mai bună prietena a mea, rănită de mine. Atunci o aripa de înger, aceeaşi aripă, a coborât încet asupra mea, transformându-mă în om, din nou. Eram eu, Amy! Atât am auzit: fugi, Amy, fratele tău s-a rătăcit prin pădure, căutându-şi pisica.

Bine, bine. Acum să te ajut pe tine. Am ajuns la timp pentru a o salvaa pe Candy. I-am curăţat cu mare grijă rănile, am bandajat-o cu fîşii din tricoul meu cu dungi violet, care erau umezite de lacrimi de durere, de bucurie, toate amestecate.

Mai multe despre cum am ajuns înapoi sau când nu vă pot spune pentru că nu ştiu. Mă grăbeam să-l găsesc pe Ken. Dar unde să mă duc?  Ştiam că locul lui preferat era lângă un copac bătrân, la marginea pădurii. În cateva clipe am ajuns acolo. Era îngheţat de frig. Mel şi Candy au venit şi ele să mă ajute.

-Mel, Amy, am visat că pisica te va găsi şi te trimite acasă. Este adevărat? Ea te-a găsit?

-Da, Ken, aşa este. Hai acasă.

– Dar unde a rămas pisica? Ce s-a întâmplat cu ea?

Aceasta va fi o altă poveste pe care o vom scrie împreună. Să mergem acasă.

autor  Ana Maria Gibu

Varsta:                                                 12 ani

Data şi locul naşterii:                           19.07.1997, Dorohoi

Ocupatie:                                             elevă la Şcoala Generală nr. 8 “Mihail Kogalniceanu”, Dorohoi

Crezul meu poetic este : ˝POEZIA ESTE CURCUBEUL CUVINTELOR , IAR POETUL ESTE PRISMA PRIN CARE CUVINTELE TREC ŞI SE TRANSFORMĂ ÎN CURCUBEU.˝

Activitate literara:

Am început să compun poezii, scurte poveşti şi epigrame  încă de la vârsta de

8 ani. An de an  creaţiile mele  au fost publicate în revista ˝Octogon˝, revista şcolii la care învăţ. Din anul 2006 am început să particip la concursuri de creaţie literară. La unele din aceste concursuri am avut surpriza plăcută să fiu cel mai tânăr participant.

Poezia mi-a deschis poarta spre o lume în care totul este posibil, o lume în care am întâlnit oameni deosebiţi , cu suflete mari şi inimi mereu deschise, care şi-au găsit timp să-şi aplece privirea asupra unui copil necunoscut, să-i acorde încredere şi apreciere.

În primăvara acestui an (mai precis în luna martie 2009) a apărut volumul meu de poezie

de debut ˝GRĂDINA MEA˝ la editura Lumen , Iaşi .

Cartea ˝Grădina mea˝ este un vis devenit realitate: visul de a-mi vedea poeziile adunate într-o carte.

Volumul de debut ˝Grădina mea˝ reuneşte poeziile scrise în şcoala generală, până la vârsta de 11 ani, poezii cu care am participat la concursuri de creaţie literară din toată ţara şi din lume şi care mi-au adus bucuria multor premii.

Este o carte de poezii pentru copii şi despre lumea aşa cum am văzut-o eu  prin ochi de copil.

Premii obţinute la concursuri de creaţie literară:

–          Premiul tinereţii – Concursul Internaţional de poezie românescă „Starpress 2008”,editia I;

–    Premiul special la secţiunea creaţie literară – Concursul judeţean de creaţie “Şi noi suntem

europeni’’, 2008 ;

–          Premiul I – Concursul Internaţional de creaţie literară “Unifero”, Vatra Dornei, 2008;

–          Premiul I – Concursul Naţional de creaţie literară “Jose Marti”, Bucureşti, 19 mai 2008,

secţiunea poezie;

–          Premiul I – Concursul Naţional de creaţie literară “Jose Marti”, Bucureşti, 19 mai 2008,

secţiunea proza;

–          Premiul I – Concursul naţional de creatie literara “George Tutoveanu”, Bârlad, 2008,

secţiunea poezie;

–          Premiul special –Festivalul – concurs naţional de poezie „Dragoş Vrânceanu”, ediţia a

VI-a Băbeni, Vâlcea, 30 – 31 august 2008

–          Premiul tinereţii – Festivalul Naţional de umor “Păstorel Teodoreanu” (epigrame) ,

ediţia a-IV a, Dorohoi, 2008;

–          Menţiune – Concursul de debut literar ˝Lumen˝ 2008 (cel mai tânăr participant); ca urmare

a premiului obţinut am fost inclusă în Programulde debut literar Lumen 2008 iar premiul a constat în sponsorizarea parţială a editarii volumului de poezii ˝Grădina mea˝;

–          Premiul II – secţiunea poezie, Concursul Naţional de creaţie literară “Jose Marti”,

Bucureşti, 15 mai 2009;

–          Premiul III – secţiunea proză, Concursul Naţional de creaţie literară ˝Jose Marti˝,

Bucureşti, 15 mai 2009;

–          Menţiune – Concursul naţional de poezie ˝Constantin Dracsin˝, ediţia I, Botoşani,21 mai

2009;

–          Premiul II – Concursul naţional de creaţie literară şi plastică ˝Eminescu, Beethoven al

graiului românesc˝, ediţia I, Dorohoi, 2009;

–          Premiu special – Concursul de proiecte ˝Participă˝, Fundaţia Special Olympics Romania,

Dorohoi, 10 iunie 2009

–          Menţiune – Concursul de creaţie literară ˝Copiii României creează˝, etapa judeţeană,

iunie 2009;

–          Menţiune – Concursul de poezie „Andrei Mureşanu“, Braşov, iunie 2009, ediţia a VII-a

–          Menţiune – Concursul de literatură ˝Agatha Grigorescu Bacovia˝- Mizil, octombrie 2009

–          Am participat la Concursul de creaţie literară ˝Naţiunea poeţilor˝, noiembrie 2009

–          Premiul I – Concursul “Sadoveniana”, sectiunea proza, Ibanesti, noiembrie 2009

–          Premiul III – Concursului de creţie literară ˝Nichita Stănescu˝ – decembrie 2009

–          Premiul I – Concursul “Eminescu – din valurile vremii” – Cristinesti. ian. 2010

–          Premiul II – Simpozionul international “Mihai Eminescu – poet national si international”, Iasi , ianuarie 2010

–          Premiul II – Concursul “Dor de Eminescu”, Vatra Moldovitei, ianuarie 2010

–          Premiul Special “A  XX –a aniversare” – Concursul international “Centro Giovani”, Triunggio, Italia, ianuarie 2010

–          Premiul I – Concursul “Creanga si satul cu povesti”, Oglinzi, Neamt, martie 2010

–          Premiul I – Concursul “Civilizatii extraterestre”, sectiunea proza, Botosani, martie 2010

–          Premiul I – Concursul de creatie literara “Lucian Blaga”, Cluj, martie 2010

–          Mentiune – Concursul de creatie literara “Marin Sorescu”, sectiunea poezie, R. Valcea 2010

–          Premiul II – Concursul de creatie literara “Marin Sorescu”, sectiunea proza, R. Valcea 2010

–          Premiul I – Concursul de creatie literara “Generatia celui de-al treilea val”, poezie, Bacau, 2010

–          Premiul I – Concursul de creatie literara “Parul Berenicii”, poezie, Targoviste, 2010

Apariţii în reviste ,publicaţii literare şi reviste on-line

–          Revista şcolară ˝OCTOGON a Şcolii Generale nr. 8 ˝Mihail Kogălniceanu˝ Dorohoi –

public şi fac parte din colectivul de redacţie al revistei din anul 2006;

–          “CANDELA DE MONTREAL”, Montreal, Canada – corespondent din anul 2008

–          “REVISTA STARPRESS INTERNATIONAL”, redactor şef Ligya Diaconescu.

–           Revista literară ˝DESTINE LITERARE˝ – Montreal, Canada

–          revista ˝GLAS COMUN˝

–          revista de creaţie, atitudine şi cultură ˝SLOVA CREŞTINĂ˝ – fondator preot Radu Botiş –

fac parte din colectivul de redacţie din luna mai 2009

–          “Tânărul scriitor”, Chişinău, Republica Moldova;

–           “Jurnalul literar”, Botoşani;

–          “Actualitatea Româno-Canadiană”, Montreal;

–           Clubul  “Românii mei născuţi poeţi”;

–          Biserica.org, Los Angeles, 2009;

–          Volumul colectiv ˝TREPTE˝ , Editura Lumen 2008;

–          revista ˝ Fereastra˝ , publicaţie a Primăriei Mizil;

–          revista culturala „Nou H`Orizont”, Valencia, Spania, sunt colaboratoare din noiembrie 2009;

–          revista „e89 Gazeta culturala”, martie 2010, Roma, Italia;

–          acum fac parte din cenaclu „Cartea tinerilor scriitori”, cu administratia la Bacau. In luna iunie va avea loc lansarea Antologiei „Lira in patru puncte cardinale” care cuprinde poeziile a 41 de membri ai acestiu cenaclu, printre care si eu.

–          Revista literara „Ateneu”, mai 2010, Bacau

Trubadurul Acial

Bunicul ştie o sumedenie de poveşti, care sunt, toate, adevărate. Le-ai putea numi, mai degrabă, întâmplări sau păţanii. Pe unele le-a trăit el însuşi, altele i-au fost istorisite. Iar el, la rândul său, le spune băiatului. Când? Oricând, dar mai ales seara, înainte de culcare, la lumina blândă a veiozei şi în liniştea răcoroasă ce cuprinde încăperile căsuţei fermecate.

Ca şi acum.

— Bunicule, zise Andrei, strecurându-şi pumnişorul în palma bunicului. Îmi spui o poveste?

— Ce poveste?

— Oricare. De pildă, una cu Barbă-Cot.

Şi, plin de nerăbdare, băiatul s-a cuibărit sub păturică, aşteptând. Bunicul cade pe gânduri.

— Hm! Ai nimerit-o, mormăie el, după câteva clipe. Chiar zilele trecute mi-a istorisit Barbă-Cot o păţanie de-a lui. Foarte interesantă. Ceva ce s-a petrecut demult, foarte demult.

— Şi de ce ţi-a vorbit despre ea abia acum?

— Nu ştiu. Aşa a vrut el. Ne-am întâlnit în vale, la pârâu. Eu pescuiam, el cernea nisip. Şi, din una în alta, a început să-mi povestească…

Ochişorii lui Andrei se dilatară de o subită nedumerire.

— Aşa, pe neaşteptate? şopti el.

Bunicul zâmbi şi-1 mângâie pe obraz:

— Nu chiar pe neaşteptate. Totul a pornit de la nisip. El cernea, cernea şi, la un moment dat, i-am spus: ,,Vai, ce nisip frumos! Ăsta zic şi eu nisip de clepsidră!” Iar el, de colo: „Mda! Dar şi câtă muncă… Pe vremuri luam nisip de la Peştera din Înghiurele. Însă acela s-a terminat. Atunci am venit încoace…”

Un timp, ne-am văzut fiecare de treburile noastre. Eu — cu undiţa mea, el — cu sita. Apoi Barbă-Cot s-a oprit din lucru îngândurat. „Tare îmi place peştera aceea!” a exclamat el. Şi a continuat: „Ei, dacă ai şti ce am văzut, ce am trăit, cândva, acolo… A fost ca un vis. Ceva de necrezut, de-a dreptul uluitor…” „Ce?” am întrebat eu, strângându-mi undiţele şi apropiindu-mă de el. Iar Barbă-Cot, renunţând şi el să mai cearnă nisip, s-a tras alături de mine, mai la umbră, şi a prins să povestească.

artist Aurelia Chiru, Şezlongul din Bordeni

*   *   *

Într-o zi, nu mai ştiu cu câţi ani  în urmă, m-am dus să iau puţin nisip, ca de obicei, la Peştera din  Înghiurele. Era pe la  începutul lui mai şi se lăsase o zăpuşeală grozavă, te-ai fi crezut în plină vară. Am mers, am mers, ba pe la umbră, ba pe la soare, şi, când am ajuns la Peşteră, aşa, pe la amiază, eram tare obosit. Ştii cum arată Peştera din Înghiurele. De afară nu se vede decât intrarea, săpată în deal, acoperită de tufişuri şi de ierburi. Şi, fireşte, pârâiaşul care se scurge, aproape nevăzut, pe panta dealului, spre Ibru. Ibrul mărgineşte  Înghiurelele spre sud şi spre apus, iar pârâiaşul taie în lung acel loc pustiu şi  împădurit, şopotind sub bolţi de fân  înmiresmat. Ei bine, mergând pe firul lui  în sus, pătrunzând, adică, în Peşteră, bagi de seamă că aceasta e destul de mică, abia de vreo douăzeci de metri. Pârâul ţâşneşte de sub peretele din adânc — o stâncă cenuşie, înveşmântată în muşchi şi brăzdată cu dâre de apă. Muşchii şi lichenii cresc şi pe jos, lângă albia pârâiaşului, urcând, de asemenea, până aproape de jumătatea pereţilor laterali. Tavanul nu e prea  înalt, e tot din stei şi e golaş. Între pereţii laterali, să tot fie o distanţă de zece-doisprezece metri. O peşteră micuţă deci, fără ascunzişuri şi cotloane, al cărei cuprins şi a cărei înfăţişare le reamintesc acum pentru a arăta cât de bine o cunoşteam şi, tocmai de aceea, cât de uimitoare e aventura prin care am trecut acolo. Nimic nu părea să îndreptăţească acel loc, tainic, e adevărat, dar blând şi primitor, la un asemenea rol… Eu, oricum, venisem acolo de nenumărate ori să iau nisip. Căci, cam pe la mijlocul peşterii, se află o mică plajă, ca să-i zic aşa, cu un nisip fin, auriu, foarte bun pentru clepsidră.

De fiecare dată când veneam, mă odihneam niţel  în liniştea şi răcoarea peşterii, fermecat de murmurul valurilor. Muşchiul era mai moale şi mai odihnitor decât un aşternut. Stăteam şi priveam  în jur, cercetam pârâiaşul, pereţii, stânca netedă şi cenuşie, aidoma zidului unei cetăţi. Uneori, îmi aminteam de povestea lui Dodoacă şi a lui Biciuşcă, de cavalerul Lancelot sau de Castelul de calcar.  În fine,  îmi treceau prin minte tot felul de gânduri. Apoi, după ce prindeam puteri, mâncând ceva şi sorbind apă din pârâiaş, umpleam trăistuţa cu nisip şi plecam agale spre casă.

În ziua de care ţi-am spus, am urmat drumul cunoscut şi am ajuns la peşteră când soarele se ridicase  în crucea amiezii. Mă simţeam din cale-afară de ostenit. Căldura mă sleise. Am intrat  în peşteră şi m-am aşezat pe patul de muşchi, mai în adânc, în imediata vecinătate a stâncii, chiar sub vegetaţia grea ce-o acoperea. În scurtă vreme, răcoarea şi liniştea m-au toropit. Am aţipit oare? Nu ştiu, nu cred… Ceea ce ştiu este că, la un moment dat,  întorcându-mă spre peretele acela de piatră, am văzut  înaintea mea o câmpie lină şi  înverzită, mărginită de pâraie, o câmpie, pe care şerpuia un drum, începând chiar din locul unde mă aflam. Stânca dispăruse. Era ca şi cum s-ar fi dat la o parte, pentru a-mi oferi acel peisaj, acea privelişte, ce existase acolo dintotdeauna, dar pe care, până  în acea clipă, stânca  însăşi o ascunsese. Şi iată, la câţiva paşi de mine, dincolo de un fel de prag, ce marca locul unde fusese peretele grotei, îl văd pe lupul Dionis. Stătea culcat pe pântece şi privea spre pădurea din zare. Ciudat e, mi-am dat seama mult mai târziu, că, deşi mi se întâmplau lucruri nemaiauzite, nu eram uluit. Doar niţel mirat, nimic mai mult. Ca şi când tot ce vedeam şi trăiam ar fi fost cât se poate de firesc.

M-am ridicat în picioare. Zgomotul pe care l-am făcut proptindu-mi tălpile în prundiş i-a atras atenţia lui Dionis, care s-a întors liniştit către mine şi, ridicându-se, la rândul lui, mi-a zis:

— N-ai vrea să facem o plimbare până la cetate?

— Ba da, i-am răspuns.

— Atunci să mergem, a continuat el. Altfel ne va prinde noaptea pe drum.

Am trecut dincolo de prag şi am pornit-o, împreună cu Dionis, pe drumul acela alb, pustiu, ce străbătea câmpia şi cotea apoi, în zare, ocolind pădurea. Aveam soarele în faţă, pulberea drumului se ridica în norişori plăpânzi, când o atingeam cu piciorul, şi ierburile înflorite se clătinau la adierea vântului. Dionis mergea puţin înaintea mea, ca şi când ar fi vrut să-mi arate calea, deşi, în toată câmpia, alt drum în afara celui pe care înaintam nu mai exista.

Am ajuns în apropierea pădurii, am mers o vreme pe sub copacii ei înalţi şi rămuroşi, apoi drumul a cotit pe lângă codru şi ne-a scos pe o măgură, de unde am văzut, dintr-o dată, pe dealul din faţă — stâncos, vineţiu —, o minunăţie de cetate. Până acolo se întindea un şes acoperit de fân înmiresmat, semănat cu flori de câmp şi mărginit, spre dreapta, de acelaşi codru ce se pierdea în zare. Spre stânga, şesul continua, dizolvându-se în depărtare şi ceaţă, iar în spatele cetăţii se distingeau, limpede, munţii. Ai să te miri, dar păreau a fi, după înfăţişare, cei de aici, de lângă noi, adică Pleşa, Cornetul… Nici nu ştiu dacă nu erau chiar ei. M-am oprit pe măgură, fermecat de priveliştea munţilor şi a cetăţii ce-şi desena turnurile pe verdele întunecat al pantelor împădurite.

— Aceasta-i Domalva, a zis Dionis. Puternică şi frumoasă cetate. Şi cu neputinţă de cucerit. Iubitoare de oaspeţi, necruţătoare cu duşmanii. Du-te. Eu mă întorc. Îi vei întâlni, la pod, pe cei doi străjeri, Arco şi Filimon. Când vor constata că le cunoşti numele şi, mai ales, când le vei spune că eşti Barbă-Cot, te vor lăsa să intri. Hai, porneşte… Cu bine!

M-am despărţit de Dionis şi am plecat spre cetate. Drumul era plăcut, câmpul şi pădurea aromeau îmbătător, dinspre munţi venea o boare răcoroasă, îmi auzeam paşii sunând cald şi înfundat în pulbere. Înaintam fluierând încetişor. Când am atins poalele dealului pe care străjuia cetatea, soarele se pregătea să apună şi, dinspre munţi, peste turnuri şi peste creneluri, curgea o lumină ca mierea, străbătută, din loc în loc, de dungi violete.

Străjerii  mi-au  ieşit  înainte  —  doi bărbaţi  bărboşi, cu  coifuri şi zale — le-am spus cine sunt şi le-am rostit numele pe rând. Filimon era blond, cu ochii albaştri, iar Arco, dimpotrivă, avea părul negru şi ochii la fel.

— De unde ştii cum ne cheamă? m-a întrebat Filimon.

— Mi-a spus Dionis.

— Aha! a râs el. Încă o dovadă că ne eşti prieten. Fii bine ve-nit, Barbă-Cot.

Apoi au ridicat hersa şi Arco a adăugat:

— La intrarea în incintă mai este un oştean, îl cheamă Ioan. El te va conduce la stăpânul cetăţii. Numele acestuia este Maluus, iar al soţiei lui — Maria. Sunt oameni senini şi binevoitori. Îţi va plăcea, ai să vezi, în cetatea noastră.

Am încuviinţat din toată inima. Mă simţeam, într-adevăr, în largul meu, eram de-a dreptul fericit, fără să-mi pot explica ce anume îmi dădea atâta linişte lăuntrică, atâta bucurie.

Ioan, un tânăr înalt şi pletos, m-a însoţit, până la Maluus, pe nenumărate scări şi coridoare de piatră, până în inima castelului. Pe Maluus l-am găsit într-o sală înaltă, luminoasă, în ale cărei ferestre soarele lovea din plin. Maria stătea chiar lângă una din aceste ferestre arcate, era foarte blondă, purta părul lung, pe umeri, şi broda ceva când noi am intrat. Nici nu şi-a ridicat privirea, atât era de absorbită. Maluus, în schimb, înconjurat de cei trei sfetnici apropiaţi ai săi — Gheorghe, Eudorus şi Caberis – m-au întâmpinat veseli, s-a interesat cum am călătorit şi a adăugat că Ioan îmi va da o încăpere liniştită şi că mă pot îndeletnici cu ce doresc în răstimpul pe care îl voi petrece în Domalva.

— Poţi rămâne oricât aici, Barbă-Cot, a zis el. O zi, o lună, un an, oricât… Dacă vrei, toată viaţa.

— Mulţumesc, viteazule Maluus, am răspuns eu, înclinându-mă. Voi fi fericit să te slujesc, atât cât îmi vor îngădui puterile.

Şi am ieşit, reluându-ne, eu şi Ioan, rătăcirea prin labirintul de cremene al cetăţii.

— Vrei să stai singur în odaie sau ai prefera să mai fie cineva? m-a întrebat el.

M-am gândit o clipă înainte de a răspunde.

— Păi, am zis eu, de cele mai multe ori e mai plăcut în doi. Bineînţeles, dacă e vorba de un om cumsecade.

— Cel pe care îl am în vedere, a reluat Ioan, e un om cât se poate de cumsecade. Cam ciudat, e drept, dar cu suflet curat şi minte învăţată. Vine de departe, nici nu ştiu de unde, e trubadur şi-l cheamă Acial… A apărut într-o bună zi, ca şi tine, numai că el a sosit dinspre soare-apune.

— Şi e de mult aici?

— Da. De câţiva ani buni. Şi nu mai vrea să plece. I se pare că s-a reîntrupat aici, că e de-al locului de când lumea. Aşa spune mereu. Îi plac meleagurile noastre  împădurite.  Scrie cântece despre munţi, cetăţi şi codri, şi e îndrăgostit de Octavia …

Ioan tăcu. O vreme nu se mai auziră decât paşii noştri, sunând clar pe treptele lucioase.

— Cine e Octavia? am întrebat eu.

— Octavia? Una din domniţele noastre. Acial îi scrie şi ei tot felul de cântece, pe care le citeşte apoi tuturor.

I-am spus lui Ioan că doresc foarte tare să locuiesc împreună cu Acial, că sunt curios să cunosc mai îndeaproape un asemenea om. Şi l-am cunoscut. În timpul pe care l-am petrecut laolaltă — o lună? două? un an? doi ani? mai mult?, oricât m-aş strădui nu sunt în stare să găsesc răspuns —, în vremea convieţuirii noastre, deci, ne-am împrietenit, ne-am legat atât de tare unul de celălalt, încât eram nedespărţiţi. Din când în când, doar aşa ca în vis, îmi aduceam aminte de prietenii mei cei vechi, de clepsidra ce mă aştepta, de nisipul pe care trebuia să-l car acasă. Era ca o străfulgerare, ca un vis, cum ziceam, sau ca o trezire bruscă din vis. Dar în clipa următoare totul se învălmăşea şi cădea în uitare.

Şi Octavia mă iubea, ca şi Acial. Stăteam adesea toţi trei pe terasa donjonului şi, în timp ce Acial ne recita versurile sale, scrise pe suluri de pergament, Octavia şi cu mine ascultam nemişcaţi, privind depărtările. Munţii, câmpia, drumurile alburii, ceaţa ce mărginea firul râurilor, codrul negru şi neclintit. Un cântec, mai ales, ne tulbura. Fie că îl cânta, fie că îl rostea doar, Acial însuşi părea tulburat, ca şi când n-ar fi fost vorba de un poem pur şi simplu, de o închipuire măiestrită, ci de o întâmplare adevărată pe care, chiar el a trăit-o cândva. Parcă îl aud şi acum. Deschidea pergamentul şi scanda rar, cu un glas în care se făcea simţită numaidecât emoţia:

Acelaşi clopot sună în cetate

Ca şi atunci demult. Îl recunoşti?

Pe dealuri împrejur vrăjmaşe oşti,

Barbare oşti pândesc împrăştiate.

Sunt zorii clari. Pătrunde prin fereşti

Nepăsătorul soare. Şi te-arată

Pe scări, în sala amplu luminată,

În care-ai fost cândva. În care eşti.

Era aceasta dimineaţa-n care

Am fost lovit? Când am căzut pe zid

Sub cerul clar, tranşant şi translucid,

Învălmăşit în sânge şi sudoare?…

— Opreşte-te! îl ruga Octavia, punându-i palma pe braţ. Nu ne poţi spune altceva? Nu-mi place cântecul acesta. E frumos, dar ştii?, e prea trist. E chiar foarte trist…

— De ce? zâmbea el. Mie nu mi se pare aşa. E drept, însă, că memoria mea e făcută să aducă la viaţă cetăţile uitate şi pierdute în timp… În fine, dacă ţie nu-ţi place, gata, tac. Vă voi recita altceva. Deşi, să fiţi siguri, ceea ce a fost s-ar putea să mai fie.

Şi a zâmbit din nou, cu o anumită blândeţe şi taină în priviri, îmbrăţişându-ne.

Câtă dreptate a avut!

Într-o dimineaţă, somnul ne-a fost întrerupt de sunetul violent al clopotelor, de strigătele străjilor, de zgomotul greu al paşilor pe coridoare, pe trepte şi pe lespezile din curtea cetăţii. Am sărit din aşternut şi ne-am repezit la geam. Ferestrele odăii noastre dădeau spre răsărit, spre pod şi, deci, spre intrarea cetăţii. Era foarte devreme. Soarele aurea vârfurile copacilor înfăşuraţi în ceaţă. Aceste vârfuri, ce păreau că ard, ne-au atras privirea mai întâi. Pe urmă, când am coborât ochii spre poalele dealului, am văzut, cu o tresărire, nenumărata mulţime a unei oştiri ce împrejmuia cetatea.

— Am ştiut că se va întâmpla aşa, murmură Acial, alături. Vom despresura cetatea şi-i vom alunga, desigur, ca şi altădată. Dar câtă suferinţă, cât sânge, câtă moarte până atunci!

S-a desprins de la geam şi a început să-şi îmbrace în grabă armura. Eu am mai rămas puţin la fereastră, vârât aproape cu totul în ambrazura rece. L-am văzut pe Maluus, îmbrăcat în armură şi el, dând porunci oştenilor ce grăbeau către ziduri. I-am văzut pe sfetnici, înarmaţi până în dinţi, i-am zărit apoi Ioan, pe Arco şi pe Filimon. Curţile vuiau, se desluşea limpede scrâşnetul roţilor pe pavaje, acoperit, din când în când, de ropotul paşilor în goană, de strigăte şi comenzi. Femeile şi copiii alergau şi ei, ajutându-i, cu ce putea fiecare, pe luptători.

— Cobor şi eu, i-am spus lui Acial. Îngăduie-mi, te rog, să te însoţesc.

Acial tocmai se pregătea să iasă pe uşă. S-a oprit în prag şi m-a privit gânditor.

— Bine, prietene, a zis el, în cele din urmă. Vino, dacă vrei. Dar cu ce vei lupta? Spada e prea grea pentru tine. Şi armura la fel…  Gândeşte-te: e vorba de o bătălie adevărată, nu de o simplă joacă.

Aproape  că m-au necăjit cuvintele lui Acial. Ce-şi închipuia?  Că sunt un copil nepriceput?

— Ştiu că va fi o bătălie pe viaţă şi pe moarte, am răspuns. Şi chiar de aceea ţin să fiu şi eu acolo. Voi lua sabie, nu spadă, şi voi lupta fără armură. Am observat că nici atacatorii n-au armuri.

—   Barbarii nu poartă armuri, m-a lămurit Acial. Le este străin acest meşteşug. Ca şi numeroase altele, de fapt. Va trebui să treacă timp până să le cunoască. Şi tot de la noi le vor învăţa. Din păcate, vor neapărat să cunoască şi moartea o dată cu ele… Ei, dacă doreşti cu adevărat, putem merge.

*   *   *

Nu-ţi voi înfăţişa lupta în toate amănuntele ei, continuă Barbă-Cot, după ce scutură sitele de nisip şi le spălă în râu. Îţi voi spune doar că Maluus, înconjurat de cei mai buni luptători, între care se număra şi Acial, a lovit necruţător în grosul oştirii vrăjmaşe, grămădite lângă pod. Când m-a văzut şi pe mine, alături de Acial, Maluus mi-a zâmbit si mi-a strigat:

— Bravo, Barbă-Cot! Am bănuit eu că ne putem bizui pe tine. Dar nu te pripi, fii cu băgare de seamă. Să nu te desprinzi nici o clipă de prietenul nostru Acial.

L-am mai zărit apoi, din când în când, în învălmăşeala cumplită care a urmat, izbind în dreapta şi în stânga, cu spada-i lucitoare şi însângerată. I-am ascultat porunca: nu m-am depărtat nici măcar cu un stânjen de Acial. Acesta lupta neobosit, cu un fel de ură amestecată cu durere, sfârtecându-i însă fără cruţare pe cei care-i ieşeau în cale. Loveam şi eu. Şi mă străduiam să-1 apăr pe Acial de cei care vroiau să-l izbească din spate.

Cetele încleştate s-au răspândit pe toată câmpia, plină acum de gemete, de îndemnuri, de zăngănitul armelor. Femeile stăteau pe zid, le văd parcă şi acum, în veşmintele lor subţiri, unele cu părul răvăşit de vânt, altele cu bonete albe, Maria şi Octavia cu nişte voaluri albăstrii.

Către amiază, hoarda duşmanilor a început să se retragă spre codru, urmărită pas cu pas de oştenii lui Maluus şi de Maluus însuşi. Când am atins liziera pădurii, Acial şi-a scos platoşa şi a rămas numai în cămaşa de zale. Am pătruns împreună în desimea codrului, în întunecimea lui, fugărindu-i pe năvălitorii risipiţi şi înspăimântaţi. Şi iată, la o răscruce de cărări, unul dintre aceştia, rănit, s-a întors brusc şi-a zvârlit înspre Acial o lance scurtă, cu vârf grosolan, din fier. Arma a vâjâit în văzduh şi s-a înfipt în umărul stâng al prietenului meu. Acial s-a clătinat, a şovăit o clipă şi s-a prăbuşit. M-am repezit spre el şi, în timp ce-i cercetam rana, l-am auzit şoptind:

—   Ciudat! De data aceasta n-a mai fost pe zid, ci aici, în plină pădure. Dar tot în preajma cetăţilor atât de dragi mie…

Aşa mic cum mă vezi, am izbutit să-l ajung din urmă pe barbar şi să-l lovesc în plin, între umeri. După care, am revenit în goană lângă Acial. Când acesta căzuse, lancea se rupsese, dar boldul ei rămăsese în carne. Am încercat să-l scot şi am reuşit. Apoi mi-am târât prietenul la un izvor, i-am spălat rana şi am pus deasupra frunzele unor buruieni tămăduitoare. Dar sângele curgea încă şi atunci m-am speriat. M-am gândit că trebuie să ne întoarcem cât mai curând la cetate. L-am ajutat pe Acial să se ridice şi am pornit-o. Dar, vai, nu mai ştiam drumul. În goana aceea înverşunată de la început, în spaima ce m-a cuprins după ce prietenul meu fusese rănit, am încurcat şi drumuri şi poteci şi puncte cardinale. Iar acum se apropia noaptea. Cât despre Acial, sângele se mai oprise, dar începuse fierbinţeala. „Ce mă fac? Ce mă fac?” mă întrebam disperat. „Nu-ţi pierde capul, mă linişteam tot eu. Ia-o pe o cărăruie, pe oricare. Trebuie să ducă ea undeva. Poate ai noroc să fie chiar drumul spre cetate. Sau o cale scurtă spre un cătun. Sau… Oricum, n-ai de ales”.

N-aveam, într-adevăr, altceva mai bun de făcut decât s-o luăm pe una din abia zăritele cărări ce păreau a străbate pădurea şi să nădăjduim în steaua noastră proteguitoare. Am pornit pe calea cea mai încăpătoare. Şi am mers, şi am mers, noaptea întreagă, fără să ajungem însă la un adăpost. Din fericire, sângele contenise. Ba chiar şi fierbinţeala părea să scadă. Mi-am dat seama că rana se va vindeca şi că Acial trubadurul era în afară de orice primejdie. Atunci, frânţi de oboseală, ne-am întins pe un pat de muşchi, undeva pe malul unui pârâiaş, şi am căzut într-un somn fără vise.

*   *   *

M-am trezit lângă pârâul din Peştera Înghiurelelor. Soarele lumina intrarea, trimiţându-şi razele până în preajma mea.

— Doamne, ce vis! mi-am zis. Aş putea jura că totul a fost aievea. Dar cum? Cu neputinţă.

M-am întors şi am privit stânca. Era la locul ei. Cum să cred că lipsise de acolo, când o vedeam neclintită, masivă, ca muntele însuşi? Totul în jur era atât de calm, de clar, de concret, de liniştitor şi de trainic, încât, de ce oare?, dintr-o dată mi se păru mai ireal decât închipuirea însăşi. Ca şi când abia acum aş fi înţeles graiul lucrurilor mute.

Ameţit de-a binelea am pornit spre ieşire, după ce, bineînţeles, mi-am umplut trăistuţa cu nisip. Era o după-amiază minunată de primăvară târzie. Soare, iarbă unduitoare, păsări, gâze şi flori. În faţa peşterii, pe prundişul încălzit, moţăia Dionis. L-am mângâiat, el şi-a ridicat capul şi m-a privit, apoi a aţipit din nou. Iar eu am luat-o agale spre casă. Şi iată, minunea minunilor, o privelişte ce era cât pe-aici să-mi oprească bătăile inimii. În poiana din Cucă, pe o bancă încropită nu ştiu de cine şi aşezată sub cireşii sălbatici, sub cireşii amari, acum înfloriţi cu toţii până la poale, şedea un bărbat. Nu mai avea zale, nu mai avea îmbrăcămintea şi încălţările cunoscute, dar era — fără umbră de îndoială — Acial trubadurul, prietenul meu. Acelaşi chip, aceiaşi ochi, aceeaşi statură, acelaşi zâmbet.

M-am apropiat, călcând ca în vis pe cărarea înecată de ierburi.

— Te aşteptam, mi-a zis Acial, întinzându-mi o foaie de hârtie. Îţi dăruiesc acest cântec. El îţi va aduce mereu aminte de mine.

Am luat hârtia, am privit scrisul prea bine cunoscut şi, înainte de a mă dezmetici şi a deschide gura, Acial se depărtase, coborând cu paşi mari panta dealului, prin iarba înflorită.

*   *   *

— Şi? am întrebat eu.

— Cum şi? s-a mirat Barbă-Cot. Nimic. Atât.

— Şi cântecul?

—  A, cântecul… Ţi-l spun, dacă vrei. Îl ştiu pe dinafară. E frumos şi mă face să cred că prietenul meu Acial mă va mai plimba şi altă dată prin cetăţile sale.

*   *   *

— Şi chiar ţi-a spus Barbă-Cot cântecul acela? se minună Andrei, furat cu totul de ciudăţenia poveştii.

— Fireşte că mi l-a spus, confirmă bunicul.

— Şi e frumos?

— Cred că e destul de frumos.

— Îl ştii?

— Nu-l ştiu pe de rost, mărturisi bunicul, puţin ruşinat. Barbă-Cot mi l-a dictat şi eu l-am scris. Îl am alături, în odaia mea, notat pe o filă de caiet.

— Nu mi-l dai să-l citesc şi eu?

— Chiar doreşti?

— Sigur că doresc.

— Bine, atunci aşteaptă puţin să-l aduc.

Bunicul se ridică, trecu în încăperea vecină şi reveni cu o bucată de hârtie pe care i-o dădu lui Andrei. Iar băiatul, înclinând uşor căpşorul pe o parte şi concentrându-se, citi, silabisind, acest text, la capătul căruia bunicul adăugase, între paranteze,

(Din cântecele trubadurului Acial):

Am fost desigur foarte fericit

În sumbra, păduroasa mea cetate,

Căci iată, amintirea ei străbate,

Ca un izvor prin straturi de granit,

Imensele depuneri de uitare

Ce-mi zac în suflet. Însumi mă scufund

Spre-acel inel de negură rotund

Iluminat intens de-un negru soare.

Acelaşi soare tânăr îşi aşternen

Pe chipul nostru umbrele şi azi-

Vechi citadini hieratici şi nomazi

Pe străzile cetăţilor moderne.

autor Eugen Dorcescu, colaborator al revistei Faleze de piatră

Lupul

Pe George îl întâlnisem prima oară când era de-o şcioapă. Abia împlinise şase ani. Mic, rotofei, se căţăra prinzându-se cu mâinile de rădăcinile arbuştilor crescuţi de-a curmezişul, se opintea împingând cu picioarele lui scurte, mai, mai să cadă şi, părea o minune să-l vezi ajungând pe stânci, rotindu-şi privirea ca un animal de pradă care tocmai pusese stăpânire pe-un nou teritoriu. De-acolo, din vârf, contempla pădurea ce se întindea până departe, în toate direcţiile, contopindu-se cu linia şerpuită a orizontului.

Veneam cu Diana în fiecare vară la cabana din spatele Culmii – un munte-miniatură în mijlocul dealurilor împădurite – cu flori şi iarbă la bază, apoi o cărare ce urcă abrupt, mărginită de brazi pitici de-o parte şi de cealaltă la nu mai mult de treizeci de metri de căţărat şi, înclinându-se ca un perete pe care, odată ce ai reuşit să-l escaladezi, căutând cu degetele de la mâini ţi cu vârfurile bocancilor orice priză cât de cât sigură, ajungi la stâncile netede, alunecoase – trei bolovani sprijiniţi unul de celălalt – despre care m-am întrebat  mereu cum or fi ajuns acolo, în echilibrul acela precar, puşi, parcă, de un copil care se joacă.

artist Constantin Sultana, Compozitie II

Au ajuns în dimineaţa primei zile de august. Îi aşteptam mai devreme, dar Cornel şi Ioana fuseseră reţinuşi la un congres al medicilor din Bucureşti, iar George făcuse oreion şi n-aveau cu cine să-l lase. Acum avea nouă ani, era un băiat vesel, plin de energie şi dornic să-şi scoată din plin pârleala pentru cele trei săptămâni cât nu avusese voie să iasă din casă. Crescuse mult în înălţime, slăbise şi, semăna leit maică-sii.

Nici n-am apucat să-mi salut prietenii, să le fac o cafea şi să-i ajut să despacheteze, că m-a înşfăcat de mână şi m-a tras după el afară să ne luăm la întrecere printre copaci şi, până la urmă, nu s-a lăsat până n-am urcat împreună Colina. A ajuns în vârf primul fără să-l las să câştige şi-a privit în jur cu aceeaşi bucurie ca prima oară, când am rămas cu toţii înmărmuriţi văzându-l pe stâncile înclinate, ţopăind şi scoţând sunete ascuţite, ca’ntr-un dans indian al victoriei, pe care-l văzuse la Teleenciclopedia, în prezentarea lui Florian Pitiş. La coborâre am alunecat şi-am căzut destul de urât, alegându-mă cu o entorsă la glezna piciorului stâng, de care am profitat pentru a sta liniştit cu Cornel la masa din curte cu o sticla de Scotch – păstrată special încă de când venisem, din iunie – în timp ce fetele pregăteau îndelung cina, iar George zburda neobosit prin împrejurimi, tot apărând şi dispărând din raza noastră vizuală. Am vorbit despre literatură – îmi adusese ultima carte a lui Kadare apărută la Polirom – i-am arătat manuscrisul la care lucram de mai bine de-o lună, mi-a povestit ultimele intrigi politice – scandalul dintre preşedinte şi premier – şi noutăţile în legătură cu protestele sindicaliştilor din capitală, ne-am cherchelit binişor şi-am rugat-o pe Diana să aducă o sticlă de Tămâioasă Albă din pivniţă; am mâncat toţi cinci afară, pe iarbă – ciuperci prăjite şi carne de fazan gătită franţuzeşte – apoi am aprins un foc cu vreascurile adunate de George – mă duc eu! şi-a şi zbughit-o – în jurul căruia am cântat, acompaniaţi de Ioana la chitară, cântece vechi, compuse de Beatles, Clapton, Bob Dylan, sau Creadence Clearwater Reviver. Pe la doişpe noaptea eram beţi turtă. Eu luasem chitara şi cântam o piesă Pheonix pe acordurile de laStand by Me, când Cornel şi-a amintit că a doua zi trebuia să se trezească la şase şi să conducă trei ore, până la Bucureşti, pentru-a semna nişte acte de la serviciu.

― Până după amiază ne întoarcem, a spus. Doar nişte hârţoage’mpuţite, dar n-avem ce face.

Nevastă-sa avea să-l însoţească, iar George rămânea cu noi să se joace şi să caute gâze pentru insectarul pe care tocmai il cumpăraseră.

artist Constantin Sultana, Compozitie I

Le-am aranjat patul în living-ul de la parter – trei saltele, pături şi, dacă era nevoie, saci de dormit – iar Diana şi cu mine am urcat în camera mică de la etaj, singurul dormitor disponibil, dat fiind că pe celălalt îl foloseam ca magazie şi era plin cu materiale de construcţii total inutile.

Când m-am trezit mă durea capul, iar în stomac aveam o insuportabilă senzaţie de arsură. Am coborât scările şi am băut pe nerăsuflate două căni mari de apă. Nu înţelegeam unde sunt ceilalţi şi au trecut minute bune până să-mi amintesc că Ioana şi Cornel plecaseră de cum se luminase. George cu nevastă-mea erau în curte, mâncau. Apreciind după umbre, trebuie să fi fost trecut de ora nouă, poate chiar zece. Aveam un singur ceas, de perete, şi-l montasem special în pivniţă, să nu dau cu ochii de el decât acolo unde era oricum prea întuneric pentru a-i desluşi limbile sau cadranul.

După ce-am îngiţit cu greu o felie de pâine cu miere de albine, lungit pe iarbă, sub un copac, am şchiopătat în urma lui George până la râu. Apa e mult prea mică să poţi înota, dar rece şi curată, iar sunetul ei liniştitor şi mersul prin pădure m-au făcut ca până la întoarcere, înainte de prânz, să-mi revin aproape complet. Pusesem opt sticle de bere în apă rece şi abia aşteptam să aud Wolkswagen-ul lui Cornel apropiindu-se, să le deschid pe primele două. Singur nu mi-a plăcut niciodată să beau – nici măcar bere.

Am început Aprilie spulberat, de Kadare – şi m-am lăsat purtat prin ţinutul muntos din Nordul Albaniei, trăind împreună cu Ghiorgu momentele de deznădejde, speranţă, apoi resemnare – rămânând la umbră, în curte, mai bine de două ceasuri, în timp ce Diana şi George se distrau de minune jucând prinsa, ascunsa şi alte jocuri la care el ieţea mereu câştigător. Când reciteam ultimele fraze, aşa cum fac de fiecare dată cu cărţile de care îmi vine greu să mă despart, a început să plouă cu stropi reci şi mărunţi. Am intrat în casă, am făcut cafele şi ciocolată cu lapte, rămânând să le bem jos, în living, privind focul din şemineu şi spunând poveşti despre făpturile misteroase care trăiesc în munţi şi prin păduri, până când afară s-a făcut întuneric beznă. I-am zis lui George că mami şi tati au să vină curând, şi el da, da, cu privirea absorbită de tremurul umbrelor pe perete, nepărând deloc dezamăgit de întârzierea părinţilor. Probabil că tati conduce încet, din cauza ploii, şi el da, probabil, dar nici eu nu credam să mai vină până a doua zi.

Diana voia să lucreze la teza ei de doctorat – Conceptul de interdisciplinalitate în literatura postmodernă – pe care trebuia să o definitiveze până la sfârşitul lui septembrie, aşa că noi am rămas o vreme jos, ca între bărbaţi, amice, spunând bancuri şi făcând planuri pentru zilele următoare, apoi i-am întins o saltea – era frânt de oboseală – şi am urcat în dormitor, unde am adormit aproape imediat cum m-am băgat în pat.

Visam ceva nedefinit: mă aflam într-o încăpere largă şi înaltă, ca de muzeu, fără uşi şi ferestre.  În mijloc, un grup de femei şi bărbaţi râdeau şi dansau pe ritmul unei muzici auzite numai de ei. Îmi erau cunoscuţi, foşti colegi de şcoală, băieţi din cartier, unii chiar prieteni apropiaţi, care se distrau schimbându-şi între ei feţele, într-o transfigurare care mă împietrise pe-un scaun, în faţa unei mese mici, dreptunghiulare. Când Diana m-a trezit, scuturându-mă uşor de umăr, am tresărit speriat.

― Ascultă! mi-a şoptit.

― Am dormit mult?

― Lasă asta; vreo cinşpe minute. Ascultă! auzi?

― Ce să aud?

Mi-am scuturat capul, încercând să mă eliberez de visul care încă mă urmărea.

― N-aud nimic, am spus. După un moment: Aşteaptă!… Mi-am încordat auzul şi mi se păru că disting zgomote înfundate, paşi de animal (nu unul, mai multe) pe pământul muiat de ploaie.

― Mă duc să încui uşa, am spus. Sunt lupi. E perioada de-mperechere şi sunt mai imprevizibili ca oricând.

Diana m-a oprit, apucându-mă cu mâna de gulerul pijamalei:

― Stai! Sunt înăuntru, n-auzi?!

Am sărit în picioare şi, chiar în acel moment, se auzi un urlet ascuţit, de foarte aproape, pe trepte.

― Doamne, Dumnezeule, George! am strigat. El e jos! şi m-am repezit să deschid uşa, dar Diana m-a oprit încă o dată, exact la timp, când puneam mâna pe clanţă.

― Prea târziu. Poate s-a închis în baie. Prea târziu – a repetat. Sunt înăuntru. Peste tot!

Deşi veneam aici de cini ani, de când Diana moştenise căsuţa de la unchiul ei, Nenea Marian, din Braşov, nu aveam nici o puşcă – doar un cuţit de vânătoare, cu care tăiam brânză şi fructe, jos, în salon. ştiam că sunt animale sălbatice în pădurile dimprejur – văzusem deseori urme de urs lângă râu, iar odată, anul trecut, reconstituisem cursa unei vulpi în încercarea de-a prinde un iepure, după urmele lăsate pe zăpada moale, de început de mai – dar nu auzisem niciodată să atace vara şi, cu atât mai puţin ca lupii să urce pe scări. Pe Stein, dobermanul care-mi murise de ciroză în anul în care terminasem facultatea, abia l-am convins să urce şi să coboare cele două etaje ale blocului din Piaţa Romană, unde încă mai locuiesc.

Diana a început să plângă. Am strâns-o în braţe încercând să o liniştesc, suntem în siguranţă, uşa camerei se deschide spre exterior, iar lemnul gros nu putea fi străpuns cu ghiarele şi nici apucat cu botul, dar mă gândeam la George şi la cum aş fi putut să le spun Ioanei şi lui Cornel că dintr-o neglijenţă…

Nu încuiam niciodată uşa de la intrare. Nici măcar când nu stăteam aici. Luam tot, în afară de mobilier – o masă, trei scaune şi câteva saltele – şi lăsam refugiul la dispoziţia excursioniştilor rătăciţi ori întârziaşi, pe care-i prindea noaptea-n pădure. Într-un singur an am găsit urme de foc în curte şi câteva sticle goale de vodcă îngrămădite de-a valma, lâng-un perete.

După vreun ceas, urletele încetară, dar ascultam atent, şi nu auzisem paşi îndepărtându-se, iar întunericul fiind deplin, de la fereastra mică, de deasupra patului, nu puteam distinge măcar contururi.

― O să deschid uşa, am zis.

― Ai grijă, Alex!

Ţinând lanterna în mâna stângă, cercetam cu privirea scările, parterul – coborând cu paşi ezitanţi – uşa de la intrare: larg deschisă. Nimic. Doar linişte. Nici urmă de lupi, dar nici George nu era. Diana, care mă urmase îndeaproape, deşi fără s-o simt, izbucni în plâns.

― Cum să îi spun Ioanei? Dac-am fi fost noi în locul lor?! Închipuie-ţi!

Am ieşit în grădină, ne-am întors, am verificat baia, dar ştiam că sunt gesturi mecanice, lipsite de sens. Îmi consolam soţia fără cuvinte, incapabil să spun ceva care să nu sune total imbecil. Ne-am întors în cameră şi am rămas treji până dimineaţă. Când am coborât iar, era lumină. Mă întrebam de ce nu rămăseseră urme de sânge pe salteaua pe care adormise George nu cu mult înainte să… Dar nu îndrăzneam să sper. Ştiam că lupii îşi pot târî prada kilometri întregi. Dar… nici urmă de sânge!

Se auzi motorul Wolkswagen-ului. Diana s-a încuiat în dormitor, iar eu am simţit cum mi se taie respiraţia. Ioana a coborât din maşină, toată numai un zâmbet, ţinând în mână o cutie mică şi foarte elegantă, îmbrăcată în catifea bleumarin.

― Dumnezeule, ce faţă ai! Arăţi de parcă n-ai fi dormit o săptămână! mi-a spus.

Apoi se opri, cu privirea absorbită de un punct fix.

― Mi s-a părut că văd un lup pe vârful Colinei, a explicat fără s-o fi întrebat eu ceva. Dar n-avea cum să ajungă acolo, nu? Imaginaţia mi-o ia razna… Ţi-am adus un mic cadou, şi-mi întinse cutia lungă şi subţire. Un stilou marca Graf von Faber. Ştiam că-ţi doreşti.

Am intrat toţi trei, Ioana, Cornel şi cu mine, dar nu îndrăzneam să le spun, deşi numai la asta mă gândisem o noapte întreagă.

― Unde e George? Iar a zbughit-o sprea apă, printre copaci?

― Sunt aici, mami! spuse copilul, râzând cu toată faţa, din pragul uşii. Am dormit buştean până dimineaţă şi mai înainte am fost pe Colină. Auuuuu, şi-ncepu să se-nvârtă, mimând iar dansul acela indian, care, pesemne, nu-i ieşise încă din minte.

autor Paul Mihalache, redactor al revistei Faleze de piatră

Ultima toamnă (o pagină de viaţă…)

Mai erau doar două zile până la evenimentul pe care-l aşteptam cu nerăbdare, eveniment care a reuşit să-mi tulbure liniştea peste aşteptări.
Porunceam gândurilor să se întoarcă liniştite în matca cu ape limpezi până nu demult… Încercam să păcălesc timpul ce mă pândea cu ochi nemilos… îndeletnicindu-mă cu lucruri mai „lumeşti”. După ce am răscolit toată casa  – ştergând cu îndârjire fiecare „fir de praf” – şi după ce am aşezat fiecare lucru în colţişorul lui, mi-am pregătit o listă minuţioasă şi am plecat la piaţă. Ştiam prea bine că sunt simple amăgiri, tertipuri fără fond… sperând că astfel voi reuşi să alung gândul insistent ce mă urmărea ca o umbră răutăcioasă.

artist Agota Tompos Opra, Flori I

Revenind în camera unde îmi petreceam majoritatea timpului, scriind şi răsfoind tot felul de cărţi, am realizat într-o fulgerare de secundă că motivul real care a adunat în mine atâta tensiune, zbucium şi chiar revoltă… era cu totul altul. „De ce a trebuit să plece?”  Şi doar m-a avertizat că „ea” a vândut totul la Bucureşti şi s-a mutat mai spre nord… cât mai aproape de „el”. ”

Să ştii, draga mea, că nu vom mai putea comunica atât de des cum am făcut-o de un an încoace. ” Chiar te rog, ca săptămâna care vine să nu suni… să aştepţi telefonul meu. Va veni la mine pentru câteva zile şi nu vreau s-o dezamăgesc, ţinând cont de entuziasmul şi înflăcărarea cu care şi-a anunţat sosirea. O veste ce m-a lăsat fără grai. Neaşteptată. Imaginaţia a început să-mi lucreze febril. Deja îl vedeam arzând de nerăbdare… nerăbdarea  de a-i mângâia umerii catifelaţi şi rotunzi, mijlocul subţire, sânii fremătând de atâta aşteptare.
Şi „ea” – abandonându-se până la uitare în braţele celui îndrăgit.  Şi doar m-a „avertizat” şi mi-a lăsat suficient timp pentru a lua o hotărâre:  „Vrem cu adevărat să fim împreună?”. M-am smuls repede din mijlocul acestor imagini dureroase. „Ai curajul şi mărturiseşte, că această femeie ţi-a sucit minţile!”
Nu încerca să te eschivezi. „Ce să mărturisesc!”  A fost mai convingătoare şi mai hotărâtă decât tine. Este o femeie inteligentă, frumoasă şi plină de farmec. Nu pot să neg starea de frenezie, de încântare ce mă învăluie asemenea unei muzici  atunci când sunt în preajma ei. „Taci!” Nu mai suporta nici un cuvânt în plus. Am trântit receptorul lăsându-mă pradă furiei. „Ce tupeu!” îmi repetam sugrumată de revoltă.  Să-mi povestească cu atâta nonşalanţă despre „ea”… Ce ofensă! Am fost doar la un pas de a-mi mărturisi sentimentele cele mai profunde, mai adevărate. N-am reuşit… în schimb, simţeam cum mă mistui lent la flacăra crudă a neputinţei. Vedeam limpede, cum tot ce clădisem în nopţile de nesomn, se destrăma asemenea unei pânze de păianjen bătută de vânt. Mi-am înfipt unghiile în palme, plină de mânie şi de dezgust faţă de gelozia –  ce-mi strecura în inimă, picătură cu picătură , din veninu-i dăunător – venin care îmi dădea o stare aproape halucinogenă. Umblam furioasă prin cameră şi zâmbeam amar. Nu puteam să mă ascund la infinit sub o mască de sticlă… M-am privit în oglinda mică, aşezată într-un suport metalic,  pe care o ţineam adesea pe pervazul ferestrei. Eram palidă, aveam cearcăne în jurul ochilor şi câteva cute uşor adâncite în colţul gurii. Am ridicat ochii şi copacul din faţa geamului m-a întâmpinat cu aceeaşi tăcere solemnă cu care m-a obişnuit în fiecare dimineaţă – devenind „confidentul” meu cel mai de preţ şi mai statornic… Lipsit de podoaba verde, acum în prag de iarnă, părea mai trist, mai abătut… Printre ramurile dezgolite sufla un vânt rece, iar cei câţiva fulgi rătăciţi se topeau după câteva minute. „Oare de ce nu m-am hotărât?”  Să mai existe speranţă sau totul s-a ruinat… şi tot repetând am simţit cum ceva nedefinit se prăvăleşte peste mine…Nu mi-a plăcut niciodată iarna. Poate doar în momentele când,  copil fiind, stăteam cu spatele lipit de soba fierbinte, sobă în care trosneau lemnele despicate de tata. Şi mâncarea gătită la plită de mama avea ceva special, ceva ce nu puteam să-mi explic… Momentele acestea unice şi ireversibile s-au întipărit adânc în conştiinţa mea şi, aveam să le descopăr adevărata valoare mult mai târziu, când nu mai avea cine să aducă braţul cu lemne şi să-l aşeze în faţa sobei.

artist Agota Tompos Opra, Flori II

Mi-am amintit de după-amiaza aceea de toamnă caldă şi blândă, când m-am întors de acasă cu sacoşe cu struguri, cu mere şi zarzavaturi sănătoase crescute în grădina casei părinteşti. Drumul de la gară până în faţa  uşii apartamentului în care locuiam mi s-a părut  nesfârşit. După ce am descuiat uşa am abandonat sacoşele pe hol, lângă cuierul cu haine, şi din câţiva paşi am fost lângă telefon.
„Alo!”. Bună ziua. Am ajuns acum câteva minute. În vocea mea se simţea emoţia, nerăbdarea comunicării.
„Bună ziua, draga mea!”. Mă bucur să te aud. Simt în vocea ta ceva nedefinit… ceva care mă încântă şi-mi răscoleşte sufletul.
„Şi eu care m-am străduit să fiu cât mai „neutră”! Da… Voiam să-ţi citesc poemul pe care l-am scris stând pe băncuţa de lemn din faţa casei. Ţi-am povestit, nu de multă vreme, de bolta cu viţă-de-vie ce se întinde de lângă gard până sus pe acoperiş. Toamna, când se coc strugurii şi frunzele capătă nuanţe atât de variate, îmi place să-mi las sufletul legănat de nostalgie, şi mai ales,  îmbătat de parfumul strugurilor ce aşteaptă mâini dornice la cules. Această atmosferă de basm m-a inspirat. Vrei să-ţi citesc ce-am notat?
„Da!”. Te ascult cu atenţie şi nerăbdare.
„M-am întâlnit cu toamna // în poarta
casei de la ţară…”
……………….
„Alo!”. Mai eşti prin apropiere? Sper că n-ai avut cruzimea să mă laşi să vorbesc singură. Şi am făcut-o cu atâta patos…
„Sunt aici!” şi m-am lăsat purtat de fiecare cuvânt prin toamna colorată a gândurilor tale. O toamnă atât de minunată că nu am putut să-mi opresc lacrima ascunsă de atâta vreme… Mi se pare, că ţi-am mărturisit, cât  de mult iubesc toamna  cu încărcătura ei de taine, de bogăţii, de chemări în braţele-i melancolice…Nici un alt anotimp nu reuşeşte să smulgă sufletului atâtea nuanţe ale sensibilităţii, aşa cum reuşeşte toamna cu nemărginita-i metamorfoză, cu întregul ei alai gătit de sărbătoarea culesului. Ţi-ai imaginat vreodată – în ce tăcere solemnă – se învăluie pădurea când simte paşii delicaţi ai toamnei apropiindu-se?
Renunţarea la podoaba verde se face cu o regală resemnare… Mă simt legat de toamnă, ca şi cum, doar pentru mine aşterne covoare de frunze, de flori, de…
… Ascultam cu respiraţia tăiată acele gânduri izvorâte din adâncul trăirilor ce se lăsau greu „mărturisite” şi, dintr-o dată, am avut revelaţia faptului… că amândoi suntem jumătăţile unui întreg ce-a „rodit” la sânul aceleaşi toamne generoase, un adevărat izvor de iubire…
„Scuză-mă!”
M-am lăsat furat de miracolul pe care îl aştept în fiecare an cu nerăbdare, dar şi cu o anumită tresărire de suflet…”Să fi bănuit în acel moment că aceasta era ultima….”
M-au trezit din visare crengile desfrunzite, care erau izbite de vânt – cu înverşunare –  de geamul lângă care rămăsesem cu privirile pierdute în depărtare. Am aprins lumina şi, după ce m-am strecurat sub pătura aflată pe canapea, am mai lăsat o vreme gândurile să rătăcească în voie printre amintiri.
„Ce se va întâmpla cu toate?”  Primăvara promisă…Livada înflorită unde ne-am fi lăsat inimile să vorbească într-un limbaj al renaşterii, al
contopirii…
„Şi totuşi, mâine va avea loc marele eveniment: lansarea celor două volume de poezie semnate de mine.” Şi numai gândindu-mă, simţeam cum mă sugrumă emoţia, cum încep să-mi tremure mâinile şi picioarele. Era prima lansare şi nu ştiam cum să procedez, spaima era mai puternică decât mine.
„Fie ce-o fi!” Mi-a spus că pot suna la „ea” fără nici o problemă.
I-a povestit despre mine, despre scrierile mele şi despre prietenia sinceră, deosebită care s-a legat până la urmă între noi. M-am îndreptat spre telefon cu gândul încăpăţânat că nu e totul pierdut. Nu puteam să mă opresc la jumătatea drumului.

………….

artist Agota Tompos Opra, Flori III

După ce am fumat o ţigară am revenit lângă telefon şi am sunat.
„Alo!”. Bună ziua. Vă rog, dacă nu deranjez, aş vrea să vorbesc cu B… mă numesc A.
„Da!” îl voi anunţa îndată… La telefon era o voce feminină, suavă ce se dorea a fi amabilă, dar iritarea făcea ca unele note să fie uşor mai stridente decât altele.
Am încercat să fiu cât mai scurtă şi mai distantă aşa cum se străduia şi el… A rămas să discutăm dimineaţă câteva aspecte privind lansarea şi spiciul ce avea nevoie de unele îmbunătăţiri. Ce mai era de spus? Am reflectat mult la „noua situaţie” care mi-a smuls parcă aripile şi liniştea. Somnul îmi pierise în ultima vreme. Mă chinuiam zadarnic să aşez genă peste geană. Cuvintele lui mi se strecurau în suflet ca un ecou dureros: „Crezi că ştii ce vrei cu adevărat?” Nu! Nu trebuia să
mă gândesc la un „cer pe care nu voi reuşi să-l ating niciodată cu mâna” dacă doream să mai găsesc blândeţea dimineţilor de altă dată…
Cine ştie?! Am adormit târziu. Visul m-a aruncat, undeva, pe o stradă întunecoasă ce ducea spre o fundătură sumbră. În urma mea auzeam zgomotele ritmice
a unui baston ce pipăia… Am întors capul şi am zărit chipul fantomatic al unui orb ce căuta o ieşire… M-am trezit înspăimântată rătăcind cu privirea prin odaia în care – lumina difuză a veiozei se răsfrângea cu blândeţe asupra lucrurilor din jur.
Înăuntru fiinţei mele se cuibărise teama

………..
Dimineaţa, m-am trezit ceva mai devreme, şi încă buimacă după coşmarul ce m-a bântuit, am deschis fereastra pentru a mă înviora puţin. Ce feerie! Copacul era împodobit cu o broderie albă de fulgi strălucitori. Ningea ca într-un vis. Fulgii se roteau într-un dans alb, fascinant, apoi se aşterneau tăcuţi pe stratul ce depăşea 15-20 cm.
„Se anunţă o zi minunată!” mi-am spus în gând… am inspirat adânc albul pur al fulgilor de nea şi, dintr-o dată mi s-a părut cum totul se luminează în jur. Am privit ceasul. Era trecut de ora 9.00.
„Da!” pot suna… pentru a pune la punct unele aspecte legate de lansare.
„Alo!”. Bună dimineaţa. Fiţi drăguţă, am stabilit ieri cu B. să revin cu un telefon… Sunteţi bună să-l anunţaţi?
„Regret, stimată duduie!” nu pot să-l anunţ deoarece… B. a decedat astă noapte în somn…
Un răspuns scurt, rece şi plin de duşmănie. Am paralizat în primul moment şi nu am putut asimila informaţia crudă pe care o primeam… Am refăcut numărul.
„Alo!”. Mă scuzaţi! poate am format din greşeală în altă parte…
„N-ai greşit, dragă!”. Acesta este adevărul…
„Nu se poate!” şi am început să plâng în hohote, repetând continuu „nu se poate”, „nu este adevărat”… e o farsă! Şi plânsul devenea din ce în ce mai dureros, mai strident, mai isteric…
„Linişteşte-te, duduie!”. Puţină cumpătare nu ţi-ar dăuna. Te rog, vorbeşte cu pastorul. Şi tonul vocii „ei” a devenit brusc agresiv, veninos… Abia când am auzit vocea blândă, duhovnicească a pastorului care încerca să mă tempereze – şi să mă facă să înţeleg că totul este efemer pe acest pământ şi că B. a fost „chemat la dreapta Creatorului” – abia atunci am realizat „marea pierdere”, definitivă şi fără loc pentru speranţă…Simţeam cum forţele răului mă pândeau – aşteptând
momentul să pună stăpânire pe sufletul meu ce devenise vulnerabil şi neconsolat.
O zi a înfrângerii!
O zi în care toate muzicile au trebuit să tacă. Doar furtuna putea să se dezlănţuie liniştită sub ploaia de lacrimi şi întrebări. Sfârşitul nu va oferi niciodată, cea mai gingaşă îmbrăţişare. Dimpotrivă. Îţi va flutura prin faţa ochilor un drapel zdrenţuit pe care vei distinge – într-o lumină crepusculară – semnele învinsului.
Şi, gândindu-mă la acest adevăr nemilos, am simţit cum o „iarnă” se cuibăreşte în mine, cum fiecare părticică a corpului începe să-mi  îngheţe… culminând cu sufletul ce nu putea să accepte… După câteva minute de la primirea neaşteptatei veşti… îmi clănţăneau dinţii în gură, fiind nevoită să mă ghemuiesc sub plapumă pentru a scăpa de acel”delirum”

………
Plângeam cu lacrimi amare şi muşcam din pernă, repetându-mi că este o glumă stupidă, o nedreptate pentru care voi cere socoteală…
Am adormit cu dorinţa să nu mă mai trezesc decât, într-o după-amiază blândă de toamnă, stând la poveşti cu B. pe băncuţa din faţa casei părinteşti. Doar mi-a promis… că o să vină să culegem struguri şi, mai apoi,  seara să ne găsească admirând împreună – amurgul încărcat de taine….

autor Valentina Bisog

Valentina Văran

Valentina BECART (pseudonim literar)

Născută  pe 12 aprilie 1961, loc. Hălăuceşti, jud. Iaşi.

După  absolvirea facultăţii ( I.A.N.B.Bucureşti, 1989 ), primeşte repartiţie la Tulcea.Un oraş turistic, cochet, ce îşi deschide larg braţele pentru a o primi cum se cuvine.Ca într-un joc de “puzzle” – prăbuşirea vechiului sistem – atrage după sine ruinarea a tot ce s-a “clădit” pe o temelie şubredă… Revenind pe meleagurile natale, dă glas şi “formă” pasiunii – strecurată de către ursitoare în aşternutul primilor zori – poezia. Poezia, asemenea cântecului de sirenă, ademeneşte în adâncuri… spre a căuta “perla” închisă în cuvinte ce nu-şi dezvăluie cu uşurinţă strălucirea!

Activitate literară

– promotor literar pe situ-rile www.poezii.biz , www.europeea. www.visul.florema.ro, www.versuri.com; Atheneum; Reţeaua Literară; Timpul; Caiete Silvane.

Apariţii în publicaţii

Revista Columnele vieţii {revistă de cultură şi creaţie pentru învăţământul preuniversitar } a Liceului Bogdan Vodă Hălăuceşti;Tânărul scriitor; Ecoul; Viaţa literară ; revista Agero Stuttgard; revista de cultură, civilizaţie şi atitudine morală Singur, Târgovişte ( Doru Dăncuş) ; revista Moldova Literară – editată de Liga Scriitorilor – filiala Iaşi( Mihai Păstrăguş) ; revista Contrasens – Târgovişte (Mihai Ristea) ; revista Vatra Veche – Târgu-Mureş (Nicolae Băciuţ) ;

Antologia « Lira în patru puncte cardinale » – selecţie şi concept (Cristina Ştefan).

Volume personale

Fata Sihastră  , poeme, Editura Timpul, Iaşi {2005}; Clipe arse , poeme, Editura                Timpul, Iaşi {2006}; Două lacrimi de cer , poeme , Editura Alfa, Iaşi {2007} ;

Anthologie de poezie şi comentarii – care cuprinde :  poeme, poeţi contemporani, comentarii becartiene (36 poeţi),Editura Paneurope , Iaşi, (2009) ; Anhtologie de poezie (55 poeţi contemporani)( pagini alese), Editura Arhip Art, Sibiu (2010), coordonator, Valentina Becart.

Referinţe critice:

Mişu Borşer, Mitriţă Creţu {Mitridate },Cassian Maria Spiridon , Aurel Oancea.

Premiul special obţinut la Festivalul Naţional de poezie, Costache Conachi –ediţia XVI ( oferit de Episcopia Dunării de Jos, Protoieria Tecuci).

Premiul III la secţiunea Poezie religioasă, din cadrul concursului: Doruri La Răsărit.

Secretar şi membru fondator al Ligii scriitorilor din România – filiala Iaşi (2009).

redactor : revista Moldova Literară.

Lit pt copii: Păcală şi lada

Stătea într-o zi Păcală în târg, alături de un grup de hamali, doar-doar o face şi el vreun ban. Iată că se arată un negustor de-i mersese vestea de om hapsân şi maţe-fripte ce era. Ceilalţi hamali se traseră înapoi: se vedea că-l cunoşteau prea bine…

„Taman la ţanc”, îşi zise Păcală în gând, păşind în faţă şi părând că nu bagă în seamă că ceilalţi încercau să-l oprească, trăgându-l de mânecă..

– Nevoie de un om tânăr şi vânjos, măria ta? îl întrebă el pe negusrtor. Îl cercetă negustorul pe sub sprâncene pe Păcală, încredinţându-se că-i străin.

– Da, cum să nu?! Uite, am aici o ladă cu ceva scumpeturi – veselă adusă tocmai de la Kitai! Nevoie am să fie duse acasă la mine.

– Prea bine, domnia ta. Le duc eu cât ai clipit din pleoapă!

– Stai să ne învoim mai întâi. Eu bani nu prea mai am, i-am dat pe toţi pe veselă. Dar o să-ţi dau trei sfaturi, să-ţi prindă bine în viaţă. Te-nvoieşti?

– Mă-nvoiesc, negustorule. Ce poate fi mai bun decât un sfat folositor? Iar tu îmi dai tocmai trei! Să mergem, dar…

Şi luă lada în spate.Porniră împreună spre casa negustorului. După o vreme, îl întrebă Păcală:

– Şi care zici că e prima povaţă?

– Apoi, fiul meu, dacă cineva ţi-o spune că e mai bine să fii flămând decât sătul, tu să nu-l crezi!

– Bre, bre, bun sfat! Chiar aşa, domnia ta, nu o să-l cred nici picat cu ceară!

artist Petru Ilie Birau, Dimineaţa

Mai merseră, negustorul în faţă, Păcală în urmă lui, cam năduşit.

– Da’ care-ar fi a doua povaţă, negustorule?

– Apoi să ştii, dacă cineva ţi-o spune că mai bine e să fii sărac decât bogat, să nu cumva să-l crezi!

– Cum o să-l cred, luminăţia ta? Adevărat sfat părintesc mi-ai dat, îţi mulţumesc din suflet! Ştiam eu că o să ies mai bogat din munca asta pe care o fac pentru matale…

Se zărea deja casa negustorului, un adevărat palat, când Păcală îl întrebă, gâfâind de oboseală:

– Şi care ar fi al treilea sfat, preaînvăţate negustorule?

– Apoi, fiul meu, ultimul meu sfat, acum, la despărţire, este următorul: dacă ţi-o spune cineva că sunt mulţi prostălăi ca tine pe lumea asta, tu să nu cumva să-l crezi!
Şi izbucni negustorul în râs
– Bun sfat, luminăţia ta, zise Păcală, împiedicându-se pe loc drept şi dând cu lada de pământ.

– Ptiu, drace! se văicării Păcală. Uite că nu-ţi dusei lada până acasă, cum ne fu învoiala. Dar ca să nu fii în pagubă, uite că-ţi dau şi eu un sfat, negustorule: dacă cineva ţi-o spune că în ladă mai este vreun vas din Kitai întreg, matale să nu-l crezi nici mort!

Şi plecă Păcală în drumul lui, năduşit, dar vesel. Chiar şi fără gologani în chimir, ziua nu se arătase fără de folos…

(din volumul:  „În care Păcală”)

autor Nick Sava, redactor al revistei Faleze de piatră

La vânătoare cu Labiş

Motto:

„Ce se întâmplă dacă moare un înger,

Dacă eşti închipuire, sau întrupare.

Atunci când te atingi de lumină,

Devii dintr-odată visare…”

„Integratorul croşetează îngeri”

(Ioan Vintilă Fintiş)

artist Corina Raiciu, Dream

În anul 1950, mândria cuprinsese profesorii liceului „Nicolae Gane” din Fălticeni. Un elev internist, Nicolae Labiş (noi îi spuneam Nicu), de 15 ani, a uimit cu poeziile sale pe membrii Consfătuirii scriitorilor moldoveni. Era considerat o “minune locală”.  Deşi foarte neastâmpărat, când venea vorba de literatură devenea extrem de serios.  La internat, stăteam cu Nicu în cameră eu şi încă patru colegi, în total şase. Deseori, întins pe patul său, citea mult din Eminescu şi din alţi poeţi. Îl lăsam în pace  şi spre deosebire de ceilalţi, îi apreciam pasiunea pentru literatură-aşa ne-am împrietenit.

Îmi zice într-o zi senină de mai: “Hai, în parcul şcolii să-ţi citesc câteva poezii pe care tocmai le-am scris.” Ne-am aşezat pe o bancă şi a început să lectureze. Tocmai se însera şi crinii îşi deschiseseră petalele.  Pe măsură ce citea,  şi celelalte flori au tresărit: stânjenei, toporaşi şi-au scuturat capetele, clopoţeii au început să sune dulce, rochiţa rândunicii şi-a dezbrăcat haina. A început o uşoară adiere şi petalele florilor de măr, din grădina alăturată, au început să ningă, acoperind locul unde stăteam cu un strat diafan, ce ne ajunsese la glezne. Din ceaţa istoriei literaturii pentru copii a apărut şi “Căţeluşul şchiop” al Elenei Farago, care, după ce a ascultat o poezie recitată de Nicu, a fugit vindecat.

Am remarcat cu uimire, printre petalele de flori căzute, câteva pene lungi, albe. Mi-am ridicat privirile spre cer, şi deşi se însera, prin ninsoarea vegetală am văzut o lumină pală, mată,  o spirală ce se rotea încet în cerc. Am simţit un miros de tămâie şi parcă auzeam o liturghie intonată în surdină. Nicu m-a trezit din reverie: “Ţi-a plăcut?” Stăteam ca vrăjit.  “Cum le scrii?” “Îmi vin imaginile în minte, aşa, ca într-un film. Nu pot să mă împotrivesc şi le scriu pe hârtie. Uite ce-i. Vine vacanţa de vară, vino cu mine câteva zile la Mălini. O să mergem cu tata la vânătoare, în pădurea pe care Eminescu o numea de argint..” “Bine”.

Şi am plecat împreună la Poiana Mărului, în prima zi de vacanţă, cu trenul personal. La gară ne aştepta Eugen, tatăl lui Nicu, cu o şaretă de la ocolul silvic unde lucra. „Hei, ce faceţi pui de zmei, mâine dimineaţă mergem la vânătoare. O să mâncăm o friptură de căprioară de o să vă lingeţi pe degete, acum că e foamete mare.” Şi astfel am ajuns la Mălini. Poarta ogrăzii era străjuită de Ana, mama lui Nicu, împreună cu surorile sale Margareta şi Dorina. În casă, la masă, după ce mâncăm cu poftă mămăligă cu brânză şi lapte, învăţătoarea Ana mă descoase: „Ce zici de fiul meu? E năzdrăvan?” „Este, dar scrie poezii foarte frumoase şi i se iartă totul. Anul acesta a primit premiul I la Concursul naţional. Va deveni un mare scriitor.” „Să te audă Dumnezeu, dar scriitorii sunt tare nefericiţi” „De ce ziceţi asta? Ei trăiesc ca să scrie. Asta le împlineşte viaţa.” „Dar nu câştigă nimic, sunt muritori de foame.” „În schimb rămân în istorie”. „Aşa să fie”. Culcaţi-vă imediat că mâine Eugen vă scoală devreme. Noapte bună.!”

Nu puteam adormi. Mă gândem cum e să fii animal sălbatic, să zburzi în libertate şi dintr-odată un glonţ să-ţi curme zilele. Mori nevinovat. Asta este soarta jivinelor. Dumnezeu ni le-a dat ca hrană. Îmi spun rugăciunea şi adorm.

Spre dimineaţă, când era somnul mai dulce, Eugen mă trezeşte: „Gata scularea, spălarea cu apă rece şi la drum”. Bem repede un ceai şi mâncăm o felie de pâine unsă cu untură şi pornim. Luna iunie începuse cu o secetă cumplită şi pământul era uscat şi bătătorit, încât, pe drumul forestier, şareta ne zgâlţîia de ne treceau oasele prin piele.

Urcăm agale, un deal împădurit, apoi oprim într-o poieniţă şi ne continuăm drumul pe jos, după ce Eugen priponeşte calul alb.

“Aici e locul unde se adapa căprioarele” – şopteşte Euge cu degetul la gură. Ne ascundem în lăstăriş.
O sete de apa vie ne mistuie acum în apropierea morţii vietăţii. Aşteptarea întunecă universul chiar dacă mijeşte de ziuă. Primele raze de soare însângerează cerul.

Nicu se roagă Atotputernicului ca vietatea să nu mai vină. Dar căprioara apare, suavă ca o fecioară, neliniştită de parcă şi-ar fi presimţit moartea. Nicu îl imploră pe Dumnezeu ca tatăl sau să nu nimerească ţinta. Destinul însă este implacabil ca în tragediile lui Sofocle şi căprioara se prăvăleşte moartă după o îngenunchiere zadarnică. Apoi sufletul ei blând se înalţă spre cerul neîndurător. Nicu îi închide ochii căprioarei, cu blândeţe şi este trezit de glasul bucuros al tatălui care îşi stigă izbânda: “Avem carne!”

Puşca lui Eugen avea două ţevi. După ce a împuşcat căprioara şi-a pus arma pe umăr. Atunci, eu am auzit a doua împuşcătură, glonţul pornise de pe cealaltă ţeavă, sus, spre cer. Se pare că nici Eugen şi nici Nicu nu au auzit această a doua împuşcătură.

Am auzit un vaiet şi am ridicat privirile. Am văzut aceeaşi lumină ca atunci când Nicu mi-a recitat versurile în grădina liceului din Fălticeni şi aceleaşi petale albe cădeau şi acum în jurul meu. Apoi a picurat un lichid alb ca un lapte galactic. Deodată, lumina mata, ca de porţelan, a început să coboare în rotocoale şi a căzut la picioarele mele. Era un înger acoperit cu pene lungi, diafane şi aripi ca nişte harfe! Ochii săi enormi şi blânzi erau aidoma cu cei ai căprioarei ucise. Am rămas înmărmurit. Îngerul a început să geamă: “Vai de mine, m-a nimerit în inimă şi am să mor.”

“Cum aşa voi aveţi inimă şi sunteţi muritori?” “Am zis „inimă” ca să mă poţi înţelege. Suntem croşetaţi din lumină condensată, care înseamnă iubire şi în punctul de unde începe ţesătura e centrul căruia îi spunem inimă. Ne mai destrămăm atunci când moare omul pe care îl protejăm. Am să mă destram şi am să mă întorc în lumina din care m-am născut. Nicolae Labiş va rămâne fără înger de pază. Mi-e teamă să nu păţească ceva rău.  Nu-mi pare rău că mor pentru că datorită acestei vânători, a morţii căprioarei şi a morţii mele,  Nicolae a scris o poezie nemuritoare “Moartea căprioarei.”

Şi îngerul a început să se deşire într-un fir lung, miţos ca de lână care apoi s-a înălţat în văzduh. L-am privit multă vreme până a dispărut.

