In memoriam Al Mirodan

Supliment special al newsletterului “Buna dimineata, Israel !” in memoria scriitorului Al Mirodan

1. Dorel Dorian : Sa fi murit Mirodan?… E o invenţie, doar, a duşmanilor săi…!
2. Aurel Vainer : A mai cazut o stea a evreimii romane
3. Leon Volovici : Un gând la plecarea lui Mirodan
3. Slomo Leibovici Lais: A plecat dintre noi un mare condeier
4. Luiza Carol: O gluma mirodanesca
5. Lucian Zeev Herscovici
6. Dorel Schor: Scrisoare de recomandare
7. Andrei Fischof: Miro
8. Doron Midroni: Sa speram ca Minimum ii va continua insa prezenta…
9. Bianca Marcovici : Mirodan mi-a oferit un serviciu cand am venit in tara
9. Al Mirodan in Enciclopedia “Compania”
10. Paul Leibovici  (Rehovt): Cand piesa „Ziaristii” a fost prezentata
pentru prima oara la Teatrul din Galati …
11. Nedeea Burca: “Experimentul Mirodan”
12. Lucretia Berzintu: ”Un dramaturg de cea mai înaltă clasă”

Dorel Dorian

Sa fi murit Mirodan?… E o invenţie, doar, a duşmanilor săi…!

S-a dus şi Mirodan… Miercuri, după amiază, pe la vreo 17-18  seara, un telefon primit din Israel mă anunţa că părintele meu spiritual, preabunul Mirodan, murise la spital. Fusese dus în cursul zilei de miercuri, cu o criză cardiacă acută, practic fără speranţă ca medicii să facă o minune: să-l mai păstreze pe lume.  Dar Mirodan n-a mai ieşit din criză… Tocmai fusese chemat, s-ar părea, la eşalonul imediat superior.

L-am cunoscut pe Mirodan din prima zi a intrării mele în redacţia Ziarului Tinereţea, condus de junele Paul Cornea, care părăsise organizaţia „Hashomer Haţair”, organizaţie sionistă foarte de stânga, ştiam, şi-a ales să lucreze la „Tinereţea ”, care tocmai fusese creată şi, fiind el un condei şi, mai ales, un creier impecabil, pus imediat s-o conducă. Era o redacţie mică, pe strada Academiei, îngrămădiţi câţi încăpeam în două cămăruţe, cu secretar general de redacţie, viitorul cineast, specializat în film documentar, Mirel Ilieşu. Eram puţini, muncă cât încăpea în colectivul acela, majoritatea tineri, ori foarte tineri chiar, şi lui Mirel Ilieşu i se aduceau, bătute la maşină, cam zeci de materiale într-o singură zi. Or, într-o după amiază, primeşte o mică hârtie, un fel de aviz, pe care fără să-l citeasca, a dispus să intr imediat la tipar. Nu era prima oară când proceda astfel. Spunea curierului să fie dus imediat materialul la linotip, cu ce literă să se culeagă textul şi să se dea la tipar. I se spunea doar titlul şi autorul… Maşina de tipărit „Mirel Ilieşu” lucra automat! Într-o seară curierul a venit, foarte târziu, şi i-a spus, aşa crezuse el, de cine e autorul… Şi Mirel a ordonat imediat: „Pagina I, cu cursive, format de literă – a indicat-o pe cea mai elegantă – şi a transmis prin curier: în maximum 10 minute să-l am aici, pe birou…” Dar curierul nu-i adusese, ca de obicei, un text… Ci voise să-i spună că-l caută soţia, şi rostise numele ei… Iar Mirel Ilieşu a şi dat-o imediat la cules. A fost amuzament! Se lucra formidabil, ca nişte apucaţi, credeam în fiecare mesaj transmis de şefii noştri. Odată, Paul Cornea, fără să le explice prea bine, a transmis vreo 10 dispoziţii urgente, care, expuse succint, nu prea ne-au convins, pe niciunul din noi… Şi Paul Cornea, care a observat, s-a scuzat pentru că uitase, de fapt, esenţialul: e ordinul primit de la patron… Nu se discută nimic. Se execută prompt… Şi noi care ştiam foarte bine „cine este patronul”, am executat imediat comanda de la „centru”.

L-am cunoscut, mai bine, pe Mirodan când redacţia a ajuns să lucreze pe Victoriei, sus, în dreptul drumului care ducea spre Piaţa Amzei. Mirodan ajunsese şeful secţiei externe. Era un bun externist. Nu ştiu ce ne legase de el, dar ne legase ceva de felul lui de-a fi, inconfundabil, unic. Pe lângă argumente, avea şi un soi de umor, şi el inconfundabil! Avea o replică promptă, acidă, violentă…

Nu se putea schimba un cuvânt, Mirodan avea o claritate, bătută în cuie, parcă… Cineva ne-a şi spus – parcă Doru Segal – Mirodan o să se apuce de teatru… Are replică, este incandescent, de umor, ce să zic…?! Striveşte tot, cu ironia lui! Cu argumentele lui! De la prima jumătate de frază, de replică, a câştigat tot publicul din sală… Şi o să facă, presimt, săli arhipline, mereu…

Când am ajuns în Bucureşti, după ce am întrerupt activitatea mea pe şantier, şi-am părăsit Paroşenii, îl cunoşteam mai bine. El , împreună cu Jenică Mandric, îmi citiseră textul primului meu volum încropit pe şantier… Nu era un text formidabil, nu m-aş mândri cu el, redactorul lucrării fusese Nardi Gruia, editura era condusă, cred, de Veronica Mihăileanu, soţia lui Mihăileanu, cei care aveau să aducă pe lume pe Radu Mihăileanu, actualul mare regizor de film… Sunt undeva prin Franţa. În fiecare an, fiul lor, apreciatul regizor, Radu Mihăileanu capătă distincţii la câte-un festival. Îmi amintesc mereu „Trenul vieţii”, cu un story teribil: într-un sat din Maramureş, pare de necrezut, absolut toţi localnicii, urmaşi ale legiunii iudaice, care nu s-a retras odată cu Domiţian, stăruie încă acolo. Şi vorbesc într-o limbă învăţată de la evreii galiţieni coborâţi şi ei spre acel Maramureş. Evreii află că peste două zile un batalion german va intra în acea zonă de munte şi-i va omorî pe toţi acei vorbitori de ivrit sau de idiş, care sălăşluiesc acolo, de sute, dacă nu chiar aproape două mii de ani. Ce-i de făcut? Evreii se decid să părăsească satul până la ultimul om… O Bună parte din ei se îmbracă în uniforme germane, sustrase de la un depozit de haine militare, dintr-o zonă apropiată – câţiva din ei îmbracă haine de ofiţer, iar ceilalţi sunt urcaţi în singurele două vagoane de tren, părăsite în mica gară a acelei localităţi. Au şi o locomotivă de tren, veche, uitată şi ea pe acea linie ferată, izbutesc s-o  repare, iar evreii din zona amintită părăsesc cu bagaje puţine, localitatea în care altminteri ar fi fost omorâţi. Au şi un mecanic de tren, care, pe lângă idiş ştie şi puţină germană, ca şi ofiţerul care conduce, tot din locomotivă, bizarul transport de evrei. Pe scurt, parcurg, schimbând macazurile acelui lung traseu, tot drumul care duce din nordul ţării, traversând şi Ardealul, spre o zonă în care speră să fie liber cândva… Se întâlnesc şi cu un grup de ţigani, care ar urma să fie deportaţi spre un lagăr german şi de acolo, spre crematoriul german… Evreii îi iau şî pe ţiganii aceia cu ei spre a-i salva de la inevitabila moarte… Acest tren, supranumit de regizori „al vieţii”, traversează şi Ungaria, apoi spre nord, spre Polonia ca să ajungă, final, dacă-mi amintesc eu exact, la nişte porţi uriaşe, păzite de soldaţi germani, care sunt dispuşi să-i primească şi pe care stă scris: „Arbeit macht Frei”. („Munca te face liber”). Finalul adevărat, dramatic şi tragic, în esenţă, se subînţelege… „Trenul vieţii” nu putea să fie al vieţii… După aproape 90 de minute, în care spectatorii, binedispuşi, s-au amuzat copioşi, părăsesc sala cu toţii, îngânduraţi, cu un regret imens. Au trecut anii de când am văzut acel film… Au trecut ani şi de la terminarea războiului, multe am uitat dar şi mai multe îmi stăruie în memorie încă. Şi prima mea lucrare pe care Veronica Mihăileanu mi-a tipărit-o prompt, şi faptul că va trebui s-o refac.. Mai puţin titlul, poate. Şi nu-l uit nici pe Mihăileanu care o fi atins, presupun, vârsta mea, cel puţin, l-am citit ani la rând, în revista editată peste ani, de Al. Mirodan, în Israel, revista „Minimum”.

