Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Responsabilitatea omului faţă de creaţia divină, ca respect faţă de încrederea acordată lui de către Dumnezeu

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 30/03/2010
Motto: Nicolae Spinei, fost profesor Colegiul Brătianu Piteşti – Eseu asupra suferinţei – “Se poate oare amortiza impulsul iniţial al lui Dumnezeu – Să fie lumină? … Dar dacă omul n-ar fi trăit pe planul luminos, l-ar fi creat?”
Despărţirea de prima soţie şi plecarea mea pe un şantier îndepărtat de casă, Porţile de Fier II, nu mi-au permis să mă ocup de copii aşa cum ar trebui să se ocupe un părinte. În perioada lor de şcoală primară şi de liceu eu eram concentrat pe problemele industrializării României, chiar dacă nu o făceam la nivelul politic, ci la un nivelul inferior (?), cel tehnic. La drept vorbind, opinia mea privind mediul politic, este că aceşti oameni implicaţi în conducerea popoarelor, indiferent de forma de conducere a unui stat, au fost, sunt şi vor fi nişte marionete ale banului, adevăratul Cesar al Terrei. Capacitatea lor intelectuală, de necontestat la unii dintre ei, este modelată şi coordonată doar de creierul trecut prin filtrul Evei (vorbesc aici de celebrele traductoare biologice, Eve mtDNA).
Să-i lăsăm pe politicieni, care-şi vor reveni doar la presiunea propriului Adam mtDNA, şi să ne întoarcem la problemele şcolare, peste care eu personal am trecut fără să le observ în perioada de formare a copiilor mei.
Ce a vrut să spună Dumnezeu şi domnul profesor Spinei prin acest impuls al luminii?
Cine va putea vreodată să înfrâneze aceste suflete curate, existente în copii noştri, să fie impulsionate de lumina divină  transmisă atât de dascăli, prin intermediul acestui miraculos neocortex plantat doar omului, sau de natură, prin simţurile proprii ale fiecăruia, recepţionate prin bio-traductoarele Eve mtDNA, cât şi de însuşi Dumnezeu, prin bio-traductorul divin existent în coasta lui Adam?
Lumina este viaţa! Lumina este energia vitală ce pune în mişcare organismele amorţite de somnul întunericului. Lumina este în acelaşi timp şi suportul unei imense cantităţi de informaţie invizibilă ochiului, dar sesizabilă de către aceste miraculoase traductoare biologice, mitocondriile maternale şi paternale.
Forma sub care ea pătrunde fără fir în corpul uman nu va mai fi un miracol în curând, deoarece geneticienii au trecut la transmiterea informaţiilor dorite către ADN, prin intermediul suportului asigurat de lumina laserului.
Inteligenţa umană, determinată de capacitatea neuronală proprie de a procesa informaţii, este impulsionată de cele cinci simţuri organice determinate acum cu precizie de către ştiinţă, dar şi de impulsuri nevăzute, numite inspiraţii sau revelaţii.
Aceste inspiraţii nu apar din senin. În marea lor majoritate, ele apar prin trei mijloace cunoscute:
IQ (inteligenţă) – acumularea neuronală a unei mari cantităţi de informaţie, transmisă prin educaţie, şi procesarea ei pe alte baze decât cele făcute de cei care au transmis această informaţie;
EQ (emoţii) – recepţionarea şi interpretarea proprie a ambientului în care vieţuim, fie singuri, fie prin tehnici de blocare a raţiunii pe baza unor stimulente;
CQ (conformanţă)– încrederea în cei care ne transmit aceste informaţii şi în capacitatea lor de a ne fi de ajutor atunci când avem nevoie, datorită incapacităţii noastre de a rezolva singuri o situaţie, prevăzută sau nu.
Şcoala, ca al doilea cămin familial, este locul unde copii învaţă adevăratele tehnici complexe de procesare a mediului ambient, la nivelul cunoaşterii mondiale, dar şi tehnicile de administrare sau de management al propriei vieţi, inclusiv managementul crizelor.
Educaţia în masă se face de către oameni, nu de către Dumnezeu!
Şansa mi-a surâs din nou şi am pătruns neaşteptat în mediul şcolar.
Chiar înainte de desfăşurarea seminarului pe care l-am organizat la Câmpulung, o verişoară a noastră, profesoara Mariana Lulache, m-a invitat să particip la un simpozion organizat de un liceu din Craiova, pe teme eco-teologice. M-am sfătuit cu prietenul meu, medicul psihiatru Rasho Ohannes Hovhannessian, despre tema pe care să o abordez la acest eveniment, şi am ales împreună subiectul pe care-l prezint mai jos.
Adevărata surpriză pe care am avut-o la acest simpozion a fost tematica aleasă cu grijă şi modul de abordare a tematicii, în stilul modern de prezentare cu ajutorul celor mai moderne mijloace video.
Singurul reproş pe care l-aş face acestui stil de organizare a unui seminar educaţional este lipsa totală de implicare a elevilor, chiar şi ca simpli ascultători, deoarece adevăraţii beneficiari ai educaţiei sunt ei, copii.
Am informaţii sigure şi de necontestat că marea majoritate a acestor simpozioane educaţionale sunt organizate de profesori pentru profesori, de teologi pentru teologi, de oamenii de ştiinţă pentru oamenii de ştiinţă. Acest fapt se petrece şi datorită distanţării comunicării dintre profesionist şi omul simplu, care prin stilul de limbaj specific, transformă clasicul dialog necesar unei bune comunicări din orice etapă sensibilă a formării viitorului om, într-un ritual de tip limbaj “om – maşină” sau de tip “dogmă”, lipsit de inventivitate şi de viaţă. Acest fapt se petrece şi datorită faptului că evaluarea activităţii profesorilor şi oamenilor de ştiinţă se face pe baza participării la astfel de evenimente.
Este ceva asemănător cu întâlnirile de partid, unde se organizează conferinţe doar pentru simpla sau complexa lor informare.
Nimeni nu vrea să vorbească direct despre dificultăţile prin care trec atât educaţia, religiile, economia, politicul, cât  şi ştiinţa, în sine.
Nimeni nu vrea să vorbească despre adevărata criză de conştiinţă care a cuprins omenirea, despre lipsa unei referinţe stabile şi de necontestat pentru suportul încrederii.
Cui trebuie să-i acorde omul încrederea?
În aceste condiţii am prezentat la Craiova, într-un cadru organizat legal cu acordul Ministerului Învăţământului, referatul de mai jos. Am menţionat legal, deoarece în cadrul acestui simpozion am prezentat şi descoperirea ipotetică, referitoare la o nouă funcţie atribuită piesei inermediare a spermatozoidului, funcţia de bio-laser destinat comunicaţiei nevăzute universale.
Bazându-mă  pe încrederea mea în Dumnezeu, cu siguranţă bio-geneticienii vor ajunge mai devreme sau mai tarziu la concluzii asemănătoare, demonstrate ştiinţific, astfel încât la dovedirea priorităţii unei descoperiri ştiinţifice teoretice, acest cadru legal îmi va asigura protecţia necesară, chiar dacă anumite persoane m-au caracterizat drept “neîmpărtăşit şi nespovedit”.
Stimate Doamne, Stimate Domnişoare şi Stimaţi Domni,
Vă mulţumesc celor prezenţi pentru interesul pe care-l acordaţi lui Dumnezeu şi celor care încearcă să-L creioneze, ca pe un portret al unei persoane pe care noi, cei care pretindem că-L cunoaştem vag, vă vorbim tot vag, deoarece nimeni şi nimic nu-L poate defini pe Dumnezeu sau, altfel zis, toţi şi toate câte au existat, există şi vor exista îl definesc, chiar dacă doar parţial.
Mulţumesc organizatorilor care mi-au permis să vă prezint o parte din cunoaşterea mea, prin care eu doresc să vă fac cunoscute frământările, preocupările şi descoperirile mele şi ale partenerilor mei ce m-au acompaniat în drumul meu spre această cunoaştere.
Mulţumesc lui Dumnezeu că există şi că eu trăiesc, bucurându-mă de toată creaţia universală la care avem acum un altfel de acces, prin utilizarea realizărilor ştiinţifice actuale, la care strămoşii noştri nici măcar nu puteau visa.
Dar în acelaşi timp şi în aceeaşi măsură sunt trist, deoarece toată această cunoaştere umană universală aduce omului şi foarte mult rău, pe care încerc să-l determin prin modul meu de tratare inginerească a problemelor şi astfel să-mi aduc o umilă contribuţie la eliminarea rălui şi a rădăcinii cauzelor care-l produc. În opinia mea, răul este cauzat de relaţiile interumane, relaţii bazate pe suspiciune şi neîncredere, pe forţă şi neascultare, pe ignoranţă şi credulitate, şi pot continua cu toate caracteristicile psihicului uman. Nu sunt nici teolog şi nici medic pentru a trata dogmatic sau ştiinţific problemele umanităţii şi ceea ce vă voi prezenta în continuare este un alt mod de interpretare a comunicaţiilor interumane, a comunicaţiilor om-creaţie umană, om-natură şi om-divinitate, este o interpretare bazată pe o descoperire care-mi aparţine şi care, chiar dacă nu poate fi argumentată ştiinţific în întregime, pe această treaptă a cunoaşterii umane, este supusă legii internaţionale a protecţiei proprietăţii intelectuale cu toate drepturile ce mi se cuvin şi cu restricţiile impuse legal pentru utilizarea ei în scopul obţinerii de profit de către alte persoane, firme sau instituţii. Am încercat să o brevetez şi să o protejez legal, dar în România, deşi poporul român s-a născut creştin prin adoptarea apostolică a creştinismului chiar din primul secol al erei creştine, tot ceea ce are legătură cu Dumnezeu, şi nu este prezentat dogmatic sau nu poate fi demonstrat ştiinţific, nu este acceptat de nici o organizaţie oficială. Această descoperire am făcut-o cunoscută pentru prima oară cu ocazia unui simpozion internaţional numit “Divinitatea, omul şi calitatea vieţii”, pe care l-am organizat împreună cu nişte prieteni francezi la Câmpulung Argeş în perioada 17-19 mai 2007, şi am bucuria să v-o prezint şi Dumneavoastră în cadrul acestui simpozion. Redau parţial, în anexa la acest referat, această descoperire privind celula umană destinată captării şi procesării energiei şi informaţiei divine, numită de mine “bio-suflet”, vă stau la dispoziţie celor interesaţi cu prezentarea ştiinţifică a realizărilor noastre actuale în acest domeniu atât de sensibil al comunicaţiei om-Dumnezeu şi vă informez că am demarat cercetarea ştiinţifică aplicativă a acestei descoperiri în cadrul unui colectiv ce s-a închegat cu ocazia seminarului mai sus menţionat. Voi continua această prelegere cu problemele eco-teologice ale cunoaşterii umane, probleme ce fac obiectul general al acestui simpozion la care particip acum şi pe care eu le tratez bazându-mă pe această teorie proprie privind sistemul de comunicaţie divinitate-om-natură, teorie bazată pe extrapolarea utilizării câmpului electromagnetic de la echipamentele tehnice la organismele vii, pe extrapolarea teoriilor lui Faraday privind magnetismul electric, electroliza chimică şi legătura între optică şi câmpul electromagnetic, dincolo de limita luminii stabilită pe baza teoriei lui Einstein.
Stiaţi că oamenii de ştiinţă au determinat că ritmul actual de procesare a resurselor planetei Pământ depăşeşte de 1,2 ori capacitatea de regenerare şi este asemănător consumului din epoca dinozaurilor?
Cunoaşteţi probabil programul numit “Natura 2000”. Este un program mondial de menţinere, în anumite zone ale terei, a naturii aşa cum a evoluat ea de la creaţie până acum, fără intervenţia brutală a ştiinţei moderne; un program de menţinere a tradiţiilor viabile ce au dus viaţa aşa cum a fost ea creată din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre; un program ce spune STOP acţiunii umane necontrolată şi nefondată încă pe principiile cunoaşterii totale. După semnalele trase de ecologişti, oamenii de ştiinţă şi politicienii au ajuns la concluzia comună de necesitate a conservării vieţii naturale pe o suprafaţă de aproximativ 10-15% din planeta noastră, viaţă ce asigură nemodificarea genetică a aproximativ 96% din tot ce înseamnă viaţa naturală în acest moment. Este de fapt recunoaşterea ştiinţifică a faptului că viaţa tradiţională şi natura conţin mult mai multe informaţii secrete decât produsele artificiale ale omului. Este recunoaşterea că în acest moment, în cazul unei catastrofe majore pe care ar putea să o suporte umanitatea şi în care omul trebuie să fie capabil să ducă viaţa mai departe pe aceeaşi planetă sau altundeva în spaţiu, această umanitate nu este capabilă să creeze viaţă prin cunoaşterea limitată pe care o are şi poate intra în panică. Este recunoaşterea indirectă a creaţiei Divine şi aplicarea modernă a procedurii clasice transmise de Dumnezeu lui Noe pentru a continua viaţa după potop, chiar dacă acest potop nu a fost demonstrat ştiinţific, aproape sigur nu a avut loc niciodată la dimensiunile prezentate biblic, sau poate este doar imaginaţia virtuală a inteligenţei universale privind o strategie de acţionare raţională a umanităţii în cazul unei situaţii de criză ce ar pune viaţa în pericol. Şi în acest moment viaţa existentă pe planeta Pământ chiar este în pericol. Nu există un pericol venit din spaţiu, deocamdată nu există duşmani extratereştri reali şi nu există nimeni şi nimic extern ce ar putea pune viaţa planetei în pericol. Singura fiinţă raţională acceptată de întreaga umanitate este omul, care prin dezvoltarea ştiinţei, în drumul său către cunoaşterea totală sau către accesul său la “pomul cunoaşterii”, acţionează necontrolat ronţăind planeta asemănător dinozaurilor iraţionali.
Ce trebuie făcut pentru a stopa acest fenomen real?
În opinia mea, cel mai simplu lucru este de a-l recunoaşte oficial pe Creator, de a recunoaşte transferul responsabilităţii creaţiei divine către om şi de a cere şi urma sfaturile Creatorului, precum le urma şi Hristos în rugăciunile Lui: “De este cu putinţă să se înfăptuiască, nu precum voiesc eu, ci precum voieşti Tu!” (Matei).
Trebuie să acceptăm că la cererea oamenilor, exprimată artistic de Eminescu: “De ce nu vii tu? Vino!”, Dumnezeu a răspuns deja prin vorbele lui Hristos transmise nouă de evanghelistul Luca: “De ce mă chemaţi dacă nu faceţi ce vă spun?”
Eu nu vă propun reântoarcerea în timp la perioada lui Iisus Hristos, deoarece nu este posibil, nu este necesar şi nici suficient. Eu cred că este necesar şi suficient să luăm în serios mesajul transmis de Hristos şi întărit acum 1600 de ani de Sfântul Augustin în Confesiunile sale: “Născând fii prin Evanghelie, El vrea să nu aibă mereu doar nişte micuţi pe care să-i tot hrănească cu lapte”. Eu vă propun să aplicăm toată cunoaşterea actuală produsă de umanitate în spiritul evanghelic prezentat şi practicat tradiţional de poporul român şi să ne facem cunoscute opiniile, pentru a nu se petrece real gândul exprimat de Hristos şi transmis nouă prin evanghelistul Luca: “Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga!”
Prin acest mesaj al meu recomand celor de alte religii şi tradiţii să procedeze asemănător nouă, conform religiei şi tradiţiei lor. Poate în final, aceste judecăţi parţiale vor putea fi comparate de cineva; poate cineva va putea aduce la masa negocierilor reprezentanţii marilor religii universale în vederea stabilirii unui adevăr comun, în spiritul gândurilor exprimate de Hristos şi transmise nouă de evanghelistul Ioan, “Va fi o turmă şi un păstor”, şi care ne poate garanta accesul la “Pomul vieţii”.
În cadrul acestei propuneri de ecologizare a vieţii, eu vin cu o strategie pe care o consider realizabilă şi care poate contribui evident la creşterea calităţii vieţii pe planeta noastră. Eu sunt unul din cei care L-au luat în serios pe Dumnezeu şi, chiar dacă nu mi S-a descoperit prin revelaţii, vise sau alt tip de premoniţii ce au stat la baza tradiţională a informaţiilor despre El, mi S-a descoperit prin studiul ştiinţific al unei părţi infime din informaţiile existente produse de umanitate. Preocuparea mea principală este axată pe analiza tehnologiei de comunicaţie a divinităţii cu întreaga Sa creaţie, din care comunicarea om-divinitate are cel mai important rol în conştientizarea omului privind scopul său de manager al creaţiei divine. Teoria informaţională a creaţiei, elaborată de mine în spiritul scrierilor tradiţionale şi bazată pe principiul cunoaşterii totale prin aplicarea managementului calităţii totale, impune unui manager să nu neglijeze nici o informaţie existentă, oricât de lipsită de logică sau importanţă ar părea ea.
Astfel eu am combinat diverse informaţii după o logică proprie şi am ajuns la următoarea teorie: “O fiinţă superioară omului, mai informată, mai puternică şi mai decisă, caracterizată de verbele a fi, a şti, a putea şi a vrea, numită tradiţional Dumnezeu, a transmis, transmite şi va transmite haosului universal informaţia Sa, prin puterea Sa şi din voinţa Sa, pe o cale energo-informaţională, numită tradiţional Sfântul Duh. Această fiinţă, din dragoste pentru întreaga sa creaţie şi pentru a arăta în mod explicit omului cunoaşterea Sa, puterea Sa şi voinţa Sa, s-a întrupat informaţional în omul Iisus Hristos şi a coborât printre oameni, asemănător managerului cunoscător, puternic şi decis în acţiunea sa, să le arate lucrătorilor că El poate fi ca ei, pentru ca şi ei să tindă să fie ca El, pentru a-i provoca să-L urmeze în toate faptele Sale cu scopul îndeplinirii voinţei Sale. Toate faptele produse de la Geneză şi până astăzi sunt informaţii eveniment, din care cele bune s-au înfăptuit de El sau de oameni, dar cu voia Sa, devenind nemuritoare, iar cele rele sau înfăptuit de oameni din greşeală sau numai cu voia omului, fiind iertate sau şterse, dar niciodată uitate, pentru a menţine vie amintirea faptelor trecute, precum sunt catalogate şi memorate neconformităţile din sistemul managementului calităţii totale. Tehnolgia divină a transmiterii informaţiei şi energiei fără fir este asemănătoare tehnologiei utilizate de om în sistemele moderne de comunicaţii prin satelit. Cu ajutorul acestei tehnologii, gândurile nevăzute ale oamenilor se pot transforma în evenimente vizibile efectuate de alţi oameni, fără a fi necesară prezenţa fizică la locul faptei a celui ce a gândit anterior un lucru. Mai întâi gândul este virtualizat prin programele moderne ale computerelor sub forma diverselor strategii, apoi sunt calculate resursele necesare materializării gândului, sunt evaluate riscurile posibile şi gândite soluţiile de salvgardare, după care sunt luate deciziile privind optimizarea căii de îndeplinire a scopului propus. Extrapolând utilizarea acestei tehnologii la frecvenţe superioare frecvenţei luminii putem accepta ca realizabil tot ceea ce a creat Dumnezeu, fără a ni se părea magic, miraculos sau imposibil. Prin intermediul acestei tehnologii şi prin reciprocitatea utilizării ei, la fel cum Creatorul transmite creaţiei gândul său, gândul şi fapta omului sunt transmise Creatorului prin intermediul bio-sufletului, deocamdată într-un mod inconştient. Singurul lucru necunoscut şi poate miraculos este acceptarea unor energii proprii ale divinităţii care par inepuizabile. Dar şi acest lucru îl putem accepta, aşa cum acceptăm primul milion de dolari, ca o condiţie iniţială în demararea unei afaceri de succes. În univers există cel puţin două baze distincte de date sau de informaţii raţionale care nu sunt accesibile omului prin cunoaşterea actuală. Acestea sunt baza de date a divinităţii, numită Sfântul Duh, şi baza de date a umanităţii, depusă pe suportul divin creat la Geneză, numit îngerii personali. Sfântul Duh este o bază de date curată, plină de adevărul imaginaţiei Creatorului, dinainte de geneză şi până după îndeplinirea scopului propus, şi conţine toate strategiile stabilite de Creator pentru desăvârşirea creaţiei prin desăvârşirea omului creator. Baza de date a umanităţii conţine toate informaţiile eveniment trăite de umanitate şi toate cele gândite şi nerostite de om, de teamă, de jenă sau din egoism, şi este plină, pe lângă informaţia creatoare a omului, şi de tot răul imaginat de om în adoraţia lui extremă faţă de puterea umană. Unii oameni pretind că au accesat şi pot accesa aceste baze de date, dar acest fapt se produce neştiinţific.”
Având în vedere cele de mai sus, jonglarea cu benzile de frecvenţă şi cu informaţiile sunt la mintea oricărui copil modern care utilizează cu uşurinţă internetul şi telefonul mobil. Nimic nu mai pare imposibil în virtualul actual produs pe computer, astfel încât nimic nu va mai părea imposibil de realizat când va fi realizat.
Nu voi spune în acest referat alte informaţii de preştiinţă, pentru a nu părea că sunt vrăjitor, ghicitor, nebun, visător sau eretic, dar spun că diavolul suprem este omul care-l asupreşte pe om prin orice mijloace pe care şi le perfecţionează continuu.
Diavolul acţionează prin intermediul relaţiilor interumane, dezvoltate pe principiul pradă şi prădător, prin care unul înceacă să-l domine pe celălalt prin orice mijloace pe care le are la dispoziţie, asemănător animalelor, dar întrecându-le pe acestea în diabolic.
Diavolul este în noi şi în dorinţa noastră nelimitată, nestăpânită şi necontrolată de a fi sau a părea că suntem ceea ce nu suntem de fapt!
Preştiinţa nu este vrǎjitorie sau magie. Este pur şi simplu o nouă tehnică de ghicit în informaţii sau, cum se spune în lumea ştiinţifică, este modelarea viitorului prin cele mai viabile strategii, elaborate virtual de mintea umană prin crearea conjuncturilor care vor determina de la sine atingerea scopului propus.
artist Pasquale Mastrogiacomo, foto 1: SazioilTorosbadiglia, foto 2 si 3: Sbadigliodiuntoro

autor Boris Alexandru, membru al proiectului Cititor de Proză



Comentariile sunt închise pentru Responsabilitatea omului faţă de creaţia divină, ca respect faţă de încrederea acordată lui de către Dumnezeu

Salvaţi Mânăstirea Cetăţuia Negru-Vodă!

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 30/03/2010

Cu scuzele de rigoare pentru repetarea mesajului de anul trecut, revin cu un
apel, de data aceasta disperat, in sprijinul Manastirii Cetatuia Negru-Voda.

Nu mi-am imaginat la acel moment ca lucrurile se vor inrautati cu mult mai
mult. mare speranta imi pun in putinul celor multi, de aceea va rog sa
trimiteti si altora acest mesaj?

De cand v-am scris, cam acum doua luni, situatia s-a schimbat dramatic (sau
poate nu cunosteam eu toate detaliile): nu mai sunt 3 calugari, ci doar
parintele staret, care sufera de cancer la pancreas. Acum a ramas singur in
varful unei stanci foarte greu accesibile pe timp de iarna, bolnav si cu
facturi neachitate?

Pe langa randuiala stricta de manastire mai trebuie sa ingrijeasca si cele
doua batrane care pana acum gateau pentru obstea ceva mai numeroasa? Din
pacate si ele sunt bolnave si nu il mai pot ajuta. E strigator la cer cum o
biserica rupestra dintr-un sit arheologic cu vestigii dacice, cu moastele
intregi ale unui cuvios roman, cu icoana facatoare de minuni a Maicii
Domnului, cu izvorul de aghiasma care curge doar intre sarbatoarea Izvorului
tamaduirii si Adormirea Maicii Domnului si cu crucea de piatra la care cei
ce se roaga cu credinta dobandesc grabnic ajutor raman in parasire, fara ca
nimeni sa nu fie interesat sa le valorifice si sa le faca mai bine
cunoscute, spre folosul oamenilor!

Cum sa supravietuiasca o manastire atat de bogata in daruri, doar cu un
singur suflet nevoitor? Aici ar fi trebuit sa vina credinciosii in numar
mare, fara sa le pese de greutatea drumului. Oare atat de mult s-au racit
inimile noastre, incat prin nepasare vom condamna astfel de locuri la
pustiire?

Inca mai sper ca nu.

Pentru mai multe informatii recomand si site-ul de mai jos:

http://www.cetatuiamuscel.ro/

Adresa la care se pot trimite pomelnice si bani este:

Mânăstirea Cetătuia
Negru-Voda, loc.Cetateni, jud. Arges, cod 117240, protos. Modest Marian
Ghinea.

Doamne ajuta!

Cu drag,

Alina

sursa: http://www.razbointrucuvant.ro/anunturi/2010/02/11/salvati-manastirea-cetatuia-negru-voda/

Comentariile sunt închise pentru Salvaţi Mânăstirea Cetăţuia Negru-Vodă!

Notă din partea redacției

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 30/03/2010

Anunțăm modificări privind  selectarea textelor propuse de autori spre publicare!


Avand în vedere că timpul nu ne aparține, sau cum spunea un coleg din redacție, orice încercare în aria culturii este un bun comun, dorim a arăta o și mai mare grijă față de acesta . Și cum  responsabilitatea trebuie să se exercite și în spațiul virtual înțelegem să răspundem cu următoarele inițiative fiecărui click cu care este accesat  site-ul acestei reviste:

  1. începand cu luna aprilie redactorii vor aproba spre publicare numai textele care vor însuma cel puțin media totală 7, inclusiv pentru textele din partea redactorilor (sistemul de notare fiind de la unu la zece; media de aprobare,  în ce privește textele din numărul prezent al revistei, a fost de minim 5)
  2. se vor respinge textele care nu vor respecta normele gramaticale ale limbii române și/sau nu vor fi redactate cu diacritice
  3. se va publica în fiecare număr al revistei câte un singur text propus redacției  pentru fiecare autor ( în eventualitatea în care autorul a propus un număr mai mare de texte și a înregistrat cel putin media 7 la mai multe dintre aceastea, textele se vor publica eșalonat în numerele viitoare ale publicației- nu se aplică și textelor pregătite de redactori)
  4. în continuare toate textele trimise pe adresa redacției si care nu au întrunit media 7 vor fi postate pe siteul Bibliotecii de proză ( vă rog mult, să nu uitați că în Biblioteca de proză sunt însă și texte care nu au fost propuse de creatorii lor redacției noastre dar care au fost postate de aceștia  în cadrul rețelei Cititor de Proză,  desigur multe dintre ele ar fi putut trece de girul oricărei redacții)

Vă mulțumim și credem în asentimentul și suportul dumneavoastră!

Comentariile sunt închise pentru Notă din partea redacției

O relaţie privilegiată

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 30/03/2010

Pina nu l-am intilnit pe Sergey Moscalev nu stiam mare lucru despre Penza, centrul administrativ al regiunii cu acelas nume, din districtul federal Volga, la sud est de Moscova… Cind am vazut prima data citeva din lucrarile lui intr-o galerie din Tfat (Safed) in Galileea, mi s-a spus ca artistul traieste intr-un chibut de linga granita Israelului cu Libanul , Manara… Dar venea, ca emigrant, din Penza.

Sergey e un barbat tinar, o figura deschisa, un optimist…Asa pare. Nu s-a speriat de impactul cu o tara noua, cu realitati neobisnuite, cu clima atit de diferita de tinuturile natale. El, cel plecat din stepa ruseasca, isi trimisese in lume, cu mult timp inainte, tablourile. De fapt, il „descoperise” la Penza, un francez, colectionar pasionat si, probabil dealer, pentru ca din clipa in care stabilise relatia cu omul si artistul numit Moscalev, i-a organizat anual, expozitii cu vinzare. In primul rind in Franta (la Paris, Bordeaux, Pau, Rambouillet, Angouleme), mai apoi in Spania, Canada, Statele Unite… Si daca adaugam expozitiile din Rusia si din Israel, realizam o „performanta” mai mult decit onorabila pentru un pictor care inca nu a implinit 40 de ani.

Eu l-am cunoscut la Expozitia organizata la Tel Aviv in sprijinul adunarii de fonduri pentru cercetari in  boala Aids (sida). E un eveniment anual, deosebit: sute de artisti plastici (pictori, sculptori, ceramisti) doneaza din creatiile lor, iar publicul achizitioneaza cu generozitate. Sergey oferise o natura statica, de dimensiuni frumoase, care atragea atentia de departe. Desi era devreme, dimineata, pe rama figura punctul rosu, semn ca tabloul se vinduse.

Sergey Moscalev e un bun peisagist. Si portretist. Compozitiile sale sunt echilibrate. Personajele din scenele de gen (din vechiul Ierusalim, de exemplu, sau din chibut, doua lumi atit de diferite) sugereaza demnitate si statura morala, indepartindu-se de anecdotic sau de pitorescul facil. In aceste compozitii, peisajul are uneori numai o functie decorativa, de atmosfera. Dar, alteori, devine personajul principal, coplesitor prin dimensiunile sugerate, prin viziunea masiva a Naturii si relevarea frumusetilor marilor forme si ritmuri ale acesteia. Din multiplele planuri care alcatuiesc privelistea, nimic nu se pierde. Si rezulta o buna ingemanare a clasicului figurativ cu expresionismul pregnant.

Sint sigur ca Sergey Moscalev ne pregateste frumoase surprize. Are acest potential si are atuul virstei. Calitatea tehnica a picturii sale, foarte personala de altfel, si deschiderea sa catre subiecte multiple ii creaza o relatie privilegiata. Pictura sa energica, „nervoasa” corespunde gustului contemporan.

artist Sergey Moscalev

autor  Dorel  Schor, colaborator al revistei Faleze de piatră


Comentariile sunt închise pentru O relaţie privilegiată

Natalie Schor – un talent, o revelaţie !

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 30/03/2010

Natalie Shor, fotografie de Sivan Katz

Cimitir. Morminte şi pietre tombale, fotografiate din spatele lor. Un conifer lung, înalt. De-asupra un cer albastru trist, cu gri de nori subţiri, ca o perdea de borangic, surprinsă în unda ei de-azur… Cimitir. Gol de oameni. Linişte. Tăcere. Meditaţie. Pământul cu morţii săi. Artistul fotograf aude, simplu, o-ntrebare.A tuturor: Ce-o fi sub suprafaţa pe care noi călcăm? Ce e sub pătura cu care-s acoperite vieţile duse? Pământ, desigur, doar pământ. Pământ, Tristeţi, Religie, Materie. Şi-ţi vin în minte gânduri peste gânduri, privind mormintele pământului, care potoleşte zbateri, alergări, trăiri, speranţe… Ideia surprinzătoare, originală a artistului, care mi-a oprit respiraţia, în contemplare şi meditaţie, este să se retragă, să găsească un unghi simplu dar cutremurător şi să-mi redea ce este sub pojgiţa de pământ de la suprafaţă, fotografiend pietre bolovani gălbui, şi bej, şi roşietici, cu găuri şi contorsionări, siguri pe ei şi eterni, încremenind în suprapunerea lor atâtea generaţii, atâţia oameni, atâta luptă, atâta energie.Durere, tristeţe, împietrire. „Viaţa” de sub pământ. Eternitatea…

Desigur, n-am reuşit să redau bogăţia de idei şi sentimente declanşată de o poză, o simplă fotografie, care , după aprecierea mea, intră direct în sfera artei adevărate. Ea aparţine unui autentic talent, nu al artei fotografice, ci al acesteia împreună cu puterea excepţională de a selecta din realitate ceea ce gândirea percepe şi nu îndrăzneşte întotdeauna să spună, împreună cu o meditaţie matură, singulară în felul ei, de o mare simplitate, inteligenţă şi har. Mă tem să spun mai multe cuvinte laudative, care, de fapt s-ar cuveni acum, căci e vorba de o tânără despre care s-a spus că ar fi la începutul carierei artistice. Trebuie însă să aduc un corectiv:  artista e doar la începutul afirmării ei. Şi tot nu e suficient de corect spus, căci mie mi se pare că este deja afirmată! Adevărul e că această tânără artistă este la începutul drumului ei de a fi cunoscută aşa cum trebuie de marele public.

Dacă am să vă mai spun că e vorba de o tinara  frumoasă, modestă, prietenoasă, înţelegătoare şi înţeleaptă, cu   privire ageră, care nu numai că absorb totul, dar emană bucurii grave, sclipiri misterioase şi poeme de nespus (ci doar de auzit), vă veţi apropia – sunt sigur – cu şi mai multă căldură şi dragoste de arta ei. O cheamă Natalie Schor, este de-a noastră, adică vorbeşte româneşte, nu 100% corect, ceea ce o face mai simpatică, vorbeşte, deci, aşa cum mulţi dintre noi vorbim ebraica, însă simte şi freamătă în creaţia ei amplu, esenţial, distins şi cuminte, străpungând însă regulile şi fiind unică în modul ei de exprimare – de o rară simplitate aparentă. Iar metafora ei este, de regulă, plurivalentă.