Între timp Nicu s-a întors cu tatăl său purtând pe umeri, suspendată pe un par rezistent,  căprioara cu picioarele legate. Nicu e palid şi tremură. Eugen pregăteşte focul şi tranşează căprioara. Friptura miroase ademenitor deşi peste tot miroase a moarte.
După ce am mâncat câte o bucată de carne friptă, am luat tot ce a mai rămas, ne-am urcat în şaretă şi ne-am întors la Mălini. Ne-am culcat imediat, simţindu-ne foarte obosiţi. Nu am putut dormi. Am visat căprioara ucisă care se trasformase în lumină şi din care Dumnezeu croşeta un înger. În timp ce împletea, Demiurgul s-a împuns într-un deget şi nu a mai terminat lucrarea…

A doua zi, Eugen şi Nicu m-au dus cu şareta la gara Poiana Mărului. Ne-am despărţit şi nu ne-am mai revăzut niciodată. Cu toate că locuiesc în Bucureşti, nu am ştiut că Nicu venise aici la Şcoala de Literatură „Mihai Eminescu”. Am aflat de acest lucru când am citit într-un ziar că a murit călcat de un tramvai. L-a răpit dintre noi, „păsărea cu clonţ de rubin”, cum spunea el în una din poeziile sale. M-am gândit că accidentul acesta cumplit s-a datorat faptului că Nicolae Labiş a rămas de la vânătoarea căprioarei,  fără înger de pază.

autor Lucian Gruia, redactor al revistei Faleze de piatră

Un caz ipotetic

– Legea a intrat în vigoare cu brio. Mercurul trebuie folosit în locul vitaminei C. A apărut şi-n Monitorul oficial.
– Mercurul are proprietăţi cel puţin interesante. Este cunoscut din antichitate sub numele de hydrargirum, care înseamnă argint lichid. Cîteodată se găseşte în stare nativă printre crăpăturile mineralelor de mercur din a căror descompunere provine. În stare combinată există mai ales ca cinabru, sulfura de mercur, haş ge es, mai rar ca clorură sau iodură de mercur, selenură sau telulură de mercur etcetera. Mercurul formează zece-patru la sută din atmosferă. Îţi dai seama?
– Toţi trebuie să înlocuiască vitamina C cu mercurul. Să şi-l ia din alimente, din natură sau din mări şi oceane. Păi, ce proprietăţi are mercurul…
Aceasta discuţie livrescă se putea auzi pe aleea centrală din Parcul Central al oraşului, pe la ora 14 unei după-amiezi superbe de mai. Un el şi o ea se plimbau agale. Nimic din ce se întîmpla în jurul lor nu le abătea atenţia.
Ea, o femeie între două vîrste, cu o constituţie atletică, îmbrăcată într-o robă de magistrat, brunetă-ondulată, ochi negru-pătrunzător, încălţată cu pantofi-pentru-aleile-de-parc. El, un bărbat corpolent, mai înalt cu un cap decît femeia de lîngă el, roşcovan, tuns-scurt, cu haine lejere XXL.
Sînt persoane importante cel puţin după nume; ea este Justiţia, iar el este Statul.

artist Aurelia Chiru, Scena vieţii

– Îţi dai seama? continuă el, elixirul vieţii. Ingredientul primordial este însă mercurul filosofic… – femeia se dezlipeşte de braţul bărbatului, se încruntă, scoate telefonul mobil şi formează un număr, apoi ascultă cu urechea la celular fără să scoată o vorbă – adică un şarpe încolăcit pe un toiag de aur. Mercurul filosofic se obţine prin absorbirea sufletului, toiagul de aur, ţi-am mai vorbit despre el…, absorbirea, cum spuneam de către argintul viu: şarpele, ca să mă exprim plastic Acesta este compusul de gradul întîi, oul vitriolat, care cere apoi o coacere treptată spre a se transforma în sulf roşu. Apoi în elixir.
– Din mări şi oceane. Sau din termometre.
– În ultima fază, el devine leac universal. Îţi dai seama, Justiţio?! Însă, această revelaţie e tranzitorie şi fără de folos dacă nu se parcurge şi restul etapelor. Urmează arderea şi purificarea cu ajutorul focului viu, fluid, eu îi zic „flux energetic”.
O loveşte uşor, şmechereşte, cu cotul.
– Pot să înţeleg, confirmă femeia.
– Cînd şi acest mister i se relevă neofitului, acesta constată că apa încinsă este de fapt spiritul întemniţat în lucruri. Stai să notez asta că îmi place! Doamne, ce inspirat sînt…, ce teorie măreaţă am!… – scoate un carneţel, un pix şi notează ideea, sforăind emfatic pe nas. Urmează apoi evoluţia, adică desluşirea cu perseverenţă a culorilor sacre ale curcubeului. Unii căutători descoperă cu spaimă culoarea neagră
Femeia închide mobilul şi-l bagă într-un buzunar.
– Osiris e un zeu negru, Statule! Negru, negru ca dracu`, jur pe toţi dracii că aşa-i.
– Aşa o fi, Justiţio… dar curcubeul… Îngerii lasă aur la capetele curcubeului… dar nimeni nu a ajuns vreodată la un capăt, căci el se îndepărtează pe măsură ce te apropii. Numai un om gol-puşcă îl poate găsi.
– N-am ştiut că eşti vizionar, Statule!
– Aşa m-a făcut mama mea! Deştept şi flămînd. Şi… deşi nu sînt vizionar şi nici poet, departe de mine…, eu vorbeam despre căutători.
– Hai, zi, iau notiţe. Justiţia scoate un carneţel, un pix.
– Aşa, fii docilă şi dornică. Justiţia se uită strîmb la el. Dornică să înveţi, vreau să spun. Sufletul lor trece de la noapte la zi, de la moarte la viaţă şi renasc într-un ocean de lumină albă. În cele din urmă, desluşesc un grăunte gălbui ca aurul şi află că au izbutit, devenind suverani, puternici şi apostoli. Spiritul lor domneşte asupra materiei.
Femeia se apropie de Stat şi îi trage un cot uşor în burdihan.
– Ştiu, ştiu, ştiu toate astea, ai dreptate să fii cum eşti, de aia te iubesc şi umblu cu tine peste tot. Poate, odată ne căsătorim, să vezi, nene, ce neam iese din noi…
– O pasăre şi-un peşte se pot îndrăgosti, dar unde vor locui?
– Ei, asta chiar poate fi o problemă! Atunci nu ne vom căsători niciodată.
– Din cîte ştiu eşti deja căsătorită cu avocatul acela domesticit. Joci la două capete?
– Nu! Ai un minut liber?
– Da, dar nu ţi-l dau.
– Am planuri mari pentru noi.
– Da?
– Trebuie să-mi bag minţile în cap, să nu mai iasă.
– E-he, poţi s-o mai spui o dată.
– Ministerul meu nu este mulţumit de cum merg treburile.
– Aşa brusc!
– Nu bagateliza. Sînt femeie serioasă! Înţelepciunea mi-a făcut viaţa mai uşoară. Trebuie să punem unele lucruri la punct.
– Păi, să le punem. Ce conflict deschidem? întrebă Statul frecîndu-şi mîinile.
– Nu fă pe clovnul! Ar putea fi groasă!
– Dacă eşti pregătită, şi eu sînt. Hai să vedem ce arde…
– Putem începe oricînd.
– Acum?
– Acum şi aici.
Se întorc unul cu spatele la celălalt, scot mobilul, formează şi vorbesc:
– Vreau un birou cu tot ce-i trebuie acum, aici…
– Vreau un birou cu tot ce-i trebuie acum, aici…
– Da, imediat!
– Da, imediat!
Angajaţi ai Statul şi ai Justiţiei, muncitori de rînd intră peste cîteva clipe pe alee, îmbrăcaţi asemănător şefilor lor, cărînd cîte un birou, cîte un scaun şi cîte o roabă în care se află tomuri enorme de dosare şi instrumente de papetărie, pe care le depun pe birouri şi lîngă ele. Aşează birourile faţă în faţă, apoi, îi iau pe braţe pe cei doi şefi ai lor şi îi aşează cu pompă şi cu mare atenţie pe scaune. Fac o horă în jurul lor. Statul şi Justiţia îşi aranjează dosarele şi papetăria cu responsabilitate, cu mişcări ample.

artist Aurelia Chiru, Suflet rănit

– Birocraţia s-a născut la sh`at, începu Statul.
– Trăiască birocraţia.
– Biroul e birocratic.
– Trăiască biroul!
– Birotismul biroteşte birotehcratic.
– Trăiască, trăiască… de cînd m-am angajat, mă simt ca un angajat! conchide Justiţia.
Statul vrea să se aşeze pe scaun dar în încape. Fluieră la muncitorii care se îndepărtau, iar aceştia îl trag cu greu din scaunul care îl ţinea captiv.
– Se poate, măi băieţi…
„Băieţii” aduc un scaun enorm de 2/2 metri. Statul se aşează confortabil; scoate dintr-un sertar o pisică albă pe care o trage uşor dar continuu de coadă; pisica nu este deranjată de acest lucru.
Aşezată comod în scaun, Justiţia are în jurul său o armată de tinere cosmeticiene, îmbrăcate în robe: unele îi fac manichiura, altele sprîncenele, altele părul, altele sînt pe sub birou la pedichiură, altele o fardează.
– Începem? zise ea relaxată.
– Da, draga mea, sînt gata, dă-i drumul, răspunde Statul, sorbind pofticios dintr-un pahar cu apă.
– Superiorul meu e Dumnezeu!
– Şi eu respect legea dar nu chiar aşa!
Justiţia dă cu ciocănelul în birou şi spune:
– Soseşte Curtea, ridicaţi-vă în picioare.
Se ridică amîndoi în picioare. Justiţia iese de la birou, face o tură pe alee şi reintră triumfătoare la birou.
– Aşezaţi-vă.
Se aşează amîndoi. Fiecare îşi toarnă apă în pahare. Justiţia ridică paharul, pe jumătate plin şi închină:
– Iată cuvîntul meu: Justiţia trebuie să fie justiţie!
Statul cade pe spate pe scaun:
– Oau!
– Dacă mai deranjaţi pe orator, evacuez sala. Statul pune degetul arătător la buze şi trage fermoarul. Dacă mai deranjează careva trebuie să-i rup spinarea. Aşa spune legea. Şi legea, domnilor, e făcută să fie aplicată. Aşa! – Bea toată apa din pahar. Am planuri mari pentru noi. Trebuie să-mi bag minţile în cap şi să decretez că vreau îmbunătăţiri în sistem, o mai mare cunoaştere a importanţei mele, o mai mare recunoştinţă, poate că vreau să devin independentă definitiv şi purtujur. Înţelegi, vreau chestii mai mari!
Muncitorii care stăteau în preajma aleii, unii pe după copaci aplaudă şi strigă „Ura”, „Bravo”, „Purtujur”.
– Independentă, zici?
– Ca o sirenă în marea largă!
Aleea e invadată de muncitorii care poartă „valurile” mării – fîşii de voal albastru. Apare un muncitor deghizat în sirenă, se zbenguie printre „valuri”. Muncitorii rostesc la unison: „Ca o sirenă în marea largă. Liberă! Liberă! Liberă”…, apoi ies.
– Aş face o grevă generală spuse Justiţia. Mh? Imaginează-ţi… ţara va fi paralizată, nici un proces, ci haos… pentru că vreau drepturile ce mi se cuvin şi pe care tu mi le-ai confiscat în mărinimia ta inversă. Acum înţelegi?
Statul îşi freacă bărbia filosofic. Gîndeşte profund şi răspunde sec:
– Nu.
– Sînt putere, sînt săracă, sînt manevrată! Voi fi stat în stat, pledează calm Justiţia.
– Ei, nu spune…
– Ori sînt putere, nene, egală cu Parlamentul şi cu Guvernul şi cu Preşedintele, ori voi fi propriul meu stăpîn. Independentă, man, înţelegi? Andepandantă!
– Nu.
Justiţia se ridică şi se plimbă profesionist prin faţa Statului, aşa cum face ori de cîte ori pledează pentru un caz greu.
– Prima etapă a trecut prin Senat, pledează ea: eradicarea vitaminei C şi înlocuirea eu cu mercurul. Dar ştii asta. A doua etapă este înscrierea la Tribunal ca societate juridică de sine stătătoare, cu statut, cu reglementări, cu tot tacîmul unui om liber şi cu drepturi inalienabile.
– Inalienabile zici!
– Da, da, da. De cîteva ori da!
– Am înnumărat: de trei ori. Asta e statutar?
– Nu ştiu. Mi-a venit pe moment asta şi… nu bagateliza ce-ţi spun eu! Aşa faci ori de cîte ori eşti în încurcătură: blufezi.
– Ei, blufez!
– Fentezi, eschivezi, blufezi…
– Ai mai zis.
– Ce?
– Citez: – scoate carneţelul şi citeşte – blufezi.
– Aşa scrie acolo?
– Da.
– Înseamnă că aşa e! Eh… asta e! Deşi nu e organic să repeţi, eu, iată, că o mai fac… dar e cinetic, nu… oligofrenic! Şi tu mă cunoşti!
Statul se ridică, merge şiret pe urmele ei, apoi o apucă de mijloc. Justiţia se opreşte, e cu spatele la el, ii ridică roba pînă la jumătatea genunchilor şi o priveşte insistent.
– Dacă nici eu nu te cunosc, atunci cine?…
Justiţia se detaşează de Stat şi ia o poziţie de apărare de jujitsu.
– Gata, a zburat porcul cu aţa… şi fii, te rog, respectuos cu o doamnă independentă şi mai ales magistrată.
– Magistrală zici?
Justiţia îl atacă fizic. Statul gîfîie de efort şi de obezitate.
– Atîta poţi? De azi înainte te numesc… gîfîitor-şef. Eşti responsabil cu retragerea în noroaie… Masculul! Rămîi singur! Dar… fii pregătit! Cînd vei avea 600 de ani, e posibil ca cineva să-ţi ceară să faci ceva cu adevărat important.
Justiţia renunţă la luptă. Cei doi se reaşează în scaune, în spatele birourilor.

– Eşti sigură că vrei să faci asta? o întrebă Statul după o vreme în care amîndoi au admirat peisajul înverzit al parcului. Justiţia aprobă din cap. Îţi dai seama ce implică acest lucru? Îţi asumi un mare risc.
– Nu mă intimidezi. Pot chiar să te acuz de intimidare, de şantaj psiho…
– Fă-o!
Justiţia se ridică, ia clopoţelul, îl ridică deasupra capului şi îl agită. Zgomotul îi adună pe muncitorii din parc.
– În numele dreptăţii, al justiţiei, al meu personal, te dau în judecată şi te chem în instanţă, ca parte vătămătoare, pentru încălcarea dreptului la grevă gravă şi la autodeterminare…
– Dar nu ai obţinut încă dreptul…
– Taci, nu întrerupe!
– Dar tu nu te-ai înscris la Tribunal…
– Nu întrerupe, nu ai voie să deranjezi un orator în timpul pledoariei sale… eu doar te ameninţ! Te ameninţ că o să te ameninţ, e clar?
Statul îşi încrucişează braţele la piept sfidător.
– Ia ascultă! Pe cine sfidezi tu?
Statul arată cu degetul către Justiţie.
– Mda! Ia fii atent puiuţule!
Justiţia scoate tacticos celularul, formează numărul şi porunceşte:
– Adună toate actele… te du la Tribunal… cum cînd? Acum!…
Aşteaptă două-trei secunde.
– Gata, ai fost? Bravo. Deci s-a rezolvat!
Statul face ochii mari.
– Acum, pasul următor: ia aprobarea!
Aşteaptă două-trei secunde.
– Gata? Bravo, ai luat-o? Nu au comentat? Nici nu aveau faţă de aşa ceva… Tribunalul e al nostru… Acum publică în Monitor. Cum? Ai şi făcut-o? Bravo! Mi-ai întrecut orice aşteptare. S-ar putea să te promovez. Ce mai trebuie? Ai dreptate: să ne bucurăm! Să ne bucurăm că am devenit independenţi, că sîntem stat în afara oricărei alte puteri.
Închide telefonul.
– Ei? S-ar putea chiar să renunţ la greva gravă.
Statul se gîndeşte cîteva secunde şi ia o atitudine hotărîtă.
– Simplu: Te dau eu în judecată!
Justiţia se ridică în picioare şi-i răspunde cu o atitudine la fel de hotărîtă:
– Dă-mă!
– Te dau.
– Dă-mă.
– Tu nu mă iei în serios… te dau în judecată!
– Mă dă. Orice cărător de cruce se numeşte cruciat.
Statul întinde gîtul şi îşi ţuguie buzele.
– Sărută-mă, iubito, mîine s-ar putea să fie prea tîrziu.
Justiţia se retrage doi paşi în spate.
– Ai antecedente?
Statul iese cu greu din scaun şi se îndreptă spre biroul Justiţiei. Ridică mîna dreaptă şi o îndreptă cu degetul arătător ameninţător spre femeie.
– Am fi putut fi împreună două vieţi… cîte am mai fi făcut împreună… dă-l dracu` pe domesticul de bărbat-tu… ce urmaşi s-ar fi născut… am fi dominat lumea… Statul judiciar… judecător… mă trădezi, iar trădătorii… sînt deferiţi justiţiei…
– Eu sînt Justiţia!
Statul se întoarce cu spatele, cu mîinile încrucişate la piept.
– Da? Nu te cunosc!
– Ça fait bien, Dă-mă liniştit. Nu-ţi port ranchiună. Dă-mă în mine!
Statul nu mai ameninţă, e calm:
– Te voi tîrî în Tribunal şi voi cîştiga. Nu poţi fi liberă.
– Sirenele sînt!
Muncitorii trec în goană pe alee trăgînd după ei valuri tremurătoare din pînză fină albastră. Unul dintre ei e deghizat în sirenă. Trecătorii altor alee din prejur se uită fascinaţi şi gîndesc pozitiv, că aşa trebuie să fie la mijlocul lui mai, apele albastre ale mării, sirenele libere care zburdă în voie…
– Vezi? spuse Justiţia.
Statul scoate dintr-un buzunar de la piept un răvaş gata scris şi citeşte marţial:
– Tu ai vrut-o! Prin prezenta, aduc la cunoştinţă că numita Justiţia este chemată în judecată sau în justiţie sub învinuirea de deturnare a sensului vieţii către apele mărilor unde trăiesc libere sirenele, zice-se, şi încercare frauduloasă şi păguboasă de părăsire a unui posibil domiciliu conjugal, din care ar fi urmat să se nască o generaţie de oameni… interesanţi. Dixi! Procesul va începe de azi într-o săptămînă.
Închide răvaşul şi i-l întinde Justiţiei care îi întoarce spatele.
– Bagă-ţi-l… la loc ferit, de unde-a fugit toată întristarea şi lumina!
– Mulţumesc!
Justiţia agită clopoţelul.
– Cu plăcere, domnule!
– Băieţi! strigă Statul.
Muncitorii intră pe alee, iau biroul şi scaunul pe sus, apoi îl iau şi pe şeful lor pe braţe, pe un pat de mîini. Statul are o atitudine superioară, sfidătoare. Îşi curăţa unghiile. Îşi aranjează părul. La boxele din parc se aude Deep Purple, cu Highway Star.
Justiţia se aşează la birou, ridică clopoţelul, îl agită şi strigă piţigăiat:
– Ridicaţi-vă, Curtea se retrage.
Se ridică, apoi mai sună încă o dată din clopoţel. Muncitorii ei vin, ridică biroul şi scaunul, apoi fac un pat din mîinile lor pe care se aşează femeia şi ies cu toţii de pe alee. Ambele tabere se îndreptă către ieşirea din parc, în timp ce o nefirească ceaţă se ridică la fel de nefiresc, din nimic.

artist Aurelia Chiru, Joc cu lumini

Peste o săptămînă s-au reîntîlnit în sala de tribunal.
Înaltul Scaun al Judecătoarei este liber. Într-o parte este masa acuzării, ocupată de Procuror şi de Stat; în partea opusă este masa apărării, neocupată. În sală fiecare vorbeşte cu fiecare. Atmosferă destinsă.
Aprodul anunţă ridicaţi-vă în picioare!, intră Curtea. Cei prezenţi se ridică, intră Justiţia Are o mină gravă. Se aşează pe scaunul Judecătoarei, ia ciocănelul şi-l trînteşte cu putere.
– Luaţi loc, anunţă ea.
În timp ce cu toţii iau loc în linişte, Judecătoarea îşi pregăteşte cu minuţiozitate tomurile de cărţi din faţa ei. Îi arată aprodului paharul gol. Acesta se grăbeşte cu o sticlă întreagă.
– Nu minerală… plată adu-mi, te rog!
Aprodul se grăbeşte să schimbe sticla, nu găseşte alta în frigiderul vertical din incintă; dă năvală peste masa Procurorului de unde înşfacă singura sticlă şi o aduce triumfător Judecătoarei.
– Aşa da! Pune-mi, dar numai jumătate.
– E clar, o să vadă numai jumătatea paharului azi, îi şopteşte Procurorul Statului la ureche.
– Depinde care jumătate… `a plină sau `a goală? Replică Statul şi îl loveşte uşor cu cotul pe Procuror.
– Linişte, evacuez sala dacă mai vorbiţi neîntrebaţi… intervine brutal Judecătoarea bătînd cu ciocănelul tare în masă. Cazul 23456. Statul versul Justiţia. Părţile sînt prezente?
Statul se ridică în picioare fără o vorbă. Judecătoarea coboară la masa apărării, ia loc, se ridică, ia loc, se ridică şi se reîntoarce în înaltul scaun al Judecătoarei.
– Reclamatul să ia loc în boxa acuzaţilor, continuă ea. Momentul a creat confuzie şi tăcere. Judecătoarea a explicat: aşa e procedura în sta… în ţara noastră. În timp ce se va citi rechizitoriul, o rog pe reclamată să se conformeze.
Judecătoarea coboară din Înaltul Scaun. Este escortată de un jandarm pînă în boxa acuzaţilor. Bat amîndoi în cadenţă pas de defilare. Foarte lent.
În acest timp, Procurorul se pregăteşte de rechizitoriu: îşi aranjează ţinuta cu gesturi largi, scoate o sticluţă cu apă din geantă, îşi umple paharul bolborosind „cu paharul plin, aşa, cu paharul plin…”, îl bea cu înghiţituri scurte şi zgomotoase, îşi masează faţa, îşi drege glasul, face vocalize uşoare.
– Iată acuzarea pe care-o prezentăm azi, în faţa Curţii, zice Procurorul. Justiţia… – arată cu degetul spre boxă – aici de faţă, se face vinovată de deturnare a sensului vieţii… către apele mărilor unde trăiesc libere sirenele, zice-se, şi de o posibilă încercare frauduloasă şi păguboasă de părăsire a unui posibil domiciliu conjugal… din care ar fi urmat să se nască o generaţie de oameni… interesanţi. Pe scurt, Justiţia vrea să devină independentă, stat de sine stătător. Liberă, la mare, la soare, la munte, oriunde. Aceasta este acuzaţia pe care Statul, clientul meu, o semnează şi o adresează Curţii, Doamnei Judecător, domnilor juraţi!
Procurorul priveşte sala încrezător. Aprodul ia hîrtia din mîna procurorului şi se îndreaptă ceremonios către Scaunul Judecătoarei. Cum aceste este gol, îşi întoarce privirea către boxa acuzaţilor, de unde Justiţia tocmai s-a ridicat.
– Imediat, zice aceasta şi se îndreaptă către locul Judecătoarei.
Odată ajunsă, tot în pas de defilare, se aşează şi ia hîrtia din mîna aprodului. Îşi face aer cu ea.
– Asta e! Vă rog să vă apropiaţi, acuzarea şi apărarea.
Procurorul se apropie.
– Doamnă Judecător, numai eu sînt. Apărarea nu este prezentă. Propun să cîştig acest proces care nu are apărare.
– Eu sînt apărarea, tună Judecătoarea. Eu şi cu asistenţii mei. Din sală se ridică toţi avocaţii. Deci, cînd vorbesc cu dumneata înseamnă că mă adresez şi apărării, adică mie însămi, ca şef al breslei, înţelegi? Cu toţii sîntem implicaţi. Cu toţii. Şi dumneata eşti dar nu eşti! Avocaţii apărării să treacă la masa apărării!
Toţi avocaţii se îmbulzesc în faţă, ocupînd jumătate din spaţiul liber în picioare. Scaunele din sală s-au eliberat.
– Eh, acum ce ne facem?
Calm, stăpîn pe sine, Statul se aşează pe un scaun în sală. Peste cîteva clipe începe să se transforme: îi cresc multe perechi de mîini, de picioare, de capete. Astfel transformat, ocupă din ce în ce mai multe scaune, este ubicuu în sală. Asistenţa asistă încremenită de uimire.
– Lucraţi pînă tîrziu aici? Întrebă Statul cu vocea îngroşată şi chinuită, în timp ce Procurorul se retrage cuminte la masa lui iar avocaţii apărării se înghesuie în continuare la masa apărării.
– Recunoşti învinuirile care ţi se aduc? întreabă boxa acuzaţilor Judecătoarea, apoi coboară în pas de defilare în boxă.
– Nu, răspunde Justiţia, apoi reface în acelaşi fel drumul invers, se aşează pe scaunul Judecătoarei.
– Cum pledezi? Întreabă Judecătoarea, apoi coboară în pas de defilare în boxă.
– Nevinovată, răspunde Justiţia.
– Nevinovată, răspund şi vocaţii apărării în cor.
Justiţia reface în acelaşi fel drumul invers, se aşează pe Scaunul Judecătoarei.
– Doamnă Judecător, îmi permiteţi? i se adresă Procurorul Judecătoarei. Aceasta aprobă din cap. Avînd în subordine un întreg sistem, sistemul juridic, chem în boxa acuzaţilor şi pe toţi angajaţii Justiţiei, tot sistemul avocăţesc de drept din această ţară. Sînteţi acuzaţi. Sînteţi şi apărători, ha, ha, ha, în acelaşi timp. Toţi în aceeaşi oală.
Statul rîde sardonic. Judecătoarea cheamă la ea pe unul dintre avocaţi, discută ceva la ureche, apoi avocatul trece în boxă şi face semn tuturor avocaţilor să vină alături. Unii se înghesuie în boxă, alţii se aşează în jurul ei, ţinîndu-se de mînă, de braţ sau chiar de gît. Judecătoarea agită clopoţelul, întrucît se făcuse gălăgie.
– Acum că ştim despre ce este vorba, zice ea, cine acuză şi cine este acuzat, declar închisă şedinţa primei zile a cazului. Reluăm cazul peste o săptămînă la ora 9 a.m. Bate cu ciocănelul în masă.

Peste o săptămînă s-ar reîntîlnit cu toţii în aceeaşi formaţie. Fiecare e la locul lui: Judecătoarea în Înaltul Scaun, Procurorul la masa acuzării, Statul singur în sală, cu doar două mîini, două picioare şi un singur cap. Aprodul la locul lui, secretarele, grefierii şi juraţii la locul lor. Gardianul e lîngă uşă.
– Cazul 23456, Staul versus Justiţia, strigă Judecătoarea. Domnule Procuror, aveţi şi o pledoarie?
Avocaţii din boxă rîd, îşi dau coate, Judecătoarea se ridică, se apropie de ei, le face cu ochiul, apoi se reîntoarce.
– Doamnă Judecător, îşi începu Procurorul pledoaria, nepreţuit de iubiţi acuzaţi, stimabile acuzator… Ne-am adunaţi şi azi, aici, pentru a împiedica un lucru îngrozitor: Justiţia se face vinovată de deturnare a sensului vieţii… către apele mărilor unde trăiesc libere sirenele, zice-se! Apoi pentru o posibilă încercare frauduloasă şi păguboasă de părăsire a unui posibil domiciliu conjugal, din care ar fi urmat să se nască o generaţie de oameni… interesanţi. Unde mai pui că vrea să facă şi grevă-gravă-generală, să paralizeze această ţară de oameni… interesanţi! Pe scurt, Justiţia vrea să devină independentă, stat de sine stătător. Liberă, la mare, la soare, la munte, oriunde. Aceasta este acuzaţia pe care Statul, clientul meu, o semnează. Mai departe de asta sînt însă elemente inefabile care scapă urechilor neinstruite, creierelor formale, căsniciilor informale sau… sau… sau… Este vorba aici despre inconştienţă!
– Dumneata, domnule Procuror, nu eşti inconştient niciodată? Acum…, acum… nu eşti inconştient?
– Nu înţeleg, doamnă Judecător.
– Dumneata nu faci parte din sistemul juridic?
– Ba da, doamnă!
– Şi de ce nu eşti în boxă?
– Asta ar fi, doamnă Judecător, paradoxal! Nu pot fi şi acuzator şi acuzat în acelaşi timp.
Judecătoarea are braţul întins către avocaţii care se înghesuie în continuare în boxă.
– Dar oamenii ăştia pot? Poţi fi şi vînător şi vînat în acelaşi timp?
– Într-o situaţie ipotetică… da. Dar noi nu judecăm situaţii ipotetice.
– Asta e sala mea! Eu judec aici! Eu spun de ce parte eşti, domnule! Justiţia… – se îndreptă spre boxă, ia loc pe un scaun, apleacă bărbia spăşită, stă două-trei secunde aşa cu privirea în podea, apoi se reîntoarce pe scaunul Judecătoarei – ai văzut-o, e tîrîtă într-un proces cu Statul. Toţi angajaţii ei sînt tîrîţi în acest proces.
– Aşa e, uită-te la noi! afirmă toţi avocaţii în cor.
– Dar…
– Linişte în sala mea! Strigă Judecătoarea.
Procurorul lasă capul resemnat.
– Ce facem noi aici?
Toţi. cu excepţia Statului, pun mîinile în şold. Judecătoarea se ridică şi poartă un dialog dinamic cu grupul avocaţilor:
– Ne împărţim în tabere?
– Da, afirmă avocaţii într-un cor lung.
– Ne pledăm cauzele?
– Da.
– Încercăm fiecare să fim cît mai convingători?
– Da.
– Toate bine şi devreme-acasă, pînă ce cineva…
– Eeeeei…
– Trădează.
– Uuuuuuu!
Procurorul merge în sală şi vorbeşte la ureche cu Statul, apoi se reîntoarce în mijlocul adunării. Pune mîinile în şolduri şi întreabă:
– Cine?
– Dum-nea-ta! replică Judecătoarea.
– Dum-nea-mea?
– Aha! Confirmă plini de abnegaţie şi avocaţii.
Procurorul îşi înfige o mînă în barbă, se plimbă filosofic.
– Înţeleg. Dar eu nu pot fi altfel. Cineva trebuie să fie şi de cealaltă parte. Cine mai acuză?
Judecătoarea şi avocaţii în cor, arată spre sală.
– El!
– Înseamnă că nu mai sîntem tabere…, înseamnă că nu mai avem ce dezbate, nu mai avem ce cîştiga, cui cîştiga… Vă daţi seama, cel ce cîştigă, cîştigă de la sinele său… îmi bag mîna în buzunarul meu şi scot dreptatea care mă aştepta ca pe nimeni altul.
– Ei, hai nu fi patetic! Nu te prinde. Pe cine vrei să adormi aici? Spuse Judecătoarea în timp ce avocaţii încep să sforăie ironic.
– Eu trebuie să am un caz, şi-l voi avea! Cu riscul de a mă numi trădător, nu-mi voi abandona clientul. Doamnă Judecătoare, invoc amendamentul 117, 23 de a-şi vedea fiecare de fişa postului la umbra indemnizaţiei bilunare ce soseşte pe 15 şi pe întîi de fiecare dată.
– Se aprobă.
– Fiecare rotiţă din angrenaj trebuie să lucreze pentru ca să lucrăm, perorează profesional Procurorul fericit că a găsit ocazia de a fi în centrul atenţiei.
– Rotiţa unu!
Un-Avocat iese în faţă şi strigă Prezent!
– Rotiţa doi!
Alt-Avocat iese în faţă şi strigă Prezent!
– Rotiţa trei!
Un-Alt-Avocat iese în faţă şi strigă Prezent!
– Şi aşa mai încolo, Înalta Curte!
Judecătoarea se ridică şi strigă Prezent!
– Procurorul!
Procurorul ridică mîna dreaptă şi strigă Prezent!
– Vedeţi, toţi, toţi sînt prezenţi la serviciu. Să nu cădem în derizoriu, deşi… traiul e trist iar chenzina e hazlie!
– Am zis că se aprobă. De la şedinţa următoare fiecare… la locul lui. Pînă atunci, declar ziua încheiată. Reluăm peste o săptămînă, cu martorii acuzării. Loveşte puternic cu ciocănelul în masă.

La fix o săptămînă, aceeaşi erau strînşi în aceeaşi sală de judecată a Judecătoarei care bătea apăsat cu ciocănelul în masă.
– Linişte… faceţi linişte că evacuez sala! Reluăm dosarul 23456, Statul versus Justiţia, şedinţa a treia. Domnule Procuror, martorii dumneavoastră…
Procurorul se ridică de la masă, se îndreaptă tacticos către sala publicului în care Statul e singur pe cîteva scaune pe care şi-a întins cîteva mîini şi cîteva picioare. Îi şopteşte ceva la ureche, apoi amîndoi rîd. Li se cutremură guşile. Procurorul scoate batista şi şterge transpiraţia de pe capetele Statului. Apoi se întoarce în mijlocul sălii de judecată.
– Doamnă Judecător! Doar la apusul soarelui elfii se ridică la suprafaţa apelor şi pot fi văzuţi în toată splendoarea lor cum păşesc imateriali peste ape strălucind în toate culorile curcubeului, de o frumuseţe indescriptibilă…
Judecătoarea îi face semn cu mîna.
– Domnule Procuror… Pe unde sînteţi?
– Mă gîndeam cît de trişti sîntem fără poezie… atîta pragmatism în vieţile noastre… atîta ordine…
Poate că aveţi dreptate, îi răspunde calmă Judecătoarea, dar sîntem într-un proces şi sînteţi Procurorul de zi al cazului… vă amintiţi?
– Bineînţeles, doamnă, nu mă jigniţi, vă rog, îmi cunosc atribuţiile aici… dar eu vorbesc chiar de cazul de faţă: acel om a intrat prin efracţie în gospodăria victimei, a sechestrat-o, o violat-o, ea tocmai se spălase pe dinţi cu pasta cu fluor, ea tocmai luase analizele şi aflase că e sănătoasă şi că nu mai trebuie să-şi dea toată-ziua-bună-ziua cu crema aceea oribilă care miroase a cremă, apoi… i-a distrus grădiniţa de flori, vă daţi seama care din aceste delicte este cel mai grav?
– Dom…
– Mi-aţi dat cuvîntul… Am nevoie de o introducere, de o disertaţie, de o rază de soare.
– Dom…
– Da, de o rază de soare în sufletul femeii defazate, în sufletul acelei grădiniţe de flori în care tînăra femeie a investit o parte din sufletul ei… sînt atîtea lucruri pe lîngă care trecem nepăsători, strivim, rupem, derizorim…
– Uuuuuu…, făcură avocaţii în cor.
– Da, da, derizorim! Atîtea lucruri pe care nu le ştim sau nu vrem s-o facem… uitaţi, de pildă, ştiaţi că balaurii provin din şerpii care nu au văzut şi nu au muşcat un om timp de doisprezece ani? Cine ştia asta?
Cei prezenţi lasă capetele ruşinaţi
– Dumnezeu i-a rînduit pe balauri pentru a administra ploile după cît sînt de buni oamenii. Tăceţi? Păi da!, tăceţi!… Apa! Apa este singura care mai poate vindeca sufletul rănit al femeii pe care o apăr eu aici, acum, cu umilele mele priceperi. Înţelegeţi metafora?
– Nu! răspunseră secretarele şi grefierii.
Procurorul trece prin faţa tuturor celor prezenţi cu arătătorul întins. Cel vizat se ridică în picioare cu capul plecat şi rămîne aşa. Trece pe la toţi, inclusiv prin faţa Judecătoarei care coboară în boxă. Stă cîteva clipe cu capul plecat, apoi se reîntoarce pe scaunul Judecătoarei.
– Ce sîntem noi aici? Vedeţi? Ce facem noi aici?
Procurorul încearcă acelaşi periplu dar Judecătoarea intervine după două-trei secunde.
– Nu iară, nu iară, vă rog să vă reveniţi, domnilor, evacuez sala.
Bate cu ciocănelul în masă.
– Domnule Procuror, ce încercaţi să faceţi aici, în sala mea, ce dracu`? Este o şedinţă spirituală de hipnoză în masă, sau o oală… o… sală de judecată? Ştiţi ce caz pledaţi?
Procurorul însă continuă imperturbabil, aplaudat cu toate mîinile de Stat. Ia o atitudine superioară, cu bărbia sus, clipeşte des.
– Cea mai valoroasă este apa magică, apa strînsă din lacrimile de bucurie… ce spuneţi? Bineînţeles că ştiu, doamnă Judecător: o apăr pe femeia căreia i-a fost devastată grădina şi viaţa. Cazul 65432…
– Greşiţi, domnule Procuror, intervine aprodul, aici este alt caz!
– Nimeni nu vorbeşte fără aprobarea mea, ţipă Judecătoarea aruncîndu-şi ochelarii de la ochi. Se repede pînă în mijlocul sălii, se lipeşte nas în nas cu Procurorul şi îl informează cu voce din ce în ce mai joasă:
– Greşiţi, domnule Procuror, aici este alt caz.
Aprodul scrie numărul pe o foaie şi-i arată cu degetul de la dreapta spre stînga:
– Aţi citit invers.
– Aaaaa! exclamă Procurorul, alt caz… am citit invers… m-am înnebunit, oameni buni… noi aici pe pămînt o ducem prost… viaţa noastră unde e?… e redundant, e redundant!
– Domnule Procuror, aveţi martori?
– Atunci să reformulez totul, deşi, începusem tare de tot… Am doi martori. Dar mai înainte de toate cer ca acest tribunal să funcţioneze normal. Aici este viciu de procedură pe faţă.
– Nu poate funcţiona ordinar pentru că toţi angajaţii sînt, iată, – îi arată avocaţii, secretarele, contabilele, grefierii, aprodul din boxă – acuzaţi. Ei nu pot fi şi acuzaţi şi judecători în acelaşi timp!
– Ba pot fi. Trebuie să salvăm aparenţele, mereu trebuie s-o facem şi asta e în legea firii. Orice avocat este un produs autotelic al societăţii sale.
Avocaţii caută într-un dicţionar, citesc şi se revoltă în cor:
– Autotelic… autotelic… auto… eh, e jignitor, domnule!
– Voi face un compromis pentru prima dată pe ziua de azi, îi anunţă Judecătoarea care se reîntorsese pe înaltul ei scaun: sînt de acord cu cererea Procurorului ca toţi angajaţii Ministerului Justiţiei să-şi îndeplinească prerogativele ordinare şi să se prezinte funcţional la posturi. Asta numai dacă Justiţia este de acord.
Judecătoarea coboară în boxa acuzaţilor şi răspunse cu bărbia în piept:
– Nu am nimic împotrivă, deşi… e paradoxal ce se întîmplă. Noi ne judecăm… pe noi… Mă rog… treceţi fiecare la posturile voastre. Îndepliniţi-vă datoria, fie ca acuzaţi, fie ca acuzatori, fie ca apărători ai Justiţiei… fie ca acuzatori ai ei. Iar eu, eu voi fi şi apărarea, da, da, avocatul apărării. şi, bineînţeles, acuzata.
Fiecare se împrăştie prin toate părţile sălii. Secretarele şi grefierii ocupă birourile libere, asistenţii de sală rămîn în picioare pe lîngă pereţi. Doar aprodul stă pe un scaun visător făcîndu-şi nonşalant manichiura şi mefistofelic socoteala: acuzată, apărătoare, Judecătoare, Justiţie! Aha!
Justiţia urcă în scaunul Înaltei Curţi şi strigă:
– Martorul, Procurorule, martorul.
– Chem la bară Justiţia! anunţă Procurorul.
Aprodul rămăsese pe scaun şi se juca cu degetele. Nu-i ieşea o socoteală şi era tare preocupat de asta. Gardianul s-a îndreptat spre el, toate privirile din sală s-au îndreptat spre cei doi, iar aprodul l-a privit nevinovat în ochi pe gardianul care îl invita cu o mînă să se ridice. S-a ridicat agale şi s-a pomenit că anunţă:
– Justiţia!
Judecătoarea coboară la bară. Uşile se deschid şi apare un preot care îi întinde Justiţiei o biblie, spunîndu-i:
– Păstraţi-o! Mai am cîteva.
– Mulţumesc. Jur să spun adevărul şi numai adevărul. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!
– Onorată instanţă! începe Procurorul.
Justiţia urcă pe Înaltul Scaun al Judecătoarei, se aşează, şi aprobă din cap binevoitor, după care coboară la bara martorilor.
– Domnilor!
Personalul juridic din sală se înclină larg.
– Iată prima întrebare: ce acţiune aţi iniţiat de curînd, doamnă Justiţia, şi de care sînteţi mîndră?
– De ordin personal, sau…
– Mă persiflează… mereu o face cînd nu sînt vigilent… nu personal, doamnă, Madagascar sau dacă vreţi… tiribambuşchez!
– Ah, aşa e clar! Deci: Acţiunea noastră, – sala se ridică şi aplaudă – a justiţiei, – aplauzele se intensifică 2-3 secunde apoi se întrerup brusc – este una cît se poate de clară. Pe fond… ul nemulţumirilor colective. A ajuns cuţitul Justiţie la os.
– Oh, oh, oh, oh! Mai clar, doamnă, mai clar că sînteţi paradoxală!
– Nu sîntem a treia putere în stat? îl întrebă Justiţia.

artist Aurelia Chiru, Evadare 2

Înainte să răspundă, Procurorul a schimbat locul cu Justiţia. De fapt, pe tot parcursul audierilor, fiecare din sală trece la bara martorului, ori de cîte ori răspunde la cîte-o întrebare. Pelerinajul creează o mişcare de du-te-vino, oamenii se ciocnesc unii de alţii, uneori îşi cer scuze verbal, alteori doar se înclină, alteori nu fac nici un gest. Singurul care nu este angrenat în această mişcare browniană este Statul. Cu multiplele lui capete şi membre. Priveşte, se amuză, se încruntă, aplaudă. Varsă lacrimi.
– Ba da, răspunde Procurorul.
– Ei bine, puterea nu ne consideră chiar aşa cît timp nu am salariul cît al unui ministru şi, ia spuneţi dumneavoastră… am atît?
– Nu. Ce salariu aveţi?
– E confidenţial. Dumneavoastră?
– Şi al meu.
– Dar trebuie să-l am cît al primului ministru. Am atît? Deci, notaţi, unu:
Toţi scot bloc-notes-urile şi notează.
– Avem salarii mai mici decît cele legale. Asta înseamnă sub-plată.
Un-Avocat iese din boxă, înaintează pînă în centrul scenei şi declamă:
– Conceptul de sub-plată este nou şi necunoscut în Europa, cu excepţia Africii cînd bietul… om de acolo este exploatat la negru. Acest concept…
Justiţia ia loc pe Înaltul Scaun al Judecătoarei, bate cu ciocănelul în masă.
– Mulţumim, poftiţi la loc, vom lua în discuţie altă dată şi problema asta. Mai aveţi întrebări, domnule Procuror?
Judecătoarea coboară la bară.
– Nu am terminat, doamnă Judecător, spune Justiţia, apoi urcă pe Înaltul Scaun.
– Ce ar mai fi de spus, doamnă? întreabă Judecătoarea, apoi coboară la bară.
– Eu pot să mă retrag dacă deranjez… sugerează Procurorul.
– Doi: Nu sîntem o instituţie liberă! spune Justiţia.
– Uuuuuuuu! exclamă toţi din boxă.
– Nu sîntem o instituţia liberă!
– Uuuuuuuu! exclamă toţi din boxă care tropăie pe loc din picioare. Justiţia urcă în Înaltul Scaun.
– S-a dus vestea, e suficient de două ori, mersi! întăreşte Judecătoarea, apoi coboară la bară.
– Nu sîntem liberă că sîntem ocupată!
– Ei, na! De cine… sînteţi ocupată? se interesă Procurorul.
– Very Important Person răspunde Justiţia cu voce baritonală.
– VIP, VIP, VIP… întăresc ceilalţi din boxă.
– Asta e atitudine? Şi, mă rog, cine e VIP?
– Doamnă Judecător… zice Justiţia, apoi urcă pe înaltul scaun al Judecătoarei.
– Da, răspunde ea şi coboară la bară.
– Uitaţi doamnă lista!
Justiţia scoate un sul enorm de hîrtie de sub robă, îl întinde aprodului care, braţ la braţ cu Justiţia, urcă la Judecătoare.
Judecătoarea desface hîrtia, se luptă cu ea. Vin cîţiva grefieri din boxă şi o ajută să o desfăşoare. Citeşte transpusă.
– Mda! zice ea. Lungă. Groasă de tot! E tare! Îşi ia capul între palme apoi coboară la bară.
– Lipseşte vreun falos, ăăă… fălos? întrebă Justiţia, apoi urcă pe… – ai ghicit, cititorule … – Înaltul Scaun al Judecătoarei.
– E tare… şi lungăăăăă, constată Judecătoarea uitîndu-se la lista Justiţiei. Da! E groasă de tot! Mi-e clar. Se reţine ca proba 1 la dosar.
Coboară la bară.
– Trei, enumără Justiţia: consecinţă a primelor două, Justiţia vrea să devină independentă şi să formeze un stat de sine stătător.
– Pe ce baze vă bazaţi cînd vreţi acest lucru… major? sare Procurorul.
– Pe necesitate, răspunde cu voce baritonală Justiţia.
Un-Avocat se repede şi acum către centrul scenei şi declamă:
– Necesitatea este un concept născut cu mult mai devreme decît însăşi omenetul. La început a fost necesar un Big Bang, iar acum s-a ajuns la Big Gang!
– Cer evacuarea din sală a individului, sare ca ars Procurorul. E necesar să-l dăm afară, ne mas… perturbă. E turbat! Să-i facă cineva o injecţie!
Pe uşă intră în trombă o salvare împinsă de doi tineri asistenţi masivi. Din ea coboară o asistentă îmbrăcată foarte sumar, cu o enormă seringă în mînă. Cei trei îl imobilizează pe avocat dar Judecătoarea bate violent cu ciocănelul în masă.
– Nu se poate, e acuzat! constată Judecătoarea pe nas. Nu poţi da acuzatul afară de la propriul proces. Nu a existat proces fără acuzat.
– Atunci să nu mai fie acuzat, zice Procurorul. Eu nu mai am nimic împotriva lui.
Judecătoarea bate cu ciocanul în masă.
– Să fie scos de sub acuzare şi din sală. Îl declar avocat-liber. E primul.
Întreaga sală răsună de ovaţiile tuturor:
– Arhetipul, arhetipul, arhetipul!
Pentru că nu venea nimeni să îl evacueze, avocatul-liber se ia singur de guler şi iese din sală, în fluierăturile generale. O secretară întinde mîna şi îl ciupeşte de fund. Avocatul îi trimite o bezea. Judecătoarea coboară la bară.
– Asta e tot, zice Justiţia.
– Cînd aţi luat hotărîrea să fiţi stat? o întreabă Procurorul.
– Cu puţin timp în urmă.
– Cine v-a influenţat?
– Statul de plată sau poate Stau-Palmă-Barbă-Cot sau poate statul la coadă.
– Sînteţi în deplinătatea facultăţilor?
– De drept.
– Ce zi e azi?
– Joi.
– Ce lună?
– Mai.
– În ce an sîntem?
– Dumneavoastră nu ştiţi?
Procurorul şi Justiţia schimbă locurile.
– E 2009, zice Procurorul.
– De ce gîfîiţi aşa?
Procurorul începe să gîfîie.
– De unde aţi ştiut că voi gîfîi?
Cei doi schimbă locurile.
– Eu ştiu totul.
– Ştiţi şi ce va fi?
– Adică viitorul?
Cei doi schimbă locurile.
– Da.
– Mereu am ştiut asta.
– Aţi ştiut mereu viitorul?
Cei doi schimbă locurile.
– Corect.
– Şi aţi vorbit mereu franţuzeşte?
– Juste.
– U-iu-iu! Vă consideraţi o femeie frumoasă?
Justiţia urcă pe înaltul scaun.
– Ce e asta, un interogatoriu? întreabă Judecătoarea.
– N-ar trebui să fie? Doamnă, asta face parte din strategia mea. Am dreptul să…
– În sala mea? Aveţi drepturi în sala mea? Aici sînteţi… nişte angajaţi! Atît şi nomore.
Procurorul se apleacă de spate, ruşinat de observaţia Judecătoarei. Vorbele i-au sunat ca lovituri de topor, înjosindu-l în faţa colegilor şi a subalternilor. Simte povara precum Atlas în vechime. Ultimele cuvinte ale Judecătoarei au fost crunte.
– Şi dumneavoastră vorbiţi franceza? a încercat el să iasă din încercuire.
– St! Eu vorbesc ce vreau. V-am adunat azi să judecăm. Re-a-li-zaţi? Să ju-de-căm! A judeca înseamnă a împărţi. Eu împart aici.
Scoate de sub masă o farfurie şi trece prin sală, împărţind mere, covrigi, lumînări pe care le aprinde cu o brichetă.
– Judecata, judecătoria, justiţia, cum o ştim noi azi, nu e a voastră şi nici a noastră, ci a celorlalţi. A celorlalţi care vor veni după noi: ieri Ionescu şi Popescu, azi Vlădescu sau Iliescu, mîine Cîrligescu, Agăţescu… înţelegeţi? Iar eu sînt garantul că împărţirea se face correctement.
– Furculition! completează luminat şi vertical Procurorul.
– Zăpadition! zice şi aprodul.
– Fripturision! intervin surprinzător de gastronomic cei din boxă.
– Eh, aşa da. Toată lumea a înţeles. Păi, atunci, d-aia spun că tre` să mă respectaţi şi să nu mă supăraţi.
– U-iu-iu-iu-iu! întăreşte Procurorul cuvintele Judecătoarei care se joacă mulţumită cu micul clopoţel de pe masă.
Avocatul care s-a autoevacuat revine în forţă în sală. E ciufulit. În păr are fulgi de găină. Roba e încheiată greşit la nasturi şi se vede că mai are nimic pe dedesubt. Are doar o singură gheată înaltă cu şiretul desfăcut.
– Eu omor oameni! strigă el.
Asistenţa rîde.
– Eu omor oameni!
Rîsete. Scoate un pistol şi trage în aer. Fiecare se ascunde pe unde poate.
– Ei, acum că am rămas singur pot să spun ce vreau?
În sală e linişte. Toţi tremură.
– Vreau să mă audă nevasta…
Soseşte un cameraman de la televiziune şi îl filmează. Avocatul se uită în cameră
– …Că mă înşeli… chiar acum. Chiar acum. Cu Teofil… soţul Getii… olteanca! Cînd te revanşezi te simţi mai bine?!
Se apropie de Procuror.
– Tu te revanşezi acum? Sau… te-ai revanşat mereu? Te revanşezi pentru tot ce au făcut toţi bărbaţii de la Adam încoace?
Îndreaptă pistolul spre tavan, toţi sînt înspăimîntaţi şi strigă: Nu trage! nu trage!
– Cum să nu trag?
Trage un foc în aer.
– N-am voie să-mi iau la întrebări soţia? Nevasta mea? Dacă vreau o împuşc. te împuşc!
L-a luat la ţintă pe Procuror care ţipă înspăimîntat:
– Stai, nu sînt eu soţia ta!
– Dar cine? Pot să-ţi spun nevastă, nevasto?
– Omule, eşti nebun!
Avocatul îl ia mai bine la ţintă
– Nu, nu, nu, nu eşti nebun, eşti doar… prost informat, se schimonoseşte Procurorul.
– Doamnă! Nu-ţi permit să fii confuză. Ori… ori! Ori sînt prost… ori informat. Hotărăşte-te odată!
– Dezorientat!
– Mă aude cineva?
Judecătoarea iese de sub masă şi înaintează energic spre avocat.
– Destul! Asta e sala mea, ce dracu`, tre să dau decret ca să înţelegeţi?
– M-a înşelat de cînd m-a cunoscut, continuă avocatul pe un ton liniştit. Poate că m-a cunoscut ca să mă înşele! Asta e bună! Acum am revelaţia… Draga mea, – se uită fix în ochii Procurorului de la cîţiva centimetri – eu te iert şi acum că şi tu nu m-ai băgat în seamă de atîtea ori. Tu mi-ai plătit pentru Adam, eu pentru Eva. Unu la unu! Ne mai jucăm de-a gaşca prin domiciliu sau… aş putea să beau ceva?!
Judecătoarea aprobă din cap. Aprodul îi aduce un pahar plin pe care avocatul şi-l aruncă în faţă. Cuminte, se reîntoarce la locul lui în boxă.
– Acum nu mă mai simt ameninţat.
Fiecare iese de pe unde era ascuns şi îşi reia locul.
– Ca să închei, spune sigur pe el Procurorul în timp ce se plimbă agale prin sală, cu o mînă la spate şi cu alta îşi mîngîie barba, mai am o singură întrebare pentru martor. Ştiţi ce implică acţiunea dumneavoastră? Mai ştiţi că trei sferturi din această ţară e lihnită de foame? Că salariile sînt atît de mici încît oamenii le cheltuiesc de la casierie pînă la nonstopul din colţ? Că se suferă de privaţiuni? Că pensiile sînt proasta-satului şi că şomerii sînt şomeri? Că natura a sărăcit şi ea ca un fund care tocmai a făcut o clismă? Că educaţia nu are nici o educaţie şi că cei care o fac nu o fac? Că sănătatea e cu sănătatea la pămînt? Că bate vîntul prin mass-media? Şi voi vreţi salarii de baştani la umbră de baldachine puturoase…

artist Aurelia Chiru, Speranţa, răsărit de soare

După fiecare întrebare Justiţia a vrut să răspundă dar procurorul i-a făcut un semn cu mîna să tacă.
– Mă laşi să răspund sau trebuie să te încalec? ţipă isterizată Justiţia cînd Procurorul a terminat cu întrebările, apoi urcă pe înaltul scaun al Judecătoarei.
– Ce răspunzi la aceste întrebări? întreabă Judecătoarea, apoi coboară la bară.
– Îţi strici ochii de la atîtea întrebări, spune Justiţia, apoi urcă pe Înaltul Scaun.
– Apărarea… are întrebări pentru martor? întreabă Judecătoarea şi coboară în sală.
– Am, răspunde Justiţia.
Justiţia este pusă în situaţia paradoxală de a fi concomitent şi avocatul apărării, cînd va sta în picioare, şi martorul, cînd se va aşeza la bară. Face navetă lent între cele două locuri.
– Numele?… întreabă Justiţia în picioare.
– Justiţia, răspunde Justiţia de jos.
– De cînd nu ai mai dormit?
– Nu am mai dormit de atunci şi numai de atunci de cînd nu am mai dormit.
– Sînteţi sub jurămînt.
– Sînt sub influenţa mea.
– Aveţi ochi verzi. Ce părere aveţi despre ochii verzi?
– Sînt sigură că se armonizează cu natura şi asta nu poate aduce decît beneficii turismului.
– Mulţumesc, sînteţi liberă. Puteţi pleca.
– Încă nu dar… oricum, mulţumesc, mai spuse Justiţia şi urcă în scaunul Înaltei Curţi, de unde îl întreabă pe Procuror:
– Mai aveţi un martor. Îl folosiţi acum?
– Sigur! Statul acum!
– Statule! Strigă aprodul.
Statul se ridică cu greu din sală şi se aşează pe scaun la bara martorilor. Îşi trage după el mîinile, picioarele şi capetele. Ia biblia şi o bagă în buzunar.
– Jur să spun bla-bla-bla… aşa să ne-ajute Dumnezeu tuturor!
– Cum vă numiţi? îl întreabă Procurorul.
– Statul.
– Cu articol?
– Hotărît. Dar ce e ăsta… un interogatoriu? Cum îţi per..
– Aveţi dreptate. Aveţi dreptate?
– Am
– Dar Justiţia?
– Nu, nu are.
– Mulţumesc. Acum mi-e totul clar de două ori. Sînteţi liber.
– Sînt lider de piaţă.
– La ce piaţă?
– Martorul aparţine acum apărării, intervine protector Judecătoarea care coboară în sală. Îl fixează pe martor. Se învîrte în jurul lui, iar el se învîrte cu scaun cu tot pentru a-i susţine privirea.
– De fapt… vă cheamă Stat sau Ştat?
– Vă înţeleg deruta, doamnă.
– Ce se va-ntîmpla cu omul chel?
– Habar n-am!
– Dar cu omul alb?
– Nu mai ştiu nimic de el.
– Dar de omul bolnav şi de omul educat?
– Mama lor de rataţi! Nu am nici o treaba cu ei! De unde să ştiu eu?…
– Aşa e. N-aveţi nici o treabă. Sînteţi liber.
– Ştiu că sînt lider.
Statul se ridică, e furios. I se umflă mîinile, picioarele, capetele. Pufăie şi scoate sunete dezarticulate. Ia loc în sală. Adună în jurul lui scaune libere cărora le vorbeşte gesticulînd.
– Apărarea are martori? întreabă Judecătoarea după care oboară în sală.
– Da, am o mică listă, răspunde Justiţia.
Aprodul îi ia lista şi împreună merg braţ la braţ, cadenţat, către Scaunul Judecătoarei. Justiţia se aşează iar aprodul îi întinde lista.
– Foarte-Bătrînul-Prim-Avocat! spune Judecătoarea.
– Foarte-Bătrînul-Prim-Avocat la bară! strigă din toate puterile aprodul.
Uşa se deschide şi un gardian îl poartă pe braţe pe Foarte-Bătrînul-Prim-Avocat. Se aşează pe scaun, ţinîndu-l în braţe pe bătrîn. Judecătoarea coboară în sală.
– Cînd ai aflat prima oară că Statul se opune reformelor reformelor?
Gardianul îi şopteşte ceva la ureche Foarte-Bătrînului-Prim-Avocat. Acesta mişcă din buze, gardianul îşi pleacă urechea.
– Spune că nu aude şi de aceea nu înţelege sensul profund al întrebării.
– Mulţumesc, e liber. Al-Doilea-Avocat!
– Al-Doilea-Avocat! strigă aprodul cît îl ţin puterile.
Gardianul iese împreună cu Foarte-… din sală. Din grupul avocaţilor din sală înaintează cel invocat. Se aşează la bara martorilor.
– De cînd eşti în Barou?
– De multă vreme, răspunde Al-Doilea-Avocat.
– Mulţumesc, e relevant ce spui. Să vină Alt-Avocat şi O-Grefieră.
– Alt-Avocat însoţit de O-Grefieră! urlă smulgîndu-şi hainele aprodul.
Din boxă cei doi înaintează ţinîndu-se de braţ. O-Grefieră este îmbrăcată în halat de baie. Alt-Avocat nu are mai mult de 14 ani.
– Te plictiseşti? o întreabă Justiţia pe tinără.
– De cînd mă ştiu am fost ocupată!
– Spune-mi, Alt-Avocat, întrebarea este o variantă a aşteptării?
– Tanti Justiţia, eu nu am decît 14 ani, de unde vreţi să ştiu?
– E, acum sper că e clar pentru toată lumea de partea cui e dreptatea. Mai trebuie să vină la bară doat Un-Alt-Avocat, spune Justiţia.
– Un-Alt-Avocat, strigă aprodul.
La bară vine Un-Alt-Avocat mort de somn. În mîini cară nenumărate sacoşe burduşite cu alimente.
– Dacă mai aveam Biblia te puneam să juri, aşa… Ce înţelegi prin transhumanţă?
– Transhumanţa este acţiunea sezonieră…
– Am glumit… doar n-o să te pui acum să dai definiţia transhumanţei! Te ştiam un soţ responsabil şi cu simţul umorului Hai, du-te acasă şi ia şi nişte cartofi în drum… s-au terminat! Şi poate pui nişte detartrant în chiuveta din bucătărie că miroase de te… mută!
Avocatul iese din sală cu capul în piept, pe cînd Justiţia urcă pe scaunul Înaltei Curţi.
– A fost ultimul martor?
Coboară în sală.
– Da.
Urcă.
– Fiind foarte tîrziu, domnul Procuror nu mai are la dispoziţie martorii apărării, aşa că…
– Nici nu-i vroiam. Ce să fac cu aşa ceva?!
– Aşa că… pentru săptămîna viitoare… – cei prezenţi scot bloc-nottes-urile şi notează – pregătiţi pledoariile finale, paginile 110 -12, şi asiguraţi feed-back-ul pentru înţepenirea temeliei acestui proces.
Bate cu ciocănelul în masă şi se ridică.
– În picioare! Curtea se retrage! şopteşte anemic aprodul, apoi leşină în braţele unei grefiere născute cu două luni în urmă.
Judecătoarea se ridică şi se îndreaptă în pas de defilare către ieşire, în timp ce toţi avocaţii intonează armonii de muzică de fanfară.

Peste o săptamînă, în aceeaşi sală de judecată. Pe pereţi sînt afişe pe care scrie: „Grevă”, „Grevă generală”, Grevă gravă generală”, „Cîtă vreme statul pretinde că salariul meu este mare, pretind şi eu că am alte treburi de făcut”. Înăuntru sînt doi-trei avocaţi, un grefier, două secretare care stau la taifas, un gardian la intrare. Procurorul şi Statul intră pe uşă, ţinînd fiecare în mînă cîte un fluturaş. Statul arată ca un vagabond, neîngrijit, ciufulit, cu un ochi vînăt, cu hainele rupte şi cu braţul drept legat la piept. Procurorul, în schimb arată impecabil.
– Voi nu vă daţi seama în ce v-aţi băgat, îi spune Statul. Justiţia nu poate face grevă. E… ca şi cum… peştii n-ar mai vrea să trăiască în apă! Nu crezi?
– Ei, uite că nu vor să mai trăiască în apă!
– Deja e paralizată mare parte din viaţă socială. Ai văzut plantele? A început să le crească nişte frunze ciudate-uscate. Nici animalele nu mai au nări specifice, seamănă cu nişte aeroterme.
– Nu te-ai gîndit că aşa va fi?
– Nu.
– Dar cum?
– M-am gîndit că nu se pune cu mine… că n-au sindicat capabil… că vor fi laşi-arşi…
– Mă laşi?!…
– Nu se mai poate face nimic acum în ţara asta! Anarhie… – îi arată cu mîinile, cu mişcări largi, afişele de pe pereţi – lozinci şi fluturaşi.
– Măcar noi continuăm azi procesul! Dacă îl cîştigăm, vor fi nevoiţi să înceteze grava grevă generală şi vor renunţa şi la cereri.
– Eu… – îl trage pe Procuror într-o parte şi îi vorbeşte şoptit – mi-am luat şi o măsură de… precauţie… aşa ca să cîntărească greu în decizia lor.
– Iar ai ridicat impozitul?
– Ai înnebunit? Cine a răsuflat? Cine a răsuflat? O să vă dau afară pe toţi, transpiraţi ce sînteţi! strigă Statul, învîrtindu-se prin sală. Cei prezenţi se dau în lături speriaţi.
– Ce ai mai făcut, Statule?
– Să zicem… că… l-am pus la păstrare pe… cineva drag… şefei!
– Cineva drag… şefei…
– Şi foarte apropiat…
– I-ai răpit soţul!
– Mda! Oricum, nu l-ai văzut cîte sacoşe căra? I-am făcut poate un bine.
– Nu pot să cred.
– Treaba ta! Eu mi-am făcut-o pe a mea!
– Şi l-ai pus la…
– … Loc umbros, unde nu bate vîntul… doar pisicile miaună a plictiseală.
– Poate e rău… poate e bine…, socoteşte Procurorul.
– Gîndeşte-te că Justiţia nu poate fără el. Îl iubeşte, au un cămin fericit şi cu de toate, aşteaptă un copil…
– N-ai cum să ştii asta!
– Ei, nu! Nu ştii cîte ştiu… am pîrghii, am reţele… am tot. Statul sînt eu! Ce dracu`, nu-ţi sună cunoscut?
– E o problemă: cine anume o va şantaja?
– O să dau un anunţ la ziar. E impersonal aşa şi nu semnez.
În sală intră cîţiva avocaţi şi alţi angajaţi în sistem.
– Atenţie, Curtea! anunţă gardianul. Cei prezenţi, în picioare, îşi îndreaptă privirile către uşa din spatele înaltului scaun dar nu se întîmplă nimic. Gardianul repetă anunţul, apoi anunţă dezumflat: La loc comanda, a fost o alarmă falsă. Pe loc repaus.
Fiecare îşi vede de ale lui.
– Ce aşteptaţi să se întîmple, oameni buni? zice Un-Avocat. Nu ştiţi să citiţi?
– Sper să înceteze azi super-gluma asta, spune Statul.
– Ai privit, domnule Super-Stat vreodată un mesteacăn drept în ochi?
– Nu, că are ochii roşii de atîta băutură şi mă stresează!
– Eh, de aia nu te-ai însurat niciodată, că-ţi cîntă cicoarea în ghete şi ai mustăţile întoarse pe oală.
Ceilalţi rîd. Aprodul se-nvîrte în jurul Statului, îi ia seama cu mare atenţie.
– Trebuie regîndit, remodelat, reorientat… şi poate chiar revulsin.
– Veniturile mele au venit şi s-au dus, intervine O-Secretară.
– Datoriile sînt datorii… cafelele sînt negre… scaunele au patru picioare… fiul deputatului este fiul deputatului… in locul lui Ilie este Ilie… Doamne, ce stilist! spune Altă-Secretară.
– Cartelele se distribuie în locurile unde se distribuie… spune Un-Grefier.
– Lăsaţi-mă că am coadă şi îmi mai creşte una… spune O-Grefieră.
– Cenaclul comunal de la oraş e acum în toată ţara… spune Un-Bărbat-Cu-Spatele.
– Mother fucker! I`ll give it to you, baby! spune O-Femeie-Cu-Spatele.
– Ne facem de cap cînd ne facem de cap şi nu-i acasă, spune Un-Bătrîn-De-La-Registratură.
– I-au răpit soţul! intervine aprodul.
– Cui? întreabă la unison toţi cei prezenţi.
– Justiţiei.
– … Planul parcelar… a măsurat tarlaua… listele de proprietar… cadastru numai pe cele două… tarlaua măsurată… spune Un-Avocat.
– Nici unui om să nu-i fie teamă de altul… spune Alt-Avocat:
– O ţară în care activitatea judecătorească e suspendată pe timp nelimitat este neconstituţională, spune Statul.
– E important să iţi dai voie să gîndeşti! spune O-Secretară.
– Voi auziţi ce am zis eu? întreabă aprodul.
Tăcere.
– I-au răpit soţul!
– Asta ne va îndîrji mai tare, spune Un-Avocat.
– Uite, simt cum nu-mi mai pot stăpîni pumnii… se strîng…, spune Alt-Avocat.
Îşi strînge pumnii pînă începe să tremure.
– Şi am prea multă energie acumulată… daţi-mi un munte să-l fac bucăţele…
O-Secretară se apropie de el şi îl mîngîie, apoi îl sărută, apoi ies înlănţuiţi şi pasionali din sală.
– Acest proces trebuie dus pînă la capăt, intervine Procurorul. Aprod, anunţ-o pe doamna judecătoare să revină în sală.
Aprodul scoate un mobil şi o sună pe Judecătoare.
– Ridicaţi-vă, soseşte `Nalta Curte!, anunţă aprodul marţial.
Toţi încremenesc în poziţia în care sînt surprinşi. Judecătoarea apare in uşa din spatele Înaltului Scaun. Se opreşte şi pare surprinsă.
– Hopa! Toată floarea! Dacă nu aş fi în grevă v-aş zice chiar „Bună ziua”.
– Bună ziua, doamnă Judecător! îi răspund toţi în cor.
– Dar nu vă spun!…
– În calitate de Procuror, iar clientul meu de parte vătămată, vă implor să continuăm procesul început, mai ales că el se apropie de sfîrşit.
– De sfîrşitul cui?
Avocaţii rîd zgomotos.
– Doamnă Judecătoare, zice Statul, nu am intervenit pînă acum, gîndindu-mă că nu e statutar să mă implic în problemele dumneavoastră interne, dar cred că acum e cazul.
– Să înţeleg că aţi învăţat cazurile pentru azi. La ce întrebări răspunde acuzativul?
– S-a depăşit orice limită a nefuncţionalităţii sistemului. Ţara e paralizată. Citiţi ziarele!
– Ţara e parazitată? Duceţi-o la doctor. Chiar, doctorii mai lucrează?
Avocaţii rîd zgomotos.
– Doamnă Judecător, mai avem puţin… spune Procurorul.
– Puţin să ce? Să ne calce în picioare? Sînt în grevă gravă, mai spune Judecătoarea frivolă.
– Şi noi! spun avocaţii în cor. Gravă!
Judecătoarea se plimbă detaşata prin sală, plescăie, îşi aranjează părul, îşi ia o scamă de pe robă, apoi zice:
– Mi s-a făcut foame. Mai e ceva la bufet?
Se prelinge languros printre cei prezenţi şi iese. Statul se plimbă nervos, Procurorul după el, îi ţine isonul. Avocaţii ţin evidenţa paşilor celor doi: Stîng-drept, stîng-drept! Pe uşa principală intră în trombă Justiţia.
– Fraţilor, mi-au răpit soţul!
– Ei nu spune!… zice Statul.
– Ca să-mi astupe gura, ca să cedez, ca să mă culc cu el…
– Justiţio, eşti sigură?
– Că asta vrea?
– Că e răpit. Poate… a plecat pe stadion. Poate e… la cumpărături…. La hipodrom. E parior? La Disneyland? În Antalia?
Justiţia a negat după fiecare întrebare. Îi era chiar ciudă că Statul putea să-i pună asemenea întrebări, mai ales că îl cunoştea pe soţul ei.
– Cît de bine te prefaci… Ştiu că nu eşti străin de asta… Unde… l-ai… ascuns… fiară?
Se repede la el dar Procurorul i se aşează în faţă. Se luptă iar Justiţia îl respinge.
– Bastus, în nemernicia ta ai muşcat mîna care… Eşti Procurorul Statului sau al Justiţiei?
– Eu doar vin cu metroul şi ador desenele animate, Doamne, cît îi admir pe creatorii de desene animate, îmi mai place pelteaua de nuci verzi… astea sînt elemente incriminatorii? De asta mă acuzi, Justiţio?
– Legitimează-te!
Procurorul scoate actul de identitate din buzunarul de la spatele pantalonilor şi i-l întinde cu nonşalanţă.
– Nu asta vreau, Procuror fără sta… tut!
Procurorul se întoarce cu spatele la ea.
– Nu-ţi răspund… sînt în grevă!
Îşi încrucişează braţele la piept.
– Cum să fii în grevă? îl întreabă Statul.
– Dacă n-aş fi în grevă, ţi-aş spune să citeşti ce scrie pe pereţi… dar aşa… nu mai scot o vorbă!
– Atenţie, se întoarce doamna Judecătoare de la cantină! anunţa aprodul.
Justiţia iese pe uşă, intră Judecătoarea.
– La loc comanda! anunţă ea.
Ceilalţi se relaxează. Judecătoarea trece pe la fiecare şi dă mîna cu ei. Bărbaţii îi strîng mîna şi-şi înclină capul într-o mişcare scurtă, femeile fac o reverenţă adîncă.
– Mă bucur să vă cunosc, ce mai faceţi?
– Tamisa… Tamisa a fost proiectată să deranjeze mereu oraşul, după părerea mea, spune Un-Avocat.
– Clientul meu şi-a rupt gîtul după ce a murit, spune Alt-Avocat:
– Nu aştept ce-mi pasă, spune O-Secretară.
– Cînd fac o cafea fierbinte parcă fac o cafea fierbinte…, spune Altă-Secretară.
– Nu vrem Kent, nu vrem valută, toţi mă crede paraşută! spune şi gardianul.
Ajunsă în dreptul Procurorului, Judecătoarea îi pune mîna pe umăr. Acesta zîmbeşte.
– Cînd mă apuci de umăr simt că mă apuci de umăr, îi spune el.
– Trebuia să-ţi rup spinarea! Măcar nu te face de rîs!
– O clipă de cozonac! spune O-Grefieră.
– E ahtiată după bani, şopteşte aprodul. De ce credeţi că are ochii verzi?
– Sper că te speli pe faţă! îi strecoară Judecătoarea grefierei, după ce a analizat-o cîteva secunde de sus pînă jos.
– Da, dar vreau un tigru de blană albă.
– Eu am pierdut metroul după ce m-am urcat în el! spune Altă-Secretară.
Judecătoarea îi face cu mîna aprodului să vină lîngă ea.
– Vă înţeleg pe toţi. Chiar regret că nu am avut timp să vă cunosc pînă acum. Dar… de săptămîna viitoare, planifici cîte patru angajaţi pe zi să-i cunosc. La mine în birou. Cîte zece minute pentru fiecare. Ai notat?
Aprodul scoate bloc-nottes-ul şi notează la repezeală.
– Doi saci de cartofi albi, unul de ceapă de apă, un calup de unt autohton, seminţe prăjite vrac de la nonstop, două duzini de mănuşi cu un deget pentru nepoţi, peşte file patru porţii… Doamnă, aţi auzit că a fost răpit soţul doamnei Justiţia?
– Nu am auzit. De ce s-a întîmplat asta?
– Nu ştim exact.
– Atunci spune-mi inexact.
– Dacă-i aşa, este inexact că partea adversă a făcut asta.
– Este inexact! intervine Statul care se ridică în picioare, antrenînd cîteva scaune din jur care cad pe capete.
– Şi eu ce am spus? zice aprodul.
– Tot inexact e că cred că vrea să ne şantajeze să renunţăm la grava grevă, spune Un-Avocat.
– Este inexact, contrează Staul roşu la faţă.
– Şi el ce-a spus? îi ia apărarea Judecătoarea. Da, Statule, sînt informaţii inexacte. Aşa le-am cerut, pentru că nimeni nu cunoaşte informaţii exacte. Poate… – se apropie de Procuror – cu excepţia unora…
– Doamnă, nu mi-aş permite mie să mă acuz… dar altuia…, se apără Procurorul.
– Nu te acuză nimeni, Procurorule! Acum sîntem destinşi, sîntem în grevă, nu sîntem la serviciu…
Statul nu mai are loc în sală, iese pe hol de unde strigă:
– Paralizaţi toată Justiţia…
– A paralizat Justiţia? spune Un-Avocat. Pe ce parte? În situaţia asta, oare, mai e recomandat să fii claptoman? Uite, de pildă, în situaţia mea, cînd nevasta e mai mică decît mine cu 50 de ani, n-ar fi mai indicat…
– Biata de ea… şi părea sănătoasă… mai scapă? Şi eu scap cînd sînt foarte balonat. spune Alt-Avocat.
– La ce spital e? socializează şi O-Secretară.
– N-a paralizat nimeni… era o metaforă! strigă Statul din hol.
Aprodul este siderat. Se urcă pe un scaun de unde pune accentul greşit:
– O me… metafóră! Aşaaaa…
– Lume neinstruită! spune gardianul cu lehamite. Cînd le spuneam să-şi facă fiecare liceul la vremea lui… cine să colinde barurile?… Treci prin viaţă şi nu şti ce e aia o metaforă?… Ştii ce este zeugma şi nu ştii metaforica… Păi, s-a mai pomenit? Păcat de ţara asta… se duce totul pe copcă!
Scoate de la piept o cutie mică de şah, o fixează pe masa Procurorului, o deschide şi aşează piesele tacticos, face prima mutare, apoi anunţă marţial:
– Eu… rămîn absolut!
În întreaga sală răsună din toate boxele cintecul „Aleluia!”, venit ca o binecuvîntare sau ca o întărire a spuselor. Judecătoarea se îndreptă epuizată către ieşire.
– Unde e Justiţia acum?
– Cine ştie, biata de ea!… răspund toţi în cor.
– Eu cred că ştiu… mă duc după ea.
Iese pe uşă. Imediat intră val-vîrtej Justiţia. E îmbrăcată sumar, fardată puternic precum o femeie uşoară.
– Melcul poate dormi trei ani!… Enola Gay…
Îşi deschide braţele şi planează ca un avion.
– Mă ajută cineva?
Cei prezenţi se apropie binevoitori de ea.
– În ce lună s-a născut cîinele lui Bush-junior? Ei?
Toţi se retrag dezamăgiţi.
– E clar, trebuie să ne-ntîlnim cît mai rar… aerul face bine, zice Statul.
Justiţia este dezamăgită. Lasă privirea în jos.
– Unde mi-e colivia?… Au zburat toate?… Nu mai sînt culori… atunci plec de la voi… am cu patru foi caprifoi… din Hanoi!
Vorbeşte în continuare dar vorbele nu i se aud. Gardianul o însoţeşte la ieşire. Toţi rămîn muţi.