Dar să revin, cronologic. Venind în Bucureşti, după şantier, în 1956, am aflat că Mirodan predase Teatrului Naţional piesa „Ziariştii”, care avea să fie pusă în scenă de excelentul Moni Ghelerter. Cu câţiva ani înainte, Mirodan şi Mandric citiseră textul primului meu volum: „N-au înflorit încă merii”, şi-l recomandaseră ferm pentru a fi tipărit. Nu a fost un succes, nici nu putea să fie, tot ce ar fi fost mai îndrăzneţ, mai temerar, mai furat de la Babel, ascultându-l pe Nardi, scosesem din volum. Era scris „curăţel”, dar eu eram convins, aşa cum am spus puţin mai înainte, că va veni un timp al rescrierii sale. Surprinzător, totuşi, am fost căutat imediat după apariţia cărţii, de compozitorul Ely Roman care mi-a şi propus să fac din el libretul unei operete de foarte mare succes… Avea ceva în el, puţin „operetistic”, asta-mi displăcea. Regizorul de film, doar curând un nume de referinţă, Lucian Bratu, mi-a sugerat şi un scenariu de film, pe care, împreună cu el, l-am conceput prin 1957. Se intitula: „A treia durere”. Pentru că, prima durere, pe care o încercăm fiecare din noi, când ne lovim de viaţă, se subînţelegea. Era durerea unei prime înfrângeri, în planul personal, afectiv. Cea de-a doua „durere” era mai complicată. Era durerea celor de care te simţeai apropiat: familie, prieteni, confraţi, oamenii lângă care lucrai şi în care credeai, până la prima trădare… Cea de-a treia durere era durerea noastră, a tuturor, însumat colectivă, pe care Nicorean, eroul meu, ajungea să o simtă… Durerea asta, a treia, era durerea care urma să definească un om, aproape exemplar. Scenariul nu a fost acceptat la sugestia marelui Geo Bogza. „Trăiţi întâi „prima” şi a doua durere”… Când le veţi înţelege, „a treia” va izbucni chiar din lăuntrul vostru. Nu scenariul contează, nu este scris prea rău… Dar durerile mari se trăiesc, ne ucid, uneori, ori, în anume situaţii, ne readuc la viaţă… Mai este drum până acolo. O să-l rescrieţi, probabil, când o să vă ajungă această încrâncenare, cea de-a treia durere să vă pătrundă în suflet…

Şi-am retras scenariul, nu mă mai simt în stare să-l regândesc, cu mintea mea de azi… Dar, primul volum, cel dintâi, o să-l refac cândva… pentru că eroii mei, Batmanov, un rusnac, şi Zalchind, un evreu, eroii unui roman intitulat „Bătălie în marş”, ştiau să lupte, încă de atunci, din 1955, când am scris eu volumul, pentru dreptatea lor. Şi a noastră… Pentru că o simţeam din acelaşi amalgam de dureri, cu care intri în viaţă… Sau ieşi din viaţă, fie şi învins, uneori de armele tale, prea slabe sau de lipsa ta de curaj, când înfrunţi un duşman, cu adevărat duşman.

Închid prealunga mea paranteză. Când am văzut, la Sala Studio , de pe atunci, a Teatrului Naţional. Ziariştii lui Mirodan, piesa cu care debutase, şi l-am înţeles pe Cerchez, eroul său exemplar, redactorul-şef, înspirat al acelui mic colectiv de ziarişti, căutători şi născători de adevăruri în stare să ne justifice uman nu doar să devină o pagină de ziar, atunci m-am hotărât, mă gândisem demult, să-mi încerc şi eu bănuita mea înzestrare, spre teatru. Nu scrisesem până atunci decât două adaptări pentru emisiunea de „Teatru Radiofonic”: o adaptare după „Fata căpitanului” de Puşkin şi o a doua după Ostrovski, celebrul său roman: „Aşa s-a călit oţelul”. Fuseseră transmise la Teatrul Radiofonic , pentru a doua din ele mă felicitase chiar Mihail Sadoveanu şi am mai încercat eu vreo două, după „Makar Ciudra” şi a doua, inspirată de o proză scurtă, „Pescăruşul” parcă, amândouă de Gorki… S-or fi jucat, nu ştiu. Un pescăruş rănit, rămas c-o singură aripă, se aruncă de pe stâncă, în hăul unui adânc ucigător… Un şarpe, care nu înţelege curajoasa speranţă a păsării rănite, de a mai zbura o dată, se rostogoleşte, şi el, în aceeaşi prăpastie, rănindu-se grav şi neînţelegând de ce o pasăre care a zburat o dată poate fi atât de nebună… Cam acesta era mesajul povestirii lui Gorki.

Văzând „Ziariştii” lui Mirodan, am înţeles că „scrierea de teatru”  este o meserie îngrozitor de grea… Şi-ţi cere, pe lângă conflictul interior al personajelor care animă scena, pe lângă replica excelentă a unui Mirodan pe lângă adevărul mare, de viaţă pe care şi-l asumă autorul, şi acel misterios impuls spre spectator, pe care nu-l înveţi niciodată: cu el te naşti, dacă-l ai, cu el şi mori, dacă moartea şi viaţa sunt pilonii care ţin în picioare venirea ta spre teatru… Nu-i o descoperire, nu-i nicio definire  a vreunui mare secret, este o presimţire pe care o poţi avea, sau nu o ai, mult înainte de a fi scris prima replică pe care ai curajul să o auzi rostită de pe scenă.