Fotografiile la care mă refer circulă pe internet. Unele „piese” reprezentative au apărut şi în presa de limbă română din Israel, însă şi în unele de limbă ebraică, precum „Ideot Aharonot”,  în suplimentul cultural artistic de mare circulaţie informativă – „Achbar ha Yir”, sau mai recent, şi în revista „Time out”. De asemenea pozele ei pot fi întâlnite şi în distinsa revistă americană „Romanian VIP”, în limba română, unde conducătorul publicaţiei, poetul şi publicistul, şi nu mai puţin, graficianul artist George Roca, a scris rânduri de autentică apreciere, mândrindu-se că a publicat-o pe această artistă printre primii.

Reputatul pictor român Liviu Lăzărescu, care a fost asistentul şi  continuatorul maestrului Corneliu Baba,  „profesor emeritus” la Academia de Arta „Nicolae Grigorescu” o numeşte pe tânăra noastră revelaţie, cu inima deschisă, „artistă”,  pur şi simplu, artistă „fiindcă – spune pe drept, domnia sa –  dinainte de a fi pictor, poet, actor etc., trebuie să fii artist, adică dăruit de Dumnezeu cu o anume simţire şi cu o anume putere de a mărturisi ceea ce simţi. Iar Natalie Schor este cu certitudine o fiinţă dăruită, o artistă!”.

Înainte de a continua, vreau să intercalez aici o frumoasă poveste de dragoste.

La începutul stagiului militar, o soldata frumoasă pe nume Natalie, îl cunoaşte pe ostasul Dar Sharon , iar întretăierea privirilor dintâi determină o dragoste minunată. Mai apoi, ea – studentă la Universitatea din Tel Aviv, la două facultăţi (Istoria artelor şi Teatru). El- student la Politehnica din Haifa. Când s-au împlinit 5 ani de la prima lor întâlnire, prietenul ei, Dar, i-a dat în dar un aparat de fotografiat. Şi uite-aşa, s-a întrupat o nouă pasiune: Fotografia. Natalie,  serioasă cu pasiunile ei,  se înscrie în cadrul aceleiaşi Universităţi la Cercul de Fotografie Artistică, echivalent cu un substanţial curs de iniţiere superioară. Dragostea şi înţelegerea lui Sharon  se manifestă şi prin faptul că o stimulează în ceea ce ea crede că şi-a găsit o nouă vocaţie. Impreună au rătăcit pe malul mării, în sate din Galil, la Ierusalimul vechi, în  Şukul de vechituri din Yaffo, pe Muntele Carmel, prin Natania… Natalie îşi descoperă un al treilea ochi, fotografiend. Obiectivul aparatului de imortalizat imagini are legături nervoase cu inima şi mintea , cu intuiţia şi talentul . Ea vede unde noi nu vedem. Ea înţelege unde alţii nu ştiu că lucrurile sau oamenii  neluaţi în seamă, înseamnă ceva. Şi-acest ceva, trecut prin ochiul ei , înseamă mult! În banalul cotidian Natalie Schor găseşte senzaţionalul calm, latent, subteran. Găseşte şi relevă metafora, umorul, portretul, surpriza, drama, plăcerea… Parcă o aud spunându-şi: „Clipă, stai! Eşti atâta de frumoasă!” Un clik pe aparat, şi timpul unic, ireversibil, e al ei, pentru totdeauna. Ea opreşte timpul, dar nu oricare, ci cel semnificativ şi înţelept, grăitor sufletului ei, care e şi-al meu, care e şi al nostru.

M-am luat cu vorba şi am părăsit cam mult insăilarea mea, care vrea să aducă şi alte păreri despre acest talent tânăr,cu care ne putem mândri şi noi, originarii din România în Israel. Iată, printre altele, cum se exprimă scriitorul ieşean Mircea Radu Iacoban: „Natalie fotografiază idei şi sentimente (…)”. Ea este” înarmată, simplu, cu cel de al treilea ochi… Care, iată, e capabil să descopere noi mini-universuri într-o galaxie de mult cartografiată, stoarsă de surprize şi aparent opacă la investiţia de sentiment”…

Şi iată încă o dovadă că nu mă înşel. Redau cuvintele unui mare ziarist, un Nume în audeo-vizulaul românesc, eseist şi publicist de o rară valoare, dr. Andrei Bacalu. Domnia sa a fost timp de 15 ani realizator de emisiuni de ştiinţă la TVR ( ne reamintim de mult gustatele „ Mai aveţi o întrebare?”, „Orizont ştiinţific” şi altele). Andrei Bacalu colaborează şi acum cu Pro TV, Realitatea TV şi este titularul rubricii săptămânale „Între ştiinţă şi ficţiune” din ziarul românesc „Jurnalul Naţional”. „Natalie Schor este o relevantă prezenţă pe un teritoriu dominant astăzi, al artelor vizuale, şi care se remarcă pregnant în publicistica – foto(…)”. Avem de-a face – ne spune reputatul publicist – cu o artistă care „acum se bucură de prezenţa lucrărilor ei de artă foto în publicaţii pe trei continente. I-am văzut  fotografiile în care domină ideea, surpriza, umanul şi umorul în reviste din Israel,din Germania, la „Destine literare” din Canada, „Napoca News” din România, „Romanian VIP” (cu difuzare în America, Australia, Europa)”.

Am lăsat special la urmă câteva cuvinte dintr-un splendid eseu-articol intitulat „Natalie Schor şi arta fotografică” apărut într-o revistă de mare circulaţie internaţională, sub semnătura scriitorului şi publicistului Zoltan Terner, specialist în artele vizuale, domnia sa fiind şi regizor cinematografic. Normal ar trebui citat mai tot acest elegant, esenţial şi subtil comentariu, dar spaţiul vreau să-l economisim, spre a-i da posibilitatea doamnei Maria Filimon, graficiana „Vieţii Noastre”, să selecteze spre publicare câteva fotografii ale Nataliei Schor. Aşa dar, doar frânturi: ”Ceea ce o pasionează pe Natalie Schor este cercetarea adevărului secund, oarecum ascuns, al realităţii zise banale.”.”Ceea ce face ea poate fi numit un realism „magic”, pentru că e insolit şi semnificativ”. Natalie „accede la veritabila poezie a tainelor existenţiale, întreţesută în detaliile„obişnuitului”cotidian. Referindu-se la portretele realizate de artistă, Zoltan Terner arată cu deplin temei că aceasta „nu face altceva decât să lase să trăiască purul adevăr al vieţii, surprins în clipele lui de graţie, acela în care viul ne înfioară prin miraculoasa lui forţă, bogăţie şi unicitate” … Concludent, exact, specific şi relevant.

Cert este însă că o Expoziţie de artă fotografică  sub numele Nataliei  Schor, ar „face valuri”.  Pe când deci o expoziţie? Dar un album?      Întrebările mele se adresează Institutului Cultural Român, Asociaţiilor şi organizaţiilor care vor şi trebuie să ne reprezinte, galeriilor de artă, în care s-ar putea face simţită şi vibraţia „românească”.

…Şi-acum, o imagine de grup: Zâmbiţi! Sau nu! Dar fiţi aşa cum sunteţi!

Natalie Schor fotografiază!

artist Natalie Shor, foto 1: Victory, foto 2: The Wall, foto 3: No longer a saint, foto 4: Sleeping Birds, foto 5: Tribute to Magritte, foto 6: Orient-Occident, foto 7: Life as a Metaphor

autorul materialului Roni Căciularu, colaborator al revistei Faleze de piatră


Comentariile sunt închise pentru Natalie Schor – un talent, o revelaţie !

Gellu Naum –un suprarealist predestinat

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 30/03/2010

Următoarea frază sintetizează cel mai bine esența contribuției poetice a lui Gelu Naum la literatura secolului XX.”Dacă, la data când el s-a decis să-și asume destinul poetic,-spune criticul Dumitru Micu –n-ar fi existat suprarealismul, Gelu Naum, cu siguranță, l-ar fi inventat.Altfel nu avea cum sa dea curs vocatiei.”1Cea mai valoroasă parte a operei sale, se caracterizează prin neobisnuit, paradox, fabulos.Tânărul autor a ales suprarealismul nu pentru că acesta se producea pe plan european prin liniile teoretizate de Andre Breton, ci pentru că era predestinat să se așeze ca poet în climatul cel mai adecvat sensibilității și imaginației sale.Detașarea de modelul francez are loc mai ales în planul pragmaticii poetice , scriitorul căutând să descifreze în realitatea fenomenală concretă, o altă realitate, partea cealaltă. Într-un secol dominat de expansiunea spiritului științific,suprarealismul exprimă nu doar miraculosul în cotidian, în realitatea imediată ci și nevoia omenească de a-l transfigura artistic, și credința că lumea nu se rezumă la cuceririle științifice sau la fenomenalitatea percepută pe diverse canale.Gelu Naum a îmbrățișat suprarealismul sub influența acestor principii cărăra le-a infuzat talentul și valorizarea tehnicilor onirice.  Poetul se revoltă împotriva convenției literare , a istoriei, a structurilor sociale, investigând noi teritorii poetice și practicând tehnici specifice ca dicteul automat, hazardul obiectiv, descoperirea sensurilor originare ale cuvântului, definirea condiției creției, a poetului.      Încă din primul volum   Drumețul incendiar (1936) el scria:Acum fiecare poem este un arsenal de revolte/Acum dicționarele TREBUIE SĂ URLE în poeme ca Vasco da Gama, Un centaur siluind arborii poemului, Coşurilefabricilor vor urina trifoi, Adorm sucomb pe umărul fluxului;Culoarul somnului în care poetul e contaminat de o exasperare creatoare , imaginea având un puternic caracter provocator și insurecțional:
si calatorii zboara cântând pe alti arbori
unde e o pâine de asfalt din care
dintii palariei musca cu pofta

totusi cravata nu poate sa înghita
pentru ca femeia nu ploua
nici eu nu plou
pentru ca ne despicam piepturile cu gratie
si scoatem din fundul lor un clavecin

el ne masoara cu un metru de apa
ne face haine frumoase si ne
duce prin mijlocul câmpului unde
femeile simuleaza cânepa

Credința drumețului incendiar este că poezia are datoria de a opune violenței din viață, violența limbajului. Dar această violență trecută prin straturile unor imagini compuse dintr-o emisie de metafore ce deturnează logica obișnuită, se destramă și se îmblânzește.
Suprarealismul este atras in mod deosebit de tema erosului căruia îi neagă  misterul și încearcă să înlăture  melancolia,  perdeaua stupidă din calea simțurilor. De pildă, în poemul Afară  din noi uimiți sau Cal erotic în care inventivitatea și ulcerarea sensibilității poetului  sunt vizibile.Eugen Simion numește această tehnică poetică „tehnica asocierii infinite”.”O imagine trece în altă imagine, într-un lanț nesfârșit, fără a ține seama de ideea, tema inițială. Calul erotic se topește precum ceara, din cearî se nasc statui cu sâni, statuile se plimbă prin oraș, și , pe căldură, se topesc dând naștere la ape vagi, iar apele duc spre străzile de carne pe care patinează femei himerice… ”Aceste jocuri ale limbajului, acest curaj de a răsturna sensul normal al relațiilor dintre lucruri, aceste combinații în absurd, au de fapt scopul de a arăta că poezia are acces la orice act de creație, fără să-și piardă însă statutul, deoarece Gellu Naum știe să le dea un sens mai profund .

În volumul Culoarul somnului, datat 1941 dar publicat în 1944 temele esențiale sunt visul și erosul.Odată cu volumele Medium(1945), Critica mizeriei( 1945) scis în colaborare cu Paul Păun și Virgil Teodorescu, la care se adaugă Teribilul interzis, (1945), Gelu Naum se integreaza in suprarealismul european si anume în prima varsta a suprarealismului postbelic.

Începând cu 1968, se prefigurează a doua vârstă a suprarealismului postebelic când apare volumul Athanor, urmat de antologiile Poeme alese (1970), Copacul animal (1971), Tatăl meu obosit(1972), Poeme alese (1974), Descrierea turnului(1975). Autorul este atras și de creația dramatică ilustrată de piesele de teatru Insula, Ceasornicăria Taus, Poate Eleonora (1979) pentru ca în 1980 să se întoarcă la poezie cu volumul Partea cealaltă, romanul Zenobia(1985), volumul de poeme Fața și suprafața și Malul albastru(1993).Fiecare an înseamnă un nou volum de poeme sau de proză: Focul negru (1994), Sora fântână(1995), Întrebătorul (1998), Copacul animal, Avantajul vertebrelor (2000) și ultima carte, Ascet la baraca cu tir (2000).Intre aceste două momente se interpune opera anilor realismului socialist
în care se înscriu volumele Filonul(1952), Tabăra din munți (1952), Așai (1956), Cel mai mare Gulliver (1958), Cartea cu Apolodor(1959), Poem despre tinerețea noastră(1960), A doua carte cu Apolodor,(1959), Soarele calm, poeme(1961).

foto Gellu Naum, fotografiat de Gheorghe Rasovzky

autor Maria Postu, redactor al revistei Faleze de piatră


Comentariile sunt închise pentru Gellu Naum –un suprarealist predestinat

Kafka

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 30/03/2010

La vârsta de 40 de ani (fără o lună), în data de 3 iunie 1924 a murit în sanatoriul de la Kierling, lângă Viena, unul dintre „coloşii” prozei moderne, Franz Kafka ( nici nu şi-ar fi închipuit o asemenea postimitate). Alături de Einstein, Freud, numele său este unul dintre cele mai vehiculate, deşi nu toţi ştiu ce a scris, de ce a scris, etc. Manuscrisele sale au fost salvate de prietenul Max Brod , căruia Franz i-a cerut cu limbă de moarte să le ardă. Viaţa lui Kafka a fost un dezastru sub aspect social, sentimental, a iubit două femei de nivel intelectual excepţional, Dora şi Milena. Kafka era prizonierul propriilor îndoieli, dar credea în Binele Suprem şi nu era un nihilist. „În lupta dintre lume şi tine, alege lumea”, spunea cu sinceritate. „Metamorfoza”, povestirea în care funcţionarul Gregor Samsa, alias Kafka se transformă într-un gândac-gigant exprimă perfect disperarea scriitorului faţă de traiul impus de familie, de tatăl său, un mic tiran din lumea afacerilor, căruia îi adresează o scrisoare pe cât de sfâşietoare, pe atât de inutilă. Comunicarea dintre Kafka şi lumea filistină, lumea lacomă de câştig, lumea insensibilă la o evoluţie spirituală, nu există. Nici lumea literară nu l-a primit cu braţele deschise. Cineva i-a reproşat că bagajul său de cuvinte, în limba germană este sărac, deşi la Praga se vorbea şi se scria într-o germană frumoasă, literară. Un reproş oarecum asemănător i-a adus cineva lui Caragiale, fără a înţelege că scriitorii care ştiu să concentreze ideea în puţine cuvinte ajung, uneori, la culmile artei pe căi mai trudnice şi mai demne de urmat. Romanele „Procesul” şi „Castelul” sunt adevărate „previziuni” ale violenţelor şi lipsei de comunicare, ale dominaţiei răului ce se vor manifesta peste un deceniu, de la moartea sa în Europa şi în lume. „Colonia penitenciară” are o putere de sugestie ce face din Kafka un profet din vremurile biblice. Călăul este sfâşiat de propria maşinărie diabolică pe care el o inventase. Nu este Hitler acela, nu este Stalin acela, nu sunt toţi torţionarii cei mari din ţările satelit ale Moscovei, acei călăi distruşi de propria maşinărie? Despre moartea lui Kafka a scris jurnalista cehă Milena Jasenska, ea însăşi ucisă în 1942, în lagărul de la Ravensbruck. Kafla îl admira pe Dostoievski, primul mare scriitor care a pus în faţa lumii chipul înşelător al Răului, al celui care îl refuză pe Dumnezeu. Kafka era un credincios moderat. Paul Celan, un alt om chinuit de remuşcări, dar din motive diferite, poetul suferind din cauza morţii părinţilor ucişi în Holocaust, l-a admirat nespus, a tradus din „momentele” kafkiene. La noi, D.Ţepeneag, Mircea Ivănescu, Ion Ianoşi ( acesta l-a comparat cu Patriarhul Iaacov în lupta cu Îngerul) au tradus şi au scris despre Kafka. Nu se aminteşte prea des de intenţia lui Kafka de a pleca în Palestina cu prietena sa, Felicia Bauer, dar starea sănătăţii l-a oprit de la acest pas determinant în viaţa şi cariera sa. Europa ar fi pierdut pe unul din marii ei scriitori. Un prieten al său, actorul Loewy, din Lvov, care l-a influenţat mult în tinereţe, a murit în timpul Holocaustului, în 1942, la Treblinka. Am putea să ne întrebăm câţi Kafka, Fundoianu au pierit în flăcările Holocaustului? Thomas Mann a fost unul dintre primii scriitori care au recunoscut valoarea de neignorat a scrierilor lui Kafka, deşi manierele celor doi prozatori erau complet diferite. Joyce, Musil, Canetti au fost şi ei admiratori fără rezerve. Spre deosebire de Nietzsche, care afirma că Dumnezeu a murit şi că a venit vremea „supraomului”, Kafka a creat cu un fel de Charlie Chaplin, dar tragic, un om supus tuturor nedreptăţilor, dar nu este acest om adevăratul martir- mântuitor al vremurilor moderne? Este interesant că un model al lui Kafka a fost Flaubert cu a sa doamnă Bovary. Constrângerile sociale, prejudecăţile sunt conştientizate cu aceeaşi intensitate.
Kirkegaard spunea că „nimic nu este mai teribil, dar şi mai de preţ, decât a trăi ca Individ”. Printre scriitorii români care pot fi comparaţi cu Kafka, sub specia omenilor suferinzi, putem să-l numim pe Max Blecher. Laureatul cu Nobel, W.H.Auden îl compara pe praghez cu Dante, Shakespeare, Goethe. Nu este vorba de întinderea operei, ci de impact. Eugen Ionescu şi Orwell sunt urmaşii săi direcţi.
„Situaţia în care ne găsim este aceea a păcatului, indiferent de vinovăţie” – aceste cuvinte prevestesc şi Gulagul şi Holocaustul. „Există un ţel, dar nici un drum, doar o ezitare”…”Răului nu-i poţi plăti în rate, dar încerci”
”În faţa Legii stă un uşier”, este începutul uneia din paginile de aur ale lui Kafka. Adică Legea mai are o piedică în faţă – Uşierul. Acest Uşier face istoria. De aceea Raiul nu va exista niciodată pe pământ. Şoarecele se plângea că lumea este prea mare pentru el. Lumea se micşoră, veni o pisică şi înfulecă şoarecele. Este o fabulă despre libertate şi despre cum nu ştim să o apreciem.. „Nu am făcut rău nimănui, dar nimeni nu vine să mă ajute când sunt un pericol”. Oare nu am greşit cu toţii faţă de personajul K.? Cu amărăciune a scris Kafka despre Don Quijote şi despre Prometeu, victime ale propriilor conştiinţe de oameni naivi. În afară de ciclul „America”, la care nu ne oprim considerând că a fost o experienţă eşuată a lui Kafka, nu există rând din scrierile lui care să nu te lase într-o profundă contemplare, nostalgie, participare la soarta contemporanilor noştri, care să nu te îndemne la iubirea de aproapele, la care ne îndeamnă Credinţa de mii de ani. Mormântul lui Kafka este acoperit de o piatră atinsă de timp, nimeni nu a profanat mormântul, poate că şi cei mai înrăiţi duşmani ai umanismului nu au avut curajul să se atingă de acest modest şi ” totodată” străluminat profet.
autor Boris Marian, redactor al revistei Faleze de piatră


Comentariile sunt închise pentru Kafka

Daniel Vorona – Eu tu şi bunul Dumnezeu

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 30/03/2010

Daniel Vorona – EU TU ŞI BUNUL DUMNEZEU
(Ed. Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2006)

Daniel Vorona trăieşte paroxistic. Viaţa sa pare o o zvârcolire perpetuă între agonie şi extaz: “Eu sunt urletul pe care se sprijină toporul atunci când retează scurt şi orizontal / trunchiul unui copac pe al cărui ramure nu cresc fructe nici priviri ci / doar păsări / fără de sens fără de ţară fără de dor”.
Cartea pe care o recenzăm este structurată în trei capitole: Altarul, A 11-a poruncă şi Transfigurarea. Titlul cărţii, EU TU ŞI BUNUL DUMNEZEU, sintetizează conţinutul acesteia, relevînd dramatismul existenţei fiinţei umane, individuale (EU) şi colective (TU), în căutarea divinităţii (BUNUL DUMNEZEU).
Fiind vorba de o interogare a cerului, de la care nu primim nici un răspuns, caligrafierea textelor conţine trei zone distincte: două extinderi laxe pe orizontală, distanţate de una concentrată pe verticală. Se urmăreşte astfel ca poeziile să imite şi prin formă (pe lângă conţinut), structura arborilor cosmici care fac legătura dintre pământ şi cer (fragmentele întinse simbolizează coroana şi rădăcine chtoniene iar coloanele de cuvinte, trunchiul).
Ideea a fost excelent suprinsă în ilustraţiile cărţii, executate de inspiratul artistul plastic Vlad Ciobanu.
Ne mai putem imagina că această caligrafie, prin gâtuirea centrală a textelor, transformă poeziile în clepsidre prin care curge viaţa noastră amară, ori sângele.
Motto-urile din psalmi şi evanghelii ne trimit de asemenea la contactul cu cerul, iar cele trei capitole, fac referire la trinitatea divină: Dumnezeu, Iisus, Duhul Sfânt – din religia creştină.
Pe întreg parcursul cărţii, se desfăşoară un dialog între autor, ceilalţi şi Demiurg, pretext pentru o viziune deziluzionantă asupra lumii. Poetul apare justiţiar, apocaliptic, ceilalţi sunt admonestaţi, iar Dumnezeu pare însingurat şi trist, dincolo de lumea umană.
Primul capitol, Altarul cuprinde 11 cântări la reîntoarcerea umbrei întru nume şi fiinţa, număr ce ne duce cu gândul la cele 11 elegii duineze ale poetului Reiner Maria Rilke (care l-au inspirat şi pe Nichita Stănescu în cele 11 poezii omonime). Dacă elegiile sunt meditaţii detaşate asupra condiţiei umane, cele 11 cântări… ale lui Daniel Vorona sunt erupţii de lavă fierbinte, nesolidificată. Ele par descântece ori vrăji pentru materializarea umbrei prin întoarcerea ei la momentul genezei, atunci când fiinţa primeşte un nume, înaintea naşterii: “: N-am plecat dar m-am întors / (asemeni / pasărea / asfinţind / în / ou / îşi / coboară / faţa) / până la ziuă îndură-te şi-mi deschide”.
Aspectul genezei este întărit de frecventa folosire a elementelor primordiale: pământ, apă, aer, foc: “: ies din pământ / din apă / din aer / din foc”. Dintre aceste elemente, focul caracterizează cel mai bine temperamentul lui Daniel Vorona.
Dialogul dintre el şi ceilalţi e o dispută încrâncenată şi tandră: “(ţie / îţi / vorbesc / cu sângele / precum / aş / zidi / o groapă într-o magnolie)”.
Deziluzia îl conduce spre o identificare cu suferinţa cristică : “… tu îmi spui că Iisus avea / ochii căprui / iar cuiele răstignite în palmele mele nu se vor întuneca niciodată”.
Eul scormonitor al poetului descoperă tristeţea divinităţii retrase în propria-i fiinţă: “sufletul / tău / nu / l-a / cunoscut / niciodată / pe / Dumnezeu / atîtdesălbaticşiatâtdetrist”; “şi ce dacă Dumnezeu nu mai crede în sine însuşi şi nu-şi mai întoarce / către mine faţa atunci când dau bunăziua oricum şi oriunde m-aş afla”.

Capitolul al doilea, a 11-a poruncă, este dedicat umbrei. Poemele se intitulează: despre tine umbră, zodia umbrei, spre a vedea umbra, şi rănile lui Iisus pe umbră, fiinţa intimă şi alba umbră, în umbra umbrei, ieşirea din umbră etc. Viziunea aceasta lirică, în care existenţa este un teatrul umbrelor, ne duce cu gândul la teoria lui Platon, conform căreia realitatea este jocul secund al ideilor pure.
Iată cum defineşte Daniel Vorona umbra: “: trăieşte dar nu are viaţă / dogoarea buzelor nu-i despovărează singurătatea / prefigurând deplina bucurie / vine / înainte de noapte şi zi // eu niciodată s-o aflu n-aş fi vrut / eu / şi / voi / toţi”.
Din jocul iluzoriu, lipseşre consistenţa divinităţii: “veni-voi cu tine prezenţă contrarie care îmi vorbeşti în aceeaşi scriptură / în care pâinea şi vinul nu se pot explica doar printr-un triunghi”.
Că e vorba de platonism o atestă proiectarea rănilor lui Iisus pe umbră cât şi vieţuirea noastră în zodia umbrei “ : lip lap lip lap lângă creierul trist al celui ce se roagă / metafizica umblă în pielea goală prin oraş / ca o religie a focului înfometat de arborele în care stă / seva înstrăinării şi unde domneşte înserarea şi păcatrul”.
Poetul închipuie o nouă geneză: “…şi iată ploaia se întoarce / înapoi în nori / ca un copil în pântecele maicii sale”, în care umbra poate fi albă, imaculată, ca a unei “frumoase fără corp” din lirica eminesciană. Ea “:are trup de aer (…) am privit şi-am văzut ce nu s-a arătat nici unui om”.
Realitatea însă e degradată şi degradantă, o umbră suprapusă. În umbra umbrei totul putrezeşte : “apa e potrivnică umbrei atunci când e silită să cadă în râu” “în aerul care începuse să pută m-am îngropat din ce în ce mai mult”.
Ieşirea din umbră îndeamnă la o regenerare prin purificare morală“: părăsiţi-vă trupurile / strig tare ca în clipa naşterii nu de bucurie nu de iubire strâmbă” . Poetul, devenit mesagerul apocalipsei, crede că lumea actuală, păcătoasă trebuie distrusă: “în întunericul văruit pe dinăuntru aţi îngropat cercul biblic / e umbră / e verde / e preacurvie / fugiţi din haine din ură din balade şi fructe din toate cătuşele / n-aţi murit dar au fost îngropate în mine multe morminte”.

Capitolul ultim, Transfigurarea, propune o metamorfoză a conştiinţelor printr-o baie de luciditate.
În această viziune, Dumnezeu este un deus otiosus: “…e parcă prea târziu şi parcă devreme / (mergi la Biserică să te privească Dumnezeu în ochi să nu cerşeşti / necunoscute forme biserica eşti tu eu sunt idiotul care tace şi mereu / rămas în umbra unui dor de la început de lume)”; “şi îl iert pe Dumnezeu pentru toate greşelile lor (drepte sau nedrepte) / a fost iubire ucisă de iubire şi deşertăciune a fost şi vânare de vânt”.
Concluzia ar fi că divinitatea e doar închipuire: “ps. / azi noapte am sărutat întunericul pe gură iar / ea era o cruce care mă privea şi nu era nimic”.
Pe pământ nu a mai rămas decât omul singur: “vino şi învaţă-mi fiinţa tu şi tu şi eu eu şi toţi cei care nu s-au născut / puneţi-mi o pernă sub cap eu şi tu şi am să ies din pământ într-o bună / zi / şi n-am să vă mai spun nimic despre omul diferit / şi căderea într-o altfel de lume”.
Ultima poezia a capitolului ram şi lege laolaltă constituie un rechizitoriu al istoriei: (şi ce frumos şi ce urît era în istorie / când ne sărutam / cu pumnii cu picioarele)”.
Şi totuşi e nevoie de credinţă în ceva: “stau în genunchi lângă o pată de sânge în care nu a fost îngropată nici / o lege / şi nu ştiu căreia dintre icoanele venite în nopţile mele să-i sărut cămaşa”.
*
În arderile pe rug ale poetului Daniel Vorona totul este hiperbolizat, tensionat, paradoxal: “tot nu înţelegeţi departele aproapele”; “ de ce nu vine istoria invers te întrebi ca şi cum ai deschide o uşă străină”; “vorbesc mai bine când tac”.
Rostirea lirică debordează de patimă, ură, dragoste dar mai ales deznădejde: (“am pus pe masă anafură şi apă proaspătă / pentru foamea şi setea acelor de ceasornic care bat invers / ca o povară”). Uneori sufletul poetului se prosternează în extaz: (“: am văzut desăvârşita desăvârşire a desăvârşirii”).
Tonul tensionat şi dramatic, întăreşte viziunea neagră asupra lumii: “eu credeam că sunt singuri că sunt lemne că sunt clopote / ei mă numeau anotimpul nervos al dormitoarelor liliachii / al celor ce nu s-au spus / până la capăt”.
Fantezia autorului creează metafore halucinante: “(la ora asta chiar şi tusea-i beată luna îi iese din ureche) / voi de ce nu înţelegeţi ce vă spune sângele meu cel dintâi cel netulbure / nevâscos neintoxicat / cu multe amintiri / tatuaje / şi / vodă // ha ha ha / astăzi este ziua lucrurilor lupii intră în ouă cu ochii legaţi hauuuuuuu”.
Poetul se revoltată împotriva condiţiei sale de fiinţă muritoare: “m-ai botezat cu pământ trecător / să nu-mi mai pot culca întrebările pe un munte”.
Stilul specific poetului Daniel Vorona se caracterizează prin: citadinism zgomotos, cinism paradoxal exaltat (uneori dulce – amar), onirism debordant sau lucid controlat, antinomism structural. Nu i-ar strica puţină autoironie şi autocenzură.
Volumul apare în ediţie bilingvă, româno-engleză, traducerea fiind realizată de Ana-Mirela Iacob.

foto 1 Daniel Vorona

artist Lecchi Marino, Occhio e cuore della materia

autor Lucian Gruia, redactor secţiunea „Critică” la revista Faleze de piatră


Comentariile sunt închise pentru Daniel Vorona – Eu tu şi bunul Dumnezeu

Remember Jack Kerouac (1922-1969) – de 40 de ani pe un alt drum…

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Kerouac:destinul scriitorului fără public?

Textul pe care vi-l supunem atenţiei a apărut în revista “Magazine littéraire” (nr. 334, iulie-august 1995, pp. 95-99) cu titlul original “Kerouac: le grand retour” (“Kerouac: marea reîntoarcere). După publicarea în întregime a eseului scriitoarei americane, vom încheia cu interviul (De la Jack Kerouac la Ti-Jack Kerouac) de la Radio-Canada, pe care scriitorul l-a acordat în anul 1967.

Jack Kerouac, pe numele său de botez Jean Louis Kirouac s-a născut la 12 martie 1922 (în localitatea Lowell, statul Massachusetts, USA) într-o familie franco-canadiană de muncitori * Copil liniştit şi serios, va fi extrem de ataşat de mama sa, Gabrielle-Ange sau Mémère, cum îi spunea el şi pe care o va îngriji cu un uriaş devotament în anii senectuţii acesteia * Moartea fratelui său mai mare la vîrsta de numai nouă ani îl marchează profund * Urmează cursurile şcolii din oraşul natal apoi ale Universităţii Columbia din New York. Întrerupe cursurile, fiind mobilizat în marina militară a SUA * Datorită unui comportament considerat de oficialităţi drept schizoid, este demobilizat din marina militară (în timpul celui de-al doilea război mondial), fiind apoi angajat de marina comercială * În 1946 renunţă la marinărie şi urmează, timp de un an, cursurile New School for Social Research din New York * În 1947 pleacă într-un lung şir de călătorii, timp de 10 ani, în SUA, Mexic, Maroc şi Europa * Practică diferite job-uri de ocazie (pădurar, muncitor la căile ferate etc.), timp în care lucrează la primul său roman – The Town and the City – care apare în anul 1950 * În vara aceluiaşi an, în doar trei săptămîni, scrie romanul On the road, care la şapte ani de la lansarea sa din 1957, îl transformă pe autorul său într-o figură legendară a underground-ului literar. Roman-epopee al unei epoci agitate şi pline de contradicţii, împănat cu numeroase elemente autobiografice, volumul surprinde printr-o scriitură brută, necizelată stilistic însă debordînd de spontaneitate, fluentă, proaspătă, pe scurt, un limbaj atît de neobişnuit, încît a fost rapid catalogat de critica vremii drept “licenţios” (“Infantil, pervers, negativ” /Herald Tribune/, “… o serie de guiţături ale unui Neanderthal”). Kerouac pensula în tuşe păstoase o lume a libertăţii depline, a freneziei şi bucuriei de-a trăi, a extazului mistic şi a sărăciei crunte, în acordurile sălbatice ale jazz-ului bop, într-un contrast flagrant cu ifosele scrobite ale unei societăţi lipsite de vlagă, sufocată în propriile-i limite, dezabuzată şi abulică, ostracizată politic * Îi apar, în continuare, romanele The Subterraneus (Be-bop, baruri şi praf alb, 1958), Gamler, Zen şi munţii înalţi (The Dharma Bums, 1958), Maggie Cassidy (1959), Mexico City Blues (1959), Jurnal de vise (Book of Dreams, 1961), Lonsome Traveller (1961), Big Sur (1962), Îngerul, Kif şi ţările noi(Desolations Angels, 1965) şi Satori in Paris (1966), precum şi volumul de versuriMexico City Blues (1959)* Moare la spitalul St. Anthony din St. Petersburg, Florida, în 21 octombrie 1968*, ca urmare a unei hemoragii interne cauzate de spargerea unor varice esofagiene, pe fondul unei cronicizate ciroze hepatice * Scrierile lui Kerouac au influenţat o generaţie extrem de valoaroasă de muzicieni, printre ei amintindu-i pe The Beatles, Ben Gibbard, Bob Dylan, Tom Waits,Simon & Garfunkel, Ulf Lundell, Jim Morrison


Pentru Jack Kerouac**, fondatorul celebrei Beat Generation1, drumul e încă departe de a se fi încheiat. În timp ce regizorul american Francis Ford Coppola2 se pregăteşte să înceapă filmările după un scenariu inspirat de romanul “Pe drum”3, Jack Kerouac revine în forţă în atenţia opiniei publice din Statele Unite cu un volum de corespondenţă şi o antologie cuprinzînd fragmente extrase din romanele sale. În interviul – acordat televiziunii din Quebec – pe care vi-l supunem atenţiei, el se destăinuie publicului, cu doar doi ani înainte să moară, la doar 47 de ani, în octombrie 1969.