Primul care se dezmeticeşte este Statul.
– Cu toată înţelegerea şi compasiunea care mă caracterizează, trebuie să vă atrag totuşi atenţia că pentru binele tuturor ar fi bine dacă acest proces ar continua. Măcar el. Domnule Procuror, te somez să-ţi îndeplineşti prerogativele pentru care iei salariu!
– Să o cheme aprodul pe doamna Judecătoare, face apel Procurorul.
Aprodul iese şi reintră însoţit de Judecătoare. Procurorul atacă:
– Doamnă… în numele destinului pe care îl port cu mîndrie şi al datoriei pe care o am faţă de societate, vă rog respectuos să dispuneţi reluarea oficioasă a procesului început, dosar număr 23456. Mi-aţi putea spune că sînteţi în grevă… că sîntem în grevă şi că astfel…
– … Protestăm împotriva discriminării la care sîntem supuşi… bla-bla-bla… dar nu vă spun asta, preia Judecătoarea. Iar atunci, dumneavoastră, care sînteţi de asemenea în grevă, aţi răspunde, dacă n-aţi fi în grevă, că nu mai e de competenţa noastră ce se întîmplă aici, ci…
– … A tuturor celor implicaţi în sistem, în sistemul juridic, nu sîntem în măsură să decidem pentru toţi cei…
– … Care au încredere că problemele noastre se vor rezolva în acest mod, care vor să obţină emanciparea instituţiei noastre, noroc că nu vă spun eu astea, pentru desprinderea ei definitivă şi irevocabilă de celelalte instituţii, cum ar fi…
– … De pildă domnul – arată spre Stat – aici de faţă?
– Noroc că nu v-aţi spus toate astea în faţă şi nici noi nu le-am auzit! intervine Statul. Dacă… doamnă Judecător… nu am fi în grevă… aţi lua loc pe scaunul Înaltei Curţi?
Judecătoarea se aşează pe scaunul Înaltei Curţi.
– Cam aşa?
– Dacă n-am fi în grevă… gravă… nu aţi bate cu ciocănelul în masă pentru a se face linişte?
– Cam aşa?
Judecătoarea bate cu ciocănelul în masă.
– Cam aşa! Şi n-aţi chema la ordine pe toţi cei implicaţi în acest dosar?… dacă nu aţi fi în grevă?
– Dacă n-aş fi, aş zice: să intre toată lumea în sală, fiecare la locul lui!
Tot personalul intră în sală.
– Cam aşa aş fi strigat. Dar sîntem în grevă! Aşa că nu pot să fac una ca asta! completează Judecătoarea leneş, detaşat, senzual.
– Dacă eu n-aş fi în grevă, intervine Procurorul, eu aş prezenta rechizitoriul final şi toţi ceilalţi m-ar fi ascultat pe mine cu invidie şi cu resemnare…, de, da, pe mine, mă, m.
– Şi care ar fi fost acela, terminatorule? zice Judecătoarea, apoi rîde; avocaţii îi ţin isonul.
– N-aş putea să vă spun cu exactitate, sînt în grevă.
Rîde şi el.
– Hai, totuşi…., insistă Statul.
– Nu că ar conta ce spun dar în final aş mărturisi convingerea mea că Justiţia nu are cîştig de cauză… în orice chip. Cererile ei sînt de domeniul…
– … Fizicii nucleare, al geodeziei…, completează Statul.
– … Planetelor îndepărtate şi reci… ca să nu mai spun al…
– … Antropomorfismului…
– … Sarcedontal…
– … Crescut nefertil…
– … Pe zăcămintele…
– … De uraniu…
– … Îmbogăţit…
– … Cu seminţe…
– … De chinoa! Şi-aş mai fi spus că deplîng răpirea soţului ei şi că este un gest urît… urît… şi nedemn. Am zis!
Procurorul îşi aranjează părul, apoi bea cu plescăituri un pahar cu apă.
– Păcat că ea nu este acum cu noi, să plîngă pe umărul nostru protector, zice Judecătoarea în timp ce iese pe uşa din spatele Înaltului ei Scaun.
Intră Justiţia pe uşa principală. E îmbrăcată într-un sclipitor costum de circ, cu multe paiete şi cu o uriaşă pană de păun pe cap. În mînă are un cerc colorat.
– Sînt! Sînt aici… pentru că nu sînt în altă parte! Dar… dacă n-aş fi în grevă aş lua loc… sau, nu, mai bine m-aş plimba prin faţa voastră şi mi-aş susţine pledoaria finală… dar sînt în grevă!
– Dar dacă n-ai fi, stimată doamnă…, sugerează Procurorul.
– Dar sînt…
– Dar dacă…
– Dar nu!
– Dar da…
– Să ne imaginăm… o sală ca asta, cu un proces… ca ăsta… cînd lumea de aici nu este în grevă… cînd s-ar fi consumat interogatoriile şi s-ar fi depus probele… ei bine, atunci… mi-aş fi eliberat soţul!
– Ei, asta nu se poate! ţipă Statul, agitîndu-şi mîinile, picioarele şi capetele.
Justiţia se urcă pe scaunul Judecătoarei.
– De ce nu se poate? întreabă Judecătoarea.
– Pentru că… aşa e cursul istoriei!
– Uuuuuu! a murmurat sala.
– Justiţia nu trebuie să iubească, să înflorească alături de cineva, să mai facă şi copii… copiii Justiţiei… vă daţi seama? I-am făcut un bine… am îndreptat lucrurile!
– Dacă n-aş fi în grevă… ori te-aş strînge de gît cu mîinile mele… ori te-aş pune sub acuzaţie!
– Dar… sînteţi în grevă! reaminteşte Procurorul.
– Cel care, e activ ca o albiniţă, intervine O-Secretară, puternic precum un taur, munceşte cît un cal iar seara se-ntoarce acasă rupt de oboseală precum un cîine, ar trebui să consulte un veterinar, căci este foarte probabil… să fie bou.
– Pentru că sînt în grevă, vă spun că toată afacerea asta miroase, zice Procurorul.
– Şi mie! zic toţi avocaţii în cor.
– Mirositul nu este interzis în perioadele de grevă gravă, îşi dă cu părerea aprodul.
– Mie îmi miros picioarele…, recunoaşte ruşinat gardianul.
– Indispensabile! constată O-Secretară.
– In… in… indispensabili.
– Eşti în indispensabili?
– Nu. Sînt bîlbîit. Vara nu port. De aia îmi miros picioarele. De aia miroase şi aici şi a observat domnu` avocat.
– Uite cum amestecăm problemele! spune Statul. Nu vreţi să rămîneţi în continuare în grevă şi să vedem cum ar fi continuat procesul dacă nu ar fi fost grevă?
– Avocaţi… în boxă! Grefieri şi stenografe… la treabă! porunceşte Judecătoarea.
Se produce îmbulzeală, intersectări, ciocniri, cuiva îi cade peruca pe jos, O-Secretară-Grasă îşi cară farfuria cu prăjituri cu ea peste tot, avocaţii se calcă pe picioare. În cele din urmă, fiecare trece la locul lui, conform fişei postului. Judecătoarea bate cu ciocănelul în masă.
– Situaţie ipotetică: dacă n-am fi în grevă generală, i-aş da cuvîntul Justiţiei, pentru ultimul ei cuvînt. Dar sîntem! O rog să vină totuşi la bară şi să se comporte, ipotetic vorbind, ca atunci cînd ar fi fost o situaţie normală. Ce zici?
Judecătoarea coboară la bară.
– Nici nu vreau să mă gîndesc la acea situaţie ipotetică, zice Justiţia. Eu… două ştiu: că… adică trei: că… sînt dată în judecată, că sînt în grevă şi trei… mi s-a răpit soţul. Despre care vreţi să ştiţi ce simt?
– Despre… că sînteţi dată în judecată! spune Statul.
– Bine… atunci iată opinia mea!
Se aşează pe scaun, îşi încrucişează mîinile la piept, strînge buzele, îşi strînge ochii, se încordează, tropăie repede din picioare şi fixează Statul cu o privire ucigătoare. Apoi se mută pe scaunul Judecătoarei.
– Bine, mulţumim, spune aceasta, cred că a fost suficient de concludent. Dar dacă ne-am exprima… verbal?
Coboară în sală.
– Într-o situaţie normală, spune Justiţia, cred că pretenţiile mele sînt exagerate. Dar acum nu este o situaţie normală. Ţara asta nu e normală! Atunci, şi comportamentul fiecăruia este anormal. Cine mă acuză? După ce mă acuză ii pasă ce se va alege de mine?
– Eu mi-aş pune întrebarea, spune Un-Avocat, dacă aş fi şi Procuror şi acuzat dacă mă mai trage inima să judec?
– Dacă vreţi să mă interogaţi, spune Alt-Avocat, să-mi puneţi întrebarea dacă mai accept sau nu tichetele de masă… dacă nu vreţi să mă interogaţi, nu-mi puneţi această întrebare!
– Dacă nimeni nu mă întreabă dacă mă distrez la serviciu, spune Un-Grefier, nici eu nu vă răspund că da.
– Să continui…, intervine Justiţia, Statul îmi distruge căsnicia, iubirea pentru că l-am refuzat… da, n-am vrut să-mi clădesc viitorul cu el că ştiam cum se umflă.
– Ce bine că sîntem în grevă, zice Procurorul, şi că nu aflăm toate lucrurile astea… perfecţiunea mea nu e aceeaşi cu perfecţiunea ta!
– Soseşte o solie de afară, anunţă aprodul..
Un ziarist intră în trombă cu un ziar desfăcut şi îl arată grupului de avocaţi care se schimbă la faţă şi scot sunete de uimire. Justiţia urcă în scaunul Judecătoarei.
– Pot afla şi eu… la un moment dat… despre ce e vorba în sala mea?
Sfios, ziaristul îi arată ziarul desfăcut. Judecătoarea scoate un strigăt de spaimă. Îi face semn ziaristului să se apropie şi îi spune ceva la ureche, ziaristul aprobă din cap
– Dacă n-am fi fost în grevă v-aş fi spus că declar şedinţa închisă, aşa nu vă spun nimic, vă daţi voi singuri seama că aşa e! Vă propun să ne întîlnim mîine de dimineaţă să vedem ce mai facem pe-aici.
Toată lumea părăseşte sala. Rămas singur, gardianul scoate din sîn un banner pe care scrie mare „Soţul Justiţiei a fost ucis!” şi îl lipeşte pe un perete.

Este ora 8 dimineaţa. Sala de judecată începe să se umple încet-încet. Avocaţii, secretarele, grefierii şi ceilalţi au format bisericuţe şi discută.
– Păi, dacă nu mai are cine să ne judece… de ce să ne mai judece? spune Un-Avocat.
– Păi, dacă pe martorii rămaşi nu mai are cine să-i interogheze… să se interogheze singuri, spune Alt-Avocat.
– Aşa ar fi bine, fii atent: „Ce mi-aş mai pune întrebarea cutare” iar eu ce aş mai răspunde că „nu”.
– Eu aş fi trimis şi secretarele şi grefiera şi steno la Moulin Rouge ca să nu mai aibă cine să scrie procesul procesului.
– Ce blocaj, ce blocaj…, intervine Un-Grefier. Dacă nimeni nu mă întreabă, nici eu n-am să răspund că gîndesc ca voi, sînt alături de voi!
Mai agitat decît toţi este Statul. Se plimbă peste tot. Trece pe la fiecare, încearcă să comunice, să vorbească dar fiecare îi întoarce spatele. Se agaţă de Procuror dar nici acesta nu îl ascultă prea mult. Intră Justiţia şi toţi se opresc în poziţia în care au fost surprinşi de apariţia ei. Este îmbrăcată în negru şi are un voal pe faţă. Aprodul şi gardianul o însoţesc şi o sprijină de braţe. Toţi trei înaintează în pas de paradă. De undeva, din eter, se aud tobele. Statul înaintează în întîmpinarea Justiţiei.
– În aceste momente triste…
Un avocat îi taie calea şi se postează nas în nas cu Statul.
– În Irlanda nu trăiesc şerpi, spune acesta.
– Ştiu, ştiu asta…
Alt-Avocat i se alătură celuilalt.
– Nici Gioconda nu mai e plăcută şi veselă…
– Ştiu, ştiu asta…, le răspunde deznădăjduit Statul.
– O-Secretară se alătură grupului.
– Aminteşte-ţi că Arca lui Noe a fost construită de amatori, pe cînd Titanicul… ehei!… Titanicul… de profesionişti.
– Ştiu, ştiu şi asta, oameni buni!
– Ce nu şti însă este ce rămîne de făcut, intervine Procurorul superior. Iată: soţul ei e mort! L-au găsit la marginea pădurii cu un mixer înfipt în cap. Justiţia e paralizată de durere. Cine ştie cînd îşi va recăpăta graiul. Cine cîştigă, domnilor? Cine cîştigă?
Cu excepţia Justiţiei care stă în picioare în mijlocul scenei, toate celelalte personaje tac şi se plimbă peste tot. Fiecare trece prin faţa scaunului Judecătoarei, ca prin faţa instanţe supreme, mimează dialogul. Este, de fapt, un şir de monologuri groteşti ale sinelui cu sinele, un gen de introspecţie în difuzoare ce reclamă şi prezenţa Auto-Martorilor.
Aprodul se suie cu picioarele pe un scaun, declamă:
– Să ne luăm legile cu noi şi să plecăm în altă ţară. Să plecăm acolo unde ele pot fi aplicate Vă spun asta în cunoştinţă de cauză şi efect.
– Şi cauza noastră? întreaba Procurorul. A Statului pe care-l reprezint?
– Aşa, aşa…, întăreşte Statul, cauza noastră, eu… am… stîncile… şi taxa pe valoarea adăugată… tot… maneaua-nene… eu… aici în Europa… telemeaua şi rovigneta…
– Să navigăm în altă ţară, zice aprodul.
Gardianul se suie şi el cu picioarele pe un scaun, de unde domină întreaga sală.
– Într-o ţară care ne primeşte… să mutăm acolo toate procesele, să fie judecate acolo… Haideţi together! Allez, allez, paşli!
Personajele s-au oprit din mişcare, sînt atente, se strîng în cerc în jurul Justiţiei şi fac o horă care se roteşte la dreapta şi la stînga.
– Alţii nu ne cunosc legile, nu putem să aplicăm asta! spune Un-Grefier.
– Ba nu, Mergem cu toţii acolo şi judecăm noi, spune aprodul. Statul lor nu ne poate da în judecată, că nu e statul nostru…
– … Care rămîne acasă la el, în statul lui…, completează gardianul.
– … De unde Justiţia… mda, mi se pare corect, O-Secretară.
– Sau, mai e varianta ca cei de acolo să pună mîna să tocească, spune Procurorul, să ne înveţe legile, să le adopte şi să ne trimită pe noi înapoi acasă, în statul nostru şi să ne judece ei cazurile! Ei, ce ziceţi de asta?
– Nici o şansă! spune Un-Avocat. Cine credeţi că le dă cazurile noastre?
– Credeţi că cetăţenii ţării noastre le-ar da lor cazurile noastre? spune Un-Avocat. Credeţi voi asta? De ce ar face-o?
– Tunurile au tăcut! declamă aprodul. Justiţia e mută de durere! Doar fulgii, uneori seara, îşi mai fac de cap… Uneori timpul…, uneori patima…, lîngă mîinile uitate aprinse păşeşte zgomotoasă lumina!
O-Stenografă se aşează la o masă şi bate la maşină zgomotos, în timp ce scrie cu voce tare.
– Există posibilitatea ca cetăţenii unui stat să ceară ca judecarea cazurilor să aibă loc într-o ţară vecină. Iar ei să plece în exod către acolo, cu căţel, cu purcel, cu martori, cu sentimente, cu amintiri, cu rude, cu tot. Cu căţel. Cu purcel.

autor Silvian Floarea, colaborator al revistei Faleze de piatră

Extras Guy Goffette: Ea, din fericire, si totdeauna goala

EA, DE BONNARD, ŞI TOTDEAUNA GOALĂ

Brunetă încă neavută,

Te doresc nu prea-mbrăcată

Pe o canapea-ntunecată

Paul Verlaine

.

.

.

5

Gata cu florile artificiale care se înşiră pe tije de fier, acum, că Pierre scoate din mânecă unele mai adevărate decât cele naturale şi le aruncă pe genunchii ei; acum, când din două trăsături de creion îi împleteşte cununi şi face să apară sub pielea ei flori de liliac fremătătoare şi maci de câmp care o colorează până-n vârful picioarelor.

Cu condiţia ca Pierre s-o privească iar şi iarăşi şi s-o facă să înflorească în fiecare noapte, Marthe consimte să apară goală în faţa lui, şi prinsă, surprinsă, desenată

goală pe pat, imediat după dragoste, voluptoasă încă, indolentă, o mână mângâind sânul unde plăcerea se prelungeşte îndelung,

goală, trăgându-şi ciorapii pe jumătate şi întorcând jartiera roşie, piciorul întins la cele mai nepotrivite distanţe,

goală, cu ciorapii negri sub lampă şi mai mult decât goală, cu capul prins în spuma cămăşilor şi supus afluxului de sânge,

goală, la scăldat, nimfă aplecată peste oglinda apei,

goală, spălându-se în lighean, chircită, în genunchi, frântă,

goală, în baia ei lungă sub apa verde, visătoare,

goală, în picioare, la masa de toaleta, în escarpeni cu tocuri înalte, sau aplecată, ştergându-şi un picior, tăindu-şi unghiile de la picioare, goală şi încovoiată, arzând tot aurul zilei în curbele ei,

sanguină, languroasă, goală şi răsucind pe şale, ca pe nişte ţigări, himerele sulfuroase ale poetului ce a scris Parallèlement[1],

Chloé goală pentru al ei Daphnis, în  paginile lui Longus,

goală roz sau albastră sau verde sau galbenă, şi lumina nu se întoarce

goală la oglindă, la chiuvetă, pe întrezărite,

goală cu mănuşi de păr de cal, cu pătură peste picioare, cu tocă, cu baset,

goală în creion, cărbune, guaşă, goală cu apă şi ulei,

goală în bronz,

goală la orice oră şi, până-n ultima zi,

goală, totdeauna tânără şi fragilă, ca şi cum timpul s-ar fi oprit pentru ea, pentru el, în ziua în care, în camera ei săracă, el a văzut-o pentru prima dată ieşind de după paravan,

goală din fericire, goală, de Bonnard.

Marthe pictată goală de o sută patruzeci şi şase de ori, Marthe schiţată goală de şapte sute şaptesprezece ori în carnete, desenată în aer, pierdută în copaci, mângâiată în apă,

Marthe, treizeci şi doi de ani, goală, cu ochii închişi sau capul plecat, păstrându-şi secretul,

ascunzând-o pe Marie.

PLĂCEREA MINCIUNII

Neverosimilul este adesea chiar adevărul.

Pierre Bonnard

4

Ultima imagine, este a unui bărbat în impermeabil, cu pălărie pe cap, care bate-n lung şi-n larg, împreună cu prietenul său Vuillard, muzeul Luxembourg. Anul interesează prea puţin, lumina exterioară este frumoasă pentru acest anotimp. Deodată, omul se opreşte în faţa unui tablou, fruntea i se încruntă, se dă înapoi, schimbă unghiul, nu-i nimic de făcut: îi cad braţele.

Ai grijă de custode, îi spune el lui Vuillard, care se supune mergând de-a-ndărătelea. Omul scoate din buzunar o cutie de culori mare cât un pachet de ţigări, o pensulă de patru centimetri şi, în doi timpi şi trei mişcări, retuşează tabloul; apoi îşi aranjează materialele şi nimeni nu ştie nimic. Un surâs larg îi iluminează atunci faţa. I se alătură lui Vuillard, care încă mai discuta, îl ia de braţ trăgându-l după sine şi-i explică: una dintre pânze suferea din cauza lipsei de galben, se prăpădea, iar el a făcut ceea ce trebuia. Totul este bine acum; hai să vedem primăvara.

Vuillard este cu sufletul la gură şi-l priveşte pe omul care merge alături: Pierre Bonnard are zece ani.

---

[1]. Este vorba de Paul Verlaine (1844-1896). (n. tr.)

Extract Guy Goffette

traducere din limba franceză de Tatiana Segal, redactor al revistei Faleze de piatră

REVISTA REVISTELOR cu Gheorghe Mocanu

CONTA, nr. 1, 2010
Redacţia revistei Oglinda literară salută şi urează bun venit în rândul publicaţiilor de gen revistei Conta, ce apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România, editată de Consiliul Judeţean Neamţ, Direcţia pentru Cultură şi Patrimoniu Cultural Naţional, în colaborare cu Asociaţia Culturală Conta. Redăm din cuvântul de început al noii reviste de cultură, semnat de Prof. Vasile Pruteanu, Preşedinte al Consiliului Judeţean Neamţ: Revista de cultură, arte şi spirit critic, purtând numele filosofului Vasile Conta, el însuşi născut la Neamţ, reprezintă o necesitate pentru ţinutul Neamţului. Zonă care are deopotrivă „combustia” tradiţiei dar şi valori certe în modernitatea culturală a României, ţinutul Neamţului poate contribui decisiv la redefinirea culturii române în Europa. De asta considerăm că revista de cultură, arte şi spiritualitate, CONTA, va fi scena pe care se vor întâlni valorile locului cu cele naţionale şi europene, va oferi modele culturale tinerei generaţii, va fixa în tipare durabile actualitatea culturală românească. Şcoala de literatură de la Neamţ, care cuprinde nume cu sonoritate naţională, gruparea plastică de prestigiu, viaţa muzicală sau teatrală, de mare rezonanţă în trecutul şi prezentul zonei, reprezintă repere şi certitudini pentru un act artistic de calitate.
Urăm succes echipei redacţionale şi revistei viaţă lungă şi să fie un mesager demn al culturii nemţene la nivelul culturii naţionale şi europene.
CONVORBIRI LITERARE, aprilie, 2010
Revista fondată de societatea Junimea din Iaşi, la 1 martie 1867, cuprinde, printre altele, în numărul 4 din aprilie 2010, un Dialog inedit cu poetul Cezar Ivănescu intitulat Există o relaţie organică între autor şi cărţile lui. Virgil Nemoianu semnează Junimea – continuităţi şi reţele internaţionale. Poezia este susţinută de Adrian Alui Gheorghe, Florentin Palaghia, Sterian Vicol, iar proza de Daniela Zeca. Urmează un şir de materiale semnate de Irina Mavrodin – Anul Camus; Maria Carpov _ O reverenţă limbii franceze; Elvira Sorohan – O saga armenească; Basarab Nicolescu – Lima de Freitas şi Marele joc al Transdisciplinarităţii; Nicolae Stroescu Stînişoară – Reminiscenţele literare şi mai puţin literare de la Europa Liberă; Alexandru Zub – 1989, după dauăzeci de ani. Mircea V. Ciobanu ne propune o întrebare interesantă: Sfârşitul istoriei literare? Critica literară este realizată de Cristian Livescu, Constantin Dram, Dan Mănucă, Adrian Dinu Rachieru, Vasile Spiridon şi Daniela Petroşel.
PORTO FRANCO, trim. I, 2010
Revista de cultură a Societăţii Scriitorilor „C Negri”, se prezintă cu un sumar interesant: Amintiri literare – Nichita Stănescu la microfon; Cartea anului – Cartea şoaptelor de Varujan Vosganian; Eveniment artistic european – Expoziţia Jana şi Gheorghe Andreescu; Spaţiile spiritului – Poeţi bulgari contemporani; Cronică şi istorie literară – Nicolae Grigorescu, Sterian Vicol, Mihaela Albu, Dan Anghelescu, A,G, Minos, Galina Furdui, Gheorghe Postelnicu. Dezbaterile Porto Franco – Ana Dobre, Sterian Vicol; Poezie – Vasilian Doboş, Dumitru Băluţă, Mihaela Roxana Boboc, Ioan Dan Pintilie, Anca Arbune, Gabriela Toma, Ion Bârsan; Proză – Nicolae Arefu, Valeriu Cojocaru, Irina Bianca Şerban, Rareş Doboş; Eseuri – Mircea Coloşenco, Ana Dobre, Neculai I Staicu- Buciumeni; Arta plastică – Mariana Tomozei-Cocoş, Grigore Ilisei, Gheorghe Andreescu, Natalia Huţanu.
DUNĂREA DE JOS, martie,2010
Din sumarul numărului de martie am reţinut:Evoluţia speciilor – Adina Fuică, Constantin Frosin, George Lateş; Limbaj – Cătălin Enică; Interviuri realizate de Aura Cristian, Constance Vintilă, Sorin Atanasiu; Cronici de carte semnate de Dan Bistricean, Aurel M Buricea, Valeriu Valegvi, Apostol Gurău, Neagu Perianu, Ioan Toderiţă, George Bădărău. Poezie de Petre Rău, George Lixandru, Angela Baciu, Leonard Matei; Aspecte ale istoriei presei – Coriolan Păunescu; Lumina raţiunii – Doru Alina Turcu; Teatru – Victor Cilincă;:Coincidenţa contrariilor sau limitele hermeneuticii – Bogdan Silion; Ilustrarea sentimentelor prin gravură- Radu Moţoc; Permanenţe – Ioan Horujenco; Historia gheorgrafică a Schelei Galaţi – Tudose Tatu; Culoarea şi dalta – Corneliu Stoica; Un pribeag prin Buciumeni – Vasile Florea.
AXIOMA, aprilie, 2010
Ne anunţă chiar din prima pagină că s-au împlinit 195 de ani de la naşterea lui Costache Caragiali. O face Ieronim Tătaru, dezvăluindu-ne faptul că era cel de-al doilea fiu al credicerului Ştefan Caragiali şi al soţiei sale Maria, venit pe lume la 15 aprilie 1915, la Bucureşti. Unul dintre ctitorii neamului românesc, regizor şi actor de mare talent, autor al unor importantre scrieri dramatice şi a primei istorii a teatrului nostru, cel dintâi director al Teatrului Naţional, profesor la Conservatorul din Bucureşti. Alte materiale interesante: Gâlceava lui Adrian Marino cu lumea; Categorii abisale barbiene; Cioran într-un dialog epistolar cu Lucian Blaga; Chira Chiralina. Meandrele unui mit; Traduceri în limba franceză din scrierile lui Octavian Paler; Preromantismul englez; Incursiune într-un trecut al utopiilor; Gânduri nepieptănate de Stanislaw Jerzi Lec; În notă identitară, despre de-mascarea naturii umane; Ludwig Wittgenstein – Opera postumă s.a.
ARGEŞ, martie,2010
Am parcurs cu plăcere Talentul şi caracterul sunt lucruri diferite şi care nu se influenţează deloc reciproc. O anchetă realizată de Jean Dumitraşcu în dialogul său cu Doina Jalea. Redăm: Ce înseamnă pentru Dv o Românie literară normală? Răspuns: Aproape o Românie ca în ultima carte a lui Adrian Marino. Cu instrumente de lucru solide, cu ediţii critice, cu mai multe cărţi ca ale Gabrielei Omăt, să zicem, cu mai puţin impresionism şi improvizaţie, cu lucrări rezultate din statul în bibliotecă, cu romane documentate…cu redactori de carte ştiutori de carte şi care citesc manuscrisele atent şi le fac să se prezinte impecabil. Cu eseistică de bun nivel, cu biografii ale marilor autori, cu polemici de idei, pe marginea ideilor, nu a persoanelor, cu istorii literare scrise pentru informarea şi orientarea publicului, nu pentru bucuria cuscrilor şi răsplătirea clienţilor. Cam aşa…

autor  Gheorghe Mocanu, redactor al revistei Faleze de piatră

Ochiul lui Victor Brauner

Creaţia lui Victor Brauner, unul dintre străluciţii reprezentanţi ai suprarealismului european, este destul de cunoscută în România, graţie articolelor din presă, expunerii unor tablouri în muzee şi expoziţii, dar, mai mult datorită a unor apariţii precum albumele dedicate artistului, unul la Ed. ARC, datorat regretatei Amelia Pevel, în 2000 şi celălat lui Emil Nicolae , la Ed. Hasefer, în 2004.  Se spune că din DADA s-a născut totul, în orice caz ne putem referi la suprarealism, prin DADA din Zuerich (1916), al lui Tzara, Hans Arp, Marcel Iancu, apoi din Renania, prin Max Ernst, Baargeld, curent numit DADAMAX, ca şi la Berlin, prin Georg Grosz.  Giorgio de Chirico a fost şi el „cooptat”, nu putea fi ocolit, era un artist de geniu. În 1932, Ilarie Voronca pune în faţa cititorilor volumul „Petre ( sic!) Schlemihl”, referindu-se la pierderea umbrei. În pictură apar nume tot mai cunoscute – Magritte, Delvaux, Dali, Victor Brauner. Sexualismul devine o adresă mai accesibilă, spre bucuria unora şi revolta altora. În SUA, Jackson Pollock se afirmă ca partizan al suprarealismului. În timp ce la Max Ernst se insinuează motivul păsării de pradă, Victor Brauner este „vizitat” de balauri, scene apocaliptice, mituri populare româneşti. Să nu uităm că fratele său a fost un mare folclorist, Harry Brauner, întemniţat sub comunişti.
Influenţa totemismului, animismului din religiile Africii, Asiei, Oceaniei se resimte, aşa cum Gauguin iubea femeile din Tahiti. În 1947 are loc Marea Expoziţie Suprarealistă de la Paris. Adepţi există în mai toată Europa. Totalitarismul din estul Europei stopează pentru mulţi ani această evoluţie. Este ceea ce a făcut nazismul, blocând orice reformă artistică, în favoarea unui realism plat, la fel de plat ca şi cel socialist, din URSS şi apoi din statele- satelit. În România, începuturile lui Ion Ţuculescu stau sub semnul influenţei lui Brauner, care printre altele ilustrează şi un volum al lui Gellu Naum, poet avangardist, ultimul din ţara natală. Una dintre preocupările lui Brauner a fost Cabala. Într-o proclamaţie scrisă în 1947 el scrie – „ Fluviu de foc/ Numărul este în incandescenţă/ Samael însângerat /Zoharurile sunt în convulsie/ Tremur de tunete/ Sefiroţii copacilor magiei stau de veghe”.

Reluăm , pe scurt itinerarul vieţii artistului. S-a născut în 1903, la Piatra Neamţ, tatăl său era fotograf şi comerciant.În 1922 absolvă Academia de Arte Frumoase din Bucureşti. Se împrieteneşte cu Voronca, Marcel Iancu, Ion Vinea. În 1924 are prima expoziţie personală, la Bucureşti, editează cu Stephan Roll, Voronca şi Mihai Cosma (Claude Sernet) revista „H.P.” ( de la Horse Power, cal-putere), unde publică primul manifest al „Pictopoeziei”. Participă la prima expoziţie avangardistă din României, organizată de revista „Contimporanul”, în anul 1925 colaborează la revista „Integral” a lui M.H.Maxy, în anii 1926-27 se află la Paris, iar între 1928-1932 colaborează la „UNU”, unde este o prezenţă permanentă cu desene, reproduceri. Din 1929 începe să stea mai mult la Paris, cu soţia,  Marghit Kosch, se împrieteneşte cu Fondane, Brâncuşi, Yves Tanguy, Giacometti, Andre Breton, participă la Salonul Supraindependenţilor (1933), iar în 1934 are prima expoziţie personală la Paris. În anii 1935-1937 se află la Bucureşti, devine membru al PC din România ( ilegal), dar se retrage imediat ce află despre procesele de la Moscova, unde erau lichidaţi bolşevicii-colaboratori ai lui Lenin, aflaţi în concurenţă cu „marele Stalin”. Ilustrează lucrări, colaborează cu Perahim, Gherasim Luca, Paul Păun, Saşa Pană, Gellu Naum. În 1938, în urma unei altercaţii, într-un bistrou din Paris, pierde un ochi, astfel că unul dintre autoportrete, celebru astăzi,din 1931, unde apare cu un ochi alb, pare premonitoriu, ca şi cel denumit „Femeia –pisică” din 1935. În 1940 se refugiază din calea naziştilor, în Pirinei, apoi la Marsilia, în 1941, fiind bolnav. În anii 42-43 experimentează pictura pe ceară, în 1945, revenit la Paris, se instalează în fostul atelier al lui Rousseau Vameşul, marele pictor naiv. În 1948, suferind, se desparte de suprarealişti, mişcare aflată în aflux, pictează seria „Totemurilor”. În anul 1966 , la Bienala de la Veneţia are o sală în exclusivitate ocupată cu lucrările sale, semn de înaltă preţuire. Moare în acelaşi an, la Paris, fiind înmormântat la Cimitirul Montmartre.
Privind lucrările lui Brauner se constată o evoluţie permanentă, de la peisajele luminoase, din prima etapă (colecţiile lui Mihai Gavrilă, Adrian Năstase) , la ilustraţiile pictopoetice, la bestiarul fantastic, peisajele din Dobrogea, asemănătoare cu ale lui Iser, splendidul portret al lui Saşa Pană, unele tablouri amintind de Dali.
În anul 2003, Muzeul de Artă din Piatra Neamţ a avut o frumoasă iniţiativă de a organiza cu prilejul centenarului naşterii artistului, o expoziţie cuprinzând lucrări provenite din diverse colecţii.  „Fascinaţi”, „Masa –lup” sunt lucrări absolut originale din creaţia lui Brauner, la fel ca şi „Vorba”, „Izvoare adânci” (gen Ţuculescu, care i-a fost discipol), ” Somnambula”, „Cristofor Columb”, picturi murale în Templul Leipziger etc. Între tradiţia românească şi cea franceză, între Rousseau Vameşul şi Picasso, Victor Brauner face punţi pe care au urmat destui creatori de valoare. Numele său este de neuitat, creaţia sa – un bun al culturii universale.

autor Boris Marian, redactor al revistei Faleze de piatră

sursa foto: http://www.all-art.org

Albul Farului

Sub albul farului părăsit de migraţia bărcilor de pescari au rămas numele femeilor scrijelit de marinari pe scândurile punţiilor şi pe vele părăsite, amintiri nomade în bătaia vânturilor galbene, prăfoase, ce bat dinspre sud. Aveau aur femeile,  sâni fierbinţi şi priviri blajine, cu care împărţeau bărbaţii între sfinţi şi netoţi.
Fluieram la vederea fustelor scurte, îmi plăceau genunchii, bifurcaţiile în sens giratoriu spre coapsele bine cambrate ca de statuie de teracotă bizantină. Ţurţuri lascivi, picurau iarnă din jgheaburi, apa toropită ca o lacrimă târzie le mânjea rujul Dior, auzeam sunete ce bolboroseau din ţevi întortocheate ca un drum la Canossa în timpul ciumei, iar ele strângeau din dinţii mici, muşcând buze de culoarea cireşei  făcând loc unor desfrâuri imposibil de descris, ca un incendiu la o casă de pierzanie când clienţii fug acoperindu-şi obrazul cu paravanele pictate cu păuni pe oblicul unor scări, evitând şuncile afumate, navigând printre sutiene şi jartiere atârnate la uscat, în lumina estompată de cadavrele frunzelor arămii din toamna vieţii noastre.

Şi iată că mă trezesc plutind hai hui printre întâmplările altor zile, luând cu mine miresme şi cufere nocturne, sterpe cuvinte, jucăriile copilăriei, privirea pisicilor, ultavioletă în lumina de neon unde se petrec iubiri din nuvele necitite, cu un ecou cadrilat, desenat cu negru de fum pe tricoul încă impecabil al unei beţii amânate
din care te trezeşti pe balustradă balconului într-un echilbru precar, sub tine aer şi dincolo vidul, în spate lista incompletă a eşecurilor tale, chilimbarul surpat al unei scene de teatru ieftin, şi aşa trec anii, în simplă cădere liberă, pană la ţipatul de gong, tresari la seaca ta izbire de trotuarul pe care au mărşăluit soldaţi şi cai, dricuri şi poeţi în automobile retro, clienţii bordelului literar, din care te-ai elberat ca o pasăre penibil de mare si stângace, sufocată de aripi şi gheare, sigur că sunt cu tine îi spui femeii tale, pe când ţi se acoperă ochiul cu pana morţii, cineva va avea grijă de puii noştrii, şi aşa laşi gândul să te strivească de caldarâmul dur ca un sac inutil, zvârlit de pe puntea barcii ce-şi manevrează plutirea spre larg cu un icnet greu de scripete paralitic.

autor Adrian Grauenfels, colaborator al revistei Faleze de piatră

Proza lui Viorel Şerban

Proza lui Viorel Şerban

Medic, reputat specialist în boli de nutriţie, autor, până în 1992, doar a unor numeroase şi importante volume de profil, Viorel Şerban publică, oarecum pe neaşteptate, un roman – Dincolo de lacrimi, Editura Facla, 1992. Cartea, impresionantă prin conţinutul ei dramatic, un strigăt de durere şi neputinţă, pe care omul, deprins cu un destin lin, împlinit, guvernat doar de succes şi încredere în forţele proprii, îl adresează Providenţei, cerându-i, parcă, socoteală pentru nedreptatea pe care i-o face, a părut, o vreme, un accident în biografia practicianului şi a omului de ştiinţă. Numai că experienţa catarsisului prin literatură nu a rămas izolată. În conştiinţa celui ce nădăjduia că scrisul îi poate potoli tumultul de întrebări, declanşat de un tragic eveniment biografic, se naşte dorinţa de a pune în pagină, de a comunica, de a da viaţă nu doar noilor sale experienţe sufleteşti, ci multor altor fapte şi gânduri legate de propria existenţă. Sunt întrebări despre ceea ce este şi ar trebui să fie fiinţa umană, despre devenirile dar, mai ales, despre slăbiciunile ei. În paralel, se conturează interesul lui Viorel Şerban pentru scriitură, ca act creator, dorinţa posibilei apartenenţe la cei ce produc literatura.

foto: dr. Viorel Şerban

Astfel, medicul Viorel Şerban publică, de data aceasta cu ţinta clară de a intra în lumea scrisului, încă două romane – Călători prin mâl şi ceaţă, Marineasa, 2006, şi Loc de trăit, loc de murit, Brumar, 2009.
Dar impulsul ce a generat apariţia primei cărţi nu poate fi uitat. Romanele lui Viorel Şerban rămân, mereu, foarte legate de biografia sa, iar fabula, povestea, pendulează, în continuare, între un nivel, consistent, de fapte aparţinând documentului şi un strat, firav, de ficţiune.
Aşa se face că spaţiul de referinţă al cărţilor lui Viorel Şerban este propria sa existenţă, văzută fie din perspectiva unui singur moment (volumul de debut), fie în devenire, în desfăşurare (următoarele două cărţi). Deşi autorul modifică unele coordonate ale epicului (numele personajelor, locuri, timpul desfăşurării), cele trei romane rămân în stânsă interacţiune, într-un gen de intratextualitate. Naraţiunile se întretaie, momentele se continuă şi se completează, încât, în cele din urmă, textele refac, chiar dacă într-o formă voalată, biografia celui care narează, configurând, privite împreună, un bildungsroman, cu întâmplări, oameni, psihologii, mentalităţi şi drame caracteristice vremii noastre.
Viorel Şerban este, aşadar, un autor căruia nu-i plac strategiile mistificatoare, el doreşte să-şi relateze experienţa personală, s-o scoată la suprafaţă, să-i confere, într-un fel, valoare exemplară. Naratorul este, de fapt, chiar personaj central. Acesta poate fi, pe de o parte, Brad Pârâianu, ce se povesteşte, îşi rememorează copilăria, revine, apoi, la maturitatea sa, dominată de uriaşul efort al întemeierii unui stabiliment cu semnificaţie profund umanitară: frumosul Sanatoriu de la Apele Vii, ridicat pentru copii (Călători prin mâl şi ceaţă). Sau ( Loc de trăit, loc de murit) Tudor Şubaru, cel ce străbate drumul iniţierii, de multe ori anevoios, spre propria formare, ca personalitate distinctă, în spital, într-o permanentă întrecere cu sine, cu treptele perfecţionării.
Personajul, oricare ar fi masca pe care o poartă (întotdeauna alter-ego-ul autorului), înglobează, în esenţa sa (prin el însuşi şi prin legăturile lui sociale) numeroase date ce-l fac reprezentantul unui anumit mediu şi al unei anumite categorii socio-profesionale: medicul. Amănuntele, ce abundă în cuprinsul romanelor, restricţionează accentuat cronotopul. Este limpede că autorul se referă, chiar dacă nu particularizează, în sensul a ceea se cheamă un roman cu cheie, la un loc precis conturat temporal şi spaţial, la fapte petrecute în zilele noastre, la oameni ce ne sunt contemporani.
Viorel Şerban consemnează, cu o bună memorie a dinamicii specifice, întreaga atmosferă ce ţine de arealul spitalului şi, tangenţial, de cel al universităţii aferente: spaţiile rezervate bolnavilor, uneori sordide, sau laboratoarele şi sălile de şedinţă, forfota “cazurilor“ grele, sau a gărzilor. Eroul e surprins, întotdeauna, în mişcare, în avânt. Elanul, starea de încordare, de aşteptare şi speranţă, dorinţa neabătută de a obţine ceea ce îşi propune, căutarea emoţiei ce o dă apropierea de ţel reprezintă trăsăturile dominante ale personajului central. Aflăm o mulţime de lucruri cu privire la munca şi organizarea corpului medical, la relaţiile doctorului cu bolnavii şi cu autorităţile. Aflăm, totodată, cum e alcătuit omul, cu slăbiciunile lui fizice şi sufleteşti. Fiind atât de aproape de ceea ce fiinţa umană reprezintă, autorul se străduieşte să-o prindă sub microscop şi să-i dea la iveală atât calităţile, cât şi tarele (e de reţinut, spre exemplu, pentru modul spontan şi convingător în care e antrenat în text, Luca Pulbere, ins complex, cu o biografie complicată şi reprezentativă). Exactitatea relatărilor şi a descrierilor, spiritul critic (şi autocritic) amplifică valoarea documentară a textului. Alături de comentarea aspră a unor aspecte, cum ar fi comportamentele reprobabile ale unora ori delăsarea şi nepăsarea, ce se instalează, distrugător, în toate cotloanele spitalului, contaminând baza lui materială, dar şi spiritele, paginile celor două romane sunt abundent populate cu figurile luminoase ale celor ce au sărit în ajutorul proiectului de a ridica Sanatoriul de la Apele Vii sau cu portretele memorabile ale “maeştrilor”, oameni dăruiţi profesiei, cărora autorul le închină, de altfel, volumul Loc de trăit, loc de murit, carte “Dedicată mentorilor mei”.
Dincolo însă de ceea ce ţine de aceste certificări, Viorel Şerban reuşeşte, să-şi elibereze, de multe ori, discursul de condiţionările momentului, ale incidentului de biografie, ale faptului comun şi pasager, plasându-l în orizontul, mai general, al semnificaţiilor trans-individuale. Această capacitate de a transforma datul real, previzibil, într-unul generator de tensiune textuală este, după opinia mea una, dintre realizările lui Viorel Şerban. Asemenea evenimente, ţinând de universul textual şi nu doar de stratul empiric, ar fi, spre exemplu, cele ce consemnează apariţia instantanee, suprinzătoare, a morţii, acolo unde doctorul nu vede încă iminenţa pericolului fatal: “Privind-o, plin e milă şi revoltat /…/ tânărul, rămas singur cu pacienta, simte, aproape fizic, moartea plutind în aerul camerei. Medicul nu făcuse nimic, asistase, tăcut, nemişcat, neputincios, penibil, cum adversarul îl învinge” (Loc de trăit, loc de murit, p. 77). Izbutite, prin efectele lor evocatoare, sunt şi pasajele unde autorul revine la tărâmurile natale. Aburul amintirii înduioşate conferă unor scene sensuri aproape emblematice, ca acest prânz al prăşitorilor:”Când lucrau pentru Uncheş, oamenii, cei mai mulţi, bărbaţi ori femei, aveau cămaşa crăpată în spate, intrau la prânz, pe poartă, îşi mai loveau o dată sapele de vreo piatră sau de stâlpul porţii, să le scuture … şi se îndreptau agale, aşteptând, parcă, o invitaţie specială spre masa pitică… şi aşteptând fiertura aburindă, pe care Baba Noastră, ca oricare altă femeie din sat, le-o turna în străchini.
Lingurile erau duse la gură, nici prea rar, dar nici grăbite, astfel încât să nu se lovească una de alta în jurul străchinii comune, deşi unii, cu siguranţă, nu mâncaseră, dimineaţa, decât, poate un codru de turtă, cu ceapă. Mâncare era destulă şi o mestecau aşa cum, probabil, şi lucraseră: continuu, metodic, fără să se omoare, însă, cu firea“. ( Călători prin mâl şi ceaţă, p. 112-113).
Şi, dacă strădania de a ridica sanatoriul îi prilejuieşte autorului gânduri cu privire la capacitatea de dăruire al omului, la caracterul ori moralitatea contemporanilor săi, iar munca în spital îi dezvăluie, în cele din urmă, degradarea ambianţei şi triumful bunului-plac, traseul vieţii personale, experienţa sa de medic îi relevă adevăruri existenţiale: neputinţa şi singurătatea fiinţei în faţa bolii şi a sfârşitului. Nudă, niciunde, poate, mai îndeaproape cunoscută ca pe patul de suferinţă, moartea i se arată doctorului, menit s-o alunge, nu doar ca unul dintre secretele adânc încastrate în destinul uman, ci drept un duşman perpetuu, puternic şi misterios, a cărui prezenţă produce durere, revoltă, dar, mai ales, perplexitate. În faţa acestor constatări, medicul pare a eşua, deziluzionat şi neputincios. “Intră în cabinet şi trase uşa după el” sunt ultimele cuvinte ale romanului Loc de trăit, loc de murit.
Titlurile celor două cărţi sintetizează, în metaforismul lor cvasi-incert, concluziile traseelor parcurse de erou. Lumea despre care vorbeşte Viorel Şerban, cea circumscrisă spitalului, lumea dinafară, societatea în ansamblul ei sunt tărâmuri năpădite de neguri şi noroaie. În ele adăpostim, totodată, locul unde, trăind, vom muri. Titlurile, ca şi finalul celui de al doilea roman exprima, însă, o atare viziune pesimistă mai drastic decât o fac desfăşurarea fabulei şi galeria personajelor. Există multe pagini despre izbânzile oamenilor din spitale şi de pretutindeni, despre frumuseţea efortului şi a sacrificării de sine, despre performanţe şi rectitudine. Uşa închisă poate fi, în aceste împrejurări, doar semnul unei trecătoare oboseli. Dincolo de ea, mai rămâne, totuşi, puţină nădejde.

5 mai 2010

sursa foto: http://medienforum.infin.ro

autor Olimpia Berca

Între timpuri (fragment)

Amintiri cernite-n amurg
-roman-

Motto
***
“Amintirile împodobesc mai întâi singurătatea. Apoi o despoaie.”
Vasile Ghica

Cuprins:
Azi, p.
Capitolul I- Bucureşti, p.
Capitolul II- O iubire, p.
Capitolul III- Şmenuri, p.
Capitolul IV- Încă puţin, p.
Capitolul V- Căutări, p.
Capitolul VI- Amurg, p.

Azi,

“Nu reuşesc, sunt mahmur…”
Mâinile, mărturie a trecerii timpului, strâng neputincioase paharul.Mintea nu mai e foarte vie, deşi a mai rămas ceva din savoarea acelor timpuri, când întorcea pe degete lumea.
Dă pe gât tăria, priveşte pustiul din jur. E singur: nevasta i-a murit şi l-a lăsat pe mâna rudelor. Chiar dacă nu are copii, nu duce lipsă de nepoţi. Îşi toarnă vin în pahar. Simte cum îl roade stomacul: nu a mâncat nimic, de unul singur nu are poftă. De băut, însă bea, acum că Marcela nu-l mai pisează:”m-am săturat să văd cum te îmbeţi ca porcu’!” Tuşeşte: o tuse seacă, urâtă. Nu-i pasă! Ar vrea să se ridice de la masă şi să facă doi-trei paşi. Se sprijină cu palmele de marginea ei, dar picioarele nu-l ascultă. Respiră, iar aerul stătut al camerei îl ameţeşte şi mai tare.Tavanul înnegrit de fum şi praf se apropie ameninţător de el.Parcă-şi aude vocea:
– Stai naibii, acolo! Nu mai veni peste mine!
Îşi fixează mai bine scaunul sub el. Nu se poate ridica. Ce bine că nu a căzut! Nici nu ar fi avut cine să-l ridice. I s-a întâmplat de câteva ori:când s-a trezit şi s-a ridicat, a constatat că era plin fie de vânătăi, fie de sânge.Rănile i s-au vindecat, el însă nu s-a lăsat de beţii. Mai bine să pună capul pe masă şi să adoarmă.
Amintirile vin dintr-o tolbă uriaşă. Viaţa e scurtă? Dimpotrivă, e nesfârşită. O mişcare neatentă a mâinii face ca paharul, pe jumătate plin, să se răstoarne peste faţa de masă, să cadă zgomotos şi să se sfarâme pe gresia murdară. Priveşte bucăţile mici de sticlă: i-ar plăcea să le simtă ascuţişul.Îşi strânge fruntea cu palmele. Închide ochii. E beat…
Sună telefonul: o dată, de două ori. Se opreşte, apoi o ia de la capăt. Ridică ameţit fruntea de pe masă. Lumina murdară se strecoară prin porţiunile curate de geam. Îi urmăreşte direcţia şi privirea lacomă adună laolaltă detalii din casa în care locuieşte de peste treizeci ani. Când a primit-o de la doamna Ionescu, el şi Marcela i-au promis bătrânei doamne că o vor îngriji ca pe mama lor şi că nu vor vinde casa. Bătrâna nu a mai trăit mult după aceea, iar ei s-au pricopsit cu ditamai casa: tocmai când clădirile dispăreau sub tăvălugul buldozerelor comuniste.În cartierul Floreasca, pe strada Doamna Oltea, casa dăinuia elegantă, oarecum solitară printre construcţiile cenuşii din preajmă. Când el şi Marcela s-au mutat aici, au simţit trecerea de la periferie la centru, deşi, în sinea lor, ştiau că banii nu aduc fineţea boierilor pe care el, personal,i-a dispreţuit dintotdeauna, pentru că nu au fost în stare să pună ban pe ban să-şi sporească averea. A ştiut dintotdeauna că nu putea fi ca ei: nu îi înţelegea şi uneori mai simţea nostalgia diferenţelor. Nu a făcut însă niciodată o dramă din toate astea şi, deseori, îşi spunea:”Nu se poate călări un cal pur sânge, dacă toată viaţa-am rânit la porci.”

artist Gina Baranovschi, Privirea

Se ridică şi face câţiva paşi spre dulapul pe care se află telefonul. Camera e plină de mobilă din lemn masiv, moştenită de la bătrâna Ionescu alături de mobilele aduse din celelalte case în care a poposit de-a lungul timpului. Nici el şi nici Marcela nu s-au îndurat să arunce nimic; an de an au adunat. Acum, nu mai are loc să se mişte printre obiecte. Ridică receptorul şi degetele îi tremură firave, palide culori vineţii, contrast pe negrul lucios al aparatului, un model înnvechit ca şi el, acelaşi de pe vremea primei lui stăpâne. Vocea lui Tudor e ca o pasărea prizonieră în butoi.
– Alooo!
Face eforturi vizibile să înţeleagă ce i se transmite de la celălalt capăt al firului.
– Nu, dragă nepoată. Nu te bucura fără motiv. Credeai că-i gata?
O scurtă pauză, apoi continuă:
– Trec de la un propietar la altu’, nu? Dacă e cu uzufruct… Aşa spune notăriţa… Hmm! Cine? Jidanca aia?
Depărtează receptorul de ureche. Nu mai ascultă şi doar adaugă:
– Am fost al naibii de ticălos, nu? Că nu ţi-am dat ţie totul? Şi, ca nu cumva să rămâi fără nimic,m-ai tot purtat pe la notăreasă. Bine,gata, nu am chef să-ţi mai aud pliscul! Semeni atât de mult cu mătuşă-ta, de am impresia că nici nu a murit, ci sufletul ei numai ce s-a mutat dintr-un trup în altul.
Pune receptorul la loc,în furcă. Aprinde lumina. Camera îşi strânge pereţii. Pânze de praf, unele mai dense,altele mai diafane se ridică spre mănunchiul de lumină din tavan. Fiecare ascunde întâmplări, amintiri. Priveşte mirat dârele de praf. Amintirile vin de-a valma, nu ţin seama de ordinea lor. Straniu, i se pare însă gustul de amintire trăită cu sufletul. Îl năpădesc tot felul de prostii de care a fugit toată viaţa. A muncit de dimineaţa până seara, a dus o luptă grea cu spaimele băiatului venit de la Glodeni: un molâu cu tălpile crăpate, aterizat în iadul din Bucureşti. Nu avea de nici unele! Împlinise paisprezece ani, era sfios ca o fată mare şi îi era foame. Erau şapte fraţi. El era mijlociul. Matei, fratele mai mare,locuia la Bucureşti: avea o prăvălie şi s-a ivit ocazia angajării unui băiat bun la toate, unul de încredere. Şi cine altul, dacă nu el, fratele cel mijlociu ? Era prin anii 30…

Capitolul I
Bucureşti
Primăvară timpurie!
Simţea parfumul pământului reavăn şi ochii nu i se obişnuiseră cu lumina proaspătă de afară. Avea încă fiorul frigului adunat: abia ce îndrăznise să dea jos cojocul. Terminase primii ani de şcoală: ştia să citească, să scadă şi să adune; cu tabla înmulţirii era mai complicat, dar învăţătorul îi spusese că e isteţ şi prinde repede. Hotărât să ia drumul Bucureştilor, habar nu avea ce urma să întâmpine. Îi era teamă, dar tot el îşi lua inima-n dinţi şi-şi dădea singur curaj zicând:”mânzule, pune-ţi şaua şi dă-ţi bice!” Tînjea după ceva, iar curajul moştenit de la bunică-sa,- femeie aprigă care crescuse zece copii de una singură, deşi avusese trei bărbaţi răspândiţi, care-ncotro, spulberaţi de valul războaielor sau scârbiţi de fatalitatea destinului lor,- îi spunea că venise momentul plecării.
Petrecea ultima noapte sub acoperişul casei părinteşti. Nu-şi dădea seama dacă era trist sau nerăbdător să vină zorile şi să se îndrepte spre o altă lume. De cu seara, maică-sa îi pregătise bocceluţa: două perechi curate de izmană, un ştergar, două cămăşi, una subţire din in şi una mai groasă din cânepă aspră. Avea o singură pereche de pantaloni din stofă ţesută la război de bunică-sa şi o singură pereche de încălţări: nişte gumari din cauciuc. Nu avea ciorapi: venea însă căldura şi auzise el că la Bucureşti era mai mult arşiţă.Separat, într-un prosop curat, o bucată de slănină, câteva jumări şi-o pâine de mălai, galbenă, cu o crustă sărată deasupra. Cele două bocceluţe aşteptau cuminţi, lângă uşă,venirea dimineţii.
În noaptea aceea, nu a visat nimic: a dormit puţin, cu grijă să se scoale în zori, să ajungă la timp să ia trenul.

Îi e foame! Se îndreaptă spre bucătărie. Lumina prăfuită a celor câteva becuri învăluie misterios mizeria din jur. Deschide frigiderul şi un gândac sare sprinten pe piciorul lui. Îl îndepărtează amuzat cu celălalt picior. În viaţa lui nu a omorât nici o gânganie, nu pentru că i-ar fi fost milă, ci pentru că nu l-a deranjat. În schimb, oamenii! Mari probleme a avut cu oamenii: l-au luat de prost…Nu i-a contrazis, dar ori de câte ori s-a ivit ocazia le-a servit câte una. Se uită atent prin frigider şi, în afară de o bucată de brânză uscată, nu găseşte nimic: numai lături, aduse o dată pe săptămână fie de poliţist, căruia i-a donat casa cu drept de uzufruct viager, fie de nepoată. Farfuria cu brânză tremură în mâinile lui şi constată cu amărăciune că trupul nu-l mai ascultă şi, aproape inexplicabil, trecerea timpului luminează mai clar amintirile…

artist Gina Baranovschi, În ritmul muzicii

În acea dimineaţă, casele răzleţe, înconjurate de întinderi de pământ, dormitau în tăcere.
Tudor strângea la piept cele două bocceluţe şi aşteapta în gara micuţă venirea trenului. Din când în când îşi umfla nările cu aerul pătrunzător al dimineţii şi era înspăimântat la gândul că nu ştia nimic despre viaţa de dincolo de câmp! Uneori, în zilele lungi de iarnă, la gura sobei, bunica le mai povestea nepoţilor,vârâţi unii în alţii. Mama lui era, în schimb, aproape mută: robotea pe lângă casă şi, din când în când ocăra vreun duşman nevăzut. Nu-şi mângâia copiii, iar gesturile de tandreţe se consumau numai la adresa vitelor. Erau şapte fraţi, din trei taţi dispăruţi.
Tudor îşi muta trupul firav de pe-un picior pe altul şi frigul dimineţii îi sporea nerăbdarea.Privea din când în când cerul întunecat, iar, undeva, în depărtare zărea o fâşie de lumină ce se lupta cu dihoniile întunericului. Părea o zână poposită din altă lume, ce vroia să îndrume paşii băiatului grăbit să se ia la trântă cu viitorul. Fumul gros, însoţit de mirosul înnecăcios, anunţa venirea trenului. S-a apropiat de linie, dar nea Goriţă l-a dat cu blândeţe la o parte:
– Stai liniştit fecior, că nu pierzi trenu’! Oricum nu pleacă până nu-i fac io semn cu steagu’.
Se uita speriat la nea Goriţă. Şuieratul metalic se auzea din ce în ce mai aproape.Îşi simţea inima pe buze. Muntele de fum se rostogolea spre el şi scrâşnetul dur de metal ronţăia din liniştea dimineţii. Mai venise să vadă trenul, dar în acea dimineaţă era prima oară că se afla atât de aproape de uriaşul metalic.
– Hai, fecior! Că pleacă trenu’. Acu’ ce mai aştepţi?
Nea Goriţă l-a împins de la spate şi aproape că l-a urcat cu forţa pe treptele de la vagonul de clasa a doua, în faţa căruia Tudor, devenit stană de piatră, părea să nu mai aibă nici un fel de reacţie. Îşi simţea picioarele grele şi numai uriaşa forţă interioară îi provoca reacţii, menite să îi probeze anume instincte. Ajuns pe treapta de sus,
s-a întors către mica staţie, Glodeni şi privirea lui a străpuns alburiul ceţos al dimineţii. Casa,chipul mamei şi al bunicii s-au amestecat şi el a privit din nou totul cu sufletul încărcat de vise, de întâmplări după care tânjea.
Pe bancheta de la fereastră, vedea câmpiile ce alunecau pe lângă tren. Nu ştia nimic despre Bucureşti, dar avusese grijă să îl roage pe învăţător să-i împrumute o carte cu ilustraţii. Citise că e capitala, oraşul cu cel mai mare număr de locuitori. Fotografiile însă, oricât de atent le-a privit, nu l-au dumirit prea mult. Mulţimea de oameni, de maşini şi acele ciudate cutii de lemn, trase de cai-numite tramvaie îl făceau să şi-l imagineze ca pe un uriaş cu mai multe capete ce se desfăceau şi se împleteau bizar. Când era mic, bunica îi citise dintr-o carte ferfeniţită un basm despre un uriaş asemănător.Fusese singurul nepot căruia îi făcuse favorul de a-i citi, pe timp de iarnă, când vântul şuiera şi zăpada înghiţea în troiene gospodăria lor, basmul despre uriaşul cu multe capete. Ajunsese să-l ştie pe dinnafară. Când a observat însă că fraţii lui şi maică-sa îl priveau şi zâmbeau batjocoritor, ori de câte ori îl vedeau tolănit la gura sobei, cu ochii strălucind de curiozitate şi urechile ciulite la vorbele bunicii, Tudor i-a spus, înnecat de lacrimi: ”Să nu-mi mai citeşti bazmu’ !”
Bunica l-a privit lung, a dat să plece apoi la ale ei, nu înainte însă de a strecura, printre buze:”Bine,copile! Se cheamă că ţi-a crescut puţa! Bazmu’ nu mai e de nasu tău!”
Din acea zi,cartea cu filele îngălbenite a dispărut şi uriaşul cu multe capete a devenit amintirea ce păşea alături de trenul care-l ducea la Matei, fratele cel mare, chivernisit la Bucureşti.

autor Catia Maxim, secretar-redacţie al revistei Faleze de piatră

Vecinul de la scara vecină ; Pentru că nimeni nu mai scrie adevărul (Jurnal în trei)

Vecinul meu e un necioplit.

Vecinul meu e un necioplit şi jumătate.

Vecinul meu e un necioplit şi jumătate, are o dacie!

Vecinul meu e un necioplit şi jumătate, are o dacie şi un fiat!

Vecinul meu e un necioplit şi jumătate, are o dacie şi un fiat dar nu are unde să le parcheze pe amândouă…  aşa că le distribuie una în faţa celeilalte astfel încât cu ele să formeze un unghi drept…  deasupra locului unde face el „manevra” stau eu şi fumez un slim în fiecare seară. Peluza mea e fantastică… nimeni nu ridică privirea şi, dacă se găseşte cineva să o facă, bunul simţ i-o coboară înapoi la linia orizontului.

Vecinul meu are coadă.

Vecinul meu are coadă şi e urât.

Vecinul meu are coadă şi e urât… şi nevasta lui e şi mai urâtă. Azi e prima dată când o văd şi de sus… hm… am crezut că e ceva interesant în felul ei de merge!… nu sunt deloc un reticent… sau privirea mea. Vecinul meu a parcat într-un final…ambele maşini aşa cum ştie el. Două minute cred a stat în maşină… apoi o femeie blondă a coborât apăsat, ţinând o sacoşă în mâna dreaptă… ochii mici… trăsături de gravidă… ştearsă parcă.

Stau la cinci.

Stau la cinci şi totuşi văd foarte bine.

artist foto: Ciprian Chindea, Cerc

Stau la cinci şi totuşi văd foarte bine.  Femeia asta are cearcăne, femeia asta e plânsă. Vecinul stă şi priveşte portiera maşinii. Nevastă-sa cu spatele la el… gata- gata să plece…între ei există un ritual al înţelegerii fără prea multă „palavră”… Ea deşi pe picior de plecare, nu se clinteşte! El se uită la aceeaşi portieră de un minut…pe ceas …cei doi nu se mişcă! Vor să plece imediat (în special ea)… coboară trotuarul şi el se uită la acelaşi fiat bleu… şi se întoarce, deschide maşina, intră în ea, se aşază pe scaunul şoferului şi iarăşi stă! Femeia cea blondă, suspendată în timp de evoluţia cretei pe asfalt… închipuind o aripă de înger neagră… ştiu eu ce să zic? Ţine foarte mult omul ăsta la maşină…dar cineva aparţinând biocenozei oraşului… au venit amândoi … nici măcar nu se privesc… el montează panoul antisolar pe geamul din faţa, ia o cârpă din torpedo şi începe să frece oglinzile cu ritmul unui cal scăpat pe autostradă. Terminasem de fumat a doua ţigară, el încă mai ştergea prima oglindă (glumesc – dar a durat foarte mult până s-o termine pe cea de-a doua)… portbagajul, geamurile, cât praf… nu se priveau nici acum, ea îl aştepta nerăbdătoare, coborâtă de pe trotuar, ca un semn al umilinţei, al supunerii, nu mai era la înălţime ci îl aştepta pe el să se coboare de pe podium, să meargă o dată să se culce să ia telecomanda… să facă ce-o vrea doar să se desprindă odată de acea matcă abiotică. Am auzit-o spunându-i „Hai!… odată” dar vocea ei prea slabă şi prea timidă… nu reuşi să se ridice la standarde de factor determinant.

Vecinul meu e un necioplit, am aflat asta mai înainte…

Vecinul meu are coadă, e urât are o nevastă frumoasă din punct de vedere etic…

Vecinul meu are două maşini şi merge pe jos… Vecinul meu e o mustrare vie la adresa biomului nostru urban!

Pentru că nimeni nu mai scrie adevărul (Jurnal în trei)

Redactat de Abdul Munaf la data de treisprezece, într-un loc necunoscut, lună necunoscută, oră necunoscută, anul 2010

لقد فعلتها اليوم

Drag jurnal a meu,

Ţin anunţ la tine despre ce întâmplat azi la mine. Ieşit parc piaţa ics mâncat igrec. Vrut mers scăldat fântâni arteziene dar întâlnit doi prieteni meu care vrut mers mâncat simingerii! Eu aşezat bancă lângă ei, analizat fiecare în parte. Prim lângă mine fost frate rumân. Prost frate rumân! Avut nevastă frumoasă, amantă bloandă moartă de el… iar el făcut din ochi la mine umblat prohap la faţa la toneta cu durecşi. Eu uitat la el lung sub ochelar!  Şi vrut dădut o palmă peste ochi. Da el făcut strahoi mare, mâncat mult fasolă-n Botoşani! Eu supus pe el la duel – priviri cu sforţări scremute! Apoi amintit ai mei făcut aşa la ei la Hunayn înainte certat dădut şuturi!

Celalalt frate în cruce avut ţigări. El foarte bădăros…nu servit la mine da’ servit frate rumân. Îngâmfat fost toată dup-amiaza!

Ei povestit despre ce putut întâmplat când venit sfârşit la lume. Eu ascultat la fiecare părere tras concluzii bine. Dar ei nu vrut ascultat la mine când eu vrut vorbit. Discutat mult când văzut porumbei vrut împerecheat. Porumbel înfoaiat alergat porumbiţă curvă. Curvă da ea nu stat la el făcut treaba cee. Prost jucat spectacol ist. Da râs mult la el şi nu putut spune decât ţie ce întâmplat acolo.

Eu vorbit prost rumânească. Dar eu nu spus la nimeni şi văzut că nimeni nu observat cum vorbit eu atunci când vrut a spune ceva. Eu foarte rar vorbit şi ceilalţi mai ales uitat foarte urât la mine când eu deschis limbă. Da eu nu ştiut tot ce ştiut eu! Şi la asta greşit foarte mult judecat la mine.

În fin nu contat asta mult foarte dar eu vrut spus la tine şi tu ştiut eu fost sincer totdeun. Nevast meu ist nebun foarte plecat la maică-să. Dimineaţă nu găsit sufragerie ouri şi lăpţi. Ea făcut toate iste de obicei da acum făcut eu tot şi fript tare la deget mare pus tigae. Eu nu mai bătut mult timp la dânsa. Nici la mamă soacră nu bătut! Ele temut amândoi de mine şi eu nu arătat vănjos. Eu crezut spart oglindă reflexul meu.

După ce terminat ieşit cu işti doi fraţi eu dus peste ele nervos! Afară foarte încălzit soare prost şi eu nu mai obişnuit cu el de mult la Hunayn. Eu intrat încet nu cumva trezit careva luat la mine la şut. Da fost foarte tare sete la mine şi dus bucătărie mâncat apă robinet. Scăpat nişte pahare spart gresie şi luat tată socru de subsoare când el ţipat la mine ce căutat la el apartament? Da eu spus iubit foarte mult Ileana! Eu ţipat aruncat parter pe geam dacă Ileana nu întors la mine cinci minute. Şi Ileana strâmbat la mine încăpere atunci eu enervat mult. Pus mâna cuţit apropiere şi sărit mult foarte la ea la beregat. Da nu putut făcut nimic şi scăpat şi cuţit pătruns deget mic picior stâng la mine! Eu urlat şi urlat, ei râs cât râs da nu avut cum ajutat la mine sau nu vrut ajutat la mine. Eu frică foarte avut injecţii. Spital nu vrut contactat nici sunat unu doi. Dus acasă cu taxi chemat rapid venit foarte încet. Da nu lăsat baxiş la frate ţigan uitat la mine sictir! Trecut doişpe noapte şi eu nu putut găsit linişte, nu putut sta în pat dacă nu avut Ileană ţinut la subraţ. Nu putut nici mers prin casă picior durut tare la mine. Atunci eu uitat pe geam. Nu văzut nimic lumină stâlp prost. Stins tot băgat plapumă peste cap da eu tot transpirat şi tras atunci de tine din subpat şi scris toate aste rând mai sus enumerat.

Mai vrut acum făcut chestie interesant. Sunat la Ileana la mă-sa ei. Şi avut foarte noroc răspuns chiar ea. „Marhaban!” spus eu imediat. Şi ea închis imediat foarte decât spus eu „marhaban”. Ce făcut mâine nu ştiut dar ouri eu numai prăjiţi şi lapţi nu mai fierţi. Accidentat tot de când ea plecat casă astă cu chirie! Eu zis la ea „Ileana eu mers cu tine luat acolo prezetat la familion la mine. Ei primit căldură şi nu spus nimic eu iubit foarte mult şi ei ştiut iste. Vorbit tătuca meu la moscheu! Primit înăuntru da primit şi fără vorbit tătucă meu. Nu trebuit decât spus da şi eu căsătorit cu tine lăsat verişoare de-a doilea cu ochii în cer şi nu vrut înmulţit avere familie nici nu schingiuit foarte la tine.” Şi Ileana speriat tare când auzit iste şi spus că ea va rămănit printre arab împuţit care o va bătut foarte. Şi pus bulendre în cap cum la mă-sa acasă ea pus mai demult. Ea nu putut bătut capuri de pământ şi nu putut respectat Coran şi Alah. Eu atunci tras la ea scatoalcă sănătoasă. De ce făcut Alah prost? Ce făcut Alah la ea? Eu nu vrut avut harem. Mai avut două neveste numai acasă da pe niciuna nu iubit mai mult ca Ileana ist româncă. Şi ea ce dacă fost creştin. Scos eu dumnezeul ei din cap.

Da vezi tu jurnal a meu?…Foarte greu viaţă dus ici la rumâni. Da la iarnă întors la familion. Iarnă trecut fost greu tare! Eu cerut iertare la ei oficial şi sperat mult iertat la mine. Singur băiat mare avut. Rest prost frate pierdut picior în atentat pus el bombă la Al Shardeyun. Şi rest paişpe muieri făcut tată meu cu multe neveste avut cel mai frumos harem din ţinut.

Păcat nu iertat tata la mine!…Eu curs ochi pe tine dacă mai stat mult notat…încercat abţinut da lacrimi iste curs ca proastele!…fost bine cândva poate şi la mine…avut grijă de copil micu rămas acolo la Badr!

إجازة

Redactat de Vasâli sorboveanul, la data de treisprezece, într-un loc necunoscut, lună necunoscută, oră necunoscută, anul 2010

Noroc mă!

Eu nu vreu a-ţi zâci da mi s-întâmplă foarti des mă sâ-l văd pi poponaru ăsta di Abdul cum plânge. Eu nu ştiu ci ari el pi sufleţăl di nu vre a-mi spuni. Şî mă rog di el toatî zîua. Spuni uă ci ai cî poate te-oi ajuta cu ce-oi pute. Da el vorgheşti numa prostii. Toată zâua sâ plângi di bagaboanta aia micî di Ileana. Cî ba cî nu-l satisfaci cum trebe ba cî îi zâci cî n-o pute faci prunci! Ba cî îi zăbăloasî ba cî îi proastî, cî nici eu nu mai l-înţăleg şî nu mai ştiu ci sî mai cred.

Eu ştiu di acasă di la mini di la botăşani cî dacî una nu sî spală atunce puti…şî dacă pute însamnă cî îi nispălată. Şi dacă îi nispălată nu ti mai uiţi la ie. Da dacî s-ar pute şi eşti şî tu nispalat atunce faciţi părechi zdravănî. Da dacî arăboiu ista nu puti şi ie pute îi clarî treaba. El spuni cî nu vre di la ie pre multi şî cî dacî i-ar faci şî di mâncari ar fi o treabî. Îi tot gălbăjât şî vai di curu lui. Da ieu ci sâi fac dacî n-o stat cuminti şî s-o apucat sî punî bombi prin sat pi la el. Ave acolo tăt ci-i trebe! Şî nevastă frumoasî şî copchil ghini supt…şî averi şî ci mai vreie muşchiu lui. Aice iaca îl ţîni aia la ie acasî şî acum dimineaţî l-o dat afarî. Noroc cî l-am văzut cum stăte culcat pe-o bancî şî i-am dat ceva di mâncari cî ni-i prietin nu di alta. Şî eu pi preteni îi ajut la nevoi poate m-or ajiuta sî iei pi mini cândva. Da eu uăi băieti vinisăm cu un alt preten şî el cioban di samă pi la noi prin sorbova şî el râde di mini că ajut toate panaramili şi i-am spus cî îi nesensibil şî sî mă lesi sî ieu di la el ceva parali sîi dau lu Abdul sî mai trăiascî vreo douî trei zîli pân ci s-o-mpaca cu aia micî c-apoi ni i-o da el înapoi. Lui îi placi mult covrigii di la simingerii. Bagî-n el ca spartu i-o zisăi di multi ori. Da el îi învăţat sî mânânci di la el di-acolo că ari nu ştiu câti cuferi cu aur şî argint pi la măsa p-acasă. Poati mă duci odată şî nu mă mai întorc acasî mă dau rătăcit şî scăp di sărăcii şi di prostii. Mai greu sî scăp di sărăcii cî di prostii mai uşor îi di citit şî di aflat culturism general.

Mi-o dat ăsta parali şî l-am ajutat pi Abdul da i-am zâs sî aibî grijî cî lumea îi ră şî îi neputincios în faţa ei. Eu la mini acasî aice în oraş nu pre pot sî-l ieu cî faci nevastâ-mea urât. Da la ceilantî la sorbova sî poati cî aia îi oleacî mai proastî ca mini şî mă credi dacî îi zîc cî ni-i frati.

Abdul ni-i ca un frati la urma urmii. S-a faci el ghini la casa cee-a lui şî poati n-o uita di mini.

Vezi ci faci. Noroc şî sănătati!

Redactat de Ileana Glăcuţă la data de treisprezece, într-un loc necunoscut, lună necunoscută, oră necunoscută, anul 2010

Xmuvo tampusase,

Tot ce-ţi voi spune acum se rezumă la un mare secret. În fond secretele mele reprezintă tot ceea ce cu adevărat am avut vreodată. Abdul m-a băut iarăşi în ciuda carenţelor sale de bărbat violent. Nu ştiu de ce dar încep să înţeleg ceea ce vrea cu adevărat de la mine. Sau încep să înţeleg ce vreau eu de la el. Da! Vreau să mă lase să fiu fericită. Nu l-am înţeles niciodată. Vrea să-i plătesc facturile luna asta pentru că el a rămas fără bani după ce l-au dat afară de la fabrică. Abuzează de dragostea ce i-o port şi de sinceritatea mea.

Nu i-am spus decât că vreau să fiu unica lui soţie. Că nu îl voi putea suferi atunci când vom ajunge la el acasă, şi voi vedea că-şi petrece o noapte lângă alta după care următoarea noapte şi-o va petrece lângă mine, următoarea lângă alta…mi-a spus că per total ar avea vreo douăzeci şi cinci de neveste şi, după tradiţia lui mai poate adăuga în harem încă pe atât. Că doar e destul de împlinit şi le poate face faţă la toate odată. Sentimentele nu există. Lumea lui e o lume pe care nu pot să o înţeleg. Oricât de mult aş dori,  şi-mi doresc să o fac, nu pot să înţeleg!

I-am spus că mă voi duce să stau alături de mama mea, o săptămână, cât să-mi pun ordine în idei şi să pot face ceva pentru noi, nu neapărat să-i impun unele condiţii cât să îi impun un stil de viaţă nou pentru amândoi, care să ne satisfacă pe amândoi, şi prejudecăţile şi principiile noastre…Astfel că seara trecută m-a condus până la gară de unde m-am urcat în trenul spre Sorbova şi până a doua zi dimineaţă am ajuns. La ora cinci jumătate tatăl meu mă aştepta cu zâmbetul pe buze  în haltă. Ce zâmbet fals! Pe drum nu am spus nimic niciunul. În afară de câteva întrebări despre sănătate şi starea vremii, un protocol pe care îl respectăm de fiecare dată când vorbim, parcă prevestitor de ceva ce nu va suna tocmai bine!…Acasă mama mă luase din prag cu un sfert de ţuiculiţă de prună, pe care o scăpă din mâini când mă văzu cum arăt. Ochiul într-adevăr îmi era vânăt, faţa îmi era roşie, grumazul căpătase o culoare nedefinită – alta decât cea obişnuită – întregul meu corp era parcă ciopârţit din cauza figurii. Tata mă văzu şi el la lumină şi se cruci!…eu nu ştiam ce îmi făcuse până nu m-am uitat şi eu. În gândurile mele, acolo cu el, nu simţeam nici o durere, şi nici prin gând nu mi-a trecut că arătam în aşa hal.

Nu le-am spus ce se întâmplase pentru că lungi şi interminabile discuţii mustrătoare s-ar fi abătut asupră-mi iar dojana părintească este exact ceea ce nu-mi trebuieşte acum. M-am dus să-l văd pe Vasile, un cioban cu care m-am împrietenit de pe vremea când eram mică copilă şi el îmi arăta toate trucurile ce se făceau la stână pentru a ieşi lactatele mai deosebite, personalizate la gust! Nu l-am găsit la casa pe care nu demult mi-o cumpărase pe malul pârâului.

A fost dintotdeauna îndrăgostit de mine dar nu a fost în stare să mi-o spună verde-n ochi niciodată. Îmi spune însă de fiecare dată că ţine la mine ca la o soră mai mică şi că face totul doar pentru a mă vedea zâmbind. „Lilişor” aşa îmi spune el mie, cred că nu îmi ştie numele adevărat, dar nici nu trebuie să îl ştie. Îmi place mult când îmi spune astfel. Toţi din sat îmi spun Ilinca iar apropiaţii Ilenuş. E un bărbat deosebit iar dacă s-ar spăla ar fi şi mai bine. Până la urmă a te emancipa înseamnă că unul mai ieşit prin lume trebuie să stea să-ţi explice exact ceea ce trebuie să faci iar tu să-i urmezi sfaturile în totalitate dacă vrei a fi demn de înalta societate. L-am căutat la stână şi nici acolo nu era. Mama lui – cea care m-a îngrozit întotdeauna – mi-a spus că s-a dus cu nişte treburi prin oraş şi-i plecat cam de vreo două săptămâni. În sufletul meu Vasile are un mare rol. Mă face să râd de fiecare dată. Mă detaşează şi mă relaxează atât de mult încât uit că nu e decât un biet cioban. Biet biet, dar casa aia tare îmi face cu ochiul. Mi-a spus că e a mea. Că oricând doresc să stau într-însa să mă duc fără să clipesc. Şi că mi-o dă mie fără să se gândească de două ori înainte.

Bietul Vasile! El nu ştie cum se face treaba asta. Nu ştie că trebuie să mă ceară întâi de nevastă, că trebuie să treacă casa pe numele meu…sau să mi-o lase prin testament, acele „docomente multe” şi „dătătoare de dureri de cap”…nu le-a înţeles niciodată rostul. De fiecare dată întreba când îi dădea ajutor la primărie: „Eu unde trebe să mă semnez?” Şi eu îi arătam spaţiul punctat înainte să mai facă haz şi cele de la ghişeu de naivitatea şi prostia lui.

Puterea de îmbărbătare însă e cea care îmi trebuieşte acum şi dacă pe Vasile nu îl găsesc, voi uita că m-am născut şi mă voi arunca mai sus, în iaz, la bulboană. Ce viaţă e asta? Unul mă iubeşte dar nu mi-o spune pentru că nu ştie ce e iubirea altul nu mă iubeşte dar mi-o spune zilnic chiar dacă nici el nu ştie ce e iubirea…sunt derutată complet. Fiinţa mea arată ca după un deces!…Mâine voi încerca să ajung la iazul acela!…Marele meu secret poate ţi-l voi spune o dată şi o dată dar nu mă simt acum în stare să mai scriu nimic!

Noapte bună cheri! Poate mâine ne vom mai revedea la fel de vii, sper!

autor Pavel Nedelcu, moderator al grupului LSF din cadrul proiectului Cititor de Proză

Cernăuţi şi poeţii săi

Pe locul unde se află, azi, Cernăuţi, era cândva o aşezare, Ţeţina, care a fost distrusă de tătarii lui Batâi ( sec.XIII). Actul prin care este atestată existenţa Cernuţilor este datat la 1408, printr-un zapis al lui Alexandru cel Bun. Aşezarea se afla la răscrucea unor importante drumuri, Polonia, Austria, Moldova, Rusia, fiind interesate de existenţa oraşului. Negustorii din Lemberg (Lvov) au fost cei care a contribuit la dezvoltarea Cernăuţilor în secolele XV- XIX. În anul 1775, Habsburgii impun un guvernator al oraşului, limba germană devine limbă oficială, iar în 1849, Cernăuţi este declarat capitală a Ducatului Bucovinei. Limbile vorbite erau, pe lângă germană, română, idiş, polonă, ucraineană. În 1875 se înfiinţează o Universitate care va atrage numeroşi intelectuali. Populaţia a crescut de la circa 30.000 la începutul secolului XIX, la peste 110.000 la începutul celui de al XX-lea. În 1930, erau circa 43.000 evrei de religie, declarat, mozaică, restul find creştini, romano-catolici, luterani, ortodocşi. La recensământul din 2001, s-au declarat 189.000 de ucrainieni, 26.000 de ruşi, 10.000 de români, 4000 de moldoveni (?), 1400 de polonezi şi 1300 de evrei. Populaţia totală era de 236.0000 locuitori. Importanţa actuală a oraşului nu se compară cu aceea din secolul XIX, din cauza marginalizării sale în cadrul Ucrainei, sub regimul sovietic, dar şi după desovietizare. Dintre personalităţile culturale mai importante care s-au născut sau avut contact cu Cernăuţi, menţionăm pe scriitorul israelian Aharon Appelfeld ( n.1932), solistul de talie internaţională Joseph Schmidt ( 1904- 1942, a murit într-un lagăr de refugiaţi, în Elveţia), actriţa Sidi Thal (1912-1983), actorul român Grigore Vasiliu-Birlic, poeţii Rose Auslaender (1901-1988), Paul Celan ( 1920-1970), Moişe Fişbein ( n.1947), Alfred Kittner ( 1906-1991), Dan Paghis ( 1930- 1986, Israel), ca să nu-l omitem pe neuitatul Iţic Manger, marele trubadur al idişului, după celebrul Velvl Zbarjer, predecesorul şi inspiratorul său.
Dintre poeţi, vom începe cu Rose Auslaender, pentru că este prea puţin cunoscută, faţă de valoarea ei incontestabilă. „Der Traum hat ofene Augen”, este titlul unui poem şi al volumului apărut şi în România, la Ed. Fundaţiei Culturale Române, anul 2001, în traducerea germanistului George Guţu. „Visul are ochii deschişi”, aceasta este deviza de o viaţă a poetei, dar ea nu poate trece peste oroarea holocaustică – „Ei au venit cu stindarde şi pistoale, au împuşcat toate stelele, şi luna, pentru ca nici o lumină să nu ne mângâie, iar noi am îngropat soarele, a fost o beznă infinită”. Tot ea a scris – „Patria mea a murit, mi-au îngropat-o în foc”. Este vorba de limba germană, faţă de care şi alţi scriitori bucovineni au avut o mare reţinere, după încheierea războiului. Poeta nu a uitat, în peregrinările sale ( SUA, Germania) , locurile natale, Bucovina – „ Molizi, acolo unde ziua a păşit în vale, cu respiraţia unui ecou”… „ Cuib de rândunici sub acoperişul de şindrilă, zboruri, zboruri albastre, în august”. „Sunt o tânără în vârstă de 5000 de ani”, consideră poeta, care s-a stins într-o casă de bătrâni din Duesseldorf.