I-am văzut, cred, aproape toate piesele scrise, de la „Celebrul 702” , la „Noaptea e un sfetnic bun”, şi până la ultima piesă, scrisă înaintea plecării din ţară, pe când se mai intitula „Moartea ultimului evreu”, o piesă nu doar adevărată, piesă de referinţă. S-a făcut în Israel , unde textul convenea doar până la jumătate, o „lectură” la masă, a piesei. Ca o citire, în public… În România, Municipalul care voia s-o joace a fost descurajat de poetul Ion Brad, director general, pe atunci, al mişcării teatrale, spunându-se că textul în cauză „i-ar putea irita pe sovietici”. Prostii! Textul a fost şi-a rămas, teatru adevărat. În prima scenă, îl vedeai pe eroul principal al acelei dezbateri, un evreu trecut de 50 de ani, punându-şi ştreangul la gât, cocoţat pe o masă. În clipa în care ar fi răsturnat scaunul, sau ar fi sărit de pe masă, „ultimul evreu” ar fi fost… decedat. Dar personajul era curios să ştie, chemându-şi menajera, cum arată el, bărbat, cu acel ştreang la gât. Pe urmă, abia intrau în scenă, diferite oficialităţi ale acelui oraş care îl rugau să renunţe la sinuciderea sa, care i-ar fi compromis în calitatea lor de concetăţeni, suspecţi de antisemitism. Unul din ei, cred că primarul oraşului, fusese încurcat într-o vreme cu soţia evreului iar lumea ar fi putut bănui că fiul acelui evreu, care n-avea nicio legătură cu relaţia care avusese loc sau nu, mult mai târziu între amintiţii protagonişti… Primarul îi promitea să-l lase să părăsească oraşul, chiar împreună cu fiul său, să plece în Israel, dar să le lase răgazul să angajeze, în locul celui plecat, un alt evreu „de schimb”. Că dacă n-ai în oraş un evreu, pe ce să-ţi poţi fonda antisemitismul tău delirant. Deci, amintiţii concetăţeni ai acelui evreu ar fi fost de acord să angajeze de pe undeva, ca salariat, un evreu, fie şi un tip foarte dur, un tip ticălos dispus să încaseze salariu, corespunzător înarmat, în stare să se şi apere dacă ar fi fost atacat, dispus să joace rolul periculosului personaj negativ: evreul care se cere izgonit.

Cel angajat pune, însă, condiţii: ce au voie şi ce nu au voie să facă duşmanii, oricât de feroce ar fi, ai acestui evreu, adus prin închiriere, cu un salariu cu multe zerouri în coadă. Antisemiţii nu aveau voie să se apropie excesiv de locuinţa noului colocatar. Dacă întreceau măsura, ar fi fost întâmpinaţi cu gloanţe… Dar antisemiţii care vin să agreseze locuinţa noului locatar nu respectă „regula jocului”. Aşa că vor plăti cu viaţa lor, ca orice criminali.

Rezumatul, concentrat excesiv, pierde din mână piesa. Dar piesa ar fi meritat să fie până azi, pe multe scene jucată…

Ajuns în Israel , Mirodan a început să redacteze o revistă, intitulată chiar în spiritul lui şi cu denumirea inventată de el, în trecut, „Minimum”. O revistă menită să explice şi să destăinuie acel „minimum”, care nu poate fi tăinuit… Excelentă revistă! Şi-a mai început Mirodan să scrie  în Israel un „dicţionar” neconvenţional al tuturor scriitorilor evrei născuţi în România, oriunde ar trăi în prezent, ori au trăit, cândva, pe aceste meleaguri şi au scris în frumoasa limbă română. Sau în oricare alta, şi-au fost traduşi în română…

Mirodan, cu acel puţin sprijin financiar pe care-l mai obţinea, uneori, n-a scris decât primele volume ale acestui „dicţionar”, pe care, din nefericire, nu l-a mai terminat. Poate-l va continua cineva. Căutăm „voluntar”, Mirodanist, „prin suflet” şi prin îndârjirea sa „cercheziană”, prin iubirea sa faţă de limba şi scriitorii – şi, mai ales, cititorii – pe care-i iubea.  De ce te-ai dus, de ce ai plecat, dragul nostru, etern, Mirodan? Nu trebuia să angajeze lumea, în locul tău, un substitut măcar? Sau tu nu voiai un simplu „substitut”? Ai fi vrut să rămâi tu, precum ai fost, precum te-am ştiut, şi precum vei rămâne, fii sigur, minimum, de acest demers al speranţei – de a rămâne cu noi acelaşi bătrân, fie şi obosit (neobosit sufleteşte) prea bunul nostru frate întru a fi, peste timp şi peste oricâte hotare, nobilul nostru confrate. A se citi: Frate de suferinţă. Mirodane, de obicei se spune că nu te vom uita niciodată… Unii te vor uita… Dar absolut toţi se înşeală: evreul-om, evreul-creator, evreul… cel născocit de tine… nu poate muri, eu cred că nu va muri niciodată… Salve, Bătrâne… Când te mai pot suna?… Că într-o zi, ai să vezi, trec pe la tine şi pentru un sfert de oră, să văd la ce lucrezi… Poate te publicăm, la nevoie, pe internet… Să coexişti, electronic… până vom inventa şi „comunicarea prin gând”.

Prof. Aurel Vainer

Presedintele Federatiei Comunitatilor Evreiesti din Romania , Deputat

A mai căzut o stea a evreimii române

Aşa precum mulţi alţii din cei care au beneficiat de munca sa atât de intensă şi de rodnică, vestea încetării din viaţă a celui care a fost Alexandru Mirodan  mă întristează fără margini.

Evreimea română nu mai are în viaţă pe publicistul, autorul dramatic, criticul de artă şi literatură, truditorul fără răgaz, dăruit oamenilor care a fost Alexandru Mirodan, acum, ZIHRONO LIVRAHA.

În mod cert, fără nici o rezervă  putem spune că a mai căzut o Stea a Evreimii Române, care a strălucit în mod splendid, ani şi ani în România, în Israel şi peste tot unde trăiesc evreii cu origine de pe meleagurile dintre Dunăre şi Nistru.

Nu l-am cunoscut personal, astfel că îmi amintesc numai de bucuria pe care am avut-o ca spectator în stalurile unor teatre din România, pe scena cărora se jucau, cu foarte mare succes, piese precum Ziariştii, Şeful Sectorului Suflete, Celebrul 702 sau Autorul Moare Azi.

Eram atunci la vârsta dintre adolescenţă şi prima tinereţe, trăitor în Bucureştiul marcat de ideologia roşie, de care, în principiu, România s-a debarasat la sfârşitul deceniului al IX-lea al secolului trecut.

Mai ales din scurte lecturi ale revistei Minimum, dar şi din cronicile presei româneşti din Israel, am aflat despre multe şi pertinente caracterizări puse în pagină de Alexandru Mirodan, privind pe scriitorii evrei. În decursul timpului, ei au adus contribuţii însemnate la cultura românească, cu accente evidente ale originii lor iudaice.

De pe poziţia mea actuală în Conducerea treburilor evreieşti din România, consider că va trebui să consemn mult timp, şi spaţiu pentru a pune în valoare opera lui Alexandru Mirodan.  Nu în ultimul rând Dicţionarul său neconvenţional (G-H-I-).

Evident, mă voi strădui să îndeplinesc această misiune, adăugând pe Alexandru Mirodan la impresionanta moştenire istorică iudaică din România.