Jack Kerouac, când îi mărturisea într-o scrisoare prietenului său Neal Cassady4 că este moştenitorul “blestemului lui Melville: acela al destinului scriitorului fără public”, se înşela. Nu numai că după dispariţia scriitorului, volumele sale n-au încetat nici o clipă să fie citite, ba mai mult, interesul asupra vieţii şi a operei sale a crescut constant. Coppola se pregăteşte să demareze filmările la On the road.Un volum de Scrisori (1940-1956)5, îngrijit de Ann Charters, cuprinzînd aproape jumătate din cele scrise în această perioadă, şi care a văzut lumina tiparului în Statele Unite, vine să confirme, o dată în plus, faptul că scriitorului îi plăcea enorm să comunice în acest fel, mărturie stînd grija lui în a păstra cu sfinţenie copiile propriilor misive, ba chiar şi ciornele acestora… Posesor al unei memorii remarcabile, Kerouac era în stare să retranscrie cuvînt cu cuvînt un dialog, păstrînd nealterate stilul şi nuanţele acestuia. Scrisorile sale fac proba incontestabilă a materiei vii din “romanele sale adevărate”. În paralel cu acest volum a fost editat un altul, cuprinzînd o antologie de fragmnte extrase din romanele sale împreună cu The Jack Kerouac Collection6 un pachet conţinînd trei compact discuri însoţite de un booklet.

Jack Kerouac, dispărut la doar 47 de ani, în octombrie 1969, i-a lăsat mamei sale Gabrielle, toată “averea” sa: 91 de dolari, întreaga arhivă (manuscrise, scrisori şi carnetele cu însemnări) şi extrem de puţine lucruri personale.Astăzi, această moştenire, evaluată la aproximativ 10 milioane de dolari, a declanşat un proces între fiica sa Jan, un nepot, Paul Blake şi un cumnat, John Sampas. De altfel, cîteva dintre obiectele personale care au aparţinut scriitorului au fost vîndute la o licitaţie, atingînd sume considerabile, fondurile astfel obţinute permiţind asigurarea bunei gestionări a fondului Kerouac. De exemplu, un mantou impermeabil a fost achiziţionat de celebrul actor american Johnny Depp, pentru “doar” 10.000 de dolari!

De la literatură la cinematograf, Jack Kerouac, Ti-Jean (cum era numit de prieteni) din Lowell, Massachuttes, care fără ştie, avea să inventeze Beat Generation, rămîne în continuare, pe drum. (Simone Arous)


Note

1. Beat Generation (Generaţia Beat); beat – cuvânt inventat, din câte se pare, de un personaj excentric al lumii interlope newyorkeze, Herbert Huncke. De la acesta, termenul a fost preluat de William S. Burroughs, apoi de Allen Ginsberg şi Jack Kerouac. Erau ca omul din temniţa întunecată, de piatră, cu ghiuleaua legată de picior, ridicându-se din subsoluri, hipsterii sordizi ai Americii, o nouă generaţie beat căruia mă alăturam încet-încet şi eu. (Jack Kerouac,Pe drum, Ed. Polirom, Iaşi, 2003). Semnificaţia lui pleacă de la beat down (depresiv, dezolat, descurajat) pînă la beatific (cuprins de extaz, beatitudine). Generaţia beat a fost reprezentată de un grup de scriitori (romancierii Jack Kerouac, William S.Burroughs, poeţiiAllen Ginsberg, Gregory Corso, Lawrence Ferlingetti, Gary Snyder), care a apărut ca o reacţie gălăgioasă şi boemă la aşa numita generaţie tăcută a anilor ’50. Ei au devenit cunoscuţi în jurul anului 1956, întîi la New York şi apoi în San Francisco, demersul lor fiind mijlocit de estetica operelor lor, care a influenţat considerabil evoluţia literaturii americane – şi nu numai! – în deceniile următoare.

2. Francis Ford Coppola (n.1939), celebru regizor american, producător şi scenarist. Coppola a regizat, printre altele, peliculeleGodfather (Naşul), The Conversation (Conversaţia) şi Apocalypse Now (Şi acum apocalipsa), filme care i-au adus consacrarea internaţională, plasîndu-l printre cei mai importanţi şi respectaţi regizori ai lumii.

3. Pe drum – Francis Ford Coppola se regăseşte, de data aceasta în calitate de producător, pe genericul adaptării cinematografice a romanului “Pe drum”al lui Jack Kerouac. Regizat de cineastul brazilian Walter Salles (semnatar, printre altele. al regiei peliculei “Jurnal pe motocicletă”, o adaptare cinematografică a volumului autobiografic omonim al lui Che Guevara), filmul se află, deocamdată, în etapa de producţie. Coppola – care deţine drepturile de ecranizare ale romanului lui Kerouac din anul 1979), mai avusese o tentativă de a realiza pelicula, avîndu-l atunci ca regizor pe americanul Joel Schumacher (celebru în urma regizării unor pelicule după romanele lui John Grisham The Client şi A Time To Kill dar mai ales a serieiBatman). Aşa după cum declară regizorul brazilian, pelicula, avînd ca punct de plecare romanul “Pe drum”, nu va fi o ecranizare reactualizată, cît mai mult o tentativă de a reface atmosfera anilor ’50. “Ideea este să filmăm un documentar despre moştenirea politică şi culturală a beatnicilor, astfel încât să putem înţelege de ce acest moment este pertinent şi astăzi. Câţiva dintre exponenţii acelei generaţii, cum ar fi Gary Snyder, sunt încă în viaţă, iar scenariul va fi plin de declaraţii ale sale” a afirmat regizorul într-un interviu de dată recentă.

4. Neal Cassady (19261968), personaj emblematic al Generaţiei Beat din anii ‘50 şi ai mişcării psihedelice din anii ‘60, devenit celebru sub numele Dean Moriarty, personaj central al romanului Pe drum al lui Jack Kerouac

5. Jack Kerouack. Selected Letters *1940-1956 (editor Ann Charters, Penguin Books Group, USA, 1996). Al doilea volum de corespondenţăJack Kerouack. Selected Letters (1957-1969) a apărut, sub aceeaşi îngrijire editorială şi la aceeaşi editură, în anul 2000.

6. The Jack Kerouac Collection – o cutie conţinînd trei compact discuri audio, editate de casa de discuri RHINO Record Inc.Santa Monica/WEA Music, în 1990. 1. Jack Kerouac – Steve Allen: Poetry for the Beat Generation (Poeţii generaţiei beat); 2. Jack Kerouac: Blues and Haikus; 3. Readings by Jack Kerouac on the Beat Generation (Jack Kerouac despre Generaţia Beat).

Traducerea, adaptarea şi notele de

© Bogdan-Lucian  Stoicescu, redactor al revistei Faleze de piatră


Comentariile sunt închise pentru Remember Jack Kerouac (1922-1969) – de 40 de ani pe un alt drum…

La capătul drumului (I)*

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Joyce Carol Oates7

* Eseul a cărui continuare o public acum, a apărut în revista “Magazine littéraire” (nr. 334, iulie-august 1995, pp. 95-99, traducerea în limba franceză aparţinîndu-i lui Pierre-Emmanuel Dauzat). Textul, purtînd titlul în original Down the road, a apărut în anul 1995 în The Ontario Review.După a treia parte a eseului (şi ultima), voi publica interviul (De la Jack Kerouac la Ti-Jack Kerouac) de la Radio-Canada, pe care scriitorul l-a acordat în anul 1967.

Pe cei pe care zeii vor să-i piardă,

mai întîi îî fac celebri. Aşa cum într-o dimineaţă de martie a anului 1812, la Londra, tînărul insolent şi genial George Gordon, zisLord Byron, s-a trezit celebru, traiectoria vieţii sale, strălucitoare şi fatidică, conturîndu-i-se sub propriile priviri, într-o dimineaţă de septembrie a lui 1957, la New York, Jack Kerouac, insolent şi superdotat însă nu la fel de tînăr (avea pe atunci 35 de ani) descoperi, cînd făcu ochi, că devenise o celebritate literară şi că turnura vieţii sale, mai puţin strălucită dar la fel de funestă, îi apăru extrem de clar în faţa ochilor. Astfel lansat, nu mai exista nici o cale de întoarcere în conul de umbră în care se aflase pînă atunci.

Publicarea cînturilor I şi II din “Childe Harold’s Pilgrimage”,

a reprezentat motivul ascensiunii meteorice a lui Byron; pentru Kerouac, motivul avea să-l reprezinte apariţia celui de-al doilea roman al său, On The Road, care beneficiase de nesperatul “bun de tipar” girat de Times, sub forma acelor cronici ultrafavorabile care, la o adică, pot influenţa decisiv nu numai cariera unui artist, ci însăşi cursul ulterior al vieţii lui. În timp ce alţi critici nu vorbeau decit despre nişte rebuturi infra-literare, cel de la Times saluta scrierea numind-o “o autentică operă de artă”, “un eveniment istoric” şi încă “Expresia celei mai magnifice scriituri, cea mai clară şi valoroasă a generaţiei pe care însuşi Kerouac o botezase , nu cu mulţi ani în urmă.” Extravagant! Demenţă zen ! Cu excepţia cîtorva iniţiaţi, puţini erau aceia care puteau gusta delicioasa ironie a acestei cronici, care ea însăşi reprezenta un eveniment istoric, în felul ei: era opera unui tînăr, Gilbert Millstein8, care-l înlocuia pe Oliver Prescott, un cronicar de temut, recunoscut drept un conservator notoriu (aflat atunci în vacanţă) şi care ar ficondamnat, fără discuţie, “On The Road”, asta în cazul în care ar fi catadicsit să-l citească.


“Childe Harold” şi “On The Road” sînt, atît unul cît şi celălalt,

volume de călătorie, desigur: primul este o relaţie, în stanţe spenceriene, a peregrinărilor unui tînăr romantic, profund egocentric, în ţări “exotice” precum Portugalia, Spania, Albania şi în Asia Mică; al doilea narează cu elementele unei proze rapsodice, fruste, scrisă la persoana întîia, călătoriile unui tînăr care străbate Statele Unite, făcînd autostopul, în deliranta companie a lui Dean Moriarty (“abominabilul” Neal Cassady). “Childe Harold” al lui Byron este un tînăr “transparent”, prin intermediul căruia, poetul de 24 de ani exprimă esenţa gîndirii şi a trăirilor sale sufleteşti cu o bravură care explică acuitatea excepţională a regiei: Sal Paradise al lui Kerouac este un tînăr scriitor talentat care seamănă, întîmplător, cu Kerouac: obsedat de cuvinte, debordînd de pasionalitate şi nerăbdător să “îndeplinească unica şi nobila noastră funcţie în spaţiu şi timp: mişcarea”.Cei doi pelerini sînt plini de pasiuni juvenile şi ardori romaneşti, emblematice pentru epoci extrem de diferite însă cu multe legături între ele: Sal Paradise este un juvenil grosolan, un inadaptabil posedat de un entuziasm whitmanian irezistibil, care trece dincolo de pagină: “Care este sentimentul care vă cuprinde atunci cînd abandonaţi nişte oameni într-o maşină care se îndepărtează în viteză pierzîndu-se în cîmpie şi pe care-i vedeţi cum se fac din ce în ce mai mici pînă cînd, într-un sfîrşit, dispar cu totul? O fi lumea asta mare care ne apasă şi sentimentul despărţirii. După care plecăm mai departe către o nouă şi nebunească aventură…”

În „Clodo şi îngerul furios”, conform propriei sale expresii, Jack Kerouac seamănă cu Percy Shelley, prietenul şi tovarăşul de drum al lui Byron, la fel ca şi pentru Byron însuşi, prin felul său de-a amesteca narcisismul şi idealismul, alimentat pasional cu o arzătoare credinţă mistico-religioasă: nu este vorba însă despre neo-platonismul sublim al tînărului romantic englez expatriat, ci despre un budism sui-gneris, à l’americaine, aşa cum era el înţeles şi practicat în San Francisco-ul anilor ’50 –’60 ai secolului trecut – deşi, originar dintr-o Canadă franceză catolică decăzută, Kerouac avea să păstreze un spirit creştin pînă la sfîrşitul zilelor sale. Aşa cum îi apare simbolul crucii în halucinaţiile generate de starea de năuceală bahică a personajului Jack Duluoz, acel alter ego al său din romanul de mai tîrziu, Big Sur (1962).

Între Byron şi romancierul canadian de factură byroniană,

există, desigur, multe diferenţe. Byron, ca şi Shelley, aveau să împlinească o strălucită operă poetică după debutul lor precoce; în schimb, proza lui Kerouac nu pare deloc să fi evoluat pe măsura trecerii timpului. Pînă la sfirşitul carierei sale, el nu a izbutit să mai atingă decît absolut episodic acele culmi artistice, aşa precum i se întîmplase în On The Road.Însă toţi aveau să împărtăşească acelaşi crez desfrînat, de sorginte rimbaudiană – din toate punctele de vedere – însă pus în slujba artei lor. Byron şi Shelley au fost, fără doar şi poate, genii ale limbii engleze însă n-au reuşit deloc să fie la fel de geniali şi cu propria lor existenţă generică. Byron a murit, ruinat fizic, la doar 36 de ani; Shelley dispărea tragic în timpul unei furtuni, pe velierul său, la mai puţin de o lună de împlinirea vîrstei de 30 de ani, într-un accident care trăda aceeaşi nebunească temeritate, precum propria sa moarte. Dacă n-a fost chiar un geniu, Jack Kerouac a fost, în schimb, unul dintre acei indivizi prodigioşi (precum Jack London, bunăoară), cărora li se părea că aptitudinile lor excepţtionale nu reprezintă altceva decît apanajul acelei uriaşe forţe aimaginaţiei, temerităţii fizice, energiei juvenile şi dispreţului adolescentin faţă de autocenzură şi de constrîngerile docte şi fastidioase ale celor mai în vîrstă. (Personajele sale masculine emblematice exercită o atracţie irezistibilă. După ce sclipitorul Ken Russel9 a dat viaţă pe ecran (provocînd reacţii controversate la adresa creaţiilor sale) lui Byron şi Shelley, Francis Ford Coppola e pregătit să-i transpună filmic pe Kerouac şi Cassady, într-o adaptare cinematografică a romanului On The Road. În acest sens, el a organizat la New York o preselecţie deschisă la care s-au prezentat nu mai puţin de 3000 de candidaţi!)

În proza sa torenţială – conţinînd mii de cuvinte deşuchiate – Kerouac

şi-a exploatat calităţile de scriitor cam în aceeaşi manieră cum şi-a lăsat amprenta asupra legăturilor sale amoroase, la fel de durabile şi acestea precum viaţa de-o noapte a unei efemeride. Pentru că aşa cum nu credea în revenirea asupra textului tot aşa nu credea nici în regrete. Însă a emite judecăţi de valoare numai după lectura “romanelor sale sincere” şi după scrisori, e ca şi cum Kerouac n-ar fi putut să scrie astfel – cu o exacerbată ardoare şi fără nici o inhibiţie -, decît sub influenţa aloolului sau a drogurilor, În romanul său din 1968, Vanitatea lui Duhouz, el vorbeşte pe un ton lugubru despre “tot felul de droguri, de la morfină şi marijuana pînă la detestabila benzidrină10, pe care le ingurgitam (…). Distrugeam apoi inhalatoarele de benzidrină pentru a refolosi hîrtia îmbibată şi a o rula în mici biluţe otrăvite, care ne provocau năduşeli şi suferinţă… În ceea ce mă priveşte, lucrurile au început să o ia razna. Aveam tot mai des halucinaţii şi grave stări depresive datorate benzidrinei.” La mijlocul anilor ’40, Kerouac a trebuit să fie internat ca urmare a unei tromboflebite provocate de abuzul de benzidrină.

Indiferent de care ar fi fost preţul scrierii romanului,

legenda Beat va consacra On the road drept o experienţă extatică: el reprezenta primul triumf a ceea ce Kerouac numea “proza spontană”, “noua literatură”, care trebuia să scoată din circuit toată literatura “veche” de pînă atunci. Fără pargrafe de la început pînă la sfîrşit, scris pe un sul de hîrtie de teleimprimator, în lungime de 50 de metri, pe care Kerouac l-a bagat în maşina sa de scris, romanul a fost elaborat într-un acces de energie maniacală, în doar 20 de zile. Autorul-derviş nu va întîrzia să-şi pulverizeze propriul record al elaborării acestui roman, scriind Subteranele, la foc automat, în doar trei zile iar adaptarea pentru scenă a lui On The Road, într-o singură noapte. (Imaginaţi-vă numai de ce tratament s-a bucurat acest text!). Vigoarea pe care i-a dat-o practicarea fotbalului american – la Universitatea Columbia – i-a permis lui Kerouac “luxul” de a pierde cinci kilograme într-o singură şedinţă de scris şi de a ieşi din ea golit de puteri, deprimat, cu gîndul sinuciderii. De aici şi îmbătrînirea sa prematură, care i-a afectat viaţa şi arta prin dese şi violente schimbări de comportament. (va urma)


Note

7. Joyce Carol Oates (n. 16 iunie 1938, New York). Este considerată una dintre cele mai mari prozatoare americane contemporane (nominalizată de doua ori la Premiul Nobel). A început să scrie de la vîrsta de 14 ani. Predă litaratura la Universitatea din localitatea Princeton, unde şi trăieşte. Conduce Ontario Review, o publicaţie literară. Primul volum i-a apărut în anul 1963 (By The Nord Gate, proză scurtă) iar primul roman în anul 1964 (With Shuddering Fall).Cel mai recent roman, Dear Husband, i-a fost tipărit în acest an. De-a lungul prodigioasei sale cariere, a publicat peste 63 de titluri, aparţinînd unor varii genuri literare: poezie, proză, eseistică, dramaturgie, literatură pentru copii şi tineret, sub nume propriu sau cu pseudonimele Rosamund Smith şi Lauren Kelly. Povestirea Where Are You Going, Where You Been?, dedicată celebrului muzician Bob Dylan, a fost scrisă pe cînd avea 26 de ani, inspirată fiind de compoziţia acestuia “It’s All Over Now, Baby Blue” iar romanul “Blonde” (2000), inspirat de viaţa actriţei Marlyn Monroe, a fost tradus în majoritatea limbilor pămîntului.Bucurîndu-se de elogii unanime ale criticii internaţionale, volumul a fost răsplătit în anul 2001 cu Premiul Pulitzer. Este laureată a numeroase premii: Femina Etranger, National Book, National Book Critics Circle for Fiction etc. În limba română i-au fost traduse, printre altele, romanele Foxfire. Confesiunile unei găşti de fete (ed. Leda, Grupul Editorial Corint), Fiica groparului (ed. Curtea Veche).

8. Gilbert Millstein, cronicarul literar de la The New Times Review, scria în 5 septembrie 1957 că romanul “On The Road” este atît minunat scris, încît va deveni cu siguranţă, datorită “vocii” sale distincte, cartea de căpătîi a ceea ce Keroac însuşi numise cu cîţiva ani mai devreme, Generaţia Beat.

9. Henry Kenneth Alfred Russel, cunoscut îndeobşte drept Ken Russel (n. 1927) este regizor britanic de film, cunoscut pe de o parte, ca unul din pionierii televiziunii şi filmului însă controversat pe măsură, datorită stilului său incisiv şî nonconformist de exprimare artistică, debordînd de conotaţii sexuale şi obsesii religioase. Subiectele sale predilecte sînt inspirate din viaţa si creaţiile unor celebrii compozitori sau au la bază diferite lucrări artistice pe care le adaptează pentru filmele sale. A colaborat, semnînd regia unor pelicule de lung metraj pentru studiorile BBC dar şi pentru o serie de case de producţie independente.

10. benzidrină – excitant al sistemului nervos central (care înlătură temporar somnul şi foamea) din clasa amfetaminelor (substanţe simpatomimetice, halucinogene, folosite şi ca medicamete, printre alteafeţiuni şi în tratamentul hiperactivităţii infantile). Iniţial sintetizate între cele două războaie mondiale, amfetaminele au fost folosite pe scară largă ca drog (în doze controlate) militar,pentru a le conferi soldaţilor un plus de energie şi pentru a le mări rezistenţa la oboseală şi viteza de reacţie. Clasificate drept substanţe psihotrope prinConvenţia asupra substanţelor psihotrape din 1971(convocată de ONU, ea a fost ratificată la 21 februarie 1971 la Viena; pînă la 1 noiembrie 2005, ea fusese semnată de 179 de state, intrînd practic în vigoare în 1976), ele au fost declarate în mod pregresiv ilegale, pe masură ce statele semnatare îşi adaptau legislaţia, ulterior ele fiind utilizate exclusiv pentru tratamentul limitat al unor afecţiuni. Consumul regulat şi în doze mari (în combinaţie cu alte stimulente precum alcoolul) produce, pe lîngă alte tulburări psihice şi organice, o deteriorae severă a vaselor sangvine precum şi afecţiuni cardio-vasculare. Flebita de care a suferit Kerouac a fost determinată de consumul mare de amfetamine, în special benzidrină.

Traducerea, adaptarea şi notele de

© Bogdan-Lucian  Stoicescu, redactor al revistei Faleze de piatră



Comentariile sunt închise pentru La capătul drumului (I)*

La capătul drumului (II) *

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

de Joyce Carol Oates1


După parcurgerea celor două valoroase culegeri2,

The Portable Jack Kerouac şi Jack Kerouac. Selected Letters 1940-1956, ambele îngrijite de Ann Charters, am fi tentaţi să gîndim că atitudinea noastră faţă de scrisul lui Kerouac s-ar putea rezuma, în special, la propriile reacţii vizavi de tulburările lui şi ale personajelor sale, “vagabonzii celeşti”, acei “clodos ai dharmei” şi ai tuturor celorlalţi, care-i ridică trăirile la un înalt grad de febrilitate. Marea iubire a vieţii lui Kerouac (chiar dacă, aparent, ea n-a fost consumată) a fost Neal Cassady3, acel chipeş fiu al unei epave umane din drojdia periferiilor din Denver. La 21 de ani, dacă dăm crezare biografiei lui Kerouac întocmită de Dennis McNally (Desolate Angel, 1979), Cassady furase deja cinci sute de maşini şi făcuse cincisprezece luni de închisoare. Şi el era un scriitor care-şi toca banii tot cu anticipaţie, precum Kerouac, fiind însă un tip mult mai expansiv în grandilocvenţa lui. Fustangiu înveterat, el era, pe deasupra şi un chefliu neostoit. Pentru a nu mai vorbi de performanţele sale fizice! Alerga suta de metri în mai puţin de 10 secunde şi se masturba, zilnic, de cinci-şase ori! Cassady l-a cunoscut pe Kerouac în 1947 şi l-a luat în călătorie în 1949, într-o limuzină Houdson model nou, care-i va purta de la New York la New Orleans, apoi la San Francisco. Dean Moriarty, alter ego-ul său din roman, era un creier prăjit cu care n-ai fi vrut să ai de-a face sau să te întîlneşti într-o pustietate. De multe ori, Moriarty conducea maşina dezbrăcat, cerîndu-le şi pasagerilor săi să-şi scoată hainele. Părea tot timpul beat sau drogat, văzîndu-i pe toţi dublu; nu se dădea în lături de la furat (săracii oameni) petrecîndu-şi tot timpul urlînd: La dracu’, ce te-aş f…! Sau cum explică Sal Paradise:

“Pe vremea aceea ei se duceau pe străzi, dansînd ca apucaţii, iar io îmi tîram paşii agale în urma lor, aşa cum mi-a plăcut mereu să merg după ăi care mă interesează, deoarece singurii oameni care există pentru mine sînt demenţii, adică ăia care au demenţa de a trăi, (…) ăia care nu ştiu ce-i plictisela şi care nu scot pe gură banalităţi dar care ard, care ard precum acele uimitoare flăcărui galbene ale lumînărilor romane, care sfîrîie precum uleiul încins într-o tigaie pusă pe foc, printre stele şi cînd, undeva la mijloc, vezi şi auzi explodînd miezul albastru al petardei, clipă în care toată lumea se minunează exclamînd: <>

După On the roadcvasi-totalitatea romanelor lui Kerouac,

îndeosebi Subteranele (1958), Vagabonzii celeşti (1958), Vedeniile lui Cody(1959), Doctor Sax (1959), Big Sur (1962), Îngerii vagabonzi (1965),Vanitatea lui Duluoz (1968) sînt comparabile experienţelor metafictive ale anilor ’60 –’70; ele abordează pregnant tema creaţiei în sine, într-o măsură mult mai mare decît subiectele anunţate. În fiecare roman, alter ego-ul lui Kerouac călătoreşte în compania beatnicilor şi a unor femei superbe, într-o cursă infernală în goană după senzaţii tari, de la Seattle la Tanger, rememorînd evenimentele pentru “simpla plăcere a confesiunii”, aşa cum scria Kerouac în eseul său “Originile plăcerii în poezie”.

Cea mai mare parte a extraselor din romanele sale

şî din textele în proză antologate în The Portable Jack Kerouac, conţin multe pasaje inspirate – într-un limbaj plin de lirism, întrerupt de scurte motive melodice jazzistice – alături de altele mai puţin reuşite. Kerouac este în stare să scrie o proză strălucitoare dar în acelaşi timp poate fi şi autorul uneia asemănătoare zgomotului făcut de-o basculantă care-şi descarcă bena plină cu pietriş; rezultat inevitabil al “speciei neo-arheo a poeziei demenţei” zen, atît de dragi autorului şi care constă în a “scrie tot ceea ce-ţi trece prin cap” . ( Noua “Good Blonde”/”Blonda bună”, publicată iniţial în Playboy şî eseul “On the road to Florida”/”Pe drum spre Florida”, despre un voiaj întreprins în compania amicului său, fotograful Robert Frank4, fac excepţie de la această logoree obişnuită: scrise în manieră clasică, ele chiar sînt lizibile). Însă a spune că opera lui Kerouac este inegală, relevă însuşi truismul.

În Vagabonzii celeşti, Kerouac povesteşte magnific

o escapadă în compania poetului californian Japhy Ryder (alias Gary Snyder5), oferind detalii picante despre pretenţiile Beat-Budismului:

M-am dus să-l văd pe un vechi bucătar (în Chinatown, San Francisco) şi l-am întrebat … , a spus bătrînul bucătar privindu-mă printre pleoapele grele. I-am povestit lui Japhy, care mi-a tăiat-o scurt: Acum ai înţeles ce aştept io de la Zen>.

Kerouac face uneori proba unui umor

lunatic şi sarcastic, chiar “drogat” (goofy6, pentru a folosi un cuvînt predilect al generaţiei Beat) şi alunecos. În nuvela “Mexican Girl”, privirea sa de flăcău romantic este la fel de pătrunzătoare precum cea a lui Nathaniel West:

Sunset şi Vine! Ce privelişte! Măiculiţă, ce privelişte! Familii numeroase venite din fundul ţării, cu chitări dogite în cîrcă, se îngrămădeau pe trotuare, cu gurile căscate, să vadă vreun star de cinema care nu mai apărea. La trecerea vreunei limuzine luxoase, gloata se bulucea speriată, sărind pe bordurile trotuarelor şi zgîindu-se, doar-doar va zări vreun baştan cu ochelari negri aşezat lîngă vreo blondină bună, ca la un alt fel de vînătoare. <>; <>. Şi se învîrteau pe loc, desfiguraţi. Cîrduri de puicuţe durdulii umblau de colo-colo prin cinematografele în aer liber, cărînd pe braţe tăvi încărcate; veniseră laHollywood să ajungă vedete de cinema şi, cînd colo, intraseră pînă-n gît în căcatul ăsta… Muistele astea, care sosiseeră aici cu gîndul să-i danseze pe văcarii de la Hollywood, umblau umezindu-şi sprîncenele, scuipîndu-şi pe buricele degetelor. Gagicuţele astea simpatice, fîţîindu-se în pantalonii lor, se hlizeau fără încetare. Ai zice că nu-i adevărat. Ai crede că-i Raiul dar nu e decît Iadul unde toată lumea e pe cale să fie iertată, eliberată din pîrnaie pe de-a moaca, prăfuită, părînd paraşutată de pe te miri unde; puicuţele veniseră aici să devină starlete; însă sfîrşeau prin cîte-o bombă prăpădită de la marginea drumului, ţifnoase şi cu pielea găinii pe cracii goi. Hollywood Boulevard se transformase într- un cumplit vîjîit produs de rablele frenetice; nu trecea nici un minunt fără să auzi cîte-o buşitură; şi gloata fugea îngrozită, fiecare ascunzîndu-se după cel mai îndepărtat palmier, dincolo de care începea deşertul, neantul…

Din capitolul în care povesteşte despre

acele feerice jocuri de artificii, merită citat episodul spaimei copilăreşti trăite în acel “sinistru bibliobuz” al Doctorului Sax, cum la fel merită amintit şi un alt episod precum cel al fumatului supradozei de opiu în compania lui Bull Hubbard (alias William S. Burroughs7), acel junkie8remarcabil în strălucirea sa sinistră din volumul Îngerii vagabonzi. În Big Sur, atenţia ne este reţinută de-un alt episod coşmaresc, mustind de umor negru, în care numita Billie, sfîşiată de durere, ameninţă că se va omorî împreună cu fiul ei dacă Jack Duluoz, turlăcit de băutură, refuză să facă amor cu ea; sau de secvenţa terifiantei lucidităţi a unei autentice epifaniizen9, petrecută într-un refugiu din Raton Canyon, în care Duluoz încearcă să mediteze puţin asupra inocenţei sale pierdute din vremea “Regelui Beatnicilor”:

Îmi amintesc că odată văzusem un morman de frunze veştede luate pe sus de vînt, care le-a aruncat de-a valma în undele rîului, purtate fiind apoi de curentul puternic în apa mării; am fost cuprins atunci de o silă fără margini: <>. Şi o pasăre cocoţată pe o ramură răsucită îşi luă zborul deoadată, fără ca măcar s-o aud.”

Regăsim chiar şi în Big Sur, evocarea premonitorie a îmbătrînirii unui celebru personaj al lumii literare:

Aprope c-am urlat: nu! Vreau să spun că am dat-o-n bară pe bune şi că nu doresc să văd pe nimeni – (în orice caz, simţindu-mă groaznic de vinovat faţă de Henry Miller10); ăstuia îi dădusem întîlnire cu opt zile mai înainte, şi văzînd că n-a mai apărut la ora şapte (…), ne-am dus şi ne-am machit după care i-am telefonat din San Francisco şî săracu’ Henry s-a mulţumit doar să ne zică:<>

Ann Charters a compilat un Portable Jack Kerouac,

un volum care merită efortul de-a fi lecturat şi o antologie de Selected letters/Scrisori alese, de un interes inegal. Primul, o crestomaţie din textele sale în proză, ar fi avut enorm de cîştigat în consistenţă dacă ar fi cuprins şi reproducerea integrală a romanului Pe drum, renunţîndu-se, în schimb, la poeme. Cum la fel au dispărut complet şi unele dintre fragmentele cele mai tari din roman, mai cu seamă episodul căderii sale memorabile. Ce-a rămas din el a mai păstrat doar o oarcare doză de farmec. Charters, căreia îi datorăm şi o biografie a lui Kerouac (apărută în 1974 şi intitulatăKerouac – n.t.), îi rămîne fidelă sau este prea diplomată pentru a ceda în faţa evidenţei: un asemenea volum constituie o ediţie aseptizată, una dintre acelea pentru care Kerouac, în timpul vieţii sale, ar fi nutrit un profund dispreţ.

Antologia de Scrisori alese se opreşte,

din păcate, în 1956, cu puţin timp înainte de publicarea romanului Pe drum şi, dacă prezintă mai puţin interes, e tocmai pentru faptul că ficţiunea la Kerouac este indisolubil legată de viaţa sa iar a o parcurge, nu înseamnă altceva decît a cunoaşte existenţa romancierului sub o formă imediată, distilată. În plus, în ciuda faptului că ele evocă doar în mod rapsodic viaţa, scriitura şi budismul, scrisorile nu trădează nici o inteligenţă pregnantă şi nici o imaginaţie extrem de originală ale semnatarului lor, cu toate că din ele sar scînteile unor stări emoţionale brute, sclipitoare. Sînt scrisori adresate membrilor familiei, primei sale soţii, Edith Parker, editorilor şi cunoscuţilor din lumea literară (printre aceştia numărîndu-se şi Alfred Kazin11, pe care Kerouac se pare că l-a copleşit cu manuscrise şi petiţii) sau unor diferite modele inspiratoare ale personajelor sale fictive. Însă marea majoritate a scrisorilor sale se adresează mai ales restrînslui său cerc de prieteni apropiaţi.