Cernăuţi-1938, Vedere generală

În acelaşi oraş s-a oprit şi ceasornicul vieţii lui Alfred Kittner, un poet la fel de dăruit, aproape netradus în română  (cunoaştem o ediţie în germană, în colecţia „ Die schoensten Gedichten” – editor, Mariana Şora, redactor Herta Spuhn). Vom reproduce câteva versuri, în traducere proprie – „ Mă-nalţ în mine însumi, eu zbor departe-n larg, eu beau vin cu cenuşă, din mărăcini clădesc cămin, cu umbrele mă schimb în post, cu-amărăciunea fac un pact, iar drumurile trec cruciş,  eu merg şi glasul meu e mut”.  Nu l-am pomenit pe Alfred Margul Sperber,  care,  deşi nu s-a născut la Cernăuţi a fost legat prin multe prietenii şi prin activitatea sa, de acest oraş. A trăit între anii 1898-1967, a scris o frumoasă poezie originală şi a tradus cu măiestrie din Eminescu, poetul care a învăţat la Cernăuţi în primele clase de gimnaziu.
Iţic Manger, originar din Cernăuţi, a locuit în diverse oraşe, a scris minunate poeme în idiş traduse de Nina Cassian şi Israil Bercovici, printre care remarcabil este ciclul „Balada evreului care a ajuns de la cenuşiu la albastru”. Poezia lui Manger este cantabilă, el a scris şi ciclul de scrisori ale vestitului Velvl Zbarjer către iubita sa, Malka. În traducere, farmecul poeziei sale nu se pierde, deşi idişul nu este o limbă uşor de translatat în alt grai. „Ai spus că sunt toamnă şi m-am făcut toamnă” … „ Drum, vânt, prietenii mei”… „Amurg şi nouri – cireadă „ ( se aude vocea lui B. Fundoianu, aici)… „Eu împărat fără ţară” ( evreul rătăcitor ?) …”Pasărea îşi scutură lumina de aur”.. Unul dintre cele mai emoţionante poeme  este „Stă în cale un copac”, care se încheie astfel : „Dragostea-ţi nu-mi dete voie pasăre să fiu”. Este vorba despre mama poetului. Dacă ar fi scris într-o limbă de circulaţie universală, Manger ar fi ajuns să fie cunoscut pe mapamond.
La urmă (dar nu ultimul, ci dimpotrivă, poate cel mai de seamă poet de limba germană din secolul XX) vom vorbi despre Paul Celan. Şi-a pierdut părinţii în Holocaustul transnistrean (da, domnilor negaţionişti, a existat ca parte a Holocaustului european, giganticul lagăr Transnistria). A suferit nu numai din cauza pierderii celor dragi, dar şi a faptului că nu era alături de ei, în momentul deportării. A fost în diverse lagăre de muncă, iar după război s-a angajat la Ed. Cartea Rusă din Bucureşti. În 1947 s-a refugiat în Occident, stabilindu-se la Paris. În 1970, în urma unei suferinţe psihice, de mai mulţi ani, provocată nu numai de traumele Holocaustului, dar şi de calomniile răspândite de văduva poetului Yvan Goll, Paul Celan s-a sinucis, aruncându-se în Sena de pe vestitul pod Mirabeau. Avea 50 de ani, se întâlnise cu Heidegger, care i-a apreciat poezia, dar care nu a regretat, din păcate, colaborarea sa , vremelnică, la aşa zisa educaţie universitară, nazistă. Lui Paul Celan îi aparţin celebrele sintagme „ bem lapte negru” şi „ Moartea este un meşter german cu ochi albaştri”. Andrei Codrescu a reluat acest motiv, adresându-se lui Mircea Eliade, pe care l-a numit un „băiat rău într-un secol rău”. Poezia lui Celan se poate numi „o floare de cenuşă”, după un vers din poemele sale. Dar,  tot el scrie – „Închipuie-ţi soldatul din smârcurile Massadei îşi face o patrie de neclintit împotriva tuturor ghimpilor de sârmă”. Publicul din România cunoaşte traduceri izbutite din opera lui Celan, datorate lui Petre Solomon, prietenul său, Ninei Cassian, lui Ion Papuc, Luminiţa Graur, mulţi alţii. Se cunoaşte şi corespondenţa sa cu Ingeborg Bachmann, prietenă sa intimă, cu Ilana Shmueli, din Israel. Celan nu s-a putut elibera niciodată de trecut – de la acel „Lapte negru bem dimineaţa, la amiază şi noaptea” la „suflarea nopţii ţi-e aşternutul, negura se culcă cu tine”…apoi la poeme de dragoste – „ne vom întoarce sus ca să ne-nnecăm acasă”, la poeme aparent ermetice  – „în atelajul- şarpe, pe lângă albul chiparos, prin puhoi ei te-au dus”, ş.a. toate poartă amprenta morţii violente. „Trandafirul nimănui” este durerea universală, numai un poet cu o largă respiraţie poate simţi ceea ce milioane nu pot exprima. „Todesfuge”, tradusă ca „Fuga morţii” (de la Fuga lui Bach) , ca „Tangoul morţii” (formulă agreată şi de Celan) l-a făcut celebru, s-au scris scenarii, opere muzicale, balete. Despre Celan, Emil Cioran a spus – „ Nu era un om în carne şi oase, ci mai curând o rană care sângerează fără întrerupere”. Nec plus ultra.

autor Boris Marian, redactor la revistei Faleze de piatră

sursa foto: http://traianpopovici.eu

Când plouă, doar umbrele se spală de păcate

– La ce te uiţi? m-a întrebat ea.
Dar nu a-ncercat să se acopere cu rochia aia jerpelită din pânză a cărei despicătură se ridica pe piciorul drept, până aproape de coapse şi îi vedeam pulpa murdară. Toată ploaia cădea peste ea şi stătea acolo, nepăsătoare. Nu purta sutien. Hainele i se lipiseră de corp, pronunţându-i curbele. Avea sânii în formă de pară şi sfârcuri tari ce-i împungeau bluza. Era doar o copilă. Şaptişpe ani sau mai puţin.
Mă adăposteam sub o capotă pe care-o aşezasem între două containere de gunoi şi mă uitam la ea. Aveam o sticlă de lichior în buzunar cumpărată din banii pe care-i primisem de la o femeie în dimineaţa aia, în faţa bisericii. Apoi începuse ploaia şi n-am mai primit nimic.
– Hei, cerşetorule, îmi strigă fata, la ce te uiţi?
Avea glasul răguşit şi în acelaşi timp subţire, lipsit de vlagă. Se formase o baltă în jurul ei. Nu-i păsa şi nici nu încerca să se apere de ploaie, deşi îi vedeam degetele mâinilor, lungi şi subţiri, cum tremurau şi picioarele goale, livide, acoperite de noroi întărit pe care ploaia îl spăla, întinzându-l spre glezne şi spre coapse.
– Îţi place ce vezi? îmi strigă ea. Spune-mi, îţi place?
Îşi trăgea rochia în sus, arătându-mi pulpele. Apoi, deodată, s-a acoperit, parcă ruşinată. Se ghemui, încercând să-şi ascundă acele părţi ale corpului pe care zdrenţele de pe ea nu reuşeau.
– Nişte porci, a vorbit din nou glasul ăla răguşit, venind parcă de nicăieri. Toţi bărbaţii sunteţi nişte porci.
A început să înjure, făcându-mă „nemernic”, „bulangiu” şi în multe alte feluri.
– Nu mai sta acolo, i-am zis. O să răceşti. Sau o să faci pneumonie şi vei muri.
– Şi ce-ţi pasă ţie? Ce-ţi pasă dacă o să mor?
Cum stătea acolo, ghemuită şi tremurând, şi-a ridicat de vreo două ori fruntea din pământ şi s-a uitat la mine. M-am făcut că nu bag de seamă, mutându-mi privirea în altă parte.
– Porcule! a spus ea. Ştiu la ce te gândeşti. O să mor şi-o să profiţi de trupul meu. Vă cunosc eu pe voi, bărbaţii… Numai la asta vă gândiţi. Dar să ştii că numai în felul ăsta mă poţi avea. Numai dacă sunt moartă.
– Vino şi stai aici, la adăpost. Aşa nu o să mori.
Dar nu s-a mişcat din balta aia. Iar ploaia continua să cadă şi avea s-o facă multă vreme.

artist Maia Martin, Femeie in interior

Era o uliţă îngustă, între două blocuri cu tencuiala decojită, cu multe crăpături de unde veneau mirosuri de mâncare, plânsete de copii, ţipete şi mai auzeam un meci de box transmis de la vreun radio la fel de vechi ca blocurile alea. Dar totul se auzea foarte încet din cauza ploii ce cădea peste capota din tablă. Apa formase un mic râu murdar ce curgea repede spre o gură de canal, puţin mai la vale.
Am luat sticla din buzunar şi-am început să beau, fără a-mi mai îndrepta privirile în direcţia fetei. Vorbea fără oprire, pe un ton scăzut, dar n-am încercat să-mi dau seama ce anume.
După aia a tăcut şi peste puţin timp a venit aşa, ghemuită, lângă mine. Nici-un cuvânt. M-am retras într-o parte ca să-i fac loc şi să nu mă ude. Tremura toată.
– Ia de-aici, i-am zis întinzându-i sticla.
S-a uitat la mine cu nişte ochi negri încărcaţi de reproş. Îşi muşca buzele subţiri şi vinete.
– Nu vreau să te îmbăt. Ia şi bea. O să te-ncălzească.
Am lăsat sticla lângă ea. După aproape un minut şi-a desprins mâna stângă din jurul genunchilor, a luat-o şi a pus-o la gură. Numai puţin.
– Haide, ia o gură mai zdravănă, am îndemnat-o. O să-ţi facă bine.
A băut, apoi mi-a întins sticla. Obrajii i se coloraseră şi evita să mă privească în ochi. A rostit doar un încet „mulţumesc”. Încă nu avea încredere în mine.
Mă interesa, nu din punct de vedere sexual, chiar dacă nu mă mai culcasem cu o femeie de mai bine de-un an, când plătisem o curvă; era mai degrabă curiozitate şi un straniu sentiment de milă deşi, ironic, eu însumi trăiam din mila altora. Părea mai neajutorată ca un pui de vrabie în mijlocul unei intersecţii. Chiar semăna cu unul aşa cum stătea, aproape goală lângă mine şi încerca să nu mai tremure atât de tare. I-am dat să mai bea.
– Nu eşti unul din ăia?
– Nu, i-am răspuns şi habar n-aveam ce voia să spună.
– Şi nici n-o să profiţi de mine…
– Nu.
A băut.
– A fost o femeie, începu să vorbească privind în gol, pe urmă un bărbat. Chiar după dealurile alea (îmi arătă cu degetul spre câmp, dar acolo nu era decât groapa de gunoi) în lanul de porumb. M-am împotrivit şi nu i-am lăsat să-mi facă nimic. Atunci, bărbatul mi-a dat un pumn uite-aici, în obraz, şi altul în stomac, iar femeia avea un cuţit şi mi-au zis că dacă nu stau cuminte or să mă omoare.
Tăcu tot atât de repede cum începuse. Am băut şi i-am mai dat şi ei puţin.
– Mă crezi?
– Da, am răspuns.
– Pentru că n-ai nici-un motiv să nu mă crezi. Ăia au profitat de mine şi a fost foarte urât din partea lor. Aş vrea să moară. Ţi se pare că greşesc dacă-mi doresc asta? Aş vrea totuşi să moară. Aş face-o chiar eu. Dacă aş avea o armă m-aş duce să-i caut şi i-aş împuşca pe amândoi.
– Poţi să mergi la poliţie.
Un hohot isteric îi zgudui umerii.
– Poliţie zici? Poliţie? Nu există poliţie pentru noi. E a celor cu bani. E nu am bani. Dacă aş avea aş cumpăra un pistol. Da, asta aş face, aş cumpăra un pistol şi l-aş purta mereu la mine şi dacă ar mai vrea cineva să profite de mine l-aş împuşca. Ce crezi, n-ar fi o idee bună?
Devenise tot mai vorbăreaţă, probabil din cauza alcoolului. Mă hotărâsem să nu-i mai dau să bea şi am pus sticla în buzunar.
– Ştii cine are bani? continuă ea cu însufleţire. Mama şi George. Ăsta-i bărbatul ei. Are atât de mulţi bani că nici nu ştiu ce-aş putea face cu ei dacă i-aş avea. Eu nu mă înţeleg prea bine cu mama dar cred că dacă i-aş cere bani mi-ar da. Dar mai e şi George, iar ăsta e-n’stare să mănânce doar pâine cu apă ca să economisească. Mie nu-mi plac banii. Când stăteam în casa aia mare din centru, chiar lângă primărie, aia mare de tot – cred că are cam douăş’ de camere – cu stâlpi groşi, înalţi, şi cu balcon, atunci când trăia tata, aveam mereu rochii noi şi bijuterii şi tot ce-mi doream dar să ştii că nu eram fericită. Şi după aia, când a murit tata, eu am plecat. Nu crezi că-i caraghios?
– Ai putea să te întorci.
S-a uitat câteva clipe în gol, ca şi cum amintirile din perioada aia i se derulau repede prin faţa ochilor. Avea un zâmbet crispat când mi-a spus (cred că mai degrabă îşi vorbea sieşi decât mie):
– Când tata era pe moarte l-am întâlnit pe George. Nu-l mai văzusem până atunci. Şi-n ziua aia venisem mai devreme de la liceu şi aveam nevoie de mama să mă ajute la bucătărie şi m-am dus să o caut în camera ei. Am găsit-o. George era şi el acolo. Amândoi dezbrăcaţi. Imaginea asta m-a îngrozit şi, în camera lui, tata murea puţin câte puţin. Aveam cuţitul în mână. M-am repezit… Loveam mereu şi, cum el încerca să se apere, l-am tăiat pe mâini şi pe obraz – are semnul şi acum. A reuşit până la urmă să-mi smulgă cuţitul şi-a vrut să mă lovească, strigând că o să mă omoare. Mama s-a pus în faţa lui şi am fugit. Tata s-a prăpădit a doua zi. Singur ca un câine.
După cuvintele astea a tăcut.
Chiar dacă mai aveam sentimentul ăla de milă, altceva nou, mai puternic, îmi acapară întreaga atenţie. Şi ăsta era gândul format din toate vorbele alea despre bani. Nu-i avusesem niciodată şi mă mulţumisem cu atâta cât primeam ca s-o duc de azi pe mâine. Şi dacă aş fi putut face în aşa fel încât să pun mâna pe ei fără să risc nimic? Suficient de mulţi cât să renunţ la viaţa asta blestemată. Adio nopţi friguroase de iarnă, bătăi, insulte, foamete. Aş deschide un restaurant (am auzit că astea merg întotdeauna bine) şi n-aş mai avea nevoie de nimic. Da, ar fi o chestie. Patron de restaurant. Ha, ha! Ce-o să mai râd atunci. O să le arăt eu. Nu-s un oarecare. Voi purta mereu haine noi şi-o să mă plimb cu propria maşină. Dup’aia o să găsesc o nevastă frumoasă, şi mai tânără ca mine. Neapărat să fie tânără. Sau n-o să mă însor deloc şi-o să am o groază de femei. Cu bani poţi cumpăra orice. Oho, ce mai trai! Ce mai trai ar fi ăsta! Atenţie, Istvane, nu lăsa comoara să-ţi scape printre degete. Nu fii prost!
Fata rămăsese ghemuită, cu braţele în jurul genunchilor, încercând să se încălzească. Mi-am dat geaca jos şi i-am pus-o pe umeri. Era atât de mică încât geaca o acoperea în întregime.
– Ţi-e mai bine? am întrebat-o iar ea a dat din cap şi avea obrajii roşii. Cum te numeşti?
– Simina.
– Povesteşte-mi despre casa aia, Simina. Cum era acolo?
– Casa noastră, cea de lângă primărie? O, era tare frumoasă. Aveam şi o grădină mare, cu flori multe, multe şi de toate culorile. Iar în spatele curţii era o piscină unde mă scăldam vara. La tata veneau mulţi prieteni, mereu, şi nu mă plictiseam niciodată. Chiar şi atunci, când s-a îmbolnăvit el, prietenii ăştia continuau să vină şi se purtau ca de obicei, spuneau glume şi râdeau şi mă deranja prezenţa lor. Odată l-am împins pe unul în piscină şi nu ştia să înoate dar au sărit şi l-au salvat. Altfel crăpa acolo. Şi nici nu cred că mi-ar fi părut rău. După aia tata nu mi-a mai dat voie să ies în curte aproape două săptămâni şi am stat închisă în cameră. Dar nu m-am supărat pe el.
– Şi casa? Cum era casa?
– Mare de tot şi foarte albă. Totul era alb acolo. Chiar şi servitorii erau îmbrăcaţi în alb – arătau ca nişte fantome aşa cum se plimbau de colo-colo, aproape fără zgomot, ca şi cum ar fi plutit prin aer. Se ocupau de bucătărie, de curăţenie, de grădină şi de invitaţi. Foarte discilplinaţi şi muncitori. Pe unii îi cunoşteam încă de când eram o copilă, şi mă împrietenisem cu ei, iar ceilalţi plecau mereu şi veneau alţii noi. E greu să găseşti oameni de nădejde în zilele astea, aşa-mi zicea tata.
– Înseamnă că tatăl tău avea mulţi bani dacă-şi permitea să angajeze atâţia servitori.
– Mulţi, mulţi de tot. Nici nu cred că i-aş fi putut număra, atât de mulţi erau acolo.
– Unde? Ai fost cu el la bancă? am întrebat pe un ton neîncrezător.
– La bancă? chicoti ea. Nu, acolo la el, în birou. Avea un dulap mare de fier pe care-l ţinea mereu încuiat. Şi-acum mai e dulapul acolo. Dar toţi banii ăia au ajuns pe mâna lui George. Sunt, de fapt, ai mamei, dar ea n-ar fi în stare să aibă grijă de ei şi oricât de mulţi ar fi poate că i-ar cheltui pe toţi. Dar George e un zgârcit.
– Eu cred că sunt banii mamei tale tot aşa cum sunt şi ai tăi. Taică’tu trebuie să-ţi fi lăsat ceva.
A stat câteva secunde să se gândească.
– Poate, dar ştii ce? Nici că-mi pasă.
– Adineauri ziceai că ai nevoie de bani.
– Aşa am zis?
– Da, ai zis că ai vrea să-ţi cumperi un pistol şi ai avea nevoie de bani.
Fata se însufleţi deodată.
– Da, ai dreptate, aşa am zis. Mi-aş lua un pistol.
– De ce nu mergi să ceri o parte din banii tăi?
– Nu, nu… George o să mă omoare dacă fac asta. E în stare. Am văzut eu atunci, în ochii lui. E un om foarte rău.
Simina se încălzise şi lăsase geaca să-i cadă pe umerii goi. Aburi de căldură se ridicau din trupul ei, până sus, spre capotă. Ploaia se mai liniştise dar picăturile continuau să cadă, mari, şi scoteau un zgomot ritmat aşa cum se spărgeau de butoaiele alea din tablă. Iar eu încercam să-mi ascult gândurile, însă deveniseră aproape o şoaptă. Mereu aceeaşi.
– Ascultă, am zis.
Îmi tremura glasul. Nu trebuia să mă trădez, chiar dacă fata părea atât de bătută-n cap că probabil nu şi-ar fi dat seama de intenţia mea nici dacă o-ntrebam direct.
– E o prostie să ţii atâţia bani în casă. Ce faci dacă pierzi cheia sau dacă cineva ţi-o fură din buzunar?
– Dar tata nu o purta niciodată la el. O ţinea tot acolo, în birou.
– Asta-i o prostie şi mai mare. Păi aşa oricine putea să umble la bani.
– Nu, tata nu era atât de prost, mă dojeni fata. Avea un loc secret unde ţinea cheia.
– Un loc secret? De exemplu, un hoţ experimentat cunoaşte toate lucrurile astea secrete în care se ascund obiecte şi chei, sau dacă n-ar şti ar descoperi cu siguranţă.
– Nu te cred.
– Am auzit eu nişte chestii de-astea. De la un tip pe care l-am întâlnit la închisoare (mă băgaseră acolo pentru că mă găsiseră dormind în parc) şi mi-a povestit despre o groază de locuri de-astea în care-şi ascund oamenii lucrurile. Mi-a spus că cei mai mulţi le pun sub blatul biroului, unde au un compartiment secret, sau sub vreo şipcă de parchet, ori după tablouri. Unii chiar dau găuri în picioarele scaunelor şi ascund acolo tot felul de chestii.
Fata dădea dezaprobator din cap de fiecare dată. Începusem să-mi pierd răbdarea.
– Unde-şi ţinea cheile tatăl tău?
– De ce vrei să ştii? îmi spuse simplu, fără vreo urmă de bănuială.
– Te pot ajuta să-ţi cumperi un pistol.
– Adică…
Se opri. Nici eu n-am zis nimic. Încercam să-i înfrunt privirea aia iscoditoare cu o indiferenţă cât mai naturală.
– Vrei să-ţi spun unde ţinea cheia ca să iei banii?
– Da, ca să-ţi cumperi un pistol.
Prea mă grăbisem. Poate că stricasem totul. Oricât ar fi fost de scrântită, Simina devenea bănuitoare.
– O să iau numai atâta cât ai nevoie, m-am grăbit să adaug.
– Păi nu ştiu cât costă un pistol.
– Cunosc eu pe cineva care ştie. O să-l întreb.
– Şi nu vei lua nici-un ban în plus?
– Nu voi lua. Promit.
– Nu. Jură!
– Mă jur.
– Pe ce te juri?
– Pe viaţa mea.
– Nu aşa. Spune „jur pe viaţa mea că nu voi lua nici-un ban în plus”.
– Mă jur pe viaţa mea că n-o să iau nici-un ban în plus.
– Acuma fă-ţi cruce şi scuipă-ţi în sân.
I-am făcut pe plac. Prin gestul ăla stupid îi câştigasem încrederea. Puteam să văd asta în ochii ei larg deschişi, în arcuirea perfectă a sprâncenelor şi trăsăturile relaxate ale feţei. Profitând de moment, am întrebat-o:
– Îmi spui locul unde-s cheile?
Chiar dacă, mai înainte de-a răspunde a păstrat câteva clipe de tăcere, expresia feţei nu i s-a schimbat.
– O să merg cu tine, a zis. Prima să-ţi arăt casa, şi acolo o să-ţi spun.
Poate că ezitarea ei trebuia să-mi dea de gândit sau nu însemna nimic. În momentele alea nu-mi imaginam decât că voi pune mâna pe bani şi ăsta devenise cel mai important lucru din viaţa mea.
– Mai întâi o să dorm, a continuat fata. Sunt tare obosită. Pe urmă o să mergem. Mai dă-mi să beau puţin.
După ce a băut s-a ghemuit lângă mine, şi-a pus capul pe umărul meu şi-a adormit. Am înfăşurat-o bine în geacă să nu o prindă curentul din cauza aerului umed. N-am făcut-o din compasiune. Nici din simpatie sau chestii de genul ăsta. N-aveam nici-un sentiment pentru ea. Totuşi, aş fi fost capabil să omor pe oricine-ar fi încercat să-i facă rău. Da, aş fi făcut-o fără să clipesc. Pentru mine, ea nu mai reprezenta o fiinţă. Era ceva, mai mult de atât. Nu exista nici-o fiinţă de care să-mi pese, cât de puţin. Pe când ea… Ea devenise un ţel. Nu. Mai degrabă semăna cu un plan bine pus la punct pe care, după ce-l întrebuinţezi, devine doar amintire. Aveam eu grijă să dispară după aia, nu-mi făceam griji şi nici nu mă gândeam cum aş face-o, însă, deocamdată, trebuia să veghez asupra ei. Totul depindea de reuşita acestui „plan”. Altceva nu mai avea importanţă. Viaţa mea, ducă-se dracu’, mă săturasem de mizerie! De ce să continui tot aşa?
Ploaia se oprise şi gălăgia oraşului venea ca nişte valuri până acolo, la periferie. Simina dormea liniştită. Ce-avea să se întâmple cu ea? De ce trebuia să-mi pese? De mine cui îi era milă? Toţi oamenii ăia care-mi întindeau câte-un ban n-o făceau din milă – tot pentru ei o făceau. Îşi arătau superioaritatea în felul ăsta. Treceau peste eşecurile din viaţa lor „făcând o faptă bună”. Îi uram. Bărbaţi înţoliţi în costume noi, cu buzunarele pline de bani, mergând cu nasul pe sus, care de care mai semeţ, femei îngropate în blănuri, duhnind a parfumuri scumpe, bătrâne păcătoase care merg în fiecare duminică la biserică, târându-şi hoiturile puturoase pentru a-şi dona pensiile unor tâlhari în haine preoţeşti, copii buboşi născuţi în mizerie, politicieni avari, pensionari, ospătari, poliţişti, elevi, profesori, şomeri – îi uram pe toţi. De ce să-mi pese? Ducă-se dracu’!
Curând avea să apună. Îmi convenea. Încă nu-mi făcusem un plan dar, cu siguranţă, trebuia să aştept întunericul. Pe urmă ce voi face? Şi cum? Nu am nevoie de un plan? Ah, nu! Nu! Răbdare, Istvane, răbdare… Mai întâi să vezi casa şi apoi o să-ţi dai seama cum vei face. Da, aşa e cel mai bine. Numai timpul ăsta de-ar trece mai repede.
Până când s-a trezit Simina am stat ca pe cărbuni aprinşi. Se întunecase. Din cauza umezelii noaptea era foarte rece. Luna arunca o lumină cadaverică, acoperind totul ca un giulgiu, iar fata, cu ochii mari şi negri adânciţi în orbite, semăna cu o moartă. Se uita la mine fără a schiţa vreun gest. De parcă încerca să mă recunoască.
– Mi-e foame, a zis.
– N-am nimica de mâncare şi nici bani nu mai am.
– De băut mai ai?
Mai erau aproape două degete de lichior pe fundul sticlei. I-am dat-o.
– O să luăm nişte bani ca să cumpărăm şi de mâncare, a zis ea după aia.
– Am jurat că nu voi lua mai mulţi bani decât trebuie.
– Ştiu. Trebuie să juri din nou că n-o să iei decât atâţia cât avem nevoie pentru pistol şi ca să mai luăm ceva de mâncare.
Am jurat.
– Haide, să mergem, a zis. Cred că George doarme la ora asta.
S-a ridicat şi a vrut să-mi înapoieze geaca. I-am cerut să o păstreze ca să nu se-mblonăvească. Adevărul e că aş fi preferat să o iau dar, cu zdrenţele alea care o făceau să pară mai mult dezbrăcată, aş fi riscat să fim înhăţaţi de primul poliţai pe care-l întâlneam, chiar dacă nu se mai vedea nici-un om pe străzile murdare ale oraşului. Fata mergea înainte iar eu la câţiva paşi în urma ei şi singurii martori erau felinarele şi câţiva câini râioşi care, deranjaţi de trecerea noastră, mârâiau până ce ne îndepărtam. De-a lungul anilor mă obişnuisem cu frigul, dar în noaptea aia aveam mâinile atât de reci că parcă nu erau ale mele.
– „Azi e ziua lor, ziua ielelor, vrăjitoarelor”, fredona încet Simina cu glasul răguşit. Ştii cântecul ăsta?
– Nu.
– „Iată ielele, vrăjitoarele”, continuă ea, aproape şoptit. „Azi e ziua lor, ziua ielelor, vrăjitoarelor.”
Şi sunetele pe care le scoteau paşii noştri păreau să ţină ritmul. „Tot ce vezi, să nu crezi”, cânta Simina, iar picioarele ei făceau lipa-lipa pe asfaltul ud. „Că aşa ţi-e soarta (poc-poc se auzeau paşii mei), poţi să-ntrebi, dacă vrei (lipa-lipa răspundeau ca un ecou tălpile fetei), vrăjitoarele”.
Tremuram fără să-mi dau seama dacă frigul era de vină. Nu-mi simţeam trupul. Era ca şi cum aş fi plutit atras ca un magnet de Simina, fără efortul necesar de a-mi pune membrele în mişcare, şi dacă n-aş fi auzit sunetul paşilor aş fi putut jura că pluteam. Nu ştiu cât am mers dar ne apropiam de centrul oraşului.
Puţin câte puţin parcă îmi reveneam din stare aia ca din transă. Pământul se învârtea cu mine şi acoperişurile clădirilor se aplecau ameninţătoare, sufocându-mă. Pe urmă au devenit tot mai inerte, până ce luna le-a acoperit cu giulgiul ei alb şi au rămas aşa. Simina încetase şi ea să mai cânte. Mergea repede, fără să privească înapoi. Arăta ca o umbră. Pe sub geacă i se vedeau numai picioarele subţiri, murdare de noroi.
– Mai avem mult? am întrebat.
– Şşşşt…
Au mai fost cam două sută de metri de străzi pline de gropi, alei înguste mirosind a urină şi peste tot aceeaşi linişte. Puteam să simt că suntem aproape mai înainte de-a ajunge. Numai puţin… Ah, cât de nerăbdător devenisem! Am înţeles că din cauza aia tremuram. Şi dacă totul era un miraj? Dacă mintea mea bolnavă născocise lucrurile alea? Nu, nu! Era imposibil. Simina nu era o închipuire. Puteam să o văd şi o simţisem acolo, cum stătea lipită de mine în timp ce dormea. Tot ce se întâmplase, tot ce avea să se întâmple nu exista doar în imaginaţia mea. Nu-ţi pierde curajul, Istavane. Ai ajuns până aici. Nu-ţi perde curajul. Nu-ţi pierde curajul…
– Aici, mi-a şoptit Simina, trăgându-mă de mânecă.
Da, era acolo, exact aşa cum îmi fusese descrisă. O casă mare, albă, cu stâlpi groşi, cu balcon, etaj şi zeci de ferestre; am văzut şi grădina prin gardul din plasă, cu flori multe şi puteam să văd chiar şi un colţ al piscinei a cărei apă strălucea mai puternic decât un felinar; şi chiar deasupra porţilor albe era o pancardă uriaşă pe care scria cu litere roşii, luminate de neoane: „Instititul Utersberg – spital de boli psihice”.
– Aici, îmi şoptea Simina, arătându-mi cu degetul. Nu-i aşa că-i frumoasă? Ţi-am zis eu, nu-i aşa?
Şi-atunci am înţeles.

autor Mihai Victus, membru al proiectului Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/MihaiVictus

Între cer şi Vale

Am pornit la drum, înainte de albirea zorilor. Eram echipaţi corespunzător pentru urcat pe munte, iar în rucsac aveam doar lucruri de strictă necesitate. Ne aştepta un drum de câteva ore, aşa că era indicat ca bagajul să fie cât mai uşor.

După o jumătate de ceas, am ajuns la Crucea lui Bogdan, loc de popas, la intrarea în pădure. Oraşul Vulcan rămăsese în urmă. De aici se vedeau luminile, aprinzându-se una câte una, acolo unde locuiau mineri care se pregăteau de plecat la şut, în schimbul I.

Am intrat în pădurea deasă de fagi, ca într-o cetate şi am început urcuşul. Am luat muntele pieptiş, făcând, din când în când, câte o scurtă oprire, ca să ne mai tragem sufletul. O căprioară ne-a tăiat calea, ne-a privit, pentru o clipă, mirată, apoi s-a pierdut în desişul pădurii.

După mai bine de două ore, se zărea acoperişul primei cabane. Am trecut pe lângă stâna din Morişoara, unde ciobanii tocmai mulgeau oile, şi ne-am îndreptat spre Cabana Pasul Vâlcan. Ne-am cazat la repezeală şi am ieşit să cunoaştem împrejurimile.

De acolo, de sus, localităţile Văii Jiului, aşezate pe malul râului, păreau nişte mărgele înşirate pe aţă. Această depresiune, înconjurată de munţi şi dealuri, a fost dintotdeauna leagăn al tradiţiei. Aici sălăşluiesc prezentul, purtând pecetea exploatării cărbunelui, şi trecutul, izvorând din fiecare petic de pământ şi din vorba domoală şi plină de înţelepciune a bătrânilor.

artist Agota Tompos Opra, Naşterea curcubeului

Un astfel de bătrân sfătos am cunoscut şi noi, acolo, aproape de cer. Cu cojocul de oaie pe umeri şi cu „fluiera” la brâu, stând proptit în „boată”, părea desprins de pe Columna lui Traian. S-a arătat imediat dispus să intre în vorbă cu noi, să ne iscodească „ai cui suntem”, dar şi să ne povestească ceea ce doream să auzim.

Ai lui au fost ciobani din tată-n fiu; el nu a lucrat niciodată în minerit.

– D’ apăi, nu m-oi sătura de şezut în fundu’ pământului, după ce-oi încrucişa mâinile pe piept? Să mai stau acolo, în băznă şi cât îs viu, să-mi sufle Vâlva Băii în lampă? Ficioru’ meu, potcă şi nevoie, să lucre la mină. O lucrat o ţâră, da’ s-o lămurit mintenaş. O plecat cu ordonanţa şi se ocupă de oi. Acuma-i la stână, face caşu’. Noi suntem învăţaţi să fim liberi, ca păsările cerului.

S-a oprit şi a scos din „straiţa” pe care o avea atârnată de umăr, o sticlă:

– No, bine-aţi venit şi să fiţi sănătoşi! Luaţi o gură de ţuică, din uiaga asta, că tare bine mai prinde la munte!

După ce a tras şi el cu poftă o înghiţitură, a început să povestească despre el, despre cum şi-a cunoscut soţia:

– Ea era fată săracă, avea cinci surori. Eu am luat-o şi fără zestre, că mi-o fost dragă. Aveam eu pământ destul, numa’ să fim sănătoşi, să-l putem lucra. Ştiţi vorba aia: „Cine are fete multe mulţi nătărăi însoară!”…

Această autoironie îl face să pară şi mai simpatic. A arătat apoi cu bâta spre drumul aflat la câţiva metri de noi:
– Vedeţi voi drumul ăsta? Se zice că-i de pe vremea romanilor. Dacă îl urmezi, ajungi în Regat.

Am înţeles că „regatul” era denumirea dată de localnici Ţării Româneşti, pe vremea ocupaţiei austro-ungare. Uitându-ne pe hartă, ne-am convins că drumul ducea spre Gorj.

– Da’ ştiţi voi, a continuat el, că muntele acesta se zice că o fost cândva un uriaş, pe nume Vâlcan? Cică o fost ispitit de Vâlva Băii într-o peşteră din munte…

Şi ar fi depănat întreaga legendă, dacă nu ar fi fost nevoit să meargă să întoarcă turma care se depărtase prea tare.

Între timp, am scos mâncarea, iar când s-a întors, l-am poftit cu noi la masă.

– Ba să mâncaţi sănătoşi, că eu am mâncat brânză şi slănină cu ceapă roşie. Mâncărurile astea de boltă nu mi-ar ţâne de foame.

Cât am mâncat, a scos fluierul de la brâu şi a început să cânte o melodie pastorală, dar cu ochii era tot la noi. Ne-a analizat cu acea curiozitate specifică omului de la ţară. Când a terminat „de zâs” doina, nu a putut să nu-şi exprime mirarea:

– Doamne, măi copii, mă uit la voi şi mă gândesc ce-ar zâce bătrânii hăi de demult, de v-ar vedea îmbrăcaţi aşe! Mândri mai erau îmbrăcaţi tinerii, pe vremea mea! Ficiorii aveau cioareci şi cămeşi albe, căputuri de lână şi brâuri late, din piele. Fetele purtau ciupege înflorate, poale împăturate şi catrinţe cusute cu flori, de-ţi era mai mare dragu’ să te uiţi la ele. Iarna ţeseau pânză şi coseau cămeşi, cu frică să nu le-apuce auşmăre cu hainele negătate. În Joia Mare, tinerii aprindeau focuri pe dealuri şi le batjocureau, cât îi ţinea gura, pe fetele şi pe muierile puturoase. De-aia se grăbeau să gate hainele, să nu ajungă de râsu’ satului. Atunci strângeam bani să cumpărăm pământ, nu cheltuiam pe ţoale bărăbeşti, ca acum.

La nedumerirea noastră, s-a văzut nevoit să ne explice termenul „bărăbeşti”. Am aflat că băştinaşii se numesc „momârlani”, de la „morodvan”, cuvânt folosit de austro-ungari, pentru a-i numi pe oamenii locului, care s-ar traduce „rămăşiţă”. Momârlanii i-au numit, la rândul lor, pe cei aciuaţi aici, „barabe”, după numele unui austriac venit la deschiderea primelor exploatări miniere. Ne-a mai spus că momârlanii au câte trei nume: unul în buletin, al doilea de recunoaştere şi al treilea de „ciufală”.

artist Agota Tompos Opra, Primăvara

Ni s-a părut de-a dreptul uimitor talentul de povestitor al acestui bătrân. După ce a mai tras o dată, cu poftă, din sticlă, a început a povesti despre viaţa la stână:

– Cum se duce neaua, ne pregătim de urcat la munte. Ieri o fost măsuratu’ oilor. Am ieşit tare bine…

Am aflat că toţi ciobanii vin la stână, unde, după reguli de ei ştiute, stabilesc cât caş se cuvine să facă fiecare, în funcţie de cât de bine iese la „măsurat”.

Din senin, au apărut câţiva nori, prevestind ploaie. Ne-am trezit cu simpaticul nostru interlocutor că s-a uitat către cer şi a început a chiui tare:

– Răzbună, Doamne, răzbună,

Să se facă vreme bunăăă!…

Nu ştim dacă norii s-au speriat sau nu de strigătura lui, dar imediat s-au risipit şi a ieşit soarele. Ne-am luat rămas bun şi am continuat să urcăm. Cu cât ne apropiam mai mult de cer, oraşele Văii se vedeau din ce în ce mai mici. Şi povestea acestor locuri era, pentru noi, abia la început…

autor Vali Slavu, membră a proiectului Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/ValiSlavu

A încetat din viaţă Alexandru Sever

La 13 mai 2010 a încetat din viaţă unul dintre scriitorii importanţi de limbă română, Alexandru Sever. S-a născut la 22 ianuarie 1921, la Moineşti (Bacău), fiind trecut în actele de stare civilă sub numele de Solomon Zilberman.

foto: Alexandru Sever

A publicat de-a lungul vieţii circa 20 de volume, din care romanele „Cezar Dragoman” , „ Uciderea pruncilor” „Cartea morţilor”, „ Insomniacii”, eseuri, piese de teatru, aforisme(„Inventarul obsesiilor circulare”). A fost distins cu premii ale Uniunii Scriitorilor, ale Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, premii în Israel, unde s-a stabilit 1990. A scris neîntrerupt în limba română, romanele sale fiind, majoritatea, de mari dimensiuni, fără a se face rabat de la înalta menire a scriitorului. Legat strâns de istoria trecutului şi prezentului, cu bogate trimiteri la evenimente şi la psihologia evolutivă a personajelor implicate, Alexandru Sever şi-a câştigat o binemeritată recunoaştere în rândul cititorilor români, dar în ultimii ani, în special după 1989, prezenţa sa nu a mai fost cunoscută de publicul larg. A lăsat o moştenire bogată, după o viaţă de 89 de ani, fie-i memoria binecuvântată.

autor Boris Marian, redactor al revistei Faleze de piatră

sursa foto: http://www.romanialibera.com

Ordine și dezordine- autor Alexandru Sever

• Potopiniană. Pentru cine, asemeni mie, ține la ceea ce are, nimic nu este mai odihnitor decât convingerea că nimeni nu-ți poate lua ceea ce n-ai avut niciodată.

• Inteligența ca ordine, și prostia ca dezordine – aceasta este pentru spiritul comun schema cea mai simplă a raporturilor dintre inteligență și prostie. Complicațiile cele mai nebune încep cu dezordinea tutelată de inteligență, și cu ordinea tutelată de prostie.

• Să ucidă – asta a știut omul dintotdeauna. Ceea ce a trebuit să mai învețe a fost să ucidă fără greș, adică mai cu spor. Și nu se poate spune că n-a izbutit aici mai bine decât în orice altă privință. Într-adevăr, atunci când complicațiile existenței i-au impus să fie mai eficace în omor, el era deja pregătit să învețe. Așa s-a constituit o știință a omorului. Ceea ce omul a învățat mai greu a fost cum să-și lungească viața. Și asta pentru că, în ordinea urgenței, specia avea nevoie să-și asigure viitorul imediat, mai degrabă decât să-și vindece rănile. Moartea de bătrânețe era un ideal care nu garanta nici o supraviețuire.

• Pentru ca omul viitorului mileniu să fie o întruchipare mai desăvârșită a spiritualității, ar trebui ca omul de azi să fie deja ceva mai mult decât o maimuță inteligentă, adică ceva mai mult decât o caricatură de om. O generație spontanee de oameni superiori, asta nu intră nici în posibilitățile speciei, nici în calculele inteligenței.

• Beneficiile pe care le poate produce o operă literară se distribuie, cel puțin ipotetic, după o schemă dinainte dată: banii pentru editor, plăcerea pentru cititor, satisfacția pentru autor. Sigur, unele beneficii își pot schimba adresele; dar gloria, dacă este dată în temeiul unei culturi, cată să nu-și rătăcească adresa, chiar dacă uneori, ca un poștaș leneș, întârzie s-o găsească.

• Să moții peste zi nu înseamnă decât să-ți lungești noaptea. Așa se face că pentru unii, nopțile cele mai lungi sunt acelea ale unei hibernări intelectuale.

• Sunt talente care se manifestă ca niște vânturi uscate: ploaie nu aduc, doar praful de-l stârnesc din belșug.

• Orice mare și autentică iubire este o iubire tragică, pentru că este o iubire de la limita imposibilului.

• Să ne încurajăm unul pe altul – e și aceasta o formă a iubirii. Dacă nu cumva o formă de întrajutorare între schilozi.

• Pentru cine viața e o lungă încercare, a o suporta în refuzul oricărei sinucideri izbăvitoare e aproape o virtute.

• Omul moare în orice poziție. Dar de îngropat se îngroapă, dintotdeauna și pretutindeni, cu fața în sus. Probabil pentru că, cu oricât pământ s-ar acoperi, acesta rămâne totuși unicul prilej de a mai sta față în față cu Cerul și a-i pune, fie și pe muțește, o ultimă întrebare.

• Să trăiești printre semenii tăi e o condiție a vieții. Orice pustnicire, echivalentă cu o sustragere de pe teritoriul speciei, este deja un fel de a muri.

• Credința cam bizară că crinul din grădină a înflorit anume pentru ca să-mi desfete ochii cu splendoarea lui, nu dovedește decât dificultatea de a mă împăca cu indiferența naturii față de tot ce e frumusețe, inteligență și conștiință.

(MINIMUM nr.187 – Octombrie 2002)- material predat redacţiei de doamna Lucreţia Berzintu, redactor-corespondent al revistei Faleze de piatră

I. L. Caragiale. Câteva păreri

Orice cititor care îşi va îngădui câteva clipe în plus pentru a medita asupra acestui eseu inedit – „Câteva păreri” –, trebuie, de asemenea, să ia în considerare două aspecte ce nu pot fi prea lesne trecute cu vederea: data publicaţiei şi, desigur, titlul acesteia. Astfel de detalii, destul de banale am putea crede, ne pot clarifica însă statutul lucrării în chestiune: eseul a fost publicat pentru prima oară la data de 22 februarie 1896 în ziarul Ziua – totuşi, nu ne interesează, în cazul de faţă, decât anul apariţiei – 1896.

La rândul său, anul 1896 nu semnifică prea mult în sine, ci doar raportat la un altul capătă un înţeles, iar pentru a-l dezvălui, ne vom referi la următorul citat:

„Anul 1878 trebuie considerat în activitatea scriitorului, ca punctul cronologic al maturizării talentului caragialian. Scriitorul a intrat în stăpânirea deplină a meşteşugului său (…)”. (Şerban Cioculescu, Caragialiana, Editura Eminescu, Bucureşti 1987, pag. 339)

Aşadar, putem afirma, în lumina acestui fapt, că la momentul publicării eseului „Câteva păreri” – anul 1896 – Caragiale era deja un scriitor nu doar matur – opera sa teatrală fiind încheiată înainte de 1890 –, ci şi consacrat, reuşind, în pofida numeroaselor critici întâmpinate, să se impună în conştiinţa cititorilor şi să-şi ocupe locul binemeritat printre contemporani. Perioada formării lui era consumată cu mult înainte de anul 1896; avem astfel suficiente motive să considerăm că rândurile eseului său exprimă mai mult decât nişte simple consideraţii teoretice asupra celor două forme de artă – „Artă pentru artă? sau artă cu tendenţă?” – dezbătute în presa acelor vremuri, ci, mai degrabă, o concepţie estetică pe care şi-a asumat-o el însuşi.

În al doilea rând, remarcăm, desigur, titlul lucrării – „Câteva păreri” –, deoarece ne atestă faptul că autorul, prin acest articol, nu intenţionează să expună precepte literare irevocabile, ci doar opinii – nu vrea să oblige, ci să discute – de altfel, în această manieră degajată îşi începe şi eseul:

„Noi, românii, suntem o lume în care, dacă nu se face ori nu se gândeşte prea mult, ne putem mândri că cel puţin se discută foarte mult.” (I. L. Caragiale, Opere, volumul 4 – Publicistică, Editura Pentru Literatură, Bucureşti 1965, pag. 31)

Obiectul discuţiei de faţă este, desigur, arta; Caragiale însă o evaluează, de această dată, din perspectiva „tendenţei”, împărţind-o, prin urmare, în două genuri – cu „tendenţă şi, bineînţeles, fără –, căutând să stabilească apoi care dintre acestea este mai îndreptăţit. Răspunsul, lipsit de echivoc, nu întârzie să apară: „Care e arta şi care nu din cele două categorii de produceri, de creaţiuni intelectuale? Scurt: acele cari au fost opera unui talent.” (I. L. Caragiale, Op. cit., pag. 32)

De remarcat este şi faptul că în demersul său exclude de la bun început ideea de durabilitate a operei, situând însă drept o condiţie esenţială „viaţa” ei, „viabilitatea”, argumentând, aşadar, că, în cazul operei de artă, întrebarea care trebuie să ne preocupe nu este „Cât timp va rămânea?”, ci dacă „(…) opera aceasta viază?”, iar pentru a-i recunoaşte această calitate intrinsecă, nu putem avea un indiciu mai bun decât talentul: „O operă de artă este o fiinţă, căreia insuflătorul de viaţă nu este, nu poate fi decât talentul.” (I. L. Caragiale, Op. cit., pag. 32)

Opera de artă, spune Caragiale, „(…) trebuie să trăiască, să vieze şi, ca toate fiinţele, va avea şi ea o durată în timp”, astfel că, deşi trecătoare, ea posedă totuşi capacitatea de a reînvia „(…) iarăşi la căldura ochilor pricepuţi” – punct de vedere neîmpărtăşit de anumiţi critici literari, deoarece situează pe aceeaşi treaptă creaţiile vremelnice, tot opere de artă şi ele, cu cele eterne, iar, din această perspectivă, o atare uniformizare nu este nicidecum îndreptăţită. (I. L. Caragiale, Op. cit., pag. 33-34)

Însă, dintre toate consideraţiile expuse de Caragiale, cele mai controversate le regăsim în ultimele secţiuni ale acestui studiu, unde autorul îşi exprimă punctul de vedere asupra utilităţii sociale a literaturii, referindu-se, mai exact, la faptul că năvala „turmei omeneşti”, cu mic, cu mare, spre acest domeniu cultural – literatura – s-a dovedit a fi mai degrabă păgubitoare pentru cultură, astfel şi pentru literatură. Opinia lui Caragiale este, cumva, destul de nonconformistă, deoarece oricare individ va admite faptul că accesul maselor la cultură şi, implicit, literatură, nu poate fi altcumva decât benefic pentru societate, însă argumentul, deloc neglijabil, prin care autorul îşi justifică punctul de vedere, trebuie, cu siguranţă, analizat mai îndeaproape.

Caragiale afirmă că, oricât de ridicat ar fi nivelul intelectual şi moral al unei societăţi şi oricât s-ar îmbunătăţi condiţiile de trai, niciodată nu se vor egaliza însă şi puterile, virtuţile particulare ale indivizilor – fapt adevărat. Continuându-şi ideea, el susţine că întotdeauna „(…) imensa majoritate a lumii va fi compusă din oameni normali, cari nu văd cu gândul decât până la vârful nasului, şi văd cât le trebuie” (I. L. Caragiale, Op. cit., pag. 55-56), iar talentele şi oamenii de geniu vor fi, bineînţeles, excepţii, mai mult sau mai puţin frecvente. Prin urmare, pretenţia celor mulţi, de o inteligenţă medie, de a se situa, cumva, pe aceeaşi treaptă cu aceştia din urmă, precum şi dorinţa lor – neîndreptăţită, consideră Caragiale – de a se afirma ca oameni de litere, ca scriitori, nu poate decât să îi stingherească pe acei câţiva oameni de geniu, care vor trebui, aşadar, să răzbată cu greu prin mulţimea celor mediocri, a căror prezenţă inoportună îi privează de atenţia cuvenită. Mai mult decât atât, uzitarea excesivă, prin imitaţie şi falsificări, a formelor inedite impuse de un talent, conduce, treptat, la „demonetizarea”, devalorizarea acestora, ceea ce face ca valorile fundamentale să apară, uneori, drept perimate, desuete, fiind, cumva, compromise – dintr-o expresie sau un concept care nu demult impresionau prin originalitate să prindă contur, treptat, un clişeu.

O a doua treaptă a argumentului o constituie descrierea atitudinii pe care omul înzestrat o are faţă de „turmă” – opinia publică. Unui astfel de individ excepţional, spune Caragiale, „îi este absolut indiferentă judecata altuia”, mai mult decât atât, tocmai „din această neclintită încredere în sine rezultă neîncovoiarea lui la vreuna din mode, particularitatea susţinută a stilului, dispreţul pentru gustul contimporanilor şi, prin urmare, pentru o manieră simpatică acestora” – în unele cazuri, aceasta include chiar dispreţul pentru contemporanii înşişi. (I. L. Caragiale, Op. cit., pag. 57)

Mai înainte de a analiza argumentele în chestiune, trebuie, cu siguranţă, să depăşim subiectivismul lui Caragiale, deoarece părerile marelui scriitor, oricât de valoroase ar fi pentru cultură, nu exprimă însă un adevăr irevocabil – „oricine va fi de acord că dreptatea şi folosul literaturii se situează mai presus de simţămintele personale ale scriitorului”, cu atât mai mult cu cât civilizaţia însăşi nu poate fi redusă la concepţiile pe care câţiva oameni de geniu, oricât de înaintaţi în viziunea lor, le au despre umanitate. (Nikolai Gavrilovici Cernîşevski (1828-1889), Herzen, Belinski, Cernîşevski, Dobroliubov, Pisarev. Despre cultura estetică, valorile artistice, creaţia literară; Selecţie, studiu introductiv şi îngrijirea ediţiei: Ion Ianoşi, Editura Politică, Bucureşti 1987, pag. 217)

Filosofia, prin contribuţiile lui Platon şi, apoi, Aristotel, care i-au imprimat o direcţie ce avea să o păstreze până în zorii creştinismului, nu s-a oprit totuşi pe această treaptă, ci a avansat încă. Nici prin reprezentanţi de seamă ai teologiei creştine, precum Anselm de Canterbury şi Toma de Aquino, ori, mai târziu, prin raţionalism şi empirişti precum John Locke şi David Hume nu a fost atinsă o limită. Nici materialismul, utilitarismul, existenţialismul ori pozitivismul nu au constituit frontierele din urmă ale filosofiei. În orice domeniu al culturii, limitele, graniţele cunoaşterii se află sub controlul acelora care îşi asumă enorma sarcină de a le împinge mai departe.

Nu putem, aşadar, să nu observăm o anumită incoerenţă a părerilor lui Caragiale, ce decurge din două argumente contradictorii: pe de-o parte este cel al „turmei” mediocre, prin care omul de geniu, cu greu, trebuie să răzbată, pentru a obţine nimic altceva decât recunoaşterea din partea aceloraşi persoane a căror opinie, ne spune autorul, îi este, oricum, indiferentă unui individ de mare talent – o dinamică destul de bizară. Pe de altă parte, este greşită şi ipoteza conform căreia literatura de calitate ar fi un domeniu destinat exclusiv elitelor; având în vedere faptul că majoritatea indivizilor, fiind limitaţi în ceea ce priveşte capacitatea lor intelectuală, oricum nu ar putea să producă opere de valoare, astfel că ei nu fac decât să înece „(…) în valurile lor zgomotoase glasul a doi-trei inşi aleşi de sus”. (I. L. Caragiale, Op. cit., pag. 56)

Însă cine va fi acela dispus să renunţe la scrisul său atunci când un altul, fie acesta chiar marele Caragiale, îi va spune să o facă, deoarece modesta sa persoană îi stânjeneşte pe oamenii de geniu? Este cu putinţă un asemenea lucru? De fapt, adevărata întrebare este următoarea: cum ar putea unul sau mai mulţi astfel de indivizi obişnuiţi să devină o prezenţă supărătoare pentru un om de talent? Poate, într-adevăr, mediocritatea unora să întunece geniul altuia? Răspunsul este, desigur, nu – tocmai pentru că sunt mai puţin înzestraţi, oamenii de rând nu îi pot aduce nicidecum vreo atingere unui individ deosebit, talentat. Nu are niciun mare creator vreun motiv suficient pentru a se simţi, cumva, ameninţat, închipuindu-şi că „valurile zgomotoase” ale celor mulţi îi vor îneca glasul – lui Caragiale însuşi, tocmai pentru că a fost un astfel de scriitor de excepţie, nu i-a putut ştirbi nimeni măreţia, deşi, într-adevăr, au încercat destui, reuşind doar să se acopere de ridicol. Mircea Iorgulescu, în eseul său, remarcă tocmai acest fapt: „(…) opera lui Caragiale are puterea diabolică de a-şi îngloba nu numai detractorii, dar şi pe acei apologeţi ameţiţi de iluzia că elogiul scuză inepţia.” (Mircea Iorgulescu, Eseu despre lumea lui Caragiale, Editura Cartea Românească 1988, pag. 8)

Tocmai pentru că literatura se poate dovedi cel mai eficient instrument de civilizare a societăţii, toate căile ce conduc spre aceasta trebuie netezite şi deschise tuturor celor care se află în căutarea cunoaşterii şi a edificării – privilegiul unui grup restrâns de indivizi care alcătuiesc o elită este, în acelaşi timp, dezideratul celor mulţi, iar acei câţiva oameni înzestraţi nu pot să le refuze celor din urmă dreptul de a păşi pe această cale. Şi dacă sunt, într-adevăr, călăuziţi de o raţiune înaltă, nici nu vor dori să o facă.

artist Gina Baranovschi, Un suflet care zâmbeşte, Fratele meu

autor Daniel Ionuţ Vasile, membru al proiectului Cititor de Proză

Jaques Herold – suprarealistul integral – 100 de ani

Jaques Herold (1910-1987)

Dintre suprarealişti, în arta plastică, puţini au avut consecvenţa lui Jaques Herold, de la începutul la finalul carierei sale, să se păstreze în coordonatele propuse. S-a născut în anul 1910, tot la Piatra Neamţ , care l-a dat pe confratele său, Victor Brauner, născut în 1903. Zona are ceva mirific, ne amintim că şi părintele hasidismului est-european, Baal Şem Tov, din secolul XVIII, a trăit un timp în preajma munţilor din Neamţ. Între anii 1925-1936, Herold, fire neliniştită, studiază la Bucureşti artele plastice, dar curând pleacă la Paris, unde intră în vâltoarea mişcării suprarealiste, alături de Yves Tanguy, Breton, Duprey, Gherasim Luca. Michel Butor, cunoscutul scriitor, va avea iniţiativa să publice studii despre Herold, un artist pe cât de dăruit, pe atât de modest.

A ilustrat numeroase volume publicate de poeţii suprarealişti, inclusiv de Gellu Naum. În 1947, este prezent la Expoziţia surarealiştilor de la Paris. În acelaşi an, Breton pregăteşte o expoziţie personală a lui Herold, pentru care scrie un studiu bine aplicat. Lucrările sale poartă puternica amprentă suprarealistă, aparent excentrică şi crudă, dar greu de ignorat sau de uitat. „Cristal îndrăgostit” din 1934, „Portret astrologic”, în acelaşi an, „Întâlnire”(1936), unde două umbre ca nişte flăcări se îmbrăţişează, „Capete” (1939), tablou inspirat de marea tensiune prevestitoare a conflgraţiei, se regăseşte în culorile tari, sângerii, apoi „Amintiri din copilărie”( nu uităm de Creangă, Hogaş, ale căror nume se leagă de locurile natale comune cu ale pictorului), „La femmoiselle”, un joc de cuvinte, cu un bust de femeie parcă, din fier forjat, etc.
Jaques Herold a murit în 1987, la Paris, iar faima sa, inexplicabil, nu este pe măsura unui talent absolut excepţional.

autor Boris Marian, redactor al revistei Faleze de piatră

sursa foto: http://www.all-art.org

Tuța ( fragment de roman )

Cartierul „Traian Vuia” era în urmă cu vreo douăzeci de ani o zonă recunoscută pentru violenţele care aveau loc la căderea serii – până şi poliţia patrula pe vremea lu’ împuşcatu’ în grup de câte trei-patru inşi cu armele pregătite. Familii de romi şi „vinituri” de prin toate colţurile ţării să câştige o pâine la fostul combinat siderurgic îşi împleteau destinele cu sârguinţa nativă a sângelui latin – bărbaţii făceau legea paharului, şi femeile, fiindcă erau în minoritate aveau cota crescută în rândul diverşilor scandalagii. De fapt, cu toţii erau, când nu se atingeau de pahar, oameni buni şi „dibaci”, capabili să lege câteva fraze şi chiar să joace în timpul liber prin scenete şi brigăzi artistice – se simţeau cumva deasupra condiţiei lor mizere ori de câte ori urcau pe scenă sau purtau în văzul tuturor chipul plin de dragoste al dictatorului.

artist Ciprian Chindea, Gemenele, Blonda

Că era dictator nu ştia niciunul. Bancurile şi frânturile rupte din discuţiile oamenilor cu „spermă la cap” îi făceau să râdă la fel de mult pe cât îi puneau pe gânduri. Pe unii, chiar şi pe plâns. Asta era Tuţa. Venise cu familia ei de prin Moldova prin anii ’70 la Hunedoara – întâi mama şi tata, apoi fratele şi cumnatul cutare. Mai apoi şi bunicii – atraşi de perspectiva unei prosperităţi de care auziseră întruna la televizorul alb-negru, vânduseră casa şi acum locuiau cu toţii împreună. Tuţa călătorise la clasa întâi, nu auzea hurducăturile garniturii de tren cu banchetele jumulite de tapițeria maro şi cu perdelele cu stema Rapidului devenite „mouchoir”…  Nu simţea nici foamea, deşi nu mâncase o zi şi o noapte decât două gogoşi fără brânză – călătorise în burta mamei care nu a uitat să bea „nişti vin”… Soţul ei nu era prost, aşa cum par să-l fotografieze aceste rânduri uşor ironice: spătos, cu gura largă şi braţele vânjoase – omul-etalon pentru a trage brazdă şi a ridica lopata socialismului pe culmile nebănuite încă. Dar aşa cum s-au priceput – poate şi cu ajutorul unui Dumnezeu al amărâţilor – Ana şi Vasile au avut vreo opt copii din care au rămas cu cinci, fiindcă trei au murit ba de una, ba de alta. Deşi lucra la căile ferate ale combinatului, femeia era şi „casnică” – adică rămânea întruna acasă, fiindcă timpul liber era doar o vorbă auzită la alţii al cărei tâlc nu i se revelă decât la moartea părinţilor, când avu în sfârşit vreme să citească pe feţele lor drumul fiecăruia către casă. Apoi a venit Revoluţia, copiii au crescut. Doi băieţi au plecat prin Italia şi au rămas acolo, celibatari. Mai norocoase, cele trei fete s-au logodit şi două s-au şi măritat. Au plecat şi ele în Italia. Numai Tuţa, deşi era cea mai mare, chiar dacă s-a născut prima, cu toate că avea dreptul… a rămas ultima – „fată în casă”. Tocmai ea, care i-a şters la fund pe toţi! Părinţii ei s-au pensionat. Mai rău, autorul i-a scos din povestire şi i-a trimis exact acolo unde se află şi acum: în cimitirul ”Valea seacă”, unul peste altul, ca două pietre într-un zid – Vasile primul, Ana peste el şi deasupra lor o cruce împărţită la doi sub un brad anemic. Anii au trecut şi Tuţa a rămas singură în apartament. Dar nu o căuta nimeni. Între timp, cartierul s-a mai liniştit; ici-acolo câte un moşneag imprudent care se întorcea de la gaz ori de la curent era căutat cu vreun cuţit prin buzunare; câte o adolescentă „emo” primea o lecţie-de-viaţă de la vreun recidivist colorat. Staţi liniştiţi: şi albii fac la fel. De exemplu, deasupra lui Tuţa stă un oltean care a pierdut două neveste din cauza băuturii. De necaz, bea cu cine apucă şi continuă cheful în ciuda amenzilor destul de usturătoare. Atunci ascultă manele cu difuzoarele scoase pe balcon (evident, piese din repertoriul cunoscuţilor „interpreţi-miracol” ) şi urlă cât îl ţine gura „Veta e cea mai mare curvă, să ştie toată lumea!!”… Veta e ultima care îl dăduse dracului. Şi el s-a dat la Tuţa, dar ea are demnitate. La 43 de ani ar fi cunoscut primul bărbat – un papagal din vecini care spera să pună mâna pe apartamentul ei. Dar femeia blondă, cu părul cârlionţat, e o rebelă în toată puterea cuvântului. Deşi i-a fost primul iubit, la o lună a şi măturat cu el scările blocului, chiar dacă nu e solidă. Temperamentul ei i-a pus dintotdeauna probleme. Cel puţin asta spun vecinii: cine nu o cunoaşte pe Tuţa riscă să se îndrăgostească de ea fără a bănui o clipă că e nebună. A stat şi pe la Psihiatrie, dar i-au dat drumul fiindcă boala ei nu prezintă un pericol public: face spume de nervi şi numai în criză… Altfel, e o bomboană de femeie pe care au dorit-o mai toţi vecinii purtători de minte între coapse – bine proporţionată, cu ochii de culoarea proaspătă a balegii de vacă (un verzui hipnotizant) şi un nas grecesc legat de frunte, Tuţa se ruja cu dexteritatea unui mecanic de utilaje – buzele ei subţiri ca nişte linii roz înjurau de mama-focului ori de câte ori i se părea că un om sau vreun animal o privesc cu dojană. „Păcat, că e frumoasă”, spune lumea. De parcă urâtul ar trebui să fie urât… Ca şi tine, m-am întrebat şi eu ce nume mai e şi ăsta: Tuţa… De la moş Gheorghe – omul care poate sta în faţa blocului de dimineaţa până seara şi nu se plictiseşte, am aflat că pe Tuţa o cheamă tot Ana, ca pe mă-sa, Mniezău s-o ierte… că toate lucrurile pe care le ştiu eu (implicit pe care le-am şi povestit) sunt făcături, că Ana sau Tuţa nu e nebună şi încă mai poate fi fată-mare… că asta ştie el, doar nu degeaba are 74 de ani. „Păi, tu nu vezi cum i se încoardă jos picioarele? Cum unde? La gambe… ia să te uiţi numa’, atunci când calcă i se încoardă muşchii, adică e sub tensiune… pe asta n-a atins-o încă nimeni unde trebuie, de-aia e zăludă”…  Şi tot de la el aflu că bătrâna Ana nici nu făcuse vreodată opt copii… Goi au venit din Moldova, goi s-au dus… Nimeni nu i-a văzut vreodată, nici pe cei din Italia şi nici fetele măritate. „Păi, tu nu vezi că are în casă numa’ două preşuri de iută şi o mobilă din lemn de brad, de-aia de duzină?! Tuţa e singurul lor copil… şi ţi-am spus că o cheamă ca pe mă-sa, Ana… Tuţa vine de la „prostuţa”, aşa o strigau toţi colegii de şcoală fiindcă era tare proastă săraca… eu-s d’aci de multă vreme şi am văzut-o ba cu un bărbat, ba cu altu’… dar cine să se însoare cu una care nu ştie cum e oul fiert? Nu o duce capul, dar aşa bolundă îşi plăteşte toate datoriile, pe când alţii nu-s în stare să fie la zi cu taxele… lumea vorbeşte fiindcă aşa e lumea, ca şi cum tot ce spune trebuie să se întâmple”…
Şi aici l-am lăsat să-şi pipe mahoarca. Oricum, moş Gheorghe nu duce lipsă de audienţă, discută orice, de la fluturi până la „jungla” din deşertul afgan. „Păi, dacă te uiţi bine ai să vezi că forţele nato întreţin acolo războiu’… cum adică? Hai să fim serioşi domnule, că de s-ar pune cineva să scotocească tot Afganistanul i-ar face scrum pe toţi… dar ei nu vor asta, se joacă de-a războiu’, au nevoie de motive ca să spună că e război şi să producă armament”… Nevasta lui „s-a părădit” şi despre asta nu vorbeşte niciodată cu nimeni. Trebuie să faci apel la „lumea care spune totul ca şi cum ar trebui să se întâmple”.

artist Ciprian Chindea, Gemenele, Bruneta

Şi aflu de la doamna Vizitiu că „moş Gheorghe n-a fost însurat niciodată, e un mincinos de moldovean care a stat singur de-al dracului ce era… ştiu io pe una care s-o uitat la el o săptămână şi l-o lăsat când i-o zis să pună şi ea bani pentru ciorba din frigider, că pensie cu pensie se-adună… până şi Tuţa e nebună, dar nu lacomă şi zgârcită ca omu’ ăsta” … Ar fi urmat să stau de vorbă cu Tuţa. N-am făcut-o de teamă că mă va repezi cu vorba. Ea înjură spurcat când nu te aştepţi, ca şi cum interlocutorul ei ar fi vinovat de toate câte i se întâmplă. Aşa dusă cum este, biata de ea, mai mult decât pare, bănuieşte că îndărătul stării ei generale e ascuns Cineva, poartă vina Cineva. Atunci când Îl înjură, Tuţa foloseşte arsenalul referitor la morţi şi sămânţă masculină, la extensia cabalinelor şi aversele ei răpăiesc pe acoperişul de tablă al urechilor câteva secunde… apoi vorbeşte singură şi numai ea poate traduce ceea ce spune. Dar în rest e fată de treabă: spală şi atârnă rufele urcându-se periculos pe marginea de beton a balconului în picioare şi cu spatele la stradă încât te iau fiorii, bate covoarele de iută şi îşi face singură cumpărăturile bazându-se pe matematica elementară a bunului-simţ – fiindcă Tuţa nu îşi numără niciodată banii primiţi ca rest. Apoi, petrece timpul liber al mamei sale Ana (care şi-a rupt spatele crescând cinci copii din opt, doi băieţi şi trei fete) stând pe bancă în faţa blocului sub privirile pofticioase ale mincinosului moş Gheorghe. Discută cu vecinii şi vorbeşte precipitat, ca şi cum ar trebui să plece numaidecât sau să urce în trenul imaginar pe care-l aude noapte de noapte plecând spre Italia, la fraţii ei… Dar trăieşte. Deşi toţi aşteaptă de câţiva ani să crape odată ca să-i poată lua apartamentul pe care Ana îl trecuse pe numele Anei mici… Încă trăieşte. E bine câteodată să laşi personajele să trăiască, nu credeţi? Uneori, nici autorul nu poate face prea mult pentru cineva. Oamenii, frumoşi sau nebuni, şi una şi alta – se sting precum chibritul în palmele celui care îngheaţă de viu la pol. Ceea ce rămâne pe urma trecerii printre lucruri e numai dâra asta de funingine. Ajunge o lacrimă şi totul se întinde, nimeni nu mai pricepe nimic…

autor Liviu Ofileanu, membru al proiectului Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/liviuofileanu?xg_source=profiles_memberList

Natură statică cu Maria

Am văzut-o pe Maria în braţele mamei şi am simţit nevoia să-i sărut zâmbetul.

Apoi am privit-o fascinată de cutiile cu cadouri, grăbindu-se să le desfacă pe cele mai frumos colorate, în timp ce ochii înduioşaţi ai familiei îi urmăreau topiţi fericirea atât de uşor de cumpărat.

Am privit-o pe Maria în prima zi de şcoală, speriată de mulţimea de feţe noi şi de povara obiectului pe care trebuie să-l care zilnic la şcoală.

artist Petru Ilie Birau, Maria

Un pic mai târziu, Maria s-a îndrăgostit…Se plimbă emoţionată de mână cu un băiat, coleg de clasă sau nu, nu pot zări că mi s-au înceţoşat ochii, sau poate că Maria a întrerupt studiile şi visează să fie dansatoare în plaiuri exotice şi apoi nu mai ştiu, că i-am pierdut urmele…Numnele Mariei iradiază fericire şi toată lumea întoarce capul după ea când trece printre noi şi fură în batistă câţiva stropi de lumină.

O mai zăresc din când în când pe Maria întâmplător.Ce s-a mai întâmplat cu ea? Şi numele ei a obosit , parcă şi-a pierdut strălucirea şi luminozitatea.

A mai trecut ceva timp şi am văzut-o pe Maria copleşită de bagaje virtuale şi de poveri invizibile care îi aplecau umerii şi îi întristau privirea.

Am strigat-o:”Maria?”A privit mirată în jur să vadă de unde vine strigătul.Se oprise în mijlocul trecerii de pietoni, blocând circulaţia, nemaiauzind claxoanele şi doar glăsciorul acela de copil strigând-o:”Maria!” I s-a părut că e glasul mamei….Uite-o aplecată deasupra pătuţului ei şi oferindu-i lumea odată cu privirea aceea unică, pe care toate femeile o au , măcar o dată în viaţă, plină de dragoste şi duioşie..Se aude din nou strigată:”Maria!”A! E doamna învătoare care strigă catalogul, în prima zi de şcoală.Ar vrea să strige:”Prezent!” Dar nu mai are putere.

Din nou o strigă un glas tandru, iubitor, pierdut de mult, tulburator….:”Maaaaariaaaaaaa!”Nu-i poate răspunde deşi ar vrea atât de mult să-i cuprindă mâna pe care el i-o întinde. Sunt atâtea mâini întinse spre ea, atâtea glasuri, subţiri, cristaline, duioase, dure, ascuţite, tăioase în care se împiedică şi nu se mai poate ridica….Apoi un sunet asurzitor de sirenă, claxoane care nu se mai opresc, şi senzaţia aceea de plutire, atât de diafană ca prima lecţie de dans, ca serbarea ei de preminată…ca prima îmbrăţişare…Se simte îmbrăţişată, purtată de braţe ocrotitoare, nu distinge dacă sunt ale mamei, ale bunicului, ale bărbatului vieţii ei…Totul e atât de vag , contururile obiectelor din jur se estompează, până şi numele ei se risipeşte în silabe, litere, sunete, până când nu mai rămâne decât o urmă pe asfalt pe care şoferii grăbiţi o strivesc indiferenţi şi trec mai departe, chemaţi parcă de strălucirea şi parfumul altor nume….

autor Maria Postu, redactor al revistei Faleze de piatră

Umbra

Asupra uneia din ţările cerului, acolo, în preajma stelei ei strălucitoare, o umbră se aşeză odată să se odihnească. Îi plăcea tare mult lumina acelei stele şi, în călătoria ei neîncetată, umbra nu mai găsise niciodată un loc atât de frumos. Un pământ cu roade bogate şi flori, cu oameni curaţi la suflet, buni şi veseli, plini de o credinţă pe care umbra nu o putea înţelege şi de care nu îi păsa. Era doar foarte obosită şi se întinse pe toată acea ţară, la Soarele care strălucea atât de plăcut încât umbra adormi. Se odihnea în locul acela găsit după hoinărelile ei prin ceruri.

artist Constantin P. Popescu, Porţile pământului

Dar, în dimineaţa zilei următoare, oamenii ţării pe care se odihnea umbra se treziră mai greu din pricină că le lipsea lumina Soarelui lor. Nu vedeau decât o ceaţă cenuşie care le împăienjenea ochii şi se întrebau cu toţii ce se petrecuse deodată. Doar cu o seară înainte Soarele lor se dusese la culcare la fel de împăcat ca şi ei. Ba chiar le trimisese încă o dată lumina lui pe luna acelei nopţi, aşa că adormiseră ca în toate serile, obosiţi de truda lor.

Se prea poate ca în noaptea aceea să fi dormit cu toţii foarte adânc. Nimeni nu stătuse de veghe, nici nu scrutase cerul cu curiozitate sau visând cu ochii deschişi. Ştiau atât de bine hărţile cerului şi pe urmă nu se mai întâmplase niciodată aşa ceva. De mult timp nu mai aveau printre ei pe vreunul bântuit de insomnii, ca să îl poată întreba ce se petrecuse. Cu toţii se sfătuiau ce să facă, dar lumina aceea cenuşie le împiedica gândurile aşa cum le împiedica vederea. Nu puteau decât să aştepte, aţintind neîncetat cu privirile bezna cea mai neagră care li se arăta acum din cer. Nici stelele atât de cunoscute nu se mai vedeau. Nici luna lor dragă.

artist Constantin P. Popescu, Porţile apei

Încordarea îi obosi pe toţi şi se culcară la ora pe care o simţeau a le fi fost seară. Aşa trecu prima noapte, dar a doua zi, dacă mai putea fi zi, toate erau la fel de întunecate. Peste câtva timp, alt timp, unii dintre oameni se obişnuiseră. Peste alte câteva zile, la fel de cenuşiu luminate, unii se hotărâră să plece dincolo de hotarele ţării, să vadă unde se termina lipsa luminii lor. Îşi pregătiră de-ale gurii şi se aşternură pe drumul cel lung şi întunecat. Cei rămaşi îi urmăriră cu priviri pline de nădejde, dar din pricina luminii slabe îi pierdură foarte repede din vedere.

Peste ceva timp, măsurat şi el de acum într-un fel mai ciudat pentru toţi, florile începură să se ofilească, iar câmpiile lor roditoare se acoperiră de ceţuri umede şi reci. Îi cuprindeau fiori de frică veche de când lumea lor. Uitaseră cu toţii când se temuseră ultima oară. Aveau câte ceva prin gospodării şi înţeleseră că toate astea veneau ca o pedeapsă pentru o vină pe care nu şi-o cunoşteau.

Alergară atunci degrabă la profeţi. De mult erau lăsaţi în liniştea lor pe crestele stâncoase, dar acum aveau mare nevoie de sfinţenia lor de care altădată se putuseră lipsi. Profeţii îi priveau cu ochii lor bătrâni cum se plâng. Tăcură mult timp după ce ascultară ce spuneau oamenii. Ei, cu ochii şi aşa obosiţi de vârstă, poate că nu simţeau lipsa luminii. Oamenilor li se părea că nu îi văd bine din cauza întunecimii în care vedeau acum. La sfârşit, cu câteva cuvinte, ei le spuseră oamenilor că lumina este tot acolo unde fusese mereu. Oamenii se supărară şi plecară vorbind tare şi nemulţumiţi. Credeau acum că făcuseră bine să îi lase pe profeţi în chiliile lor singuratice din munte.

Se întoarseră cu greu în ţara lor împădurită acum de beznă. Hăţişuri încurcate adăposteau forme neştiute până atunci. Aşteptau întoarcerea celor plecaţi dincolo de hotare. Când aceştia se arătară, erau osteniţi şi chipurile lor erau mai umbrite de temeri noi. Le spuseră oamenilor că ţara lor din ceruri era toată acoperită de lumina aceea cenuşie, că fusese pătrunsă peste tot de negura rece. Păreau că fuseseră pe alt tărâm, până la capătul ţării lor din ceruri. Rămaseră cu toţii tăcuţi şi nădejdile puse în cei ce plecaseră se stinseră cu totul.

Din cauza acestei lumini slabe ca o umbră cenuşie, odată cu trecerea anilor, copiii care se năşteau aveau pielea foarte albă şi ochi mult mai mari. Părinţilor li se păreau slabi şi credeau că se stinge neamul lor prin asemenea urmaşi. Simţeau că aceştia nu sunt copiii lor, că veniseră în lumea lor întunecată acum din ceruri pe care ei nu le cunoscuseră. Dar încă îi puteau iubi ca pe copiii lor.

artist Constantin P. Popescu, Răsărit

Plângeau iarăşi şi nu mai ştiau de cât timp nu mai plânseseră. Hrana le era din ce în ce mai săracă. Tot felul de lighioane ieşeau din pământ şi oamenii nici măcar nu le cunoşteau. Nu le puteau opri şi ele îşi luau jertfa dintre oamenii din ce în ce mai vlăguiţi. Anii li se păreau a fi doar zile şi uitarea voia parcă să-i copleşească. Din pricina asta, unii dintre ei plecau deodată în ceaţa aceea lipicioasă şi urlau asemenea lupilor la lună, alergând spre ceea ce doar ei vedeau. Doar glasurile lor, care se auzeau din ce în ce mai încet, le spuneau că se depărtează, asta pentru că ochii nu mai puteau vedea decât la câţiva paşi. Despre cei plecaţi dintre ei în felul acesta, oamenii credeau că şi-au pierdut minţile şi atunci se adunau laolaltă şi se temeau mai puţin.

Câte unul din ei visa în somnul cel adânc lumina din trecut şi toate cele pe care le trăiseră. Se trezea şi le vorbea cu înflăcărare de visul primit în dar în lumea lor ceţoasă şi simţeau cu toţii cum omul acela se lupta pentru ei toţi cu uitarea. Asta îi durea cel mai mult, spaima uitării. Stăteau cât mai mult împreună, simţind că aşa sunt mai puternici şi uneori le era tuturor foarte dor de profeţi. Dar nu vorbeau niciodată despre asta.

Încet, încet, ajunseră să se mişte asemenea turmelor de oi de pe vremea când mai aveau Soare şi câmpii cu iarbă verde şi proaspătă. Vorbeau mult despre vremurile de dinainte de întuneric, de parcă ar fi vrut să păstreze cu orice preţ amintirile fiecăruia dintre ei ca într-un fel de cronică. Nu o mai putea scrie, însă, nimeni din pricină că puterile ochilor le slăbiseră.

Apa izvoarelor se tulburase şi era aproape de nebăut. Unii din ei mâncau câteodată pământ frământat în mâini până se încălzea astfel un pic. Îşi aminteau din ce în ce mai rar de pâinile mari şi proaspete, iar gustul şi mirosul lor le mai păstrau doar puţini în amintiri.