Leon Volovici

Un gand la plecarea lui Mirodan

În 1980 am venit ca turist în Israel . În afară de vizitarea rudelor, nu aveam decît un singur obiectiv – să-l caut pe Mirodan. Nu-l cunoşteam, nu l-am întîlnit niciodată pînă atunci. L-am găsit undeva la Muzeul Diasporei , nu l-am anunţat dinainte că vin. Şi mă tot întreb de atunci de ce era pentru mine atît de important să-l caut pe Mirodan. Sigur, cunoşteam foarte bine activitatea lui de dramaturg, îi ştiam toate spectacolele, îi ştiam activitatea ziaristică. Dar Mirodan pentru mine însemna atunci altceva. Citisem în manuscris la un prieten din Bucureşti piesa care a fost cenzurată la Bucureşti, n-a apărut şi n-a fost reprezentată: “Contract special de închiriat oameni”. Îmi plăcuse extraordinar, pentru că înfăţişa, cu vervă şi inteligenţă, drama intelectualului evreu din România, inclusiv în perioada comunistă. Tineam să-l întîlnesc pe Mirodan, eram convins că piesa se joacă aici pe toate scenele. El m-a lămurit calm că nu se joacă. Mirodan a avut atunci o vorbă memorabilă: “Dacă o să mai stai puţin în Israel, o să te lămureşti că pe israelieni nu-i interesează problema evreiască. Ei au rezolvat-o”.

Pentru mine, Mirodan însemna începutul “trezirii” intelectualilor evrei din România. Cred că a fost primul « scriitor român de origine evreiască », cum se spune, care şi-a asumat pe deplin identitatea evreiască, inclusiv decizia de a se stabili în Israel. Vă amintiţi “Evreica din Toledo” pe scena Teatrului Evreiesc din Bucureşti şi apoi acel “Contract special de închiriat oameni”. Ajuns în Israel, Mirodan s-a angajat într-o « misiune imposibilă » – a recupera, cu mijloacele scriitorului dar şi al ziaristului,  moştenirea culturală a evreilor din România exprimată în limba română – pentru că aceasta este ”Dicţionarul” lui extraordinar. Si cred că nu numai microbul de gazetar l-a făcut să scoată apoi revista Minimum, ci gîndul că revista este cel mai bun instrument de a împlini această misiune. Si a îndeplinit-o cu strălucire.

Dr. Slomo Leibovici – Lais,
presedintele Asociatiei Culturale Mondiale a Evreilor Originari din Romania

A plecat dintre noi un mare condeier

(declaratie dictata la telefon, la solicitarea de a-l evoca pe Mirodan):
A plecat dintre noi un mare condeier de limba romana, publicist, dramaturg si, datotrita Dictionarului lui Neconventional, pe care, din pacate, nu l-a dus pana la sfarisit, istoric literar.

Minimum al lui Mirodan va lipsi cititorului de limba romana din Israel si de pretutindeni.

Voi vorbi despre Mirodan in seara literara de la Tel Aviv dedicata lui Carol Feldman, cand vom pastra si un moment de reculegere si memoria lui Mirodan

Luiza Carol

O gluma mirodanesca

Mi se pare ca dintre toate harurile lui Mirodan, cel mai pretios a fost umorul. Cred ca cele doua comedii pe care le-a scris dupa plecarea din Romania, „Contract special de inchiriat oameni” si „Omul, cel mai pretios capital”, sunt in acelasi timp extrem de actuale si extrem de universale – iata o performanta pe care numai marii dramaturgi ai lumii au realizat-o cu adevarat. Glumele lui au un specific rar al paradoxului de tip aforistic, usor de memorat si mai ales demn de memorat.

L-am cunoscut foarte putin ca persoana. Pasii ni s-au intalnit o singura data, pentru cateva zeci de minute. Am in biblioteca o carte de umor, pe care candva mi-a daruit-o cu dedicatie. Cartea se numeste „Ocolul pamantului intr-un suras”. O consider una din cele mai bune carti de umor pe care le-am citit vreodata. Aleg pentru aceasta trista imprejurare o mica gluma din paginile ei. Desi va starni zambete, aceasta gluma specific „mirodanesca” mi se pare potrivita cu doliul de azi. O reproduc mai jos:

„Am aflat cu placere ca dna dr. Elisabeth Kubler-Ross, psihiatru am erica n care cerceteaza indeaproape fenomenul mortii clinice pentru a descoperi daca si-n ce conditii e posibila supravietuirea sufletului dupa pieirea organismului uman – ar fi ajuns la cateva concluzii incurajatoare. E un semn bun…

Acum suntem indreptatiti sa nadajduim ca, stimulati de aceste constatari, specialistii vor reusi sa mearga mai departe, descoperind si demonstrand cum este cu putinta – in lumile automatizate, inghetate, egoiste, stapanite de indiferenta si brutalitate – supravietuirea sufletului in timpul vietii.”

(Am citat paragraful „Mai departe” din articolul „America „, din volumul „Ocolul pamantului intr-un suras” de Alexandru Mirodan).

“Sa speram ca Minimum ii va continua insa prezenta”…

Doron Midroni ( Toronto ):

… luni, 8 martie, i-am trimis lui Mirodan o scrisoare ca raspuns la intrebarea pe care a pus-o in ultimul numar “Minimum”: „Cine isi mai aminteste de ziaristul Henri Dona?

In post scriptum mi-am exprimat bucuria pe care am simtit-o cand am deschis numarul din martie si am recunoscut imediat amprenta neindoielnica a lui Mirodan: Editorul era din nou la carma, sau asa credeam, dupa ce lipsa unui numar in ianuarie si formatul ne-mirodanian al numarului din februarie m-au facut sa suspectez ca ceva nu e in regula cu Maestrul.
Cu ani in urma, tata mi-a cerut sa-l abonez la Minimum. Foarte repede m-am “molipsit” si amdevenit un cititor pasionat al revistei. Asteptam cu nerabdare ca tata sa termine lectura – din scoarta in scoarta! – dupa care o prelum eu citind-o la fel, cu nesat. Cand tata s-a prapadit, am continuat abonamentul.
De-alungul anilor am avut cateva corespondente despre L. Sarateanu si H. Wald, care  mi-au fost profesori, fiecare la alt capat al vietii mele scolare si studentesti. Si cateva corespondente mai mici…
Al Mirodan nu va putea fi inlocuit. Sa speram ca Minimum ii va continua insa prezenta.

Dorel Schor

Scrisoare de recomandare

Subsemnatul Al. Mirodan….

„Subsemnatul Al. Mirodan, domiciliat in Israel, Tel Aviv, str…..”

Am in fata scrisoarea manuscris a marelui dramaturg si publicist prin care ma recomanda Uniunii Scriitorilor din Romania. Marele Mirodan, celebrul Mirodan, incepea scrisoarea cu modestul cuvint „subsemnatul”, umplea rindurile cu caldura si prietenie. Si incheia, firesc: „Imi face placere sa sustin (cu amandoua mainile) cererea confratelui Dorel Schor”.

Pastrez aceasta scrisoare care il prezinta oarecum altfel pe Mirodan-omul, colegul exemplar in ciuda diferentei de virsta si de statut, solidar cu mica breasla  scriitoriceasca din Israel, el – atit de sever cu sine , dar si cu ceilalti, partizan pretentios si atit de neobosit al valorilor literaturii romane in agitatul Orient Mijlociu.

Dar scriitorul, creatorul de revista, dramaturgul celebru ne-a parasit. Luminile s-au stins, cortina s-a lasat obosita….

Sper din toata inima ca publicul va ramine indelung in picioare, aplaudind.

Numai ca la rampa nu va mai aparea nimeni….

Andrei Fischof

Haifa

Exista muritori nemuritori. Exista muritori a caror mare valoare consta si in ceea ce lasa in urma, prin absenta lor.