Scrisorile sale cele mai expansive şi mustind de afectuozitate

(care, de altfel, sînt şi cele mai ample ca dimensiune) sînt, fără doar şi poate, cele adresate lui Neal Cassady, căruia Kerouac îi mărturiseşte tot ce are pe suflet, ca şi cum şi-ar scrie lui însuşi, repetînd cu obstinaţie toate aceste poveşti pline de nostalgie din Doctor SaxVisiunile lui Gérard şiMaggie Cassidy. Kerouac îşi propune să bată la maşină măzgălelile indescifrabile, scrise parcă cu laba gîştii, ale lui Cassady, dintr-o mare dragoste pentru scriitura lui curată, pură. “E singurul lucrul pe care-l doresc, nu vreau altceva decît să văd frazele curate, dactilografiate pe pagini perfecte sub o lumină filtrată, o proză sălbatică descriind lumea aşa cum mi-a trecut ea şi mie prin cap şi de-a arunca acolo doar o privire.

Însă cele mai interesante scrisori sînt, indiscutabil,

acelea adresate lui Allen Ginsberg12, în persoana căruia Kerouac admira nu doar poetul ci şi intelectualul, însă fără a rezista tentaţiei de-al dojeni. Într-un bilet aparent amical, nu scapă prilejul de a-l înţepa:

6 septembrie 1955

Prietenia ce ţi-o port este infinit mai curată, aşa cum niciodată nu va fi prietenia ta pentru mine… Nimic nu detest mai mult decît condescendenţa pe care mi-o arăţi de fiecare dată cînd io dau frîu liber pornirilor mele afectuoase în ceea ce te priveşte; iată de ce mă înfurii mereu pe tine. Pentru că asta îmi lasă senzaţia că delapidez o rezervă de prietenie de cea mai bună calitate în profitul unui megalo-viclean.

Sau să afişeze un sentiment de superioritate imbecilă:

14 iulie 1955

Nu studia greaca şi prozodia la Berkeley13, lasă-l naibii pe vînzătorul ăla ambulant de Pound14. Pound este un poet ignar – de cîte ori trebuie să-ţi mai spun că viitorul aparţine budismului, Orientului – iar Grecii şi stilurile poetice nu sînt decît nişte jocuri copilăreşti. Grecii nu sînt altecva decît o gaşcă de ţopăitori ignoranţi, lucru ce-i poate sări în ochi oricărui nătărău… Îi iubesc pe Dickinson15 şi Blake16… Dar chiar şi ei sînt ignari, pentru simplul fapt că habar n-au că totul nu este decît vid17, un vid absolut prezent în milioane de direcţii ale luminii impasibile… Te rog, Allen, trezeşte-te… Nu am nevoie decît de un pahar… Voi bea etern. Bea şi tu şi nu vei muri niciodată. Aleargă alături de un cîine şî vei vedea că el nu te va muşca niciodată; bea întotdeauna înainte de a-ţi fi sete şi nu vei şti niciodată cum e să-ţi fie sete.” *

* Eseul a cărui continuare o public acum, a apărut în revista “Magazine littéraire” (nr. 334, iulie-august 1995, pp. 95-99, traducerea în limba franceză aparţinîndu-i lui Pierre-Emmanuel Dauzat). Textul, purtînd titlul în original Down the road, a apărut în anul 1995 în The Ontario Review.După a treia parte a eseului (şi ultima), voi publica interviul (De la Jack Kerouac la Ti-Jack Kerouac) de la Radio-Canada, pe care scriitorul l-a acordat în anul 1967.

1. Joyce Carol Oates (n. 16 iunie 1938, New York). Este considerată una dintre cele mai mari prozatoare americane contemporane (nominalizată de două ori la Premiul Nobel). A început să scrie de la vîrsta de 14 ani. Predă litaratura la Universitatea din localitatea Princeton, unde şi trăieşte. Conduce Ontario Review, o publicaţie literară. Primul volum i-a apărut în anul 1963 (By The Nord Gate, proză scurtă) iar primul roman în anul 1964 (With Shuddering Fall).Cel mai recent roman, Dear Husband, i-a fost tipărit în acest an. De-a lungul prodigioasei sale cariere, a publicat peste 63 de titluri, aparţinînd unor varii genuri literare: poezie, proză, eseistică, dramaturgie, literatură pentru copii şi tineret, sub nume propriu sau cu pseudonimele Rosamund Smith şi Lauren KellyPovestirea Where Are You Going, Where You Been?, dedicată celebrului muzician Bob Dylan, a fost scrisă pe cînd avea 26 de ani, inspirată fiind de compoziţia acestuia “It’s All Over Now, Baby Blue” iar romanul “Blonde” (2000), inspirat de viaţa actriţei Marlyn Monroe, a fost tradus în majoritatea limbilor pămîntului. Bucurîndu-se de elogii unanime ale criticii internaţionale, volumul a fost răsplătit în anul 2001 cu Premiul Pulitzer.Este laureată a numeroase premii: Femina Etranger, National Book,National Book Critics Circle for Fiction etc. În limba română i-au fost traduse, printre altele, romanele Foxfire. Confesiunile unei găşti de fete (ed. Leda, Grupul Editorial Corint), Fiica groparului (ed. Curtea Veche).

2. Jack Kerouac: Selected Letters, 1940-1956 (editor Ann Charters, Penguin Books Group, USA, 1996). Al doilea volum de corespondenţă –Jack Kerouac. Selected Letters 1957-1969 – a apărut, sub aceeaşi îngrijire editorială şi la aceeaşi editură, în anul 2000.

3. Neal Cassady (19261968), personaj emblematic al Generaţiei Beatdin anii ‘50 şi ai mişcării psihedelice din anii ‘60, devenit celebru sub numele Dean Moriarty, ca personaj central al romanului Pe drum al luiJack Kerouac.

4. Robert Frank (n. 1924, în Zürich, Elveţia) – este unul din importanţii fotografi şi cineaşti americani. Lucrarea sa cea mai importantă, The Americans (apărută în 1958) este un monumental album, care a influenţat în mod decisiv arta fotografică din perioada postbelică din SUA (şi nu numai!), impunîndu-l, pentru proaspăta, ironica şi sceptica sa viziune asupra societăţii americane, drept un nou Toqueville contemporan. Frank a contribuit major la naşterea mişcării beat (a se vedea notele din numărul trecut al revistei), călătorind şi fotografiind, de-a lungul şi de-a latul Statelor Unite, Jack Kerouac fiind unul dintre companionii săi de drum în timpul unei călătorii întreprinse în Florida, în 1958. În anul 1960 renunţă la fotografie, consacrîndu-se filmului: Pull My Daisy (1959, despre beatnici) şi Cocksuker Blues (1972, despre celebrul grup rock britanic Rolling Stones), Keep Busy (1975), Life Dances On(1979), Energy and How to Get it (1981), This Song for Jack (1983). După moartea mamei sale, survenită în 1983, revine în Europa stabilindu-se definitiv la Zürich.

5. Gary Sherman Snyder (n. 1930) – poet, traducător şi scriitor american, un personaj celebru şi emblematic al mişcărilor Beat Generationşi Hippie, adept fervent, activist, promotor şi teoretician al ecologiei profunde şi al bioregionalismului.şi unanim recunoscut drept unul dintre importanţii susţinători ai budismului zen (a se vedea nota 9) în Statele Unite. În 1952 îi întîlneşte pe Ralph J. GleasonAllan WattsKenneth Rexroth şi Allen Ginsberg (vezi nota 12), alături de care se implică activ în efervescenta mişcare literară, culturală şi artistică din anii ‘50, cunoscută sub titulatura San Francisco Renaissance. În 1956 emigrază în Japonia unde trăieşte în templele budiste ale sectei Rinzai Zen, traducînd texte religioase vechi pentru First Zen Institute of America (Primul Institut Zen din America). În 1967 participă la Human Be-In din San Francisco (naşterea mişcării hippie) şi fondează, împreună cu Nanao Sakaki un ashram pe insula Suwanose (sudul Japoniei). În 1969 revine în SUA şi, împreună cu Allen Ginsberg, cumpără pămînturi în San Juan (Sierra Nevada) şi în această comunitate rurală îşi ridică locuinţa sa – “Kitkitdizze” – şi zendo– ul “Ring of Bone” (sală de meditaţie în budismul zen), unde dezvoltă şi-şi pune în practică conceptele sale de re-habitat şibioregionalism. Între 1959 şi 2007, el a publicat peste 25 de volume (poezie, eseuri, jurnale de călătorie) care au fost traduse în peste 20 de limbi. Este laureat al Premiului Pulitzer (1975) pentru antologia poeticăTurtle Island (Insula broaştei ţestoase).

6. goofy – (adj.); nebun, uşor ridicol, stupid; în expresie: simţ al umorului goofyo pălărie goofy; sintagmă intrată în lexicul limbii engleze în anul 1921 (apud. Merriam-Webster Online Dictionary).

7. William Seward Burroughs (1914 – 1997) – prozator şi eseistamerican, cunoscut mai bine pe numele său de scriitor, William S. Burroughs, celebru datorită romanelor sale (aproape fără excepţie cu un pronunţat caracter autobiografic) în care temele predilecte – drogurile, homosexualitatea şi anticipaţia – sînt mixate de-o manieră halucinantă. Este considerat unul din corifeii mişcării Beat Generation, alături de celelalte două figuri emblematice ale ei: Jack Kerouac şi Allen Ginsberg.Devine faimos în urma publicării (în Franţa) romanului Naked Lunch(Prînzul dezgolit, 1959), volum în care îşi împărtăşeşte experienţele sale de toxicoman. Apariţia cărţii în Statele Unite (în 1962) provoacă un uriaş scandal, fiind purtat în cîteva procese, sub acuzaţia de obscenitate (pledează în favoarea lui, printre alţii, celebrii scriitori Norman Mailer şiAllen Ginsberg). În textul introductiv la romanul său Queer (Pederast, 1985), care reprezintă o cronică a unei pasiuni homosexuale, el face o confesiune cutremurătoare despre momentul în care a hotărît să devină scriitor: împuşcarea accidentală a soţiei sale, Joan Adams, aducînd cu acest prilej o serie de lămuriri vizavi de cele mai intime resorturi ale operei sale. Este autorul, printre altele, trilogiei Cut-Up (alcătuită din romanele The Soft MachineThe Ticket That Exploded şi Nova Express) în care inventează şi foloseşte ca procedeu pentru discursul narativ, o tehnică literară cunoscută sub denumirea de cut-up. Aceasta constă în crearea unui text pornind de la o serie de fragmente textuale de diverse provenienţe (literatură, articole de presă, cataloage de vînzări prin corespondenţă etc.), decupate de-o manieră precisă, apoi asamblate conform unei logici predefinite, pentru a ajunge în mod implicit, în final, la textul de la care s-a pornit. Asociat rutinelor (reluării repetate a fragmentelor de text) în integralitatea unei opere, procedeul vizează deopotrivă ruperea coerenţei logice impuse discursului prin folosirea limbajului, considerat drept o structură care ordonează. Impresia de cvasi-haos generată de tehnica cut-up ca şi aceea de déja-vu transmisă derutine, permite apropierea, în plan formal, de logica percepţiei unui individ cufundat într-un mediu pe care, prin definiţie, nu-l stăpîneşte. Tehnica îşi propunea să revoluţioneze literatura, într-un mod similar cu ce a reprezentat abstrcţionismul în pictură. În 1982 este ales membru alAcademiei Americane şi al Institutului de Arte şi Litere şi este deţinător al titlului de Commandeur de l’Ordre des Artes et des Lettres acordat de statul francez. Incetează din viaţă în 1997, la doar cîteva luni după dispariţia prietenului său, poetul Allen Ginsberg. Este unanim recunoscut drept unul dintre cei mai influenţi scriitori ai secolului XX, un strălucit inovator în proză – chiar dacă haotic şi auto-distructiv – iar în viaţa de toate zilele, cei care l-au cunoscut, l-au identificat drept un gentleman pur-sînge, iubitor de pisici şi arme şi interesat de literatura science-fiction.

8. junkie – sintagmă colocvială care se referă la o persoană care consumă în mod obişnuit droguri, în special de opiu; William S. Bourrougs este autorul unui roman, Junky (apărut în 1952 cu sprijinul lui Allen Ginsberg), semnat cu pseudonimul William Lee.

9. zen – formă a budismului mahayana care insistă asupra meditaţiei (Dhyana) sau <> şi în mod deosebit asupra posturii zazen (postura principală a meditaţiei în poziţia “aşezat” a practicii budismului zen, care se spune că a fost şi postura folosită de Budha în timpul meditaţiilor sale).Scopul zazen este concentrarea asupra respiraţiei şi a poziţiei înseşi, pentru menţinerea ei cît mai corect cu putinţă. Acestea permit dezvoltarea concentrării, atingerea stării de seninătate, de unificare şi ameliorare a spiritului şi trupului. Semnificaţia termenului japonezshikantaza, « doar aşezat », rezumă simplitatea şi în acelaşi timp dificultatea acestei practici.

10. Henry Miller (1891-1980) – prozator american, a cărei operă este alcătuită din romane cu caracter autobiografic, scrise într-o tonalitate frustă, crudă chiar, virulentă şi scandaloasă, îmbibate de-o senzualitate exacerbată, care a provocat mari controverse într-o Americă puritană asupra căreia Miller s-a aplecat din dorinţa de a-i stigmatiza ipocizia morală. Această manieră extrem de originală în care Miller şi-a scris opera – un mixaj între povestire, naraţiune autobiografică, critică socială, reflexive filozofică, misticism şi erotism – nu avea cum să nu-i marcheze profund pe scriitorii Generaţiei Beat. Cele mai concludente romane din acest punct de vedere sînt Tropicul cancerului şî Tropicul Capricornului dar şi nu mai puţin celebrele romane aparţinînd Trilogiei trandafirii (Plexus,NexusSexus) precum şi Primăvara neagră.

11. Alfred Kazin (1915-1998) – scriitor şi critic literar american. Cărţile sale abordează subiecte legate de experienţa imigranţilor în America la începutul secolului al XX-lea. Textele sale de critică literară – scrise cu o mare pasiune şi un mare dezgust – trădează din partea autorului profunde şi perfect asimilate cunoştinţe legate de istorie, literatură şi teorie literară, politologie şî istorie a culturii.

12. Allen Ginsberg (1926-1997) – poet american de origine evreiască, membru fondator al Beat Generation şi personalitate culturală marcantă a lumii culturale din Statele Unite. A fost artizanul apropierii ideologice dintre beatnicii anilor ’50 şi hipioţii anilor ’60, strîngînd în jurul lui personalităţi precum scriitorii Gregory CorsoJack KerouacNeal Cassady,William S. Burroughs şi, mai tîrziu, pe celebrul muzicizn Bob Dylan, de care l-a legat o statornică prietenie. Opera sa poetică, de un modernism profound, este marcată de credinţa sa în valorile hinduismului, budismului, grefate pe ascendenţa sa evreiască. Creaţia sa monumentală, amplul poem în proză Howl (apărut în volumul Howl And Other Poems din 1956), a declanşat, încă din momentul publicării ei, datorită limbajului crud şi explicit, un uriaş scandal literar. Homosexual declarat, el nu a făcut niciodată un secret din ideile sale vizînd apărarea libertăţilor sexuale, a libertăţii totale de expresie, care alături de atitudinea sa de făţişă opoziţie faţa de politica administraţiei americane a vremii, l-au adus în atenţia FBI drept o adevărată “ameninţare” la adresa siguranţei naţionale! Lui îi este atribuită inventarea sloganului Flower power(Puterea florii), atît de drag comunităţii hippie.De altfel, creaţia sa poetică a reprezentat un adevărat manifest al Generaţiei Beat, prin profundul ei angajament în favoarea libertăţii de expresie, de critică acerbă a tarelor societăţii americane a tulburilor ani ’60 şi de apărare şi respectare a drepturilor minoritătilor sexuale.

13. Berkeley localitate situată în estul golfului San Francisco, la nord de oraşul Oakland, statul California. Este îndeobşte cunoscută datorită celebrei universităţi omonime, fondată în 1868 şî care reuneşte, în mod regulat, în jur de 40.000 de studenţi. În anii ’60, universitatea a reprezentat nucleul mişcărilor contestatare de apărare a libertăţii de exprimare (Free Speech Mouvement, 1963). Ample manifestaţii de protest au avut loc în campusurile universităţii pe toată durata desfăşurării războiului din Vietnam. Oraşul este supranumit “Republica Populară Berkeley”.

14. Ezra Weston Loomis Pound (1885-1972) – poet, muzician, critic literar şi traducător american, membru al mişcării moderniste de la începutul anilor ’20, supranumită şi Generaţia pierdută. Pound a fost mentorul mai multor mişcări literare şi artistice precum imagismul şivorticismul. Este unul dintre primii poeţi care a folosit în creaţia sa versul liber. Ca editor şi critic, el a sprijinit apariţia operelor unor importanţi scriitori (W. B. Yeats, T.S.Elliot, James Joyce, Hemingway, D. H. Lawrence etc.). Acest “centru al modernismului” (cum a fost numit de criticul literar Hugh Kenner) a fost un fervent suporter al lui Benito Mussolini, fiind dur criticat pentru atitudinea sa antisemită. Această raliere a sa la doctrina fascistă îi va aduce şi o condamnare în anul 1945.

15. Emily Elizabeth Dickinson (1830-1886) – poetă americană. Cvasi-necunoascută în timpul vieţii, ea este considerată astăzi, alături de Walt Whitman, drept unul dintre marii poeţi ai secolului al XIX-lea. Petrecîndu-şi cea mai mare parte a vieţii claustrată într-o cameră a casei părinteşti, cu excepţia a cinci poeme (dintre care trei au fost publicate anonim iar un altul fără ca autoarea să ştie), imensa sa operă a rămas inedită pînă după moartea sa.

16. William Blake (1757-1827) – pictor, gravor, lithograf şi poet pre-romantic englez. Este autorul unei opere inspirate din viziuni biblice de sorginte profetică. Stilul său este însă surprinzător de modern, în ciuda abordării unor teme clasice, uşor halucinat de accentele unui misticism obscur, de multe ori stranietatea vrsurilor fiind amplificată şi de desenele sau gravurile cu care el însuşi îşi ilustra volumele.

17. vid – este vorba, fără doar şi poate, despre conceptul de vid din cadrul doctrinei budiste (al cărei adept era Keroauc), în care respectivul concept desemnează absenţa naturii proprii a tuturor lucrurilor, vacuitatea. Acest concept presupune că nici un lucru nu are o existenţă proprie (nu există decît prin interdependenţă). Există şi un tip de meditaţie – vipassanā – care se rezumă la contemplarea acestei vacuităţi.


Traducerea din limba franceză, adaptarea şi notele de

©Bogdan-Lucian Stoicescu, redactor al revistei Faleze de piatră


Comentariile sunt închise pentru La capătul drumului (II) *

La capătul drumului (III)*

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

de Joyce Carol Oates1

Pentru un artist a cărui operă
cîştigă în forţă şi în autoritate lăuntrică, un eşec poate fi întremător; în schimb, succesul şi în mod deosebit unul prematur, poate avea efecte devastatoare. Obişnuit de la început cu vicisitudinile şi cu tovărăşia unei existenţe literare marginale, brusc, după publicarea romanuluiOn The Road ,eşafodajul existenţial al lui Kerouac a început să se fisureze. Iar canonizarea lui drept vîrf de lance al Generaţiei Beat, a avut darul să-i confere o identitate indelebilă, care avea să-l urmărească pînă dincolo de mormînt. Chiolhanurile sale monstruoase se înmulţeau pe zi ce trecea, în timp ce prietenii îl părăseau pe capete. Legăturile sale deveneau din ce în ce mai disperate şi efemere (rod şi al alcoolismului său cronic, neputinţa de a se opri agravînd lucrurile). La fel de încordate, relaţiile pe care le avea cu editorii păreau a se degrada din pricina egomaniei sale, a cărei importanţă pentru un editor, chiar unul strălucit precum Malcom Cowley, ar fi putut oare să fie pusă exclusiv pe seama unui scriitor compulsiv convins că “asta pleacă aşa cum a venit însă mai presus de orice e vorba despre literatură, şi nu despre oricare, ci despre una în forma ei cea mai pură”? Devenit celebru în toate mediile timp de un sezon, Kerouac a ajuns rapid să fie ţinta unor critici vitriolante, duşmănoase, zeflemitoare, care nu mai conteneau. Încă mai avea şi fanii săi – acoliţii îmbuibaţi cu On The Road – care-l însoţeau peste tot, dintre care unii se temeau de el, în timp ce alţii chiar îl dispreţuiau. Imaginea noastră asupra lui Kerouac, prima de care ne-am folosit, este aceea a unui individ care trăieşte chiar sub ochii noştri, aidoma aceleia dintr-un film de groază. Pe vremea cînd el acorda un faimos interviu pentru Paris Review2, în 1967, aveam de-a face cu un Kerouac amărît şi incoerent, care îşi revizuise (a se citi repudiase) propria sa viaţă emoţională: “Oh, beat generation! N-a fost decît o formulare pe care am folosit-o în manuscrisul lui On The Road pentru a descrie indivizi precum Moriarty, care fac turul ţării într-o maşină hodorogită în căutarea unor locuri de muncă ciudate, prietenaşi şi rataţi. Apoi grupurile de stîngişti de pe Coasta de Vest care au profitat din plin, dînd acestei sintagme un alt sens: beat-răzvrătire, beat-insurecţie şi alte tîmpenii de genul ăsta; singura lor dorinţă fiind aceea ca o mişcare a tinerilor să fie folosită în profitul atingerii scopurilor lor sociale şi politice. Nu mi-am dat seama atunci de asta. Io eram un fotbalist, un student, un matelot.”

Reacţionar din punct de vedere politic,
anti-intelectual, neîncrezător faţă de o nouă Generaţie “Pepsi” de analfabeţi care dansează twist şi chiar faţă de agitaţia iscată împotriva războiului din Vietnam, Kerouac se va retrage în camerele eterice ale apartamentului său din St. Petersburg (în Florida), alături de mama sa şi de Stella, cea de-a treia soţie. Ultimii ani ai vieţii sale au pendulat între lungi convorbiri telefonice nocturne şi beţii crunte. Îşi petrecea zile în şir în faţa televizorului, oprindu-se doar pentru rare accese de lucru la un manuscris pe care l-a intitulat provizoriu “The Beat Spotlight”. În februarie 1968, a primit vestea morţii prietenului său Neal Cassady3, la doar 41 de ani, în urma ingerării unui amestec letal de tequila4 şi Seconal5. Kerouac nu i-a supravieţuit decît scurt timp, el murind în octombrie 1969, la doar 47 de ani6. În ultimile sale zile nu făcea altceva decît să bea, să mîzgălească în carnetele sale, să mănînce ton din conserve şi să se uite la emisiunea sa preferată de la televizor, The Galloping Gourmet.

Dovada că Jack Kerouac a construit o operă,
constă în faptul că, în ciuda slăbiciunilor sale, ea ar fi meritat, ca şi autorul ei, de altfel, un tratament mult mai bun din partea “criticilor” literari din epocă, predispuşi mai ales să cenzureze. Mulţi comentatori, care nici măcar nu şi-au dat osteneala să-i citească opera, cu atît mai puţin s-o facă cu simpatie, se mulţumesc să o catalogheze, în bătaie de joc, drept una de tip “beatnik”7. The Portable Jack Kerouac8 poate juca un rol decisiv în reevaluarea locului său în cadrul literaturii americane de la mijlocul secolului al XX-lea: o artă de o mare diversitate, ale cărei “urcuşuri” şi “coborîşuri” abundă, dar care au schimbat definitiv cursul prozei americane. Încadrată de romanul-cult al lui Paul Bowles9, The Sheltering Sky (1949) şi Rabbit, run (1960) de John Updike10, această epocă se distinge prin povestiri despre fuga şi refuzul caustic al vieţii domestice. Între cele două opere amintite, întîlnim şi alte lucrări disparate, precum The Catcher in the Rye de J.D. Salinger11, Lolita de Vladimir Nabokov12, Howl de Allen Ginsberg13, The White Negro de Norman Mailer14 şi Naked Lunch de William S. Borroughs15. Roman clasic al acestei perioade, On The Road are locul lui bine stabilit între toate acestea.

*
Eseul a cărui ultimă parte o public acum a apărut în revista “Magazine littéraire” nr. 334, iulie-august 1995 (pp. 95-99, traducerea în limba franceză aparţinîndu-i lui Pierre-Emmanuel Dauzat). Textul, purtînd titlul în original Down the road, a apărut în anul 1995 în © The Ontario Review(SUA). În încheiere voi prezenta interviul (De la Jack Kerouac la Ti-Jack Kerouac) de la Radio-Canada, pe care scriitorul l-a acordat în anul 1967.

1. Joyce Carol Oates (n. 16 iunie 1938, New York). Este considerată una dintre cele mai mari prozatoare americane contemporane (nominalizată de două ori la Premiul Nobel). A început să scrie de la vîrsta de 14 ani. Predă litaratura la Universitatea din localitatea Princeton, unde şi trăieşte. Conduce Ontario Review, o publicaţie literară. Primul volum i-a apărut în anul 1963 (By The Nord Gate, proză scurtă) iar primul roman în anul 1964 (With Shuddering Fall).Cel mai recent roman, Dear Husband, i-a fost tipărit în 2009. De-a lungul prodigioasei sale cariere, a publicat peste 63 de titluri, aparţinînd unor varii genuri literare: poezie, proză, eseistică, dramaturgie, literatură pentru copii şi tineret, sub nume propriu sau cu pseudonimele Rosamund Smith şi Lauren Kelly. PovestireaWhere Are You Going, Where You Been?, dedicată celebrului muzician Bob Dylan, a fost scrisă pe cînd avea 26 de ani, inspirată fiind de compoziţia acestuia “It’s All Over Now, Baby Blue” iar romanul “Blonde” (2000), inspirat de viaţa actriţei Marlyn Monroe, a fost tradus în majoritatea limbilor pămîntului. Bucurîndu-se de elogii unanime ale criticii internaţionale, volumul a fost răsplătit în anul 2001 cu Premiul Pulitzer. Este laureată a numeroase premii: Femina Etranger, National Book,National Book Critics Circle for Fiction etc. În limba română i-au fost traduse, printre altele, romanele Foxfire. Confesiunile unei găşti de fete (ed. Leda, Grupul Editorial Corint), Fiica groparului (ed. Curtea Veche).

2. The Paris Review – magazin literar newyorkez, fondat în anul 1953 la Paris, dedicat “scriitorilor buni şi poeţilor buni, (…) atita timp cît ei confirmă faptul că sînt buni.” Este cunoscut şi pentru interviurile luate unor autori aflaţi pe val, în care aceştia explică cititorilor cu propriile cuvinte despre meseria de scriitor, făcîndu-şi în mod pertinent (de multe ori cu o severitate extremă) o critică a propriilor creaţii. Revista este şi un loc de întilnire al scriitorilor mai puţin cunoscuţi şi debutanţilor dar şi rampă de promovare a acestora, ea acordînd mai multe premii anual, printre care şi unul de notorietate în mediile literare americane, Plimpton Prize (în valoare de 10.000 de USD) pentru cea mai reuşită lucrare de ficţiune sau volum de poeme nepublicat sau aflat în curs de publicare.

3. Neal Cassady (1926 –1968), personaj emblematic al Generaţiei Beatdin anii ‘50 şi ai mişcării psihedelice din anii ‘60, devenit celebru sub numele Dean Moriarty, personaj central al romanului Pe drum al lui Jack Kerouac

4. tequila – băutură alcoolică produsă în Mexic, obţinută din distilarea unei plante înrudite cu cactuşii, agava albastră (agave tequiliana). Numele este un eponim al unui oraş din statul Jalisco. Este o băutură tradiţională mexicană (ţară în care există peste 100 de distilerii de tequila) şi, conform reţetei, ea trebuie să conţină fix 51% alcool. Paharele din care se bea au 50 de mililitri, ea consumîndu-se cu lămîie şi sare.

5. seconal (secobarbital) – somnifer din famila barbituricelor fabricat şi comercializat pînă în 2001 de firma “Eli Lilly” sub denumirea de seconal. Are proprietăţi anestezice, convulsifiante şi sedative. Este prescris în tratamentul epilepsiei, insomniilor pasagere şi ca medicament pre-operator (pentru inducerea anesteziei) dar şi ca anxiolitic înaintea intervenţiilor chirurgicale, diagnosticelor sau terapiilor de mai scurtă durată şi mai puţin dureroase. Datorită folosirii sale în combinaţie cu alte barbiturice dar mai ales ingerării împreună cu alcool în exces, el a condus la decesul multor consumatori, printre care unii celebri: actriţa Judy Garland, chitaristul şi muzicianul Jimi Hendrix, Alan Wilson, vocalistul şi fondatorul celebrului grup Canned Heat sau a cîntăreţului de jazz Beverly Kenney.

6. a se vedea bio-bibliografia lui Jack Kerouak, prezentată în notele de subsol ale primului episod

7. beatnik – termen folosit de mass-media americană în anii ’50 -’60, prin care aşa erau denumiţi adepţii mişcării literare şi culturale Beat Generation (pentru amănunte a se vedea notele de subsol ale primei părţi)

8. The Portable Jack Kerouac – a se vedea notele de subsol ale primei părţi

9. Paul Bowles (1910-1999) – compozitor, scriitor şi traducător american. A fost studentul lui Aaron Copland, scriind muzica pentru mai multe producţii teatrale newyorkeze. Popularitatea ca scriitor a căpătat-o în urma publicării romanului The Sheltering Sky (1949). Celebrul regizor italian Bernardo Bertolucci a făcut filmul cu titlul omonim (a cărui premieră a avut loc în 1990), după un scenariu (scris de el alături de Mark Peploe) plecînd de la romanul lui Bowles şi avîndu-i ca protagonişti, în rolurile titulare, pe Debra Winger, John Malkovich şi Campbell Scott.

10. John Hoyer Updike (1932- 2009) – scriitor, critic literar şi critic de artă american, devenit celebru ca părinte al ciclului de romane Rabbit (început în 1960 cu Rabbit, run).

11. Jerome David Salinger (n. 1919) – scriitor american a cărui celebritate s-a datorat apariţiei în anul 1951 a romanului The Catcher in The Rye (De veghe în lanul de secară), considerat şi astăzi, la aproape 60 de ani de la apariţie, cartea de căpătîi a adolescenţei, romanul-efigie al unei splendide vîrste, care datorită temelor majore abordate şi nu în ultimul rînd a scriituriî, îşi păstrează nealterată frumuseţea şi prospeţimea.

12. Vladimir Nabokov <(1899-1977) – romancier, poet şi critic literar american de origine rusă, a cărui notorietate mondială i-a fost adusă de romanul Lolita (1955), indiscutabil capodopera sa, care încă de la apariţie a provocat un imens scandal, fiind calificat, printre altele, drept obscen, un atac la adresa bunele moravuri şi o deşanţată instigare la pedofilie şi incest. Cenzurat în Franţa încă de la apariţie, romanul va fi publicat abia peste trei ani în SUA, unde a cunoscut un succes fulminant.

13. Allen Ginsberg – a se vedea notele de subsol din episodul anterior

14. Norman Mailer (1923-2007) – scriitor, jurnalist, eseist, scenarist şi regizor de film american de origine evreiască. A publicat poezie, proză scurtă, scrieri politice, o vastă eseistică, biografii şi critică literară. The White Negro, subintitulat Superficial reflections on the Hipster (1957), este un eseu al scriitorului despre tinerii albi americani din anii ’20 -’30 -’40, care iubeau atît de mult jazz-ul şi muzica swing (aparţinînd culturii afro-americanilor) încît au adoptat fără rezerve această “cultură neagră” drept a lor. Continuat ca tematică în Advertisements for Myself (1959), Mailer îşi exprimă, într-un stil extrem de realist (moştenit, se pare, de laJohn Dos Passos) şi o scriitură jurnalistică de tip Hemingway, revolta împotriva violenţei, isteriei, discriminărilor rasiale şi crimelor societăţii americane, declarîndu-se de partea lui Mezz Mezzrow, un american de origine evreiască, născut pe la 1899 şi care s-a declarat el însuşi ca fiind “un negru voluntar”. Această atitudine a tinerilor albi faţă de formele de exprimare culturală ale negrilor, aveau să influenţeze mişcările hipsterilor(“strămoşii” hipioţilor din anii “60 -’70) din anii ’40, apoi pe ale celor numiţi the beats din anii ’50, pe ale acelor the moods ai anilor ’60 sau aiwiggers-ilor de mai tîrziu.