Simţeau cum îşi pierd unul câte unul toţi zeii, atât erau aceştia de tăcuţi. Şi copiii lor ciudaţi, crescând printre ei de parcă nu ar fi fost ai lor, mai puteau doar rar să cânte. Însă oamenii ştiau că ei văd mult mai bine cu ochii lor mari.

Într-una din zilele acelea care se deosebeau foarte puţin de noapte aşa cum şi-o aminteau ei, copiii aceia pe care nu îi simţeau a fi ai lor le spuseră ceea ce auziseră de la profeţi. Că lumina era tot acolo unde fusese mereu. Copiii păreau foarte siguri pe ceea ce spuneau, ca şi cum ei, părinţii lor, nu ar fi ştiut nimic sau ar fi uitat cu totul. Îi ascultară miraţi şi se gândiră că îşi vor fi pierdut deja minţile de mici. Plânseră mult.

Atunci, privindu-i cum plâng, copiii începură să cânte cu glasurile lor plăpânde, dar care deveniră laolaltă un cor pe care oamenii nu îl mai auziseră. Ascultau vrăjiţi cum se ridică din piepturile mici cântul. Răsună atât de tare încât ajunse până sus, la umbra aceea rătăcită peste ţara lor din stele. Se trezi umbra, se întinse somnoroasă, privi Soarele care o luminase şi o încălzise cu razele lui şi nu spuse nimic. Privi spre pământ şi, când înţelese tot ceea ce făcuse, se topi. Nu plecă, dar se topi şi se făcu limpede ca o sticlă, tristă că le luase pentru o vreme lumina oamenilor acelei ţări dintre stele.

Şi, ca să ceară iertare acelei ţări, de atunci cerul deveni albastru, iar copiii şi oamenii cântă din toată inima privindu-l. Le zâmbeşte atunci, tăcut, chiar şi Soarele lor. Copiii au ochi mari, frumoşi şi senini şi cântă. Se urcă adesea pe culmile munţilor să se întâlnească acolo cu prietenii lor cei mai buni, profeţii.

autor Constantin P. Popescu, membru al proiectului Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/ConstantinPPopescu

"Nu poţi zbura decât de pe un promontoriu"

Nu poţi zbura decât de pe un promontoriu
Interviu cu scriitorul brăilean Fanuş Neagu

– Într-o povestire semnată de dumneavoastră spuneaţi că daţi „drumul unui gest de prietenie sprijinit de terasa cea mai fecundă a iluziilor”. V-aş ruga acum să daţi drumul la un gest de prietenie către cititori, care ar trebui să privească cu alţi ochi romanul românesc, proza şi poezia românească şi, nu în cele din urmă, pe scriitori.

– I-aş sfătui să citească şi apoi să judece şi mai ales să spere că singurele lucruri frumoase dintr-o carte se adresează sufletului tânăr, pentru că acolo unde poeţii, romancierii sau povestitorii se împotmolesc, atunci ei încearcă să-şi închipuie că sunt un fel de tineri ca aceia despre care citesc.

Sunt convins că cititorii pricep dacă vor şi nu desconsideră din capul locului tot ce e românesc, pricep dacă vor că literatura română şi-a cucerit poziţiile ei, chiar şi în anii dictaturii, poziţii fundamentale despre care orice zbor se poate petrece, se produce.

Nu poţi zbura decât de pe un promontoriu, iar acest promontoriu există. Şi la Dunăre, la Dunărea Brăilei, unde au existat întotdeauna mari scriitori, mari artişti…să mă fulgere Dumnezeu cu nenoroc dacă n-aş crede că acolo se nasc totdeauna spiritele frumoase şi creatori! Eu cred că literatura română, atât de înjuriată de către cei care n-au putut să producă nimic nici înainte de Revoluţie, nici după, va lua în stăpânire iar sufletul oamenilor însetaţi de romantism, adevăr şi mai ales de spiritul răscolitor al speranţei.

– Credeţi că cititorii au devenit blazaţi?

– Au devenit blazaţi probabil din cauza sărăciei, din cauza împlinirilor la care se aşteptau să aibă loc într-un an, doi, trei sau patru, ele se produc în timp şi aproape intangibil. Nu poţi după o revoluţie să ai tot ce ţi-ai dorit. Noi am fost într-un ev feudal până în 1945, apoi am trecut în evul mediu întunecat, cu colectivizarea, am sărit puntea către democraţie în 1989 şi suntem aşa de răzvrătiţi încât vrem să ucidem şi Revoluţia Franceză, şi Marea Revoluţie Rusă, care şi ele au un aer răscolitor în istoria omenirii. Şi am vrea ca nouă să ne fie bine mâine, tuturor la Paris, iar aici să nu rămână nici măcar ţigani, să fie un spaţiu gol…

– Mai urcăm o treaptă în interviul nostru…

artist Corina Raiciu, Blue Kite and the 2 swimming elephants

– Eu mă reazem în iluzii, în vis, trec prin basm şi realitate, dar cu felul meu de a fi şi a vedea lumea. Eu nu mai văd lumea cu ochii dumneavoastră, ci încerc să vă descopăr cum vedeţi lumea. De aici încolo poate nu vă înţeleg, dar eu sunt dator ca scriitor să descopăr un spaţiu pe care nu l-am cunoscut şi care nu e acoperit, din păcate, pentru că generaţia mea, poate cea mai dotată după război, o generaţie fecundă în realizări şi iluzii, dar din care 97 – 98% dintre noi au dispărut. Aceşti mari creatori de iluzii, mari creatori de adevăruri artistice care nu sunt adevărurile vieţii, ci suprapuse adevărurilor vieţii. Această dispariţie a multor colegi de-ai mei a dus la o răscolitoare pierdere pentru tot neamul românesc. Eu aştept următoarea generaţie, brazda a doua a marelui romantism care încă nu a apărut sau poate nu am depistat-o eu. Ceea ce mă uimeşte, însă, este că au apărut poeţi cu nemiluita şi foarte talentaţi. Să fie asta răzbunarea naturii unei lumi pe care nu o înţeleg?!

– Cum vedeţi soarta revistelor de cultură?

– O văd tulbure. Soarta revistelor literare este stranie şi din ce în ce mai aproape de pragul de jos, deoarece multe s-au politizat.

– Aţi scris scenarii de film?

– Multe şi făcute prost de toţi regizorii care erau talentaţi.

– Ce-i place şi ce nu-i place lui Fănuş Neagu?

– Îmi place viaţa şi nu-mi place moartea.

– Şi viaţa ce înseamnă?

– Viaţa înseamnă dragostea, dragostea de muncă, copiii, mama, nevasta, femeile din jur, oamenii, bărbăţia, curajul, munca imensă, spectacolele frumoase şi în general dragostea dintre oameni… speranţa că nu vor mai fi războaie şi că toţi vom fi sănătoşi şi bogaţi… nu chiar bogaţi, dar la locul nostru…

– Măcar sufleteşte?…

– … Şi că ne putem întâlni fără să ne insultăm şi să ne putem privi în ochi fără să ni se pară că o privire este duşmănoasă. Asta înseamnă viaţa ! Moartea înseamnă nimic! Iar nimicul nu e dătător decât de friguri, cum spune tot poetul!

A consemnat Simona Antohi-Mocanu, membră a proiectului Cititor de Proză

Calomniez, il en restera toujours quelque chose.

Pe la sfârşitul lunii februarie apărea cartea lui Adrian Marino, Viaţa unui om singur. Chiar de pe la începutul lunii, drăguţa noastră presă liberă şi independentă anunţa cu surle şi trâmbiţe apariţia cărţii şi prevestea aproape izbucnirea unui război civil, drept urmare. Titluri pompoase, bombe mediatice, nume cu rezonanţă din cultura română despre care vom afla că-s canibali, ucigaşi în serie, spărgători de bănci etc. Ce mai! tot tacâmul. Zburdalnici cum sunt jurnaliştii noştri mioritici, au început să facă deja comentarii, să-şi dea cu părerea şi, odată cu ei, vajnicii postaci nu mai pridideau cu înjurăturile. Fiecare după idiosincrazii. Nota finală era: ha! ce-aţi crezut voi, că e ceva de capul lui Pleşu, Liiceanu, Eliade… şi lista era lungă tare. Ba, citesc într-un jurnal local articolul unui ditamai decanul de la o facultate cu pretenţii, în care îl combătea de zor pe Marino în acelaşi spirit de veselie generală şi cu aceeaşi notă grotescă gen emisiunile lui Gaiţă. Dacă nu ştiţi cine-i Gaiţă, vă spun eu: e un tip sadic, care vânează prostia şi limbuţia românului, care atunci când e întrebat ceva, ştie, nu ştie, răspunde. Nu-i pasă că spune gogomănii; el se pronunţă ritos asupra tuturor subiectelor posibile şi imposibile, de la zborul pe lună, până la hermeneutica lui Vasile Lovinescu.

Deşi, de obicei evit cărţile, filmele, orice manifestare care are o publicitate exacerbată, cunoscând câteva din scrierile lui Adrian Marino ( Hermeneutica ideii de literatură,Biografia ideii de literatură, Politică şi cultură) mi-am zis că trebuie să-i citesc jurnalul. Am stat o săptămână aproape, zi şi noapte, pur şi simplu nu puteam lăsa cartea din mână, şi am citit-o. Nu era nici pe departe ceea ce presa aruncase pe piaţă pentru impresionarea virtualului cititor. Pentru mine era pur şi simplu o carte de-o tristeţe sfâşietoare, o adevărată şi lucidă radiografie a lumii în care trăim şi, toate astea, dincolo de afirmaţiile drepte sau nedrepte ale autorului. Încet-încet au început să apară şi alte păreri. Mi s-au părut de bun-simţ articolele scrise de dl. Goţiu pe Vox publica. Pe urmă am citit în „Timpul” un articol, iar „Observatorul cultural” i-a dedicat un număr pentru dezbaterea cărţii şi, mai nou, revista „Verso” din Cluj. Părerile sunt împărţite şi mi se pare destul de normal.

artist Constantin P. Popescu, Înainte de zori

În toata zâzania iscată cu publicarea acestei cărţi apare izbucnirea aproape isterică a lui Mircea Dinescu, care-l acuză pe Marino, că a fost turnător, a văzut el dosarul la CNSAS. A fost prima nedumerire: de ce n-a zis nimic până acum, când a văzut portretul nu tocmai onorabil pe care i-l face criticul în cartea sa? Şi de ce Adrian Marino n-a fost răsplătit de securitate cu un post călduţ de universitar la Cluj, dacă tot a slujit-o cu credinţă? Cine citeşte cartea constată că ceea ce a făcut Adrian Marino aici echivalează cu introducerea unui băţ într-un cuib de viespi. Aşa că a început o fierbere în rândul scriitorilor, după care s-a aşternut un fel de linişte rău-prevestitoare până azi, când, iată „adevărul” iese la iveală: o anume Mirela Corlăţan, care habar n-am ce şi dacă a mâzgălit ceva în afară de aşa-zisele articole de presă, îl „dă în gât” pe Marino. Da, a fost turnător, l-a turnat pe Eliade şi pe Lovinescu. Când am citit titlul mi-am zis : de ce l-o fi turnat şi pe Eugen Lovinescu , dacă bietul răposase cam demultişor. Pe urmă m-am dumirit. A avut ea, domnişoara în cauză, acces la un microfilm – taman de la DIE -, care spune totul despre „banditul” de Marino. Iar m-am întrebat: Ce-o fi DIE, ce rudă o fi cu duduia Corlăţan de-a avut atâta încredere în ea să-i dea acel microfilm? De ce nu i-a dat şi niscai înscrisuri, ceva?

În fine trec mai departe şi găsesc un alt autor genial cu operă de inestimabilă valoare, C. Pătrăşconiu, care spune clar pe blogul lui cine a fost „jegul uman Marino”. Sursa? EVZ -articolul duduii amintite cu pile la DIE, SIE şi care or mai fi. Stau şi mă întreb ca prostul: „Trădare, trădare, dar s-o ştim şi noi!” Adică, aşa cum scrie la carte, cu semnături, cu documente, cu urmările tragice derivate din acţiunile „trădătorului”. Răzbate din tot ce scriu aceşti indivizi un rânjet sinistru, care mie îmi provoacă repulsie şi, ca simplu cetăţean căruia i se administrează zi de zi otrava manipulării prin presa de doi bani pe care o fac ei, le spun: să le fie ruşine! Admir pe domnul Pleşu şi pe domnul Liiceanu pentru decenţa şi bunul simţ cu care au reacţionat la idiosincraziile unui om chinuit de propriul destin.

Nici nu ştiu dacă merită sau nu, dar voi da cele două surse incriminatoare la adresa lui Adrian Marino:

http://www.evz.ro/detalii/stiri/adrian-marino-super-spionul-roman-i…

şi

http://patrasconiu.ro/?p=6259

autor Maria Sava, redactor al reviseti Faleze de piatră

Să nu plângi, mă! Auzi? Să nu plângi!

Pe atunci credeam că viaţa e făcută numai din bucurii, însă Dumnezeu a avut grijă să-mi arate şi necazul, să mă învăţ şi cu el!

Aşa s-a întâmplat într-un an care începuse cu iarnă grea şi troienele zăboviseră până-n primăvară. Mă plictisisem de cojocul îmblănit şi de nasul veşnic umed. Obrajii înroşiţi, pătrunşi de gerul năpraznic, tremurau la fiecare pas. Degetele de la picioare se înghesuiau unele peste altele în bocancii îngheţaţi. Priveam hornurile de pe acoperişuri, jinduind după căldura ce se înălţa spre cer. Veneam de la şcoală şi, în loc să merg pe pârtie, ca toată lumea, călcam fără motiv prin zăpada mare. Pantalonii se făceau scoarţă la genunchi, iar spre seară, când gerul se înteţea, semănau cu burlanele de tablă din hogeagurile caselor dărăpănate. Mâinile uituce lepădaseră mănuşile în banca şcolii. Scoteam aburi pe gură direct din plămâni să-mi încălzesc degetele. Vântul aspru vâjâia pe lângă urechi, fluierând printre crengile copacilor de pe marginea drumului. Trăgeam de căciulă să-mi acopăr obrajii. Regretam că nu avea urechi. Cu podul palmelor îmi acopeream faţa, până se dezmorţea.
Îl întâlnesc pe ‘nea Ştefan Şchiopu.

– N-ai îngheţat, moşulică ? îmi zise.

I-am răspuns fără vorbe, legănându-mi capul în stânga şi-n dreapta. Gura trebuia s-o păstrez închisă aşa cum îmi spusese mama, să nu fac gâlci şi să nu răcesc la plămâni. Nu îngheţasem încă, bruma de ger îmi albise sprâncenele. Eram un pui de moş Crăciun, fără daruri şi fără sanie. Ghiozdanul, ce ascundea caiete şi cărţi tocite de generaţii de ursoieni, cu foi lipite şi mâzgâlituri de tot felul, îmi apăra spatele pe jumătate, încălzindu-mă. Oboseam repede. Când aproape să-mi pierd suflarea, mă rezemam de trunchiul unui copac şi, printre crengi, priveam norii care alergau spre pădure, depăşind coroana înfiptă în cerul albastru. Căscam gura şi trăgeam mai mult aer în piept, duceam mâneca în dreptul gurii şi luam aer pe săturate, să pot urca dealul. Dacă se strecura prin ţesătură, se freca de firele de bumbac şi se încălzea. Aşa gândeam, după legile fizicii, învăţate cu un profesor suplinitor. Mai târziu m-am dumirit că teoria nu era a lui, ci de prin cărţile şcolii. Înclin să cred că aerul se încălzea şi fără motiv, doar ca să-mi facă pe plac !

– Iartă-i, Doamne, toate păcatele ! Cele de voie şi cele fără de voie ! Doamne miluieşte ! Doamne miluieşte! mă răscolesc în timpane vorbele cântate bisericeşte.

Un fior apăsător m-a învăluit şi m-a speriat. Ajunsesem lângă casa bunicului Haralambie.

– Unde pleci, omule ?! Ne-ai lăsat singurei cu necazurile ! Scoală-te, Haralambie! Deschide ochii şi uită-te la noi ! am recunoscut glasul bunicii.

M-am oprit, rezemându-mă de stâlpul porţii. Priveam spre vârfurile negre ale bocancilor. Pe unul dintre ele apăru chipul bunicului, cu mustaţa stufoasă şi ochii blânzi. Mă privea de jos, cu mândrie, ca întodeauna. Colţurile gurii, uşor ridicate, mă înduioşau. Mai multe lacrimi ascunse sub pleoape mi-au împăienjenit privirea. N-am mişcat piciorul, să nu-i dispară chipul. I-am zâmbit. Mi-a răspuns cu zâmbetul lui ocrotitor:

– Să nu plângi, mă! Auzi? Să nu plângi! Să nu mă faci de râs! Eşti om mare de-acuma! Eu am plecat! Tu eşti cel care trebuie să duci mai departe neamul nostru, al ursoienilor! Să nu mă faci de râs, ascultă la mine!

– Scoală-te, Haralambie! A venit nepoţelul de la şcoală! aud din nou plânsul bunicii. Scoală-te şi pune castronul cu lapte şi mămăliguţă, aşa cum făceai de fiecare dată când îl vedeai venind pe cărare, tânguia bunica fără încetare.

artist Manuro Artis

Prin minte mi-au trecut, în fugă, întâmplările pe care mi le povestise, întâmplări de pe front şi de prin lagărele ruseşti, pe unde stătuse prizonier atâţia ani. I-am numărat cearcănele de sub ochi şi cărările de pe obraji pe care i le mângâiam de cîte ori stăteam în braţele lui. Le ştiam numărul, una nu lipsea la apel!

Două lacrimi mi-au picurat din lumina ochilor, s-au prelins pe obraji căzând peste chipul bunicului. A închis ochii şi a plecat cu zîmbetul în colţul gurii. Am urcat pe prispă şi, printre oameni, am zărit sicriul aşezat în mijlocul casei. Bunicul luase poziţia de drepţi în faţa lui Dumnezeu. Dădea onorul precum soldaţii în faţa superiorilor!

autor Gheorghe Mocanu, redactor al revistei Faleze de piatră

YZ sau farmecul insuportabil al avangardei. Un pseudo interviu.

YZ sau farmecul insuportabil al avangardei. Un pseudo interviu.

..şi v-am acoperit cu pătura de cal

şi-am plâns de mila melcilor din deal

ciudat rosteai, cu vocea-ţi clară:

„Câtă tristeţe mov

într-un pahar cu apă chioară” ..

(două stanţe dadaiste)

Pe Yigru Zeltil îl întâlnim pretudindeni. Si măcar dacă am ştii cine e. Este aici şi dincolo, ascuns după norii poeziei. El se hrăneşte cu ambrozia avangardei, este o vietate multipodă ce scurmă biblioteci şi colecţii, un constructor şi un traducător de texte, ar fi putut fi desenat de Brauner pe canvasul abstractului ca un general al hărţoagelor descompuse de eoni şi de praful uitării. La numai 17 ani YZ este deja un expert, un analist, un vraci al vorbelor şi un improvizator de geniu. L-am cunoscut în timp de război, stând amândoi pe gardul unui labirint, nepoţi ai întâmplării, angoasele mele se potriveau bine cu versul său ce se cerea înghiţit, digerat, rescris, metamorfic regurgitat dintr-un alt cotlon al minţii. Iată un prim contact, un mirabil joc de şah pe o tablă fără limite, fără durată :

artist Nick Sava, Umbre 1

fără durată

ochiul tău e o imensă portavoce
ochiul tău va şopti avioanelor şi ele vor rămâne în aer
vulcanii îşi vor opri neliniştea îndată ce tu le vei spune
şi păsările plutesc fără să dea din aripi
fără durată imensele patefoane ale florilor se vor opri
munţii uită de riduri şi se apucă de balet
respiraţia ta va concentra toate necazurile lumii ca o trezorerie (YZ)

Profeţii de razboi, pe o temă fără durată

Ochiul soldatului e un imens megafon
comandantul strigă avioanelor să ramână în aer
femeile vor opri lactaţia în clipa în care li se va cere
păsările vor survola graniţa cu aripile închise
patefoanele vor scârţăi în gol de 33 de ori pe minut
balerine stresate de plieuri se vor întinde ca vela în vânt
respiraţia noastră va şuiera prin necazurile lumii
cu inconvenienţa unei nunţi amânate
Jesus va muri fără glorie, pe o canapea.. (R)

Energia şi prolificul lui YZ electrizează. Apare o inevitabilă nevoie de întâlnire, iată fragmente dintr-un mesaj netrimis lui YZ:

Această afecţiune a dumneavoastra pentru avangardă m-a transformat (dupa cum se simte) într-un obiect, în timp ce eu mă realizez ca subiect visceral

ce capătă forma subtilă a unei epistole care se naşte miraculos, singură:

„Dragă YZ, trebuie să ne întâlnim la Constanţa sau la Tel Aviv, în scopul unui interviu despre activitatea ta fenomenală. Timpul e scurt, eliptic de insuficient,

dar vom transfigura realul în discuţie metfizică, pe care o fixăm neapărat într-o locaţie care să dea spre una din mări, mai ales clipocit de valuri. ” (R)

YZ răspunde:

„ebonett în demi-furtun”

apele culorilor merg oare cu liftul

ciupercilor roz care vin să se cazeze în păr le spun că nu-i hotel

şi pe frânghie stă la înălţime îngerul relaxat ce suge cu paiul

covorul grădinărit al unui vierme de apă

şi lichidul din pahar rezonează cu orchestra din copac

(10 iunie 2009)

Rameau:

Care este motivul pentru care îţi place avangarda? Si altii ca tine au desoperit-o in diverse perioade. Zicea Nicolae Tzone: „Traducând pe Tzara (Vingt cent poèmes-1918) am fost fascinate de libertatea versului, efectele miraculoase prin simplele schimbări de frazare, ori prin absenţa oricărui semn de punctuaţie. Textul exploda pur şi simplu printr-o rocadă bizară a cuvintelor” . Care este lista ta de preferinţe YZ?

Yigru Zeltil:

Mai bine spus, motivul pentru care mă obsedează avangarda, pentru că „obsesie” e cuvântul potrivit. Obsesia asta a mea a început abia toamna trecută, dar a luat repede amploare. Înainte de asta, m-am hotărât să-mi diversific lecturile şi, astfel, am citit multe versuri simboliste (Baudelaire, Rimbaud, Mallarme, dar şi Macedonski, Minulescu, Bacovia…), iar pe la sfârşitul verii deja încercasem Ion Vinea şi Gellu Naum. A mai fost nevoie de câteva luni până să pun mâna pe cărţi de Stephan Roll sau Virgil Teodorescu, dar, încetul cu încetul, mi s-a dezvoltat apetitul pentru avangardă într-atât de mult încât m-am hotărât prin decembrie, cred, să fac un site dedicat exclusiv avangardei.

Până acum, am strâns foarte multe informaţii pe acel site, dar niciodată nu m-am gândit serios de ce să fac asta. Găsesc cumva plăcere în activitatea în sine de inventariere (nu mi-am putut explica acest lucru), dar, oricum, motivul principal este faptul că îmi plac avangardiştii. Scrierile lor par să nu-şi piardă nicicând farmecul lor „convulsiv”, prospeţimea aceea a unei viziuni a noului, au un soi de halou în jurul lor.

Par a fi milioane de ani-lumină distanţă între searbăda literatură de la şcoală (ce-i drept, acum pot spune că îmi plac unele poezii de Blaga, de Ion Barbu, de Nichita, dar încă nu pot suferi romanele acelea „halzaciene”, cum prefer să le spun) şi literatura avangardistă, care, ce-i drept, rămâne literatură, dar în sfera aceea a literaturii care îmi place, plină de poezie şi teribilisme. Iar să spun autorii mei preferaţi din sfera avangardei, nici n-aş putea: aş putea totuşi să menţionez că printre cei mai nepreferaţi se numără Bogza sau veşnic prefăcutul Virgil Teodorescu…

Rameau:

În lumea digitală, crezi că mai e nevoie de poezie? Mallarme ne-a învăţat că lumea există ca să sfârşească într-o carte. Dar cartea de tip Guttemberg dispare, se dizolvă.

Cine mai citeşte şi de ce?

YZ:

De ce nu ar fi nevoie? În curând, cred că va fi o reîntoarcere masivă la poezie. Chiar dacă se spune că tinerii nu mai bagă în seamă literatura, tot tinerii sunt baza. Ei au mult timp liber, ştiu să se descurce cu tehnologiile digitale şi, câteodată, le mai place

să citească un Nichita Stănescu sau un Cărtărescu sau un Păunescu…

Scuze pentru răspunsurile astea de 0,5 lei, nu mă cuprind stările poetice întotdeauna…

Rameau:

şi totuşi am un exemplu al inspiraţiei tale imediate, un rondo dadaist metro-nostalgic pe care îl găsim frunzărind netul…

poemul (III)

„plictiseala tăia copacii

în mod evident aşteptam câinii să ne facă felul

dar eu şi cu mătuşa mea gonflabilă

eram deasupra lor

şi oricum degeaba încearcă ei

să se atingă de aura mea albastră mecanică

după amurg când gândul ne duce iar la tristan tzara

şi la traducerea pe care n-o vom găsi niciodată într-o bibliotecă

dar în pahar sirenele în pioneze

încercau

doar încercau

să ne desprindă de atmosfera mlaştinilor potabile

de lângă blocurile nou construite

în care bunica tânără este nevoită să leviteze

fiindcă podeaua apartamentului deja a căzut

şi oricum avea nevoie de un miros de peşte

aşa că ne-am dus la plaja de ciment

unde valurile făceau în faţa cerşetorilor mâncaţi de fericire

un spectacol grotesc „

***

Apoi ne-a delectat cu traduceri, vitale încercări de mirare. Curgeau la grămadă, poeţi francezi, japonezi, texte cu un iz suprarealist. Am ales cateva exemple pe care YZ le comenta cu fervoarea unui Alladin modern:

Iată o poezie de Blaise Cendrars, un scriitor

francez care pe de o parte a influenţat Zona lui Apollinaire (!!!), şi

pe de altă parte a scris nişte proze autobiografice în care sunt multe

detalii (posibil) fictive… >>

„Perforări”

Evadate pe mare

Căderi de apă

Arbori păroşi înspumaţi

Frunze grele lucioase de cauciuc

Lustruială a soarelui

Strălucire

N-am ascultat dialogul aprins dintre prietenii mei care îşi

împărtăşesc ştirile mai mult decât ce am adus din Paris

Pe cele două faţete ale apropiatului tren

sau atunci pe cealaltă parte a văii izolate

Pădurea este aici şi mă priveşte şi mă nelinişteşte şi mă îmbracă

precum masca unei mumii

Eu nu privesc

Umbra unui ochi

„Delir”

de Bocho Yamamura- 1915

Peşte de aur hoţie

Jafuri trompete

Scripcă şantaj

Pisică ruletă

Fraudă stambă

Catifele corupţie

Măr adulter

Ciocârlie rănire

Lalele omor

Nuanţe avort

Zăpezi agitaţie

Gutuie incendiu

Răpiri cozonaci

YZ:

SENZATIONAL, OAMENI BUNI!!! Asadar, aţi avut şi voi parte de o bucaţică, modestă ce-i drept, din modernismul japonez, şi vă asigur că vor mai veni şi alte felii chiar dacă poate nu la fel de incitante… Ca să vă fac pofta pentru data viitoare, citiţi următorul fragment din „Groapa de gunoi” de poetul avangardist Ryuukoo Kawaji, poemul fiind scris în 1907:

„În spatele hambarului casei vecine,

Din groapa de gunoi suie miasme încinse,

Duhori de tot soiul,

Ascunse-n gunoi,

Plutesc în amurgul de iulie senin,

Sub un cer inflamat.”

E momentul să ne tragem sufletul, să căutăm o cafea , este o zi cu plin soare, poetul invită cu bonomie spre falezele gândului:

diurnă

orele lucidităţii zac moarte pe farfurie ornate cu frişcă

spiritele cântă la neon

vânzătoarele au freon de frigider la spate

în linguriţa mea fac baie suedeză

în pahar privesc ca în marea adâncă

şopteşte cineva din pahar vino mai aproape

(Reţeaua literară )

artist Nick Sava, Umbre 2

Rameau:

serile fierbinţi declanşează elan dionisiac cititorului, sedus de lectură, ecoul răspunde cu sonorul cuibărit în baia de cuvinte:

„Bunica ta, această Erendiră a caravanelor tactile..

vegetal ascunsă în baia de cuvinte, declamând verbale victorii

asupra unui nepot dezlanţuit, devorat de plecări recursive

cruciade solubile, cu cafeaua pripită în geantă,

despletit de dorinţa de a etala fractalul şi papionul de miere,

amintind galant clark gable primăvară pe plantaţia de varză

kub translucid, apa trasă de neîntâmplări

apoi, revenind la balul mascat cu frenezie în păr

după dansuri subverse, frivole, vă auzeam

sub duş improvizând rime hipnotice

mimând tropot de bivoli latenţi..”

(Rameau -un comentariu Yigrului-Reţeaua literară )

Rameau:

Am o întrebare de duzină care pe mine m-ar enerva. Ce cărţi ai lua pe o insulă pustie? Cum vezi literatura română peste 20 de ani?

YZ:

Gellu Naum – „Despre identic şi felurit”, Tristan Tzara –

„Douăzeci şi cinci de poeme”, Ilarie Voronca – „Ulise.

Brăţara nopţilor”, Stephan Roll – „Ospăţul de aur” şi Arthur

Rimbaud – orice ediţie care conţin „Iluminaţiile”.

Peste 20 de ani, poate că scena va fi plină de nume cu stiluri

foarte diferite, de o diversitate şi mai mare decât azi, dar,

cel mai probabil, va reveni în forţă poezia metafizică…

Rameau:

E timpul să ne luăm rămas bun. Despre evoluţie şi proiecte de viitor vom discuta cu proxima ocazie. Acum te rog să improvizezi „instinctiv” un scurt mesaj către cititori…

YZ:

Le-aş recomanda cititorilor să se încarce tot mai mult cu energie pozitivă şi să se încreadă în puterea poeziei de a fi transcendentală, cu toată tentaţia de a spune că viaţa e o continuă elegie, cu toată tentaţia perfidă de a pune mai presus o mizeră poetică de

spleen neîntrerupt decât un cocktail în mijlocul soarelui de jazz tropical.

Să nu ocolim ceea ce ne dă voie bună pentru că aşa ne spune un critic care apreciază doar bocetele unui suflet sinucigaş! Intuiţia e primul cuvânt…

Multă iubire şi spontaneitate! „

autor Adrian Grauenfels, colaborator al revistei Faleze de piatră

Geloasă pe mine

Seara începuse frumos cu sosirea surpriză a lui Sorin, prietenul meu, care lucrează acum în Olanda. De două zile nu-mi mai scrisese şi mă gândeam ce o fi cu el, oare nu are probleme? A sunat direct la poartă, ascuns în spatele unui generos buchet de frezii multicolore. Ce bucurie! Ne cunoşteam de multă vreme, poate douăzeci de ani, fusesem prieteni de familie, parteneri de afaceri, dar, de când rămăsesem amândoi singuri, sufletele noastre se apropiaseră mult. Când venea în ţară era sărbătoare – colindam, ieşeam la petreceri, ne ceream şi dădeam sfaturi, ne povesteam iubirile, ne îmbărbătam şi mă ţinea în braţe ca să mai uit de ale mele. Aşa am făcut şi în acea seară, am fost să mâncăm, apoi am venit acasă şi am mai sporovăit până spre douăsprezece noaptea, când a plecat lăsându-mă mai liniştită puţin. Aveam o mare durere în suflet: de câtva timp iubitul meu se comporta bizar. Poate greşisem, poate făcusem ceva rău, poate… Am adormit la unu şi jumătate spunându-i noapte bună iubitului meu, imaginându-mi cum corpul lui îmbrăţişează milimetric corpul meu. Ce potrivire perfectă, eram precum amprenta lui, nu rămânea pic de loc între noi, măsurile erau identice! Peste o oră m-am trezit speriată şi spunând: păcat! Teleghidată, m-am dus la calculator şi am văzut intrând mail-ul de la iubitul meu.

artist Nynna Vizireanu, Agonie

L-am deschis fericită şi… era în acelaşi ton, cam rece, lăsând loc de interpretări. Avea şi o poză ataşată. Poate sub imperiul visului avut, poate al faptului că nu-mi spunea că mă iubeşte, îmi era teamă să văd conţinutul ataşamentului intitulat Pastel Olimpic.

M-am recules, am tras aer în piept şi… nimic, nu reuşeam să văd poza, nu reuşeam s-o deschid, s-o salvez. Eram disperată şi, după câteva încercări, am deschis messengerul să văd dacă prietenul meu computerist, Cristian, mai este cumva on line. Era, el este acolo mereu, parcă nu doarme nicicând. I-am cerut ajutor. Degeaba a încercat să mă îndrume, tot nu reuşeam să vizualizez ataşamentul. Eram blocată, se stricase calculatorul, totul părea contra mea! Singura soluţie era să-i trimit lui mail-ul şi apoi să primesc poza pe mess. Zis şi făcut. Iat-o! Rece, durere, şoc! M-am spart în mii de cioburi şi am explodat în zări întunecate. Poza îmi făcea cunoştinţă cu o femeie tânără, într-o baie. Cât cinism, oare cine îmi trimesese poza aceea, iubitul meu nu ar fi putut, cu siguranţă!? Toate deşerturile lumii se mutaseră în mine, nu mai eram eu, rămăsesem doar un deşert. Eram aridă şi pierdută în furtună. Vânturi puternice mă izbeau de amintiri frumoase şi lăsam urme însemnate din sângele meu. Scurgă-se tot, nu mai aveam nevoie de el! Nici nu mai ştiam ce mă doare. Totul durea. Doamne, ce ai cu mine? Tremurând, mă uitam iar şi iar la poza aceea. Am văzut că fusese făcută cu două zile în urmă, în jurul prânzului, atunci când eu ştiam că iubitul meu este la congres. Poza era prelucrată şi nu se mai vedea personajul, vedeam doar o femeie apetisantă, personajul unui pastel. Mi-aş fi dorit să fi murit cu o clipă înainte de a vedea poza… Sunt o fraieră, atâţia bărbaţi mă curtează şi eu sunt înnebunită de un…, un…! Un-ul acesta nu-şi găsea corespondent în niciun cuvânt cunoscut! Am mai plâns şi un…, un-uit eu aşa multă vreme, pradă disperării şi gândurilor negre, apoi, poate că-mi depăşisem putinţa de a face faţă supărării, furtuna s-a calmat şi mi s-a făcut dor, tare dor de iubitul meu scump.

artist Nynna Vizireanu, Nud 1

Un…, un-ul meu nenumit căpăta acum minunate calităţi, mă umplea fericit iar. Îl reconstruisem din amintiri şi trăiri, îl vedeam clar ca să-l pot venera. Eram el şi eu în acelaşi timp, îl inţelegeam. Era hăituit de prea multele însărcinări pe care viaţa i le pusese în spate, simţurile începeau să adoarmă, robotizat făcea ceea ce trebuia, făcea mai mult pentru alţii, se sacrifica din datorie. Dragul meu, cât de greu cred că îi era! Nu, nu voiam să moară, să renunţe la singura raţiune a vieţii, la fericirea sufletului lui! Nu ştiu cine-i femeia aceea tânără, cu carnaţie desăvârşită, cu trup armonios, dar nu mai are importanţă, dacă ea i-a oferit o clipă de trăire, de plăcere, de nemurire… e bine. Important este să nu se lase în moartea simţurilor, să mai trăiască puţin! Ştiu ce dezastru fac în corp hormonii nestruniţi. Şi aşa este atât de solicitat, măcar să se mai amăgească şi el cu false, perfid declamate trăiri. Doar să nu-şi piardă încrederea în el şi în fericire! Doamne, fii cu el!

artist Nynna Vizireanu, Nud 2

Cu durere stinsă, cu iubire multă, cu simţiri amorţite, i-am trimis în zori un mail în care-i spuneam că olimpiadele trec, lumina rămâne. În zori am adormit şi am visat frumos, încurajator. Se făcea că la orizont apăruse o lumină caldă care a venit şi ne-a îmbrăcat pe amândoi, protejându-ne de furtunile din lumea aceasta nebună. Primul lucru pe care l-am făcut când m-am trezit a fost să-mi amintesc că acum ştiu că-l iubesc necondiţionat, că mă pot bucura oricând este fericit. Împăcată cu cruntul adevăr şi fericită că mi-am descoperit dumnezeirea, am deschis calculatorul şi am privit poza femeii din baie. Ceva familiar m-a tulburat. Parcă mai văzusem pe cineva care semăna cu femeia din baie! Oare o cunosc? Iar începea să-mi crească tensiunea. Am vrut să închid şi să fug de ea, de durere, de mine, de tot… Era prea mult, nici Dumnezeul din mine nu putea duce atât de mult! Dar… femeia aceea mă chema, mă striga cu iubire! Cred că am înnebunit! Trebuie să înghit repede ceva calmante! Femeia insistă. O privesc iar cu teamă şi atunci constat că femeia aceea sunt chiar eu, că omul pe care-l iubesc se gândise la mine…

Geloasă pe mine nu am mai fost! Iubitul meu mă ajutase să mă descopăr, îmi făcuse cunoştinţă cu mine…!

autor Luiza Cala, membră a proiectului Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/LuizaCala

Un drum la moară

Dumitru, zis Laciu, se tot întorcea de pe-o parte pe alta şi parcă nu-şi mai găsea locul. Se trezise  năclăit de

sudoare şi cu inima zbătându-se în piept, de ziceai că l-ar fi alergat cine ştie ce nazgodii în somn. Îşi pusese ceasul vechi, tip CFR, să sune la trei dimineaţa, s-ajungă-n zori la Gradiştea, la moară. Făcea cam două ore, dacă ţinea caii la trap, şi n-ar mai fi stat la rând. „Rumânii”, care erau mai de-aproape, veneau când se lumina de ziuă, însă el, trebuia să plece decunoapte, să poată prinde rând mai în faţă. Îi dete un cot neveste-si, Florica, care sforăia, de parcă pornise porcii la jir, şi-i zise încet:

– Hai, Floare, pune repede de-o mămăligă, că până-n seară numaidecât trebuie să fiu acasă. De luni începem la cules via şi trebuie să fie şi caii odihniţi.

Florica îşi aruncă repede o fustă largă peste cămaşa de noapte şi se duse către bucătaria de vară, unde încă-şi mai făceau mâncarea pâna dădea frigul bine afară. O mămăligă, câteva ouă fierte şi câteva bucăţi de carne de la garniţă, le adună repede într-un ştergar,  le puse într-o traistă pe care o puse la picioarele lui Mitu, cum îi zicea ea. Lumea-n sat îl ştia mai mult de Laciu, poreclă pe care i-o pusese unul cu păr pe limbă, s-arate cât de încăpăţânat era omul – Laciu era nume de bou. Între timp, Dumitru înhămase caii, pusese scoarţele la căruţă şi mai adusese un sac gol cu câteva bolbotine pe care le aruncă la picioare, peste traista cu mâncare. Caii sforăiau şi scuturau din cozi, de parcă ştiau ce drum lung şi greu îi aşteaptă. Le mai dădu câte-o găleată de apă şi, în timp ce le mai aranja hamurile, trase puţin de ei să vadă dacă nu cumva era căruţa prea grea. Nevasta se apropie ca o umbră de caruţă şi-i zise, zorindu-l:

– Hai, omule, că acuş e ziuă . Lasă gloabele- le-oi mai căta în coarne cât stai la moară. N-or muri de-atât.

După care se îndreptă repede către porţi şi le deschise larg.

artist Aurelia Chiru, Moara

Dumitru se aruncă din mers pe scândura din faţă şi, trap-trap, căluţii o luară din loc. Nu obişnuia să-i lovească; avea un adevărat cult pentru caii lui şi nu i-ar fi oropsit pentru nimic în lume cu ceva. Ba, uneori, bidivii simţeau inima slabă a stăpânului şi mergeau agale fără să le pese că se grăbeşte. Atunci, îi mai îmboldea încetişor cu codirişca pe la spate şi mai trăgea de hăţuri să-i strunească; caii înţelegeau şi-o luau la trap până uitau, ca apoi să intre în ritmul lor obişnuit. Nici nu-i împovăra peste măsură – avea grijă de fiecare dată să nu încarce căruţa decât până la scoarţe, pe care le punea doar aşa, de formă. Iar ca să-i dea la vreunul cu împrumut, cum era obiceiul în sat, nici vorba să te poţi apropia de Laciu. „E tânt şi-al dracului, ziceau unii. Nu i-ar cădea nici fărâmătura din barbă, darmite să vezi de la el ceva împrumut.”

Se făcuse ora patru, dar pe şosea nu circula nici o maşină. Începuse deja „campania agricolă” şi de-abia o dată pe zi dacă circula o rată până la Făurei, iar uneori se întâmpla să nu circule deloc: se făcea economie de combustibil şi, pe deasupra, tot ce-avea motor era întrebuinţat pe câmp pentru „îndeplinirea planului cincinal”. Oricum, rata se punea în mişcare pe la şase, când mijea de ziuă. Cu toate astea, Laciu fusese prevăzător şi agăţase un felinar aprins de oiştea din spatele caruţei. „Naiba ştie peste ce poţi da într-un drum atât de lung şi… singur pe deasupra”, gândise el şi imediat făcu o cruce cu limba-n gură zicând un „Doamne-ajută!” în barbă. Şi îndată îl trecu un fior rece pe şira spinării: îşi amintise de visul de peste noapte. Se făcea, că era în  drum spre moară şi ajunsese în dreptul Movilei. Caii începuseră să sforăie şi să dea din copite şi trăgeau tot mai greu la căruţă. Dintr-odată căruţa se oprise de parcă ar fi cărat o piatră de moară iar caii mergeau în gol nechezînd şi sforăind ca şi cum ar fi văzut cine ştie ce fiară. Degeaba se chinuia şi îi îndemna la mers, că ei, bieţii, parcă nu mai aveau nici o vlagă. Cel din dreapta căzuse în genunchi şi necheza cu ochii măriţi de spaimă şi, deşi purtau ochelari, tot cătau sa-şi ducă privirile în spate. Laciu  a-ntors cu greu capul către fundul căruţei şi  atunci a văzut că pe sacii lui, stătea o pisică neagră căreia îi sticleau ochii în noapte. Cu mare greu reuşise să înşface biciul şi, când îl ridică deasupra capului şfichiuind aerul, cu intenţia de-ai croi una pisicii pe spinare, simţi cum îl ţinea cineva de mână şi cum îl năpădise transpiraţia. Scutură din cap şi zise: „Ce vis, mă nene! Ar trebui să mai dau şi eu pe la biserică, chiar dacă popa Ţuică nu se mai trezeşte niciodată, biserica e casa Domnului, iar popa e doar un biet slujitor”…Şi cum gândea aşa, iată că ajunsese deja la Movilă. Aşa numeau sătenii o ridicătură de pământ la intrarea în satul vecin, Plăsoiu. Se credea că-i un mormânt al unei căpetenii de pe vremea tătarilor. Unii se jurau că văzuseră la miezul nopţii limbi de flăcări albastre, dansând în vârful Movilei, semn că acolo s-ar fi aflat o comoară. Doar un nebun îndrăznise odată să se suie în vârf c-o cazma şi încercase să sape. Coborâse de-acolo tot o fugă şi de-atunci nu te mai puteai înţelege cu el.  Când încercau unii să-l descoasă ce văzuse, de abandonase aşa subit uneltele în vârful dealului şi-o tăiase la vale

de-i sfârâiau călcâiele, mormăia ceva în barbă şi se făcea nevăzut. Tocmai când se gândea la astea, Laciu văzu  la poalele Movilei, cum venea unul repejor la vale cărând cu picioarele bolovănişul. În faţa lui se zărea, albicioasă, cărăruia ce tăia în două tarlaua cu tutun ce  se întindea de jur-împrejurul Movilei.  Sus pe cer, o lună mare şi rotundă ca o pâine ieşise dintr-un nor şi lumina ca ziua. Doar ţârâitul greierilor se mai auzea, dar, la apariţia siluetei de pe cărare, parcă totul a încremenit. „Iete, mă, şi la ăsta, cum umblă noaptea pe coclauri”, gândi Laciu. Dar nu-şi termină bine gândul că arătarea  se şi aruncase din mers pe oiştea din spate. Caii se zmuciră deodată şi porniră să alerge de parcă n-ar fi avut nici o greutate în căruţă, fluturând din cap şi sforăind, aruncând  cu picioarele din spate ca şi cum ar fi vrut să pocnească cu copita un duşman nevăzut, aflat în dosul lor. După ce-i mai potoli puţin, Laciu se întoarse către musafirul nepoftit şi-l întrebă:

– Da’, tu de-a cui eşti mă, de unde vii şi unde te duci tu, la ora asta?

– Sunt de-a lui Pârliţeanu bre, din Plăsoiu. Am fost acasă şi mă duc acasă, şi începu să rânjească mai mult sughiţând, arătarea.

– Mă da’ tu mă crezi prost? Ce răspuns îi ăsta? Vezi, că te dau jos acum din căruţă şi, nu mai faci glume cu mine! Cum te-a lăsat tac-tu să umbli noaptea aşa pe drumuri? Ce, ziua nu vă mai ajunge? Şi tot bombănind încerca să desluşească chipul musafirului care părea să fie  al unui adolescent, după râsetul ce-i trăda vocea în schimbare. Doar ochii îi luceau într-un fel nefiresc… Şi parcă era un şoarece murat. „Probabil trecuse prin lanul de tutun şi se udase de la roua de pe frunze”, gândi Laciu. Între timp căruţa trecuse de Movilă şi ajunsese în dreptul cimitirului, chiar la intrarea în sat. Într-un fel, se bucura de prezenţa tânărului. Abia îi trecea şi lui vremea mai repede şi avea cu cine să lege o vorbă. Aşa că, se întoarse către musafirul ce-şi bălăbănea picioarele pe oiştea din spate şi-l întrebă cu glas iscoditor:

– Mă, voi nu sunteţi neam cu alde Cocoloş de la noi?

Răspunsul nu-i mai veni că ghibirdocul  se smulse de unde şedea şi se prelinse încetişor pe poarta cimitirului. Luna intrase şi ea într-un nor, iar caiii începuseră să dea semne de oboseală, aşa că Laciu coborî din căruţă

şi-o luă agale pe lângă ei să-şi mai dezmorţească oasele. Începu să gândească la ale lui ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Trecu repede prin Plăsoiu şi-o luă peste câmpuri de-a dreptul, încât într-o oră ajunse la moară. Nu era lume multă, aşa că îşi deshămă caii fără grabă şi le puse în faţă un braţ de iarbă pe care îl pusese în căruţă la plecare. Dădu cu ochii de unul din Plăsoiu pe care-l cunoştea din vedere şi-i zise:

– Hai noroc, mă! Ştii, în dimineaţa asta, când veneam încoace, am luat pe unul de la voi în căruţă. Zicea că-i de-a lui Pârliţeanu. Cum naiba l-o fi lăsat tac-su aşa pe coclauri, noaptea? Nu părea să aibe toţi boii acasă…

Celălalt, care pusese deja mâna pe un sac să-l  ajute la descărcat, rămase locului încremenit. Întoarse către Laciu o privire tâmpă şi-l întrebă mecanic:

– De-a cui zici bre, că era?

– De-a lui Pârliţeanu, mă, i-a răspuns Laciu în timp ce se pregătea să arunce un sac în spate! Zicea „c-a fost acasă şi se duce tot acasă”: îs daţi dracului copiii ăştia de azi, cum te mai iau peste picior!

Celălat lăsă sacul jos şi se aşeză pe vine, ducând mâna la frunte de parcă ar fi şters o sudoare nevăzută. Cu un glas pierit, ca de pe altă lume, abia reuşi să îngaime:

– Io-s văr cu Pârliţeanu, bre, şi n-a avut decât un singur băiat. Avea 15 ani şi s-a înecat acum două saptămâni în gârlă. A fost jalea de pe lume, că intrase la liceu, la Bucureşti, şi tat-su se lăuda în tot satul cu băiatul lui….

Dumitru simţi cum i se scurge tot sângele din vine şi i se taie picioarele. Făcu o cruce mare şi, până a terminat de măcinat, n-a mai scos o vorbă cu nimeni. De-atunci, parcă i-a luat Dumnezeu graiul şi a devenit cel mai credincios om din sat. Niciodata n-a putut să povestească nimănui, de ce, acel drum la moară făcuse din el alt om.

autor Maria Sava, redactor al revistei Faleze de piatră

La Răscruce – povestire fantastică

Tomlyn de Devereaux, fiul celui de-al doilea conte de Devereaux, mergea grăbit pe vechiul drum roman spre Răscruce. Fata, Janet parcă, îl ţinuse de vorbă mai mult decât ar fi dorit. Soarele era acoperit cu nori plumburii şi, neobişnuit pentru un sfârşit de septembrie, începuse să fulguiască. Trebuia să se grăbească; în seara asta avea întâlnire cu Maegan! Stranie femeie. Părea să locuiască prin împrejurimi – dar el cunoştea bine toate fetele cale de două poşte în jurul satului. Apărea când şi când şi dacă o întreba unde locuieşte, zâmbea misterios. Încercase odată să îi fure un sărut, dar ea se ferise cu agerime, chiar dacă râsese şăgalnic. Nu erau multe fete care să îi fi refuzat îmbrăţişarea.

artist Corina Raicu, Meeting eachother

După-amiaza târzie se aduna deasupra Pădurii. Fluturii albi ce cădeau din cerul mohorât îi închideau zarea; unii se topeau pe faţa lui încinsă. Pereţii leproşi ai caselor din Sat lepădau solzi din tencuială. Oamenii aprinseseră opaiţe în dosul băşicilor de porc ce acopereau geamlâcurile; luminile lor de-un galben bolnăvicios îi aminteau ochii de lupi flămânzi, când ieşeau din Pădure în lungile nopţi de iarnă. Atunci, ca şi acum, nici un sătean nu-şi părăsea cocioaba sau crâşma mirosind a bere. Edificiul, la marginea drumului, semăna cu o grămadă de bolovani şi părea, în lumina mov, că se ia la trântă cu Pădurea pornită la atac împotriva Satului… Bunicii i-a fost întotdeauna teamă să vorbească despr Edificiu şi Pădure şi, de câte ori el amintea de ele, aprindea candela, tremurând de frică.

Tomlyn nu era bărbat frumos în accepţiunea clasică, dar avea un nu-ştiu-ce care îl făcea dorit de femei. Nu prea înalt dar vânjos, cu pieptul şi braţele puternice, mijloc subţire şi picioare musculoase, mişcări agere, ochii albaştri oţelii, părul lung şi creţ, faţa smeadă rasă zilnic, nu se putea plânge de lipsa iubitelor. Pielea măslinie o moştenise de la strămoşii din partea mamei, de fel din Midi-ul provencal. În schimb, ochii albaştri ca două bucăţi de gheaţă – dar care reuşeau să se aprindă cu pasiune -, veneau pe linia normandă a strămoşilor din partea tatii.

Străbunicul fusese unul din micii nobili normanzi care îl însoţise pe Bastard, asigurând astfel un fief familiei în noul Regat. Nu apucase să se bucure de el, îşi lăsase oasele la Hastings. Dar bunicul fusese primul conte de Devereaux. Dacă nu ar fi avut fraţi mai mari, ar fi fost al treilea Conte. Aşa, se mulţumise să fie scutierul fratelui mai mare Guillaume, moştenitorul. Un alt frate se călugărise, căutând o carieră ecleziastică, iar al treilea frate, doar cu trei ani mai în vârstă, îşi căutase norocul în Flandra, moştenirea noului rege, Henri.

Pe el nu îl atrăgea nici viaţa monahală, nici cea de curte. Avea o fire uşuratică şi îşi îndeplinea obligaţiile de scutier fără multă plăcere. Decât să îmblânzească un armăsar, prefera să îmblânzească zece iepe, oricât de nărăvaşe – obişnuia să se laude prietenilor, făcând semn cu ochiul ca să se înţeleagă despre ce fel de iepe era vorba. Şi pentru el iepele nu trebuiau să aibă sânge nobil, normand. Putea fi şi saxon, ba chiar şi briton – aşa cum bănuia el a fi Maegan. Da, în ochii lui, Maegan era tot atât de preţioasă ca şi cel mai pur-sânge arab!

Echinoxul de Toamnă, Sanhain cum îi spuneau celţii, era la numai o lună depărtare, dar nici saxonii, nici nou-veniţii normanzi, nu se bucurau de sosirea lui. Ştiau din vechile tradiţii şi superstiţii locale că atunci era vremea când Poporul Vechi venea cel mai uşor în contact cu Lumea: la sfârşit, la început de an. Atunci spiriduşii, pricolicii, ielele, zânele, vrăjitoarele, piticii apăreau printre oameni, jucându-le feste. Şi se auzea despre băieţi şi fete care dispăreau, luaţi de zâne în lumea lor pentru a nu mai apărea niciodată. Şi totuşi, britonii aşteptau cu nerăbdare Sanhain, timpul în care Străinii începeau să adune putere pentru a da bătălia cu Noaptea Lungă, să ajute Soarele să renască la o nouă Viaţă. Preoţii încruntau sprânceana la superstiţii, dar oamenii, având doar Edificiul între Codru şi Sat, se simţeasu singuri. Aducând laude Domnului Iisus Hristos, ei credeau totuşi în vechii druizi, magi şi înţelepţi, vrăjitoare care, deşi fără prietenie faţă de Poporul Nou, încercau totuşi să apere Pământul. Asta era vestea bună! Bunica obişnuia să spună: „Lasă-i să scape Lumea, dar stai departe de ei!” Orbul Satului aduna pietre şi le aşternea în jurul Edificiului, sau al Satului. „Lasă-i să vină afară din Codru”, ţipa el, „cei Buni ne vor ajuta, cu voia Domnului. Dar şi noi trebuie să îi ajutăm pe ei!”

Tomlyn nu înţelesese niciodată cine sunt Ei. „Vorbe de oameni nebuni”, îşi spunea în gând. Dacă cineva încerca să afle de la Orb despre Ei, acesta ar fi ţipat mai tare ca niciodată, arătându-şi albul ochilor şi tremurând până îşi vărsa berea neagră din stacană. Bunica nu spunea nici ea nimic, îl privea doar ţintă murmurând cuvinte neînţelese. Totuşi, cu o zi înainte să moară, i-a vorbit: „Tom, ai mare grijă de Ei! Fii sigur că nu te-au băgat în seamă. Singura ta şansă va fi dacă cel Bun al tău va dori să te ajute. Dar cei Buni rareori o fac, şi lor le place să se joace!” Bunica era o femeie stranie, adusă de primul Conte tocmai din Brittania, de dincolo de Canal. Nu a pomenit niciodată nimic despre ţara ei, dar Tomlyn a auzit-o uneori vorbind o limbă străină cu servitorii de neam vechi.

Codrul, totuşi, nu era chiar aşa de înspăimântător pe cât se zicea. Sătenii mergeau deseori în el cu topoare să defrişeze pământul pentru noi păşuni sau tarlale. Poveştile aminteau de o vreme când Codrul era de jur-împrejurul Satului, când oamenii îşi păşteau animalele în poieni doar. Tomlyn se întreba uneori dacă Codrul nu era mânios pe oamenii pe care el i-a apărat şi hrănit încă de pe timpul romanilor. Dar erau oameni care intrau în Codru, chiar mai des decât el, ca să vâneze sau să adune fructe şi ciuperci. De câteva ori Satul a fost atacat de tâlhari şi oamenii care nu avuseseră timp să fugă la Castel îşi găsiseră refugiu în Codru – acolo unde tâlharii nu aveau curaj să intre.

Dar nu la Echinox! În acel timp un Sătean mai degrabă şi-ar fi tăiat un braţ decât o creangă din Codru. Ar fi stat mai degrabă îngheţat şi flămând decât să intre sub bolta copacilor. Şi o noapte ca asta, cu ninsoare într-o vreme când şi o ploaie putea fi considerată nenoroc, cu luna ascunsă după norii plumburii, speria de moarte pe cei mai mulţi. Dacă Bunica ar mai fi trăit, l-ar fi oprit să iasă din casă să meargă să întâlnească o fată străină la Răscruce. „Ei”, gândi Tomlyn, „Bunica nu o cunoaşte pe Maegan! Pentru ea aş merge chiar şi în acea căbănuţă din Codru, unde nimeni nu ne-ar putea vedea…”

Mai alers Străinii îi îngrozeau pe Săteni. Veneau o dată sau de două ori pe an, dar ţăranii vorbeau apoi tot anul despre caravane stranii, stranii femei cu stranii podoabe expuse pe stranii tarabe. Vorbeau şi despre tineri care dispăreau în acel timp. Tomlyn se gândeau la ele ca la bârfe fără rost; niciodată nu întâlnise un Străin, nu văzuse nici un târg sau caravană stranie. Niciunul dintre tinerii cunoscuţi de el nu dispăruse. Odată, la Solstiţiul de Vară, a mers la Răscruce, dar nu găsise niciun târg acolo. Târgurile se ţineau de obicei la marginea cealaltă a Satului, în piaţa din faţa bisericii…

Tomlyn trecea acum prin faţa Edificiului şi se gândea la ce spuneau Sătenii: că ia mai mult timp să ajungi din Sat la Edificiu decât de la Edificiu la Răscruce, deşi distanţa între ele era absolut egală. Nu credea că e adevărat, încercase de mai multe ori să măsoare distanţele dar de fiecare dată se încurcase. Nu acum, acum mintea îi stătea la întâlnire – dar parcă nici nu-şi dăduse seama când ajunsese acolo. „ E de mirare”, gândi privind spre ruine, „că niciodată nu mi-am dorit să intru în Edificiu. Am trecut des pe aici, uneori zilnic, dar… Poate că înăuntru e noroi, gunoi, jivine… Brrrr! Nu, nu vreau să merg acolo!” Şi se gândi, trecând de ruine, că nu cunoaşte nici măcar un sătean care să fi intrat în Edificiu şi să povestească despre asta. Dar uită complet de Edificiu; întreaga minte îi era îndreptată spre Răscruce. Da, putea deja zări înalta cruce din piatră.

Maegan acceptase să se întâlnească cu el. Ar fi preferat să fie undeva în Sat, poate chiar la ea acasă, sau poate la căbănuţa din Codru, dar ea insistase să se întâlnească la Răscruce. Fie şi acolo, îşi zise, cel puţin nu avea de pierdut timp căutând-o. Crucea înaltă din piatră, frumos împodobită cu volute, de vreun pietrar celt, era uşor de identificat. Şi bănuia că nu vor fi prea mulţi trecători: ziua se apropia repede de asfinţit, iar norii groşi, vineţii, de toamnă, făceau ca puţinele ore rămase să pară deja întunecate.

Nimeni nu vorbea despre această Cruce, mai ales pater Duncan, bătrânul preot de la micuţa biserică a Sfintei Fecioare din sat. Unii săteni mai bătrâni ziceau că Crucea era mai veche decât saxonii, chiar şi decât romanii. Că, atunci când primii creştini au sosit în ţară, Crucea era deja tocită de colţii timpului şi intemperii. Că, Crucea era mai veche chiar decât Iisus Hristos! Asta nu putea fi adevărat, Domnul era de la începutul timpurilor, dar poate, cine ştie, poate Crucea nu era creştină. „De ce crucea este într-un cerc?”, se întrebase uneori. O întrebase odată şi pe Bunica şi ea spusese că este Soarele, dar nu o crezuse. Britonii obişnuiau să facă aceleaşi volute în decoraţiile lor…

Pe partea opusă a Răscrucii, în faţa Crucii, era Fântâna. Oamenii o foloseau des. Nicio fântână din împrejurimi nu avea apa atât de bună: limpede, rece, dulce… uneori plină de lumină, de parcă soarele, sau luna, dormeau pe fundul fântânii. Femeile veneau chiar mai des decât bărbaţii, aducând cu ele rufe la spălat, pentru că ele credeau că o cămaşă spălată în apa Fântânii era mai albă, strălucea în soare, culorile erau mai vii, iar cine o purta era mai fericit şi mai norocos. În mod curios, animalele beau din apa fântânii doar silite de stăpâni: vacile dădeau mai mult lapte, viţeii erau mai sănătoşi… Un cal alerga mai repede, fără a se împiedica. Mulţi cavaleri din împrejurimi îşi adăpau caii la fântână înainte de turnire, sau când plecau la război. Chiar şi Tomlyn, când îşi însoţea fratele mai mare în turnire, făcea acelaşi lucru. Şi totuşi, oamenii legau Fântâna, cine ştie din ce motive, de tinerii dispăruţi.

Se opri uimit, odată ajuns la Răscruce. Iată că exista un târg al veneticilor!… Se pare că nu toate vorbele oamenilor erau prostii. Târgul arăta destul de obişnuit. Erau două trei căruţe cu coviltir, vopsite în culori puternice, dar nimic altceva care să indice că oamenii erau străini. Totuşi, privind în jur nu putu să recunoască pe niciunul dintre ei. Nici printre cei ce se preumblau printre tarabe şi căruţe, nici printre cei din dosul tarabelor. Unii erau precis evrei, după veşminte şi bărbi, iar doi arătau ca saracenii de care îl auzise pe bunic povestind. Câteva erau femei – lucru destul de rar în târgurile creştine.

Pe Maegan o zări aproape imediat. Purta aceeaşi legătură de păr, de un roşu sângeriu cu flori mari, galben-aurii. Şedea în dosul unei tarabe cu fleacuri femeieşti. Când îl zări, îi făcu semn cu mâna, veselă. Tomlyn se apropie de tarabă cu genunchii tremurând de emoţie şi Maegan zâmbi. Dantura perfectă străluci albă în razele de soare ce apăruseră chiar în acel moment din spatele norilor. Fluturii albi îşi încetară, ca prin farmec, dansul zglobiu, şi Codrul îşi ţinu respiraţia – dar Tomlyn îl simţi privindu-l cu mii de ochi. Strângând din umeri, zgribulit, se opri în faţa tarabei ei.

– Nu ştiam să faci negustorie. Nu te-am văzut în târgul din sat.

– Nu mă prea duc pe-acolo, mărturisi fata. Marfa mea nu are căutare la femeile din sat… Pentru mine, târgul acesta este de ajuns.

– Nu ştiam de el, spuse tânărul. Se ţine des?

– De câte ori sosesc călători. Poate de două ori pe an.

– Locuieşti prin împrejurimi?

– Desigur, râse ea zglobiu. Cum altfel?

– La fermă?…

– Da, răspunse ea vag. Când nu fac altceva, mai fac din fleacurile astea. Negustorii mai cumpără, cică prin alte părţi au căutare. Unele femei le găsesc minunate. Tu ce crezi?

Tomlyn privi cu atenţie obiectele de pe tejghea. Da, erau frumoase, o frumuseţe stranie. Păreau flori stilizate. Nu mai văzuse aşa ceva.

– Da, cred că unele femei ar purta cu plăcere aşa ceva. Mă mir că nu vii cu ele în Sat.

– Hm, nu, dădu ea nepăsătoare din mână. Am din ce trăi, vin aici mai ales să cunosc oameni străini şi să ascult poveştile lor de departe… Poate vrei să cumperi ceva? râse ea din nou, şăgalnic.

– Nu am nici o fată căreia să-i fac daruri, minţi el. Poate doar dacă vrei tu un dar de la mine…

– Eu? râse ea. Doar eu le fac!

– Şi ce aş putea să-ţi dau, dacă nu unul din aceste obiecte?

– O floare, zise ea simplu.

– Sau un sărut? îndrăzni Tomlyn.

– Sau, zâmbi ea. Dar numai după ce cumperi ceva de la mine.

Tomlyn puse o monedă în palma întinsă a fetei, după care luă la întâmplare un obiect din cele etalate pe o bucată de catifea de un albastru închis. Era rotund, din metal strălucitor, poate argint, cu câteva flori rotindu-se cu diferite viteze în interiorul lui. Nu văzuse niciodată aşa ceva. Maegan se prefăcu a muşca din ban, deşi nu era din aur, ci o monedă simplă, din argint.

– Şi sărutul? insistă tânărul.

– Chiar vrei? îl privi fata de dată asta cu seriozitate. Nu ştii la ce te prinzi. O faci de bunăvoie?

– Nu mi-am dorit niciodată ceva atât de mult, zise Tomlyn şi vântul căzu în noroi. Lângă el, Bunica şoptea tristă, clătinând din cap: „Le place să se joace, băiete. Roagă-te ca cel Bun să-ţi stea alături!” Dar Tomlyn nu o băgă în seamă, ocolind tejgheaua.

Fata îl aşteptă, ridică faţa şi îi oferi buzele pline, pârguite. Timpul păru să se oprească.

2.

Tomlyn scutură din cap, încercând să-şi limpezească mintea. Oare sărutul fetei să fie atât de ameţitor? Privi în jur, uimit. Târgul dispăruse, ca şi Răscrucea, Fântâna, ba chiar şi cerul înnorat. Dispăruse şi Maegan. „Unde naiba sunt?” se miră, privind în jur. Se afla, se pare, într-o grădină, sau poate o poiană. Erau multe flori şi aerul era proaspăt, înmiresmat, ca după ploaie. Era cald, soare – deşi un fel de ceaţă trandafirie ascundea zările, ba chiar tot ce se afla la o depărtare de o sută de paşi. În spatele lor bănuia nişte forme masive, poate copaci… Nu vedea soarele, dar îi simţea căldura venind din spatele ceţii trandafirii.

– Îi poţi spune Edificiu, dacă vrei, auzi Tom o voce în spatele lui. Dar nu este.

– Ce nu este? întrebă din nou Tom, răsucindu-se pe călcâie. Bărbatul nu era prea înalt, dar era puternic – îi semăna mult, de fapt -, îmbrăcat într-o tunică lungă, sinilie. Semăna cu bunicul lui, numai că avea părul de un alb strălucitor, nu blond. Nu îi putea vedea faţa umbrită. Degaja forţă, aşa cum o întâlnise doar în prezenţa Cuceritorului, înainte ca acesta să moară. Era încă un copil, dar nu uitase acea întâlnire.

„Nu este bunicul tău, băiete”, auzi vocea Bunicii. „Ai grijă, şi lor le place să se joace. Singura ta şansă este ca cel Bun să vrea să te ajute…”

– Edificiul, spuse străinul. Şi nu Mă numi Străin. Sunt cu tine de peste optsprezece ani… Nu este nici grădină – dar aşa am făcut-o să pară, să te simţi ca acasă. De fapt, trebuie să admit, este Edificiul.

– Ruinele? Ruinele urâte, murdare, mocirloase?

– Ei, în realitate ele nu sunt murdare. Nici mocirloase. După cum nici măcar ruine nu sunt. Dar EU a trebuit să îl ascund cumva, nu-i aşa?

Ceaţa trandafirie se împrăştie puţin şi Tomlyn putu vedea că formele bănuite nu erau copaci, ci un fel de pereţi cenuşii care îl înconjurau din toate părţile. Deasupra, ceaţa rămase la fel de deasă, ascunzând în continuare soarele.

– Cine eşti? îl întrebă pe străin.

– Uneori Mă numiţi Străin, după câte ştiu. Dar voi Mi-aţi dat multe nume în mileniile pe care le-am început împreună.

– Eşti un Străin? Cum te numeşti?

– Nu-i deloc simplu. Am purtat multe nume de-a lungul timpului. M-aţi numit Prometeu, Oanes, Osiris, Saturn, Zamolxes, Wotan, Oberon, Faustus, Lucifer…

– Eşti Satan? se sperie de-a binelea Tomlyn.

– Satan, încuviinţă străinul. Şi Mihail, Arhanghelul, dacă vrei. EU prefer Oberon, dacă îmi dai voie. Îţi place Oberon?

– Eşti un diavol? Tomlyn era atent mai mult la propria-i frică.

– Numai dacă vrei să fiu. Ţi-am spus. Am purtat tot felul de nume, date de tot felul de oameni, în timpuri şi locuri diferite. Diavoli şi îngeri, zâne, vârcolaci, pitici, goblini, harpii, centauri, zmei, nimfe, satiri, orci, elfi, zei… chiar şi sfinţi, uneori.

– Dar cine eşti, în realitate?

– Oh, dar nu este deloc uşor să explic toate astea unui om din Trecut.

– Eu nu sunt din trecut! Eu sunt de… acum.

– Da, ştiu, eşti atât de tânăr. Dar vocabularului tău îi lipseşte atât de multe cuvinte! Crede-Mă, eşti din Trecut. Din trecutul Meu, mai exact. Well, lasă-Mă să te ajustez puţin, să activez puţin mai mult din creierul tău, să-ţi dau ceva înţelegere… Crede-Mă, asta va face să ne înţelegem mai uşor, fără a-ţi produce vreo pagubă. Acum e bine?

– Bine?

– Lasă asta. Stai să-ţi arăt ceva. Cineva în viitorul tău va spune că o imagine spune mai mult decât o mie de cuvinte. Va avea dreptate, desigur. Uite!

Pe pereţii netezi din piatră o imagine începu să lucească. După câteva momente, Tomlyn putu discerne câteva forme, unele înalte şi luminoase, altele mici şi întunecate. Peisajul era de un roşu pal, fără iarbă, copaci sau munţi. Nu putea vedea cerul.

– Da, vezi? întrebă Oberon. Acea formă sunt EU. Partea luminoasă – tu îi vezi mai înalţi – e Luminati, cea întunecată – cei mici -, Raptor. Ce sunt EU? Un fel de… nor, să zicem. O entitate formată din miriade de entităţi. Toate formele Luminati sunt EU Luminati, toate Raptor sunt EU Raptor, Luminati şi Raptor împreună sunt Entitate – EU. Entitate Unică, dacă vrei.

– Şi ce mâncaţi, trecu Tomlyn peste ce nu putea pricepe, dar observând că nu este nimic verde.

– Ei, cum aş putea-o pune? Pe Mine însumi. Un fel de canibalism – fără a fi. Eu mă hrănesc cu sentimente, pe care le generez EU însumi. Dar asta s-a dovedit un lucru rău, până la urmă. Uită-te.

Imaginea arăta acum mult mai multe forme întunecate decât luminoase.

*

– Da. Luminati dispăream. După milioane de ani aş fi fost numai Raptor. Probabil chiar acum, acolo, departe de fapt EU este Raptor… Aşa că o parte din EU, mai ales Luminati, am decis să-Mi caut altă casă.

Imaginea strălucitoare se schimbă din nou. Acum arăta un glob roşiatic ce dispărea în depărtări, tot mai mic. Locul i-l luă un glob strălucitor de foc, care deveni la rândul lui o stea. Apoi steaua dispăru într-un nor de stele, ca un cer înstelat de vară. Apoi o elipsă îl înlocui, apoi o spirală, care deveni o stea, un glob de foc, un glob de pământ… o stea, şi iarăşi şi iarăşi…

– EU călătoream şi Mă uitam după o planetă. Am vizitat multe locuri, dar nu am găsit noua casă. Vocea lui Oberon devenise tristă. Am călătorit mii de ani, cale de milioane de ani. Văd că te întrebi cum. Uite.

În mâinile lui Oberon apăruse o batistă, cam de un picior pătrat, cu câte un nod în colţurile opuse.

– Cât de departe crezi că este un nod de altul? Întrebă.

– Cam un picior, aş zice, răspunse Tomlyn.

– Da, aşa ai zice, dar uite! Oberon împături batista şi cele două noduri se atinseră. Vezi? Poţi împături spaţiul-timp. Nu Mă întreba cum, dar EU ştiu cum să o fac. EU sunt un regn vechi şi înţelept. Cel mai mare creier din Univers! Doar Creatorul ştie mai mult decât EU ştiu. Deci, EU am folosit acest obiect, pe care voi îl numiţi Edificiu, ca să transform energia creierului Meu în Forţă, ca să împăturesc Universul. Cu toate acestea, Mi-a luat atâta timp şi energie!  Era să dispar… Dar EU am avut noroc. Poate şi voi…

„Norocul nostru au fost cei Buni”, murmură vocea Bunicii. „Băiete, simt o schimbare în tine. Nu îi lăsa să te ia!”

– Vezi, continuă Oberon. Am găsit-o pe Gaea. Am recunoscut-o ca fiind o entitate gânditoare. Şi am găsit fiinţe vii. Am rugat-o pe Gaea să-Mi permită să stau aici. Recunoscusem potenţialul. Oh da, bio-viaţa de pe planeta asta are potenţial. Am simţit că fiecare vietate de aici are sentimente, chiar şi regnurile inferioare.  Cum poate fi aşa ceva? te întrebi, dar să ştii că chiar şi cea mai mică plantă are sentimente. Ea simte când un semenen de-al ei este tăiat – şi se întristează. Şi e plină de fericire când cineva o admiră, când ploaia o udă, când soarele o încălzeşte… Şi acestea, sentimentele, sunt hrana Mea. Cu cât mai sus pe scara evoluţiei, cu atât mai multe, mai bogate sunt sentimentele.  Fauna mai mult decât flora, omul mai mult decât orice. Şi incomensurabil mai mult, Gaea! Desigur, când am sosit, nu erau oameni.

– Asta înseamnă că te hrăneşti cu noi, oamenii?

– Da, asta înseamnă. Dar nu este exploatarea voastră de către Mine. Este o… simbioză. Înţelegi? – ca cea dintre o floare şi fluturele care o polenizează, hrănindu-se cu nectarul ei. Fără fluture, planta nu ar exista, de aceea îl atrage prin miros şi dulceaţă.

– Tu eşti, aşadar, fluturii noştri?

– Da, în parte. Omul va înceta să existe – dar nu Adamitul. OK, hai să ne întoarcem puţin în istorie. EU am încercat să induc evoluţia în diferite specii, ca să-Mi procur simţăminte mai multe, mai bogate, dar acele experimente nu au reuşit. Rând pe rând am încercat cu sepia, delfinul, elefantul, maimuţa… Au evoluat până şi-au găsit nişa ecologică, dar atunci au intrat în simbioză cu Gaea, nu cu Mine. Erau perfect adaptate, nu aveau nevoie să evolueze mai departe.

– Şi omul?

– Pe atunci nu exista Om. Erau un fel de maimuţe – le poţi spune „primate”, aşa vor fi numite. Învăţasem din celelalte experimente, aşa că am decis că e important să intru în simbioză înainte să intervină Gaea. Că alesul Meu nu trebuie să se adapteze mediului, ci să şi-l creeze. Am încercat cu mai multe primate până când Acela, Adamit îl numesc EU, s-a dovedit alegerea bună. Celelate au dispărut, desigur, după separarea de Mine…

– Vrei să spui că dacă ne separăm de voi, vom muri?

– S-ar putea întâmpla şi asta. Poate vă veţi întoarce la condiţia de Adamit, deşi mă îndoiesc. Vezi? Acum suntem Uman, Adamit şi EU împreună. Simbioza s-a dovedit o capcană şi pentru Mine. Desigur, pot încerca o nouă simbioză, cu altă formă de viaţă, dar nu au mai rămas multe alternative. Doar Gaea…

– Totuşi, nu înţeleg ce are Maegan de-a face cu toată povestea asta.

– Maegan? Aşa îşi zice? râse Oberon liniştit, cu glas adânc. E şi ea pe aici… Este, desigur, una din Mine.

– E fiica ta?

– Fiică? Poate, zise bătrânul nehotărât dintr-odată. Da, fiică. Sau poate soră? Mamă? Soţie?…

– Nu ştii dacă îţi este fiică? se miră Tomlyn.

– Oh, lucrurile nu sunt deloc simple… Ea… „Maegan” – aşa cum o numeşti tu -, poate să-mi fie toate acestea, plus câteva pentru care limba ta nu are cuvinte. Să zicem că ea este una din… partenerele mele. Da, o parteneră. O tovarăşă. EU însumi, de fapt. Este EU, o parte din Mine. Un tip nou, adaptat condiţiilor de aici, evoluat în urma simbiozei. Şi  Luminati şi Raptor şi, într-un anumit sens, independentă de fiecare, de Mine inclusiv. Dar ca să înţelegi mai bine, să facem din nou un pas înapoi. Ce Mă diferenţiază pe EU, Luminati, de EU, Raptor? Tipul de simţăminte care Mă hrăneşte. Ca Luminati prefer sentimentele bune, înălţătoare, pure. Dragostea este cel mai important, dar şi speranţa, admiraţia, prietenia, respectul, mila, iertarea, credinţa, bucuria… Ca Raptor, prefer sentimentele negative: ura, invidia, egoismul, aroganţa, teama, ipocrizia, ambiţia… Ca Luminati nu am nevoie de cantitate mare de sentimente, cele bune au energie înaltă, dar ca Raptor am nevoie de o cantitate mare de sentimente negative ca să îmi satur nevoia de energie.

– Sunteţi diavoli, până la urmă!

– Nu, nu suntem. Doar dacă aşa vrei ca EU să fiu. EU îţi dau ocazia de a decide. Îţi fac cunoscut Binele şi Răul. Ştii vechea poveste despre fruct, hm? EU nu te tentez. EU îţi arăt ambele căi – tu decizi pe care porneşti. Şi cel mai adesea tu, Omul, îl alegi pe cel rău!

– De ce asta? Nu din cauza voastră?

– Nu arăta cu degetul spre Mine. EU i-am făcut posibili pe Buddha şi Manchu, Iisus şi Mahomed şi alţi mari filosofi, creatori, spirite umaniste. Voi ştiţi ce trebuie să faceţi – dar voi alegeţi să fiţi altceva.

– Raptorii ne fac să fim aşa?

– Nu. Raptor sunt EU. Instinctul animalic este cel de supravieţuire. Sentimentele negative sunt mai potrivite supravieţuirii individului decât a speciei, de aceea le preferaţi pe acelea. De ele beneficiază Raptor, desigur. Dar Luminati sufăr.

– De ce nu distrugeţi pe Raptor?

– Pentru că EU nu sunt animal. Nu am instincte de supravieţuire. Adevărul este, însă, că EU sunt una, Raptor şi Luminati. Nu, diferenţa nu o poate face decât Umanul.

– Acum cine arată cu degetul?

– Dar acesta este adevărul. Vezi, când o nouă fiinţă umană intră în existenţă, chiar din uterul mamei, o parte din EU intru în simbioză cu el. Această parte, EU însumi, va fi Sufletul. Deciziile pe care Humanul le va lua în viaţă vor determina dacă Sufletul va deveni Raptor sau Luminati. E atunci vreo mirare că acum sunt mai mult Raptor decât Luminati? Uită-te la tine!

– Şi acum, ce va fi cu mine? schimbă tema discuţiei Tomlyn, încurcat de turnura luată de aceasta.

– Oh, tu eşti unul din cei mai răi. Ai sentimente fără adâncime – călduţe, puţin adânci, indiferente. EU „Maegan” am văzut acest lucru. Nu prin a te face pe tine să suferi vreau EU „Maegan” să Mă hrănesc, ci făcând alţi umani, mai ales femele, să sufere din cauza ta. Să te iubească, să le fie milă, să aibă speranţe… Ţi-am spus, EU „Maegan” sunt un tip nou, pentru că sunt în stare să provoc sentimente Umanului pentru a Mă putea hrăni. Va veni un timp când Umanul nu va mai avea propriile sentimente, ci doar cele provocate artificial. EU „Maegan” le vom induce în Uman prin diferite metode pe care tu nu le înţelegi încă. Prin mass-media, de exemplu. Prin isterie colectivă… Şi atunci Gaea va fi ca şi casa părăsită de EU, acolo departe – numai că de data asta EU nu mai pot părăsi Gaea. Dacă nu fac ceva, vom pieri – şi EU şi Umanul!