Sa fi fost prin clasa a noua- a zecea cand in manualul de Literatura Romana am vazut pentru prima data portretul lui Mirodan, cu privirea de un albastru deschis care penetra albul hartiei si griul celor tiparite pe ea. Din tot ce scrisese, se analiza celebra sa piesa, „Ziariastii” , care reprezenta ,de fapt, un ascunzis uimitor pentru idei de nespus cu voce tare. Dar acest lucru l-am aflat mult mai tarziu.

De fapt, primul contact cu Mirodan israelianul l-am avut printr-o intamplare bizara cel putin pentru mine,aflandu-ma in Israel ca turist, cinci ani inainte de emigrare.

Ma plimbam prin hadar, in Haifa , acele doua strazi paralele, pline de magazine de toate felurile,acoperind teritoriul pietii, sukul multicolor. Am ajuns astfel la capatul strazii comerciale, colt  cu strada Shapira, unde am descoperit o librarie ale carei rafturi erau pline de carti aduse cine stie cum din Romania , si altele scrise de autori israelieni ,tot in romaneste. A fost o mare surpriza pentru mine, dar ma astepta una si mai mare: pe unul din rafturi am dat de o carte subtire, toata o singura piesa de teatru, autorul fiind Al Mirodan, cartea fiind editata in Israel . Rasfoind-o , ca pe un document de seama, crezut pierdut, am constatat spre marea si trista mea surpriza, ca pe pagina intai era dedicatia si autograful autorului ,data probabil la cererea celui care acum se debarasa de ea.Cred ca am sesizat un tremur al cuvintelor scrise de mana, ca si cum le-as fi salvat de la o puscarie unde au fost umiliti si uitati in paragina.Nu cunosteam, desigur, „cititorul” care a vandut semnatura cu cartea pentru vreo 2 lire israeliene. Am cumparat cartea,am pus-o intr-un plic si am expediat-o din Haifa la adresa tipografiei notata pe pagina a doua, cu mentiunea : „pentru D-l Mirodan”.

Nu stiu si nici nu am vrut sa stiu daca ea a ajuns la destinatie, la origine, dar mi-am imaginat starea de amaraciune a autorului.

In Tara am avut revelatia strangerii sale de mana, cand l-am cunoscut la adunarea generala a Asociatiei Scriitorilor Israelieni de limba romana,al carui presedinte a fost ales. Din pacate pentru prea scurta vreme. Personalitea sa, stiinta de a privi lucrurile in ansamblu, m-au fermecat.

Apoi a urmat epoca Minimului – el n-a uitat , mi-a reprosat cu umorul sau fin, intr-un articol din Minimum, ca am fost foarte sceptic in legatura cu posibiliattea intretinerii de lunga a durata a unei reviste precum a lui. Dar iata ca tot el a avut dreptate si in asta. Revista Minimum a rezistat un sfert de veac, a trecut peste granite politice si geografice, s-a maturizat cu vremea. Noi, cu ea.

In pofida linistii exterioare, a retragerii oarecum neasteptate a lui Al  Mirodan , asa cum semna, literatura de limba romana  de pretutindeni va fi alta decat a fost pana ieri. Si noi, cu ea.

Bianca Marcovici
Mirodan mi-a oferit un serviciu cand am venit in tara

Intilnirile cu Al. Mirodan de la redactia sa, si de la I.C.R. Tel Aviv cand i s-a lansat Dictonarul Neconventional  au fost, oarecum, clipele care m-au facut sa-mi continui activitatea. Mi-a editat citeva plachete de versuri si proza, mi-a publicat citeva interviuri cu scriitori consacrati, recenzii, povestiri, in Revista „Minimum” etc, chiar si dreptul la replica legat de  A.S.I.L.R,    2009. Daca cineva iti da incredere in tine, poti s-o iei mereu de la un capat, vorba mea: capatul  e o limita fara acoperire, dar exista, ii datorez , cel putin  un gand bun! Ultimul dictonar e , de fapt un omagiu adus lui I. Schecter (z”l),prietenul sau cel mai bun,  printre randuri, cu toate ca litera respectiva nu e in dictionar. Se citeste pe nerasuflate, e ca un roman bun! Mai sunt si documente autentice despre scriitori si prieteni. Se refera si la mine in dictionary, ca la un element ciudat ca sunt ingineraL si ca traiesc din asta nu din scris. Nu m-am asteptat ca am sa-l vad pentru ultima oara…la acea intlnire de la I.C.R de anul trecut.

Mi-a oferit o slujba cand am venit in tara …Lucru asta nu se poate uita…Era ceva in loc sa fiu femeie de serviciu la blocul vecin! Nu a fost membru in A.S.I.L.R. S-a retras cand am venit eu in tzara, la fel si multi altii. Pacat ca nu a reusit ce a dorit.  Sa-I fie amintirea biencuvintata! Multumesc pe aceasta cale si colectivului de la „Minimum „, doamna Sanda Peri, mana dreapta a scriitorului!

Adina Keneres
directoarea Editurii Compania Al Mirodan in Enciclopedia editurii “Compania”

Dintr-un mesaj primit din partea doamnei Adina Keneres, directoarea Editurii Compania din Bucuresti, care a publicat o Enciclopedie a exilului romanesc:

Fisa lui Alexandru Mirodan din editia a doua a „Enciclopediei exilului literar romanesc 1945-1989”, de Florin Manolescu, aflata acum in lucru la Editura Compania , unde a aparut si prima editie.