15. William S. Borroughs – a se vedea notele de subsol din episodul anterior.

Traducerea din limba franceză,adaptarea şi note de
©Bogdan-Lucian Stoicescu, redactor al revistei Faleze de piatră


Comentariile sunt închise pentru La capătul drumului (III)*

De la Jack Kerouac* la Ti-Jean Kerouac (interviu)

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Jack Kerouac, născut Jean Louis Lebris de Kerouac,scriitor american provenind dintr-o familie franco-canadiană cu strămoşi bretoni1, nu mai avea de trăit decît doi ani, cînd Fernand Séguin de la Radio-Canada l-a invitat la emisiunea sa de televiziune Le sel de la semaine1.

Convorbirea datează din 1967. Ea ne arată un Kerouac în cămaşă, etilic şi morocănos, ruinat fizic, aşezat într-un fotoliu puţin confortabil, în faţa unui public cuminte, ascultînd întunecat povestea vieţii sale, aidoma unei benzi care turuia:
’s născut la Lowell, well, well, well…
‘s născut canadian, bine, bine, bine…2
şi să privească un reportaj despre oraşul său natal.

Înţepenit în acest platou, vădit stînjenit, exprimîndu-se cu dificultate într-o franceză pe care o vorbea la vîrsta de şase ani, pradă tuturor ticurilor sale, Ti-Jean Kerouac, cu lacrimi în ochi cînd îşi amintea despre Mémère, mama sa, părea a fi extrem de emoţionat. (Jean Caron3)

*

Radio Canada: Jack Kerouac, sînteţi celebru în Statele Unite pentru cele 16 volume pe care le-aţi publicat. Sînteţi tradus în 47 de ţări, dacă nu mă înşel…
Da, în 16 limbi…
Pentru canadienii francofoni care vă cunosc, păreţi a fi, mai degrabă un franco-american. Sînteţi născut în Lowell, statul Massachusetts, din părinţi franco-canadieni. Şi înainte de a vorbi despre cariera dvs de scriitor, am dori să aflăm cum a fost copilăria unui franco-american la Lowell. Cum s-a desfăşurat ea, ce fel de famile aveaţi, cum erau mama, tatăl, fraţii, surorile dvs…
În Lowell erau nişte mici cartiere canadiene…
Care formau aşa numita Canadă cea mică?
Nu, era vorba despre cartierele cu locuinţe muncitoreşti… Canada cea micăera doar unul dintre ele… N-am rămas aici. Ne-am mutat pe celălalt mal al rîului4. Părea că sîntem în Canada. Mîncam creton, un tort tradiţional5,învăţam la şcoli bisericeşti… eh…
Parohiale. Cu se ocupa tatăl dvs?
Era tipograf.
Ce tipărea?
Hărţi, pliante săptămînale de propagandă politică, mici ziare de orientare politică cu informaţii despre oraş. Firma se numea “Spotlight Print”. A pierdut-o în 1936…
În timpul inundaţiilor de atunci…
Da, inundaţiile provocate de rîul ieşit din matcă…
Tatăl dvs se numea…
Léo-Alcide Kerouac.
Léo-Alcide Kerouac. Unde se născuse? În provincia Quebec?
Nu… s-a născut la Saint-Hubert, dincolo de Rîul Lupului.
În provincia Quebec!
În Temiscouata.
Aveţi fraţi, surori?
Am avut o soră, Caroline, şi un frate, Gérard. Însă au murit amîndoi!(Se aud rîsete în public)Hei! Ce-i de rîs? El îmi pune întrebările! (Apoi către Fernand Séguin):Scuză-mă!
Apoi aţi urmat cursurile şcolii franceze?
Da, da, Saint – Louis – de – France. N-am vorbit engleza pîn’ la şase ani!
N-aţi vorbit engleza pînă la vîrsta de şase ani!
Mda.
Care va să zică,în familia dvs nu se vorbea engleza?
Se vorbea franceza6 în cabană sau în casă. Da. Era un cartier numai al francezilor: străzile Beaulieu şi Boisvert, apoi mai era un Club. Unde francezi bătrîni jucau cărţi sau biliard. Apoi de Crăciun şi de Anul Nou se făceau plăcinte tradiţionale şi se striga în gura mare! Odată pe an, canadienii din Quebec coborau în sănii trase de cîini, pentru a sărbători. Ştiai asta? La Lowell!
La Lowell?
Mda.
În prima dvs carte…
Acu’ s-a schimbat tot…
S-a schimbat?
Sînt limuzine, Pontiac-uri d-ăstea…
Merg mai iute decît săniile… În prima dvs carte, The Town and the City, povestiţi despre o famile care trăieşte într-un sat pe care îl numiţi Galloway…
E Lowell, e ficţional ăsta, un aranjament ficţional. Acolo însă apar fratele şi sora mea.
Ceea ce povestiţi în lucrarea asta, e despre un fel de unitate, despre armonia care exista în familie, despre rolul protector al mamei… Şi acestea sînt tot ficţiune sau sînt adevărate?
Adevărate.
Chiar sint reale?
Mda. Tatăl meu mă proteja, la fel şi mama.
Cîţi ani aveaţi cînd tatăl dvs a murit?
24.
Mama însă trăieşte.
Da, Gabrielle Lévesque. E simpatică precum o mătură.
Chai aşa? Ce vîrstă are?
Cîntă vechi melodii.“Aşezată lingă căţeluşul meu / Ce frumuseţe / Scumpule, cîtă frumuseţe…”
V-aţi reîntors la Lowell. Acolo eu am trecut sub tăcere cariera dvs prodigioasă. O să revenim imediat la asta. Vă voi vorbi imediat despre Lowell. Acum tot acolo locuiţi?
Da, tot timpul.
Ce vă atrage acolo mai mult decît la New York sau San Francisco?
Poate faptul că îi cunosc pe toţi poliţiştii de acolo! (Rîde)
Cunoaşteţi pe toată lumea, nu numai poliţia, pentru că şi lumea vă cunoaşte.
Soţia mea este grecoaică7 şi toată familia ei e din Lowell.
Da? Şi familia ei e tot de acolo?
O famile barosană, trei sute de greci!(Rîde)
Asta înseamnă că se fac multe plăcinte şi torturi pe acolo de Anul Nou! Oamenii ăştia mai mănîncă aşa ceva acum?
Grecii, nu!
Da’ ce mănîncă?
Plăcintă cu spanac, o specialitate de’a lor!
Şi pentru că tot vorbiţi despre Lowell unde trăiţi acum, echipa noastră a fost acolo şi a înregistrat ceva imagini din oraşul dvs natal, consemnînd totodată şi impresii ale franco-americanilor care încearcă să supravieţuiască acolo.
Bine. Io n-am fost de faţă. Nu-ncepe?

(Se proiectează un reportaj despre oraşul Lowell. Un interior de cafenea. Îl zărim pe jack Kerouac, mai tînăr, îmbrăcat într-o cămaşă în carouri, cu o ţigară atîrnîndu-i in colţul buzelor, jucînd biliard.)

Acesta este Jack Kerouac din Lowell, alături de cunoscuţii săi, cînd era tînăr. Aş vrea să vorbesc despre un Jack Kerouac, dar despre acela care, în tinereţea sa, părăsea Lowell, acela care avea să călătorească prin Statele Unite, Mexic, Africa – adică despre Jack Kerouac-drumeţul – care prin această carte, On the Road, a devenit celebru. De unde acest gust pentru călătorie?
A fost odată un bătrîn aventurier bretorn. Ba nu, aventuros. Americanii sînt aventuroşi, aventurieri şi independenţi.
Însă dvs aţi fost mai mult decît atît.
Cu prietenul meu irlandez8 alături, da. Ştiţi, povestea lui On the Road nu e aceea a doi beatnici. Este povestea a unui ex-fotbalist american. Cînd spun „ex”, mă gîndesc că atunci cînd eram la colegiul Columbia, plecasem din Lowell tocmai pentru asta.
Acolo v-aţi rupt un picior jucînd fotbal.
Da, mi-am rupt un picior. Tipul care conducea limuzina, era un cawboy, da’ unul adevărat… După aia am luat-o la picior prin toată America, după gagici, să muncim, sa ne facem noi prieteni…
Dar şi să scrieţi în timpul ăsta, pentru dvs…
Cum?
Să şi scrieţi deoarece On the Road…
Am scris cînd m-am întors acasă.
Aţi scris primul dvs roman, The Town and the City, în trei ani…
Da.
În timp ce pentru On the Road v-au trebuit trei săptămîni.
Mda. Am descoperit maniera spontană de a scrie… Spontană?
Da, spontană, proza „spontană” a lui Jack Kerouac, asta e.
Cînd începi o poveste, o începi dintr-un loc, apoi o laşi baltă şi începi o altă poveste cu oameni. Te opreşti cumva pentru a şterge, aud? Continui, continui şi iar continui. (va urma)

*
Jack Kerouac, pe numele său de botez Jean Louis Lebris de Kirouac
s-a născut la 12.03.1922 (în localitatea Lowell, statul Massachusetts, USA) într-o familie franco-canadiană de muncitori * Copil liniştit şi serios, va fi extrem de ataşat de mama sa, Gabrielle-Ange sau Mémère, cum îi spunea el şi pe care o va îngriji cu un uriaş devotament în anii senectuţii acesteia * Moartea fratelui său mai mare la vîrsta de numai nouă ani îl marchează profund * Urmează cursurile şcolii din oraşul natal apoi ale Universităţii Columbia din New York. Întrerupe cursurile, fiind mobilizat în marina militară a SUA * Datorită unui comportament considerat de oficialităţi drept schizoid, este demobilizat din marina militară (în timpul celui de-al doilea război mondial), fiind apoi angajat de marina comercială * În 1946 renunţă la marinărie şi urmează, timp de un an, cursurile New School for Social Research din New York * În 1947 pleacă într-un lung şir de călătorii, timp de 10 ani, în SUA, Mexic, Maroc şi Europa * Practică diferite job-uri de ocazie (pădurar, muncitor la căile ferate etc.), timp în care lucrează la primul său roman – The Town and the City – care apare în anul 1950 * În vara aceluiaşi an, în doar trei săptămîni, scrie romanul On the road, care la şapte ani de la lansarea sa din 1957, îl transformă pe autorul său într-o figură legendară a underground-ului literar. Roman-epopee al unei epoci agitate şi pline de contradicţii, împănat cu numeroase elemente autobiografice, volumul surprinde printr-o scriitură brută, necizelată stilistic însă debordînd de spontaneitate, fluentă, proaspătă, pe scurt, un limbaj atît de neobişnuit, încît a fost rapid catalogat de critica vremii drept “licenţios” (“Infantil, pervers, negativ” /Herald Tribune/, “… o serie de guiţături ale unui Neanderthal”). Kerouac pensula în tuşe păstoase o lume a libertăţii depline, a freneziei şi bucuriei de-a trăi, a extazului mistic şi a sărăciei crunte, în acordurile sălbatice ale jazz-ului bop, într-un contrast flagrant cu ifosele scrobite ale unei societăţi lipsite de vlagă, sufocată în propriile-i limite, dezabuzată şi abulică, ostracizată politic * Îi apar, în continuare, romanele The Subterraneus (Be-bop, baruri şi praf alb, 1958), Gamler, Zen şi munţii înalţi (The Dharma Bums, 1958), Maggie Cassidy (1959), Mexico City Blues (1959), Jurnal de vise (Book of Dreams, 1961), Lonsome Traveller (1961), Big Sur (1962), Îngerul, Kif şi ţările noi(Desolations Angels, 1965) şi Satori in Paris (1966), precum şi volumul de versuri Mexico City Blues (1959)* Moare la spitalul St. Anthony din St. Petersburg, Florida, în 21 octombrie 1968, ca urmare a unei hemoragii interne cauzate de spargerea unor varice esofagiene, pe fondul unei cronicizate ciroze hepatice * Scrierile lui Kerouac au influenţat o generaţie extrem de valoaroasă de muzicieni, printre ei amintindu-i pe The Beatles,Ben Gibbard, Bob Dylan, Tom Waits, Simon & Garfunkel, Ulf Lundell, Jim Morrison… (Bogdan-Lucian Stoicescu)
(http://genealogie.org/famille/kirouac/PAGUN_FR.htm (L’Association des Familles Kirouac)

Interviul (De la Jack Kerouac la Ti-Jack Kerouac) a cărui primă parte o publicăm acum a apărut în revista “Magazine littéraire” nr. 334, iulie-august 1995 (pp. 100-103) şi a fost luat de Fernand Séguin de la Radio-Canada, care l-a invitat pe scriitor la emisiunea sa de televiziune Le sel de la semaine,în anul 1967.

NOTE
1.Le Sel de la semaine(Sarea săptămînii); http://archives.radio-canada.ca/arts_culture/litterature/clips/126/
2.În original, în limba franceză, “Je suis né á Lowell, well, well, well…/ Je suis né Canadian, bien, bien, bien…”
3.Jean Caron – profesor de literatură franceză şi de istorie a ideilor în cadrul secţiei de franceză a Universităţii din Odense (Danemarca). A transcris şi adnotat prezentul interviu, pe care puternicul accent în limba franceză al lui Kerouac l-ar fi făcut foarte greu dacă nu chiar imposibil de tradus.
4.Merimack
5.Feluri de mîncare tradiţionale de Crăciun, specifice zonei oraşului Quebec din Canada.
6.Într-un studiu de Warren French (Jack Kerouac, Twayne, Boston, 1986) se face referire la cartea purtînd semnătura lui Tom Clark (Jack Kerouac, Harcourt Brace, San Diego, 1984),care sugerează că franceza vorbită de Kerouac ar fi dialectul “joual”, adică “o formă anglicizată prescurtată şi muzicală a francezei vorbite de locuitorii din St. Lawrence Valley, o regiune din împrejurimile Quebec-ului” (Clark, op. cit., p.3; French, op. cit, p. 129). Nimic mai inexact! “Joual” este identificat la Montreal, ca un dialect oraşenesc, şi nu drept un dialect canadiano-francez, vorbit pe valea fluviului Saint-Laurent, caracterizat pri puritatea sa (a se vedea volumul lui Dennis McNally, Desolated Angel. Jack Kerouac, the Beat Generation and America, Random House, New York, 1979, p. 332). Aceasta puritate se referă la locurile originare care marchează desfaşurarea fluviului Saint-Laurent în Noua-Franţă. Kerouac nu se înşeală! Dialectul canadiano-francez (québécois) este o limbă a copilăriei sale, de densitate emoţională şi de recunoştinţă ontologică, în timp ce americana se rezumă a fi doar un limbaj folosit în scop comercial sau de către mass-media.
7.Stella Sampas
8. Neal Cassady

Traducerea şi adaptarea
©Bogdan-Lucian Stoicescu, redactor al revistei Faleze de piatră


Comentariile sunt închise pentru De la Jack Kerouac* la Ti-Jean Kerouac (interviu)

Urmuzka – Poetul și Archeologia Mediumnatica (română-engleză)

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Un poet este trezit în mijlocul nopţii. El se scoala, se imbraca in linişte, ia nişte bani din pungă soţiei sale (are foarte puţin bani), şi pleaca afară sub lumina lunii, pe calea care-l duce la statia de tren.

El intreaba despre trenurile de  noapte, ce mai poate fi prinse, şi cât de departe poate ajunge pe banutii pe care le are. Seful de gara îl direcţionează spre rasarit, şi in curând un tren se opreste la platforma unde el astepta. El intră în tren şi călătoreşte până când el simte el  ca este la locul potrivit. Deci era cazul lui pentru a cobori acolo. Dar, o dată pe terra firma, el are de parcurs un drum lung, în jur, prin satele pline de câini furiosi şi ţărani pe jumătate adormiti. În cele din urmă el va ajunge la un lac, şi  va observă o mică insulă în mijlocul lacului, cu o casa în mijlocul insulei. O astfel de casa ar fi perfectă pentru o întâlnire secretă cu un amant secret. Între timp, la ţărm, el tot sapă cu lui mâinile goale şi cu un băţ de lemn, ore in sir. În cele din urmă, niste obiecte ciudate de lut sunt dezvăluite şi un falus mare cade din excavaţie.

Arheologul mediumnatic este fermecat de descoperirea (găselnita) lui şi mingaie obiectul falic cu tandretea asemanatoare pe care o face propriul lui sex. Dintr-o data iată, vine o fată minunatăîn faţa ochilor sai exact vis-a-vis de excavare. Ea este fiica pescarului, sau, poate fiică pazitorului de far .Ea se dezbrăca la lumina Lunii şi înoată în lac, până când poetul strigă în emoţie, şi începe să cânte. Ea iese din lac şi dispare in departare. Poetul pune falusul într-un sac mic şi adoarme lângă un copac. Doarme toată ziua şi trezeşte pe-nîntuneric. El scoate falusul ceramic din punga şi, din nou il mingaie uşor ca un instrument a unui leacar  batrin,un obiect magic a unui saman.
Acest obiect Black Magic dintr-o altă epocă se încălzeşte şi o fata apare din nou îmbrăcata pe deplin, se culcaîn jos şi desbraca insasi. Ea il cheama, şi  invitapoetul să se apropie. Ea  face dragoste cu el, mentinind picioare într-o poziţie fetale. Ei petrec noaptea linga lac.
După ce ea pleaca, poetul arheolog ascunde falus în punga mica de piele.
Dar, în acest moment, el realizeaza că phalusul a schimbat culoarea sa. Înainte, era negru, iar acum era de culoare roşie. El aseaza să se uite la lac pentru ultima dată, şi sub frunze, descoperă încă o statuie de o femeie din ceramică. Mica şi murdara, facuta din lut, ea are solduri enorme. Poetul doarme întro transee săpata de el, de dată această numai până la prânz , şi se intorce încet spre staţia de unde  are un bilet retur.
Gara, insa, nu este mai este acolo, doar sinele de tren. Trenurile nu s-au oprit pe aici de multa vreme. Deja nu există nici o staţie, dar un semn abandonat de gara:”Urmuzka.”Dintr-o data, shinele de tren reinviu şi trenul soseste cu vagoanele care sunt toate goale. Poetul intră în tren si se intoarce la orasul sau  unde isi găseşte soţia imbatrinita si oarba, înconjurata de pisici şi păsări. Un copac a crescut în mijlocul camerei de zi ,precum şi un mic lac a devenit vizibil pe  fereastra din spate. Dar el era în cele din urmă, in sfirsit , acasă. El ia falusul din sacul lui si il mingaie usor. O fetiţă apare, pasind pe suprafata apei, a lacului, zâmbind şi fluturînd către el.


Urmuzka — Archeology Medium Driven Poet

by Valery Oisteanu

A poet is awakened in the middle of the night. He wakes up, dresses quietly, takes some money from his wife’s purse (it’s very little money) and walks out onto the full moonlit path that takes him to the train station. He asks where the trains are going at this time of the night, and how far can he get on his meager money.
The stationmaster directs him eastward, and soon a train arrives at the platform. He enters the train and travels until he feels that he is in the right place. And that’s where he has to get out. But once on the ground, he walks a long way around through the villages full of angry dogs, and half asleep peasants. Finally he arrives to a lake, and observes a little island in the middle of the lake, with a small house in the middle of the island in the middle of the lake. Such a house would be perfect for a secret meeting with a secret lover. Meanwhile, at the shoreline, he digs with his bare hands and a found wooden stick for hours. Finally, some weird clay objects are revealed and a big phallus pops out from his excavation.

The mediumnatic archeologist is enchanted with his find and strokes the phallic object. He strokes it gently, almost like stroking his own sex. Low and behold, a wonderful girl comes into sight exactly opposite to the excavation site. She is a fisherman’s daughter, or maybe the lighthouse keeper’s daughter. She gets undressed under the moon’s light and swims out into the lake until the poet cries out in excitement, and starts singing. She comes out of the lake and disappears into the distance. The poet places the phallus in a little bag and falls asleep next to a tree. He sleeps all day and wakes up in the darkness. He pulls out the ceramic phallus from the bag and again strokes it gently like an ancient tool of a medicine man, like a magic object of a shaman. This black magic object from another era heats up and the girl appears again fully dressed, lies down and undresses herself. She calls, and waves to the poet to approach. She makes love to him, holding her legs in a fetal position. They spend the night by the lake. After she leaves, the poet archeologist hides the phallus in the little leather bag. But at this time, he observes that it changed its color. Before, it was black, and now it is red. He sits down to look at the lake for the last time, and under the leaves, discovers yet another ceramic figure of a woman. Small and dirty, made out of clay, she has enormous hips. The poet sleeps in a dug out hole, this time until high noon, and leaves quietly toward the station where he purchases the ticket to return. But the station is not there anymore, only tracks. The trains haven’t   stopped   here for a long time . There is no station, but an abandoned sign reads “Gellupka.”

Suddenly, the tracks come alive and the train arrives with cars that are empty. The poet enters the train and rides back to his city, where he finds his wife old and blind, surrounded by cats and birds. A tree had grown in the middle of their living room, and a small lake had became visible right outside of his back window. But he was finally home. He takes the phallus out of his bag, and strokes it again. A young girl appears, walking on the water of the lake, smiling and waving to him.

autor și artist Valery Oisteanu, colaborator al revistei Faleze de piatră



Comentariile sunt închise pentru Urmuzka – Poetul și Archeologia Mediumnatica (română-engleză)

Trezirea nisipului

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Eram in acel port de la granita din sud a Greciei intr-un septembrie pe la sfarsit. Cerul era fara stele, dar strabatea de undeva lumina diafana a lunii. Vilele acestui fost satuc pescaresc erau aliniate ca mai in toate localitatile turistice de pe vreun litoral in strazi paralele care duc imperturbabil spre mare.
Talpa mea primeste gandurile, apasand calm si ridicandu-se apoi din drumul nisipului fin al plajei acestei statiuni, Nei Pori. Trezirea poate fi lenta si lucida in botezul atingerii paturii asternute pe mal. Ea este un fenomen mostenit sau educat, sau copiat dupa cineva, dupa natura, mai ales daca ai fost atent la ea. Ai un sentiment ce-l porti cu grija constiintei trezite si ea, dupa trezirea fizica a atingerii.
Sunt treaza intr-un miez de noapte pe plaja de la Nei Pori.
Ascult valurile inconfundabile ale marii purtandu-si hlamida lichida lovind lingusitor gulerul de spuma in nisipul slefuit. Privesc acele minuscule de sub talpa mea lacoma, ce calca apasat culegand senzatiile unei existente de la inceputurile lumii. Cum paseste, ea isi imprima intrebarile conturandu-i forma unicat. Undeva, un fir cat varful unui ac a facut-o sa tresara ca la acupunctura sub vibratia intepaturii reci. Era o atentionare infinitezimala, subtila, dar rece, ca un foc ascuns sub sageata sidefata a bobului de nisip.
M-am oprit, astept sa-mi gasesc echilibrul sub vegherea noptii straluminate puternic de sirurile de lampioane. Cu vioiciune mi-am continuat traseul cu talpile goale, primind procedura de acupunctura lucid si fara mirarea de inceput, pentru ca asta era si asta mi se intampla acum. Toata buna dispozitie imi crescu si mai mult. Se trezira amintiri din memoria copilariei. Cateva nopti trezite am in acel seif.
Deodata, am observat ca marea se retrasese in carnatia sa lichida, stand nemiscata la picioarele mele, complet sedusa, parca vrand sa ma ademeneasca  spre lumea de dincolo de suprafata lina albastru-violeta. Totul era asezat perfect la locul lui, muntii cu stancile lor, acolo sus, in Olymp, casele somptuoase, aici pe mal, lumea, intr-o miscare vioaie si zgomotoasa. Draperia sidefata a marii sub razele lunii imi dadu fiori cand am vazut doi ochi miscandu-se unduios in apele sale tacute. Imi urmareau miscarile ca ochii unui dansator ce te fixeaza inainte de a te invita sa-ti surprinda clipa aceea cand sa te invite, si tu sa fii dispusa sa accepti sa dansezi…Dar, pe mare se ridica o ceata sub jocul de lumini, parca dintr-o legenda veche a Greciei, pe care aici si-o povestesc intruna generatii dupa generatii inca de la sanul mamei…Atunci, mi-am plecat fruntea, crezand ca era o salupa cu pescari care trageau la peste. M-am inclinat chiar vizibil cu mana la inima in semn de respect dat intregului univers, adulmecand fericirea ce-mi urca in fibra celui mai simplu fir al unui sentiment de rapuns si nu mi-am dat seama, cand mi-am ridicat fruntea, ca la picioarele mele zacea un somoiog gros de fire sangerii parca stors din petalele de maci, atat de mult raspanditi pe drumurile de peste tot ale Greciei.
Nimeni nu mai era pana in zarea ghicita a marii, doar in mine se trezise nisipul de sub talpile nemiscate, ca sa culeg acest odor spre care priveam uluita, constatand ca era un sirag de matanii impletite in opt, precum la manastiri, doar ca nu era de culoare neagra, ci era rosu, de un rosu aprins…si am inteles sensul acestui pamant nascut prin zvacnirea din adancurile marii a stancilor scufundate candva de lava vulcanilor si asternerea in atatea ace fine de pe malurile intinse de ape, precum cristalele cu varfuri de piramide. Aici, acum, mi-a daruit o podoaba duhovniceasca…a unui suflet evlavios, care se ruga pe aceste bobite rosii. Poate a unui pescar plecat in larg, poate a unui clugar din departatele insule cu manastiri. Oricum, este un dar venit cu duhul rugaciunii.
Chiar celulele mele receptionau fara sa ma intrebe, independente, hranite de evidenta unei culori martirice. Existam in formele noi descoperite de linistea sangelui meu, devenind un camp de ace inflorite ale martirilor greci in cel mai inalt ideal. De a fi langa Dumnezeu dupa Voia cea dumnezeiasca. Eram lumina unui fir de ata adus de trezirea nisipului.

fotografii Virgil Stan, Răsărit de soare la Mangalia

autor Angela Djigola Popescu, membră a proiectului Cititor de Proză

Nascuta in 09.09.1941, Gara lipnic, Ocnita, judetul Soroca, Basarabia, intr-o familie de ceferisti. Familia emigreaza in tara si locuim in diverse orase pana ne stabilim in Bucuresti. Absolv Fac. de Limba si Literatura Roamana, promotia 1964, imi completez studiile cu Fac. de Teologie, de Ziaristica si Arta. Lucrez in invatamant 2 ani, ma transfer in presa cotidiana la corectura. Scriu diverse articole, reportaje, eseuri, povestiri si poezii. Activez in cateva cenacluri ca elev-scriitor scriu si debutez in Radio cultural pt. scolari, Scanteia pionierului, serbari oficiale cultural-artistice, Tabere de creatie. Debut in volum 2002 cu Destainuiri astrale, poezii, lansare la Clubul Camerei Deputatilor, moderator prof. Mihai Radan, deputat Grupul minoritatilor. In 2009 tiparesc vol. Tandre poeme cu lansare la Salonul de carte Amplus International 2010.  In prezent activez in Asociatia culturala Iulia Hasdeu pentru UNESCO, presedinta prof.univ.dr. Crina Bocsan. Proiecte in derulare pentru tiparire volumul Povestiri dulci, cu reportae, eseuri si povestiri dintr-o viata. Cartea Harul duhovniciei despre parintele scriitor Arhimandritul Ioanichie Balan, la a carui carte Patericul romanesc am fost corector in timpul decembrie-iunie 1989-1990, fiind cooptata in cadrul Patriarhiei la Biroul de presa pt. scoaterea unui ziar Vestitorul Ortodoxiei unde ma transfer si lucrez la corectura 4 ani. Sprijin infiintarea tipografiei Manastirii Adormirea Maicii Domnului, Schitul brancovenesc din Militari si debutez cu primul volum de poezii tiparit aici in 2002. Lucrez 2 ani la reeditarea de carti religioase pentru slujire desfiintate. Fac documentarea pt. o istorie a Zidului de rugaciuni neintrerupte sustinute de Biserica Ortodoxa de Stil Vechi din Romania.

Ca terapeut imi ingrijesc tatal de 91 de ani, mama decedand de curand la 89 de ani, avandu-i in supraveghere de 27 de ani, material deosebit pt. o carte de investigatii asupra traversarii varstei a treia cu prelungirea vitalului.


Comentariile sunt închise pentru Trezirea nisipului

Ereziile de la Iaşi (Cartea a III-a, prima parte)

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Comentariile sunt închise pentru Ereziile de la Iaşi (Cartea a III-a, prima parte)

Seria" Romane în revistă": Cei șapte morți uriași (continuarea romanului din numărul precedent-volumul I)

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Continuarea romanului din numărul precedent al revistei

Capitolul Paisprezece

UN UNIVERS PARALEL. REVOLUŢIA ŞI REFORMA

Te duci la WC să-ţi rezolvi o problemă (de altfel minoră)  şi de cum intri te trăzneşte un miros acru, acru şi piperat. Oare cu ce se hrănesc ăştia?, îţi zici, parcă cinează numai ardei iuţi, muraţi în praf de puşcă! Dar în cabinele astea mobile, BFI (nu FBI!) – descoperi şi o adevărată subcultură şantieristică: inscripţii şi desene „rupestre”. Adevărată gazetă de perete sau grafitti de


Păcat că nu pot reproduce aici, în cuvinte, toate semnele şi indicaţiile de regie: săgeţi, aluzii, sugestii – schimb de replici. Înţepături, puneri reciproce la punct între participanţi – participanţii la acest „dialog de la mică distanţă”… (Într-o cabină ecologică poţi descoperi o mulţime de surprize estetice, inclusiv câte-o poezie din antologia „Tu poet necunoscut…”)
…Toate acestea încheagă un sens, reflectă o mentalitate, un mod de gândire.
Şi am să vin doar cu câteva exemple – sper – grăitoare: Dacă un latino-american a scris „SUA”, făcând şi o săgeată indicatoare către capacul WC-ului, un american ţanţoş, venit după el să se uşureze, şi-a notat şi el gândul: AMERICA, cu o săgeată în sus, şi Mexic cu o săgeată în jos… Un alt isteţ constipat a însemnat: RIO GRANDE pe conducta care uneşte pisoarul cu bazinul latrinei, iar un mare gânditor, trecător ulterior, a scris AMERICAN BUFFET (sau AMERICAN BIER SUPPLIER). Unul: MEXICAN PUNCH BOWL – altul, AMERICAN MOBIL HOME. Şi aşa mai departe… Jocul de mingi putea să continue la nesfârşit, fără ca balonul să se fixeze definitiv în terenul vreuneia dintre echipe.
Un „idiot” a desenat cu creionul de tâmplărie un organ bărbătesc cu picioruşe de pui sub testicule; coadă şi cap de balaur ( pe cap o coroană regală), scuipând foc pe gură. Iar sub desen explicaţia: „REVOLUŢIA”. Vizavi se lăfăie un pussy cu guleraş, încrustat într-o tortă cu volănaşe; ca legendă, „REFORMA”!
Stând închircit pe budă de câteva ori pe zi îţi apare mereu înaintea ochilor, desenat cu un marker negru pe interiorul uşii acel „extraterestru” cu doi sâni bogaţi în locul ochilor bulbucaţi. Talia corpului, ca de viespe, e gâtul exterului, iar ceva mai jos, la mijloc, o „inimă”… Frizura arici, după moda negrilor (în prezent toţi tinerii de pe planetă au în loc de păr un fel de drot împletit!), ţinând loc de antene. Iar sub desen: SQUEEZE ME HARD!
Pe pereţii acestor spelunci moderne întâlneşti, cum spuneam, tot soiul de poezele şi (de)zicători: What do you call 2 ngr. in a shoe box… A pair of lovers!
…Iată  şi strigătul sufletului sensibil al poetului sud-american rămas – pentru noi – în negru anonimat: „Que triste es cagar/ Sin abertru gado/ Pero mas triste es amar/ Sincer amado att piano”.
Binenţeles că cele mai multe conţin, pe lângă toate acele dick-uri, ass hole-uri, sheet-uri, etc., şi numeroase greşeli de scriere, dezacorduri gramaticale, aberaţii sintactice. (Eu, autorul le-am preluat, în general, aşa cum le-am întâlnit, spre a le păstra parfumul original.)
…Dacă  ai sta să aduni, nu doar mostre, ci toate aceste înscrisuri, emanaţii urât mirositoare ale unor minţi constipate, sau „panseurile altora”, recent uşurate – o imposibilitate în sine – de pe pereţii tuturor cabinelor mobile, de pe toate şantierele Americii şi ale lumii… ar rezulta o adevărată enciclopedie grotescă. Dacă nu chiar o altă cultură şi civilizaţie:
My name is Julio, I’m a faggot, like all mexicans! – Mexico es una mierda, los mexicanos son los frijdes. – Mojados, go home – Pinches analfabestias pendejos, ensenensen a escriber – Lasey MO-FO – Savca can of beans kill american puertoricans – Everryone is went back to me att me cherokee indian – No habla ingles, vaminosa a Mexico went back – Todos mexicanos es jotos – Go home went back, no one wants you here (signed: American) – Te saco puto! – Mojado go home – Negros jotos black sheet – Dominican sucks!
De obicei pe partea dinafară a uşii, făcându-te să uiţi de toate acele măgării mâzgălite în interior, întâlneşti replica religioasă. Spiritualul care copleşeşte realul, care până la urmă invadează tot ce e prea trupesc: JESUS IS COMMING… ARE YOU PREPARED? (Sau în varianta latină: „Cristo viene. C’estas preparado?”)
Om sucit şi americanul ăsta, – filozofează Little John. El îşi ţine hainele în closet (dulap) şi îşi face nevoile în „camera de odihnă” (restroom). Cănuţă om sucit!
…O, mirosul dulceag, suav-greţos al soluţiilor deodorante din cabinele BFI…
Un anumit tip de inscripţii – şi de mirosuri –, desene şi schimb de replici, îmi evocă mie o anumită casă la care am lucrat: casa italiană, casa din prăpastie, commercial, casa cu coloane… O anume subdivizie. Atunci, rechemată din memorie, un anumit tip de nostalgie îmi inundă sufletul, amintiri răzleţe legate de timpul şi locul cu pricina. Zile, luni, săptămâni scurse – mai greu, mai uşor; mai urât sau mai frumos – din viaţa noastră de stacomani amărâţi.