– Ce intenţionează Maegan să facă din mine?

– Să te pună în Fântână. Femelele vor putea să te vadă, dar tu nu vei şti.

– E vreo cale să scap de această soartă?

– Poate… Sufletul tău va încerca să te ajute. Va depinde de un alt Uman, dar da, soarta ta se poate schimba.

– De ce îmi spui toate astea?

– Pentru că ai potenţial. Umanii au potenţial. Dacă totul va merge bine, EU Luminati voi fi mai numeros, poate până la dispariţia Raptor. Fiecare Suflet are posibilitatea de a deveni Luminati, de a atinge Nirvana, cum ziceţi voi. Şi când voi fi numai Luminati, „Împărăţia” va veni. Nu va mai fi posibilitate de existenţă pentru Raptor. Atunci, noul Om, simbioza Human-Luminati, va putea face simbioza cu Gaea. Apoi, cu întreg Universul. Nici nu ştii câtă forţă este în sentimentele bune. Ele sunt Ambrozie!

– Nu te temi că voi povesti vreodată oamenilor despre această discuţie?

– EU nu simt teamă, hahaha! Şi cine te va crede? O poveste nouă, un nou mit, o nouă superstiţie… Desigur, EU te pot face oricând să uiţi.

Faţa lui Oberon era acum în plină lumină. Era faţa lui Tomlyn.

3.

Tomlyn se trezi la Răscruce. Din nou. Recunoştea crucea înaltă, cu volute din piatră. Şi Fântâna, într-o margine. Să fi visat? Dar iarmarocul dispăruse, la fel Maegan. În schimb, o fată aproape necunoscută îl strângea cu putere în braţe, plângând, râzând… Janet?

– Janet?

– Oh, am ştiut, am ştiut! Doar dacă mă luai cu tine îţi dădeam drumul. Şi a fost atât de greu! Simţeam cum arde carnea pe mine…

Îi dădu drumul, făcu un pas înapoi şi se privi cu atenţie în jos, de-a lungul pieptului, netezind veşmântul simplu, din in albit.

– Nu mai doare, constată ea uimită. Mi se părea că ai devenit o bucată de fier înroşit… Mi se părea că se ridică fum din bluză şi îmi amintesc că am ţipat de durere – dar nu îţi dădeam drumul. Nimic nu m-ar fi făcut să îţi dau drumul!

Tomlyn o privi uimit. Nu era cu adevărat frumoasă – nu era atât de frumoasă ca Maegan. Cunoscuse alte fete frumoase, mai frumoase decât ea. Mai bine îmbrăcate, cu mâini mai fine, cu faţa mai puţin asprită de vreme şi soare… Poate cu ochi mai puţin strălucitori.

– Janet? întrebă din nou.

– Aş zice că nu mă recunoşti, râse fata nervos. Şi doar am venit zilnic la Fântână. Uneori şi noaptea… Vorbeam cu tine, uneori îmi răspundeai…

„Eram, deci, în fântână” – îşi aminti el de discuţia cu Oberon.

„Hihi, nu te-am făcut să uiţi, auzi el glasul adânc, misterios, al bătrânului. Da, sunt cu tine. Duhul îşi părăseşte trupul doar la moarte.”

– Oberon?

– Cine e Oberon? De câteva ori, când îmi răspundeai de sub ape, pomeneai acest nume. Şi al unei fete, Maegan… E iubita ta?

– Nu. Ea e pe tărâmul celălalt…

– Ştiam eu. Ea e cea care te-a răpit, nu-i aşa? Unii o ştiu sub numele de Mab. Regina spiritelor, a feeriilor…

– Cum m-ai salvat? întrebă Tomlyn, privind-o cu atenţie. Şi îşi dădu seama că un sentiment necunoscut până în acest moment îl cuprinde. Da, era şi excitaţie, dar era ceva mai profund…

„Oh, Ambrozie, ţi-am zis eu” îl auzi pe Oberon bolborosind.

– Nu a fost uşor. Cum zic, veneam des pe aici. Pe urmă, într-o seară mi-ai răspuns. Mi-ai spus: „Mă poţi salva, dacă mă iubeşti.” Cum să nu te iubesc?! Te-am întrebat: cum? Atunci nu mi-ai răspuns… Apoi, în altă seară, ai spus: vei găsi o cale. Aşa că m-am dus la bătrâna Brigit, în Codru. Ştii? nu mulţi au curaj să intre în Codru, să o caute pe bătrâna Brigit… I-am povestit de tine, de Fântână, de Răscruce… A stat mult timp pe gânduri, pe urmă a aruncat nişte beţe cu semne pe ele… Mi-a zis: „Fetiţo, există o veche tradiţie la celţi. Se spune că există o lume a spiritelor, care uneori vine între noi. Druizii puteau intra şi ei, uneori, în acea lume… Şi se zice că uneori, nu foarte des, unii tineri sunt răpiţi de regina lor, a spiritelor.” „Şi pot fi salvaţi?” am întrebat-o eu cu sufletul tăiat. „Da, dar e greu. Se zice că spiritele bat vechile drumuri, lay lines, o dată pe an, în prima zi a anului. Sunt toţi călări, doar Regina este în trăsură trasă de pisici. Se zice că dacă un tânar cade de pe cal şi atinge pământul, vraja se rupe şi el se poate întoarce printre oameni. Dar cum o să cadă de pe cal?” „Poate doar tras”, am zis eu. Da, speranţa găsea temei! „E lucru greu. Doar cineva cu dragoste curată o poate face – iubită, prietenă, mamă… Dragostea este o armă puternică, mai puternică decât vrăjile spiritelor şi tainele Pământului! Şi nu se poate face decât cu multă suferinţă.” „Dragoste am, am zis eu. Şi de suferinţă nu mă tem. Îmi dau şi viaţa pentru a-l salva pe iubitul meu.” „Dacă mori, rămâne alteia…” „Dacă mor, ce mai contează? Şi apoi, nu ştiu dacă va rămâne cu mine, dacă voi reuşi…”

„Vezi ce te-a salvat, Umanule, trup al meu? Ea îşi dăruia trupul şi sufletul pentru tine. Liber, fără dorinţe, fără plată, fără speranţă chiar. Cel Bun al ei, Duhul ei, a ajutat-o, pentru că EU trebuie să fiu plin de ajutor în simbioza noastră. Ştii? Sunt şi Sufletul ei, desigur. EU sunt bucuros. „Maegan” sunt bucuros!”

„Voi rămâne cu ea?” întrebă Tomlyn. „Tu ce zici, Duhule?”

„Depinde doar de tine, Umanule. EU ţi-am creat prilejul. Mi-am făcut treaba. De acum, tu decizi.”

– Şi apoi? o întrebă Tomlyn pe Janet.

– Am venit în miez de iarnă, continuă fata, văzându-l gânditor. La trecerea anului. Era frig, viscolea – dar am aşteptat. Am aşteptat trei zile şi două nopţi, am crezut că am încurcat zilele. Mă mir că nu am murit… Dar cavalcada spiritelor nu a trecut. M-am dus înapoi la Brigit. Nu îşi mai amintea să fi vorbit cu mine. Dar ceva tot am aflat: druizii, celţii, socoteau altfel anul decât noi. La ei anul începea în prima zi a lui Noiembrie, în ziua pe care o numim acum Hallo’wen. Am aşteptat cu nerăbdare să treacă anul. Şi am venit din nou. Azi e dimineaţa noului an!

– Deci, ai reuşit, spuse Tomlyn bucuros. A fost greu?

– A fost. Te-am recunoscut între nălucile care treceau călare. Când m-a zărit, Regina a ţipat. Dar eu te-am prins de braţ şi te-am tras jos de pe cal. E bine că sunt fată de fermier, am braţe puternice. Te-ai prefăcut în şarpe, zvârcolindu-te să scapi – dar eu am mai prins şerpi, nu prea îmi scapă din mână. Apoi te-ai transformat în pasăre, era gata să te scap – dar m-am gândit  la gâştile care mi se se zbăteau în mână, să nu îşi piardă penele. Apoi ai devenit o bucată de fier înroşit… A fost cel mai greu, simţeam cum hainele ard pe mine, pielea de pe sâni sfârâie şi crapă… „O să te privească cu scârbă, cu groază”, îmi şoptea Regina în ureche – dar am zis: De-ar fi să mă ardă până la inimă, nu îi dau drumul! Va sta înfipt în pieptul meu – dar va fi liber! Şi atunci te-ai transformat în piatră, grea ca una de moară. Am căzut cu tine la pământ, am crezut că se sfârşise – dar tot nu îţi dădeam drumul. Şi atunci, când ai atins pământul, ai devenit… TU!

Tomlyn simţi impulsul să o ia în braţe – şi nu se împotrivi. Da, simţea că trăieşte, pentru prima dată în viaţă.

„Da”, îi şopti Oberon. „Vezi, Trupule, acesta-i motivul că EU stau cu voi. Sentimentele voastre bune sunt Ambrozia. Dragostea e Ambrozia, e nectar de Viaţă. Mă simt mai bine, mai puternic… Împreună. Tu trăieşti şi ea trăieşte, EU trăiesc, pentru că împreună suntem Umani, Suflet şi Trup, împreună! A meritat să devin Brigit, a meritat să cer ajutor Geaei. Mi-am făcut partea, Tomlyn, în simbioza noastră. Acum e rândul tău să Ne hrăneşti!”

„Da”, gândi Tomlyn privind-o cu drag pe Janet. „Iubind. Crezând în Iisus şi în Împărăţie. Bucurându-mă de frumos, de prieteni, de copiii pe care îi voi avea… Iubind această lume, pe care Domnul ne-a dat-o.”

„Vezi, de aceea EU nu plec de aici, deşi cred că ne vor aştepta zile grele. Poate de aceea am plecat şi din celălalt loc. Vine timpul când tragi o linie şi spui: până aici! Gata! Nici un pas înapoi! Asta am învăţat-o de la voi, de la adamiţii umani. Linia Mea este aici, pe Terra. Ştiu că, împreună, vom putea aduce Împărăţia între noi aici, pe pământ! Lumea Noastră”

Tomlyn nu trebui să întrebe. Ştia că Lumea Noastră nu avea să fie a lor, după cum nu va fi nici a oamenilor. Va fi Împărăţia Omului! În schimb, întrebă:

„Acum mă vei face să uit?”

„Doar dacă vrei. Putem trăi cu amintirile noastre, ne fac mai buni, mai întregi. Vrei ca Janet să uite cum te-a cucerit? Vrei să uiţi de ce o iubeşti?”

Tomlyn nu mai răspunse. Ştia că Duhul lui ştie răspunsul.

autor Nick Sava, redactor al revistei Faleze de piatră

Potopul de seară

Ne dăm seama că vara e trecătoare numai atunci când începe să pâlpâie. Uneori, nostalgia verii devine un chin, dacă te întrebi cum poate renunţa o frunză la metamorfozele dobândite. Când eram copil încercam să prind acea clipa, acel prag de trecere, acea zi, care se aşeza de-a curmezişul verdelui, ca să primească paloarea toamnei. Şi când am hotărât să urmăresc acest fenomen, la piersicul din grădină, o veste neaşteptată a obligat toată familia să plece de acasă. Când m-am întors…piersicul meu îmbătrânise. M-am aruncat peste covorul galben de frunze. În pumni le simţeam gemând a neputinţă. Îmi transmiteau vibraţia deznădejdii lor, ce parcă se amplifica în întregul arbore, foşnind a uscăciune. De atunci, toamnele pentru mine au rămas o obsesie. De aceea mă agăţ de zilele ce-mi amintesc de soarele verii. Astăzi este o asemenea zi…

artist Maia Martin, Alergând spre tine

*

Am ieşit pe terenul de tenis, ca să fur toamnei ceea ce nu i se cuvenea. Îl căutam pe Thomas. L-am văzut prins într-un joc ce îl captase cu desăvârşire în mrejele lui. Nu avusesem niciodată timp să văd, până la capăt, un joc de tenis. Acum priveam de sus, din balconaşul cu scaune de nuiele. Asistam la un adevărat balet aerian, în care se adunau sau se răspândeau pe teren, ca într-o horă. Deodată, interveni ceva care întrerupse partida. Partenera lui Thomas se apropie, îi şopti ceva şi, până să cobor… Nu i-am mai găsit. L-am căutat, fără rezultat. L-am aşteptat acasă, dar nu s-a mai întors.

A doua zi, m-am dus din nou pe terenul de tenis. Thomas juca tot aşa de absorbit, fără să mă observe. Fata îi spuse iar ceva la ureche şi, până să mă dezmeticesc, dispăruseră.

A treia zi, o ploaie torenţială străbătu oraşul, apoi apele se năpustiră, mai mult de trei zile şi trei nopţi. Furtuna dezlănţuită amestecă apa cerului cu cea a pământului, într-o învălmăşeală care depăşea orizontul. Râul se zbătea în afara zăgazurilor, podul de deasupra dispăruse în valuri. Apele căpătaseră sonorităţi neaşteptate, îngropând arbori, case, animale. Masa lichidă ne înconjura nemilos, oglindind zarea, întunecată a catastrofă…

*   *   *

Într-un târziu, au obosit apele, se istovise şi cerul, iar pe mine mă lăsară fără puteri  orele aşteptării. M-am îmbrăcat şi am ieşit în aşa-zisa stradă. Am început să înot până la terenul de tenis, înlăturând câte o păpuşă, ochelarii agăţaţi de câte o creangă… ajungând astfel aproape de oraşul de sus. Acolo, totul era neatins. Parcă o linie nevăzută despărţise cele doua părţi ale urbei.

Pe ei i-am găsit jucând calmi, în afara zbuciumului nostru. Doar vântul dănţuia pe trupurile lor, atingându-le braţele, faţa, racheta… Am intrat direct pe teren şi fata nu s-a mai apropiat de Thomas. Imediat se aplecă, mulţumind cu o reverenţă, zâmbind partenerului ei. Thomas se desprinse ca dintr-o vrajă. Strigă apoi, ”mulţumesc, Maria”, parcă întors dintr-o altă lume, îşi luă servieta şi porni, fără să mă observe, spre strada noastră.

Pe mine, însă, mă frapă atitudinea fetei şi am hotărât să o urmăresc.  În oraşul de sus străzile erau curate şi străine inundaţiei.

*   *   *

Cine era această făptură, care îmi răpise liniştea?  Avea un mers halucinant, purtându-mă pe străzi necunoscute.

S-a oprit brusc în faţa unei vile înconjurată de un gard viu de salcâmi şi tei. Uşa pivotă la un semnal al ei. Când întinse mâna să ia o cheie, mă strecurai ca un căţel bătut de ploaie, prin portalul rămas întredeschis. Apa se scurgea, picurând din părul meu. Deodată, un foşnet de rochie mă sperie. Am simţit automat nevoia să mă ascund. Maria apăru grăbită, într-o rochie de seară, şi dispăru ca într-o fluturare de degete, închizând uşa după ea. Aveam acea claustrare într-o casă străină, de unde nu mai ştii să ieşi. Tremurând, cu gesturi incoerente, m-am sprijinit de un bibelou de porţelan. În cădere, acesta scoase sunete, ce se amplificară ca o orgă, răsunând în întreaga vilă, a spaimă. Când mi-am îndepărtat mâinile de la urechi, casa revenise la tăcere. Un fior de frig mă cuprinse în hainele ude. M-am dezbrăcat, căutând ceva să mă schimb. N-am găsit decât un capot strâmt, transparent. Am trecut în cealaltă cameră, aşezându-mă pe marginea fotoliului albastru. Un colţ luminat de fereastră îmi reda priveliştea copacilor, zbătându-se în goana vântului, ce se amplifica. Simţeam cum îmi transmit zbuciumul lor, împărtăşind cu mine o taină dureroasă. Mi-am agăţat privirea de ei, ca de un suport încurajator. M-am hotărât să plec, chiar cu hainele nezvântate. Un ţipăt scurt de sonerie m-a ţintuit. Semnalul se repetă stăruitor. M-am retras în faldurile draperiei albastre, pentru că anticamera se umplu de rezonanţa unor paşi bărbăteşti.

artist Maia Martin, Metamorfoza copacului, 2003

Când am crezut că totul a luat sfârşit, în prag se ivi un tânăr, care mă zări, fixându-mă cu  privirea. Era înalt, impunându-şi să fie sobru, în ciuda genunchilor ce-l trădau. Cu un zâmbet de adolescent, încercă să se apropie cu vocea tremurândă.

– Domnişoara Maria? Nu, nu vă deranjaţi! Sunt deprins să mă descurc singur. Dar acum…Vedeţi, mă aflu pentru prima dată în faţa unei asemenea situaţii…Mi-am închipuit că sunteţi mai în vârstă sau… nu ştiu de ce, nu prea frumoasă. Mi-e ruşine că am gândit astfel. Sunt încântat că am posibilitatea să vă cunosc. Sunteţi… sunteţi idealul meu de frumuseţe… Ah… iertaţi-mă, am vorbit ca un gogoman.

Făceam disperată semne cu mâna să-i spun că nu-s Maria, dar nu-mi dădea un spaţiu, ca să-i mărturisesc adevărul. Vorbea fără  oprire în timp ce eu am întins mâna să iau un şal portocaliu de pe braţul fotoliului, ca să pot ieşi din faldurile draperiei. Dintr-o săritura de cerb, tânărul ajunse primul, privindu-mă cu obrajii roşii, în timp ce mi se descoperise o parte din trup.

– Apreciez, că m-aţi aşteptat. Vă prind eu şalul, spuse cu stângăcie. Consideraţi-mă pajul dumneavoastră. Soarele eşarfei vă subliniază frumuseţea.

Mâna-i alunecă odată cu eşarfa, după faldurile draperiei, întârzie pe talie, se odihni pe şolduri. Mă cuprinse ameţeala şi mă prinse în braţe, ducându-mă pe canapea. Îi căzusem în braţe, cum nu se aştepta, în timp ce, cuminte, îmi  mângâia fruntea.

– V-am făcut necazuri cu stângăcia mea. Vă jur că nu mă pricep. Am să plec imediat, cerându-vă iertare.

L-am reţinut cu privirea, prin gestul celui singur şi neajutorat. Adolescenţa lui mi-o redeşteptase pe a mea. Când l-am îmbrăţişat, mirosea a pui de cerb. L-am surprins jerăvind în meandrele tinereţii, căutând un punct de sprijin, în amorul propriu destul de stângaci…

*   *   *

Noaptea săgeta egal fereastra şi viaţa mea. Doar coamele dinţate ale culmilor dădeau ocol lunii, din obişnuinţă… Când m-am trezit, patul avea miros de cetină… Am întins mâna şi am dat de un loc gol. Desculţă, am alergat la fereastră. Copacii nu mai sufereau. La infinit rămăseseră înnodate desfrânatele vânturi… În jur, nimeni. Toate lucrurile mă sfidau în tăcere. Niciun ceas, niciun calendar…

Dar Thomas?! Prietenul meu din copilărie de-abia se întorsese, după  ani petrecuţi pe un alt continent, şi eu îl pierdusem iarăşi…

Am ieşit în întunericul scufundat în aerul proaspăt. Noaptea cuprinsese în tainele ei totul. Nici nu mai cunoşteam drumul. Apăruse un alt pod. Zgârie-norii din jur mă ameţeau. Am luat-o la fugă. Unde era strada mea?!

– Strada Florilor, vă rog, unde se află?

– Nu există o asemenea stradă…

– În ce oraş ?

Toţi ridicau din umeri. Un bătrân, într-un târziu, îmi dădu ceva speranţe.

– Cred că… ştiu despre ce vorbiţi. De mult, de mult, a fost o asemenea stradă. Acum nu mai are flori. Doar, amintiri… Dar asta a fost în secolul trecut …

autor Elisabeta Iosif, redactor al revistei Faleze de piatră

Lansare de carte

OLIVIU CRÂZNIC

„…Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul”

BAZAT PE CRONICI MEDIEVALE

Preţ  aproximativ: 29 lei

Nr. aprox. de pagini: 400

Editura Vremea

Colecţia Roşu şi Negru

Data apariţiei: 9 iunie 2010

Lansare: Targul de carte Bookfest, vineri, 11 iunie, ora 15

În Castelul Ultimelor Turnuri, lucrurile merg cu adevărat Rău.

Invitat la nunta unei necunoscute într-un castel bântuit de diavol, nobilul decăzut Arthur de Seragens se trezeşte prins într-o îngrozitoare plasă a nebuniei, trădării şi crimei. În vreme ce oaspeţii mor în jurul lui unul după altul într-un mod misterios, seceraţi de un duşman inuman, Arthur întrezăreşte cu groază cum laţul se strânge în jurul singurei persoane de care i-a păsat vreodată, superba Adrianna de Valois, tânăra fiică a întunecatului şi temutului şef al Poliţiei. Panicat şi confuz, Arthur se vede astfel nevoit să încheie o alianţă fragilă şi controversată cu cei mai puternici dintre supravieţuitori, care au început deja o anchetă în întuneric, împreună dar suspectându-se unii pe alţii: vicontele de Vincennes, prietenul din copilărie al lui Arthur, versat în intrigile de salon, logician şi vânător iscusit; baronul german Von Walter Călătorul, ale cărui peregrinări prin locuri uitate de lume l-au adus de atâtea ori în faţa unor adevăruri de neîndurat; frumoasa şi imorala Giulianna Sellini, despre care se spune în şoaptă că i-a sedus deodată pe Dumnezeu şi pe Diavol; fostul preot Huguet de Castlenove, acum un spadasin periculos, al cărui drum presărat cu cadavre duce la o amantă misterioasă; ducele de Chalais, puternic şi crud stăpânitor al ţinutului, rafinat, arătos şi incapabil de a-şi stăpâni pornirile violente; şi, mai ales, bărbatul care conduce investigaţia şi de care se tem toţi, căci o singură vorbă a lui poate aduce rugul – Albert de Guy, inchizitorul…

FRAGMENT – CAPITOLUL 33

– Intraţi, ne spuse Giulianna Sellini.

Purta în păr o diademă de argint cu rubine. Rochia neagră ca noaptea cădea în valuri pe trupul ei minunat, lăsând în urmă  o trenă lungă de aproape un metru şi jumătate. O capă uşoară, azurie, era prinsă pe umărul ei cu o broşă înfăţişând un corb alb, iar pe gâtul delicat îi sclipea un colier de perle.

Bineînţeles, şi noi îmbrăcasem ceva adecvat. După ce căpitanul gărzilor golise curtea, cerând fiecărui oaspete să rămână în camera lui, şi ne privise cu ochii holbaţi hainele murdare de pământ, de sânge şi vomă, făcuserăm fiecare câte o baie fierbinte şi ne pusesem un rând de haine noi. Purtam o cămaşă neagră cu şireturi şi pantaloni largi asortaţi, o centură cu catarama mare şi însemnele casei mele – scorpionul negru pe fond de jad şi trandafirul galben – şi o pelerină albastru-închis. Vincennes alesese pentru ocazie un costum foarte frumos, de un alb strălucitor, cu uşoare modele roşii-aprins pe piept şi pe umeri. Deasupra aruncase o manta simplă, maro.

La îndemnul lui Albert de Guy, decisesem să o invităm pe contesă  la masă, încercând totodată să mai scoatem câte ceva de la ea. Vincennes trebuia de asemenea să ajungă cumva la Max Schwartz prin intermediul marchizei. Practic, ne aşteptam ca duşmanul nostru, odată odraslele sale distruse, să facă vreun gest necugetat care să îl dea de gol, ori să pregătească vreo ripostă. În plus, trebuia să fim cu ochii în patru la cei trei bolnavi care mai erau, chiar dacă starea acestora era relativ bună. Domnişoara Monique părea aproape vindecată, mai având doar o uşoară stare febrilă. Soldatul din gardă era puţin mai bine ca la început, cu o umflătură uşoară care începuse, parţial, să se retragă. Amantul contesei îşi revenise cât de cât în urma îngrijirilor şi rugăciunilor şi se spera că boala lui va evolua fără probleme mari înspre vindecare.

Vincennes reuşise să treacă destul de bine peste ce se întâmplase, în ciuda faptului că participase la evenimente mult mai activ decât mine. E drept, când ne întorsesem, străbătuserăm fără o vorbă curtea pietruită şi cenuşie, cu capetele plecate în piept, astfel că am crezut că e la fel de şocat ca mine. Cumva însă vicontele se mobilizase, şi când ne despărţisem la uşa camerei lui îmi strânsese mâna şi, cu vechea lui căutătură hotărâtă, mi se adresase:

– Ţin’te bine, amice. O scoatem noi la capăt cumva.

Eram prea puţin convins. În vreme ce mă curăţam cu grijă, chipul suav al vicontesei de Valois plutea în faţa ochilor mei iar stomacul mi se contracta de spaimă. I-am mulţumit lui Dumnezeu – eu, care nu mergeam niciodată la Biserică – pentru faptul că tatăl ei era un om capabil şi hotărât, mult mai potrivit să o protejeze decât mine. Mai târziu am îngenunchiat şi m-am rugat pentru ea, cu capul în piept şi ochii închişi, aşa cum nicicând nu o mai făcusem şi cum ştiam că aveam să o fac în fiecare zi de acum încolo, până la deznodământ.

– Luaţi loc, ne spuse contesa, măsurându-ne cu o privire plină de interes. Pe masa frumos aranjată se afla vin negru de Anjou, şi mai multe delicatese exotice. Se găsea, desigur, şi carne proaspătă de cerb, dar nici eu nici Vincennes nu aveam să mâncăm carne.

Am mulţumit pentru amabilitate şi ne-am aşezat. Contesa întinse paharul şi, galant, prietenul meu i-l umplu cu dibăcie. Sellini refuzase să vină în sala comună sau în una din camerele noastre, oferindu-se să ne primească la ea. Presupun că prefera să joace pe teren propriu.

– Aşadar, dragii mei, spuse după ce ciocnirăm, cu ce vă pot fi de folos… din nou?…

Am remarcat imediat că nu întrebase ce s-a petrecut dincolo de ziduri. Oare ştia?… Şi dacă da, ce anume însemna asta?…

– Dragă contesă, începu Vincennes cu prudenţă, ceea ce ne-ar interesa mai întâi… este ce ştii despre Conrad Lorenz.

Tânăra se strâmbă.

– Nu l-am citit, dacă la asta vreţi să ajungeţi. Am încercat la un moment dat să achiziţionez unul din Bestiarele sale, dar preţul era prea mare. Şi credeţi-mă, nu sunt lipsită de resurse financiare. A trebuit însă să mă mulţumesc cu două grimmare negre şi cu un compendium al lui Polonius Deptus. Dilum demonicum, bănuiesc că aţi auzit de el.

Bineînţeles că nu auzisem. Contesa continuă:

– Am avut o … cunoştinţă (şi nu ne scăpă pauza pe care o făcuse înainte de a alege termenul) care susţinea că a parcurs două din tratatele lui,Drumul spre damnareşi Intestinele viilor. O dată mi-a fost prezentată o pictură semnată C.L., care putea foarte bine să îi aparţină. Reproducere, desigur. Conrad Lorenz pictează numai pe oase de om.

– Picta, o corectă Vincennes. Omul e mort.

Sellini îl privi fix.

– Este, oare?… Unii susţin că e nemuritor. Că cel care a murit pe roată în beciurile Inchiziţiei nu era decât o construcţie. Conrad se pricepea la aşa ceva.

– L-au desfăcut după moarte. Vincennes o privea cu atenţie şi eu la fel. În stomac i-au găsit rămăşiţe umane. Era Lorenz.

Contesa dădu din umeri.

– Oricum ar fi, puţină lume crede asta, iar operele sale sunt greu de găsit. Iar cele peste care dai, sunt scumpe şi nu cred că sunt autentice.

– E totdeauna bine să fii sceptic când e vorba de astfel de lucruri, acceptă prietenul meu. Marinarii din porturile Sumerului vând sirene împăiate, garantând satisfacerea plăcerilor sexuale, cu jumătate de ducat bucata. Se pare că sunt de fapt busturi de maimuţă din Insule, cu părul scos fir cu fir şi cusute cu grijă de o coadă de peşte mai mare. O verişoară de-a mea – altminteri fată de treabă – susţine că în pădurile de pe domeniile ei trăieşte o manticoră. Se jură oricând că i-a văzut de mai multe ori blana portocalie şi chipul zbârcit şi răutăcios, pe când se furişa în sat ca să răpească copiii. A cumpărat chiar un antidot verde pentru veninul ei, de la un soi de vraci care trăia într-o grotă. În cele din urmă sticla cu antidot s-a dovedit a fi doar apă colorată, iar vraciul un mincinos. Nu ştiu nimic despre manticoră, dar ea spune că încă se mai află acolo şi că în nopţile geroase de iarnă vine şi îi zgârie la geam, şoptindu-i promisiuni mincinoase ca să o lase să intre.

Sellini îl asculta cu atenţie, înclinându-şi capul aprobator.

– Poţi să mă crezi, viconte, că ştiu foarte bine toate lucrurile acestea. Tocmai de aceea sunt prudentă mereu. Îndrăznesc însă să sper că mă pricep suficient la ştiinţele nopţii pentru a diferenţia originalul de fals, chiar dacă este făcut de un maestru. Eu însămi am dat în vileag mai multe înşelătorii, inclusiv pe şarlatanul acela de Giacomo Bavur, care confecţiona ectoplasmă şi o vomita la şedinţe însoţită de ghemotoace scârboase de păr, înspăimântând groaznic audienţa credulă.

Contesa vorbea degajat şi foarte sigură pe ea. Dar felul în care povestea era total diferit de cel în care relata Von Walter, ceea ce mă făcu suspicios. Neamţul vorbea din afară, ca un om care văzuse multe şi era prudent şi îngrijorat. Giulianna Sellini părea însă că are informaţiidinăuntru, ca şi cum ar fi fost implicată, până la un punct, în toate acestea. Dintrodată, zvonurile despre ea nu îmi mai păreau atât de absurde. M-am uitat la ochii ei albaştri, adânci, ochi de otrăvitor sau de necromant, şi la părul şi rochia de culoarea iadului şi m-am speriat.

Tânăra femeie păru să observe şi surâse maliţios.

– Mă suspectezi, cavalere?…

– Prietenul meu nu e obişnuit cu lucruri de-astea, interveni Vincennes repede. Şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii pe domeniile lui, pictând şi visând la fecioare neprihănite. E mai sensibil.

Îl descrisese întocmai pe Armand de Courtray. Contesa izbuci într-un hohot de râs cristalin, dându-şi capul pe spate şi scuturându-şi înveselită părul bogat.

– Zău aşa, viconte, nu prea îl văd pe amicul tău cu o pensulă în mână. Însă – şi aici râsul ei se transformă într-un chicotit, în vreme ce în ochi îi sclipeau stele – sunt convinsă că s-ar descurca foarte bine cu un pistol.

Am privit-o neclintit, întebându-mă cât de multe ştie. Dacă  Chalais ar fi fost de faţă, şi-ar fi amintit imediat unde auzise numele meu. Dar ea continuă să chicotească, privindu-mă pe sub gene, şi am presupus că era o coincidenţă. Nu avea cum să ştie nimic.

– Nu vă suspectez, doamnă, am spus pentru a-i abate atenţia, dar trebuie să recunoaşteţi că spuneţi lucruri interesante.

– Sunt o persoană interesantă. Dar tot nu mi-aţi spus unde vreţi să ajungeţi, şi nici ce aţi găsit azi-dimineaţă dincolo de zid. Deşi pot să-mi imaginez prea bine.

Vincennes trecu cu eleganţă peste întrebările sugerate.

– Am fi dorit să ştim, cu precădere, ce scrie Conrad Lorenz despre pentagrame, dacă nu vă este cu supărare.

– Au apărut?… întrebă Sellini, dintrodată interesată.

– Domnişoara Monique a văzut una în fruntea lui Thaddeus Beaummont, spuse prietenul meu ridicând din umeri. Deci, da, s-ar putea spune că au apărut.

Contesa îşi coborî pleoapele o secundă. Se gândea.

– Nu pot să vă ajut cu nimic în privinţa lui Lorenz, spuse într-un târziu. Semnificaţiile pentagramei pot fi diverse. Uneori, cei care se închină la Împăratul Muştelor îşi fac un astfel de semn pe frunte sau piept ori la încheietura mâinii, cu fierul roşu. De obicei în timpul ritualurilor. Alţii, care practică magia aşa-zis benefică, pretind că un astfel de desen şi incantaţiile potrivite pot să te apere de Rău. Sfinţia Sa însă o să vă spună că nu există magie benefică. Cel care cheamă un demon să îl apere de altul o să ardă în Iad.

– Biserica a avut totdeauna o lipsă de înţelegere faţă de demoni, nu se putu abţine Vincennes.

Ochii albaştri îl fulgerară.

– Credeţi ce doriţi, domnule, dar eu una nu întreb de unde îmi vine ajutorul atunci când sunt ajutată.

– Poate ar trebui să întrebaţi, zise prietenul meu.

– Poate voi ar trebui să întrebaţi, spuse ea, şi în cameră era rece şi frig, de parcă diavolul stinsese focul. Dar focul ardea.

Câteva clipe am păstrat cu toţii o linişte neplăcută, pe care până  la urmă o sparse, evident, Vincennes.

– În fine, zise el zâmbind forţat, ne-aţi vorbit despre însemne arse sau desenate. Dar aici a fost un fel de viziune. Preotul nu are nimic pe frunte, vă asigur.

– Nimic ce aţi putea voi vedea, în orice caz. Giulianna Sellini se ridică de la masă şi se îndreptă spre fereastră. Se însera. Semnul ne arată cu certitudine că cel care îl poartă a fost atins, într-un fel sau altul, de rău. Cel care a văzut semnul poate să fie un sfânt sau o persoană asemănătoare cu cea însemnată. Părerea mea e că boala a făcut-o pe fată să poată vedea şi alte fiinţe care au fost supuse aceleiaşi influenţe ca ea, ori uneia asemănătoare. Ce v-a zis Von Walter despre steaua cu cinci colţuri?…

– Ne-a spus să ne ferim de cel care o poartă, am răspuns.

– Păi, zise ea şi umbra îi tremura pe perete în lumina lumânării, eu i-aş asculta sfatul. Ţineţi-vă departe de Thaddeus Beaummont.

Discuţie matinală cu un alter-ego

(Din prelegerile profesorului Escu, neascultate de nimeni)

…dar cum ziceam, nu este uşor, nici simplu, de cele mai multe ori deloc plăcut, să te uiţi în oglindă. S-ar putea să ai mari surprize. Dar când, în ciuda sfaturilor şi a propriului interes, te priveşti în ochi şi încerci să stai în poveşti, sincer, cu tine însuţi, rezultatul poate fi complet neaşteptat. Şi nedorit, aş zice.

Să zicem că într-o dimineaţă, când toate par să se aşeze la locul lor, că  greutăţile vieţii tind să pară mai uşurele, iar dincolo de geamurile prăfuite pare a se lumina de ploaie, într-o dimineaţă, zic, când viaţa parcă-i mai frumoasă şi şansele tale de îzbândă nu par chiar atât de nebuloase, dai cu ochii de acest alter-ego. Când credeai că ai scăpat de el, că nu mai există, că şi-a căutat, poate, alte coclauri unde să-şi arate mutra acră, stricând altora ziua, iată că îţi dovedeşte că de el nu poţi scăpa chiar atât de uşor. Se pare că este atras tocmai de acest sentiment de linişte, de pace, de fericire… El, acest alter-ego, nu poate suferi aşa ceva. Neavând el însuşi parte de pace şi linişte – nici vorbă de fericire! – simte instinctiv când este nevoie de el pentru a-ţi dovedi că până la Rai mai ai cale lungă…

Cu ce vine? Cu cele mai neaşteptate chestii, chestii pe care le crezi de mult timp dispărute în acest mileniu al 3-lea. Chestii pe care şi anticii egipteni, greci sau romani nu le afirmau rânjind cinic, chiar dacă le gândeau. Poate troglodiţii să gândească aşa, deşi lumea nu a dus niciodată lipsă de cinici.

Deci, astăzi, mi-a rânjit din oglinda imaginară, icnind sadic:

– Ţi-am spus că va fi război! Degeaba voi, pacifiştii, ţipaţi. Un tun încărcat este un atu mai puternic decât zece mii de demonstranţi…

– Eşti scârbos! îi zic eu. Acolo mor copii, femei, bătrâni…

– Să moară! icneşte iar în râsul lui ca un nechezat. Nişte luzeri. Ce nevoie are lumea de ei? Or să rămână destui! Prea mulţi…

– Mai bine lasă-mă. Nu am chef de tine astăzi, e destul ce văd la TV.

– De fapt, nu am venit de asta. Am vorbit cu o tipă, lucră la o companie mare. Zice că  la ei se angajează numai pe pile. O mizerie ţara asta, Canada. Cum dracu’ ai ajuns aici?

– Ce să fac, şi eu?! îi răspund morocănos. În gând îmi spun „Of, Doamne, mi s-a dus liniştea! A început şi ploaia…”

– Nici nu mă aşteptam la altceva! se încăpăţânează alter-ego. Şi tu eşti un ratat, ca toţi românii ajunşi aici!

artist Nick Sava, Galaxii

– Ce ai, bre, cu românii?

– Să-i scuip în gură! Nu-i vezi?! Toţi rataţii din ţară au ajuns aici. Canada, ţara socialistă  care continuă epoca lui Ceauşescu. Acasă mureau de foame!

– Nu-i chiar aşa. De fapt, şi tu ai venit încoace. Dacă ar fi cum zici…

– Pe mine nu mă pune la socoteală. Eu am venit de prost. Dar eu plec! Voi rămâneţi aici, prostituându-vă…

– Cine se prostituează, fratele meu? Eşti nebun! Hai, du-te…”

– Toţi, toţi vă prostituaţi! Toţi, nişte curve! Lingeţi tălpile unuia şi altuia, doar vă dă şi vouă un os de ros.

– Ce os, bă?

– Slujbe! Lucraţi manageri de bloc, muncitori prin fabrici, tehnicieni în cel mai bun caz, dar trimiteţi scrisori acasă să vă lăudaţi ce ingineri grozavi aţi ajuns voi aici. Mi-e scârbă! De ce nu vrei să recunoşti că sistemul e prost?

– N-o fi mai prost decât cel de-acasă…

– S-o crezi tu! În România este adevăratul capitalism, nu aici. Acolo se vede cine e tare!

– Mafioţii, ăia sunt tari.”

– Chiar de-ar fi aşa. Ce-i rău cu asta? Viaţa-i o junglă, numai cei tari merită să stea în faţă. Restul, nişte rataţi, să ţină ciocul mic! Oamenii capabili, ăia să aibă puterea!

– Securiştii…

– Ei da, şi ce dacă? Ei sunt singurii care ştiu cum să facă bani, ei au destulă  lipsă de scrupule ca să pună mâna pe ce li se cuvine. Moralitate, etică, religie… astea-s pentru proşti şi rataţi!

– Mai curând nişte hoţi  şi bandiţi, mafioţii tăi. Într-un stat de drept ar sta după  gratii.

– S-o crezi tu! Peste tot în lume cei puternici fac legea. Şi să nu te iei de ei! Adevăraţii securişti au fost jiigodiile alea mizerabile, informatorii, care umblau cu pâra. „Tovarăşu’, ăla a zis…” „Tovarăşu’, ăla a făcut…” Pe ăştia i-aş împuşca pe toţi, uite-aşa! Îmi arată cum, bătând cu pumnul în palma stângă. Pe toţi! Ei au făcut rău, fără a face nimic bun. Când au văzut că în ţară cei tari le-au luat-o înainte, au fugit încoace. Sunt sigur că toţi sunteţi nişte informatori împuţiţi, chiar şi tu! Nu vezi ce moacă ai? După faţă te cunosc!

– Ştii multe despre mine, dar nu totul. Oricum, asta-i o acuzaţie gravă la adresa românilor din Vancouver…

– Nişte rataţi! Ce au realizat de când sunt aici? Doar câţiva au casă, şi nici aia nu-i a lor, e-a băncii! Cine are Corvette? Câţi stau în West Vancouver? Lasă, o să vin înapoi în câţiva ani, o să vă târâţi pe brânci cu toţii când o să vedeţi câte am realizat eu altundeva!

– Cred că aici te cam înşeli. O maşină luxoasă nu mă face să mă  târăsc în faţa nimănui, cu atât mai puţin în faţa unui alter-ego!

– Tu eşti altfel, nu mă  refer la tine. Dacă aş fi în locul tău, m-aş împuşca! La vârsta ta nu ai realizat nimic! Nu ai casă, ai o rablă de maşină… Nimeni nu are ideile tale! Nu vezi? V-aţi adunat la Centrul Comunitar o mână de oameni, unul mai luzăr ca altul, şi ne daţi nouă sfaturi! Nu vezi că din cinci mii de români nu sunt nici o sută care gândesc ca tine?

– Că or gândi ca tine…

– Nici nu şti! Majoritatea gândesc ca mine. De voi, mai ales de tine, râd la greu. Ba, cei mai mulţi, te urăsc. „Cine-i ăsta? Cine se crede el, noul Mesia? Vine să ne dea nouă lecţii!” Dar cei mai mulţi dintre cei ce s-au realizat, nici nu vă bagă în seamă. Aşa ar fi trebuit să fac şi eu, să vă ocolesc de departe. Ce folos am avut eu de pe urma voastră?…

Stau şi mă uit în oglindă, trist. Afară cade o ploaie cenuşie, fără sfârşit… Următorul ciclu de conferinţe poate fi contramandat, cine are nevoie de ele? Telefonul care ţârâie de câteva minute poate chiar vestea asta mi-o aduce… Cartea îmi poate fi respinsă la editură… Aş putea zice, ca şi Creangă: nici frumos până la 20, nici cuminte până la 30, şi nici bogat până la 40. Dar aşa de sărac ca acum, ca anul trecut, şi de când mă ştiu, parcă n-am fost niciodată…

Alter-ego a dispărut, bineînţeles. Sunt alţi români care, poate, se bucură de viaţa lor simplă, în linişte şi pace, în ciuda ploii nesfârşite. Şi cărora le poate strica ziua. Sau poate se întâlneşte cu cei ca el, cu alte alter-ego, să-şi încarce bateriile de răutate cu seva urii şi nemulţumirii. Nu, nu să-i „scuipe în gură”, acest alter-ego al meu este destul de laş să nu o facă. Nu pe faţă, nu acum, când este o jivină fără putere, cu o spoială de civilizaţie pe el. Poate o va face mai încolo, când va avea putere. Sau poate va aplica sfatul – urmat cu atâta grijă de cei ca el – de a ocoli de departe comunitatea de români. Dar poate nu, atunci nu va mai avea satisfacţia să ne vadă cum ne „târâm pe brânci” în faţa realizării lui. Atunci, când va veni cu o maşină nouă. Cu o femeie lângă el, să crape româncele de invidie! Fluturând nişte poze cu o casă mare şi lipsită de gust…

S-ar oputea realiza acest alter-ego al meu? Probabil, nu are pic de scrupule. Vă rog să mă  credeţi, eu îl ştiu cel mai bine. Uneori mă întreb dacă  nu aş face schimb cu el. Poate există, undeva, acel elixir misterios care ne poate transforma în Mr. Hyde. Atunci aş putea da şi eu buzna peste celălalt alter-ego al meu, ratatul de profesor, să-i stric ziua. Aş fi la fel ca majoritatea românilor, râzând de rataţii informatori ajunşi pe aici. Urându-i pe cei care nu-s ca mine, ca noi… Urându-ne între noi…

Şi totuşi, privind ploaia de dincolo de ferestre, îmi imaginez picurii grei de apă schimbându-se în fulgi mari şi pufoşi, albi, puri. Gândul că aş putea sfârşi ca şi Creangă, în sunetul colindelor căzând peste dealuri, în universul pur şi liniştit, nerealizat, parcă nu mai mi se pare atât de odios. Prin poarta îngustă vom încerca să intrăm împreună, eu, cel gol şi ratat, şi alter-ego meu, cel realizat. Vom lua cu noi, fiecare, ce vom putea. Cred că abia atunci voi putea privi liniştit, zâmbind, acest alter-ego în ochi, fără să mai simt cum ziua mi se duce pe apa Sâmbetei…

În sfârşit, cred că am deviat puţin de la tematica acestei prelegeri. Să revenim…

Nota redacţiei:

Unii participanţi la conferinţa redată aici au trimis o scrisoare de protest organizatorilor, reclamând anonim firea duplicitară a profesorului Escu, persoană cu trecut dubios şi cu probleme grave de conştiinţă, de o moralitate îndoielnică şi care ar trebui să fie cercetat atât de poliţie, cât şi de psihiatrii. Ba chiar, unul din semnatarii anonimi a cerut ca aşa-zisul profesor să-şi mărturisească deschis apartenenţa religioasă, afirmaţia lui cum că ar fi un Mesia fiind diavolească, eretică, şi care îi umple de scârbă pe adevăraţii creştini. Iar un critic literar, care a preferat de asemenea să-şi păstreze anonimatul, a contestat „cu tărie” pretenţiile „unui Escu oarecare” de a sfârşi ca şi „nemuritorul Creangă”.

Tuturor celor care ne-au scris trebuie să le transmitem asigurările

din vol. „Fericirea de Dincolo”

autor Nick Sava, redactor al revistei Faleze de piatră

Criza

Tanti Florica este o femeie de la ţară. Ea nu a ştiut altceva, în viaţă, decât să muncească. Norocul ei este că are alături un bărbat care încă o mai iubeşte şi foarte gospodar. Au un băiat care este realizat. Este doctor –chirurg, şef de secţie, la un spital din Bucureşti. Sunt în relaţii foarte bune. Nora ei este din aceeaşi localitate şi are o firmă de contabilitate. La rândul lor, au doi copii majori: o fată şi un băiat, amândoi studenţi. Tanti Florica i-a crescut pe amândoi la ţară, ajutată de cuscra ei cu care se înţelege foarte bine, spre binele copiilor. Nepoţii o iubesc şi o respectă iar ea este bucuroasă când vin cu toţii în vacanţe; i se umple bătătura şi sufletul de bucurie. Nu ştie cum să le mai stea în faţă. Este o bună gospodină şi toate preparatele ei sunt eco, făcute din producţie proprie: creşte oi, vaci, păsări, porci, ca tot omul gospodar care sfinţeşte locul pe unde calcă. Nu duce lipsă de nimic şi copiii când pleacă de la ea, pleacă încărcaţi, cu de toate. Numai că, de vreo câţiva ani, de atâta speteală, o doare mijlocul şi nu mai poate să se aplece la plivit sau săpat în grădină.
– Mamă, haide că te iau câteva zile la mine, să-ţi fac nişte investigaţii, să văd
ce ai, poate este ceva grav.
– Cum să plec eu de aici, maică, să-l las singur pe tac-tu, cu toată gospodaria
pe cap? Lasă că merg la dispensar. Mi-or da ăştia vreun tratament, nu mă lasă aşa, mai ales că Elena a fost colegă cu tine.
– Bine, mamă, cum zici tu, dar să nu fie ceva grav care să nu mai meargă cu
tratament!

artist Dorin Macovei, Flori

După câtva timp de tratament în care îi mai ameliorase durerile, tanti Florica rămase într-o zi înţepenită; nu mai putu să se scoale din pat. Jale mare. Nu putea nici să se scoale în şezut.Inima îi dădea brânci să meargă la treburile care se aglomerau. Bărbatul ei nu putea face faţă la toate câte erau de făcut prin curte. Numaidecât, dădu telefon fiului lor să vină la ţară că mamă-sa este la pat, înţepenită de mijloc.
Fiul veni şi o luă la Bucureşti. Îi făcu un RMN şi se constată că are hernie de disc şi că trebuie operată. Se hotarî să o interneze la spitalul unde era el chirurg. Nora se ocupă să-i cumpere o lenjerie nouă de corp, un capot, să nu îl facă de ruşine pe bărbatul ei, în spital, mai ales că se afla în salon cu soţia unui general. Înainte de a o interna, fiul ei îi dădu câteva sfaturi:
– Mamă, am să te rog să fii cuminte, să stai în salon, să nu te plimbi pe hol sau
din salon în salon. Aici nu este ca la ţară să stai pe bancuţă, în faţa porţii şi să vorbeşti cu toată lumea care trece pe stradă, orice. Şi te rog să nu spui că eşti mama mea.
– Maică, dar nu sunt la puşcărie. O să vorbesc şi eu cu asistentele şi cu femeile
de serviciu că nu o să-mi pun fermoar la gură! Dacă o să mă întrebe cum mă simt, nu trebuie să le răspund? Nu le spun că eşti fiul meu. Dar, ce, îţi este ruşine cu mine?
– Nu, mamă! Cum să-mi fie ruşine? Dar este o situaţie pe care nu ştiu dacă o înţelegi matale, acum. O să ţi-o spun după ce te externezi.

Tanti Florica fu internată la neochirurgie, într-un salon în care era doar ea şi cu soţia unui general, în rezervă. „Înseamnă că lumea este sănătoasă de nu se mai internează”, îşi spuse în gând. Dar se minună mult când văzu scris deasupra saloanelor: salonul „Criză”, unde îi spusese fiul ei să nu intre, „Altele”(unde era ea internată) şi salonul „Colaps”. Acolo nu era nimeni. Ea nu întelegea nimic. Curioasă din fire, îl întrebă pe fiul ei:
– Costeluş, maică, dar ce înseamnă „colaps”? Aici se fac colărezi cu lapte, aşa
cum îţi făceam eu când erai copil?

– Nu, mamă, cum să-ţi explic eu, să înţelegi mai bine? Este ca şi când,
matale, din operaţia asta pe care ţi-o fac, nu mai poţi să mergi niciodată şi stai la pat. Şi, pentru că tata nu o să mai poată face faţă la atâtea treburi gospodăreşti, o să vindeţi vacile, oile, porcii, nu o să mai puteţi creşte păsări sau să cultivaţi în grădină mai nimic. Se duce de râpă, gospodăria.
– Aoleo, maică, păi, dacă este aşa, nu mă mai operez!
– Stai liniştită, mamă, că eşti pe mâini bune. Eu te fac bine, îmi cunosc
meseria, totul vă datorez vouă, care aţi avut grijă să mă educaţi şi să mă daţi la şcoală. Nu te dau pe mâna altuia. Ai încredere în mine, sunt doar copilul vostru. Eu vă vreau binele. Dacă o să fii cuminte, după ce te operez şi nu mai faci efort câtva timp, o să ai gospodăria întreagă.
– Dar de ce scrie „Criză” pe uşa salonului de lângă ăsta, în care sunt eu,
maică?
– Mamă, datorită acestuia mai supravieţuim, să nu intrăm în colaps. Aici sunt
internaţi miniştrii care au crize de lombosciatică, de vezică biliară, urinară, splină, sexuală, etc. Fac câte o cură de spitalizare din când în când. Ţi-am spus, în ăsta să nu te duci, că nu este voie.
– Măi, maică, da crizoşi mai sunt ăştia de la putere! Am ascultat eu la radio,
când râneam la porci (că îl ţin după mine când fac treabă) de ăştia cu criza, este de rău! Am auzit că vor să ne ia din pensii, ca să îi ajutăm până le-or trece criza! Doamne, maică, da’ ei nu au bani ca să se vindece de criză? Tot noi să le plătim spitalizarea? Cică s-au împrumut de la unul, FMI şi acum joacă precum spune ăla. Maică, eu şi cu tac-tu avem pensie mică. Dacă ne mai ia 25% din ea, nu mai rămânem cu nimic. Noroc că avem gospodăria noastră. Păi, dacă tu nu o să mai ai de lucru, ce te faci? Văd că în afară de mine şi cu soţia de general, care suntem în acest salon, nu mai ai pe nimeni, să îi operezi.
– Mamă, asta este situaţia, şi eu trebuie să bag mâna în buzunar şi să le plătesc
spitalizarea, făcând parte din rândul salariaţilor bugetari. Nu am ce face. Până s-or însănătoşi, mai durează. Stau aşa, deocamdată, în stand-by! Te rog să respecţi sfatul meu.
– Bine maică, o să te ascult!

Tanti Florica nu ştia ce a vrut să spună cu statul ala în „stand-by”, dar era mândră de fiul ei că ştia rostul pe aici şi nu era dat afară, să fie şomer ca alţi copii din sat ale căror mame se văitau pe la biserică şi dădeau acatiste să-şi găsească copiii lor de lucru. Că ea auzise la radio într-o zi :” guvernul român a promis că va asigura slujbe pentru şomeri pe perioada crizei financiare. Ele vor fi oficiate de preoţi, episcopi şi mitropoliţi.” Mare minune o să fie, dacă este aşa”îşi zise ea în gând. „Da’ popa ăsta, al nostru, din sat nu prea are har duhovnicesc că nimeni nu şi-a găsit de lucru, deocamdată”, continua ea în gând.

Ei, dar după ce plecă fiul ei din salon, curioasă cum este de fel, se duse la uşa salonului “criză “ , se uită în stânga şi în dreapta şi, asigurându-se că nu o vede nimeni, lipi un ochi de gaura cheii. Ce văzu, se îngrozi! Toate paturile erau pline de indivizi graşi care stăteau rezemaţi de pernă, în şezut, cu laptopurile pe burţi. Nu putu să vadă ce era pe monitoarele laptopurilor şi nici chipurile lor nu le văzu, doar pe unul care era spre uşă, îl auzi gemând fiindcă ea, între timp, îşi făcu urechile, pâlnie. Apoi pe altul, care era vecin de pat, cum spunea că îi merg foarte bine afacerile cu filmele porno. Tanti Florica se minună. Ăştia au crize, nu glumă! Se gândi cum să le facă şederea mai plăcută.

Fu operată într-o zi de marţi iar sâmbătă erau moşii de vară, sărbătoare în care se face şi colivă, pentru pomenirea morţilor.Dădu telefon cuscrei de la ţară, că tot trebuia să vină să o vadă.
– Auzi fă, Rado, fusei internată la fii-miu, lângă un salon cu miniştrii care sunt în
criză şi au dureri, ca gem de nu mai pot, săracii! Dar pentru că, datorită lor, ne ia din pensie, ca să-şi plătească crizele, m-am gândit să faci o colivă separat, în care să adaugi nişte prafuri de cantaridă, ştiu că fiică-ta este farmacistă. Vreau să le dăm de pomană, să mănânce din ea, să le facem şederea mai plăcută.
– Bine Florico, spune-mi cam câte persoane sunt, să le pun colivă în câte
un pahar din plastic şi să le aduc şi un covrig la fiecare, să zică bogdaproste!
– Rado, da’ să nu-i spui lui fii-miu sau lu’ fiica-ta de chestia asta! Să râmână numai
între noi! Nu vreau să se supere Costeluş, ca mi-a spus să nu vorbesc cu nimeni de pe aici şi să nu intru în salonul cu “criză”. Sunt vreo 8 paturi şi toate ocupate, că întrebai pe femeia de serviciu.
– Bine, fă, Florico, nu le spun. Haide, că nu este aşa de greu să le car. Viu chiar
sâmbătă dimineaţă, direct la tine, că mi-a spus fii-mia că te externează atunci şi să plecăm împreună la ei acasă.

Rada a venit sâmbătă de dimineaţă la spital. A găsit-o pe Florica bine merci, fără dureri după operaţie. Se plimba prin salon ca şi cum nu ar fi fost operată. În schimb, soţia generalului era la pat, palidă, abia se dăduse jos din pat cu ajutorul unei infirmiere.
– Ptiu, să nu te deochi cuscră, tare bine arăţi! Nici nu zici că eşti operată!
– Păi, Rado, eu sunt puternică, dacă m-am hrănit natural, din gospodăria mea!
Se apropie de urechea Radei şi-i şopti: nu ca asta, uită-te la ea ce aschimodie şi galbenă este! Ai adus ce ţi-am spus?
– Adus, Florico! Dar nu mă duc eu să le duc. Du-te tu!
– Păi, vii cu mine, că nu am voie să car. Dar le spun eu că tu ai făcut pomana şi te-ai
gândit să aduci la lumea din salon, dar nu m-ai găsit decât pe mine şi pe generăleasă!
Aşa au şi făcut. Au împărţit tuturor pachetele, care au ajuns la fix. Miniştrii s-au bucurat că nu mai mâncaseră de mult colivă şi covrigi, ei hrănindu-se numai cu bunătăţi. Chiar au şi glumit pe seama asta când tanti Florica şi tanti Rada le-au spus că sunt de sufletul morţilor.
– Tot suntem noi în plină criză! N-am mai mâncat de mult aşa pomană!
Au început toţi să înfulece intâi coliva care le plăcu mult şi chiar o lăudaseră fiindcă tanti Rada făcea o colivă ca o prăjitură, aşa de bună la gust, era.

Tanti Florica şi Rada au plecat repede ca să nu fie căutate de Costeluş, care făcuse între timp biletul de externare al mamei lui. Trimise o soră şi un brancardier să le ia şi să le ducă la maşina pe care o avea parcată aproape de intrarea în spital.

După câteva ore, când s-a întors medicul la spital, asistentele erau în alertă. În salonul “Criză” era un dezastru de nedescris şi toţi miniştrii adormiţi. Sforăiturile lor se auzeau până pe hol. Nimeni nu ştia din ce cauza s-a întâmplat, ce s-a întâmplat.

– Domnule doctor, spuse o infirmieră, încă sub efectul evenimentelor. M-am dus în salon să le duc prânzul, ca
de obicei. Când am intrat acolo, era orgie. Mi-a fost ruşine şi am dat să plec. Unul dintre ei s-a luat după mine. Era isteric. Am fugit şi am apucat să mă încui în WC.

Aşa au păţit şi asistentele când au venit să vadă ce se întâmplă. Apoi au venit nişte brancardieri şi, împreună cu ei, i-am imobilizat iar asistentele, toate, le-au făcut injecţii cu o concentraţie mai mare de diazepam.
Doctorul se uită prin salon şi îi căzu privirea pe noptiera unuia dintre ei; văzu covrigul şi un pahar de plastic care mai avea resturi de colivă pe el.

– Faceţi, vă rog, ordine pe aici şi aveţi grijă de ei, când s-or trezi, să le faceţi nişte
spălături stomacale că o să mai avem nevoie de ei, spuse doctorul. Nu vreau să schimbăm plăcuţa din “Criză”, în “Colaps”!

Deodata, se auzi din cabinetul medicului un hohot de râs, de parcă, nu se mai termina.

Destine (II)

Frusina şi George s-au pregătit pentru examenul la liceu, împreună. Părinţii lui George o plăceau pe Frusina nu numai că l-a ajutat pe fiul lor în tot acest timp, dar recunoşteau că este o fată frumoasă, conştiincioasă şi inteligentă, chiar mai inteligentă decât fiul lor. Amândoi au reuşit: Frusina, pe locul întâi, la liceul pedagogic şi George, pe locul 15, la liceul teoretic. Erau fericiţi. Pentru ei vara aceea a fost cea mai fierbinte şi fericită perioadă a lor. Nu le-au lipsit balurile de sâmbătă seara şi horele, duminica. George devenise al doilea copil al lui Gheorghe şi deseori stăteau seara, în curte de vorbă, când venea să o ia pe Frusina în sat.

În toamnă, fiecare trebuia să meargă la şcoală. Gheorghe se simţea rău încă din vară. Frusina îi spunea mereu să meargă la doctor să vadă ce are. Abia când tuşi cu sânge, Gheorghe se îngrijoră şi merse la doctor. Era la începutul lunii septembrie. A fost internat de urgenţă în spital şi, în urma investigaţiilor, doctorii îi dădură de veste că are TBC. Frusina rămase singură cu toată gospodaria şi cu vizitele de sfârşit de săptămână la tatăl ei, în spital. Când veni ziua de începere a anului şcolar, Frusina nu putu să meargă la liceu. Trebuia să facă faţă problemelor gospodăreşti şi îngrijirii  tatălui ei, după spitalizare. Acesta nu mai avea voie la efort şi la orice fel de mânacare. Îi pregătea mâncare separat şi avea grijă de toată gospodăria, mai ales că în iarna aceea a fost şi o iarnă destul de grea; a nins şi s-au format troiene aproape cât casa, astfel că, Frusina a trebuit să dea zăpada singură, ziua şi noaptea, să facă pârtie până la locurile unde avea nevoie. Sâmbăta şi duminica când venea George acasă, o mai ajuta la diverse treburi apoi mergeau la bal sau la horă. Erau tineri şi trebuiau să se distreze, nu numai să muncească. George îi povestea despre colegi, profesori, diverse întâmplări din liceu. Cărţile pe care le avea de citit, le împrumuta Frusina de la bibliotecă şi, până venea el sâmbăta, acasă, le citea înaintea lui. Subiectele din cărţi erau discuţiile lor când se întâlneau. Frusina îl completa mereu pe George la detalii, acesta citind cărţile superficial, fiind în cursul săptămânii ocupat cu făcutul temelor. Stând şi la cămin, el nu avea voie cu lumina aprinsă decât până la orele 21,00. Era mândru de Frusina şi chiar o aprecia mai mult decât pe colegele lui care nu erau aşa de frumoase, deştepte şi cuminţi ca aceasta.

De Frusina ştia toată lumea că este cuminte şi deşteaptă. Într-una din zile a venit primarul comunei să vorbească cu Gheorghe dacă este de acord ca fiica lui să vină ca dactilografă la primărie fiindcă ştia carte şi se pricepea să bată la maşina de scris.

– Nea Gheorghe, uite ce ne-am gândit noi, cei din comitetul comunal, ca să o luăm pe Frusina la primărie ca un fel de secretară. Ne-a recomandat-o doamna directoare de la şcoala generală. O să aibă un program lejer ca să poată avea timp şi de matale şi de gospodăria de acasă. Dacă ştie cum să-şi organizeze treburile la primărie, va avea timp liber şi pentru ea.
– Păi, s-o întrebăm pe ea, spuse Gheorghe.
Frusina a fost de acord pentru că îi plăcea să scrie, ea având şi acasă o maşină de scris veche, adusă de o verişoară de-a ei din Bucureşti, aceasta cumpărându-şi una nouă, mai performantă. Frusina, deseori scria la maşina de scris unele gânduri pe care le ţinea sub forma unui jurnal. Cât a fost la şcoala generală participa la unele activităţi; cenaclul literar care se ţinea la două săptămâni şi o revistă a şcolii care apărea o dată pe trimestru, al cărui redactor era chiar ea, director fiind profesoara de limba română, directoarea şcolii. Acolo, câtiva colegi de generală îşi înserau diverse eseuri, poezii, texte din diferite domenii; matematică, fizică, chimie, istorie, biologie. Era singura din şcoală care ştia să bată la maşina de scris. Scria toate articolele pentru revistă, stănd până noaptea târziu ambiţionându-se să le termine la timp. Aşa că, această recomandare i-a venit ca o mănuşă.

După Paşti, Frusina începu serviciul. Îi plăcea foarte mult la primărie. Avea un birou singură şi bătea la maşină diverse duplicate după acte -originale- apoi cereri, pe care, uneori i le dicta primarul, direct. Primea un salariu modic dar pentru ea era suficient pentru a-şi cumpăra îmbrăcăminte şi încălţăminte şi să-şi mai pună deoparte nişte bani. Era foarte chibzuită în toate; curăţenie, mâncare, ştia să-şi organizeze treburile în aşa fel încât să aibă timp să citească şi să-şi termine treburile gospodăreşti. Îşi făcuse biroul aşa de frumos! La ea era tot timpul ordine, curăţenie iar biroul arăta ca o grădină în floare; întâlneai ghivece de flori cu muşcate de toate culorile, gheţişoară, crăciuniţe, crini. Venea îmbrăcată în fiecare zi curat, decent şi cu gust. Era o plăcere să vină cineva în vizită la primar şi să stea în birou la ea pâna intra la primar în audienţă sau vizită. Toată lumea o plăcea, mulţi bărbaţi o curtau dar ea nu avea ochi decât pentru George pe care abia aştepta să-l vadă sâmbăta când acesta venea acasă, liceul fiind la o depărtare de treizeci de kilometri faţă de localitatea lor sau în vacanţele de iarnă, primăvară şi mai ales în cele de vară care erau mai lungi.

Tatăl ei, pe zi ce trecea prindea puteri şi se făcea mai sănătos, urmând toate instrucţiunile pe care i le prescrisese doctorul. Cu această ocazie se lăsă şi de fumat. Gheorghe mai pusese câteva kilograme pe el şi nu prea îi plăcea, nu se simţea în largul lui. Îi spunea Frusinei mai în glumă, mai în serios că o să ajungă cât muntele şi n-o să se mai poată apleca din cauza burţii, să se încalţe. Dar, făcând mişcare în fiecare zi, începură să scadă şi kilogramele.

Anii au trecut repede. George era în ultimul an de liceu. În vacanţele de iarnă şi primăvară nu a mai ieşit cu Frusina la bal sau la horă. Stătea mai mult în casă şi învăţa, atât pentru bacalaureat cât şi pentru facultate.

Ea nu mai putea de data aceasta să-l ajute decât la limba româna. Îl asculta la comentarii pe care le avea de învăţat pentru bacalaureat. Nu mai aveau timp de stat la poveşti ca altă dată însă se iubeau ca şi până atunci. Încă nu ajunseseră la relaţii intime deşi în vacanţa de vară când trecea in ultimul an de liceu, acesta avusese o tentativă.

– Sina, vreau să fii a mea, să te simt ca şi cum am forma un întreg, îi spuse George într-o după amiază când stăteau întinşi pe iarbă şi se sărutau cu foc. Mulţi colegi din clasă au prietene cu care au relaţii intime. O să am grijă de tine să nu se întâmple nimic rău. Ştii că te iubesc mult!
– Încă nu mă simt pregătită, George! Ştii că te iubesc la fel de mult cât mă iubeşti şi tu. Haide, să mai avem puţină răbdare!
Frusina era o fată cu picioarele pe pământ. Făcea faţă săruturilor şi mângâierilor lui George, le aproba, îi plăceau. George ştia limita pentru că o simţea pe Frusina până unde îi dă voie şi nici nu insista pentru că o iubea şi o respecta. Ea se gândea că încă nu este momentul acum, când este ultimul an şi voia ca George să-şi îndeplinească visul de a reuşi la facultate.

Frusina îsi vedea de serviciu, era foarte multumită. Cei de la primarie îi mărise salariul, aşa că, îşi făcuse şi un carnet de CEC de 5000 lei, pentru câştiguri în autoturisme. Era foarte apreciată atât de cei din primărie cât şi de cei din comună. Oameni mai în vârstă veneau la Frusina să le scrie câte o cerere de mână fiindcă scria fără greşeli de ortografie şi gramatică şi totodată avea un scris frumos.
La căminul cultural venise un instructor pentru a forma o echipă de dansuri populare la care începuse să recruteze tineri şi tinere din comună. Într-una din zile acesta veni şi la primărie s-o întrebe pe Frusina dacă vrea să facă parte din această echipă. Ea a fost încântată dar a promis că o să-i dea răspunsul peste câteva zile, să se mai gândească.

Era vacanţa de primăvară şi George învăţa pentru examene. Frusina mergea aproape în fiecare zi la el să-l asculte la comentarii. O aştepta cu nerăbdare; avea ambiţie să înveţe bine, să nu se facă de ruşine în faţa ei când îl asculta fiindcă ştia că Frusina este foarte atentă la detalii.
A doua zi, după ce a venit instructorul la primărie să-i propună să facă parte din echipa de dansuri, ea îi spuse lui George despre ce este vorba:

– Ştii, George, eu mă gândesc să merg în echipa de dansuri, tu ştii că îmi place să dansez, dar mi-ar fi plăcut ca tu să fii partenerul meu la dans.
– Ştiu, Sina, şi mie mi-ar fi plăcut, dar vezi foarte bine că eu am de învăţat, nu am timp de pierdut pe la căminul cultural. Tu poţi să mergi, nimeni nu-ţi interzice lucrul acesta, cred că tatăl tău o să îţi dea voie.
– Sper să nu te superi că o să merg să dansez cu altcineva. Chiar sunt curioasă cine îmi va fi partener la dans, spuse zâmbind.

Instructorul veni după trei zile la primărie pentru a primi răspunsul Frusinei. Ea fuse de acord să facă parte din această echipă de dansuri. Se fixă si data când toţi cei care fuseseră selectaţi la acest ansamblu’ de dansuri, să se întâlnească joi seara când se ţinea “joia tineretului”. S-au urcat pe scenă şi au fost puşi pe două rânduri; fetele pe un rând şi în faţa lor, băieţii. S-au ales perechile după înălţime. Frusina era o fată înaltă, aşa că, partener i-a fost ales unul pe masură. S-au recomandat fiecare. Tânărul se numea Petre şi era un pic mai înalt decât Frusina, bine făcut, avea nişte sprâncene stufoase, unite, care îi acopereau doi ochi verzi, cu o uitătură pătrunzătoare, rece, un nas acvilin al cărui vârf îi ajungea aproape de buza de sus a gurii. Frusinei i s-a părut cam necioplit pentru că la dans o călca mai mereu pe picioare şi nu îşi cerea niciodată scuze, ci râdea. “Râde ca nesimţitul”, îşi spunea în gând. A răbdat la început, după care i-a spus:
– Petre, tu nu simţi când mă calci pe picioare? Într-o zi o să-mi striveşti degetele!
El râdea de fiecare dată şi îi spunea:
– Lasă, Frusino, că aşa te căleşti în viaţă, cu bătături, să simţi că ai trecut prin ea, nu ca gâsca prin apă!

Petre era mai mare decât Frusina cu câţiva ani de zile, făcuse profesionala de utilaje agricole, luase carnetul de tractorist şi venise la IAS-ul din localitate. Lucra ca tractorist şi avea în subordine toţi tractoriştii şi toate utilajele agricole. Nu era însurat şi chiar îşi dorea să se însoare, să-şi întemeieze o familie, dar fetele nu prea se lipeau de el pentru că era cam necioplit.

La repetiţie se întâlneau decât joia. În restul săptămânii, Frusina era foarte ocupată cu serviciul şi gospodăria. Gătea, spăla, călca, se descurca bine cu păsările şi cu porcul cât tatăl ei era plecat la munca câmpului.Se scula dis de dimineaţă, dădeau amândoi la păsări să mănânce şi la porc apoi ea pleca cu vaca la văcar iar tatăl ei pe câmp. Toate acestea îi intrase în reflex. Seara când venea de la câmp,  Gheorghe aducea câte doi saci de iarbă pentru porc şi gâşte şi în drumul lui trecea să ia vaca de la văcar. Aveau o viaţă liniştită şi mulţumitoare, nu duceau lipsă de nimic. George venea mai rar pe acasă, nu mai venea în fiecare sâmbătă, rămânea pentru pregatiri suplimentare cu profesorii din liceu în vederea examenelor. Ea trăia emoţiile examenelor alături de el când se întâlneau şi vorbeau aproape tot timpul, numai despre acestea.

În ziua când se afişaseră rezultatele la bacalaureat Frusina a fost alături de George. După ce văzură rezultatele, plecară multumiţi şi fericiţi acasă şi sărbătoriră cu toţii. George a condus-o pe Frusina acasă.
– George, sunt atât de fericită că tu ai terminat cu bine liceul! Numai eu am rămas acasă, tare aş fi vrut să fiu şi eu absolventă de liceu, spuse cu amărăciune.
– Lasă, Sina, promit că atunci când mă voi însura cu tine o să faci liceul pedagogic şi o să fii învăţătoare în sat, aşa cum îţi doreşti.
– George, dacă ai şti ce mult îmi doresc lucrul acesta!
– O să vezi că totul o să fie bine!
Au intrat în curte şi au mai rămas afară, pe băncuţă de vorbă. Gheorghe l-a felicitat pe George şi l-a întrebat dacă vrea să bea cu el un pahar cu vin.
– Acum mă duc să-l aduc din beci. Am un butoi neînceput cu vin alb, limpede ca lacrima şi galben ca lămâia, spuse Gheorghe zâmbind.
Ca să nu îl refuze, George a încuviinţat din cap. Gheorghe a scos o carafă cu vin şi a pus în pahare.
– Mult succes şi la facultate, George!

– Mulţumesc nea Gheorghe, sper să am noroc să reuşesc, că de pregătit sunt pregătit.

A urmat înscrierea la facultate. George s-a pregătit pentru fizică, îi plăcea încă de la şcoala generală această materie, având un profesor care le-a insuflat băieţilor dragostea de fizică iar liceul îl făcuse la real, având ca diriginte chiar pe profesorul de fizică.
Acesta era exigent dar în acelaşi timp un tip de treabă şi glumeţ.
Cum intra în clasă, spunea:
– Bonjour mes élèves!
– Bonjour camarade professeur! răspundeau toţi într-un cor.
– Ce mai faceţi măi, dromaderilor?
Toată clasa era în vervă, nu vedeai pe niciunul trist, chiar dacă unii nu învăţaseră lecţia. Parcă l-auzeai:
– Ia scoateţi voi câte o foaie de hârtie, astăzi dăm extemporal. V-am pregătit şi o problemă nouă. Copiaţi, copiaţi, că eu vă ştiu pe cei care mă trageţi în piept.
După ce le dicta subiectul pe tablă, stătea la catedră şi îşi făcea de lucru. Scria diverse teorii, probleme, pentru o revistă de specialitate, la care contribuia lunar cu articole scrise de el.
Să fi văzut foială atunci! Majoritatea elevilor îşi făceau fiţuică la teorie dar la probleme nu puteau pentru că le dădea probleme create numai de el, dar, la care puteau să folosească formulele învăţate, cu multe deduceri. Nu era chiar aşa de uşor, dar dacă învăţai bine formulele şi le pricepeai, ştiai să le foloseşti acolo unde trebuie. Întotdeauna dirigintele îi punea să muncească cu mintea. Făcea acest lucru, tot spre binele lor. Chiar dacă le dădea note proaste în extemporale sau teze, la sfârşit de trimestru îi trecea pe majoritatea iar cei care ramâneau corigenţi pe vară, în toamnă îi trecea, nu rămânea niciunul repetent.

George avea o matuşă în Bucureşti şi pe tot timpul examenului a stat la ea în gazdă. A reuşit la facultate. Bucurie mare în familia lui dar şi Frusina cu Gheorghe s-au bucurat mult. De data aceasta amândoi au fost invitaţi de familia lui George unde au sărbătorit succesul acestuia. După ce au venit acasă, Gheorghe o întrebă pe Frusina:
– Frusina, tată, dar voi ce aveţi de gând, mai ales acum, că George a intrat la facultate?
– Tată, George are gânduri serioase cu mine! O să ne căsătorim când o să termine facultatea. Eu o să îl aştept. Apoi vreau să termin liceul pedagogic. Acum nu te pot lăsa singur cu toată gospodăria. Când o să mă mărit nu o să mai ţii atâtea animale şi păsări şi pe urmă poţi să vii să stai cu noi. Cred că George nu are nimic împotrivă, ştiu ca ţine la matale.
– Tare aş vrea să te văd fericită, fata tati! Destul am fost eu necăjit şi pedepsit de Dumnezeu, cu destinul pe care l-am avut.
– Tată, nu ai de ce să-ţi faci griji, până acum totul merge foarte bine între mine şi George. Iar părinţii lui George mă plac.

Frusina şi George se întâlneau în fiecare zi, mai ales că erau mai liniştiţi şi fără stresul examenelor.
– Sina, îi spuse într-o zi George, când a vizitat-o la primarie, tu ai concediul de odihnă anul acesta?
– Da, am, cum să nu, chiar mă gândeam să-l iau în vara aceasta, prin luna august.
–  Uite la ce m-am gândit eu, să plecăm undeva, la mare, o săptămână. Ce zici?
– Păi, eu ştiu, noi nu am plecat niciodată singuri. Ce-o să spună părinţii noştri?
– Pe ai mei i-am înştiinţat, ei îmi vor da şi bani. Aşa mi-au promis; dacă o să reuşesc la facultate îmi vor face cadou un sejur la mare de o săptămână! Iar eu le-am spus să cumpere două bilete, că te iau şi pe tine. Sper că şi tatăl tău să fie de acord.
– George, mie îmi este ruşine să-i spun tatei!
– Lasă, Sina, o să-i spun eu!
Aşa şi a făcut. A venit la Gheorghe într-o după amiză, spre seară, să-l roage ca să-i dea voie Frusinei să-l însoţească la mare.
– George, tată, dacă Frusina este de acord să meargă cu tine, eu o las, am toată încrederea în tine.
– Mulţumesc, nea Gheorghe!
George radia de fericire. Îi venea să-l ia în braţe pe Gheorghe să-l învârtă de câteva ori. Dar nu a făcut-o cu el ci cu Frusina, care, tocmai a alergat să-i spună vestea. Frusina se afla în grădina cu flori.
– Sina, tatăl tău te lasă cu mine la mare!
Sina se bucura în sinea ei.
– Şi ce a mai spus?
– Să am grijă de tine! Şi George o luă în braţe, o învârti de câteva ori prin aer şi o sărută cu foc.
Abia aşteptau să plece la mare.

autor Vasilica Ilie, membră a proiectului Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/VasilicaIlie?xg_source=profiles_memberList

TRANSCENDERE

“ A greşi este uman, dar te face să te simţi divin”

Fie că trăiesc, fie că mor, eu sunt. Eu pătrund în tine şi reapar dincolo de tine; pier în tine şi cresc în tine…Eu acopăr pământul; fie că trăiesc, fie cã mor, eu sunt…. nu pot fi nimicit. Am pătruns ordinea….Am devenit stăpânul ordinii…..Răsar din trupul ordinii….

Va reuşi cineva să inţeleagă tot ce s-a întâmplat? Va fi cineva care să creadă? Va fi reluată povestea mea? Îndoială reziduală? Nostalgie? Etapă de tranziţie? Mesajul…o mână întinsă?….Cui?

artist Constantin P. Popescu, Cina

Copilărie. Stop cadru. Imagine confuză ce se încheagă în jurul unui ţânc ce-şi pierde timpul răsturnând lumea cu mânuţe mici şi nepricepute. Ca orice copil, mângâiam luciul şi căldura pietrelor ce păreau nesecate tainiţe, pline de mistere şi întrebări, dense ca întunericul nopţilor.