• MIRODAN, Alexandru (Alexandru Zissu Saltman), dra­maturg, eseist, gazetar, ed. ^*5 iun. 1927, com. Bu­deasa, jud. Argeş – † 10 mar. 2010, Tel Aviv , Israel . Tatăl : Her­mann Saltman, contabil ; mama : Netty (născută Thierer). Înscris din 1937 la Liceul „Principele Carol“ şi din 1940 la Liceul teoretic evre­iesc (Buiu) din Bucureşti. Absolvent al Liceului „Matei Ba­sarab“ din Bucureşti (bacalaureat în 1945). Studii ne­ter­mi­nate la Facultatea de Li­tere şi Filosofie a Univer­si­tă­ţii din Bucu­reşti (1945–1946). Red. la Tinereţea, Tî­nărul muncitor, Scînteia ti­neretului (1945–1953). „El a inventat ziarul « Strâm­bă­tatea », o parodie a ziarului « Dreptatea », gazeta Partidului Naţional Ţără­nesc al lui Iuliu Maniu. În coloanele « Strâmbătăţii », Mi­rodan a desfăşurat o campa­nie sălbatică antidemocratică, folosind simţul umorului şi arta polemicii, remarcabile încă de atunci. Comuniştii au câş­tigat alegerile, « Drep­tatea » va fi îngropată, şi vreme de aproape jumătate de secol, va triumfa « Strâmbătatea » unui regim de teroare“ (Teşu Solomovici). Secretar de red. şi apoi red. la Gazeta literară (1954–1956, 1959–1960). Red. la secţia culturală a ziarului Scînteia (1956–1957) şi la rev. Teatrul (1957–1959). A.M. a fost „un pionier şi în domeniul gazetăriei sportive : el a inaugurat pri­mul, în presa românească de după război, o rubrică de sport la o revistă culturală“ (ö Leon Volovici). Împreună cu actorul Radu Beligan, a contribuit la înfiinţarea Teatrului de Come­die din Bucureşti (1961). Debut dramaturgic cu piesa Ziariştii pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti (1956). Alte piese de teatru bine primite de public şi de critica de specialitate : Celebrul 702 (Teatrul de Comedie, Bucu­reşti, 1961), Şeful sectorului suflete (Teatrul de Comedie, Bucureşti, 1963), Noaptea e un sfetnic bun (Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra“, Bucureşti, 1966), Camuflaj (Teatrul Evreiesc de Stat, Bucu­reşti, 1968), Primarul lunii şi iubita sa (Teatrul Naţional, Bucureşti, 1971), Tovarăşul feudal şi fratele său (Teatrul de Comedie, Bucureşti, 1975), Evreica din Toledo (după romanul lui Lion Feuchtwanger, Teatrul Evreiesc de Stat, Bucureşti, 1976). Piesa Celebrul 702 por­neşte de la cazul real al unui deţinut din S.U.A., Caryl Chessman, care a fost condamnat la moarte în 1948 pentru crimă, răpire şi viol, şi a devenit autor de romane autobiografice în închisoare, înainte de a fi executat în 1960. „Principala particularitate a dramaturgiei lui Al. Mirodan […] consistă în ca­racterul publicistic“ (Dumitru Micu, 2000). „A fost, la un moment dat, în România, cel mai « jucat » şi « de succes » dramaturg. Găsise în Radu Beligan actorul ideal şi mentorul necesar“ (Eran Sela). A.M. emigrează în dec. 1977 în Israel şi se stabileşte la Tel Aviv. În Jurnal (vol. 4, Bucureşti, 1998) Mircea Zaciu reproduce versiunea furnizată de Radu Co­saşu în legătură cu motivul acestei plecări : „a plecat în Israel (din pricina unei mari iubiri târzii pentru Luminiţa Coler, care l-a « plantat » apoi, căsătorindu-se cu fiul unui sena­tor am erica n ! El s-a întors în ţară, a luat o altă femeie, cu care s-a întors în Ţara Sfântă, trăind o existenţă cvasirestrînsă, cu privaţiuni, faţă de viaţa de mare boier dusă la Bucureşti când era un personaj politico-scriitoricesc de mare suprafaţă !). […] Fusese, pentru tinerii proletcultişti din anii ’50, un idol.“ A.M. lucrează la muzeul Beth Hatefutsoth (Casa Diasporei), din Ramat Aviv. Piesa Contract special de închiriat oameni, interzisă în R.S.R., este publicată în rev. Minimum, pe care o ed. din 1987. Autor al unui Dicţionar neconvenţional al scriitorilor evrei de limbă română, în care prezentarea biografiei şi a operei unui autor este însoţită de numeroase citate, ilustraţii (desene sau fotografii), amintiri şi referinţe anecdotice. „Am ales, dintre toate posibilităţile, pe aceea liberă, elastică, a Dicţionarului numit de noi Neconvenţional, din do­rinţa de a înfăţişa cititorului nu numai autori şi opere extrase din magma vieţii, şi izolate, ci şi aerul timpului, mişcarea ideilor, sta­rea pasiunilor, apoi lumea propriu-zisă a literaturii : reviste, editori, animatori, librari, anticari, cenacluri, asociaţii scriitoriceşti, cafenele, prieteni ai artei, duşmani ai artei“ (din „Cuvînt înainte“ la vol. I ). „Obiectul [Dicţionarului] îl constituie scriitorii evrei care au gîndit, au plăsmuit, au scris şi au publicat în limba ro­mână, aci, în România, în Israel sau în lumea largă. Cum ei n-au trăit într-o lume închisă, alături de personalitatea monadică a fiecăruia, de raporturile cu conaţionalii, sînt puse în lumină şi strînsele relaţii cu scriitorii români, de limbă română sau care au împrumutat, după împrejurări şi vreo limbă străină“ (Marin Dia­conu). Gabriel Dimisianu consideră că titlul exact al acestui dicţionar ar fi trebuit să fie Scriitori români de origine evreiască. Unele art. cuprind informaţii referitoare la istoria antisemitismului în România, la victimele rebeliunii legionare din ian. 1941 şi la „viaţa subterană a scriitorilor evrei în anii regimului antonescian“. O parte din citate ilustrează tragedia unor evrei din România, deportaţi în cursul celui de-al doilea război mondial în Transnistria, aşa cum s-a reflectat ea în literatura memorialistică pe această temă. În art. „Editori“, din vol. II al Dicţionarului, este descris „mecanismul“ de funcţionare al Ed. de cărţi în limba română din Israel : „Toate cărţile (multe, şi nu o dată bune) ce apar, în continuare, în Israel, sînt practic scrieri scoase « în editura autorului ». Scriitorul, fie el celebru « de-acasă » sau necunoscut, plăteşte cuiva suma necesară pentru editare, apoi primeşte la domiciliu pachetele cu cărţi şi se îngrijeşte de difuzarea lor. Aceasta e un chin, deoarece lipseşte factorul esenţial de difu­zare, recte librăria. Autorul este pus în situaţia de a publica (contra cost) anunţuri în presa de limbă română, comunicînd titlul cărţii, preţul şi adresa la care amatorii urmează a trimite, ducîndu-se la poştă, un cec pentru procurarea operei. Această absenţă a librăriei constituie viciul congenital al mişcării culturale pe româneşte, din Israel.“ Alte informaţii
  privesc interesul evrei­lor din Israel pentru viaţa culturală din România. Un ex. în acest sens : „criticul literar A.B. Yaffe, din TelAviv, [este] pose­sorul celei mai mari biblioteci particulare româneşti din afara graniţelor României.“ Cîteva art. sînt introduse în Dicţionar ca pretext pentru a relata amintiri, evenimente sau situa­ţii considerate a fi tipice pentru evrei şi pentru relaţiile lor cu românii (ex. din vol. III : „Gafă“, „Gargară“, „Hu­mor“, „Identitate“, „Incriminare“, „Invidie“, „Ironie“). A.M. a trad. Prima anchetă a lui Maigret (Bucureşti, 1966) şi Cazul Louise Laboine (Bucureşti, 1969 ; titlu original : Maigret et la jeune morte) de Georges Simenon şi Carnetele Maiorului Thompson (Bucureşti, 1971) de Pierre Daninos. În 1961, regizorul Mihai Iacob a realizat un film după piesa de teatru Celebrul 702 (cu Sanda Toma, Radu Beli­gan, Ştefan Ciubotăraşu, Ion Finteşteanu, Jules Cazaban ş. a.). În 1967, regizorul Gheorghe Vitanidis a realizat un film după piesa de teatru Şeful sectorului suflete (cu Toma Caragiu, Radu Beligan şi Mircea Crişan). Împreună cu Henri Colpi, A.M. a realizat scenariul unei coproducţii fr.-române (1966) după piesa de teatru Steaua fără nume de Mihail Sebastian (regizor : Henri Colpi). Preşedinte al Asociaţiei scriitorilor israelieni de limbă română (A.S.I.L.R.), ales în 1979. Premiul ministerului Culturii pentru activitate jurnalistică (Bucureşti, 1957). Premiul „I.L. Caragiale“ (teatru) al Academiei R.S.R. (1966). Pre­miul Sion pentru literatură, acordat de A.S.I.L.R. în 1978. Premiul „Rudich“ acordat de Universitatea Ebraică din Ierusalim şi de Centrul DINUR de studiu al iudaismului românesc pentru Dicţionar neconvenţional al scriitorilor evrei de limbă română (2000). Alte pseudonime : Pix, M. Rafael.