Capitolul Cincisprezece

UN POM DE CRĂCIUN RĂSTURNAT

De-o vreme încoace, seara, când ne întoarcem de la muncă, oraşul e o splendoare. Mai ales periferiile (oraşele satelit), cu pomii lor împodobiţi, care strălucesc de beculeţe colorate, falduri şi reţele de leduri care pâlpâie şi „curg” de-ţi încântă simţul oftalmic  ca o auroră boreală reală. Copaci întregi, cornişele caselor sau conturul lor, de jur împrejur: conturul uşilor şi al ferestrelor. Fiecare casă parcă ar fi căsuţa de turtă dulce din poveste, locuinţa Albei ca Zăpada şi a celor şapte pitici. Ca-n filme şi ca-n poveşti… După Thanksgiving Day, cam de pe la întâi noiembrie, întreg cuprinsul Americii devine un Oraş Crăciun, acel oraş special amenajat, menit să evoce şi să conserve sărbătorile Naşterii. Astfel, Naşterea rămâne o sărbătoare perpetuă, ocazie când n-ar trebui să-l sărbătorim pe Santa Claus (Sfântul Nicolae), nici pe Moş Gerilă, această… gorilă inventată de comunişti. Ci, doar pe Pruncul născut în iesle.

Ca şi Oraşul lui Moş Crăciun aflat la graniţa Rusiei cu Finlanda, FRAKENMUNTH din statul Michigan, la doar două ore de mers cu maşina de la Detroit, este oraşul lui Santa Claus. Aici se sărbătoreşte tot timpul anului Crăciunul. De cum cobori din maşină, te ia în primire atmosfera Naşterii, colinzi şi cântece de Crăciun răsunând peste tot în difuzoarele staţiilor de amplificare: în parcări, în marile magazine. O porneşti pe străzi cu trăsura, o caleaşcă trasă de cai, ca în Evul de Mijloc, iar în urechi îţi răsună O noapte preasfinţită, Silent night. Treci un podeţ vechi, frumos ornamentat, peste un râu ca din basme, pe toate străzile oraşului e Crăciun. La supermall găseşti mai cu seamă raioane specializate în ornamente de Crăciun: globuri, decoraţii, pomi de Crăciun, santa caluşi călărind sănii cu zurgălăi. Designeri specializaţi îţi stau la dispoziţie pentru orice aranjamente de sezon.
Trecând pe străzi, îţi apar în cale, de-a stânga şi de-a dreapta, statui imense cu mama, pruncul şi Iosif în peşteră, păstori cu cuşme şi bâte imense, cămile cu magi în spinare. Ajungi la micuţa capelă construită după modelul celei din Germania, cea în care Franz Gruber, acum 500 de ani, a compus Stille Nacht… La restaurante se servesc mâncăruri tradiţionale, în aerul urbei pluteşte la mică înălţime atmosfera Crăciunului, coborâtă din slavă: Christmas all around the world…
De Ziua Recunoştinţei, patronii au adus la „hotel” doi curcani mari şi cărnoşi. I-a pregătit Nelu Mare, „bucătarul-şef”, ajutat de nea Puiu – care, fie vorba-ntre noi, mai mult îl încurca, fâţâindu-se fără rost pe acolo, pe lângă aragazul electric. Nelu i-a umplut din belşug cu fructe şi mirodenii. Să-i fi văzut cum stăteau pe burtă ca belferii, în toată splendoarea lor culinară, ai fi zis că sunt doi purceluşi de lapte (le lipsea numai mărul din gură. Numai buni de umplut stomacuri imense de stacomani!)
După  ce ne-am înfruptat cu toţii la prânz din ei, eu m-am dus la biserică. Iar când mă întorc seara în Hotel, pe masă mai văd zăcând două carcase golaşe, care mi-au amintit întâmplarea cu vaca „sacrificată” pe şantier, de hoţi… Dar să te pun la curent, cititorule.
Mă  aflam la canal, canalul mic – Dunăre-Bucureşti – cazat în dispensarul comunal din comuna Budeşti. Aici era cazat personalul tesa. Dar grosul trupei, muncitorii locuiau în organizarea de şantier, pe malul Argeşului. Judeţul Timiş avea repartizată, ca toate celealte judeţe, o lungime de canal de 900 de metri. Nişte hoţi localnici, care furaseră într-o noapte întunecoasă o vacă din grajdul unor bătrâni necăjiţi – ce s-au gândit ei… Hai să tăiem noi vaca lângă barăcile şantieriştilor, să cadă măgăreaţa pe ei! Zis şi făcut… Iar carcasa animalului, golită de carne, a zăcut acolo vreo două săptămâni, până s-a împuţit. După care, noi am fost nevoiţi să basculăm peste hoit o maşină de nisip, fiindcă nu mai puteam suporta mirosul.
…Seara, privită din maşină, autostrada (freeway) seamănă cu un pom de Crăciun răsturnat. Şuvoiul de maşini care circulă în faţa noastră, pe cele şase benzi de dus reprezintă „beculeţele roşii” (se văd numai stopurile, luminile de poziţie); iar cele care circulă în sens invers, pe benzile de după parapet sunt „beculeţele galbene”… O splendoare de faruri de toate nuanţele, de la galben-portocaliu la alb-liliachiu se lăfăie pe şosele, pe zeci şi sute de mile, cu maşinile în viteză.
Un pom de Crăciun care curge pe şoselele Americii, anticipând Sfintele Sărbători, unindu-şi luminile cu cele ale beculeţelor ornamentale. Tot universul e îmbrăcat în strălucire, în sărbătoare, ca o chemare… Ar vrea să zică: Vino, Prunc Sfânt, fă-ţi culcuş şi-n inima mea chinuită şi împărţită între atâtea frământări şi probleme zilnice. Şi lumineaz-o Tu pe ea, cu lumina-Ţi din alte sfere!:

Astăzi vin să-mi plec genunchii
Înaintea ieslei Tale
Copilaş  din altă lume
Obosit de drum şi cale…
Şi-mi plec inima şi faţa
Copilaş  din zarea-albastră
Şi mă-nchin cu umilinţă
Călător prin lumea noastră

De Crăciun pleacă nea Puiu acasă, şi tot „hotelul”  e-n mare fierbere. Băieţii toţi îl invidiază, ei nu pot pleca până nu-şi fac acte; cei mai mulţi dintre ei sunt intraţi ilegal pe teritoriul Statelor Unite. Dar îi roade dorul de casă, mai cu seamă pe cei căsătoriţi şi cu copii. În casă răsună deja colinde, la calculator sau la combinele muzicale, cu înregistrări din ţară. Sărbătorile se apropie cu paşi repezi, au început deja să umple sufletele noastre chinuite cu ecouri dinspre Împărăţie. Iar noi stacomani… oameni suntem şi noi – et nihil humani… Mai puţin cultivaţi, ce-i dreptul – când să faci şcoli înalte, dacă te-ai văzut nevoit să-ţi iei lumea în cap din fragedă tinereţe?… Dar să nu ne considere nimenea insensibili, inculţi că greşeşte profund! Avem şi noi suflet, trăiri, sensibilitate – e drept că toate acestea puţin estompate şi atrofiate, atenuate de condiţiile dure de viaţă. Dar ne vom reveni noi…
Vom renaşte din propria cenuşă, ca pasărea Fenix!, strigă din toţi bojocii nea Puiu, speriindu-i pe toţi.
-Ce ai de strigi, Nea Puiule, ce te ataci aşa?, sare din somn Nelu Mic (el doarme întotdeauna pe maşină – pe el –, şi la venire şi la plecare). Ce pasăre Fenix, nene, aia e o formaţie de pe timpuri, din vremea matale… Ar trebui să ştii, zău, că era din Timişoara!

Capitolul Şaisprezece


LECŢIA TIMPULUI (TIMPUL NOSTRU ŞI VEŞNICIA LUI)

Intră  Nelu Mic în bucătărie, în mare viteză, (bucătăria e-al nostru comun „living room”…) şi strigă în gura mare… Hai să vă pun predica lui nea Puiu… Haideţi, până nu vine! Am fost la biserică şi l-am înregistrat. Şi fără multă vorbă dă drumul la aparat:
GOD şi LECŢIA TIMPULUI – text de bază, Psalmul 90

Ce este timpul?, ce reprezintă el pentru noi, oamenii vremii noastre?…
Pentru noi, oamenii secolului XXI, mai mult poate decât pentru cei care au trăit în secolul trecut, „secolul vitezei”, timpul marchează  o situaţie de criză. „N-am timp”, îţi va zice copilul: am de-nvăţat. Şi tânărul: am o întâlnire, I have a date… Dar şi bătrânul…, n-am timp nici să mor!
O situaţie de criză, deci – iar criza de timp înseamnă criză de bani, de nervi… Timpul este cel mai mare dar pe care omul l-a primit de la GOD, dar el reprezintă totodată şi cel mai mare duşman. Totul depinde de tine, cum ştii să-l foloseşti.
În universul nostru există două timpuri:
timpul nostru
şi timpul lui God.
Timpul nostru, se cunoaşte, e cel cu care ne confruntăm zilnic. „În trecerea grăbită prin lume către veci/ Fă-ţi timp măcar o clipă să vezi pe unde treci!”, spune poetul – poezia a fost pusă pe muzică.
Dar, dacă vine vorba despre timpul lui God, se schimbă situaţia: El are alte unităţi de măsură, cu totul altele decât noi. În lumea lui, timpul se măsoară în perioade, epoci, eoni. „Căci înaintea lui o mie de ani sunt ca o zi şi o zi ca o mie de ani. Ca ziua de ieri care a trecut…”
God… (ce are de tot zice „God” în loc de Dumnezeu? Se dă mare şi el ca nea Kostikă, care a uitat cum se scrie Costică pe româneşte!) – God nu are ceas deşteptător pe masă, veşnic treaz şi în lucrare cum se găseşte… El nu este incomodat de timp. La El timpul nu trece nici repede, nici încet.
De fapt, în termeni absoluţi (ai Împărăţiei lui Dumnezeu), timpul nici nu există! Există numai nevoia noastră de a-l fragmenta, a măsura trecerea noastră măruntă pe coaja de nucă a acestei planete. Noi nu ştim nici măcar ce este timpul: trecut, prezent, viitor? Iată, în clipa asta, când stau de vorbă cu voi despre timp, secundarul a trecut deja mai departe; la fel procedează şi minutarul, şi „ţagăra” mare… Timpul prezent devine pe nesimţite trecut.
Avem, de asemenea, două întoarceri: Întoarcerea oamenilor (versetul 3), şi: Întoarcerea lui God (versetul 13). Dar dincolo de cele două: fie că ne întoarcem noi în ţărână, fie se întoarce El (Hristos) la noi, în slavă, există întoarcerea noastră cu faţa spre El: „întoarceţi-vă, fiii oamenilor”!

Cele două timpuri ale întoarcerii:
A. Timpul prezent: „Răscumpăraţi vremea, că zilele sunt rele”(Efeseni 5:16).
Asta înseamnă recuperare: Să răscumpărăm timpul pierdut în raport cu Împărăţia. Folosindu-l îndoit, împătrit pe cel de acum, pe care îl avem astăzi la dispoziţie. Dar cum?, veţi zice, că timpul nu se dilată, o oră nu are mai mult de 60 de minute, 360 de secunde!
Nu mă-ntrebaţi, fraţilor, fiindcă ştiţi prea bine: Când aţi fost studenţi şi s-a strâns atâta vraful de cursuri necitite pe masă pentru examenul de a doua zi, aţi ştiut prea bine să recuperaţi timpul. Îndrăgostitul care lipseşte mult de lângă fiinţa iubită (soţul sau părintele, de acasă), la întoarcere ştie să recupereze timpul. N-ai mai stat cu nasul în cărţi, cu ochii pe sticlă la televizor, pe la vreun meci sau cu prietenii la o cafea… Ci numai cu copiii – sau cu iubita – în braţe!

B. Viitor. „Învaţă-ne să ne numărăm bine zilele” (vers 12). „Doamne, spune-mi care este sfârşitul vieţii mele/care este măsura zilelor mele/ca să ştiu cât de trecător sunt…” (Psalm 39, vers 4).

Care zile, la ce zile se referă aici psalmistul?… La cele care ne-au mai rămas!

Mulţumeşte în fiecare zi lui God pentru cadoul ei minunat, pentru minunea acelei zile. Fii ca ţăranul acela din munţi care, când deschide ochii dimineaţa vede bradul din faţa ferestrei, iar când deschide fereastra spre culmi, exclamă: Bună dimineaţa Doamne!
Dacă  te duci la doctor, iar el îţi spune: mai ai de trăit o lună, două, trei… atunci, abia atunci înveţi ce înseamnă a-ţi număra zilele. Să le numeri bine şi cu folos!
În fiecare zi să trăieşti ca şi când te-ai afla în „suplimentul lui God”… Ţi-a suplimentat El viaţa cu nişte ani, ca lui Ezechia, împăratul, iar acum tu trăieşti fiecare zi ca şi când ar fi ultima ta zi. Apoi, uitându-te cu atenţie în urmă, vezi ce „cocoaşă” de ani, de luştri şi de decenii ţi s-a adunat în spate şi te simţi îndemnat să cugeţi la puţinul care-a rămas.

Două  situaţii contradictorii

„… şi lucrul cu care se mândreşte omul în timpul lor (cei 70-80 de ani ai vieţii) nu este decât trudă şi durere”  (vers 10b); 2). „… şi toată viaţa noastră ne vom bucura şi ne vom veseli” (14b)… Acum, care afirmaţie e valabilă?… Probabil că amândouă.
Trudă  şi durere gustă omul împovărat de nişte ani buni trăiţi fără God. Iar omul care trăieşte alături de El, are parte de bucurie şi veselie. „Înveseleşte-ne tot atâtea zile câte ne-ai smerit,/ tot atâţia ani cât am văzut nenorocirea!”
Pentru Israel, asta înseamnă renaşterea naţiunii, după 1900 de ani. Iar pentru poporul român, trezirea din somn după 45 de ani de comunism şi de ateism. Trebuie să trăim frumos „ca-n timpul zilei”, nu de frica pedepsei, ci pur şi simplu de dragul lui God!

Două  lucrări:
lucrarea noastră: „Şi întăreşte lucrarea mâinilor noastre” (17b);
lucrarea Lui: „Însufleţeşte-Ţi lucrarea în cursul anilor, Doamne! Fă-Te cunoscut în trecerea anilor!” (Habacuc 3:2b).

Vedeţi dumneavoastră, de multe ori un om începe ceva în viaţă: o casă, să zicem, sau poate o carte – şi nu reuşeşte, în timpul scurt al vieţii sale, s-o desăvârşească. Chiar dacă o termină pe dinafară, mai este ceva de lucrat în interior. Dar în ceea ce ne priveşte pe noi, credincioşii, God este cel care împlineşte ce am început noi în viaţă, pe plan spiritual. „…Căci tot ce facem noi, Tu împlineşti pentru noi”.
Lumea se uită la un mare sportiv – o gimnastă să zicem, un muzician celebru, un sculptor, şi mulţi îi invidiază. Dar nu se gândeşte cât timp au jertfit ei pregătindu-se şi îmbunătăţindu-şi mereu performanţele. La fel stau lucrurile cu un scriitor, un cercetător; cosmonaut, savant sau predicator…

Concluzie:

Noi, credincioşii trebuie să-i dăm lui God ce avem mai bun în viaţă.
Dacă  dăm cinste, acordăm respect şi facem cadouri scumpe celor dragi şi apropiaţi, prietenilor, superiorilor noştri, God merită mai mult, cu atât mai mult!
În vechime, Lui i se închina floarea (fruntea) făinii şi întâiul născut al turmei: un miel sau un viţel fără cusur. Să-i acordăm şi noi cea mai bună parte a zilei, dimineaţa devreme. „Dimineaţa devreme” a fiinţei noastre…
Să  nu ne imaginăm că fără El putem fi ceva/cineva, că  suntem mari şi tari; că suntem independenţi şi ne putem „autogospodări”. Isus a zis: „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele… Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic!” Vine o vreme când te pune la colţ, eşti nevoit să constaţi că eşti un mare nimic fără El. Că mai dulce-i robia Lui, decât libertatea/libertinajul lumii.
După  felul cum ştim să ne folosim timpul – pentru cine şi pentru ce – God ne califică: suntem nebuni sau înţelepţi. Criteriile lumii sunt diferite. Aici în America, atunci eşti socotit fericit, eşti OK, dacă eşti „bizy”. Dar omul lui God îşi face timp pentru El, pentru sine şi familia lui. Pentru o lectură profitabilă, pentru prieteni şi pentru fraţi. „Fă-ţi timp să stai cu mama şi tatăl tău, bătrâni/ Fă-ţi timp de-o vorbă bună şi-o coajă pentru câini…”
…Acum te rog să-mi spui: Când şi cum a trecut viaţa ta, iubitul meu ascultător? Ai trăit mult, puţin, cu ce te-ai îndeletnicit în mod predilect în timpul lungii (scurtei) tale vieţi??… Eu îmi aduc aminte că, pe la vreo 10 ani, un om de 40 îmi părea foarte bătrân. Îmi ziceam: Ăsta-i un om terminat, mai are puţin şi se duce. Iar acum… acum am eu 50! Dacă n-am învăţat lecţia timpului – timp care ne spune în fiecare zi: „Ia seama, fiu al jertfei”, încă n-am învăţat nimic în viaţă.
„Copilul se crede nemuritor”, zic poeţii.
„Începem să murim din clipa în care ne naştem”, susţin filozofii.
Dar există o înţelepciune care vine de sus, ea este cea care ne învaţă:
Lucrează  ca şi când ai trăi o mie de ani
şi pregăteşte-te ca şi când ai muri mâine!

Capitolul Şaptesprezece

ICOANA CARE VORBEŞTE (ŞI ROSTEŞTE MINCIUNI)

A doua zi dimineaţa – ne aflăm cu toţii pe maşină, în păr, Midle John, care dintre toţi băieţii a rămas aseară cel mai tare pe gânduri la discursul despre timp al „filozofului” nostru, se tot foieşte pe scaun, nu ştie cum să deschidă subiectul. (Trebuie să menţionez că acesta a fost doar începutul conferinţelor lui nea Puiu pe tema timpului; început care, însă, a produs unbrainstorming în minţile noastre de stacomani. De data aceasta „moaltărul”, nu mămăliga,  a fost cea în stare să explodeze!)
-Nea Puiule, ia ascultă dumneata aici… Ce ştii despre icoana care vorbeşte şi spune minciuni?… E pe acolo, pe undeva, pe la profeţii mari, Isaia sau Ieremia.
Nea Puiu e în formă azi – a auzit el de undeva (de unde, dacă  nu de la prietenul său Nick!) că aserţiunea sa pe tema timpului a fost prizată de noi, amărâţii de stacomani. Aşa că nu mai stă ca de obicei pe gânduri – nu se mai fandoseşte – ci cade direct pe subiect:
-Există  o fiară acolo, în Apocalipsa, ba, dacă mă gândesc bine , chiar mai multe… Se vorbeşte despre o fiară care iese din mare şi de una care iese din pământ…
Şi nea Puiu scoate la iveală un testament micuţ pe care-l avea totdeauna asupra lui; deschide la locul căutat fără să frunzărească prea mult. Uite aici, la capitolul 13 cu 15: „I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească…” Iar cu minciunile, ce să mai vorbim. Ambele fiare sunt reprezentări ale balaurului din capitolul doişpe, despre care se ştie că „este mincinos şi tatăl minciunii”. Deci, se cam potriveşte!
… Zicea bunicul (îşi continuă Nelu de Mijloc ideea) că televizorul ar fi fiara asta mincinoasă. De aceea ni-l scotea din priză de fiecare dată când venea pe la noi, de la ţară, iar noi copiii muream de ciudă că pierdeam desenele animate. Ce vă tot hliziţi voi, copii, la icoana asta nimicitoare? Nu vedeţi că vă minciuneşte, vă cumpără fără bani şi vă şi păcăleşte?!
Problema asta spinoasă – religia – a ajuns astfel, pentru noi, chestiunea zilei. A mai fost pusă ea pe tapet şi cu alte ocazii, dar în ziua aceea de pomină parcă ne lovise strechea (sau fusesem atinşi de Duhul cel cu aripi imponderabile?)…
Toată  ziua l-am bătut la cap pe nea Puiu, ne-am ţinut de coada lui: Am mers până acolo încât am aranjat cu nea Kostikă să rămână  la betonieră, iar pe el l-am ţinut sechestrat pe schelă, numai să ne povestească… Nea Puiu ne distribuia găleţile la nivelul 3 de schelă – era de dat finiş – şi dădea din gură tot timpul. Iar noi, frecând cu buretele pe perete, numai ochi şi urechi…
Iar îi ţii de vorbă pe schelă, nea Puiule!?, striga Danciu de fiecare dată când trecea pe-acolo şi arunca o privire în sus… Ia vedeţi ce faceţi, că vi-l trimit pe Mitică sau pe Kostikă în locul lui!
Pe drum, băieţii au mai găsit un clenci teologic (nu-s proşti băieţii noştri, n-au atâta cultură, dar le merge mintea şi au idei!), o chestiune pe care oameni cu experienţă în domeniu evită s-o abordeze: Căderea lui Lucifer. Când s-a produs ea, numărul îngerilor căzuţi, etc. (Subiectul era prea vast, aşa că ne-am văzut nevoiţi să-l reluăm pe îndelete cu altă ocazie).
Dacă  în alte probleme mai interveneam şi noi în discuţie, de data asta n-am deschis gura. Nea Puiu era solistul: A scos biblia lui mică – cum va face în repetate rânduri pe tot parcursul zilei, ascuns după stâlpii de balustradă – şi a găsit la Apocalipsa capitolul 12 cu 4 cuvintele… (Îmi aduc bine aminte: doişpe cu patru!): „Cu coada trăgea după el a treia parte din stelele cerului şi le arunca pe pământ”. De unde a tras concluzia că, stelele fiind îngeri, e vorba de o treime din numărul total al îngerilor, pe care Lucifer i-a atras cu el în răzmeriţă. I-a tras după el în căderea sa. Iar răsunătoarea cădere a avut loc înainte de facerea lumii (omului). Tocmai acesta a fost scopul!, triumfă nea Puiu, era evident că se mişcă în mediul lui, se simte ca peştele-n apă. Omenirea a fost făcută cu scopul de a completa numărul îngerilor căzuţi din cer… (Căzuţi unde?…) Căzuţi pe pământ.
…Fugi de-aici nea Puiule – curajosul era Nelu Mic – ai zis „căzuţi din cer” ca şi cum ai spune „căzuţi din pom”! Păi numai satana, şarpele cel vechi a căzut din pom, pomul în care s-a căţărat să scuture merele de aur… ( Am izbucnit cu toţii în râs.)
Înainte de Creaţie, Lucifer a fost dirijorul orchestrei cereşti, pionul principal al slujbei contiune (jertfa necurmată). Numai după căderea lui Lucifer, la pupitrul ei a fost instalat Arhanghelul Mihail… Şi ce cântece cântă orchestra asta: muzică populară, uşoară, sau niscaiva manele?? (acu’ să te vedem!)
Filarmonica celestă intonează tot felul de cântece, de la monodie la omofonie şi polifonie… Cultivă şi muzica dodecafonică, şi piese bazate pe tehnica contrapunctului… Dar mai cu seamă psalmodiază lieduri şi imnuri corale.
…Iar ideea de a se suprapune lui Dumnezeu, a submina adică autoritatea supremă, i-a venit lui Lucifer în ziua când Tatăl le-a prezentat în cer legiunilor de îngeri pe Prinţul Moştenitor ISUS. El era Fiul Regelui, dar asta a trezit invidia „tovarăşilor săi de slujbă”. (Mă, frumos mai povesteşte omul acesta. De unde Doamne le scoate, că vorbeşte ca din carte!)
…Ne aflam încă pe maşină – la orizont apăruseră deja primii „morţi” – când i-am cerut şi eu cărţulia. Aveam o nedumerire mai veche… Găsesc cu greu pasajul din Filipeni 2 cu 6, i-l vâr sub nas cu speranţa secretă… Jubilam deja la gândul că de data asta l-am prins!
…Mda, iată cum stă treaba aici (zice el degajat): „El n-a crezut ca un lucru de apucat…”, adică n-a desconsiderat ideea de Dumnezeu, a privit-o cu mult respect: Era El însuşi Dumnezeu. Oamenii vremii credeau că El, fiul dulgherului din Nazaret: proroc fără studii, ministru fără portofoliu şi rege fără arginţi (nu învăţase la nici una din universităţile rabinice, presărate ca mărgelele pe ţărmul estic al Mediteranei), se face pe Sine deopotrivă cu Dumnezeu… Or El, dimpotrivă: Dumnezeu fiind, a luat chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor… Deci „lucrul de apucat” era umanitatea lui. Însă în cazul acesta, starea umană era dublată în mod excepţional de o stare divină. În periplul său pământesc, Hristos n-a fost un soi de sirenă cosmică, jumătate om, jumătate Dumnezeu… El a fost sută la sută om – sută la sută Dumnezeu! Dar nu mă-ntrebaţi cum a reuşit această performanţă, că nu ştiu să vă explic.
Prin atitudinea Sa, Isus ne sfătuieşte să nu facem greşeala de a-L compara (confunda) pe Dumnezeu cu regnul uman, cu o fiinţă oarecare („Ţi-ai închipuit că Eu sunt ca tine?” – Psalmul 50 cu 21). La fel cum a merge la biserică nu este totuna cu a te duce la teatru, un club, sală de spectacole… Te afli în prezenţa lui Dumnezeu!
…Dar mai există o problemă importantă, cu dublu tăiş: Pe de o parte, Dumnezeu „locuieşte într-o lumină de care nu te poţi apropia”; pe de alta, în cer nimic nu este forţat şi crispat, totul e degajat. (De unde ştie omu’ ăsta şi cum e în cer?!…) Dacă – să zicem – te duci în vizită la Dumnezeu: să presupunem că te primeşte…
La început eşti intimidat, căzut la pământ, de tot uluit. Ca Ezechiel, ca Ioan în Insula Patmos. Te simţi ca Iona în pântecul balenei aceleia pe care Biblia o numeşte „chit”, atacat de sucurile ei gastrice… Dar cu timpul, încurajat de îngerii care îţi acordă asistenţă, te relaxezi, te destinzi şi începi să te simţi bine acolo. Începe să-ţi placă la Dumnezeu, îţi zici în sinea ta: Doamne, că bine-i aici la Tine… Parcă m-aş afla în sânul lui Avraam!
În acel loc nu se pune accentul pe efort şi strădanii, pe priceperea noastră. În faţa lui Dumnezeu nu e nevoie să dovedeşti nimic, El oricum te cunoaşte mai bine chiar decât tine însuţi. Nu trebuie „să dai tot ce poţi”, ca atunci când te prezinţi la un interviu, dacă vrei te angajezi la o companie; când trebuie să-ţi cântăreşti fiecare cuvânt, să fii atent la ţinută, la exprimare. Nu, ci trebuie să te relaxezi cât poţi de tare; să cauţi să-ţi stăpâneşti emoţiile, ordonându-ţi întreaga fiinţă ca să te poţi concentra.
Când eşti primit în audienţă la Dumnezeu (când te rogi, să zicem), ai întotdeauna ceva de învăţat. Nu pleci niciodată gol – depinde şi ce aştepţi de la El.
Şi nici nu poţi să te ascunzi de El, fiindcă îţi cunoaşte toate firidele cele mai tainice: beciurile şi subsolurile fiinţei. „Căci totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia cu care avem de-a face”. Dumnezeu se uită la inimă şi intenţii, nu la realizările noastre. Cel care vrea să afle locuinţa lui Dumnezeu, trebuie să caute mai întâi locuinţa semenului. „Eu nu locuiesc în temple făcute de mâini omeneşti”… Dumnezeu n-a dorit şi n-a căutat mai întâi templul din lemn de cedru poleit cu aur, ci inima lui Solomon; iar el a dăruit-o femeilor străine şi dumnezeilor lor!
…Ajuns aici, nea Puiu se aşeză ostenit pe marginea găleţii. Uite că v-am spus şi ce n-aţi întrebat!… La nivelul acela de schelă se făcuse o linişte elocventă, stacomanii rămăseseră cu gura căscată. Stop cadru.
Numai bureţii se auzeau  circulând pe perete, fâşâind uşor.

Capitolul Optsprezece

ALO, CE MAI FACE MAMA??