Chinuiam cu întrebări gâze şi flori, încercând sã înţeleg de ce nu pot zbura ca ele  şi nu mă pot ascunde sub pleoapa unor petale pline de vise. Sărutam şi mă lăsam sărutat de soarele dimi-neţilor, mângâiam şi mă lăsam mângâiat  de taina rece a mereu primelor zăpezi. De fiecare dată, când buna mea mamă fãcea curat, trebuia să arunce cele câteva pietricele ce mă fermecaseră şi se odihneau tăcute sub pat. Au urmat anii buchiselilor chinuite sau chinuitoare. Dar de câte ori scă-pam, dădeam fuga pe malul apei, frământând nisipul cu întrebările mele, scormonind fiecare cotlon, în speranţa cã voi gãsi piatra tainică, cheia tainelor şi misterelor ce-mi era destinată. În speranţa că din obişnuitul travestind taina, într-o zi mi se va arăta ea, cea sortită să mă lumineze, adunam fiecare piatră care prin umbrele şi tainicele culori mă atrăgea. Curând, această vinovată pasiune, s-a transformat într-o mini colecţie, oferită cu multă strângere de inimă, şcolii. In tot acest timp citeam tot ce găseam despre animale, pietre, insecte, flori. Căutam. Ce anume? Nu ştiam şi nici nu bănuiam, dar căutam. Această foame continuă, aceastã dorinţă de cunoaştere a celor ce sunt si încă nu sunt, m-au împins printr-o poartă ponosită, în lumea mirifică a imaginarului fantastic. Am irosit mult timp, împotmolindu-mă în această lume a viziunilor, credinţelor şi a posibilelor lumi viitoare, nebănuind că de fapt viitorul se află în imediata apropiere, aici. Nu stiu dacă şi cât de mult am regretat acest lucru, cert e că nostalgia şi curiozitatea nu m-au părãsit. De câte ori puteam mă afundam în visare privind o piatră de caldarâm sau o stânca netezită de furia vânturilor sau apei. Odată, însoţind un foarte bun prieten prin holurile Universităţii, am ajuns şi în faţa vitrinelor pline cu eşantioane de roci şi minerale. Am rămas mult prea mult timp, admirând exponatele şi cerând noi fărâme de timp prietenului. Nu ştiu ce-am discutat, cum am ajuns acasă, dar ştiu cu precizie că noaptea aceea am plutit mult prin şuvoiul viselor care s-au abătut asupra mea. O experienţă similară a constituit-o şi vizitarea colecţiei de minerale şi roci a muzeului. Nu mi-am explicat mult timp ce s-a întâmplat înăuntru, dar odată ajuns afară mi-am dat seama că strângeam ceva în palmă. Priveam în jur cu spaimă, aşteptând ca-n orice clipă să fiu strigat, să fiu oprit de un lucrător al muzeului. Abia când am ajuns acasă am avut curajul să privesc. In palma mea se odihnea un cristal de cuarţ, mult prea mare pentru a putea fi sustras, mult prea mare pentru a trece neobservat. Priveam şi nu-mi puteam imagina cum şi când a ajuns la mine. L-am strâns până când am sinţit că-mi amorţesc şi ultimile celule. Teama, spaima, mirarea, mă înconjurau într-un iureş nebun, stârnind în mine patima nebunească de a-l păstra. Dacă nu m-ar fi strigat la masă, cred că aş fi rămas încă multă vreme strângându-l, căutându-l, dorindu-l. Senzaţia de posesie devenea tot mai puternică. Il aveam, era al meu şi eram al lui în acelaşi timp. Din acel moment, nu m-a mai părăsit. La capătul patului, pe birou, mereu prezent, mereu alături.

Cam în aceea perioadă luase amploare fenomenul yoga la noi. Acest lucru nu putea trece pe lângă mine, nu puteam sta indiferent. La fel ca mulţi alţi novici, convinşi de posibilităţile lor şi plini de teribilisme, am început exerciţiile. Am citit şi recitit cartea de atâtea ori încât ajunsesem să ştiu cum cad virgulele printre cuvinte si cum se ordonează fotografiile şi schiţele în pagini. Repetam cu obstinaţie şi încredere exerciţiile de respiraţie, prima şi de fapt unica sansă de a intra în lumea marelui spirit yoga. Prima reuşită şi de fapt primul lucru care m-a speriat a fost convingerea că pot. Tinând cont că sunt în vacanţă  şi că nu sunt probleme stringente, mi-am promis dimineaţa cu pri-cina exercitiilor. M-am trezit, am deschis fereastra, am făcut mişcările de înviorare şi am început exerciţiile de respiraţie. Am ales semilotusul, rămânând cu privirea agăţată de seninul cerului. Am început să respir, căutând să străbat aerul, spaţiul şi lumina. La un moment dat am simţit că albastrul devine consistent, alcătuind un tunel prin care alunecam. Mă lăsam absorbit. Găsisem un drum şi oricâte temeri aş fi avut ştiam că acela este drumul meu. Nu ştiu unde, cât şi cum am trăit apoi, cert e că la un moment dat m-am trezit pălmuit. Am ridicat pleoapa ochilor deschişi şi mi-am zărit tatăl. N-am avut curajul să întreb ce s-a întâmplat. Mi-a mărtursit că se speriase. Mi-a cerut să nu mai continui. Nu era nici joc nici glumã. Trecusem un prag şi fără îndrumarea cuiva putea deveni periculos. Am promis dându-mi seama că înaintam pe un drum plin de necunoscute, dificil şi greu de controlat ca reacţiile unui însetat în deşert ce renunţa la tot, afundându-se în rãceala ucigătoare a izvorului. Fiecare nouă zi îmi întărea convingerea că voi găsi un îndrumător, un guru, astfel încât să pot trece peste arşiţa ce-mi stăpânea sufletul, spiritul……Toamna a căzut ca o lovitură de bici. Se interzicea orice formă de evadare, sub umbrela mincinoaselor efecte nocive ale mişcării transcedentale…. sau yoga.

Acest lucru a făcut ca toate încercările mele de a contacta o persoană cunoscătoare, să eşueze. O nouă înfrângere, un nou abandon. Doream şi căutam, visam pierzându-mă pe cărările tot mai întunecate ale eşecului. Pluteam purtat din val în val, tot căutând ostrovul mult dorit. Un ţărm sau poate doar iluzia sa mi-a zguduit existenţa preţ de câteva clipe. In casa colegului şi prietenului Nae, stătea, uitată de lume, o bătrânã. Poveştile ce le ştia şi misterul ce o înconjura au făcut să-i căutăm prezenţa şi să fim acceptaţi. Vieţi şi destine priveau impasibile din ramele pătate de vreme. Nu-mi dau seama, dar mai mult ca sigur că un anticariat veritabil trebuia să semene cu acea cameră. Draperii bogate si grele, piese de mobilier disparate, tablouri mari şi mici, albume pline de încrus-taţii, porţelanuri, cristaluri, decoraţii şi efigii, caftane şi perne pufoase, puţine dar totuşi prea multe într-o singură cameră. Bătrâna păstrase cărţile ce deschideau porţi de mister şi o masă. Simplă dar totuşi nobilă, modestă dar nu şi înfrântă, rezista ca şi stăpâna vremurilor. Intr-o searş ne-a întrebat dacă vrem să participăm la o şedinţă de spiritism. Ideea era amuzantă, jocul era nou iar noi mult prea curioşi pentru a da înapoi.

– Cred că trebuie să vă dau să citiţi câte ceva…..

– Mai bine încercăm şi pe urmă citim, răspunse Nae.

– Sigur vreţi?

– Da.

Bătrâna stinse lumina lăsând doar o lumânare de veghe. Ne-am aşezat în jurul mesei, unindu-ne mâinile în cercul ce închidea triunghiul nostru. Totul era o joacã. Bătrâna întrebă întunericul dacă spiritul poate fi invocat, dacă va răspunde chemării… Un scârţâit de lemn ce-şi plânge uscăciunea şi masa începu să se mişte scuturându-şi anii de nemişcare.

– De eşti cu noi şi printre noi, ne dă un semn, o spirit luminos.

Lumânarea aflată undeva în spate îi aureola părul ofilit. Mirarea şi neliniştea mea se oglindeau în ochii lui Nae. O nouã tresărire a mesei ne convinse că jocul nu e joc. Bătrâna rupse cercul spaimei noastre şi se întoarse, luând de pe o măsuţă o foaie împăturită şi o casetă mică. Despături foaia pe masă şi mâinile ei netezeau cutele, mângâind simbolurile, cifrele şi literele înscrise într-o ordine necunoscută. Semnele jucau în faţa ochilor noştri căutând rosturi şi rostiri nebănuite. Ne-a rugat să refacem cercul fără a-i mai căuta mâinile, astfel că ne-am sprijinit curiozitatea şi neliniştea pe ume-rii ei gârboviţi. A deschis caseta şi a scos o aşchie cu luciri de metal şi străluciri de căldură şi a aşezat-o în centrul cercului de semne si simboluri. A luat un creion mic, ros de timp şi de lame ştirbe, sprijinindu-l într-un colţ al unei foi rupte de dictando. Când totul a fost gata a mai mângâiat aşchia odată şi ne-a rugat să ne concentrăm. Mucul de lumânare sfârâia, neacceptând să se stingă. Valuri dense de spaimă şi mister biciuiau sufletele noastre. Flăcăruia dansa, fugărind spaime nerostite. La un moment dat masa a început să tremure, încurajându-ne şi sprijinindu-ne temerile. Vocea bătrânei, gravă şi profundă, a chemat spiritul luminos al omenirii. La întrebarea ei dacă vrea să răspundă, aşchia s-a mişcat, rămânând în faţa literei D. Masa se legăna ca o barcă purtată de va-lurile molcome ale visului. Ochii bătrânei se opriră asupra lui Nae, îndemnându-l şi cerându-i o în-trebare. Ochii lui căutau cu disperare un sprijin. I-am făcut semn să se linistească, să ceară ceva. Trebuia sã vedem ce va fi. Vocea tremurată scăpă un şirag de silabe ce se tot împotmoleau. Bătrâna preluă întrebarea lansând-o cu vocea ei gravă: Care va fi cel mai important an? Aşchia se cabră, după care se prelinse până în dreptul cifrei 8. Mâna bătrânei ajutată sau ajutând aşchia, croşeta curiozitatea noastră. Abia ajunsă în centru, aşchia se strecură până în dreptul cifrei 9. Glasul bă-trânei căzu ca o ghilotină: acesta-i anul? Ochii noştri fugeau, căutându-i mâna care sublinia două ci-fre: 89. Aşchia se prelinse până în dreptul literei D. Tremurul ce-o stăpânea semăna cu dansul unei albine. Ochii bătrânei s-au înfipt în mine ţintuindu-mi teama. Stiam ce voi întreba, nu ştiam, nu ştiam dacă voi fi acceptat sau va trebui să apelez la ea. Am întrebat calm, fără pic de frică, ce-mi rezervă viitorul. Bătrâna privea mirată şi încurcată de tăria cu care rostisem întrebarea, neştiind dacă mai trebuia repetată. Aşchia prinse să tremure, tresărind si cabrându-se, după care se îndreptă şi rămase lipită de litera C. Priveam pierdut, hipnotizat aproape, mâna bătrânei care alerga într-o mişcare lină şi graţioasă, pipăind, speriind, gâdilând aşchia ce hohotea spasmodic de curiozitatea mea. Urmăream mâna, pierzând şirul literelor ce se aşezau într-o ordine necunoscută nouă. Abia când glasul bătrânei se auzi, repetând întrebarea, ochii mei s-au aruncat cu aviditate în căutarea înlănţuirii de litere. Priveam şi nu înţelegeam nimic: cristalul este labirint! Priveam stupefiat, neştiind ce să cred sau să înţeleg. Cu o ultimă zvâcnire, glasul meu zbură, aruncând o nouă întrebare: când şi care va fi sfârşitul lumii? Bătrâna mă privi speriată dar nu zise nimic. Frică, teamă, curiozitate, aşteptare, toate la un loc. Acelaşi lucru îl observam şi-n ochii mult măriţi ai prietenului meu. Chiar dacã aş fi vrut, nu mai puteam da înapoi. Cãutam cu aviditate aşchia ce tremura, neştiind încotro s-o apuce. Ce putea spune? Ce avea voie să spună? La un moment dat, a început un dans graţios, fugind din mâna bătrânei care o tot obliga sărevină la loc. Totul a durat…..nu ştiu, cert e că timpul nu mai avea nici o importanţă pentru noi. O ultimă zvâcnire şi aşchia a rãmas nemişcată. La întrebarea dacă acela este răspunsul, ea a căutat cu greutate, obosită parcă, litera D. Mi-am dat seama cã nici unul nu avusese curajul să urmărească acea înlănţuire; nici chiar bătrâna care scrisese totul mecanic. Abia după confirmare, am devorat răspunsul năucitor prin simplitate : fiecare are sfârsitul său. Poate cã bătrâna ar mai fi vrut să întrebe ceva, dar teama sau acel ceva greu de definit a destrămat cercul spaimelor noastre. Chiar dacă am fi vrut să refacem cercul, vraja se spulberase. Poate altădată. Fusese prea mult si prea greu. Ne-am ridicat, privind fără a vedea, căutând fără a găsi, mergând fără a simţi, tremurând de teamă, slăbiciune, sau cine ştie? A fost prima şi ultima încercare de a sonda necunoscutul. Dupã câteva luni, bătrâna a murit lăsându-i toate cărţile prietenului meu. Curiozitatea noastră s-a spulberat. Tot ce ştiu, e că Nae le-a pus într-o lădiţă şi le-a suit în pod. Chiar uitate şi prăfuite, ele continuau să trăiascã, aşteptând alte mâini febrile şi curioase. Nu mai ştiu dacă pentru restul acela de noapte somnul s-a ferit din calea mea sau eu am fugit din calea lui, cert e cã m-au prins zorii gândindu-mă la cele întâmplate. Drumul spre casă l-am făcut ca o nălucă, strecurându-mă printre primii oameni, furişându-mă până în camera mea fără întrebări. Abia aici ochii mei osteniţi au găsit cristalul care străjuia noaptea sângerândă. L-am luat întrebându-mă care poate fi taina acelui răspuns. Dacă până atunci îl priveam ca pe un camarad plin de presupuse enigme, din acel moment l-am privit ca pe singurul care mai putea face lumină în această lume plină de taine. Din acel moment nu m-am mai despărţit de el. Aşteptam. Simţeam că altceva nu puteam face. Trebuia să aştept până când se va deschide ca o corolă răspândind în jur….ce?  Viaţa continua mai mult sau mai puţin plată şi anostă, fără nici o tulburare a apelor. Ca să scap din această mlaştină, citeam tot. Citeam şi căutam răspunsuri care nu mai veneau. Ori de câte ori îl zăream, gândurile alunecau, scufundându-se în marea aşteptării calme şi senine. Seara, aşezam cristalul pe tocul ferestrei privind licăririle stelelor ce se răsfrângeau şi se răscumpărau prin feţele lui. Il aveam. Aveam un prieten, tăcut ce-i drept, ceea ce pentru mulţi din jur era o himeră, un vis. Cenuşiul, monotonia, inutilitatea, dispăreau în preajma lui. Eram doar noi doi. Il căutam şi aşteptam. Doream esenţa. Nimeni si nimic nu mai conta. Eram. Dar mai erau şi cei din jur şi purtarea mea nu putea să nu dea naştere răutăţilor din partea colegilor sau a îngrijorării părinţilor. Orice dis-cuţie începută avea acelaşi sfârşit. Tuturor le dădeam de înţeles că vreau să fiu lăsat în pace. Ci-team si visam. Restul mă obosea, mă irita. Figura mea radia un singur nume : Hirsutul. Au urmat altele : Ascetul, Pustnicul, Narcis. Da, de unde şi până unde? Suportam. Imi construisem singur temniţa, dar nu-mi părea rău. Chiar îmi doream detenţia. Era mult mai plăcut în interior decât afară.

Intr-o pauză de lectură am reluat cartea. Fructul oprit. Il doream şi îl uram. Respiram. După legi bine stabilite. Chiar dacã mi-am cãlcat cuvântul dat, nu m-am mai aventurat ca în trecut. Doream sã ştiu, să fiu sigur. Alegeam poziţia acului magnetic, aşchie în calea sau poate în cercul altor simboluri şi aruncam în neant tot balastul existentei. Incercam să fiu doar canal, receptor, conductor, emiţător, sau chiar energie pură. Am reuşit să-mi fac simţite chakrele, cele şapte porţi. Vechea dar mereu noua cifrã. Simţeam cãldura, simţeam viul şi preaplinul energiei. Mă convingeam că exist, că sunt parte componentă. Revin şi spun că n-am mers mai departe. Frică? Prudenţă? Ruşinea unei promisiuni uitate? Inţelepciune sau poate inconstienta revelaţie a lui : nu-i încă tim-pul? Cert e că timpul îşi mesteca coada, învârtindu-se, târându-se, târându-mă, târându-ne, sim-ţăminte şi aşteptare. Noi doi. Eu şi el, truditori la luntrea împlinirii.

A trecut liceul, admiterea, staţii traversate cu seninatate şi detaşare şi am ajuns în faţa staţiei numită: armata. Asemeni melcului îmi căram închisoarea mea cea de toate zilele. De câte ori aveam prilejul, mă strecuram în livada unităţii după ora de stingere şi-i priveam strălucirile reci ce-mi furnicau palmele. Era singurul mod de a mă detaşa, de a fi liber. Îl ascundeam cu patimă avară de curiozitatea celorlalţi. Imi era frică de orice privire străină, mã temeam că o altă mână l-ar putea pângări, l-ar murdări, furând ceea ce mi se cuvenea. Intr-o seară, după un marş istovitor, n-am mai reuşit să-i acord ora mea de taină şi am adormit punând sub cap portâncărcătorul în care era. Trezirea a fost aşa de bruscă din cauza semnalului de alarmă, încât n-am avut timp să uit visul care mă stăpânise. Eram mult mai odihnit decât oricare dintre colegii mei. Dupã exercţiile de înviorare, în prima pauzã am rememorat visul, căutându-i sensurile ascunse. Marşul continuase şi în vis, mult mai lung, chinuitor de lung, până când am simţit că trebuie să mă aşez. Eram în mijlocul unei pajişti plină de lumină şi căldură, stăpânind un covor moale şi mirositor. Cineva sau ceva îmi şoptea că acolo trebuia să ajung. M-am întins, abandonându-mă unei binemeritate clipe de răgaz. Iarba se apleca sub mângâierea unei adieri, astfel încât, din când în când simţeam mâna ei mângâindu-mi faţa şi trupul ostenite. Cred că am adormit visând că lângă mine se află un bătrân, ca însuşi timpul neostenit, a cărui mână tăinuia aerul din jurul tâmplelor, astfel încât fiece fibră a mea se relaxa, găsind pacea şi odihna fără de sfârşit. In tot acest timp de vis  în vis, buclă pierdută din mâna timpului pasager, simţeam raze de lumină prefirându-mi trupul, şoptind tainice chemări. La îndemnul lor m-am ridicat şi am zărit în depărtare cristalul. Dimensiunile se încurcaseră: eu furnica, la poalele muntelui cristal. Era măreţ, imens, învăluit într-o aură de lumină şi pace. Nu ştiu cât am stat sau cât aş mai fi stat dacă sunetul strident al trompetei  nu m-ar fi aruncat prin cele doua praguri de vis îna-poi în realitate. Din acel moment am stiut. Văzusem şi simţisem. Tep zepi, prima oară. Din acel moment exista o punte. Trebuia numai să am răbdare. Ajuns la unitate, am reluat starea de veghe. De fiecare dată, priveam intens cristalul. Incet, încet, buzele mele susurau litanii venite de nici-unde”invoc lumina cristalului, sunt suflet din sufletul său şi parte din întregul său”. De câte ori mă retrăgeam în pat strângeam cristalul sub pernă şi aşteptam. Aşteptam trupul imaterial al luminii, aşteptam pacea şi liniştea. Simţeam că trebuie să se îmtâmple. Aşteptarea devenea ucigătoare. Dar, aşteptam. Păşeam încet, încă nesigur, pe un drum nou, dar atât de mult dorit, căutat.

Vestea morţii celui mai bun prieten a făcut să se producã ireversibilul. În ziua aceea eram într-o stare de surescitare greu de explicat, stare ce se amplificase de la zi la zi, asemeni bulgărelui de zăpadă. Dupã masa de prânz, ajunşi în  dormitor pentru mica pauză, am căzut efectiv pe pat ca după un drum lung şi greu. Eram distras, morocănos şi arţăgos. Nici n-am băgat de seamă când s-a apropiat de pat şi mi-a întins scrisoarea. Explicaţiile le-am ascultat cu gândul la noutăţile pe care le voi afla din scrisoare. Am desfăcut-o recunoscând scrisul alert al mamei. Imi dădea o înşiruire de evenimente mai mult sau mai puţin banale iar la sfârşit, printre rugăminţi şi implorări, îmi comunica moartea lui, tragică şi incredibilă. Fiecare cu sfârşitul său. Dacă se poate muri din cauza unei gripe rebele mai are rost lupta? Nu cred că am plâns, dar obrajii îmi frigeau insuportabil. Am bagat mâna în valiză căutându-l. L-am luat, mulţumindu-i pentru încrederea şi răceala ce-mi impru-muta. Il plimbam dintr-o mână în alta pentru a-mi răcorii obrajii care îmi ardeau. Brusc am simţit o pace şi o linişte binefăcătoare ca şi când, firul de care atârnam deasupra acestei vieţi s-ar fi rupt brusc, eliberându-mă de spaime şi nelinişti, detensionându-se. M-am regăsit pe aceeaşi pajiste, sim-ţind alături trupul bătrânului. Aceeaşi lumină se prelingea în şuvoaie de pe crestele muntelui meu. M-am ridicat, sau am fost ajutat să mă ridic şi am pornit spre el. In tot acest timp vorbeam cu bă-trânul meu. Nu ştiu ce i-am spus sau ce mi-a spus, dar fiecare particulă se abandona liniştii ce mă învăluia. Simţeam că limanul este aproape şi căutările mele luau sfârşit.

Am ajuns la poalele muntelui şi bătrânul m-a oprit, spunându-mi să aştept. Nu puteam cere mai mult, cu toată nerăbdarea mea. M-am auzit strigat, cineva mă implora să mă întorc, îmi cerea ajutorul. Eram ca împietrit, într-o lungă şi chinuitoare aşteptare. Aş fi vrut să pot alerga, să ajut, dar ştiam la fel de bine că nu mai era posibil. Totul rămăsese undeva în urmă şi ştiam că va pieri ca un şarpe de fum. Nu mai apartineam lumii, nici măcar mie. Eram al lui. Tot ce era în urmă se destrăma ca un fum, în neant. Eram al lui, respirându-i lumina, îmbrăţişându-i pacea şi liniştea senină. Am rămas la poalele lui aşteptând. M-am ridicat pentru a mă întoarce la pajiştea mea dar mi-am dat seama că mă aflam în dormitorul cazon. Am privit ceasul. Tot ce trăisem se strângea, înghesuindu-se într-un sfert de ceas. Din acel moment, ori de câte ori adormeam cu gândul la el, mă regăseam în preajma lui însoţit de bătrâna mea călăuză. Când a considerat că sunt pregătit, am început sã urcăm pe poteci şi cărări doar de el ştiute. Tot mai des căutam refugiu în aceea lume, doream dedublarea. Doream să revin cât mai rar în adevarata sau poate falsa lume care se scurgea prin mine, cu mine. Nu pot şi nici nu vreau să fac traductibile senzaţiile trăite ţi pacea cu care mă înconjuram. Nu ştiu dacă cel mai înalt vârf de munte terestru poate reda beatitudinea ce punea stăpânire pe mine, ori de câte ori suiam potecile desluşite de călăuză. Aerul devenea  dens, astfel că puteam pipăi puritatea lui de cristal. Il simteam cum pătrunde în cele mai adânci firide ale trupului, arzând tot ce era de prisos. Lumina. Lumina aceea nu poate fi descrisă. A spune cã avea consistenţa albastrului pur, plin de miresmele nebănuite ale adâncurilor astrale, poate părea banal. Nu ştiu cum pot descrie tot acel complex care îmi biciuia sufletul şi spiritul prin noutatea şi incredibilitatea sa. Tot mai des sufletul îmi era mângâiat de ritmuri lente dar sacadate de incantaţie. Repetam şi eu, prins şi surprins de aceea litanie : om  na..mah  shi..va…ya,  om  na..mah  shi..va…ya. Am spus că îmi este foarte greu să descriu tot ceea ce simţeam, dar singurul lucru pe care pot să-l susţin cu toată tăria, este faptul că de fapt, acolo, simţurile nu mai funcţionau şi că de fapt sufletul meu era o membrană permeabilă prin care se prelingeau toate semnalele fără nici o oprelişte. Nu mai eram trup de carne ci doar luminã şi caldură, fără remuşcările trecătoare ce alcătuiesc permanenţa vieţii.

Zilele de armată s-au scurs, valuri ce se aruncă în hăurile cascadei, după care am ajuns iar acasă, în camera mea. Pãrinţii s-au bucurat. Eram om cu armată, om cu capul pe umeri, drept care n-au intervenit în viaţa mea. Experienţele mele căpătau tot mai multă consistenţă. Bătrânul meu era tot mai mulţumit. Nu-mi spunea nimic, dar de multe ori simţeam acest lucru. De câte ori ceream un răgaz pentru a privi în urmă, îmi dădea de înţeles că nu-i încă timpul. Păşeam fără a simţi mişcarea, urcam fără a trăi efortul. Trăiam şi mă hrăneam în şi cu lumină. Totul se reducea la această baie de lumină. Intr-o zi, recunosc că e singura oară când n-am cum să definesc acest continuu decât tot după vechile tipare, deci, într-o zi, am ajuns. Bătrânul mi-a pus mâna pe umăr şoptindu-mi : aşează-te şi priveşte. M-am aşezat şi am privit. Pe unde am urcat? Unde sunt potecile noastre? De jur împrejur perete vertical. Nici o urmă, nici un suspin. Nimic. Priveam şi nu regăseam nici măcar pajiştea verdelui de început. Eram doar eu şi tăriile şi poate şi bătrâna mea călăuză. Priveam sau simţeam fără a vedea. Existam. Era singurul lucru de care eram perfect conştient. Existam! Imbrăţişat, mângâiat, căutând mângâierile acestor noi senzatii. Stiam că tot acest drum era mai mult decât un parcurs iniţiatic, era certitudinea şi confirmarea acceptării mele în acest univers. Eram primit în aceasta superlume, acceptat, integrat. Ajunsesem în vârf, parcursesem o etapã. Lăsam în urmă poteca ascunsă sau poate imaginară  a regretelor si remuşcărilor. Probă de foc? Test de voinţă? Erau convinşi că merit încrederea şi sprijinul lor? M-am mulţumit să privesc inexistentul ancorat în trecut, până când voi putea trece mai departe. Chiar dacã aş fi căutat n-aş fi găsit nimic. Trebuia să am răbdare. Fiecare lucru se revelează doar atunci când eşti pregătit să-l accepţi, altfel privirile aleargã fără a găsi punct de sprijin. Orice revenire în trista realitate ce încadra trupul în chingile şabloanelor sociale era tot mai dureroasă. Cu toate că percepeam tot mai cenuşie şi ternă această realitate, nu lăsam să se întrevadă nimic din ceea ce mi se  revela. Dupã un timp de contem-plare a abisului inexistent de sub mine, am simţit mâna bătrânului. Drumul întrerupt continua. Nu ştiu dacă aceste senzaţii au bântuit multe suflete până acum dar acest lucru nu mai conta. Tot ce mi se întâmplase până atunci nu constituia decât preludiul. In faţa mea muntele se termina ca retezat de o lama imensă. Muntele meu, cristalul meu se termina susţinând o pajiste aidoma celeilalte dacă nu cumva total diferită. Fără a pipăi, ştiam că moliciunea firului de iarbă întrece cu mult ideea pufului sau chiar a fuiorului de fum. Culoarea verdelui era atât de proaspătă, de nouă, încât orice referire a ei la cealaltă realitate era penibilă şi tristă. Nu accept ideea divinaţiei prestată cu făţărnicie de orice fals şaman al lumii moderne, dar în acel moment am simţit nevoia să îngenunchez şi să sărut dulceaţa şi aroma acelui covor pe care se zbenguiau nuanţele şi parfumul multor necunoscute. Flori nevinovate mângâiau pajiştea verdelui etern. Mă îmbăiam în parfumul şi culoarea relevate, conştient că sufletul meu nevinovat nu poate face vreun rău. Repetam la nesfârşit : sunt pur….sunt pur… sunt pur….sunt pur….Aş fi rămas pierdut în îmbrăţişările ei secole de visare. Nu-mi venea sã renunţ. Intr-un târziu, dar oare timpul mai are aceleaşi sinuozităti ca şi dincolo? m-am ridicat. Pe această pajişte străjuia cristalul meu. Templu, catedrală, piramidă, sfinx, e greu de descris sau de asemuit ceea ce vedeam. Trăiam, simţeam, sorbeam, ştiam, şi vechi mistere revedeam, din haos, de nici-unde, la mine ajungeau. “Crezi că asta e cetatea despre care am spus: În palma mâinii mele te-am zidit. Clădirea pe care-o vezi acum, nu-i ceea ce-n mine a crescut; aceasta e doar pentru voi, căci eu sunt încă mult prea sus”. Acestea toate au fost rostite? Sau poate numai auzite? Din ceţuri doar, închipuite? Au fost, sau nu au fost trăite? M-am apropiat şi am pipăit. Luciul şi transparenţa ascundeau căldură de fiinţă. Am mirosit şi suflul acelui mister mi-a revelat paloarea oricăror par-fumuri sau arome cunoscute. Am sărutat şi gustul veşniciei mi s-a întipărit în fiecare fibră. Mângâiam inconştient, lăsându-mă furat şi îmbătat de lumina ce izvora din trupul lui.

– “O să respir dulceaţa răsuflării gurii tale. În fiecare zi voi contempla perfecţiunea, puritatea ta”.

Acestea chiar de mine au fost rostite? Sunt vii sau sunt doar vorbe închipuite? Cum pot să smulg un trup de pace şi lumină, din pacea şi lumina care mă-nconjoară?

– “Cheamă numele meu de-a lungul veşniciei; niciodatã nu va lipsi de la chemarea ta”.

Invoc lumina pură a cristalului şi protecţia creatorului divin. Lumina îmi era şi călăuză dar şi slugă credincioasă. De fiecare dată, reveneam oprindu-mă la hotarul peretelui. Simţeam că mă preling prin el, dar tot afară renăşteam. Un ciclu astfel se închidea şi  naştere la altul da.  Bătrânul uşa a deschis, cuvinte seci, găsi-voi ce mi s-a prezis? A închide a deschide e tot una, afară şi înăuntru e la fel, o uşa verticală se scurge-n palier, misterul distilează alt mister. Drumul se aşternea, urmând al meu destin, din taină şi lumină, noi porţi trecute vin. Urcam când drumul cobora şi coboram noi scări urcând, prin foste şi noi camere treceam. Eram la limita peste care creierul meu nu mai putea reda în cuvinte trăirea, extazul. De fiecare data ajungeam în aceeaşi cameră în care se afla un jilţ ce închidea cercul altor unsprezece. Mă aşezam fără teamă şi fără sfială. Cu fiecare nouă revenire apăreau alte chipuri, niciodată mai mult de unu, niciodată cel precedent. Plecând de la calapodul gândirii mele, puteam spune că partenerii mei erau atât bărbaţi cât şi femei. Fiecare îmi povestea altceva sau poate acelaşi lucru răstignit în alta perspectivă, cert e cã totul se lega într-un tot perfect, armonios. Fiecare sedinţă începea cu aceeaşi litanie : invoc lumina cristalului lăuntric, sunt un canal curat şi perfect, lumina îmi este călăuză, în tot ce creez divinitatea să-mi fie călăuză, sunt pur, sunt pur, sunt pur, sunt pur, sunt pur……Un moment de mare tensiune a fost atunci când toate locurile au fost ocupate. Stăteam în jilţ înconjurat de cei unsprezece desemnaţi să-mi fie călăuze şi judecători. Un sentiment amestecat de umilinţă şi plenitudine punea stăpânire pe mine. Încercam să-mi înec trufia în umilinţă, dar faptul că eram centrul, creea un sentiment mult prea puternic. Abia într-un târziu am simţit că nu eram pregătit. Pentru ce? Mai aveam de învăţat. Cât? Ce e trufia? Ce-i dis-preţul? Ce rost au ele, când de fapt totul în tot îţi aparţine şi eşti egal cu ceilalţi?

– Om namah shivaya – invoc lumina cristalului lăuntric. Sunt un canal curat şi perfect, sunt pur, sunt pur.. Am reluat plimbările însoţit de bătrânul meu. Paşii descriau neştiute simboluri, porţi de labirint treceam răscolind roua întrebărilor.  Când paşii se opreau în faţa porţilor închise, ecoul vorbelor trecea, reverberându-se în mine.

– Aici tu dacă ai intra, stăpân ai fi pe toate, deci ai putea manifesta orice pentru cealalta lume. Doreşti maşină, rang, puteri, femeia mult visată? Intră aici şi vei avea orice, oricât, pe dată !

Aştept, aşteaptă, aşteptăm. Puterea mi-o încearcă.

– Se poate orice? întreb pierit, cu temere crescândă, cu glasul tremurat voit dar viclenind izbândă.

– Eşti pregătit să ceri ceva? şi-l simt cum se-ncordează.

In jocu-i am intrat cu tot, dar eul meu veghează.

– Aş vrea, dar nu ştiu dacă pot. Aş cere. Cât pot oare?

– Hai spune!

Intră-n jocul meu, încercând să mă-nconjoare. Mă las de el învăluit dar îmi ascund surâsul, bătrânul meu, bătrân iubit, mai ştii în joacă râsul ?

– Aş vrea un trup de lut să-l las, să-mi judece destinul, iar eu cu tine, aicea sus, să uit ce-nseamnă chinul.

Un zâmbet sfredeli prin riduri, lăsând lumina ca să scape.

– Stiam în tot ce vei voi căci pentru mine eşti o carte, dar bucuria acestei şotii doream să o trăieşti deplin. Ai fost ales dintre aleşi şi când alegem nu greşim.

– De ştiţi în totul cum va fi, de ce atâta aşteptare?

– Stiam că eşti cam nărăvaş şi  foamea-i mult prea mare, mai ai rãbdare, nu încerca, şi aici ce-i mult de la-nceput, te gâtuie şi doare.

Uşoara-i pace mă cuprinde şi spectrul meu se-mbujorează. Aceleaşi drumuri refăcute, ace-leaşi spaţii renăscute, aceeaşi oameni ce nu sunt, aceleaşi vorbe, alt cuvânt. Aud ce-mi spune şi văd totul şi noi conexiuni în mine se încheagă. O haltă lungă cât uitarea în sala paşilor pierduţi. Jur împrejurul punctului de centru, sfidând eterna lege a celor patru axe, cristalele multicolore, ascund în ele universul. Tot ce s-a spus şi s-ar mai spune încă, cele nespuse şi nicicând gândite. M-am apropiat şi am mângâiat un cristal. Acesta să palpite a început lansând tandre sclipiri de ametist. Simţeam lumina lui palpându-mă, căutându-mă, recunoscându-mă, stăpânindu-mă. Timpul, aceasta noţiune ştearsă, se-mpotmolise undeva prin jur. Precum albina însetată la altul şi apoi la altul eu treceam, sorbind din soma înţelepciunii infinite şi setea arşiţă, cu greu mi-o potoleam. Dar peste tot şi toate ce-n mine se preling, imensitatea, necuprinsul sălii, încerc mãcar cu gândul să-l cuprind. Când voi avea puterea? A lor încuviinţare? Să-mi las zălog tot timpul la intrare, să pot trăi aici vreo două veşnicii. Am ieşit sleit de fericire şi deznădejde totodată. Cât mai aveam până la ultima etapă? Eram fericit pentru aceste revelaţii şi vibram la gândul deplinei libertăţi. Pentru prima oară am trecut prin fiecare cameră pânã am ajuns iar afară pe pajiştea din jurul cristalului. Eram atât de sleit, atât de plin, încât orice părea fad. Chiar şi pajiştea părea fără lumină şi suflare. Simţeam că pot zbura luând tot universul dupã mine. Am căzut sau poate că fiecare celulă s-a prelins, găsindu-şi locul în întreg. Am simţit mâinile bătrânului frământând aerul din jurul tâmplelor, la fel ca la în-ceput. Simţeam că explodez. Nu mai puteam suporta această avalanşă, dar la fel de bine ştiam că nu-mi voi găsi liniştea până nu voi străbate întreaga încăpere , împletindu-mi existenţa cu fiecare dintre cristalele acelea. Era prea mult? Era o nouã formă de îngâmfare? Sau totul se-ncadra în limitele stabilite? Bătrânul frământa aerul, invocând pacea şi lumina cristalului.

– Eşti mult prea lacom şi prea multe vrei, dar vezi că este greu să le cuprinzi pe toate.

Şoptea bătrânul sau era părere doar? Pierdusem bătãlia dar câştigam războiul. Un suflu, o răcoare, răstoarnă-n loc văpaia şi pacea încet revine, uscându-mi din ochii ploaia. Să mă ridic m-a ajutat şi în cristal am reintrat. Mergând eu pipăiam cristalul, la fel ca la întâia îmbrăţişare, lipindu-mi sufletul de alabastru, simţeam aceeaşi tainică chemare. Eu respiram simţind cristalul, privind vedeam sufletul său şi sărutând simţeam cristalul, era în mine şi eram în el. Dupã ocolite drumuri, sfredelind cristalu-n carne, am ajuns să închid cercul căutării care doare. Uşile se-nchid în spate, alte uşi mi se deschid iar bătrânul meu protector mă îndeamnã să trec pragul, în alt nou să mă cu-prind. M-am asezat pe piedestalul ce străjuia vasta încăpere, pulsam intrând în alte ritmuri şi su-fletul mi se înălţa spre stele. Eram cuprins şi cuprindeam şuvoiul veşniciei, un drum în urmă se surpa, topind urmele mele. Bătrânul se aşeză în faţa mea şi sfera lui cuprinde sfera mea. Eram în doi o sferă de energie şi pacea veşniciei ne acoperea. In palmele-i căuş stătea chiar el, cristalul meu, supremul talisman. Pulsa, trăia, întruchipând misterul, legându-şi viaţa lui de viaţa mea. Din vârful şlefuirii sale porni fascicul de lumină şi căldură. Bătrânul preumbla lumina caldă, trezindu-mi trupul la vibrare nouă.

– Priveşte ! spuse.

Si-am privit, văzând cum taina chakrelor mi-o dezvelea.

– Ceea ce vezi sunt chakrele sublime, ascunse porţi în ochi de simplu muritor, priveşte-le şi îndepãrtează umbra inutilei îndoieli.

Fascicol de lumină, ca vârf de lance alb, punctează prima chakra, al pubisului mal. El, punctul, se-nveşmântă cu cercul de lumină si cercul se învârte, rotindu-se mai tare. Sorbindu-şi energia devine tot mai mare. Eram pe piedestal, bătrânul eu eram, chirurg şi pacient, divinu-n lut trădam. Sunt chiar şarpele ce-nghite, coada, recăzând în cerc, cercul chakrei de lumină, aur retopit în cerc. Cercul chakrei se măreşte ca a peşterilor gură, sorbind spirit şi lumină, revărsând în jur căldură.

– Intră !

Susură ecoul şi-am intrat sorbit, lumină, în lăcaşul chakrei mele energiile se-animã. Împrejur numai cristale, strălucind, plutind în umbră, licărind ca jarul tainic sau scăldându-se-n lumină.

– Sarcina-ţi şi datoria e sã le înmugureşti, să le dai la toate viaţă, toate să le-nsufleţeşti.

Suflul tainic se animă în lumina irizantă, mângâind tandru cristale, plin de viaţă se arată. Las în urmă doar lumină, fericire eu redau, străbãtând încet întregul, tuturor viaţă redau. Cristalul far, arde căuş de palme şi în cenuşă ciclul îl închei, renasc stârnind în mine vagi ecouri, despre acela care mâine a fost ieri. Ajuns în punctul de-nceput, privesc în jur celesta feerie, las energia caldă şi echilibrată, să se transforme-n imn de bucurie. Am ieşit privind cum cercul, tainic se învolburează şi se strânge-ncet şi închide strălucirea ce vibrează.

Eram din nou bătrânul ce purta fascicolul punctat asupra mea. Canalul dintre chakre îl urmez şi acum pe cea de-a doua o punctez. Aceeaşi boare care soarbe, acelaşi cerc învârtejit, fascicolul arată calea, mă-apropii deci, lăsându-mă sorbit. Acelaşi spaţiu plin de umbre şi lumină, acelaşi scump tapet de viaţă şi cristal, cu bisturiul albului fascicol, îndepărtez tot ce întuneca al vieţii cald liman. Eram asemeni creatorului ce-n trudă izbândeşte, mă las sorbit afară şi cercul se închide, în mine se topeşte.

Fascicolul de albã viaţă, sparge durerea cărnii mele, a treia mare chakră se deschide, acelaşi cerc sorbind în vajnica-i mişcare, timp, spaţiu, energii şi-adâncă întunecare. Pătrund şi acelaşi ritual se desfăşoară, presar doar strălucire şi lumină, mă las îmbrăţişat de unda caldă şi mă îndepărtez sorbit fiind de inima preaplinã. Las ritualul să se împlinească, în baie de lumină eu mă scald, revin lăsând ca cercul să se închidă şi sunt bătrânul care-n altă roată cad. A cincea odihneşte acum în mine şi văd cum se învârte nemilos, mă las sorbit de vidul ce se naşte şi urc Golgota, teama-i de prisos. A palmelor carbonizată carne mai strânge încă tainicul cristal, fascicolul de viaţă şi lumină mai spală ce-a depus al vieţii val. Revin sleit în faţa celui ce sunt eu şi ştiu că n-am momente de odihnă, a şasea chakră, poarta frunţii, mă cheamă şi mă strigă, nu-s al meu. Fascicolul adastă în mijlocul frunţii şi cercul se măreşte-n infinit, mă strigă şi mă cheamă cu ardoare, căci creieru-mi se cere odihnit. Pătrund cu teamă şi sfială, căci totul e la fel şi parcă nu-i, iar amplul spaţiu ce mă înconjoară, e sclavul ochiului ce doarme somn profund. Reiau povara drumului din mine, redând sclipire celor ce-au orbit, ocol dau tainicului spaţiu, vibrând, vibrez cu ele-n infinit. Când totul nu-i decât lumină şi iubire, când totul străluceşte-n tainic joc, mă-ndrept cu tainică sfială spre ochiul

ce-şi petrece în uitare somnul drept. Imensul ochi este acoperit de pleoapa groasă a negurilor ce-au trecut de când exist, rânesc rupând mici aşchii de-ntuneric şi strălucire dau încet acestui ochi ceresc. Toata mizeria e arsă şi scrumită, sclipire şi lumină am redat, cu acelaşi alb fascicol de lumină, înlãtur pleoapa, din chingi de somn deci ochiul îl desfac. Lumina din fascicol alb mi-o soarbe, cu setea plantei din deşertul ars şi după un răstimp ce-nghite universul, cu-n licăr slab îl simt pulsând, o soaptă-n infinit. Când totul nu-i decât părere, o falnică izbândă s-a produs, din ochiul adormit în veşnicie, un far nestăvilit izbeşte-n sus. Fascicolul acestui far topeşte, e lava veşnicei eternităţi, prin cea de-a şaptea chakră se revarsă, sublimul energiei, aur pur, etern fără prejudecăţi. Mă las sorbit de cea de-a şaptea chakră, chakra coroanei ce sublimul îl închide, privesc pierit la piatra preţioasă, ce infinitul şi eternitatea le desfide. Pe piedestal de aur şi lumină, se odihneşe piatra în mii de feţe şi culori, îndrept fascicolul ce arde şi topeşte, lumină-drum fără erori. Incep să mângâi faţă după faţă şi piatra-ncet în juru-i se roteşte, lumina spală şi înmugureşte alte lumini ce din faţete cresc. Mişcarea capătă aceea viteză că totul pare nemişcat pentru ce-i omenesc. Când nu-i decât lumină şi sclipire, când piatra se-nfăşoară-n curcubeu, mă simt atras, sorbit prin nemişcarea-i şi redevin bătrânul care-s eu. Din creştet se revarsă curcubeul, înmănuncherea celor sapte chakre, un val de nesfârşită bucurie, îmbracă trupul cel supus la toate. Spirala curcubeului mă încinge, cu aur pur, cu roşu de lumină, portocaliu scăldat în aur, verde si albastru-n purpura din cea mai lină. Pornind din creştet mă-nfăşoară şi coboară, în arcuită curbă către tălpi, îl văd urcând din chakră-n chakră, eliberân-du-mi trupul de prejudecăţi. Ajuns în creştet iar coboară, pentru a urca din nou şi pentru a coborâ, acestui vals de sunet şi lumină,  mă-nclin căci sunt şi parcă nu mai sunt.

Bătrânul reapare lângă mine, zâmbind pierit dar mult prea fericit, căci munca-i trudnică şi anevoioasă işi află un liman, curând va lua sfârşit. Mă poartă acum prin alte încăperi, urcând când ar fi trebuit să cad şi coborând ca raza de lumină când eu doar un urcuş vedeam. Cu fiecare pas, eu mă lăsam tot mai pătruns de pacea şi lumina pură şi doar tăcerii susurul i-l auzeam. Eram condus şi conduceam cu aceeaşi mână. La întrebările nepuse, cu grijă şi căldură răspundea, el cercul în spirală îl transforma şi astfel totu-n infinit se prelingea. Imi spuse cã puţini, foarte puţini, au fost admişi în absolutul pur, lăsându-şi lutul legilor perfide, acum întreg şi părţi erau. Era de fapt chiar ultima etapă, căci dincolo de totul creator nimic nu exista, nimicul ce înseamnă nefiinţă, nimic ce-nchide infinitu-n infinit. I-am spus cã-s prea robit, cã setea-i mult prea mare, lăsându-mi lutul aş rămâne aici pe veci, căci nu-i durere-n  univers mai mare, decât ca-n vis aceasta viaţă s-o petreci. Îmi relevă cealaltă lume, viaţa, părinţii şi colegii ce i-aş fi pierdut. I-am spus că nu mai ştiu ce-i suferinţa, cealaltã lume-i doar un vis urât. Mă asculta ştiind că sunt alesul şi rodul muncii sale ne-ncetate, lumina curcubeului ce mă-nconjoară, se-apropie de rugul energiilor purificate. Am revenit în tai-nica-ncăpere a celor doisprezece luminaţi, erau aceiaşi, parcă totuşi alţii, aşa cum însumi eu un altul regăseam. Când toate scaunele au fost ocupate, ştiam, da, am ştiut că sunt egal cu ei. Bătrânul meu se transformase-n umbră, în lumină, învatatoru-mi arătase calea justă, în urma lui rămase doar îndemnul, de-a duce mai departe flacăra nestinsă. Singur, umblam, văzându-i umbra luminoasă şi gestu-i arătându-mi infinitul. Vorbea? sau poate spiritele noastre se-ntretaie: al tău este de-acuma totul, cristalul este labirintul.

Încă doream a lui chemare, vestind din tot eternitatea, ultimul prag, măreaţa poartă, aşteaptă acum a mea intrare. Mă înalţ împrăştiind în jur lumină, mă las scrumit de taina primelor rostiri, din haos m-am născut, mă-ntorc în haos, uitând eternitatea umanului pierdut. Dau neantului ocol cu bucurie, sunt pur, sunt pur, sunt pur, ecoul mă înconjoară, mă cuprinde. Cristalul meu rămâne-n urmă, o lacrimă ce străluceşte-n ochiul unui zeu. Spre marea poartă sufletul curat mă-ndeamnă , mă las sorbit de valuri de lumină, nimicul susură, palpită, rezonează, lumina se prelinge în lumină, în ea dispar şi-n mine ea cristalizeazã. Din necuprins se întrupează conştiinţa, că sunt ales între aleşi : sunt creator, sunt necuprinsul, sunt parte şi întreg pe veci……

autor  Costel Macovei, membru al proiectului Cititor de Proză

Lia Itzicovici -o personalitate discretă

Nu cu mult timp  în urma, Lia Itzicovici a trecut un prag important pentru orice pictor: vernisajul primei expoziţii personale. Să te înfăţişezi singur prin creaţia ta este  un eveniment şi un examen, o confirmare şi un angajament care obligă. Interesant este faptul că pictoriţa nu se consideră o profesionistă a artelor, câtă vreme face parte din categoria prestigioasă a cercetătorilor ştiinţifici. Într-adevăr, ea a lucrat multă vreme ca microbiolog la Institutul Weizman din Rehovot.

Interesul ei pentru artele plastice începe înca din anii studenţiei de la Iaşi, se continuă în paralel cu studiile universitare de la Tel Aviv, se menţine viguros şi încurajat în atmosfera intelectuală a Institutului şi în familie, pentru a se concretiza apoi creativ, poate din dorinţa de a evada din rigoarea ştiinţifică, sau de a se distanţa de problemele grave.

Lia Itzicovici nu e un spirit nonconformist. Rămâne  cerebrală chiar atunci când se entuziasmează. Poate aborda stiluri diferite, căutându-le. Ea respectă normele şi valorile unei societăţi respectabile.  Dar fără prejudecăţi…În tablourile ei există, aproape fără excepţie, un climat cumsecade. Nevoia de frumos serveşte  în cazul ei o oportunitate.  Într-un antagonism evident cu modestia ei organică care ascunde, poate, teama de a ieşi din anonimat.

Există în lucrările Liei o discretă afinitate pentru expresionism, în care caz, culoarea produce un efect de spaţiu adânc…Dar pe care îl poate abandona în favoarea unei compoziţii luminoase, transparente. Altădată preferă decorativul, ornamentica feroneriei , în compoziţii geometrice sau florale complicate…Sau realismul unor forme cu structuri solide întrerupte de o delicată secvenţă de mişcare. O anumită preferinţă pentru peisaj, de cele mai multe ori urban, transformă subiectul într-o temă majoră. Descrierile de străzi, faţadele pitoreşti, tratate expresiv si extatic realizează o atmosfera armonioasă, cu un dinamism controlat – dovada în plus a căutării unui limbaj propriu.

Prudentă, Lia Itzicovici evită artificiile. Instinctiv, se ţine încă aproape de artele tradiţionale. Lipsesc din tablourile ei scenele intime, private, figurile umane provocative…Uneori o tradează  analiza detaliată şi ştiinţifică a componentelor, cercetatorul  refuzând, probabil, procedura empirică, neconsistentă. Poate că de aici pleacă calmul delicat şi lirismul evocativ al unei artiste plastice de o nejustificată discreţie.

autor Dorel Schor, colaborator al revistei Faleze de piatră

Miraj ( jurnal-fragmente)

Punctul 3 de ceva timp… de ceva timp, s-a scurs ceva timp de când… expresie mai idioată cred că nu există. Cu atât mai mult cu cât – şi asta e tot o expresie idioată, –  timpul nu mai e decât un truism. Bun: aşadar de ceva timp care nici nu are importanţă, oglinda veneţiană (iată iarăşi un cuvânt aiurea, pretenţios şi cu fasoane… păi să-mi demonstreze cineva că e sau nu veneţiană!)… şi în sfârşit ajung la ce voiam să spun: se abureşte.  Sigur, e un mod de a atrage atenţia prin paranteze în alte paranteze, un mod de a face zgomot în scris prin cuvinte, semne de punctuaţie, de ce nu?, în cazul în care (…. !!!) contează cum scrii şi nu ce scrii. Faptul că îţi ia atâta timp şi că foloseşti o frază foarte amplă numai şi numai pentru a spune că ţi se abureşte oglinda se potrivea dacă ai fi scris pe vremuri, în condiţii normale.

Dar, cum nimeni nu mai are răbdare, spun pe scurt, pentru cine are chef să citească măcar o pagină despre oglinda veneţiană, că eu cred că ea o face intenţionat. Înainte de a o fi prins că umblă cu chestii d’astea, m-am privit şi m-am văzut stând ca proasta-n târg, adică în mijlocul unei materii mişcătoare. Unde? Desigur, în oglinda veneţiană. Cât să mă dumiresc, ciclul clasic al zilelor săptămânii, al zilelor şi al nopţilor se derula în viteză. Ca aburul, evident mişcător. Evenimentele nici nu se mai fereau de mine, nici nu se mai prefăceau că nu le-aş fi incomodat, dându-mă de colo-colo, cu o ciudată nervozitate şi duritate. Eu, privind, nu reuşeam să surprind decât frânturi din ceea ce se derula în oglindă.

artist Maia Martin, Ma gândesc la tine-EA

Deşi stăteam pe loc, încremenită de ceea ce vedeam în faţa ochilor, mă mişcam halucinant în planul reflectat prin acel obiect de folosinţă … atât de banal. Între timp – hai să-i spunem, totuşi, aşa: timp! – apăruse şi un personaj –  sau mai degrabă am reuşit eu mai mult să-l zăresc decât să-l văd pe culegătorul de fapte. Nimeni nu mi-a spus despre el dar parcă îl ştiam de când lumea, ştiam precis cu ce se ocupă, că e culegător de fapte, adică un fel de mecanism ori robot cu multe extensii?… braţe?… ochi? … ce culegea flashurile acelor mişcări imposibil de urmărit cu ochiul liber, apoi, într-un mod sau fel necunoscut mie, organiza un fel de bază de date sau … nu ştiu, folosea un program şi organiza baza aceea de date şi le reproducea în formă de ştiri. De fapt, îmi era dat să urmăresc nişte informaţii care mă priveau pe mine sau care urmau să mă privească. Mi-am dat seama încetul cu încetul dar cam de vreo câteva sute de ori mai repede decât posibilitatea mea de a percepe aşa o viteză „pe încet” că imaginile din oglindă nu mă reflectau pe mine, ci gândurile mele. Orice cuvânt care-mi trecea prin minte declanşa o reacţie de răspuns în spaţiul necunoscut dintr-o dată, al unei cât se poate de banale până mai adineauri oglinzi cu pretenţii de veneţiană, mare, grea, plină de briz-brizuri pentru care trebuise să dau mulţi bani, destul de bine conservată şi întreţinută, deşi poate că nu ar fi stricat să o fi dat la argintat… parcă acu’ mă privisem în ea şi dintr-o dată ea începuse să reflecte un cu totul alt loc, timp, spaţiu.

Flashurile se refereau la orice: pericolele alimentelor cu euri, uraganele, loviturile de palat, recolte compromise. Ele generau zvonuri, iuţi şi ascendente ca aburii, care erau de fapt nişte efecte psihotronice. Exista un program performant pentru redirecţionarea lor în toate sensurile, încât nu mai scăpai de distorsiuni. Toate mi se sugerau prin repetarea intenţionată a unor simboluri – dar de ce oare? Încercam să nu fac jocul acelui mecanism sau fenomen, controlându-mi gândurile, fredonând la întâmplare un tra-lalalala şi pe dată melodia mă trimitea în secolul în care apăruse. Şi secolele fuseseră virusate de intruziuni. Am înţeles printr-un mod de comunicare adaptat nivelului meu că sub pretextul cercetărilor complementare, toţi îşi băgaseră mâinile până la cot în patrimoniul istoriei, după bunul plac. Întrezăream, printre costumele unei anumite epoci, câte un intrus îmbrăcat în aşa fel încât identificai bine cărui timp aparţinea.

Am mai înţeles că mă aflam într-o stare indusă, probabil alfa, şi sărisem într-o dimensiune pentru care nu aveam nivelul de performanţă necesar, astfel că se făcuseră nişte ajustări, iar culegătorii de fapte lucrau pentru a stabiliza legătura. Nu se punea problema că nu făceau parte din timp, după cum nici mie nu îmi păsa că sau dacă ajunsesem în viitor sau într-o dimensiune paralelă.

Ştiam doar că sunt conectată cumva, la altceva decât lumea mea, dar făceam parte dintr-o altfel de lume a mea. Am gândit chiar că probabil sunt în lumea mea imaginară, că depinde numai de mine cum şi ce îmi doresc, pe principiul că FAC IMAGINARUL POSIBIL, materializând ce îmi doresc. Nu era chiar aşa, dar într-adevăr, intrasem pe o frecvenţă inaccesibilă în mod normal unui om. Îmi închipuiam – nu mă oprea nimeni! – că acei Culegători de fapte mă scanau aproape fermecaţi de stranietatea şi bogăţia de informaţii, stări, senzaţii, dar mi-am dat seama că asta era doar în închipuirea mea, în realitate – acea altă realitate – eu accesam o bază de informaţii la care aveam acces, nu ştiu cum, de ce şi pentru cât timp.

Putea fi doar o greşeală, sau o confuzie, oricum, din ce vedeam am reuşit să înţeleg că intruşii aceia din timp şi spaţiu aveau în spate de fapt nişte societăţi secrete – hm, dacă mai poate exista fraier care să şi creadă că mai e ceva aşa… secret! – ce aveau cu totul alte interese decât cele declarate sus şi tare.

artist Maia Martin, Ma gândesc la tine-EL

Oglinzile inventate – de fapt nişte mecanisme pe care oricum nu aveam cum să le înţeleg eu! – deveniseră foarte periculoase în anumite condiţii, pentru că vedeai cine se mişcă şi cine nu, ce antrenează această acţiune, unde, cum, ceea ce mă făcea să înţeleg că numai oglinzi nu erau, poate era o altfel de formă de transmutare a materiei, o alchimie mai bine spus pentru înţelegerea vulgară a ceva prea complex pentru mintea mea, şi oricum am înţeles că prin ele se întâmpla adesea ca o ştire, un zvon, o bârfă să declanşeze o desfăşurare neaşteptată a unor evenimente. Neaşteptată însemna, adică, sub control.

De exemplu, mi s-a asociat imaginea unor stoluri de grauri ce înnegurau orizontul cu declanşarea unei reacţii, când, de fapt, nu era nici ţipenie de astfel de păsări în aer, dar oamenii vedeau stolurile. Iar forţa de întruchipare a ştirii era rezultatul unei false fapte, falsificate din considerente ce ne scapă în general şi pe moment, dar şi mai târziu. Câte ceva din marele secret a fost aflat totuşi, astfel că s-a constituit organizaţia clandestină a pescuitorilor de falsuri, care îţi demonstra ce nu a avut loc. Aşadar, rasa umană, în orice moment al istoriei, a fost intoxicată cu tot felul de legende, personaje inventate, ameninţări cu grozăvii sociale şi economice. Ciclic, numărul sinuciderilor a crescut sau a scăzut. Între celest şi astral, credinţă şi fetiş, hiperspaţiu şi spaţio-timp dat cu linguriţa erau multe confuzii şi neclarităţi. Ultima imagine suprinsă cu mine a fost foarte scurtă şi grăitoare: din prevedere, am acoperit oglinda cu un strat gros de vopsea cu reflexe.

… Întoarsă în camera mea, pe care, de fapt, aveam să-mi dau seama că nu o părăsisem nicio clipă, am căutat până la disperare vechea oglindă veneţiană, convinsă fiind că nici vorbă să o fi urcat în pod, laolaltă cu alte troace, la ultima curăţenie generală. Tot căutând-o, am uitat de ce o caut, tot aşa cum nu mi-am mai amintit nici de ce nu mai ştiu de ce mă apucasem de vopsit prin casă, şi ce anume.  Pentru că înafară de câteva pete pe pijama, nu era nimic proaspăt vopsit. Ah, ba nu, căzuseră câţiva stropi peste aceste rânduri. Dar ele rămăseseră perfect lizibile. Mai greu era de descifrat textul de pe o a treia foaie de hârtie ce începea astfel:

Punctul 3: Totul despre nimic – titlu … eseu despre nimic –

Graniţa dintre real şi imaginar e şi cea dintre iluzie şi adevăr. Nu dispare, e vorba doar de percepţie în această …tuală propensiune spre virtual. Viaţa a bătut nu numai filmul, ci şi a…..tualitatea -cuvânt compromis … ce e nevoie de poezie…. că viaţa egal real nu mai include poezia ci romanţa şi telenovela. Azi …. e un funcţionalism prin reducere la esenţă. Odinioară literatură de nuanţe, sub…lesuri, conotaţii, arta/cultura se produce industrial, se livrează în vrac, deşi nu… produs cultural, ci o producţie. Subânţelesurile obosesc şi ne consumă…. liber, aşa că le evităm. Fastfoodul e un rezultat al fast culturii. Miraj….o  fostă cultură… Universul …70 la sută informaţie, 20 – energie şi 10 la sută materie… punctul 3 –  de ceva timp….

În ciuda cuvintelor lipsă, mi-a fost de-ajuns ca să înţeleg.

autor Monica Mureşan, redactor al revistei Faleze de piatră

Un anumit patriotism

Ca tot românul, gândesc şi eu dialectic. Obişnuiesc să aşez gândurile pe hârtie atunci când îmi dau seama că, spuse cu voce tare, se pierd în vânt pur şi simplu iar eu rămân, aşa, cu un sentiment de gol sufletesc. Azi m-am întâlnit cu cea mai bună prietenă a mea. Suntem prietene din liceu şi, deşi viaţa ne-a croit drumuri diferite, ne revedem de fiecare dată cu aceeaşi bucurie. Nu ne-am văzut de câteva luni. E administrator la o pensiune în Bucovina şi e foarte ocupată cu fel de fel de proiecte. E un om de ispravă, cum puţini mai văd azi în jurul meu, care chiar se implică, vrea să facă ceva, numai că de la o zi la alta seamănă tot mai mult cu Don Quijote. Azi îmi spunea cu obidă şi cu lacrimi în ochi, cum simte c-o lasă puterile, că merge doar pe nisipuri mişcătoare şi nu crede că va mai dura mult până o va lua razna.

În primăvară, prin martie, a fost într-un schimb de experienţă în Bavaria. „Nu mi-am revenit încă – fac ce fac şi-mi vine să plâng de neputinţă. Delegaţia românească a fost formată din reprezentanţi din diferite domenii. Erau şi specialişti, dar erau şi persoane care aveau aerul că s-au rătăcit în acel grup. Nemţii ne-au primit impecabil. Prima dată, m-am simţit mai mult decât umilită când am văzut curăţenia de acolo, ordinea şi disciplina. Pe urmă, în prima zi şi-n următoarele, am început să am sentimente tot mai confuze; dacă aş fi putut, m-aş fi evaporat. La seminarii, sau când se pleca să se viziteze câte un obiectiv, toată lumea era prezentă la ora stabilită, 9 să zicem, românii (au fost delegaţii din mai multe ţări europene) veneau până pe la 10 jumătate, 11. Au fost conferinţe numeroase, pe teme diferite, gazdele s-au pregătit cât au putut de bine. La final aşteptau întrebări, comentarii… Ioc! care mai de care îşi verificau telefoanele mobile, priveau tâmp pe fereastră ca elevii care abia aşteptă recreaţia, să iasă în curte la bătut mingea. Erau momente penibile, care dădeau impresia că toate acele informaţii nu făceau doi bani pentru delegaţia românească. Am mers în vizită la un om de afaceri de mare succes din zona Bavariei. Încercase nu ştiu câte afaceri: vedea că nu merge, nu insista, încerca altceva, şi altceva, până când a pus pe picioare o unitate de producerea energiei neconvenţionale. (Mă gândeam cum urlă presa românească: ce multe afaceri au falimentat în ultima vreme! Vai! Ce afaceri or fi fost, câtă vreme piaţa nu plânge că i-ar lipsi ceva, habar n-am… Ai noştri se cramponează de-o afacere care nu merge, o bandajează, o udă la rădăcină, îi schimbă numele, doar-doar ceva s-o schimba si-o ieşi banul.) Când să plecam acasă, am trăit adevărate momente de coşmar amestecate cu ruşine: un delegat se dusese după cumpărături prin Munchen, fără să anunţe pe nimeni. A fost aşteptat câteva ore bune. Nemţii făceau feţe-feţe şi, probabil, abia aşteptau să se termine calvarul întâlnirii cu „fraţii” lor, europeni de tip balcanic. La petrecerea de adio, alte isprăvi. Într-o sală cu scenă amenajată, au fost invitate formaţii locale să se producă. Ţi-ai găsit! ai noştri s-au „cherchelit”, probabil din sticlele care circulau pe sub mese, şi zor, nevoie, să dea jos artiştii de pe scenă să urce ei. Li s-a atras atenţia să fie civilizaţi. Ba au început să-i mănânce călcâiele să tragă o „horodincă” acolo, să muţească neamţul! Iar li s-a atras atenţia că e o întâlnire amicală de afaceri şi nu se face să ridice ei praful în tavan, chit că nu era nici urmă de praf. Da, nici măcar pe străzi n-am văzut măcar un muc de ţigară; n-am văzut decât resturi de seminţe de la păsărele prin parcuri.”

artist Gina Baranovschi, Composition

Şi prietena mea a început să plângă: „M-am gândit că degeaba mă zbat eu să fac turism ecologic, să ofer oaspeţilor cele mai alese condiţii… Cum să vină la mine când ţara geme de gunoaie, de şosele desfundate, ca după bombardament, de multă indiferenţă şi lipsă de bun-simţ, de urletul manelelor înecate în fum de mititei? Am fost cu aceeaşi delegaţie la Palatul Parlamentului. Munţi de gunoaie pe la colţuri, treptele de marmură lucesc de jeg, chiştoace şi gogoloaie de hârtie la tot pasul… Ce pretenţie să mai am eu la trogloditul care vine cu maşina pe malul râului, întinde acolo o bucătărie de campanie, pune grătarul şi măgăoaia să urle muzica, iar când pleacă seara, parcă a trecut uraganul „Katrina”, pe acolo? Ce pretenţie să am, când în inima capitalei, la forul cel mai înalt, Parlamentul, jegul e lux? Au o armată de îngrijitoare, care probabil că fiecare e ruda cuiva de sus şi nu are voie să facă acea muncă umilă de femeie de serviciu.”

În final mi-a spus : „încet-încet îmi moare speranţa şi, sinceră să fiu, mi-aş fi dorit să rămân cerşetoare în Germania, decât hotelier în România.”

Am stat şi m-am întrebat dacă chiar numai vina guvernanţilor o fi pentru starea jalnică în care ne afundăm de la o zi la alta şi răspunsul cred că este: Nu. În primul rând că cei puşi în fruntea ţării sunt de-ai noştri – de-o culoare, sau de alta, tot un drac! Mi-am amintit replicile genialului Caragiale din Telegrame, când cei doi adversari politici, unul „de profesie liberal”, celălalt „de profesie conservator”, jucau biliard împreună:

„-Dacă sunteţi adversari politici, de ce jucaţi biliard împreună?

– Aiasta, dom procoror, îi altă căşiulă! Funcţia, funcţie şi-n particuler, îi particuler!”

Cam aşa-i cu politicienii noştri, numai că, nu sunt singurii purtători de vină. Eu cred că stă în firea noastră să nu respectăm pe nimeni şi nimic, mai ales acum când libertatea e pe toate drumurile.

Să fie clar: nu fac aceste afirmaţii din lipsă de patriotism şi nici că mi-ar fi ruşine cu originea mea, dar băgarea gunoiului sub preş la infinit, ne-a adus aici unde suntem acum. În definitiv, nici nu prea mai ştim ce înseamnă patriotism; de multe ori dăm alte sensuri care ne convin şi ne afişăm patrioţi fără să simţim mare lucru. Când americanul îţi spune „I’ am American!” o spune cu mândrie, cu sentiment, cu respect, cu credinţa că trebuie să se implice ca lucrurile să meargă bine în ţara lui. Mulţi dintre noi suntem români, doar dacă avem leafa bună, o slujbă bună, ne „descurcăm” bine, mai „lăcrămăm” la un cântec de viaţă lungă, dar când vine vorba de responsabilitate, de implicare în comunitate, de a pune mâna să facem ceva, chiar şi neremunerat, ca spre exemplu să plantezi un copac, să întinzi o mână celui mai puţin norocos, e mult mai greu. Atunci sărim repede şi spunem: „Să facă Guvernul că d-aia e Guvern.” Aşa o fi. Numai că eu ştiu din experienţa proprie: daca-ţi iubeşti copilul cu adevărat, nu-i acoperi toate prostiile şi-l laşi să greşească că-i omeneşte, fără să gândeşti că timpul nu aşteaptă pe nimeni. Cu tact şi cu răbdare, te implici în orice clipă în viaţa lui. Aşa şi cu iubirea de Ţară: vorbele goale nu suplinesc lipsa faptelor, lipsa de implicare, lipsa de respect. Aparent lucruri mărunte. Dar astea clădesc!

autor Maria Sava, redactor al revistei Faleze de piatră

Între sil şi nicevo

„Când cărturarul îşi asumă pasiunile politice, el le

aduce extraordinarul concurs al sensibilităţii sale

dacă  este artist, al puterii sale de convingere,

dacă  este gânditor,al prestigiului său moral, în

ambele cazuri.”

( Julien Benda- Trădarea cărturarilor)

„Oare când se vor dezbăra intelectualii de iluzia perversă cum că ei sunt cei chemaţi să guverneze lumea şi nu s-o lumineze, aşa cum ar fi normal, s-o construiască şi nu să o distrugă, să-i înveţe pe oameni şi nu să-i distrugă în numele „făuririi omului nou”?” se întreabă Jean Francois Revel în cartea sa, Cunoaşterea inutilă.

Pornind de la această întrebare, de la linşajul mediatic asupra scriitorului Adrian Marino şi de la cartea care mi-a tulburat ultimile nopţi, voi încerca şi eu să găsesc răspuns la o întrebare: cum se poate sustrage intelectualul adulterului  în care este atras de Puterea totalitară? Cartea, pe care o recomand celor dornici de o lectură incitantă şi, care m-a lăsat cu multe întrebări fără răspuns este romanul lui Stefan Heym, Relatare despre regele David, parabolă antitotalitară care, deşi, prin căderea regimurilor toalitare din Răsărit, a pierdut din valoarea subversivă a textului, din punct de vedere estetic rămâne una din marile cărţi ale literaturii universale.

Autorul, Stefan Heym, pe numele său adevărat Helmut Flieg, s-a născut în 1913 la Chemnitz (fosta RDG), într-o familie de negustori evrei. Viitorul intelectual de atitudine se manifestă încă din vremea adolescenţei când, licean fiind, scrie o poezie cu conţinut politic anti-militarist şi este eliminat din şcoală. În 1933, după venirea lui Hitler la putere, se refugiază în Cehoslovacia şi de acolo în SUA, devenind cetăţean american. Debutul său literar a fost în limba engleză, cu romanul Hostages ( Ostatici), editat  în 1942, şi ani buni va publica în presa americană. Ca orice tânăr intelectual, simpatiile sale politice se îndreaptă către stânga şi în 1952 se reîntoarce în fosta RDG de teama listelor negre întocmite de senatorul McCarthy. Asemeni altor intelectuali, printre care amintim pe Panait Istrati, Heym trăieşte dezamăgirea incompatibilităţii dintre idealul politic de stânga şi sistemul totalitar comunist, instalat în Estul Europei. Prin publicarea cărţii Cinci zile în iunie, intră în conflict deschis cu autorităţile, cartea îi este interzisă, iar liderul comunist Ulbricht îl cataloghează drept scriitor „american cu paşaport RDG-ist.”

artist Agota Tompos Opra, Arcus temporis

Această  experienţă îl va influenţa în scrierea romanului Relatare despre regele David pe care îl publică în 1972 în limba engleză, în Germania Federală. Totodată, Stefan Heym ajunge la concluzia că totalitarismul nazist nu-i cu nimic diferit de utopia comunistă pusă în practică, care, la rândul ei, se baza pe teroare şi arbitrar ca orice totalitarism. În ambele sisteme, valoarea individului e nulă, liberatatea de gândire suprimată, destine şi valori sunt strivite în numele unui ideal iluzoriu. Divorţul definitiv al lui Stefan Heym faţă de politic se petrece în anul 1994, când, ales fiind printre paralamentarii germani, aceştia îşi măresc salariile în ciuda faptului că restul populaţiei trăia suferinţa tranziţiei.( parcă am mai citit undeva despre aceste apucături de vechili ale politrucilor aflaţi vremelnic în fruntea destinelor unei ţări). Moare în anul 2001 în Israel, unde participase la un simpozion dedicat lui Heinrich Heine, autor cu care îşi susţinuse disertaţia la definitivarea studiilor din cadrul Universităţii din Chicago..

Incipitul romanului te pune deja într-o dilemă: „Lăudat fie numele DOmnului DUmnezeului nostru, care dăruieşte unuia înţelepciune, altuia avuţii, iar celui de-al treilea virtuţi de oştean.” Până la urmă, care să fie darul cel mai de preţ din toate cele trei şi, de ce, dacă Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea sa, „s-a ferit să-l facă aidoma” şi nu l-a învrednicit cu toate aceste daruri deodată? Ba i-a lăsat imboldul vanitos de-a se strădui să fie egal cu zeii, de-a trăi veşnic, fiecare după putinţa propriului destin: unii ridicând edificii la temelia cărora mult sânge şi sudoare au curs, alţii prin meşteşugul cuvintelor, astfel încât, cei despre care scriu, rămân pentru eternitate în memoria umanităţii. Din categoria celor din urmă face parte şi eroul principal al romanului Relatare despre regele David, istoricul Etan , feciorul lui Hosaia, supus al regelui Solomon. Aflând despre celebritatea lui, regele Solomon, fiul lui David, l-a chemat la curtea sa pentru a consemna biografia tatălui său, pornind de la nenumăratele izvoare orale sau scrise . De fapt, ceea ce trebuia să înfăpuiască grămăticul Etan ben Hosaia era tocmai legitimarea divină a dinastiei regale şi, totodată, un imn de slavă închinat regelui Solomon. „Ştii să mânuieşti vorba cu şiretenie, Etan, îi zice regele Solomon, şi să îndrumi gândurile oamenilor, astfel încât mi se pare că am ales înţelept şi că am pus omul potrivit ca redactor al relatării despre părintele meu David.”

Dar dacă  regele ştie ce ştie şi, de aceea recurge la capacitatea de manipulare a maselor prin intermediul intelectualului, omul simplu, ştiutor de carte dar fără veleităţi de intelectual, nu poate fi aşa uşor de dus de nas. El ştie că, coabitarea dintre Putere şi intelectual nu poate fi de bun augur, că ceea ce intelectualii „consideră a fi triumful culturii este facultatea de a-şi impune concepţiile, de a înlocui ideile celorlalţi cu propriile idei”.(J.F. Revel)  De unde şi întâmpinarea plină de dispreţ pe care i-o face una dintre căpeteniile strajei de la poarta Ierusalimului, faimosului istoric Etan ben Hosaia.

„’Istoric, ai?’

Căpetenia porţii ştia să citească.

‚Avem nevoie în Ierusalim de pietrari, de zidari, de salahori la căratul tencuielii; chiar şi un cizmar ar fi de folos; da’ ia te uită, ne vine un istoric.’ (nu-i aşa că nevoia de tinichigii şi-amai exprimat-o cineva, arătând acelaşi dispreţ faţă de intelectualul bun doar la a scrie „relatări uimitoare” despre Putere?)

I-am arătat pecetea regească.

‚Norodul ăsta are nevoie de un letopiseţ, a continuat vorba căpitanul, cum am eu nevoie de un buboi pe mădularul bărbăţiei mele.’”

Numai că  Etan ben Hosaia a gândit lucrurile aşa cum mulţi confraţi de ai lui au făcut-o de-a lungul timpului; adică, a vrut să împace adevărul istoric, care nici pe departe nu semăna cu ceea ce i se cerea să scrie, cu „unica realitate” comandată. Deşi este conştient că „întocmirea unei singure relatări adevărate şi hotărâtoare , istoriceşte exacte şi recunoscute oficial privitoare la uimitoarea înălţare” a regelui David nu este posibilă decât ori consemnând adevărul istoric, ceea ce i-ar fi adus pieirea, ori făcând compromisul de a se vinde Diavolului şi-a pactiza cu Puterea, istoricul Etan se aventurează în misiunea dată, cu gândul ascuns că va împăca şi capra, şi varza: „Cu puţin noroc şi cu ajutorul DOmnului nostru Iahve, puteam chiar izbuti, să strecor în relatarea despre regele David ici un cuvinţel, dincolo un rând, din care generaţiile de mai târziu să-şi dea seama ce s-a întâmplat cu adevărat în aceşti ani şi ce fel de om a fost David, fiul lui Iesei: cel care slujea în acelaşi timp ca târfă şi unui rege, şi feciorului regelui, şi fiicei regelui, cel care a luptat ca lefegiu împotriva însuşi poporului său, care şi-a ucis propriul fecior şi a pus să-l omoare pe cel mai credincios slujitor al său, dar a jelit tare moartea lor, şi care a contopit într-o naţiune o gloată de ţărani nenorociţi şi de îndărătnici.”

Odată  pătruns în cuşca leilor, drum de întoarcere nu mai era, aşa că şi-a început periplul în căutarea de mărturii pe care de cele mai multe ori cu greu le putea ajusta. În tot demersul său, grămăticul Etan n-a rămas niciodată singur. Unul dintre cei ce i-au călăuzit paşii şi i-au supravegheat gândurile cu stricteţe a fost Amenhotef, eunucul egiptean pus stăpân peste haremul regelui. E foarte sugestivă alegerea acestui personaj, lipsit de bărbăţie, uşor de supus prin însăşi starea sa. „Poate că ar fi nimerit, Etan, să-ţi faci hadâmbă gândirea. Castrarea te doare doar o dată; după aceea te simţi cu atât mai bine: liniştit, aproape fericit.” îl îndeamnă el pe fiul lui Hosaia atunci când acesta uită că, odată acceptat compromisul, nu te mai poţi sustrage de sub stăpânirea Hydrei, Puterea atot-acaparatoare. Dar cel mai crâncen dintre călăii săi este Benaia ben Iehoiada, eminenţa cenuşie, care  pusese la cale înălţarea la tron a stirpei lui David şi distrugerea familiei regale a lui Saul. Porunca lui către Etan e clară şi nu poate fi încălcată sub nicio formă: „Tu afli de la mine întreaga ta mărturie şi vei relata, după măsura adevărului , ceea ce ai auzit de la mine. Asta e tot ce ţi se cere.”

Şi cum să  îndrăznească istoricul nostru să crâcnească, atâta vreme cât în preajma lui crimele se ţin lanţ, iar minciuna e supremul guvernator? „Cea dintâi dintre forţele care conduc lumea este minciuna.”(J.F.Revel)

În final, încercarea înţeleptului Etan ben Hosaia de-a respecta atât porunca lui Dumnezeu „Să nu minţi”, cât şi pe cea a unsului său pe pământ, regele Solomon, de a-i legitima o domnie întemeiată pe minciună şi pe crimă, n-aveau cum să fie puse în acelaşi talger. Pentru nesupunerea lui, Etan ben Hosaia este condamnat la „tăcerea morţii”, adică la uitare veşnică:

„Întrucât moartea trupească a pârâtului Etan ben Hosaia nu i se pare potrivită regelui, deoarece ar putea da oamenilor porniţi a gândi rău prilej să afirme că Solomon, cel mai înţelept dintre regi, înăbuşă gândurile, persecută pe învăţaţii scrisului… Pentru aceasta porunceşte să fie trecut sub tăcerea morţii; niciunul din cuvintele lui să nu ajungă la urechea norodului, nici pe calea vorbei, nici pe aceea a tăbliţelor de lut; pentru ca numele lui să fie uitat de parcă nici nu s-ar fi născut şi n-ar fi scris vreodată vreun rând.”

Rezultă  din această condamnare a lui Etan ben Hosaia că Puterea politică nu se teme de scriitori. Dacă devin incomozi, sunt alungaţi din manuale şi din librării, aşa cum au făcut cu Blaga, Arghezi, Eliade, Bacovia; sau sunt alungaţi din ţară, aşa cum au făcut cu Goma; sau sunt încarceraţi, torturaţi, deportaţi, aşa cum s-a întâmplat cu Blaga, Voiculescu, Buharin, Isaac Babel, Gorki, Soljeniţîn, Osip Mandelstam; sau sunt împinşi la sinucidere, precum Maiakovski, Esenin, Tzvetaeva; sau cad pradă „accidentelor” de tot felul ca Labiş; sau sunt supuşi linşajului mediatic aşa cum se practică mai nou.

Osip Mandelstam afirma cu ironie, referitor la tragismul existenţei creatorului în regimul totalitar: „Doar în Rusia poezia este într-atât de respectată, încât face ca oamenii să fie omorâţi. Mai există oare vreun loc unde poezia să fie motiv obişnuit pentru asasinat?”

Dar marea mea dilemă rămâne: cum poate intelectualul supus Puterii totalitare să rezolve „blestemata chestiune insolubilă”?