• & Tito, duşmanul de moarte al tineretului iugoslav, Bucureşti, 1950 ; Zia­riştii (piesă în 3 acte), Bucureşti, 1956 ; Cele cinci cercuri [despre Jocurile Olimpice], Bucureşti, 1960 ; Celebrul 702 sau Autorul moare azi (piesă în 3 acte), Bucureşti, 1962 ; Într-o zi de primăvară (comedie într-un act), Bucureşti, 1964 ; Teatru, Bucureşti, 1965 ; Şeful sectorului suflete (comedie, vol. şapirografiat), Bucureşti, 1966 ; Seara tîrziu, în tipografie (piesă într-un act), Bucureşti, 1967 ; Teatru şcolar : Moş Gerilă, jocuri şi jucării (piesă într-un act), Bucureşti, 1967 ; Lumea în iniţiale (tragedie într-un act), Bucureşti, 1968 ; Camuflaj (piesă în 3 tablouri), Bucu­reşti, 1969 ; Replică sau De dincolo de fileu, Bucureşti, 1969 ; Primarul lunii şi iubita sa (comedie), Bucureşti, 1970 ; Simfonietta metalică. Satiră din ce în ce mai contemporană, într-un act, Bucureşti, 1970 ; Pasiune plus raţiune sau Temă de luptă (piesă într-un act), Bucureşti, 1972 ; Piese de teatru, 2 vol., Bucureşti, 1972 ; Şedinţa (comedie didactică într-un act), Bucureşti, 1972 ; Un proces posibil (piesă didactică într-un act), Bucu­reşti, 1973 ; Teatru. Trei simple texte antifasciste, Bucureşti, 1973 ; O întîmplare la sectorul suflete (comedie într-un act), Bucureşti, 1974 ; Minimum, Bucureşti, 1975 ; Scene, Bucureşti, 1975 ; Ocolul pămîntului într-un surîs, Ed. Minimum, Tel Aviv, 1980 (Bucureşti, ²1993) ; Contract special de închiriat oameni, Ed. Minimum, Tel Aviv, 1983 (Bucureşti, ²1993) ; Dicţionar neconvenţional al scriitorilor evrei de limbă română, I–III (literele A–I), Ed. Minimum, Tel Aviv, 1986, 1997, 2008.

• Referinţe : Tudor Vianu, „Ziariştii“, Contemporanul, nr. 41, 12 oct. 1956, p. 2 ; V. Mîndra, „« Celebrul 702 » de Al. Mirodan“, Gazeta li­terară, nr. 46, 10 noi. 1960, p. 7 ; Dumitru Solomon, „Al. Mirodan“, Gazeta literară, nr. 51, 15 dec. 1960, p. 3 ; Dumitru Solomon, „Şeful sectorului suflete de Al. Mirodan“, Gazeta literară, nr. 47, 21 noi. 1963, p. 6 ; M. Nedelcu, „Al. Mirodan despre literatura dramatică, jude­căţile şi prejudecăţile aferente“, Contemporanul, nr. 24, 1966, p. 1 ; Radu Miron, „Întotdeauna altul şi mereu acelaşi“, Izvoare, nr. 7, apr. 1979, pp. 12–13 ; Eran Sela, „Mirodan la a doua privire“, Izvoare, nr. 7, apr. 1979, p. 13 ; Mircea Popa, „Literatura de expresie românească din Israel “ [despre vol. Dicţionar neconvenţional], Tribuna, nr. 8, 16– 22 feb. 1995, p. 4 ; Z. Ornea, „Dicţionarul lui Al. Mirodan“, România literară, nr. 2, 21–27 ian. 1998, p. 9 ; Cornel Moraru, „Un dicţionar mai puţin obişnuit“, Vatra, nr. 2, feb. 1998, pp. 44–45 ; Victor Bârlă­deanu, „Un dicţionar fundamental : Scriitori evrei de limbă română“, Curierul românesc (Bucureşti), nr. 4–5, apr.–mai 1998, p. 25 ; Marin Diaconu, „Un dicţionar neconvenţional“, Jurnalul literar, nr. 1–2, mai 1998, p. 15 ; Valentin Hossu-Longin, „De la « Celebrul 702 » la « Minimum »“, Curierul naţional, 12 apr. 2003. Un interviu realizat de Paul Tutungiu, în Teatrul, nr. 1, ian. 1975, pp. 66–70 ; un interviu pu­blicat iniţial în Ultima oră (Tel Aviv, iun. 2002) a fost reprodus în rev. Tribuna, nr. 3, 16–31 oct. 2002, pp. 14–15 ; un interviu realizat de Lucreţia Stanciu, în Dacia literară, nr. 50, 2003, pp. 48–50. V. şi Gabriel Dimisianu, Lumea criticului, Bucureşti, 2000 ; Teşu Solomovici, Securi­tatea şi evreii II, Bucureşti, 2004 ; Virgil Duda, Evreul ca simbol. Mihail Sebastian şi alţii, Bucureşti, 2004 ; Costel Safirman, Leon Volovici (coord.), Noi întâlniri la Ierusalim, Bucureşti, 2007. Pentru alte detalii referitoare la cazul Chessman , v. Andrei Mincu, „Cazul Chessman“, Gazeta lite­rară, nr. 27, 30 iun. 1960, p. 8.

Dr Paul Leibovici (Rehovt)

Cand piesa „Ziaristii” a fost prezentata pentru prima oara la Teatrul din Galati…

În calitate de Secretar literar al Teatrelor ,,Brăila” şi, mai apoi, la ,,Galaţi” am avut prilejul să fac parte din Consiliile de artă ale acestor instituţii. Adesea am putut participa şi la o serie de desbateri la Direcţia Teatrelor din Capitală. Ca atare, am avut prilejul de a citi unele lucrări dramatice, în primă lectură. Aşa s-a întâmplat cu piesa ,,Ziariştii” de Al Mirodan pe care am avut bucuria de a-l cunoaşte, a discuta şi a-mi spune părerea după prma lectură.

De altfel, in anii 1956, piesa a marcat o revoluţie în arta dramatică, a scenei.

Majoritatea pieselor autohtone în acele vremuri aveau ca eroi principali pe secretarul de partid, seful de cadre, evidenţiatul în muncă….- ce mai ,,eroi pozitivi” în luptă cu oamenii cu principii vechi, necorespunzătoare ideologiei partidului etc.

Şi, iată, un dramaturg îndrăzneţ – Al Mirodan – prezenta o piesă în care eroii erau oameni simplii, ziarişti, zeţari, oameni din categoria nu prea adorată de cei de la partid.

…Şi totuşi piesa,,Ziariştii” de Al Mirodan – care în acelaş timp era secretar literar de teatru, trece cu bine nu numai la lectura noastră, a editurii, ci e admisă ,,sus”, la partid.

Teatrele s-au concurat pentru a o pune în scenă. A fost jucată, alaudată şi, dacă îmi aduc bine minte, a ţinut peste 900 sau poate mai multe spectacole.

Am fost din nou martorul punerii în scenă a piesei Ziariştii de Al.Mirodan la Teatrul Evreesc de Stat din Iaşi, în 1961, în regia lui Iso Schapira. z.l.

O altă premieră a spectacolului a avut loc în anii ’71 la Teatrul Municipal , regia a fost semnată de prietenul şi fostul colaborator al meu Valeriu Moisescu, pe când eram Secretar literar la Teatrul din Galaţi.