Welcome to the EASTERN EUROPEAN CARD! Please enter your PIN number (Marque el numero de tu tarjeta), You have… forty three minuts

ALO… Elvira, tu eşti?… Ce mai faci, dragă?…
Cine să  fie… Ce, nu-mi mai recunoşti vocea? După nici două luni de la despărţire? … A, da, dormeai… Am uitat că duminica, ora 3 după masa e ora ta de somn…
Ce mai faceţi voi, oameni buni, nu mai daţi nici un semn de viaţă!? Ce fac copiii, Claudiu e în sesiune, da? Şi-a luat examenele, sau i-a rămas vreo codiţă?… Vrea să vină în America?, te cred şi eu că vrea! Eu am făcut tot ce-am putut, ce a depins de mine. I-am rezolvat bursa, – de-acum „William Tyndale” îl aşteaptă, depinde numai de el. Este acolo la Troy, lângă Detroit, nu pleacă niciunde… Iar românii noştri de acolo aşa traduc numele Detroit: Aici îi „de trăit”! Când termină Monica sesiunea?… O, cred că până atunci mă întorc şi eu.
Am auzit aici că la voi se scumpeşte iarăşi curentul… Şi gazul. Urmează, mai mult ca sigur, gigacaloria! Ce să-i faci, acesta-i blestemul nostru, că ne-am născut români. Români rupţi în fund… Ce spui? Ion Cristoiu?…A fost şi pe-aici să-şi vândă cartea, da.
Noi ascultăm toate ştirile proaspete la Radio Vest, şi citim Evenimentul zilei, ne uităm la Antena 1, pe calculator. Rupţi în fund, dar nu chiar rupţi de realitate… Ai auzit bancu’ ăla cu coada ciorii?… Unei ciori nu-i plăcea de coada ei şi atunci a emigrat în America, să-şi uite şi ea necazul cu coada… Da’ când ajunge acolo şi priveşte înapoi… coada la locul ei: trecuse şi ea oceanul. Aşa şi noi, românii… Suntem sortiţi în viaţă să fim coadă, nu cap!
Ce mai e nou pe aici?… Ce să-ţi spun …Nici la noi („la noi”  în America) nu merge totul ca pe roate. Cum adică??… Adică aşa: multă muncă, stres zilnic… Şi te simţi tot timpul singur, deşi lucrezi cu oameni, printre oameni… Depinde ce oameni, zici tu – şi bine zici. Am aici câţiva băieţi buni, numai vreo doi mă cam calcă pe coadă. Da, cum spui, pe coada aia neagră de cioară… Când bagi câte 12-13 ore de muncă pe zi, nu mai ştii nici cum te cheamă, seara cazi frânt.
Cum?… Cum mă simt eu??… Păi acu’ îţi spusei…  Aaa, cu sănătatea…
Sunt rupt de oase… De când sunt în America am descoperit nişte grupe de muşchi pe care nici nu ştiam că îi am! Dacă se-ntâmplă să rămân câte o zi singur în „hotel” mă apucă gândurile, melancolia blegoasă. O dată am dat apă la şoricei… Unde mă aflu acum?… De obicei când vorbim acasă ne învârtim ca bezmeticii în jurul „hotelului”, dar în clipa asta eu stau aşezat „pe prispă”. Sunt scările de lemn de la intrare, uite o veveriţă… Vin mereu din pădure, în vizită… Vai cât e de dulce: ţopăie în faţa mea de parcă ar fi o jucărie cu arc, ca broaştele alea de tablă din copilărie.
O, mai avem şi alte „orătănii” pe-aici, în mijlocul pădurii, parc-ar fi casa celor şaptesprezece pitici cu şaptezeci de pisici. Avem o armată de pisici vagaboande – nu, câini nu sunt. Dac-ar fi aici, Băsescu ar dormi liniştit! A fătat una săptămâna trecută în beizment… Cum, nu şti ce-i aia, „beizment”, încă nu ţi-am spus?… E subsolul clădirii, care însă nu arată a pivniţă. Avem una care se obrăzniceşte, când venim de la lucru o găsim totdeauna pe masă… Cum „una ce”, o pisică! Ai crezut că e o negresă care dansează la noi pe masă?… Trec şi d-alea, destule, pe stradă, la doi metri de betoniera mea. Dar, ce crezi tu, de asta ne arde nouă după 13 ore de muncă?!
Nu-i mult de când şoriceii se plimbau prin casă ca pe Expres 75, ba mai chemau în vizită la ei şi câte-un şobolan. De aceea au adus patronii pisicile astea, să fie gazde bune… Nu mai departe de alaltăseară, am ieşit pe deck să arunc garbigi-ul, şi ce crezi că văd… O coadă imensă ieşea din coşul de gunoi, un raton, exemplar splendid şi îndrăzneţ, bine hrănit, ca poporul american, cu nasul vârât în gunoaie… Ca urşii noştri „gunoieri” de Braşov…
… Uite, acum mă aflu în grădiniţa din spatele casei… Nu, nu mi-am propus să-ţi prezint toate împrejurimile, doar că aşa mă simt mai bine când vorbesc: dacă mă mişc… Da, să ştii că e frumos aici, de-a dreptul fermecător. Iarba e tăiată cu maşina de tuns iarbă… Nu, ăştia nu strâng fânul, nici lemnele… Am văzut, când taie pădurea, un fel de tocătoare, cum se toacă la noi cocenii de porumb. Totul merge pe electric sau pe gaz, e foarte ieftin aici.
… Ia te uită ce găsesc eu aici: nişte frăguţe, mmmm (am băgat una în gură)… N-are nici un gust, apă goală!… La noi când ai pus o frăguţă pe limbă, te invadează toate gusturile şi aromele pădurii, făcute mănunchi!
Da, sigur că merg la biserică, duminică de duminică. Ce să  fac aici singur în „hotel”? Toţi băieţii pleacă. Alo?… Nu prea te mai aud, ăştia ne dau 43 de minute pentru 5 dolari, dacă foloseşti toată cartela o dată. Că dacă vrei s-o fragmentezi, nu te alegi cu nimic. Nu mă duc întotdeauna la ambele programe, mai sar peste cel de dimineaţă, când sunt peste măsură de obosit. Trebuie să stau la rând la maşina de spălat, la rând la telefon… Nu, celular nu mi-am tras!, cum zici tu. Nu-mi mai trag nici ceasul, Omax-ul meu automatic, fiindcă s-a umplut cu mortar. Da…, normal, se trăgea singur. Alea electronice nu-mi plac: am senzaţia că nu măsoară timpul, ci numai îl fărâmiţează-n bucăţi.
Ce zici tu, dacă mi-e greu, dacă lucrul e greu??… (acum iar se aude prost…)
Ba bine că nu, am o întindere sub omoplatul drept, de toată  frumuseţea! Mâinile îmi sunt roşii şi rănite de var, mâini de scriitor… Da, ai şi tu dreptate, dacă eram mare scriitor nu aveam nevoie de munca asta grea din America. Măcar ăştia de aici – zic de patroni, că băieţii muncesc din greu – tot s-au ales cu ceva, deşi muncesc şi ei ca chiorii… Au casele şi maşinile lor, fiecare membru al familiei cu maşina lui: e ca la noi bicicleta. Când sare din pat, sare direct în maşină, fiecare în direcţia lui: la job, la şcoală, la facultate… Iar dacă vezi mai mult de doi în maşină, ştii sigur că sunt români sau mexicani: Ei fac o „excursie de grup” – merg ciorchine la muncă.
Alo, mă  auzi? Mi s-a părut că ai dispărut de pe fir…
Românii americani, de-acuma mari patroni şi ei, exploatează munca fraţilor lor veniţi din ţară pe diferite căi şi aproape toţi fără drept de lucru. Iar când apare fixaţia dolarului, cursa asta infernală a verzilor, verzişorilor… Odată intrat în ea nu te mai poţi opri. Nu te mai saturi: vrei mult, tot mai mult. Nu mai contează credinţă, familie, prietenie: Peste tot, în comunitatea româno-americană auzi: Numai cu români să nu ai de-a face, să nu te-ncurci şi să nu-ţi faci de lucru… (Circulă şi o vorbă „de duh”: Românul îţi exploatează munca şi-ţi… frunzăreşte nevasta!) Şi totuşi, românii lucrează cu români – cu cine să lucreze şi ei?… În primul rând că nu prea ştiu limba, nu se orientează în spaţiu. Cunosc o zdroaie de oameni, în general oameni bătrâni, care nu ştiu decât drumul de-acasă pân-la biserică, şi înapoi. Nu prea iasă singuri din casă, ci tot duşi de mână.
Au americanii ăştia un sistem de creditare, de-a dreptul infernal. Abia apucă să te prindă, să ai un girant ca să iei un credit: Îţi dau casă, maşină, de toate – totul pe datorie. Iar dacă nu poţi plăti rata o dată, de două ori, te trezeşti cu toate boarfele-n stradă. Dar cred că aşa e peste tot în lume, în curând aşa va fi şi la noi… Alo, Elvira, mă mai auzi?
…Odată intrat în cursa asta, vezi numai verde în faţa ochilor, fără să fii ecologist… Dar dac-o iei aşa, americanii fac parte cu toţii din partidul verzilor! Când crezi că şi-a găsit Marian al nostru să meargă să negocieze o maşină pentru nevastă-sa?… În seara de Revelion! La lucru îl sună soţia sau vreuna din fete pe staţie, el… Ia mai lasă-mă-n pace, sunt ocupat, mai vorbim acasă… (Iar acasă se ştie: cădem cu toţii frânţi). Dar Marian are casă cu swimming pool, mobilată şi aranjată. Şi-a permis să angajeze pe 6000 de dolari un designer. Dar pe el nu-l vei vedea pierzând timpul cu prietenii la o bere sau la o cafea… Astea-s amintiri din copilărie, nea Puiule!, zice el. Şi atunci, la ce bun?, te întreb eu pe tine… Să ai de toate şi să nu te poţi bucura de nimic!
N-ai când să mai ieşi şi tu în lume, îmbrăcat frumos, cu familia la plimbare, decât eventual la vreo mare sărbătoare naţională. Pe cele religioase nu prea le mai ţin… cum? Nu se pot respecta: Dacă ai de terminat o casă şi s-a făcut vineri seara, timp de biserică, ai de ales: Casa aceea, sau casa Domnului!
Alo, mai spune şi tu ceva… Cum?, aşa îţi place ţie, să asculţi, sau nu mai poţi vorbi de gura mea… Dacă ai cumva casă cu piscină, n-ai luat-o pentru tine, ci pentru copiii vecinilor şi ai străinilor, colegi de-ai copiilor tăi. Tu nu apuci să faci baie în ea, decât cel mult o dată-de două ori pe an. Până te trezeşti că s-a înecat în ea un raton sau un sconcs puturos… Aşa a păţit Dan Lungulescu de la Detroit… Îl sun eu pe Dan într-o seară, pe la 10: Dan era deja în pat, aproape că adormise. Ce-i cu tine, Daneţule?… Ce să fie, iar m-au potcovit americanii ăştia să mă scol la ora 4!…
Aşa păţesc toţi românii noştri, emigraţi în ţara viselor… Găsesc numai job-uri cu un orar aiurit, pe care nu le preferă nimeni: Ori de la 5 dimineaţa la 7 seara, ori de la 6 seara la 3 dimineaţa… Ca la armată, când intri în gardă: Ce schimb preferi?, te întreabă căprarul; unu şi trei ocupat… Dacă ai totuşi un program obişnuit de 8 ore, nu te poţi mulţuimi cu atât, ci mai faci cu nevasta trei-patru ore pe zi curăţenie, prin diferite colţuri ale oraşului, ca să-ţi rotunjeşti suma.
Dar măcar românul american are casa lui, maşinile achitate; de celelate: mobilă, electronice, electro-casnice se găsesc – de toate – şi la câte un garage sel). Pe când americanul-american,midălclas, n-are simţul proprietăţii aşa dezvoltat ca românul emigrat. El locuieşte cu chirie, lucrează cel mult 40 de ore pe săptămână – puţine, dar bine retribuite. Dar ştie să-şi trăiască viaţa. Merge de fiecare dată în week-end: la munte, la pescuit oceanic… Şi la el concediu-i concediu. (Zice către mine Beni Tăgădău, săptămâna trecută: Ooo, eu n-am mai făcut un concediu calumea de 20 de ani: 10 aici şi 10 în ţară…)
Dar am lungit cam mult vorba şi cred că ne apropiem de sfârşitul cartelei: mi se pare c-am auzit deja primul semnal avertizor. Pupă-i pe copii, spune-le că le-am ţinut pumnii la examene şi că sunt cu tot sufletul alături de ei, de voi… Te mai sun eu şi duminica viitoare!…
Hei, ELVIRA… Ce mai face mama?
…Sorry, you have zero minuts on this card… Na, că porcăria asta de cartelă m-a lăsat baltă! Biata mamă, nu mai ştiu nimic despre ea de când am plecat de acasă, şi am lăsat-o bolnavă în pat…
Ovidiu, treci la telefon!….

continuarea în numărul viitor al revistei : Cartea a Doua

artist Maria Joao Rodrigues, foto 1: Libertao de sentimentos da Alma 1, foto 2:Floresta comprdo Sol, foto 3: Aflrdo Amor Nenufar (detaliu), foto 4: Borboletas1, foto 5: Interior, foto 6: Vibraes, foto 7: Laos de Amizade, foto8: Quadro Azul

autor Remus Valeriu Giorgioni, membru al proiectului Cititor de Proză


Comentariile sunt închise pentru Seria" Romane în revistă": Cei șapte morți uriași (continuarea romanului din numărul precedent-volumul I)

Gellu Naum –ultimul mare suprarealist din România

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Mulţi vorbesc despre suprarealism, puţini ştiu  bine  ce a însemnat  şi, poate, mai înseamnă în istoria poeziei acestei lumi. La New York, trăieşte un poet care l-a adorat şi i-a închinat un ciclu de poeme „sfântului Gellu Naum”. Se  numeşte Valery Oişteanu.  În anii 50, criticii proletcultişti  au declarat suprarealismul, ca şi avangarda artistică în general, un „curent burghez, străin  culturii socialiste”. Curios, avangarda a fost promovată în Franţa şi în lume de  oameni cu vederi de stânga, antiburgheze, iar dadaismul, părintele suprarealismului era un adversar al politicii de război şi violenţă. Fondatorul dadaismului, Tristan Tzara, originar din România a fost şi membru al PC Francez, la fel şi alţi avangardişti. Expresionism, futurism, dadaism, constructivism, suprarealism- o paletă extrem de variată a avangardei. Breton, părintele suprarealiştilor vorbea de dicteu automat, de eliberarea de raţiune şi de autocontrol, ceea ce nu putea să placă dogmaticilor marxişti. Voronca, Stephane Roll ( Gh.Dinu), Saşa Pană, în poezie, .Marcel Iancu, Victor Brauner, Maxy, ş.a. în arte plastice  au dat viaţă suprarealismului în interbelicul românesc. Fundoianu, Geo Bogza, chiar G. Călinescu s-au dedat la ispitele surrarealiste, fără a persista   prea mult. Gherasim Luca, care avea să plece la  Paris, după război, Virgil  Teodorescu, comunist ileglist, un timp preşedinte al Uniunii  Scriitorilor , în anii 70, Gellu Naum au fost ultimii stâlpi ai suprarealismului din România postbelică. Oniricii au fost şi ei „copii” ai suprarealismului, fiind repede marginalizaţi de aceiaşi dogmatici.

Poetul s-a născut la Bucureşti, la 1 august 1915 şi a murit la 29 septembrie 2001, a lăsat o operă memorabilă, a făcut unele concesii regimului comunist, dar nu s-a integrat niciodată în detaşamentul proletcultiştilor. A scris nu numai poezie, a fost  prozator, dramaturg, un om de mare spirit, interviurile sale sunt  demne de a fi lecturate oricând. Tatăl său, Andrei Naum a  scris versuri, a murit la Mărăşeşti, în primul război mondial. Gellu Naum avea studii filozofice , a urmat cursurile la Universitatea din Bucureşti în anii 1933-1937, în 1938 se află la Paris, îndemnat de prietenul său, Victor Brauner să ia contact cu lumea artistică occidentală., l-a cunoscut pe Andre Breton care era un mare teoretician, dar ca poet mai puţin strălucit.. În 1940, Gellu Naum publică volumul „Vasco da Gama”, din care cităm – „ Prin această fereastră se vede bine ca printr-o copită  de sticlă/ care se sparge la prima atingere a asfaltului/ copita care devine flacără arde oraşele şi oamenii”.  Este un mesaj artistic, dar şi  antirăzboinic. Abia în 1985, Gellu Naum publică romanul „Zenobia”, care a fost tradus în mai multe limbi.  Poemele sale au fost  traduse în perioada 1950-2000  în circa zece limbi europene.  A primit numeroase premii înclusiv în SUA, chiar şi în Africa, la un festival, la Kinshasa. Istoriile literare l-au pus la locul de cinste, pe care îl merită.  Eugen Barbu  îl încadrează la „copiii teribili”, dar nu l-a înţeles cum ar fi trebuit. Iordan Chimet, în antologia sa  „Cică nişte cronicari”(Ed. Universal  Dalsi-1999)  care începe cu Urmuz, se încheie cu Gellu Naum.  Avem la îndemână câteva volume ale sale. „Cartea şearpelui” apărută într-o formă elegantă   la Editura Parelela 45, sub îngrijirea Simonei Popescu  este  o antologie de miraculoase aforisme în cheie surrealistă . Ea a fost scrisă în 1947 şi se deschide cu versurile – „ Nu există decât eternitatea, din care viaţa este o formă, un accident / Iubesc acest accident”. Cele „Două cărţi cu Apolodor”, prima ilustrată de poet, a doua de alt poet, Dan Stanciu, au încântat copiii, dar şi pe adulţi. Mai rar  asemenea cărţi înţelepte şi  provocatoare de asociaţii inteligente. „Poem despre tinereţea noastră”, volum ilustrat de Jules Perahim , deşi,  tematic, supus unor „comandamente   politice”   este de departe mai original, decât  cunoscutele tirade ale poeţilor proletcultişti. Gellu Naum a învăţat ceva din lecţia lui Maiakovski, care la începuturi a fost  futurist, curentul fiind  înăbuşit de  tartorii ideologiei  bolşevice.

.La Editura Eminescu, au apărut în 1995  două antologii reprezentative, „ Sora fântână” şi „Focul negru”. O mare libertate de expresie, ingenioase metafore, texte citabile în întregime sunt oferite în aceste antologii , de pildă „ Tu te poţi decapita”,  „Ghetele lui Gheorghe Lazăr”, „De unde ai cumpărat această mână?”, „Spiritul –sfoară”,  „Drumeţul incendiar”, sunt titluri care te îndeamnă la lectură şi la visare. Gellu Naum a fost un „drumeţ incendiar”, aşa cum se dorea şi se doreşte..oricare suprarealist care  se   respectă. Poetul nu numai că s-a respectat, el şi-a iubit şi respectat cititorii şi nu a trişat ci cu   nici un vers.

autor Boris Marian, redactor al revistei Faleze de piatră


foto: Gellu Naum, sursa: http://www.gellunaum.ro/

Comentariile sunt închise pentru Gellu Naum –ultimul mare suprarealist din România

Est ubi gloria nunc Babylonia?

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Înainte de 89  mulţi dintre noi ar fi fost fericiţi să aibe în mână o carte occidentală. Acum, când „gem” librăriile de cărţi, am ajuns am ajuns să ne văităm că a dispărut „cheful” de citit, că internetul a devenit spaţiul esenţial de culturalizare. Două întâmplări m-au determinat să scriu aceste rânduri. Acum vreo 10 ani în urmă, am primit în vizită o prietenă din Africa de Sud, de origine indoneziană. Jeanne era o tipă extraordinară, cu care mă înţelegeam aproape telepatic, pentru că… eram o bună vorbitoare de romgleză. Invitând-o în vila mea de lux compusă dintr-o garsonieră la etajul patru, am observat că prietena mea a rămas cu privirile pierdute către rafturile de cărţi ce-mi „îmbrăcau” pereţii de sus până jos.

În sinea mea eram mândră că a observat ce avere am, deşi, ea în schimb, îmi arătase un album cu fotografii ale unui adevărat palat din Sandton-Johannesburg, una din proprietăţile ei. Privind mai atentă la Jeanne mi-am dat seama că nu admiraţie se citea în ochii ei ci, mai degrabă, mirare. Probabil că aşa m-aş fi extaziat şi eu în faţa unei girafe, sau a unei maimuţe vorbitoare… Peste câteva zile m-a rugat s-o însoţesc în vizită la un renumit universitar ieşean, profesor de filosofie. Omul ne-a invitat în sufragerie, unde nu prea te puteai mişca din motiv de… cărţi. Avea o bibliotecă imensă şi, în timp ce savuram cafeaua, atât eu cât şi Jeanne rămăsesem cu privirile pierdute printre rafturi, fiecare gândind lucrurile diferit. Mi-am dat seama de asta, când Jeanne nu s-a mai putut abţine şi mi-a zis: „E tare ciudat la voi. Tu, ai o mulţime de cărţi, X, n-are aer în casă de atâtea volume. La ce vă ajută? Nivelul vostru de trai e mult sub standardele occidentale.Pentru ce citiţi atâtea cărţi, dacă nu vă ajută să trăiţi mai bine?” Sinceră să fiu, n-am ştiut ce să-i răspund. Mai întâi, că niciodată nu făcusem această conexiune: citit mult = trai mai bun; în al doilea rând, logica ei mi s-a părut pe moment fără cusur: citeşti… cunoşti mai multe… devii mai deştept… te descurci mai bine în viaţă. Pe urmă, m-am luminat: cartea nu te face mai „deştept”, mai „descurcăreţ”; dimpotrivă, te cam marginalizează, într-o societate de consum.

A doua istorie s-a petrecut în urmă cu câţiva ani, când mulţi dintre cunoscuţii mei au început să gândească lucrurile „rentabil”, aşa ca Jeanne. Şi-au schimbat apartamentul de la bloc pe o vilă, Dacia pe un Wolkswagen, nevasta cea veche, pe o tânără fără niciun cusur fizic; numai că, români fiind, nu puteau renunţa la lucruri de care erau legaţi sentimental: cărţile. Numai ei ştiau cât de greu, prin ce relaţii, le procuraseră. Aşa că, în sufragerii, instalaseră birouri cât mai sofisticate, cu scaune cât mai ergonomice şi cu computere cât mai „tunate”, iar cărţile bine sigilate în saci sau cutii, ajunseseră prin debarale sau magazii. O amică de-a mea mai curajoasă a chemat câteva ajutoare şi le-a cărat la tomberon: „nu mai erau la modă şi în plus făceau prea mult praf.”

Rămânând credincioasă cărţilor mele, m-am gândit că de fapt lucrurile oricând se pot schimba şi, pe drept cuvânt, Walt Whitman afirma: „Ca să ai poeţi mari, trebuie să fie public mare.” Şi acest public nu se poate forma decât prin redescoperirea cărţii. În Misterioasa flacără a reginei Luana (Umberto Eco), eroina îşi regăseşte memoria citind cărţile copilăriei.

Pe mine, o întâmplare mai puţin fericită (un picior fracturat) mă ţine de ceva vreme în bibliotecă, amintindu-mi de vremurile bune ale adolescenţei, când îmi luam braţul de cărţi de la bibliotecă şi mă închideam în casă, ronţăind la covrigi şi citind. Trăiam atunci clipe de beatitudine, un fel de fericire perversă şi, când ieşeam din casă, umblam aşa, năucă, în lumea mea, fără să-mi pese de ceva. Cred şi eu ca unul dintre eroii cărţii pe care vreau s-o supun atenţiei virtualilor cititori: „Nu există accidente şi nici coincidenţe. Fiecare lucru are o semnificaţie anumită…”

Cartea în cauză se numeşte Ultimul cabalist din Lisabona, scrisă de Richard Zimler şi apărută la Editura Humanitas. O recomand cu multă căldură tuturor celor care, pe lângă actul diegetic, savurează textura discursului, frumuseţea limbii şi, nu în ultimul rând, magia zecilor de simboluri care te trimit cu gândul la marele scriitor şi semiotician Umberto Eco. De fapt,Ultimul cabalist din Lisabona are foarte multe lucruri în comun cu romanul Numele trandafirului; pot fi citite pe mai multe planuri (istoric, poliţist, filozofic) şi sunt încărcate de simboluri; motivul central al celor două romane este cartea, în momentele ei de prohibiţie. Vedeţi, nimic nou sub soare: au mai existat astfel de momente în istoria umanităţii…

Ambele romane au ca punct de plecare un manuscris, lăsat mărturie de doi tineri ucenici, eroi ai unori incursiuni de iniţiere, alături de un maestru, în vremurile tulburi şi tenebroase ale puţin cunoscutului Ev Mediu. Atât Berechia Zarco, tânărul evreu din Lisabona, ucenic al maestrului Abraham, cât şi discipolul fratelui Guglielmo, Adso, sunt martorii unor întâmplări cumplite, pe care se străduiesc să le dezlege, pentru ca la capătul a şapte zile (cifră magică) să afle adevărul asupra celor întâmplate. Căci lumea trebuie cunoscută prin semne, au învăţat cei doi novici: „nesecătuită este rezerva de simboluri cu care Dumnezeu prin creaturile sale ne vorbeşte despre viaţa veşnică…”

Acţiunea din romanul În numele trandafirului se petrece la începutul secolului al XIV-lea, moment în care începe declinul dogmelor religioase în favoarea libertăţii de a cugeta, cînd Biserica Catolică începe să fie subminată din interior de acele secte ale călugărilor „spirituali”, care proclamaseră drept credinţă adevărată, „sărăcia lui Christos”. Şi, pentru că „a displăcut atât de mult papei”, cât şi unora din familiile princiare ale vremii, au fost persecutaţi, arşi pe rug, alungaţi, urmăriţi până la capăt, pentru a fi ucişi. Câţiva dintre ei s-au refugiat la Mănăstirea din Melk, loc în care se petrece toată acţiunea romanului. O serie de omoruri ce se petrec în incinta mănăstirii, adevărat labirint pentru călugării disidenţi, îl fac pe Abate să solicite ajutorul părintelui Guglielmo, maestrul tânărului Adso. Pentru că îl consideră pe Guglielmo, „ager pentru a descoperi, şi prudent, dacă e cazul, pentru a acoperi” faptele descoperite, abatele îi pune o condiţie: să nu intre în bibliotecă deoarece „nu toate adevărurile sunt pentru toate urechile”. Dar, alături de maestrul Guglielmo se află tânărul miniaturist Adso, care începe să aibe „viziuni” finalizate cu o poruncă venită de la vocea divină a Adevărului: „ceea ce vezi să scrii întro carte”. Mai mult decât descoperirea criminalilor, se pare că menirea maestrului Guglielmo a fost aceea de a-i scoate la lumină pe acei „fraticelli”, fraţi întru sărăcie cu Hristos, şi, care la acea vreme, deveniseră primejdioşi pentru autoritatea Bisericii Catolice. Pentru că, nici la aproape o mie şi ceva de ani de la înlocuirea cugetării cu dogma, aceasta nu-i luase locul definitiv. Motivul crimelor de la abaţia Melk era cartea lui Aristotel, Poetica. Printre altele Stagiritul îşi expusese concepţia conform căreiarâsul are virtute cathartică, înălţătoare, omul fiind unicum animal ridens, în vreme ce Biserica considera râsul ca pe un element de subminare a autorităţii: „râsul e cel care înlătură orice distanţă ierarhică…” (Bahtin). Romanul lui Eco fiind arhicunoscut, voi prezenta în continuare, cartea lui Richard Zimler.

Mistica iudaică este foarte mult bazată pe carte. În Cartea Raziel (Sepher Razielis), înainte să fie alungat din rai, lui Adam i se arată îngerul Raziel care îi spune: „M-am arătat ţie pentru a-ţi da învăţătura curată şi marea înţelepciune şi pentru a te face să te apropii de spusele acestei cărţi sfinte… Curaj, Adam, nu fi neliniştit şi nu te teme, ia această carte din mâna mea şi umblă cu ea cu băgare de seamă, căci din ea îţi vei căpăta ştiinţa şi cunoaşterea şi le vei împărtăşi acelora care sunt demni de ele şi umili… Şi Adam a păstrat-o în sfinţenie şi curăţenie” (Hans Biedermann – Dicţionar de simboluri)

La sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea, Biserca Catolică descoperă alţi duşmani, în comunităţile evreieşti din Spania, mai întâi, apoi din Portugalia. Pe fondul unei secete prelungite şi-a unei epidemii de ciumă, principele Ferdinand şi Isabela a Spaniei, precum şi Manuel al Portugaliei ordonă alungarea evreilor şi totodată asistă cu indiferenţă la crimele comise de populaţie întărâtată de mai marii bisericii.

Pătimirile lui Isus, spune Leon Bloy, au fost pita şi vinul Evului Mediu, şcoala lui primară şi piscul semeţ al culturii lui religioase”… Aceste mulţimi duioase resimţeau în chip miraculos Sărăcia Domnului, iar mila faţă de un Dumnezeu vrednic de plâns îi ducea până la moarte, uneori, pe alţi săraci care luau asupră-le cu dragă inimă, dincolo depropriile lor suferinţe, tot ce mai puteau duce din povara lui” (Mântuirea prin evrei).

Atmosfera sumbră şi apăsătoare din romanul lui Eco este înlocuită cu scenele de coşmar ce se petreceau pe străzile Lisabonei, în care populaţia evreiască, găsită vinovată de toate nenorocirile ce se abătuseră asupra ţării (seceta şi ciuma), era măcelărită fără milă, chiar dacă mulţi dintre ei se convertisiră la creştinism. Aşa cum creştinii indezirabili cumpărauindulgenţe, mulţi dintre evrei îşi cumpăraseră certificate de iertare prin care îşi renegau originea, certificate de puritate a sângelui, care ştergea pata de a fi evreu.

Conflictul porneşte de la asasinarea unchiului Abraham, tâlcuitor al Cabalei, pentru a i se fura o carte; pe de-o parte, măcelul „creştinilor vechi” asupra evreilor, pe de alta, crimele comise de propriii corelegionari. Interesantă este ideea afirmată în ambele romane: omul este fiinţă slabă, laşă, schimbătoare şi, indiferent cărei comunităţi ar aparţine, este înclinat către trădare pentru a-şi păzi propria piele: „duşmanul pe care-l cunoşti e mai adesea mai uşor de suportat decât duşmanul necunoscut”, spune Berechia, iar duşmanul necunoscut este de cele mai multe ori cel din preajmă.

Eroul principal, Berechia Zarco, refugiat în Constantinopol, primeşte vizita unui necunoscut, fiul fostei spălătorese, care-i înmânează cheile casei în care văzuse lumina zilei. În acel moment are o viziune; maestrul Abraham, ultimul cabalist din Lisabona, îl îndeamnă să-şi îndeplinească propriul destin, acela de-a reface legătura dintre copiii săi, care nu ştiau adevărulpentru care părăsise Portugalia, şi strămoşii ucişi pe străzile Lisabonei. Simbol al destinului de îndeplinit de către Berechia este acea pasăre rubinie care apare în viziunile sale şi care semnifică scribul cel care sacrifică totul în numele perpetuării adevărului: „când memoriei i se lasă libertatea neângrădită de a cerceta trecutul, nu ne dă ea cunoaşterea de sine?”

Aşa, se întoarce pe firul memoriei, în acele zile de Pesah, tânărul ucenic Berechia Zarco, ilustrator de manuscrise, negustor de fructe şi cabalist, dezlegând misterul unei crime, aparent inutile. Tot acest parcurs e un mister în sine…

Cu speranţa că am trezit curiozitatea de-a citi romanul lui Richard Zimler, Ultimul cabalist din Lisabona, închei cu definiţia lui Borges:

O carte

Doar un lucru printre lucruri/ Însă şi o armă.A fost făurită/ În Anglia, în 1604,/ Şi au încărcat-o cu un vis. Închide în ea/ Zgomot şi furie şi noapte şi stacojiu. /Palma-mi o cântăreşte.Cine ar spune/ Că în ea se ascunde infernul:bărboasele/ Vrăjitoare, cum sunt parcele,pumnalele /care execută legile umbrei,/ Aerul delicat din castelul /Ce te va vedea murind, delicata /Mână, în stare să însângereze mările,/Spada şi tânguirea bătăliei./ Acest tumult silenţios doarme /În spaţiul uneia dintre cărţile /De pe liniştitul raft. Doarme şi aşteaptă./

foto 1: artist Mila Zilber

foto 2: artist Chaim Soutine, Femeie în rochie albastră

autor Maria Sava, membră a proiectului Cititor de Proză


Comentariile sunt închise pentru Est ubi gloria nunc Babylonia?

Efectele invaziei alienilor

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010
Cei care trec pe lângă grădina restaurantului „Sălcioara” pot vedea, în fiecare după amiază, doi tineri intelectuali lucrând cu dăruire, fiecare cu laptop-ul său, la umbra firavă a salciei care dă de altfel şi denumirea locaţiei. Cei doi intelectuali, de fapt nişte savanţi, doar deocamdată necunoscuţi, suntem noi, adică eu şi bunul meu prieten CRISTI, cei care am implementat şi dezvoltăm acum un program de  depistare a gradului de penetrare a populaţiei planetei cu extratereştri din diferite constelaţii sau de pe alte planete ale sistemului nostru solar. Ideea, aparent simplă (mă rog, toate ideile geniale sunt aparent simple), a apărut dintr-o necesitate, şi anume, aia, că de la o vreme nu ne mai înţelegem cu nimeni din jurul nostru, mai ales pe probleme de robotică, inteligenţă artificială, paleo-astronautică şi prezenţe extraterestre în lanurile de cereale ale TERREI. Până la urmă, tot CRISTI, a direcţionat cercetarea spunându-mi, aşaaa, cam într-o doară, dimineaţa în tramvaiul cu care mergem la serviciu (ştiţi că nefericirea îi face pe oameni creativi!):
– Suntem într-un teribil impas comunicaţional deoarece aparţinem unor civilizaţii diferite… Şi a reintrat în colaps! Mde, era totuşi luni dimineaţă, el avea, ca de obicei, o figură de credeai că i-a bufnit soba în faţă, nici eu nu cred că arătam mai bine numai că, ideea încolţise! Seara, la masa din grădiniţa cu sălcii, am trecut la treabă. Foarte mare importanţă are locul unde munceşti. Păi, ce, dacă JULES VERNE, de exemplu, ar fi avut, ca noi, slujbă la stat şi pe CROCODILU’ sef, mai avea el revelaţiile alea!? Hai, să fim serioşi! Aşadar, dăm peste cap câteva halbe, o ignorăm pe JENI chelneriţa cu povestea de iubire pentru CRISTI ratată anul trecut şi nici pe buna tanti MARLENA, cea care are grijă să nu ni se golească halbele nu o prea lăudăm pentru hărnicia ei, ci, punem la cale strategia. Mai bine spus STRATEGIA! Spre sfârşit, aveam scrise pe pachetele de ţigări datele principale. Ne trebuiau laptop-uri şi telefoane mobile cu camere performante şi autofocus. Şi, din  nou, abia a doua zi ne dăm seama că genialitatea noastră firească era inutilă, deoarece în condiţiile salariului de bugetar, minima dotare tehnică, ea însăşi, era de domeniul ficţiunii. Dar, se pare, că nimic nu ne putea opri! Eu mă dădeam de ceasul morţii să văd de unde pot împrumuta ceva bani, pe când imprevizibilul CRISTI îşi vindea deja colecţia de timbre, aproximativ douăzeci, de pe vremea când era pionier, colecţia numismatică formată din monede ieşite recent din uz, precum şi un briceag lăsat moştenire de la taică-său. Eu, care-l credeam unic pe CRISTI, constatam astfel că lumea e plină de specimene asemenea lui, însă asta nu mă ajuta prea mult. Ce-i drept, nici sumele strânse de bunul meu prieten prin politica sa de sacrificii istorice. Însă, precum bine ştiam, nenorocirile te fac inventiv! Cu suma colectată, plus un împrumut, de la casierie, obţinut cu ochi dulci şi un buchet de flori pe care l-am dăruit de ziua ei domnişoarei FILOFTEIA cu prilejul împlinirii a cincizeci de ani, le-am invitat pe soţiile noastre la o seară romantică, la restaurant, deşi nu era nici întâi şi nici opt martie. Culmea, ele s-au simţit bine deşi au mâncat numai salată şi  au băut doar apă plată cu lămâie. Nici noi nu am făcut notă discordantă, deşi în suflete aveam iarna nucleară. Însă ne-am atins scopul! Mirate de neobişnuitul nostru comportament, mai ales că nici de ziua Sfinţilor Mucenici, nu am sărbătorit tradiţional rostogolind pe gâtlej cele patruzeci de pahare consfinţite prin drept cutumiar, cam după o săptămână de probabile consultări, am fost întrebaţi ce ne-am dori, de suntem atât de cuminţi. Cum eram deja vorbiţi, am spus ce ne durea şi, culmea, ele nu au avut nimic împotrivă, deşi nu ştiau la ce urma să folosim noi sculele (scuze, device-urile). În consecinţă, peste aproximativ trei luni, aveam o bază de date extrem de bogată despre cele cam două sute de extratereştri care locuiau mimetic printre noi, cam cum se transformaseră ei şi ce urmăreau, precum şi modalităţile prin care puteau fi deconspiraţi. Am pornit la treabă! Seară de seară eram pe terasă, cu telefoanele cuplate la laptop şi obiectivul camerei pe diferite figuri din preajmă. În scurt timp ne-am dat seama că peste optzeci la sută din populaţia TERREI era formată din alieni proveniţi din cele mai nenorocite zone ale universului. De exemplu, ADI, prietenul nostru, un nesătul pus numai pe afaceri dubioase, era dintr-o specie de hoţomani din ARCUTURUS care de milenii infestau universul cu apucăturile lor de negustori bădărani, lipsite de cea mai elementară moralitate. Nevastă-sa, era o specie de moluşte otrăvitoare din NORUL LUI MAGELLAN, care, fie vorba între noi, din cauza unei inteligenţe foarte limitate nici nu se puteau transforma mimetic prea mult, iar blegul de BABU, era o primată supusă unui program de evoluţie forţată de cei din BETELGEUSE. Şi ce să mai vezi! Botoasa aia de nevastă-sa, bârfitoarea aia care făcea poale-n brâu cu un vecin de scară, era din MOLDOVA. Să facem infarct, nu alta!