„Există în limba rusă – spune Marin Preda, în cap XI din Cel mai iubit dintre pământeni – două cuvinte care au căpătat, după mine, semnificaţii noi: nicevo nimic) şi sil (putere). Dostoievski a meditat primul asupra lor, şi în Demonii s-a înspăimântat de ceea ce puteau ele să însemne pentru oameni, dacă Piotr Ştefanovici Verhovenski ar fi ajuns la putere (prinţul Harry), stăpânul Rusiei. Nihilism… Toţi oamenii, nu numai ruşii, se nasc cu puţin nihilism în ei: este partea de revoltă iraţională a fiinţei umane împotriva puterii, condiţiilor care o înlănţuie încă din faşă şi nu o eliberează decât în moarte… Scriitorii ruşi au numit asta „blestemata chestiune insolubilă” Şi pe această incertitudine, pe această ispită a luinicevo, apare sil şi îl prinde în arcane. Şi atunci se supune şi ca să-şi ascundă înfrângerea îl acceptă pe sil cu fanatism, lăsându-se umilit şi martirizat, umilind şi martirizând la rândul lui pe alţii şi, dacă s-ar putea, întreaga lume.”(pg. 406)

Pînă  la urmă singurul răspuns l-am primit de la înţeleptul Etan ben Hosaia în rugăciunea făcută Domnului Dumnezeu, unicul vrednic să ne judece nimicnicia de fiinţe vremelnic trecătoare pe acest pământ: „Ascultă rugăciunea mea o DOamne, şi auzi strigătul meu; nu tace în faţa lacrimilor mele; căci sunt doar un pribeag pe pământ, un călător în trecere, ca toţi străbunii mei” (pg260)

08.05. 2010

autor Maria Sava, redactor al revistei Faleze de piatră

Luna Ion Caraion

Luna aceasta se împlinesc 87 de ani de la naşterea (23 mai 1923) scriitorului Ion Caraion.

Despre valoarea si importanţa operei sale poetice şi eseistice, publicată în ţară până în anul exilului (1986) s-au scris articole şi cărţi remarcabile, semnate de critici si scriitori valoroşi. Despre viaţa sa, falsificată de mătrăgunile unui regim abject, ignorant al realei culturi şi viciat în fond, s-au scris lucruri mai puţin concludente şi de regulă răutăcioase; lucruri care, oricum, nu au cum să micşoreze valoarea şi importanţa scriitorului.

foto: Ion Caraion

Vă propun atenţiei o pagină recuperatoare a operei sale pe care aş intitula-o…

Coordonatele liricii antume a poetului Ion Caraion într-o sinteză a etapelor de creaţie

Primele trei volume de poezii – „Panopticum”, „Omul profilat pe cer” şi „Cântece negre” – reprezintă o primă etapă de creaţie în lirica poetului Ion Caraion. Ele formează viziunea de coşmar a războiului şi aceea de naufragiu al existenţei. Realitatea  e aici un spital de campanie.

În „Panopticum” războiul este singura realitate. Poetul neagă existenţa, umanului. Imaginile sunt disperate, hipnotice. Halucinaţiile şi spaima sunt trăiri aievea. Viziunile… de coşmar. Strigăte de durere. Asaltată de o viziune nevrotică, lumea agonizează în deliruri.

„Omul profilat pe cer” este volumul crispărilor de la sfîrşitul războiului. Despodobit de frumuseţe şi golit de sentimente, omul zace la periferia vieţii, privind ciudat şi interogativ, încercând să înţeleagă sensul. Este, în general,volumul de versuri care dezvoltă ideea lumii ca rană deschisă.

Prima etapă se încheie odată cu cel de-al treilea volum de versuri, „Cântece negre”. Şi acesta e ancorat în tematica războiului, mai precis, într-o amintire a lui. Totul e dislocare şi naufragiu. Trezirea la realitatea s-a produs dar amintirea n-a fost încă resorbită. Este o luptă pe care poetul o duce cu realitatea neverosimilă. Nervii se întind sau se destramă.

Poeziile care compun volumele de versuri ulterioare, începînd cu „Eseu” şi terminând cu „Lucrurile de dimineaţă”, se pot grupa într-un alt moment distinct al evoluţiei liricii lui Caraion. Poezia devine în această fază o veşnică rătăcire într-o viaţă interioară supusă zbuciumului. Viaţa este o neînţelegere iar omul caută justificări pentru propria-i existenţă.

Există pretutindeni în această a doua etapă de creaţie, care a durat peste un deceniu, alături de expresia cinică o regizată dezordine în lucruri; sensurile nu sunt aflate în continuare, mereu e ceva lipsă, se produce o volatilizare,căci orice experienţă (şi ea a fost una tristă) lasă un gol. Sensul orbecăie într-un cimitir de stele fără viaţă.

Existenţa a devenit o noapte-ndelungată. Sinonim cu stările existenţiale posibile a devenit paradoxul. Antonimiile coabitează firesc, iar viaţa apare ca un mozaic; ca un răsfăţ al durerii.

Singuri în singurătate, oamenii sînt fardul sorţii sau schemele părerii pentru că au uitat o parte din ei în război. De atunci, rănile au cangrenat şi au cuprins lumea. De aceea contemporanii sunt o promoţie tragică introducătoare în univers a sentimentului de contrarietate şi de rupere de curata substanţă a fiinţei. Într-o dramă modernă a cuvintelor, prezenţa umană centrează în jurul ei totul. Omul e inclus în istorie dar devorat de ea.

Dacă lucrurile nu vin prea tîrziu, (dar ele vin), în decoruri inefabile poetul sondează adâncimi neverosimile, frământări atavice. Însă toate sunt neintegratoare în cadrul unor trăiri de-a dreptul paradoxale sau a unei vieţi ca un jurnal târziu şi sec; jocul cu viaţa nu poate fi decât pierdut.

Ideea, că universul este nereuşit, sună ca o concluzie a acestui capitol al liricii lui Ion Caraion. Inutil, Dumnezeu priveşte neputincios ca un de prisos moşneag, pe când elementele au fost deja strivite.

O a treia etapă de creaţie (dar nu ultima, întrucât poeziile publicate postum şi scrise în exil nu fac obiectul studiului de faţă) este trasată de ofensiva generală dusă împotriva firescului printr-o poezie răzvrătită contra condiţiei, de fapt a elementelor. Volumele „Interogarea magilor” şi „Dragostea e pseudonimul morţii” pot fi considerate, din punctul de vedere al unei conştiinţe poetice care modelează din suferinţă şi dezordine, scut pentru sine, opera de maturitate artistică deplină a poetului.Poetul este acum mai izolat în inima disperării. E dur şi tragic.Se remarcă acum preocuparea de a se descătuşa de propriile frământări prin demetaforizare, prin concizie, prin nerisipire şi prin sugestie organizată în esenţă. Schemele poetice ajung până la ermetism deghizat în dicteuri care desolemnizează imaginea. Cruzimea şi degradarea cedează locul ironiei, absurdului calculat.

Sinestezia expresionistă  dintre logos şi realitate, prezentă pînă în această  etapă, se recompune acum în suprarealitate. Acest fapt conduce la ideea că orice poate coabita cu orice (într-o confuzie provocată), slăbind şi mai mult, până la desfiinţare, graniţa dintre normal şi anormal. Se iau în răspăr ordine şi dezordinea, amplificând lectorului spaima în faţa pierderii definitive a sensurilor. Oportunul şi târziul nu fac parte din nici o lume, totul e suspectat şi invectat. Ironia conduce discursul (aproape în totalitate depoetizat) către o formă mascată de gratuitate. O poezie a nimănui către nimeni.

Suprafeţele poetice sunt falii care alunecă; propoziţiile se asociază în vecinătăţi nonamiabile; în hazarduri. Ordinea – atâta câtă există – este de la strigăt (bine mascat în paradoxuri) spre moarte (percepută ca un gest aprioric în sens kantian).

Natura, foarte puţin prezentă, se întoarce în elementele care devin personaje şi acţionează  conform regiei auctoriale. Ele sunt instrumente ce compun o epopee; referenţială este „poezia ca viaţă”. Nu există decoruri în sens tradiţional; totul e o parabolă.

Decorul nu e static, ci metabolism în mişcare, într-o mişcare proprie, imprevizibilă şi se derulează  în virtutea unei forţe centripete, dezlănţuite şi ireversibile. De aici şi impresia că poezia lui Caraion este un iureş imaginativ, o sinestezie în mişcare. Elementele sînt descleştate din panoplia din care dicţionarele le-au abandonat.

În urma acestor date se naşte, firesc, întrebarea: – Ce însemnătate are întreaga operă poetică a lui Ion Caraion, grefată în câmpul atât de contradictoriu al liricii române contemporane?

În mod cert, Caraion este singurul poet român pentru care cuvintele sunt plăgi dureroase transpuneri in integrum ale unui colaps existenţial. Tehnici expresioniste şi futuriste, viziuni suprarealiste sinestezie simbolistă, ermetism, accente clasice, colaje dadaiste coexistă în unitate. Iar unitatea dă tonul durerii. Suferinţele şi singurătatea poetului care a trebuit să vadă totul în negru sunt devastatoare.

Este, probabil, cea mai ciudată  poezie pe care a produs-o literatura română în secolul al XX-lea. Aici nu are nici rădăcini, şi, pînă în prezent, nici urmaşi; neintegrabilă într-o singură sferă poetică,  ce să mai spunem de un curent literar. Poemul său este o lume dezmembrată. Adevărul lumii este răstălmăcit în compromisuri; ele devin opere în sine într-o rostire dezarticulată. Prin această prismă, iluzia este perfect regizată de autor.

Poetul se prelinge ca o siluetă informă la întâmplare pe lângă ziduri, în tăcerea nopţii sau în absenţa zilei, în căutarea unui adevăr fundamental. Întâlnirea sa cu obiectele este pământească, este o adâncime umbroasă. Realitatea este astfel înşelată – lumea e o comedia macabră. Universul uman este tîrziu şi departe iar omul, sosit incognito pe acest pămînt, rămîne un condamnat necunoscut al ferestrelor cunoaşterii.

Unicitate a dezastrului fin, lirica lui Caraion este singularitatea cazului lui Stelian Diaconescu, copilul plecat din cătunul Palici al unui micuţ sat buzoian să caute adăpost în pântecul cuvântului. A cutreierat prin oraşe, prin închisori, prin redacţii, prin limbile pământului, stând drept în furtună.

A găsit vreodată ceea ce căuta?

„Hazardul aude.

L-am încercat.

Am greşit?Tot ce e viaţă nu a cuminţenie seamănă, ci cu o greşeală… Şi a greşeală.

Fireşte că am greşit.

Izgonirea din rai este un drept al fiecărui om. Iar tentaţia, eternitatea lui.” (Ion Caraion, Sfîrşitul continuu, pag. 494)

sursa foto: http://www.gibsonpr.de

autor Silvian Floarea, colaborator al revistei Faleze de piatră

Smerita lumină a opaiţului

Şirurile cărţilor rămase nearanjate în rafturile bibliotecii din sediul Asociaţiei Iulia Haşdeu pentru UNESCO se acoperiseră de un pufuşor format din ace minuscule vibrate în aerul încăperii. Tabloul Iuliei dintre ferestre era uneori strâmbat, de parcă o mână alungase imaginea unei treceri luminoase într-una din amiezile şi după-amiezile când membrii activi sau simpli vizitatori participă la întrunirile de cenaclu sau acum mai nou la Academia de iniţiere. Sala stă necercetată de vreo fiinţă câteva zile şi se adună părţi minuscule aproape invizibile din corpurile noastre energetice lăsate acolo… Chiar şi pe pereţi se văd mustăţile unei catifele fine ale acestui fenomen numit indezirabil „praf”. Privesc cu ardoare în orice sală muzeală aceste existenţe stinse din vizitatori pe diferite obiecte. Este o arhivistică a trecerii umbrelor dintr-o existenţă pământească în cea celestă.

artist Alexandru Ardelean, Lumina sărbătorilor de iarnă 01

Pleoapele se mişcă impresionate de fixarea contururilor. De sub jaluzeaua privirii mele absorbite de cărţile odihnite pe masa dintre ferestre, vizavi de cotul sălii mari de întruniri, este doar o parte din bogata bibliotecă a asociaţiei. Am împrumutat şi eu câteva cărţi rare pentru documentarea privind cartea ce m-a împins s-o scriu. Acum jucau luminiţe colorate după titlurile de pe coperţi. Simţeam plămada lutului acelor mâini ce le-au meşteşugit discursul editat. Zâmbesc ascunsului dintre cotoarele tipăriturilor, chicotind ca în copilărie la o năstruşnicie. Firescul mă repune pe coardele unei vibraţii între mine şi imensul şirag al cărţilor spre tavan. Ridic mai întâi cătarea ochilor apoi reiau drumul de jos de la ultimul raft spre a-mi corecta nerăbdarea. Încet, lent, cu atenţia relaxată, pe fiecare cotor vedeam titlul citeţ îmbrăcându-mi dosarul ocular. Sunt ca un registru fidel care are încorporat înregistrările cărţilor strâns înregimentate în rafturi. Constat sensurile repartizării lor pe domenii, după numele făuritorilor lor, după istorie, artă… Nu clipesc pentru că respiraţia mea trăieşte fiecare contur de carte contopindu-mă cu ea. Nu din mine ies virgulele de praf în aşezarea akashică, ci din filele de sub cuvertura cărţilor. De deasupra lor şi dedesubtul lor vibrează smerit o lumină… Este o lecţie, mi-am zis, dată aici de amfitrioana casei, Iulia Haşdeu… Prind cu mâna o rază jucăuşă apoi cu cealaltă mă înconjor de şnururile luminoase. Privirea mi se duce spre spatele bibliotecii căutând nu ştiu ce trecând într-o vibraţie muzicală spre pereţii din spatele ei. Mă simţeam găzduită printre cărţi. Culuare lungi mi se deschid alergând după lumină prin cotituri spiralate ori zigzagate, ca a unui râu întortocheat scăpat din izvor. Atunci s-a ivit o mână luminată de un opaiţ oprindu-mă din risipirea copilărească. Ce căutam, de fapt? Pe bunica prafului de pe cărţile unei biblioteci? Mâna arcuită cu o mişcare dantelată tresări să mă întoarcă molcom sub bolta micuţei luminiţe.

artist Alexandru Ardelean, Lumina sărbătorilor de iarnă 03

Acolo se rulau necontenit filme din memoria existenţială a acestui locaş de trăire a familiei Haşdeu. Survolam privegherile materne ale mamei asupra copilei, ambele botezate Iulia. Fiecare filă de viaţă se depunea cuminte în lumina opaiţului, până la ultimul clişeu când am apărut şi eu deasupra vitrinei cu fotografii pe care o aranjasem la ultima curăţenie organizată. Şirurile emoţiilor se rulau încet, parcă să văd şi să înţeleg, că nu ataşamentul mi l-a înregistrat, ci gestul meu simplu.
Mâna ce ţinea opaiţul strângea grămăjoarele căzute lângă fotografia Iuliei ce o lipisem pe un nou cadru cartonat. Deasupra vitrinei se formase un ou incandescent în care intrau grăunţii prafului de pe obiectele încăperii. Tabloul Iuliei dintre ferestre se îndreptă. Simţeam că-mi mătura o mână nevăzută privirea, respiraţia, poate chiar gândul.
Împărtăşindu-mi iubirea, o lumină smerită mi-a purtat fericirea într-o făclie de opaiţ. Firimitura de praf nu mai era o ameninţare, ci un suvenir de mare preţ.

autor Angela Djigola

născută în 09.09.1941, Gara lipnic, Ocnita, judetul Soroca, Basarabia, intr-o familie de ceferisti. Familia emigreaza in tara si locuim in diverse orase pana ne stabilim in Bucuresti. Absolv Fac. de Limba si Literatura Roamana, promotia 1964, imi completez studiile cu Fac. de Teologie, de Ziaristica si Arta. Lucrez in invatamant 2 ani, ma transfer in presa cotidiana la corectura. Scriu diverse articole, reportaje, eseuri, povestiri si poezii. Activez in cateva cenacluri ca elev-scriitor scriu si debutez in Radio cultural pt. scolari, Scanteia pionierului, serbari oficiale cultural-artistice, Tabere de creatie. Debut in volum 2002 cu Destainuiri astrale, poezii, lansare la Clubul Camerei Deputatilor, moderator prof. Mihai Radan, deputat Grupul minoritatilor. In 2009 tiparesc vol. Tandre poeme cu lansare la Salonul de carte Amplus International 2010.  In prezent activez in Asociatia culturala Iulia Hasdeu pentru UNESCO, presedinta prof.univ.dr. Crina Bocsan. Proiecte in derulare pentru tiparire volumul Povestiri dulci, cu reportae, eseuri si povestiri dintr-o viata. Cartea Harul duhovniciei despre parintele scriitor Arhimandritul Ioanichie Balan, la a carui carte Patericul romanesc am fost corector in timpul decembrie-iunie 1989-1990, fiind cooptata in cadrul Patriarhiei la Biroul de presa pt. scoaterea unui ziar Vestitorul Ortodoxiei unde ma transfer si lucrez la corectura 4 ani. Sprijin infiintarea tipografiei Manastirii Adormirea Maicii Domnului, Schitul brancovenesc din Militari si debutez cu primul volum de poezii tiparit aici in 2002. Lucrez 2 ani la reeditarea de carti religioase pentru slujire desfiintate. Fac documentarea pt. o istorie a Zidului de rugaciuni neintrerupte sustinute de Biserica Ortodoxa de Stil Vechi din Romania.
Ca terapeut imi ingrijesc tatal de 91 de ani, mama decedand de curand la 89 de ani, avandu-i in supraveghere de 27 de ani, material deosebit pt. o carte de investigatii asupra traversarii varstei a treia cu prelungirea vitalului.

Lumea văzută prin ochii Înțeleptului (II): întâlniri

În clipa în care intră în studioul micuț de radio zâmbi fără să vrea. Nu, nu era mândria de a fi invitată la o emisiune ascultată de mii de oameni. În fond, nu se întâmpla pentru prima dată – și era ceva obișnuit să vorbească despre cercetare, despre subiectele care o preocupau și care îi aduseseră, de-a lungul anilor, o meritată celebritate în lumea academică.

Zâmbea în amintirea anilor ce o despărțeau de acest loc. Cu douăzeci de ani în urmă, ar fi fost poate împlinirea unei umbre de orgoliu; pe atunci gândea altfel, respira altfel, avea ambiția de a arăta întregii lumi că este un om puternic, dăruit cu talente care erau numai ale ei. Însă numele ei avea un alt ecou, care nu îi aparținea în totalitate. De fiecare dată când spunea cum o cheamă, lumea se gândea în primul rând la tatăl ei. Și tot așa, de fiecare dată, urma și fatidicul „fiica celebrului…” care o punea mereu în încurcătură. Era într-adevăr mândră de tatăl ei, de ceea ce realizase într-o viață dusă sub semnul pasiunii pentru frumos. Dar, în acele momente, se întreba dacă va avea vreodată dreptul să fie privită și acceptată pentru ceea ce reprezenta ea însăși, fără ajutor din partea unui nume. Și pentru asta, alesese lumea.

Fusese oare alegerea ei conștientă – sau doar o pură întâmplare? În clipa deciziei, acționase aproape hipnotic, pășise spre lumea liberă fără să se mai uite înapoi, fără să-i pese că tot ce luase cu ea era un bagaj de amintiri și câteva bancnote care, realist vorbind, i-ar fi ajuns doar pentru câteva zile. Nu se gândise la asta atunci. Fusese una dintre puținele decizii pe care le luase într-o clipă, fără reflecția obișnuită  asupra variantelor și a consecințelor lor. Fără să știe ce o așteaptă. Plecase în căutarea propriei identități, într-o lume despre care știa foarte puține lucruri, dar care, intuitiv, părea să fie lumea ei. Nu greșise. Se regăsise acolo, în noul ei spațiu în care descoperise că putea respira normal, că putea privi oamenii în ochi fără să i se răspundă cu suspiciune, că putea trăi și gândi și crea așa cum doar bănuise că se poate.

Privind în jur, observă microfonul așezat pe pupitru. Oare ce întrebări o așteptau? Ce doreau să știe oamenii aceștia care o invitaseră și care acum o priveau cu simpatie, cu deferență, așa cum se cade când oaspetele tău este o „celebritate”?

Ce cuvânt incomod… Cu atât de multe sensuri diferite, în funcție de gândurile și speranțele fiecăruia… Dorința de a ieși din rând, de a fi altfel sau, de ce nu, de a șoca – toate pentru un scop simplu și foarte pragmatic: publicitatea și faima aduc bani… mulți bani… Din punctul ei de vedere, ar fi înlocuit oricând acel cuvânt jenant cu un altul: consacrare. Fiecare om se naște cu un har; totul este să aibă răbdare să-l descopere și să-l hrănească, până când, din mâinile sau din mintea sa, ideile prind formă. Și, la urma urmelor, omul este celebru doar prin el însuși. E suficient să-ți placă ceea ce faci – iar atunci alegerea este cea potrivită, iar consacrarea apare firesc.

artist Nynna Vizireanu

Se așeză în fotoliul comod și încercă să se relaxeze. Încă o mai uimea modul în care își cântărea existența între aici și acolo. Ca și cum în ea trăiau două ființe diferite. Încercase mereu să dărâme barierele care despărțeau cele două lumi; dar barierele existau mai degrabă în mintea oamenilor, în felul în care se priveau, în modul în care făceau conexiunea între ieri – azi – mâine… Făcuse parte și ea din această lume pe care acum o privea fără teamă, de aproape, amintindu-și totuși de durerile care o legau de ea. Era lumea în care crescuse; iubise și iubirea se sfârșise în suferință; se aruncase în studiu cu încăpățânare și entuziasm, ignorând limitele impuse de o societate alienată în care credea foarte puțin. Câteodată se regăsea în poezie; cuvintele păreau să se nască firesc, alunecând peste apele timpului… și cobora și ea cu ele, pe val, descoperindu-și în vâltoarea versului o altă identitate, un alt „eu” mai curat, mai pur, o pace interioară ce creștea în timp, o lume a apelor purificate de orice aluviune, în care putea privi cu ochii deschiși până la capătul adâncurilor.

Trecuseră deja câteva minute, iar întrebările și răspunsurile se înșiruiau firesc, fără semnalul de alarmă al vreunei surprize. La urma urmelor, n-avea de ce să se teamă. Îi plăceau surprizele; din ele se năștea inspirația. Altă diferență între lumea de aici și cea de dincolo. Aici, surpriza era adesea o nouă întrebare fără răspuns. E greu să-ți trăiești libertatea? Se gîndi la ziua în care plecase, purtând în ea acest singur cuvânt. Dar cei pe care îi lăsase în urmă, ce gîndeau ei despre libertate? O găsiseră cu adevărat? Tonul precaut al redactorului o punea pe gânduri. Ea, cea „de dincolo”, ce ar fi făcut dacă rămânea aici?

Și atunci înțelese dintr-o dată despre ce trebuia să vorbească. Nu despre ea însăși – oricine ar fi vrut să afle ceva despre ea, putea să-i găsească numele pe coperțile cărților pe care le lăsase în urmă. Putea descoperi o frântură din sufletul ei. Sau din ceea ce înțelesese în anii lungi de studiu. Nu, nu ea trebuia să fie subiectul acestui interviu…

… Înțeleptul îi luase mâna într-a sa și o ridicase imperceptibil spre inimă, zâmbindu-i cu o căldură pe care ea nu o mai simțise până atunci. Înfășurat în roba roșie atât de familiară celor ce îl cunoșteau, o privise pe deasupra ochelarilor rotunzi, iar ea simțise că trecutul și prezentul ei și al lui se întâlneau într-un punct comun. Fusese unul din acele rare momente din viața unui om în care uiți de tine și te dăruiești clipei, sperând ca aceasta să dureze o eternitate. Acasă – într-o altă viață – nici nu se gândise vreodată că l-ar putea întâlni, că ar putea să-i pună întrebările care să o ajute să înțeleagă. Și totuși, viața ei fusese o continuă surpriză, culminând acum cu acest moment mult așteptat. Iar acum zâmbea cum nu mai zâmbise niciodată până atunci, de undeva din adâncul ființei sale și zâmbetul ei însemna încredere, bucuria întâlnirii, pace.

Era doar un om. Dar reușise să împingă limitele înțelegerii umane dincolo de granițele lumii, așa cum o înțelegem noi, ceilalți, de obicei. Cu câteva ore mai înainte îl ascultase vorbind unei săli arhipline, despre pacea dinlăuntru și pacea din afară. Exilul impus nu îl înăsprise, ci mai degrabă îi deschisese o cale neașteptată spre descoperirea unei alte ipostaze de viață. Sigur, exilul ei fusese unul autoimpus – și tocmai atunci când lumea ei părea să redescopere libertatea. Dar lumea din care venea nu se schimbase prea mult; oamenii păreau să se teamă la fel de mult de libertate, ca și atunci. Exilul lui lăsase în urmă sânge și moarte, pe care nu putuse să le împiedice nicicum. Locul pe care el îl numea acasă continua să își caute pacea, dar libertatea spirituală dăinuia doar pentru că oamenii de acolo, de departe, îl purtau mereu în gând.

Nu, lumea de aici nu se schimbase prea mult. Oamenii continuau să viseze – și visând uitau să trăiască. Dincolo, în cealaltă viață a ei, omul trăia cu pasiune fiecare clipă, fără iluzii inutile, într-o permanentă competiție cu el însuși. Aici se caută pretexte pentru a amâna viața; acolo se caută motive pentru a trăi mai intens.

Ah, iar se cufunda în retorică! Devenise aproape un al doilea mod de a fi și răsucea orice idee pe toate fețele. Își privi discret ceasul de la încheietura mâinii și constată, cu surprindere, că timpul dedicat interviului se apropia de sfârșit. Oare se făcuse înțeleasă? Oare spusese tot ce trebuia spus? Niciodată nu poți fi pe deplin sigur. Dar mai e timp. Aici sau în altă parte; cuvintele se înșiruiau firesc, ca și cum cineva i le-ar fi suflat în ureche. Asta o învățase Înțeleptul: să vorbească fără teamă, dar să aibă răbdare să și asculte. Sunetul timpului – sunetul glasurilor în dialog – sunetul apelor vieții – sunetul muzicii – sunetul sufletelor cuprise de compasiune.

Interviul se încheiase. Se regăsea acum în aerul tare al serii de primăvară, grăbindu-se spre casă și spre viața care o astepta într-o continuă răscruce de drumuri. Asta își dorise și se bucura că timpul îi fusese aliat. Știa încotro merge și de ce; poate chiar această înțelegere o salvase.

Mirosul frunzelor proaspete, abia mijite pe crengile castanilor, transformase strada într-un mic miracol. Era mirosul de acasă; mâine, sau poimâine, avea să recunoască și celălat parfum, al cireșilor ce o așteptau dincolo. Nu puteau înflori în lipsa ei. Dintr-o curte se auzeau glasuri de copii; ființe nevinovate care aveau, poate, șansa să descopere ce este adevărata libertate.

Puținii trecători de pe strada micuță treceau grăbiți pe lângă ea, ușor mirați să o vadă zâmbind fără motiv; părul i se zbătea în vânt, iar o șuviță rebelă îi aluneca peste ochi. Trase adânc aer în piept, închise nasturii pardesiului și întoarse încă o dată privirea spre clădirea masivă pe care o cunoștea atât de bine, din cealaltă viață a ei, apoi plecă mai departe, într-o nouă căutare, spre acel cuvânt care, așa cum o învățase Înțeleptul, le cuprindea pe toate celelalte…

Mai 2010

autor Carmen Ardelean, redactor al revistei Faleze de piatră

Retrospectivă Gina Hagiu la Căminul Artei din Bucureşti

În urmă cu numai o lună, pasionații de artă plastică din București au avut prilejul de a-și satisface gustul artistic vizitând expoziția dedicată pictorului Eugen Popa, deschisă la Galeriile Orizont. Cu acea ocazie, vizitatorul întâmplător a putut afla că spiritul viu din spatele acelei expoziții este chiar soția regretatului pictor, Gina Hagiu, ea însăși artist plastic. După 1996, anul morții pictorului (distins cu numeroase premii naționale și internaționale, onorat cu titlul de membruHonoris Causa conferit de Academia Internațională Campanella din Roma), această adevărată doamnă a artei românești și-a dedicat întreaga energie păstrării, în memoria amatorilor de artă, a valorilor create de soțul său de-a lungul unei vieți marcate de o creație fertilă și inovatoare.

Imagini din expoziţie

Într-adevăr, după moartea soțului ei, Gina Hagiu și-a pus în umbră propriul talent excepțional și și-a dedicat toți acești ani încercării de a face cunoscute (celor care nu le știau deja) picturile, gravurile sau desenele lui Eugen Popa, astfel încât iubitorii de artă de orice vârstă să trăiască minunate clipe de delectare în fața nudurilor delicate (multe inspirate de perioada petrecuta de către artist, împreună cu soția, în China, între 1960-1962), a picturilor reprezentând flori și fructe, a desenelor sau studiilor în cărbune care îndeamnă privitorul să parcurgă mental același drum inițiatic al artistului spre perfecțiune.

Pictoriţa Gina Hagiu pregătindu-se să dea autografe pe albumul retrospectiv

Timp de două săptămâni, delicată și totuși plină de o forță vitală uimitoare, pictorița Gina Hagiu a fost o gazdă primitoare, gata să îți vorbească despre momentul creației, despre o viață de artist, despre cum se pot depăși toate obstacolele prin iubire.

Pictorița Gina Hagiu iubește pictura, dar, mai presus decât orice, iubește memoria soțului său dispărut. Albumul „in memoriam” Eugen Popa, apărut în 2004 și lansat la deschiderea expoziției retrospective găzduite de Sala de expoziții Brâncuși, de la Palatul Parlamentului, a fost doar un inceput.

Au urmat alți câțiva ani de muncă asiduă, de selectare a unui mare numar dintre lucrările lui Eugen Popa, pentru ca acestea să-și găsească locul potrivit în ceea ce, în 2008, avea să devină “Casa Memoriala Eugen Popa” din Săvârșin. Un vis comun al celor doi artiști își găsea, astfel, în sfârșit, împlinirea.

În expoziția de la Galeriile Simeza, ciclul de nuduri, florile în culori luminoase, desenele și schițele – inclusiv cele din perioada de creație petrecută în China – au atras un public numeros, gata să uite de tensiunea vieții citadine timp de câteva zeci de minute dedicate artei.

Împreună cu pictoriţa Gina Hagiu

Dar surprizele oferite nouă de către doamna Gina Hagiu nu s-au oprit aici. După numai o lună, Bucureștiul s-a transformat iarăși într-un templu al artei plastice, odată cu deschiderea retrospectivei ce cuprinde o selecție din lucrările artistei, la “Căminul Artei” din București.

Spațiul expozițional generos s-a dovedit aproape neîncăpător pentru numărul mare de lucrări expuse, lucrări ce acoperă o viață de artist dedicat descoperirii frumuseții ascunse în culoare. Desene, portrete, siluete delicate, fragmente de viață desprinse din locurile pe unde a trecut, peisaje, păsări sau ciclul dealurilor moldovenesti conturate în combinații coloristice surprinzătoare care te lasă să dai frâu liber imaginației – toate acestea înseamnă tot atâtea etape din viața acestei artiste complexe de mare talent, actriță și apoi artistă crescută într-un mediu cultural fertil, marcat în anii copilăriei sale și de prezența creatoare a fratelui său, regretatul poet Grigore Hagiu.

Dincolo de satisfacția trăirii unui moment special al dezvăluirii artei în forma sa cea mai pură, dincolo de bucuria descoperirii adevăratelor valori, personalitatea Ginei Hagiu, prezența sa luminoasă reprezintă șansa de a retrăi o pagină importantă de istorie culturală românească. Îți vorbește cu pasiune despre debutul ei în arta plastică – venit aproape ca o surpriză pentru mulți, căci pictorița de astăzi a fost, la început, o apreciată actriță a Teatrului Național, colegă de generație cu Olga Tudorache. Despre anii în care, alături de soțul său, a descoperit, în China, o lume necunoscută și miraculoasă, o artă ale cărei ecouri abia se făceau simțite într-o Europă a începutului anilor 1960 ce încă nu reușise să-și vindece rănile postbelice. Despre Marele Zid, casele construite pe canale, păsările, copiii, templele sau fețele lui Buddha, tot atâtea laitmotive pentru bucuria creației. Despre căldura cu care a fost întotdeauna întâmpinată de oameni, oriunde s-ar fi aflat. Despre frământările sufletești ce se liniștesc în tușele culorilor vii, izvorâte dintr-o profundă înțelegere a lumii, a purității acesteia, dincolo de bine și rău, dincolo de toate întrebările care își caută răspuns. Și, în acest context, nu este deloc surprinzătoare prezența, la deschiderea acestei expoziții retrospective, a Excelenței Sale, Ambasadorul Republicii Populare Chineze la București. Momentul expozițional a fost de asemenea memorat pe peliculă, de către reprezentanți ai televiziunii chineze, ca o confirmare a faptului că publicul din această țară nu numai că nu a uitat-o, ci rămâne legat de viața artistei pentru totdeauna.

Emoţia întâlnirii cu publicul

De-a lungul anilor, creația de excepție a pictoriței Gina Hagiu a trezit numeroase ecouri, în presa românească și internațională. Multe dintre articolele apărute astfel au fost păstrate cu grijă și dăruite acum cititorului într-un capitol al albumului retrospectiv lansat cu ocazia acestei expoziții. Nichita Stănescu i-a dedicat o poezie: “… ne desenai cu un cuvânt / când surâdeai ca orizontul…” afirma poetul în 1983. Eugen Schileru, Ionel Jianu, Ion Brad, Bernard Blancotte, Petru Comarnescu, Gabriela Melinescu sunt doar câțiva dintre cei care au scris cuvinte elogioase despre talentul ei și despre calitățile sale de OM. În sfârșit, albumul n-ar fi fost complet fără zecile de fotografii-mărturii, ce păstreaza imagini din altelierul pictoriței, din întâlnirile sale memorabile cu oameni de cultură din țară și din străinătate, cu Regele Mihai și Regina Ana la Casa Memoriala Eugen Popa de la Săvârșin.

Pentru Gina Hagiu, fiecare dintre aceste momente este încă la fel de viu și artista este oricând gata să-ți povestească mai mult, cu aceeași pasiune, prinzând eternitatea clipei în numai câteva cuvinte. Da, vitalitatea sa este molipsitoare și, după ce o asculți, te simți întinerit, îmbogățit sufletește și fericit că ești contemporan cu ea.

Gina Hagiu este o adevărată aristocrată a artei. Dincolo de trecerea timpului și de succesiunea firească a atâtor curente artistice, pictura sa vorbește despre valoarea care rămâne, despre durabilitatea sentimentului artistic și calitatea lucrului făcut cu pasiune.

mai 2010

autor Carmen Ardelean, redactor al revistei Faleze de piatră

Lorenzo Perrone – Creștinul cel Drept (bilingv română-engleză)

Aceasta este o poveste adevărată. Lorenzo Perrone (personajul principal) era un zidar din Alba (în regiunea italiană Piemont). Lucra ca meșteșugar și fusese angajat de nemți ca să muncească pentru naziști. Într-o zi din iarna lui 1944 un prizonier de la Auschwitz, ajutor de zidar îmbrăcat în zeghe, a fost adus ca să-l ajute pe Lorenzo; era Primo Levi, membru al Rezistenței antifasciste din Italia și evreu deportat în ’44 într-un lagăr de muncă forțată. Înainte de război, Primo fusese inginer chimist și, în virtutea pregătirii sale, director într-o fabrică de vopsele. După ce a fost arestat ca partizan, a fost selectat pentru muncă forțată în locul camerelor de gazare și s-a trezit față în față cu Lorenzo, care l-a înjurat în italiană, cu un puternic accent piemontez, pentru că răsturnase o găleată cu mortar. Acest prim incident i-a apropiat, deoarece și-au descoperit limba comună, căci amândoi veneau din aceeași regiune a Italiei și vorbeau cu accentul local. În anul care a urmat, Lorenzo a devenit îngerul păzitor al lui Primo Levi, ajutându-l în secret, aducându-i zilnic o gamelă mare, metalică, plină cu supă.

foto Lorenzo Perrone

În al treilea volum al său de memorii de la Auschwitz, intitulat Moments of Reprieve (Clipe de răgaz), publicat în 1981, Primo Levi notează următoarele: “Adesea, găseam în supă sâmburi de prune, coji de salam și odată chiar o aripă de rândunică, cu tot cu pene, altă dată o bucată ruptă dintr-un ziar italian… ce să mai vorbim: litrul acela de supă ajuta la echilibrarea necesarului zilnic de calorii. Într-o zi, am găsit niște pietricele în supă și Lorenzo s-a scuzat, explicând că o bombă explodase chiar lângă el, asurzindu-l.” Dacă Lorenzo ar fi fost prins că ajută un prizonier evreu antifascist, ar fi sfârșit și el închis la Auschwitz, în așa-numitele barăci pentru reeducare. Și totuși, Perrone l-a ajutat pe Levi, trimițând scrisori în Italia și făcând în așa fel încât să-i facă rost de hârtie și creion. Curând, ca urmare a corespondenței, Levi a primit din partea familiei un pachet cu ciocolată, prăjituri și lapte praf. “Pachetul acela neașteptat, improbabil, imposibil a venit ca un meteorit, un obiect divin încărcat de simboluri, neprețuit și de mare efect.” Din păcate, o bună parte din mâncare i-a fost furată, în ziua de Crăciun, de către alți deținuți înfometați, pe când Levi era la spălător. “Cu coada ochiului am văzut cum haina cu mâncarea cusută în căptușeală s-a ridicat în aer, ca și cum cineva o pescuise, prin fereastră, din cuiul în care era agățată.”  Repezindu-se, gol, în gerul de afară n-a mai găsit pe nimeni. Alți oameni flămânzi sărbătoreau Crăciunul pe seama lui și poate că rosteau și o binecuvântare.

După  retragerea nemților de la Auschwitz Al Treilea Reich își trăia ultimele clipe. Levi, doborât de scarlatină, a rămas acolo. Ultimii deținuți au fost trimiși într-un infam marș al morții și majoritatea nu au supraviețuit.

Perrone a plecat, pur și simplu, acasă pe jos, urmând traseul căii ferate și, curând după aceea, vorbind cu familia lui Levi, le-a descris condițiile vitrege pe care le lăsase în urmă, spunându-le că nu era de așteptat ca Primo să fie în viață. Dar, cinci luni mai tîrziu, Levi s-a întors, după un ocol prin Rusia și s-a dus drept la îngerul său păzitor. La Auschwitz, Lorenzo i-a dat o vestă pe care să o poarte sub haina de deținut, un gest binecuvântat pe vreme de iarnă. De această dată, Levi i-a adus lui Lorenzo un pulover tricotat de mână dar, din păcate, tensiunea războiului și lagărele l-au dus pe Lorenzo în pragul depresiei: era obosit de moarte, dezgustat fără leac și alcoolic în ultimul grad. În 1952 Levi s-a ocupat de internarea lui într-un spital, dar Perrone a fugit de acolo și l-au găsit apoi afară, prăbușit și în comă alcoolică, iar la numai câteva ore după aceea a murit. Pentru a-i onora memoria Levi și soția sa i-au dat fiului lor numele de Renzo, iar fiicei lor, al doilea nume de Lorenza.

Treizeci și cinci de ani mai târziu, după multe cărți de succes, acest talentat autor al timpului nostru, Primo Levi, suferind de o depresie profundă legată de experiența sa în Holocaust și de desconsiderarea din partea forurilor literare ce îl considerau un simplu memorialist, s-a sinucis aruncându-se de pe scara clădirii în care locuia.

Doisprezece ani mai târziu și la aproape 50 de ani după moarte, Israelul l-a onorat, incluzându-l între Creștinii cei Drepți pe Lorenzo Perrone, zidarul care și-a riscat viața pentru Primo Levi la Auschwitz. Consulatul Israelului i-a conferit premiul fratelui bolnav al acestuia, Secondo Perrone, un instalator pensionar în vârstă de 83 de ani. O placă memorială i-a fost dedicată, la Ierusalim, bărbatului despre care Primo Levi spune: “Lorenzo nu a fost un supraviețuitor, ci a murit bolnav de supraviețuire.”

Din păcate, evenimentul a fost ignorat de media și numele său va rămâne aproape anonim pe dealul stâncos din Ierusalim, în Muzeul Memorial al Holocaustului numit Yad Vashem, unde un drum străjuit de arbori conturează grădina solemnă în care creștinii care au salvat evrei în timpul nazismului au fost onorați prin nume, copaci și plăci comemorative. Sic Transit Gloria Mundi.

Traducerea din limba engleză de Carmen Ardelean, redactor al revistei Faleze de piatră

sursa foto: www1.yadvashem.org

Lorenzo Perrone — The Righteous Gentile

Lorenzo Perrone was a bricklayer from the town of Alba (Piedmont, Italy). He was a craftsman hired by the Germans to work for the Nazis. One day in the winter of 1944 an assistant bricklayer in striped prisoner’s garb from Auschwitz was brought to help Lorenzo; he was Primo Levi, a member of an anti-fascist resistance in Italy and a Jew, deported in ‘44 to a slave labor camp. Before the war, Primo was a chemical engineer, and as such a top manager in a paint factory. After his arrest as a partisan, he was selected for hard labor instead of the gas chambers, and found himself next to Lorenzo,cursed in Italian, with a Piedmontese accent, for spilling a bucket of mortar. This opening incident brought them together because they discovered a common language ,both from the same region in Italy with a specific accent. Lorenzo became Primo Levi’s guardian angel for the next year, secretly helping him, bringing daily a large metal canteen filled with soup.

In his third book of memoirs from Auschwitz, “Moments of Reprieve,” published in 1981, Primo Levi writes “In the soup we found often plum pits, salami peels and once, even the wing of a sparrow, with all its feathers, another time a scrap of Italian newspaper … the bottom line is that: that quart of soup helped him to balance the daily calorie count. One day, the soup contained some pebble, and Lorenzo apologized, explaining that a bomb exploded next to him, burying the tin with soup, and bursting Perrone’s eardrum.” Had Lorenzo been caught helping a Jewish anti-fascist prisoner, he would have ended up a prisoner himself in Auschwitz in the so-called re-education quarters. But Perrone helped Levi nevertheless, sending mail to Italy and arranging for Levi to have paper and pencil. Soon the correspondence triggered a package from Levi’s family, with chocolate, cookies and powdered milk. “That unexpected, improbable, impossible package was like a meteorite, a heavenly object charged with symbols, immensely precious, and with enormous momentum.” Unfortunately, most of the food was stolen on Christmas by hungry inmates while Levi was washing himself: “Out of the corner of my eye, I saw my jacket with the food sewn into it rising in the air like someone had fished it from the small window above the nail where it was hanging.” Dashing outside, naked in the frozen weather, he found nobody. Some other famished men were celebrating Christmas at his expense, even blessing him.

After the Germans’ retreat from Auschwitz, the last moments of the Third Reich began. Levi, struck by scarlet fever, was left behind. The remaining inmates were sent off on an infamous death march and most did not survive. Perrone simply walked home by following the rails and soon, talking to Levi’s family, he described the conditions he had left behind as unspeakable and that no one should expect Primo to be alive. But Levi returned five months later via Russia and went straight to find his guardian angel. In Auschwitz, Lorenzo gave him a vest to wear under his prison garb, a godsend gesture in the wintertime. This time, Levi brought Lorenzo a hand-knit sweater, but sadly enough, the stress of war and the camps had a depressing effect on Lorenzo, who was mortally tired, weary without remedy and heavily alcoholic. In 1952, Levi arranged for him to be committed to a hospital, but Perrone slipped away, and was found lying outdoors in an alcoholic stupor, and died a few hours later. To honor his memory, Levi and his wife named their son Renzo, and gave their daughter the middle name of Lorenza.

35 years later, after many successful books, this gifted writer of our time, Primo Levi, suffering from heavy depression related to his experience of the Holocaust and the slight of the literary establishment that considered him only a memorialist, committed suicide by jumping of the staircase at his building.

12 years later and nearly 50 years after his death, Israel bestowed the Righteous Gentile honor to Lorenzo Perrone, the Italian bricklayer who risked his life for Primo Levi in Auschwitz. The Israeli Consulate presented the award to his ailing 83-year-old brother, Secondo Perrone, a retired plumber. A plaque was dedicated in Jerusalem for the man who, as Primo Levi puts it, “ Lorenzo was not a survivor, but died of survivor’s disease.”

Unfortunately, the media ignored the event, and his name will remain almost anonymous on a rocky hillside in Jerusalem at the Holocaust Memorial called Yad Vashem, where an avenue of trees delineate a somber garden where Gentiles who saved Jews in the Nazi-time were honored by names, trees and plaque.

author Valery Oisteanu

Simone Veil

Deţinuta 78651- membră a Academiei Franceze La 19 martie 2010, spre cinstea ei şi a înaltului forum al culturii franceze, Simone Anne Veil a fost aleasă membră a Academiei Franceze, a doua femeie în acest forum, după Marguerrite Yourcenar. S-a născut la 13 iulie 1927, la Nisa, tatăl fiind arhitect. În martie 1944, întreaga familie este deportată la Auschwitz, părinţii sunt ucişi, de asemenea o soră, un frate, iar cealaltă soră supravieţuieşte lagărului de la Ravensbrueck, unde era deporată pentru participarea la Mişcarea Franceză de Rezistenţă. ”Oamenii se miră cum am scăpat, este cel mai greu lucru pe care am putea să-l explicăm”. S-a căsătorit în 1946, cu juristul Antoine Veil ( numele ei de acasă era Jacob), are trei fii, nepoţi.

foto: Simone Veil

O femeie frumoasă, cu personalitate şi inteligenţă remarcabile, a fost inclusă în diverse guverne ale Franţei, în anii 1974-1979 a fost ministru al Sănătăţii într-un guvern de dreapta, a fost numită „doamna de fier a Franţei, pentru caracterul ei ferm, combativ, împotriva oricăror excese, demagogii populiste, presiuni dinspre blocul sovietic. Între anii 1979-1982 a fost Preşedinte al Parlamentului European, iar în 1985 a ieşit din politică, dedicându-se familiei şi vieţii private. Din păcate nu s-a preocupat de scris, dar a acordat numeroase interviuri care sunt mărturii ale unei supravieţuitoare a Holocaustului. Criteriul de primire în Academie a fost, desigur, marele prestigiu moral de care se bucură, ţinuta intelectuală. Unii au confundat-o , un timp cu Simone Weil (1909-1943), dar între ele nu există nici o legătură, decât originea evreiască. Deşi membră a unui partid de dreapta, Simone Veil a reuşit să treacă prin parlamentul francez o Lege care îi poartă numele, cu sprijinul socialiştilor, merit pe care populaţia l-a apreciat,. fiind în favoarea celor săraci Când a fost eliberată de la Bergen.- Belsen. de trupele britanice, a fost întrebată dacă este măritată. Chipul ei era îmbătrânit, mama murise de curând, ea avea numai 18 ani. Primirea în Academie este un omagiu adus unei femei puternice şi a unui martor a ceea ce se încercă să fie negat din motive obscure şi antiumaniste.

autor Boris Marian, redactor al revistei Faleze de piatră

sursa foto: http://www.gala.fr/les_stars/leurs_bio/simone_veil

Crima din tren

Acceleratul se deplasa, ca întotdeauna, în ritmul molcom al trenurilor româneşti. În compartimentul de clasa întâi se aflau doar două persoane: inginerul Ioan Negru, consilierul ministrului, adică eu, şi celălalt, de asemenea inginer, dar sătul de a fi slujbaş la stat, actualmente om de afaceri specializat în lucrări de hidroamelioraţii.

Era o zi neverosimil de frumoasă pentru sfârşitul lui noiembrie, un soare puternic ţintindu-l direct pe tovarăşul meu de drum. Cu un semn uşor, acesta îmi ceru permisiunea de a trage perdelele, după care şi-a reluat lectura. Ca să nu existe nici o îndoială că nu dorea să înceapă orice fel de discuţie, îşi ţinea în urechi casca de la micul său player şi dădea din când în când din cap în ritmul melodiei doar de el auzite. Eu mi-am luat cu mine, ca de obicei, o revistă cu cuvinte încrucişate, îndeletnicirea mea obişnuită pentru drumurile lungi în provincie, dar în ziua aceea, deşi ţineam publicaţia deschisă pe măsuţa de lângă fereastră, n-aveam nici un chef să dezleg vreun careu. M-am rezemat de speteaza fotoliului şi priveam în gol. În faţa mea, vedeam coperta cărţii pe care o citea celălalt: era o culegere de povestiri de Ray Bradbury. Fiind un obişnuit al librăriilor, cunoşteam diferitele colecţii ale principalelor edituri din ţară. Volumul din faţa mea nu părea tipărit în România, avea un design uşor ţipător pentru gustul meu, iar titlul era sufocat de culoarea închisă a unui desen a ceva ce părea să fie un submarin cu cap de peşte. Sunt de multă vreme un fan al lui Bradbury, am citit tot ce am găsit din scrierile marelui scriitor, iar acum simţeam cum îmi creşte ciuda că nu pot desluşi titlul volumului din faţa mea. Să mă aplec şi mai mult în faţă îmi era penibil, să conversez nu se întrevedea nici o şansă. Eu vorbesc engleza destul de bine, însă nu eram în stare să-mi dau seama despre ce carte a lui Bradbury era vorba.

La un moment-dat, celălalt îşi aprinse o ţigară, dar tocmai atunci a venit şi conductorul şi i-a atrase atenţia individului că în trenurile româneşti fumatul este interzis. Iniţial conductorul păru că vrea chiar să-l amendeze, dar omul dădu de înţeles că nu pricepe limba română şi, dezarmat, conductorul cedă, nu înainte de a mi se adresa mie: „Ăştia vin de la dracu’ şi ne dau nouă lecţii de bună purtare! Dar lăsaţi că numai noi suntem de vină: le dăm nas şi ei atâta aşteaptă!” Îi mai comunică o dată prin semne străinului că nu are voie să fumeze, îl gratulă cu o înjurătură autohtonă şi plecă mormăind. Englezul – sau ce o fi fost – se uită lung după conductor. Ar fi fost momentul prielnic să încerc o discuţie. Aşa că am gândit un subiect neutru, de pildă să-i pomenesc despre reglementarea interzicerii fumatului în tren, fără a se asigura măcar un mic spaţiu unde să-ţi poţi satisface viciul pe parcursul unei călătorii atât de lungi. E un subiect bun, mi-am zis, în felul acesta o să se creeze imediat o legătură între noi, amândoi fiind de aceeaşi parte a baricadei. După aceea, dovedind că avem şi gusturi literare asemănătoare, lucrurile o să meargă de la sine.

artist Constantin P. Popescu, Evadare

Era o situaţie cu totul neobişnuită pentru mine: de obicei, nu intervin în discuţiile din compartiment, poate că sunt socotit nepoliticos, arogant, chiar îngâmfat, dar pur şi simplu nu suport ca, timp de atâtea ceasuri, să devin coşul de gunoi al defulărilor celor din jur: mă enervează să aud toate bolile nesuferitei soacre, toate toanele imposibilului şef, comentariile politice suficiente ale unor oameni total neinformaţi, tot acel catharsis izbucnit în prezenţa cuiva pe care bănuieşti că n-ai să-l mai întâlneşti niciodată. Mi-e groază de compania tovarăşilor de drum, dar, de data aceea – mă tot întreb de ce – mă simţeam eu cel jignit de suficienţa celui din faţa mea. Aproape că-mi venea să reacţionez asemenea conductorului revoltat pe străini.

Acceleratul, total indiferent la stările prin care trec cei pe care-i transportă, continua să se comporte la fel ca un personal prost. Aveam impresia că abia se mişcă, mai ales că şinele vechi îl încurajau, prin numeroasele restricţii, să se deplaseze cât mai încet. Şi opririle mi se păreai mai dese decât s-ar fi cuvenit pentru rangul trenului. Fără să-mi pot explica motivul, a trebuit să-mi recunosc faptul că sunt mult mai nervos decât aş fi avut motive să fiu: plecam într-o delegaţie unde era de aşteptat că voi fi primit, după obiceiul balcanic, asemenea unui prinţ, eu fiind omul de la centru, cel care poate duce la Bucureşti o propunere de sancţiune sau chiar de destituire, eu fiind cel ce avea puterea de a sugera un calificativ, eu fiind cel ce putea dezgropa din fundul unui sertar un dosar profund neplăcut sau, dimpotrivă, puteam expedia acolo o acuzaţie recentă. Ca şef al Corpului de Control al Ministrului, eram un fel de trimis al zeilor, putând să vin cu orice fel de mesaj: unul reflectând toanele şefului cel mare sau unul mergând strict pe lege. Pe una dintre legile atât de interpretabile din România. Nu vreau să fac pe mironosiţa: orice om este gâdilat la orgoliu, atunci când se află într-o asemenea situaţie, iar faptul că la Bucureşti nu sunt decât unul dintre cei ce semnează în fiecare zi condica, iar aici mă văd aşteptat la gară nu numai de şofer, dar şi de satrapul local, că mi s-a rezervat nu o cameră la cel mai bun hotel din judeţ, dar chiar un apartament, că mi se face un program distractiv-artistic – pe care de cele mai multe ori îl refuz -, că sunt privit ca un om împlinit şi nu ca o simplă rotiţă din angrenaj, toate astea n-au cum să mă facă nervos. Nici altădată, nici în ziua aceea fatidică. Da, eram agitat: de pildă, stăteam cu respiraţia tăiată ca nu care cumva, în urma uneia dintre prea desele opriri, să urce în compartimentul nostru femeia cu soacra bolnavă ori bărbatul plângându-se de nemernicia politicienilor care – dom’le! – ne duc la sapă de lemn. Până la urmă, m-am sculat de pe locul meu de lângă geam, am risipit servieta şi revista REBUS pe două fotolii, ca să dau impresia că ne-am afla mai mulţi în compartiment, am tras draperiile de la uşă. Străinul s-a oprit din citit şi mă privea. O comuniune, totuşi, s-a înfiripat între noi: eu protejam compartimentul nostru.

M-am aşezat la locul meu, opus celui al străinului, şi am început să-i vorbesc. Cuvintele îmi ieşeau mai greu pe gură ca de obicei, deşi cu doar o săptămână în urmă, însoţindu-l pe ministru la Lisabona, mă descurcasem fără nici un efort în limba engleză. Privind ţintă submarinul cu cap de peşte de pe coperta cărţii lui Bradbury, am declarat că şi eu sunt un mare amator al acelui adevărat senior al literaturii S.F., că-l consider chiar unul dintre cei mai importanţi autori ai secolului XX în general. Neprimind nici un răspuns, am ridicat ochii şi l-am văzut pe celălaltadâncit în lectură, cu căştile pe urechi.

Nu! a trebuit să-mi recunosc, a fost doar o iluzie că între mine şi individul din faţa mea s-ar fi legat şi cea mai mică legătură. Am renunţat să-i mai vorbesc şi, în tăcere, ciuleam în continuare urechile pentru a auzi paşii de pe coridor, tot mai îngrozit că vom fi deranjaţi de alţi călători. Acum îmi aduc aminte că doar o singură dată cineva a deschis uşa, a făcut un pas să intre, a privit la fotoliile ocupate de lucrurile mele, a întâlnit privirea mea cea mai neagră şi a renunţat. M-am grăbit să închid uşa pe care a lăsat-o întredeschisă şi m-am întors la locul meu. Celălaltm-a urmărit în tot acest răstimp cu privirea. A dat senzaţia de mulţumire văzând că mă reaşez în faţa lui.

Oricât de frumos ar fi un sfârşit de noiembrie, zilele se scurtează rapid şi nu mult după ora cinci după-amiaza geamul devine o simplă oglindă. Peisajul dispare şi nu te mai vezi decât pe tine. Din când în când, o lumină aleargă în spatele oglinzii, oferind o altă realitate decât cea a unicului univers în care te afli. Pe urmă, lumina aceea dispare şi te întorci în singura lume care-ţi este îngăduită: interiorul unui vagon de clasa întâi al unui accelerat care abia se mişcă şi mai mult stă decât se deplasează.

Am luat nehotărât revista de enigmistică de pe locul de lângă  mine, am deschis-o la întâmplare, dar am pus-o în curând înapoi. N-aveam nici un chef de cuvinte încrucişate. Când m-am rezemat iarăşi de speteaza fotoliului, l-am surprins pe Celălalt întorcându-se la cartea lui. Am înţeles că nu era chiar atât de adâncit în lectură, dacă îmi urmăreşte, de fiecare dată, orice mişcare. Călătoream împreună de mai bine de două ore, doar noi doi în acelaşi compartiment şi n-am schimbat nici un singur cuvinţel. O, cât mi-aş fi dorit altădată un asemenea tovarăş de drum! Nu şi acum!

Celălalt purta cizme lungi, acoperite de cracii pantalonilor, iar parte din faţă avea pielea introdusă într-un fel de vârf metalic. N-am mai văzut asemenea încălţări şi în nici un caz n-am mai văzut asemenea cizme bărbăteşti. Dacă te-ar lovi cu ele, m-am înfiorat, omul acesta ar putea să-ţi segmenteze fără mare efort tibia. M-am făcut că-mi cade pixul uitat în mână şi m-am aplecat să văd mai bine botul metalic al cizmelor: păreau să conţină o fisură: prin care ar putea ieşi lama unui cuţit? Eram conştient că începeam să fabulez. Dar ridicându-mi pixul şi revenind la poziţia normală, l-am surprins iarăşi pe celălalt că m-a urmărit tot timpul. Starea de enervare se transforma, pe nesimţite, într-o agitaţie reală: în teamă. Rezemat de speteaza fotoliului, am închis ochii, încercând să mă prefac a dormi. După o vreme, insesizabil, m-am uitat printre genele lăsate. Din nou, celălalt îşi întrerupsese lectura şi mă privea ţintă pe deasupra cărţii deschise. Am închis ochii la loc: nu mai trebuia să verific nimic – simţeam uitătura fixată asupra mea.

Îl vedeam şi cu ochii închişi: înalt, cu ochelari uşor fumurii, bine bărbierit şi emanând un afterspray puternic ce nu s-a diminuat de atâta vreme, purta un sacou maro cu o cravată maro peste o cămaşă albastră şi nelipsiţii ginşi. Despre încălţări tocmai am pomenit. Nu-mi plăceau nici mâinile lui: eram obligat să-i văd degetele cu care ţinea cartea, iar degetele acelea… degetele acelea parcă nu aparţineau unui bărbat, fiind prea scurte, prea îngrijite şi cu prea multe bijuterii. Şi de încheietura mâinii îi atârna un lanţ de aur. Mâinile acelea nu se potriveau restului ţinutei sale sobre.

Trenul se oprise iarăşi la un semnal în întunericul câmpului. Brusc, mi-am dat seama că, până atunci, n-au vorbit din mine decât vechile obişnuinţe. Acum chiar eram îngrijorat că nimeni nu vrea să mai intre în compartimentul nostru. Al nostru? M-am sculat din nou şi am început să-mi strâng lucrurile risipite pe celelalte fotolii. Nu trebuia să-mi mai arunc privirea spre el, ştiam că mă urmăreşte atent. Am ieşit pe coridor să mă mai dezmorţesc, dar, în primul rând, să-mi adun gândurile. Senzaţia de nelinişte parcă mi s-a mai atenuat. Prefăcându-mă că mă îndrept spre toaleta de la capătul vagonului, am monitorizat compartimentele prin faţa cărora treceam. Vagonul era plin! Nu ştiu dacă mai erau două-trei locuri libere în total. Doar în compartimentul nostru (?) nu intrase nimeni!

Revenind, am lăsat uşa deschisă.

– E foarte cald, i-am spus în engleză, justificându-mă.

S-a prefăcut, bineînţeles, că mă ignoră, vârându-şi parcă şi mai tare nasul în carte.

M-am prefăcut şi eu: că dorm. Dar urechile îmi erau ciulite şi inima îmi bătea mult mai tare ca de obicei. În afara zgomotului trenului, nu se auzea nici o mişcare. Nici măcar din compartimentele vecine, cu toate că am lăsat uşa deschisă. Am deschis ochii:celălalt tocmai se aşeza la loc. Închisese uşa, dar o făcuse astfel încât pur şi simplu nu l-am auzit, deşi, aşa cum tocmai am precizat, eram cu urechile în stare de maximă alertă. Faptul că nu l-am simţit sculându-se, mergând spre uşă, închizând-o şi întorcându-se la locul său mi-a mărit neliniştea. Care, între timp, devenise spaimă.

Stăteam sprijinit de speteaza fotoliului, cu ochii închişi şi cu toate celelalte simţuri la pândă. Nu eram în stare să iau nici o hotărâre. Mă simţeam asemenea iepuraşului hipnotizat de şarpele pregătit să-l înghită. În continuare, noi şi noi elemente nu făceau decât să-mi mărească groaza: de pildă, fixat de cine ştie când în acea poziţie, abia atunci mi-am dat seama că celălalt, în tot acel răstimp, nu a întors niciodată pagina la carte. Poate că a făcut-o, dar la fel cum nu l-am simţit când a închis uşa compartimentului, nu l-am simţit, oricât de atent aş fi fost, nici răsfoind volumul. O acţiune oricum mai uşor de trecut cu vederea. Aşa că am deschis ochii şi l-am urmărit. Când n-am mai avut răbdare, m-am uitat la ceas. După un sfert de oră interminabilă, cât parcă singura raţiunea a vieţii mele a fost să-l văd întorcând pagina, neluându-mi privirea de pe degetele sale, a trebuit să accept o realitate ce mi se părea de-a dreptul înfricoşătoare: omul nu-şi mişcase mâinile, omul nu a întors nici o pagină, omul nu citea!

„Dacă am intra într-un tunel, aş muri!” mi-am zis. Şi imediat mi-am dat seama că suntem de mult într-un fel de tunel: bezna de afară ne-a înghiţit cu totul. Lipindu-mi fruntea de geam, nu mai vedeam nici măcar luminile grăbite străpungând din când în când oglinda. Oglinda! Privind în sticla ferestrei, vedeam ceva, dar privind direct în compartiment, vedeam altceva! Sigur, nu erau deosebiri esenţiale, dar erau deosebiri! Nu sunt un om fricos şi prietenii îmi laudă echilibrul de care dau dovadă şi în momentele cele mai dificile. Nici ieşiri isteroide n-am avut niciodată. Atunci, în tren, am devenit alt om: transpiraţia a început să-mi curgă pe tot corpul. M-am sculat din nou şi am deschis uşa. Simţeam nevoia de aer. După doar un minut celălalt a închis iarăşi uşa.

Am ieşit pe coridor. Prin geamul opac puteam să văd în compartiment chiar fără a mă întoarce. Ba, mai mult: puteam să-i văd celuilalt chiar şi faţa. Faţa pe care şi-a acoperit-o până atunci cu cartea. Părea altă faţă decât cea pe care i-o cunoşteam de acum. O bărbuţă neagră îi tremura tot timpul în vreme ce-şi mişca buzele citind. Aş fi putut să jur că până atunci celălalt n-a avut bărbiţa aceea.

Pe urmă, privirile ni s-au întâlnit. Stăteam cu spatele la el, urmărindu-l prin oglinda ferestrei. Rânjind batjocoritor, celălalt a întors cartea cu paginile spre mine. Un desen mare acoperea foaia din dreapta. M-am străduit degeaba să-l desluşesc. Era şi imposibil: şi prin oglindă, şi de la distanţa aceea. După ce m-a lăsat să-mi mijesc ochii, celălalt apucă desenul cu degetele lui efeminate şi-l scoase din volum: era o sticlă de băutură. Îi deşurubă dopul şi trase o duşcă, nu înainte de a închina cu un gest ironic în direcţia mea. Am rămas înmărmurit, iepuraşul hipnotizat de şarpe. Apoi acceleratul a intrat într-o gară. Geamul s-a luminat şi oglinda s-a topit. Am răsuflat uşurat când în vagon au urcat mai multe persoane pe care le-am simţit ca pe nişte eliberatori. O pereche cu doi copii se chinuiau să împingă în faţa lor mai multe bagaje voluminoase. M-am grăbit să-i ajut, încercând să-i aduc în compartimentul nostru. Mi-au mulţumit, însă mi-au arătat că aveau locurile rezervate în celălalt capăt al vagonului.

Cât acceleratul a zăbovit în gară, spaima mi-a mai trecut. Agitaţia de pe peroane s-a dovedit medicamentul cel mai bun. Pe urmă, însă, trenul a luat-o din loc, luminile de afară s-au tot rărit pe măsură ce traversam periferiile oraşului şi s-au stins cu totul pe câmp. Geamul a devenit iarăşi oglindă. Am privit spre celălalt: îşi schimbase poziţia şi parcă avea înfăţişarea cu care l-am cunoscut la început.

Am reintrat în compartiment. „Oglinzile mint adeseori”, mi-am zis. „Ajunge o pată de murdărie şi imaginea apare alterată. Probabil că aşa s-a întâmplat şi atunci când mi s-a părut că văd bărbuţa aceea…” Raţiunea mi-a revenit cu totul, iar strania nelinişte a început să mă părăsească. M-am aşezat pe locul meu. Eram totuşi condamnat să văd şi mai departe, în faţa mea, coperta cărţii lui Ray Bradbury. Şi mâinile care ţineau volumul. Şi faptul că mâinile acelea continuau să nu întoarcă foile. Trebuia să inventez ceva, înainte de a mă cuprinde din nou spaima.

Am mai făcut o tentativă de a intra în discuţie cu celălalt. M-am adresat din nou în engleză, pomenind despre Fahrenheit 451, cartea pe care o ţin minte în amănunte şi care m-a impresionat profund. Şi – minune! – celălalt lăsă volumul să-i cadă pe genunchi şi mă privi. Omul nu purta barbă. I-am povestit iluzia pe care am avut-o, văzându-l prin oglinda ferestrei întunecate. Mi-a zâmbit, însă zâmbetul se asemăna cu rânjetul cu care a urat către mine, înainte de a sorbi din sticla aflată în carte.

După  care mi-a răspuns. În româneşte! Avea o voce profundă, total nepotrivită pentru mâinile sale efeminate. Nu-i puteam urmări şirul vorbelor. Din întreaga sa fiinţă răzbătea o ameninţare pe care nu reuşeam s-o pun în cuvinte. Năucit, continuam să-i răspund pe engleză. Până când m-a întrebat din ce ţară vin. Am bâiguit nişte scuze. Era evident că mă domina total. Şarpele şi iepuraşul. Se sculă în picioare şi am constatat că era mult mai înalt decât aş fi bănuit. Celălalt a luat din plasă o geantă din care a scos o pungă cu mere. Mi-a oferit şi mie, dar am refuzat înspăimântat. Când a început să-şi cojească mărul cu un cuţit care mi s-a părut mai degrabă un şiş, am început din nou să transpir. Şi iarăşi nu mai auzeam nici un zgomot venind din celelalte compartimente, nici măcar din cel în care a intrat perechea cu cei doi copii. Or, copiii fac întotdeauna gălăgie…

După  ce a terminat de mâncat, baschetbalistul a aruncat resturile în coşul de gunoi, dar a uitat să închidă şişul. Pe care l-a pus neglijent alături pe fotoliu. Baschetbalistul? Mai degrabă matahala! Spaima mi-a revenit şi mai pronunţată. Nu-mi puteam lua ochii de pe cuţit, deşi eram conştient că el este la curent cu starea prin care treceam şi că nu face decât să se amuze pe seama mea. Rânjetul transformase şarpele într-o pisică, iar pe iepuraş într-un şoricel. Se distra cu mine, ştiind că nu mai pot să-i scap. Pisica este singurul animal sadic, îmi trecu prin minte, după care am încercat să-mi abat gândurile, verificând dacă şi alt animal – desigur în afara omului – mai simte o satisfacţie în a-şi umili victima, înainte de a o devora. M-am concentrat cât am putut mai tare pe acest subiect, dar eram prea înspăimântat spre a-mi putea ordona ideile. Între timp, celălalt vorbea. Acum părea că nu se va mai opri niciodată. Probabil că tocmai a exprimat ceva ce voia să fie foarte hazliu, întrucât rânjetul i s-a transformat într-un hohot scurt, iar de sub bărbie îi sălta bărbiţa.

– Mă scuzaţi două minute! Se sculă şi o luă  spre uşă. Dacă ar fi tras draperiile, sunt sigur că aş  fi leşinat. A revenit şi şi-a luat şişul. Pe coridor s-a oprit îndelung, privind cu luare aminte în dreapta şi în stânga. Părea că se află în faţa unei hotărâri foarte importante. Până la urmă, o luă spre capătul din spate al vagonului.

M-am furişat şi eu până la uşă şi am privit în urma lui. Silueta înaltă atingea tavanul, aşa că păşea uşor încovoiat. Pe urmă a dispărut şi imediat s-a aprins becul care indica faptul că toaleta e ocupată.

M-am aşezat înapoi pe fotoliul meu. Mi-a trecut prin cap să-mi iau repede lucrurile şi să mă mut în alt vagon. Dar abia mi-am dat jos geamantanul din plasă, că am realizat că fuga nu reprezenta decât o soluţie de moment: dacă spaima mea are şi cel mai mic fundament real, ea nu mă va mai părăsi niciodată. Oricât de neplăcut ar fi, va trebui să lămuresc situaţia cât mai repede. Altfel, frica risca să se transforme în boală.

Lăsând toate lucrurile risipite pe fotolii, am ieşit din compartiment şi m-am îndreptat spre toaleta care, după becul roşu, arăta că  este ocupată. Ajuns în micul spaţiu de la urcare, am dat un ţipăt de spaimă. Celălalt nu era în interiorul cabinei, ci lângă uşa vagonului. Cu o mişcare scurtă, a scos mâna din buzunarul de la haină. Am avut impresia că ţinea în pumn şişul. Însă tocmai atunci s-a deschis şi uşa toaletei şi un bărbat corpolent, respirând greu, se strecură cu greu pe lângă noi şi se îndepărtă pe culoar. Celălaltrânji din nou. Iepuraşul se uita ţintă la pumnul închis din care i se părea că vede ieşind marginea şişului. Celălalt ridică pumnul şi, cu o mişcare de prestidigitator, îl desfăcu: era gol. Era mai mult decât evident că era la curent cu spaima mea, care îi producea o imensă satisfacţie. Nu-mi puteam desprinde ochii de la pumnul său închis, fiind de data aceea sigur că pot desluşi marginea şişului. Un acces de panică m-a transformat în stană de piatră. O piatră moale în care lama şişului putea intra oricând. Şi lama aceea chiar se apropia de mine.

Acceleratul frână, prin geamul uşii vagonului începură să intre tot mai multe lumini. Ca smulşi dintr-un vis, intram amândoi în celălalt vis, în cel al semnalelor luminoase tot mai dese şi tot mai puternice. Scrâşnind din toate încheieturile, trenul opri într-una din nenumăratele gări de pe parcurs. În faţa urcării se făcu agitaţie. Încet, celălalt îşi apropie pumnul strâns de corpul meu inert. Îşi transformă iarăşi rânjetul într-un hohot scurt şi, cu o mişcare la fel de rapidă, deschise uşa toaletei şi dispăru în cabină.

Am rămas pe spaţiul acela, înghesuindu-mă într-un colţ  spre a lăsa doi călători să urce şi să se deplaseze de-a lungul coridorului. Le mai auzeam paşii, dar nu-i mai puteam vedea. Continuam să stau lipit de colţul în care m-am retras. Şarpele trebuia să iasă din clipă în clipă din cabina toaletei. Îmi dădeam seama că, dacă spaima mea era cât de cât întemeiată, nu făceam decât cel mai prost lucru cu putinţă: mă ofeream pe tavă oricărei agresiuni. Dar eram la fel de conştient că, de nu voi termina pe loc acel coşmar, el mă va urmări până ce voi înnebuni cu totul.

Îmi era frig: trenul luase viteză, iar ultimii călători urcaţi au lăsat uşa vagonului larg deschisă. Am făcut doi paşi spre a închide uşa, dar m-am reîntors imediat în colţul meu: am avut impresia că se mişcase clanţa de la cabina toaletei şi, surescitat, mi-am spus că aflându-mă în dreptul uşii deschise, matahala n-avea decât să mă împingă doar cu un singur deget în gol. Acum, exact la fel cum am privit lung spre coperta volumului, cum l-am ţintit pe celălalt prin oglinda geamului, cum n-am putut să-mi mai iau ochii de la pumnul în care aveam impresia că văd marginea şişului, acum eram hipnotizat de clanţa uşii toaletei. A trecut o veşnicie în care mi se tot părea că văd clanţa imperceptibil coborând, dar uşa nu se deschidea. Între timp, îmi aduceam aminte de oameni aruncaţi din tren, de Thérése Raquin a lui Zola sau de Pivniţele Vaticanului a lui Gide. Mai ales de crima gratuită din romanul ultimului. La un moment-dat, a apărut o femeie, venind din interiorul vagonului, dar, văzându-mă că aştept şi eu, s-a întors de unde a venit. „A fost, poate, ultima mea şansă”, m-a fulgerat prin gând şi propoziţia aceea nu m-a mai slăbit din clipa aceea.

„A fost, poate, ultima mea şansă”.

Nu mai raţionam de o bună bucată de vreme, cuvintele acelea îmi tropăiau prin tot capul, fără a mai purta vreun sens anume.

Când s-a deschis cu adevărat uşa cabinei toaletei, celălalt n-a părut deloc surprins văzându-mi chircit în locul unde m-a lăsat. Rânjindu-mi, îmi arătă din nou pumnul strâns, la capătul căruia mă străduiam să văd marginea şişului.

„A fost, poate, ultima mea şansă”.

„A fost, poate, ultima mea şansă”.

Cuvintele acelea nu mai aveau nici măcar o conotaţie afectivă.

Restul s-a întâmplat repede, eu parcă nemaiparticipând la desfăşurarea acţiunii. Celălalt a deschis pumnul şi îmi arătă palma goală. Apoi l-a închis la loc şi eu încercam să surprind marginea şişului. Şi, într-adevăr, celălalt deschidea din nou pumnul şi şişul era acolo. Apoi, rânjind încântat, închidea pumnul şi la următoarea deschidere, cuţitul se făcea iarăşi dispărut. S-a jucat îndelung cu mine, iar eu nu mai ştiam decât că

„A fost, poate, ultima mea şansă”.

„A fost, poate, ultima mea şansă”.

„A fost, poate, ultima mea şansă”.

Când, în toiul distracţiei sale, celălalt a simţit şi el frigul venind de la uşa deschisă a vagonului şi s-a întors s-o închidă, ca scăpat dintr-un resort, am încercat să fug spre culoar, dar m-am întors brusc şi l-am împins spre hăul de afară. Celălalt , simţindu-mă, ca tot timpul, încă înainte de a apuca să prindă mânerul uşii, uşor aplecat spre ea, s-a întors spre mine, aşa că l-am nimerit din profil. I-am mai surprins reflexe de apărare – bărbiţa fremătându-i uşor, lamele ascuţite ieşindu-i din boturile metalice ale cizmelor, şişul din pumn îndreptându-se direct spre mine. N-a mai reuşit să-l arunce, recepţionând impactul loviturii mele, s-a dezechilibrat şi a căutat zadarnic să se mai prindă de bara uşii de urcare în vagon.

M-am întors la locul meu de lângă geam. După o nouă oprire a trenului, cred că la Sebeş Alba, urcă un individ foarte înalt, cu ochelari uşor fumurii, bine bărbierit şi emanând un aftersprayputernic, ce nu s-a diminuat de atâta vreme; purta un sacou maro cu o cravată maro peste o cămaşă albastră şi nelipsiţii ginşi.

Ţin minte că, de data aceea, înainte de Simeria, cel azvârlit din tren am fost eu. Totuşi, amintirea este desigur falsă: dacă aş fi fost eu cel căzut în gol, n-aş mai putea rememora acele momente. Şi nu le-aş mai putea povesti. Drumul este foarte lung şi gândurile se întind obosite. Dacă un lucru nu se poate întâmpla doar fiindcă amintirea sa ar fi imposibilă, înseamnă că doar memoria este cea care hotărăşte destinul. Eram cumplit de istovit şi-mi era lene să mă ocup de validitatea ipotezei. Prin cap, asemenea unui disc stricat, auzeam doar „A fost, poate, ultima mea şansă”.

Acceleratul se deplasa în ritmul molcom al trenurilor româneşti. În compartimentul de clasa întâi se aflau doar două persoane: inginerul Ioan Negru, consilierul ministrului, adică eu, şi celălalt, de asemenea inginer, dar sătul de a fi slujbaş la stat, actualmente om de afaceri specializat în lucrări de hidroamelioraţii.

La Arad trebuia să cobor, mi-am strâns lucrurile şi m-am îndreptat spre uşa din spatele coridorului. Era capăt de linie. Pe peron mă  vor aştepta, aferaţi, un şef local împreună cu şoferul său şmecher şi atotputernic. Toţi călătorii s-au îndreptat spre uşa din faţa vagonului. Doar celălalt s-a luat după mine.

O lună mai târziu, am fost la Baia Mare. Am călătorit noaptea. În cabina vagonului de dormit, tovarăşul meu de călătorie era înalt şi citea un volum de Bradbury.

Nu mai pot suferi să mă deplasez cu trenul.

autor Gheorghe Schwartz, membru al proiectului Cititor de Proză

În atenția creatorilor și cititorilor de literatură: începand cu numărul viitor revista va conţine şi o rubrică permanentă de poezie

Propunem atenţiei dumneavoastră numărul actual  al revistei online „Faleze de piatră”.

Ca şi în cazul celorlalte încercări iniţiate prin proiectul Cititor de Proză, de promovare a scriitorului pelerin din spaţiul virtual, suntem nerăbdători a afla părerea dumneavostră. Vă rugăm astfel cu ardoare să ne lăsaţi un semn în căsuţa de comentarii a revistei privind modul în care materialul prezentat a încântat ori dimpotrivă.

Aceste opinii exprimate de dumneavoastră vor ajuta, colectivul de redacţie precum şi pe toţi ceilalţi participanţi la acest proiect, în definirea orizontului spre care truda lor merită şi trebuie îndreptată.

Așteptăm în continuare  proză şi poezie! – maxim câte două creaţii sub semnătura aceluiaşi autor

Creaţiile de proză  şi poezie trebuie trimise  în emailuri distincte, separate unele de celelalate, dar pe aceeaşi adresă a redacţiei: cititordeproza@googlemail.com

Termenul limită în selectarea textelor de către redacție pentru fiecare număr viitor al revistei este considerat în data de 19 ale fiecarei luni.

Textele trebuie să fie în format Word, A4, font 12, Times New Roman, alb-negru (să cuprindă în clar specificația pentru ce secțiune le trimiteți) și redactate impecabil ținând cont de normele limbii române, utilizând desigur diacritice. De asemenea emailul trebuie să conțină un CV ( nu uitaţi să specificaţi şi link-ul blogului dumneavoastră) și separat de documentul word al acestuia, o poză în format jpg. Publicăm şi creaţii scrise în engleză, rusă, franceză, germană, maghiară, spaniolă, italiană etc.

Textele care nu vor fi publicate în revistă vor fi postate  pe : http://www.scribd.com/Cititordeproza ( fără însă a  leza în nici un fel drepturile dvs de autor, noi doar dorind a vă promova creaţiile în sistem non-profit)

Cu încredere!

Administraţia proiectului Cititor de Proză