Tot în acea perioadă deţineam o rubrică săptămânală la pagina culturală a ziarului din Galaţi. Cronica asupra piesei de teatru ,,Ziariştii” apăruse sub semnătura Paul Liman.

Al.Mirodan a fost acel dramaturg distins atât pentru stilul său particular, cât şi pentru demnitatea de care a dat dovadă prin abordarea unor subiecte cu mult curaj. El n-a mers pe principiul ,,la modă” al personajelor pozitive –menţionate mai sus – ci a oamenilor de acţiune, care se remarcau pentru faptele lor, prin viaţa lor adevărată din mijlocul societăţii.

În faţa proaspătului mormânt al dramaturgului, scriitorului Al.Mirodan mă plec cu sobrietate.

Nedeea Burca
„EXPERIMENTUL… Mirodan”
Ce rămâne din noi, după noi? Trebuie să murim – suntem asiguraţi – pentru a lăsa loc altor experimente evolutive…

Dar, oare, un lucru atât de extraordinar ca sufletul omensc se poate dizolva pe vecie? Şi „EXPERIMENTUL MIRODAN” a luat, oare, într-adevăr, sfârşit? Dar Opera, pe care cineva va trebui să i-o continue?! „Spiritul” lui nu numai că nu s-a stins în nefericita noapte dintre 10 şi 11 martie, dar reverberează mereu şi, parcă, din ce în ce mai puternic. Inevitabilul chenar negru din jurul numelui său nu mă convinge şi nu mă mai înspăimântă…

Nimeni nu ne opreşte să afirmăm că moartea este un început şi nu un sfârşit – sunt, iarăşi, cuvinte pe care le scriu cu nădejdea secretă (intuitivă cred) că moartea ar fi doar o altă formă a vieţii.

Mirodan ne va însoţi, prin întrebările sale şi prin filele, încărcate de sine, rămase vii pe masa de lucru… ele vor continua să vină înspre noi… reconfirmând – de ce nu?! – nemurirea aceea care nu e miracol, nemurirea prin care, prin gând, prin Cuvânt, ne înzidim şi o lăsăm în urmă (unii dintre noi; Mirodan în mod cert!), singura nemurire ce nu ucide evoluţia şi nu o infirmă, ci îi conferă sens. Cel mai dramatic. Singurul sens omenesc. Şi supraomenesc.

După ce-a izbutit a lărgi hotarele lumii noastre cea de toate zilele, după ca a căutat (şi a găsit!) poteci noi, neumblate, îmbiindu-ne, apoi, cu toate giuvaerurile păstrate în Atlantida sufletului său, Dragul, bunul nostru Al. Mirodan a plecat… să se odihnească puţin… lăsând în urma sa revista MINIMUM, cea care ne-a încântat de-atâtea ori, revistă pe care cineva va trebui s-o ducă mai mai departe şi „DICŢIONARUL” , rămas nedefinitivat. Aş vrea să cred, îmi doresc din tot sufletul, că uneltele sale părăsite vor fi preluate de mai tineri prieteni, care se vor strădui, izbutind pe deplin – îndrăznesc a spera – să păstreze printre noi spiritul viu al lui Mirodan, scriind cu cerneală invizibilă pe toate filele manuscriselor lui neterminate că acolo unde nu există nepăsare, şi nici tăcere, şi nici indiferenţă, nici… moarte nu există!

Lucretia Berzintu

”Un dramaturg de cea mai înaltă clasă”

L-am cunoscut personal, în anul 2003, când l-am vizitat la redacția revistei ”Minimum”, în Tel Aviv, pe str. Zamenhoff.
A fost o simpatie reciprocă. M-a atras inteligența sa, modul cum gândea, cum înțelegea tragediile oamenilor, cât și priceperea sa de a scrie pe gustul cititorilor, să nu-i plictisească…
Mi-a dăruit atunci, când ne-am cunoscut, Dictionarul neconvențional…, vol.1 și vol.2 , plus ”Ocolul pământului într-un surâs”, toate cu autografe.
În același an, 2003, mi-a acordat interviul pe care l-am publicat în revista ”Dacia Literară” din Iași (coordonator Lucian Vasiliu) și a precizat că nu-i place să dea interviuri, dar, dacă va mai accepta, se va întâmpla peste cinci ani.

Cei de la Iași nu au respectat originalul interviului, însă. M-au revoltat tare de tot, pentru că au adăugat ”din burtă” o întrebare și răspunsul acesteia, cu numele noastre, al meu la întrebare și al domnului Al.Mirodan la răspuns. Din această cauză, Al. Mirodan s-a făcut ”foc”, pe bună dreptate… Eu eram ”foc” la patrat. L-am contactat pe Lucian Vasiliu, să aud de ce s-a procedat așa, mai ales că-l rugasem înainte, să nu se greșească, fiindcă domnul Mirodan a cerut să nu i se schimbe nici măcar o virgulă. Mai tare mi-a fost revolta când Lucian Vasiliu mi-a răspuns simplu, că redactorul șef, Ștefan Oprea, s-a ocupat de publicarea interviului. Ce făcuse redactorul șef? Din prefața mea la interviu, a inventat o întrebare și un răspuns, ca pe timpul Comunismului… Totul a murit atunci. Abia în 2008 am reluat acel interviu, eliminând tot ce era străin.
Tot în anul 2008, fiindcă trecuse cei cinci ani, am dorit să realizez alt interviu cu Al.Mirodan. M-am documentat și i-am scris biografia cu opera completă. Pe Internet nu era. Mi-am zis că trebuie să fie publicată opera completă, Al. Mirodan fiind ”un dramaturg de cea mai înaltă clasă”, vorba lui Radu Beligan.
Așadar, i-am scris, propunându-i interviul, plus i-am trimis în formă tipărită și biografia sa cu opera completă, rugându-l să vadă dacă n-am omis ceva.
După câtva timp, i-am telefonat să-l întreb de interviu și mi-a replicat: ”știu că au trecut cinci ani și am promis, dar te rog să mai aștepți fiindcă sunt foarte ocupat cu Dicționarul… (În 2008 a publicat vol.3).

La un Anticariat din Tel Aviv am găsit și am cumpărat ”Contract special de închiriat oameni”, teatru, Al. Mirodan, 1983, ed.Minimum. În iunie 2008, m-am întâlnit cu Al. Mirodan în scopul de a-i preda un articol pentru revista Minimum, si, cu acest prilej am luat cu mine și ”Contract special de închiriat oameni”, pentru a-i solicita un autograf. Mi l-a dat cu mare plăcere.
Văzând că este mereu ocupat, am publicat interviul vechi, refăcut, împreună cu biografia și opera completă în reviste de peste tot în lume (Germania, România , Am erica , Canada , Israel ).

Parcă nu-mi vine a crede că Al. Mirodan ne-a părăsit pentru totdeauna, chiar dacă l-am condus pe ultimul drum!
Nu mă împac cu ideea că nu mai este, nici Al. Mirodan și nici Minimum (”un om ca toti oamenii”)!

Aici am publicat biografia cu opera completa, cred:http://www.romanianvip.com/2010/03/lucretia-berzintu-in-memoriam/

Vă voi binecuvânta mereu, maestre Mirodan!

material publicat prin bunăvoința doamnei Lucreția Berzintu, redactor-corespondent al revistei Faleze de piatră