Spre toamnă, aveam deja suficient material pentru a ieşi cu un studiu pilot în revista: Desluşirea Visurilor, la care colaboram de mai multă vreme. Apoi pe internet, apoi în marea presă, apoi… Da, totul era posibil! Numai că, de la o vreme CRISTI părea preocupat de o altă idee. Cu aceeaşi figură serafică mă anunţă, într-o seară, pe drumul spre casă, întotdeauna mai lung decât cel invers, că este timpul să ne verificăm şi pe noi, inclusiv soţiile. Avea, ca de obicei, dreptate! Ajuns acasă am procedat, subtil, la verificare. Stupoare! Eu eram din EPSILON-ERIDANI, un sistem integrat format mai mult din savanţi, iar CRISTI, la fel! În schimb, nevestele noastre erau din VENUS, ce să mai vorbim, de lângă casă, o planetă despre care ştiam că adăposteşte o civilizaţie preponderent feminină, însă foarte evoluată, cu un grad de toleranţă necunoscut pe pământ, unde veniseră să mai schimbe câte ceva, dar de câteva milenii nu avuseseră nici un succes. Ba, ca să vezi necaz, multe dintre ele dăduseră în patima pământencelor, devenind nişte scorpii. De bucurie, îi comunic descoperirea bunei mele soţii. Ea se uită lung la mine şi spune, cu un calm dezarmant:

– Dragă, nu te îngrijora, este un sindrom firesc, se cheamă criza vârstei a doua şi, dacă nu-i acorzi prea multă importanţă, trece de la sine. Apoi se duce la bucătărie să spele vasele. Eu îmi notez conştiincios rezultatele şi, rapid, îi trimit un e-mail, lui CRISTI ca să coroborăm reacţiile venusienelor la devoalare. Nu primesc nici un răspuns timp de două ceasuri. Sunt gata să explodez, când, primesc comunicarea adormitului: „M-a privit cu interes, m-a verificat temeinic, în toate felurile, şi a declarat că ei îi convine. Prin urmare, discreţie maximă, să nu ne afle duşmanii. C”. Nu închid un ochi toată noaptea şi mă perpelesc pentru ca să desluşesc, aşa cum se cuvine, corect, dedesubturile acestor reacţii bizare, precum şi scopurile finale ale experimentului. Spre dimineaţă, adorm şi visez răspunsul. Hibridarea inteligenţei, cu frumuseţea şi înţelepciunea. De fericire, zburd la serviciu, nedumerind personalul, inclusiv pe infectul CROCODILU’, un mercurian împuţit, care mă trimite în teren, la mama dracului, să aduc nişte hârtii contabile. Nici nu-mi pasă! În scurt timp specia lui netrebnică va dispărea!
Peste o săptămână, când mă întorc, deşi arăt ca un sihastru vieţuitor al pustiului, din cauza deshidratării, că acolo, în misiune, nu era bere nici măcar la cutie, şi se bea numai rachiu din sfeclă, entuziasmul nu mă părăsise de fel. Dar, pe când recuperam câte ceva din puterile scăzute datorită zilelor de secetă, CRISTI, cu aceeaşi figură de yoghin în transă, mă întreabă:
– Bă, pe unde dracu-i SEGARCEA asta? Fac ochii mari şi-mi dau seama, brusc, de o cruntă realitate. Tot scormonind noi prin universuri, uitasem şi ce am învăţat în liceu la geografia patriei. Nasol! Fac însă o eschivă elegantă, demnă de un intelectual epsilonian.
– Da’, ce-ţi veni, că nu te ştiu dornic de excursii prin minunata noastră ţară?
– Aaa, no, no, nooo, nu vreau să călătoresc! Este însă ziua DELIEI, săptămâna viitoare, şi m-a rugat să-i fac rost de câteva sticle de vin de la SEGARCEA, că a băut ea odată şi i-a plăcut foarte mult. Acum, că vine şi soacră-mea, nu este o problemă, însă ştii, ea a fost minunată, atunci când mi-a cumpărat  laptop-ul şi aş vrea săăă… Avea dreptate! Pe când ne chinuiam să aflăm misterioasa locaţie, apelând la serviciile internetului, apare la masă şi ADI, tot cu moaca aia a lui de bussines-man înrăit şi ne ia la trei-păzeşte, ca de obicei, cu acelaşi text răsuflat, precum că suntem nişte inadaptabili care vor muri săraci, în timp ce lumeaaa… Mă rog, vrăjelile lui obişnuite, pe care nici nu i le mai luăm în seamă de când am stabilit pe baze ştiinţifice cam cine suntem şi cum ne poziţionăm pe scara evoluţiei. Doar, aşaa, mai mult ca să râdem de el, îl întrebăm despre SEGARCEA.
– Da’ ce, vă trebuie vin din ăla bunu’ dă la SEGARCEA, ne ia ipochimenul la fix. Drept care ne bâlbâim şi recunoaştem.
– Bă, nu fiţi hahalere! Păi, pen’ce să vă duceţi la mama dreacului, că nici nu ştiu pe unde vine nenorocirea asta, când vă pot da eu orice cantitate dă vin dă SEGARCEA, calitate extra, la un preţ dă spulber orice concurenţă! Numai zece lei kilu’! Pomană, bă, pomană!  Spre surprinderea lui, îi râdem pur şi simplu în nas. De unde să ştie că acum, pe baza informaţiilor, nu ne mai poate prinde în capcana minciunilor sale de negustor ipocrit. Supărat, ne bea toată berea din sticle, mai fură şi ceva ţigări şi pleacă fără să ne salute. Abia acum izbucnim în hohote. Ce mai, a fost o seară minunată. Ce înseamnă informaţia, domnule! Ca să nu mai vorbim de inteligenţă! Aşadar, vineri după amiază, burduşiţi cu informaţii, hărţi şi sfaturi de la tot felul de colegi care susţineau că ei cunosc SEGARCEA mai ceva decât propriul dormitor, ne pupam dulce nevestele şi plecam să cumpărăm vin pentru petrecerea DEILIEI. Sanchi! Aveam un plan de rezervă. Plus banii necesari, bidoane şi ceva daruri pentru băştinaşi, deoarece urma să dormim peste noapte la o cunoştinţă a unuia dintre colegi, unul moş PICU, pe care-l cunoştea de când era copil şi se juca cu caprele lui. Eram pregătiţi. O mică expediţie, dar şi o sursă de cunoaştere, de fapt o mică şi nevinovată aventură. Demarăm cu puţin scârţâit de roţi, ca să se vadă că nu suntem nişte papă-lapte, ci oameni cu aventura în sânge, dependenţi de adrenalină. Efect, maxim!
Ieşim către periferie, nimic nu ne poate schimba buna dispoziţie, nici măcar peisajul, apoi întins pe şosea. Destul de rapid, privind în dreapta şi în stânga, după numai treizeci de kilometri în spaţiu, ne simţim deja intraţi în timpul năvălirilor barbare apoi, după ce ieşim de pe şosea, şi în comuna primitivă. Fenomenul, foarte interesant de altfel, nu devine, deocamdată, suficient de percutant pentru a lăsa loc vreunei îngrijorări. Spre norocul nostru, avem telefoanele mobile, cu care mai dăm câte un mesaj către familie, însă, o dată ajunşi în SEGARCEA, acestea, telefoanele deci, dau semne de sufocare deoarece, până acum, nu s-au inventat sateliţi chiar aşa de performanţi. Poate prin mileniul următor, deşi… Oprim la un fel de magazin sătesc, mai mult de curiozitate, şi, culmea mirării, printre butoaie cu gaz, unelte agricole şi îngrăşăminte chimice, zărim nişte sticle pe etichetele cărora scrie: VIN DE MASĂ. De SEGARCEA! Mai mult de curiozitate cumpărăm zece sticle. Cinci lei una! Chiuim de bucurie, gândindu-ne nu numai la ratatul de ADI, ci şi la faptul că în satul spre care mergem vom găsi şi mai ieftin, adică, bine negociat, cam la doi lei litrul. Le punem frumos în portbagaj, într-o cutie mare de carton, aşaaa, ca o rezervă strategică. Plecăm plini de entuziasm şi peste numai o oră şi jumătate, străbatem cei cinci kilometri care ne despart de ţinta călătoriei, respectiv aşezarea unde locuieşte bunul moş PICU, zis MELESTEU. Odată ajunşi, întrebăm de el şi toată lumea ne îndrumă, prin semne desigur, către o clădire, prin comparaţie, arătoasă, cam ca un grajd mai mic. Oprim, facem ceva vocalize în faţa clădirii, şi, după o vreme, din ea iese un fel de prună afumată, lato senso, care ne ia în forţă:
– Băiii, cine eşti şi ce cauţi p-acili-şa, c-acu-i campanie şi n-are lumea timp dă retrocedări!  Ne ia doar un ceas pentru a-l lămuri pe vigilul paznic al primăriei cine suntem şi pe cine căutăm. Abia acum pare a se lumina (greu de descris în cuvinte fenomenul) la faţă şi buşind de pământ o bască ce părea făcută din tablă ciuruită de gloanţe ce stătuse înfundată până la urechi, ne spune stropindu-ne din belşug cu salivă:
– Păi, ce nu spusără-ţi dă la-nceput? Io-s PICU, moşu’ lu’ MIREL, dragul de el, că doar m-a anunţat, încă de ieri, că veniţi! Hai, să mergem acasă, să vă omenesc, aşa cum cere datinili… Îl urmăm şi, în spatele primăriei, vedem un coteţ acoperit cu stuf despre care miraculosul moş ne spune cu mândrie că aia-i gospodăria lui. Prin praful ogrăzii se tăvăleau nişte găini, dar nu suntem siguri că nu cumva erau în spasmele gripei aviare. Păşim totuşi, plini de curaj, după moş, nu de alta dar,  nu ştim de unde, apăruse şi o răpciugă de câine supus, în mod sigur, unui program de înfometare prelungit. CRISTI, prevăzător, aduce maşina în bătătură, apoi intră şi el în, hai să-i spunem, casă. Singura încăpere era ceva mai mare decât o cabină de telefon însă dotată cu două paturi, o masă joasă cu nişte scăunele cioplite cu barda şi un cuptor dindărătul căruia ne priveau doi ochi sticloşi în care licăreau flăcări roşietice. Ne jurăm, în gând să nu mai spunem niciodată: „luate-ar dracu”, fiindcă iată, acum îl vedeam. Inteligenţa şi cultura noastră erau la pământ, sfâşiate de privirile acelea fixe. Spre norocul nostru, intră în încăpere şi moşneagul, care spune pe un ton foarte vesel, că: „hai, pune masa, TINCO, uite am scos şi nişte vin, hai noroc şi când o fi mai rău, aşa să ne fie”! De la foc se aude un chiţcăit şi apare şi purtătoarea acestuia. Era o doamnă rurală, ceva mai în vârstă, pe lângă care moş PICU, putea fi considerat un fel de top model masculin. Ne cam ia totuşi cu friguri, deşi baba, are nişte reacţii normale. Se repede la ulcica adusă de moşneag şi bea cu sughiţuri, până răcneşte el: „ho, fă, că nu dă turcii”! Eternii turci fac ordine în gospodărie. Muma-pădurii aduce nişte blide în care clipoceşte ceva, iar moşneagul scoate cu gesturi largi ceremonioase, de sub pat, nişte căni de lut. Mai bine spus ce mai rămăsese din ele. Pe masa în jurul căreia ne chircisem, că ne cam zdrobea foamea, aterizează o mămăligă de consistenţa bilelor de cauciuc făcute de recoltatorii brazilieni în vremurile sclaviei. După ce sare de câteva ori pe masă, se linişteşte şi începem festinul. Înmuiem mămăligă în lichidul din străchini (ceva între acid sulfuric şi chinină zdrobită în usturoi) şi, incredibil, băgăm în gură. Fiertura, în care bănuim că fusese sacrificată o cioară, este totuşi caldă şi după cam zece căni de vin, începe să ni se pară şi gustoasă. Vinul însă, o grozăvie! Rece, sec, cu buchet discret şi corp vioi, numai bun să dea drumul poveştilor.  Nu apucăm să intrăm în emisie nici măcar pentru a lăuda bucatele, fiindcă, din naraţiunea lui neîntreruptă, aflăm de la moş ciudatul moş cât de frumos fusese el în tinereţe, cum alergau muierile după el, câte războaie făcuse, că era ceva între colonel şi căpitan, cum prindea el nemţi cu mâinile goale, cum îl rugau ăia să fie bun şi el era, cum a prins un avion cu căciula şi a primit o medalie de la rege şi multe altele, destul de greu de desluşit, deoarece naraţiunea curgea fără întrerupere printre foarte puţinii lui dinţi o dată cu râuri de salivă mămăligă şi fiertură. Nici baba mai prejos, da’ ea mai mult cu folclorul, cu hărnicia şi cuminţenia. Simultan cu moşu’, plus chicoteli la greu şi foieli cu o semnificaţie pe care nu ne propunem să o descifrăm. Golim cană după cană, ca să putem rezista. Până la urmă însă cedăm şi psihic şi fizic, iar moşul ne spune să ne culcăm în patul din dreapta, că acela era destinat unor musafiri de soi, ca noi. Nu facem mofturi, pentru că nici nu prea exista vreo alternativă. Cădem în comă! Nu destul de profundă, fiindcă, un timp, nu prea puţin, o mai auzim pe zgripţuroaică chiuind, bolborosind şi icnind de câteva ori. Peste noapte, mânaţi de nevoi intime dar foarte presante, mai ieşim din încăpere şi, la lumina lunii, ne uşurăm cu frisoane. Apoi respirăm adânc, de câteva ori, din aerul curat şi rece al nopţii, după care plonjăm înapoi în iadul plin de miasme indescriptibile, horcăituri şi straşnice scăpări de gaze.
A doua zi ieşim din leşin, galbeni, năuci, cu ochii cârpiţi şi cu urechile pline de boscorodelile moşului. Era chipurile indignat că putem dormi atât, dar nu-i nimic, iată, că el a avut grijă şi ne-a pus vin de la beci, din cel bun, în cele două bidoane. Suntem atât de încleiaţi că nici suma de douăzeci de lei pe litru nu ne dezmeticeşte. Plătim fără să crâcnim. De fapt, ne-am fi dat şi nişte ani din viaţă numai să nu mai întârziem un minut în paradisul rural al bunului moş PICU. Faptul că avem nişte umflături roşii pe tot corpul care ne mănâncă îngrozitor, ne sporeşte viteza de deplasare şi, spre prânz, ajungem acasă. Tragem lângă bloc, apoi descărcăm vinul pentru a-l duce la subsol, unde CRISTI are amenajat un laborator de cercetare cosmică şi nişte rafturi pline cu borcane de murături. Cum suntem devastaţi de evenimentele prin care am trecut, ne gândim că cel mai bine ar fi să tragem câte o cană de vin pentru a ne reveni. Părea sigurul lucru inteligent la ora aceea. Umplem două borcane goale cu vin dintr-un bidon şi ducem la gură. Spre norocul nostru nu am înghiţit nici o picătură, întrucât, în mod sigur, lichidul acela vâscos cu miros de varză acră în care pluteau nişte licheni verzi-alburii nu numai că nu era potabil ci era, fără îndoială, mai otrăvitor decât o fiertură vrăjitorească. Nu mai avem putere nici să înjurăm, aşa că ne vine o idee. Să bem totuşi ceva! Mai aveam sticlele cumpărate din STREHAIA. Cu ultimele puteri urcăm la maşină şi deschidem portbagajul. În cutia de carton stăteau rânduite frumos zece sticle goale! Pe etichetele lor scria VIN DE MASĂ. O adiere de infarct ne ridică părul de pe cap. Situaţia devenise albastră rău de tot! Cum puteam explica nevestelor că am lipsit o zi şi ne întorsesem fără vin, fără bani, morţi de oboseală şi umflaţi de pişcăturile unor gângănii mutante. Numai că mintea bunului meu prieten are tainiţe de nepătruns. Destul de calm spune:
– Scoatem de pe card, intrăm în datorii, cumpărăm dracului un vin alb mai ieftin, umplem sticlele din portbagaj şi declarăm victorie pe toată linia! Nu-l pup doar pentru că are faţa plină de o spuzeală suspectă, însă, de meritat, merită! Exact aşa facem, iar acasă declarăm că, din păcate bietul om nu mai avea nici un litru în plus, noi fuseserăm ultimii norocoşi care mai apucaseră ceva din recolta de acum zece ani,  aşa căăăă… Schema ţine, DELIA şi mă-sa se declară foarte mulţumite de vinul adus de scumpul lor CRISTI, şi toată afacerea se încheie cu bine. Peste vreo săptămână analizăm cu programul ALIEN’S fotografiile făcute cu moşul şi baba în coliba aia nenorocită. Ne ia sughiţul de spaimă. Erau, în realitate, nişte viermi toxici şi extrem de agresivi dintr-un sistem solar putred, de pe la marginea unei galaxii aproape necunoscute ştiinţei. Ne dăm cu pumnii în cap, dar suntem şi fericiţi că nu ne-au supt energiile vitale, aşa cum fac de obicei. Probabil i-o fi împiedicat, aura noastră extrem de puternică, sau cine ştie, i-am impresionat cu nivelul de dezvoltare intelectuală… Greu de spus!
Şi, cum stăteam noi aşa, într-o seară, după cumplitele întâmplări prin care trecuserăm, cu succes totuşi, la o beriţă, numai ce apare ticălosul acela de ADI, care, rânjind veninos, ne întreabă plin de oftică:
– Şi, ia zi, băi, cu cât aţi luat kila dă vin dă la sursă, că-mi spuse MIREL că v-a trimis la unchi-su’, că i-a dat telefon la primărie să vă aştepte, hai zi, aţi făcut şi voi un biznis ceva!? La faza asta eu bag nişte alune în gură şi încep să le rumeg cu un aer gânditor, însă inepuizabilul CRISTI dă un răspuns demn de premiul NOBEL:
– Mdaa, am cam cumpărat, vreo sută, cu doi lei kilu’, cinci zeci am vândut cu cin’şpe, mai avem şi noi aşaaa, pentru sărbători, dup-aia mai facem un drum, apoiii… ei, dar mai vedem noi…      Un spasm hepatic foarte vizibil aruncă o culoare verzuie pe faţa bietului ADI, care se ridică şi pleacă înjurând. Pufnim în râs şi sperăm, din toată inima, s-o caftească, ceva mai zdravăn, pe umflata aia de nevastă-sa care ne pârăşte mereu lu’ CROCODILU’ că suntem nişte indolenţi, incapabili şi iresponsabili, spre deosebire de ADIŢU al ei, o minune de soţ devotat familiei şi tată capabil de orice sacrificii pentru copilaşi. Mai luăm o bere şi ne dăm seama că, fără îndoială, inteligenţa şi cultura speciei noastre va fi biruitoare şi se va impune cu autoritate pe nefericita asta de planetă.
Mihai Batog-Bujeniţă

ei care trec pe lângă grădina restaurantului „Sălcioara” pot vedea, în fiecare după amiază, doi tineri intelectuali lucrând cu dăruire, fiecare cu laptop-ul său, la umbra firavă a salciei care dă de altfel şi denumirea locaţiei. Cei doi intelectuali, de fapt nişte savanţi, doar deocamdată necunoscuţi, suntem noi, adică eu şi bunul meu prieten CRISTI, cei care am implementat şi dezvoltăm acum un program de  depistare a gradului de penetrare a populaţiei planetei cu extratereştri din diferite constelaţii sau de pe alte planete ale sistemului nostru solar. Ideea, aparent simplă (mă rog, toate ideile geniale sunt aparent simple), a apărut dintr-o necesitate, şi anume, aia, că de la o vreme nu ne mai înţelegem cu nimeni din jurul nostru, mai ales pe probleme de robotică, inteligenţă artificială, paleo-astronautică şi prezenţe extraterestre în lanurile de cereale ale TERREI. Până la urmă, tot CRISTI, a direcţionat cercetarea spunându-mi, aşaaa, cam într-o doară, dimineaţa în tramvaiul cu care mergem la serviciu (ştiţi că nefericirea îi face pe oameni creativi!):            – Suntem într-un teribil impas comunicaţional deoarece aparţinem unor civilizaţii diferite… Şi a reintrat în colaps! Mde, era totuşi luni dimineaţă, el avea, ca de obicei, o figură de credeai că i-a bufnit soba în faţă, nici eu nu cred că arătam mai bine numai că, ideea încolţise! Seara, la masa din grădiniţa cu sălcii, am trecut la treabă. Foarte mare importanţă are locul unde munceşti. Păi, ce, dacă JULES VERNE, de exemplu, ar fi avut, ca noi, slujbă la stat şi pe CROCODILU’ sef, mai avea el revelaţiile alea!? Hai, să fim serioşi! Aşadar, dăm peste cap câteva halbe, o ignorăm pe JENI chelneriţa cu povestea de iubire pentru CRISTI ratată anul trecut şi nici pe buna tanti MARLENA, cea care are grijă să nu ni se golească halbele nu o prea lăudăm pentru hărnicia ei, ci, punem la cale strategia. Mai bine spus STRATEGIA! Spre sfârşit, aveam scrise pe pachetele de ţigări datele principale. Ne trebuiau laptop-uri şi telefoane mobile cu camere performante şi autofocus. Şi, din  nou, abia a doua zi ne dăm seama că genialitatea noastră firească era inutilă, deoarece în condiţiile salariului de bugetar, minima dotare tehnică, ea însăşi, era de domeniul ficţiunii. Dar, se pare, că nimic nu ne putea opri! Eu mă dădeam de ceasul morţii să văd de unde pot împrumuta ceva bani, pe când imprevizibilul CRISTI îşi vindea deja colecţia de timbre, aproximativ douăzeci, de pe vremea când era pionier, colecţia numismatică formată din monede ieşite recent din uz, precum şi un briceag lăsat moştenire de la taică-său. Eu, care-l credeam unic pe CRISTI, constatam astfel că lumea e plină de specimene asemenea lui, însă asta nu mă ajuta prea mult. Ce-i drept, nici sumele strânse de bunul meu prieten prin politica sa de sacrificii istorice. Însă, precum bine ştiam, nenorocirile te fac inventiv! Cu suma colectată, plus un împrumut, de la casierie, obţinut cu ochi dulci şi un buchet de flori pe care l-am dăruit de ziua ei domnişoarei FILOFTEIA cu prilejul împlinirii a cincizeci de ani, le-am invitat pe soţiile noastre la o seară romantică, la restaurant, deşi nu era nici întâi şi nici opt martie. Culmea, ele s-au simţit bine deşi au mâncat numai salată şi  au băut doar apă plată cu lămâie. Nici noi nu am făcut notă discordantă, deşi în suflete aveam iarna nucleară. Însă ne-am atins scopul! Mirate de neobişnuitul nostru comportament, mai ales că nici de ziua Sfinţilor Mucenici, nu am sărbătorit tradiţional rostogolind pe gâtlej cele patruzeci de pahare consfinţite prin drept cutumiar, cam după o săptămână de probabile consultări, am fost întrebaţi ce ne-am dori, de suntem atât de cuminţi. Cum eram deja vorbiţi, am spus ce ne durea şi, culmea, ele nu au avut nimic împotrivă, deşi nu ştiau la ce urma să folosim noi sculele (scuze, device-urile). În consecinţă, peste aproximativ trei luni, aveam o bază de date extrem de bogată despre cele cam două sute de extratereştri care locuiau mimetic printre noi, cam cum se transformaseră ei şi ce urmăreau, precum şi modalităţile prin care puteau fi deconspiraţi. Am pornit la treabă! Seară de seară eram pe terasă, cu telefoanele cuplate la laptop şi obiectivul camerei pe diferite figuri din preajmă. În scurt timp ne-am dat seama că peste optzeci la sută din populaţia TERREI era formată din alieni proveniţi din cele mai nenorocite zone ale universului. De exemplu, ADI, prietenul nostru, un nesătul pus numai pe afaceri dubioase, era dintr-o specie de hoţomani din ARCUTURUS care de milenii infestau universul cu apucăturile lor de negustori bădărani, lipsite de cea mai elementară moralitate. Nevastă-sa, era o specie de moluşte otrăvitoare din NORUL LUI MAGELLAN, care, fie vorba între noi, din cauza unei inteligenţe foarte limitate nici nu se puteau transforma mimetic prea mult, iar blegul de BABU, era o primată supusă unui program de evoluţie forţată de cei din BETELGEUSE. Şi ce să mai vezi! Botoasa aia de nevastă-sa, bârfitoarea aia care făcea poale-n brâu cu un vecin de scară, era din MOLDOVA. Să facem infarct, nu alta! Spre toamnă, aveam deja suficient material pentru a ieşi cu un studiu pilot în revista: Desluşirea Visurilor, la care colaboram de mai multă vreme. Apoi pe internet, apoi în marea presă, apoi… Da, totul era posibil! Numai că, de la o vreme CRISTI părea preocupat de o altă idee. Cu aceeaşi figură serafică mă anunţă, într-o seară, pe drumul spre casă, întotdeauna mai lung decât cel invers, că este timpul să ne verificăm şi pe noi, inclusiv soţiile. Avea, ca de obicei, dreptate! Ajuns acasă am procedat, subtil, la verificare. Stupoare! Eu eram din EPSILON-ERIDANI, un sistem integrat format mai mult din savanţi, iar CRISTI, la fel! În schimb, nevestele noastre erau din VENUS, ce să mai vorbim, de lângă casă, o planetă despre care ştiam că adăposteşte o civilizaţie preponderent feminină, însă foarte evoluată, cu un grad de toleranţă necunoscut pe pământ, unde veniseră să mai schimbe câte ceva, dar de câteva milenii nu avuseseră nici un succes. Ba, ca să vezi necaz, multe dintre ele dăduseră în patima pământencelor, devenind nişte scorpii. De bucurie, îi comunic descoperirea bunei mele soţii. Ea se uită lung la mine şi spune, cu un calm dezarmant:            – Dragă, nu te îngrijora, este un sindrom firesc, se cheamă criza vârstei a doua şi, dacă nu-i acorzi prea multă importanţă, trece de la sine. Apoi se duce la bucătărie să spele vasele. Eu îmi notez conştiincios rezultatele şi, rapid, îi trimit un e-mail, lui CRISTI ca să coroborăm reacţiile venusienelor la devoalare. Nu primesc nici un răspuns timp de două ceasuri. Sunt gata să explodez, când, primesc comunicarea adormitului: „M-a privit cu interes, m-a verificat temeinic, în toate felurile, şi a declarat că ei îi convine. Prin urmare, discreţie maximă, să nu ne afle duşmanii. C”. Nu închid un ochi toată noaptea şi mă perpelesc pentru ca să desluşesc, aşa cum se cuvine, corect, dedesubturile acestor reacţii bizare, precum şi scopurile finale ale experimentului. Spre dimineaţă, adorm şi visez răspunsul. Hibri
darea inteligenţei, cu frumuseţea şi înţelepciunea. De fericire, zburd la serviciu, nedumerind personalul, inclusiv pe infectul CROCODILU’, un mercurian împuţit, care mă trimite în teren, la mama dracului, să aduc nişte hârtii contabile. Nici nu-mi pasă! În scurt timp specia lui netrebnică va dispărea!            Peste o săptămână, când mă întorc, deşi arăt ca un sihastru vieţuitor al pustiului, din cauza deshidratării, că acolo, în misiune, nu era bere nici măcar la cutie, şi se bea numai rachiu din sfeclă, entuziasmul nu mă părăsise de fel. Dar, pe când recuperam câte ceva din puterile scăzute datorită zilelor de secetă, CRISTI, cu aceeaşi figură de yoghin în transă, mă întreabă:            – Bă, pe unde dracu-i SEGARCEA asta? Fac ochii mari şi-mi dau seama, brusc, de o cruntă realitate. Tot scormonind noi prin universuri, uitasem şi ce am învăţat în liceu la geografia patriei. Nasol! Fac însă o eschivă elegantă, demnă de un intelectual epsilonian.            – Da’, ce-ţi veni, că nu te ştiu dornic de excursii prin minunata noastră ţară?            – Aaa, no, no, nooo, nu vreau să călătoresc! Este însă ziua DELIEI, săptămâna viitoare, şi m-a rugat să-i fac rost de câteva sticle de vin de la SEGARCEA, că a băut ea odată şi i-a plăcut foarte mult. Acum, că vine şi soacră-mea, nu este o problemă, însă ştii, ea a fost minunată, atunci când mi-a cumpărat  laptop-ul şi aş vrea săăă… Avea dreptate! Pe când ne chinuiam să aflăm misterioasa locaţie, apelând la serviciile internetului, apare la masă şi ADI, tot cu moaca aia a lui de bussines-man înrăit şi ne ia la trei-păzeşte, ca de obicei, cu acelaşi text răsuflat, precum că suntem nişte inadaptabili care vor muri săraci, în timp ce lumeaaa… Mă rog, vrăjelile lui obişnuite, pe care nici nu i le mai luăm în seamă de când am stabilit pe baze ştiinţifice cam cine suntem şi cum ne poziţionăm pe scara evoluţiei. Doar, aşaa, mai mult ca să râdem de el, îl întrebăm despre SEGARCEA.             – Da’ ce, vă trebuie vin din ăla bunu’ dă la SEGARCEA, ne ia ipochimenul la fix. Drept care ne bâlbâim şi recunoaştem.            – Bă, nu fiţi hahalere! Păi, pen’ce să vă duceţi la mama dreacului, că nici nu ştiu pe unde vine nenorocirea asta, când vă pot da eu orice cantitate dă vin dă SEGARCEA, calitate extra, la un preţ dă spulber orice concurenţă! Numai zece lei kilu’! Pomană, bă, pomană!  Spre surprinderea lui, îi râdem pur şi simplu în nas. De unde să ştie că acum, pe baza informaţiilor, nu ne mai poate prinde în capcana minciunilor sale de negustor ipocrit. Supărat, ne bea toată berea din sticle, mai fură şi ceva ţigări şi pleacă fără să ne salute. Abia acum izbucnim în hohote. Ce mai, a fost o seară minunată. Ce înseamnă informaţia, domnule! Ca să nu mai vorbim de inteligenţă! Aşadar, vineri după amiază, burduşiţi cu informaţii, hărţi şi sfaturi de la tot felul de colegi care susţineau că ei cunosc SEGARCEA mai ceva decât propriul dormitor, ne pupam dulce nevestele şi plecam să cumpărăm vin pentru petrecerea DEILIEI. Sanchi! Aveam un plan de rezervă. Plus banii necesari, bidoane şi ceva daruri pentru băştinaşi, deoarece urma să dormim peste noapte la o cunoştinţă a unuia dintre colegi, unul moş PICU, pe care-l cunoştea de când era copil şi se juca cu caprele lui. Eram pregătiţi. O mică expediţie, dar şi o sursă de cunoaştere, de fapt o mică şi nevinovată aventură. Demarăm cu puţin scârţâit de roţi, ca să se vadă că nu suntem nişte papă-lapte, ci oameni cu aventura în sânge, dependenţi de adrenalină. Efect, maxim!                                         Ieşim către periferie, nimic nu ne poate schimba buna dispoziţie, nici măcar peisajul, apoi întins pe şosea. Destul de rapid, privind în dreapta şi în stânga, după numai treizeci de kilometri în spaţiu, ne simţim deja intraţi în timpul năvălirilor barbare apoi, după ce ieşim de pe şosea, şi în comuna primitivă. Fenomenul, foarte interesant de altfel, nu devine, deocamdată, suficient de percutant pentru a lăsa loc vreunei îngrijorări. Spre norocul nostru, avem telefoanele mobile, cu care mai dăm câte un mesaj către familie, însă, o dată ajunşi în SEGARCEA, acestea, telefoanele deci, dau semne de sufocare deoarece, până acum, nu s-au inventat sateliţi chiar aşa de performanţi. Poate prin mileniul următor, deşi… Oprim la un fel de magazin sătesc, mai mult de curiozitate, şi, culmea mirării, printre butoaie cu gaz, unelte agricole şi îngrăşăminte chimice, zărim nişte sticle pe etichetele cărora scrie: VIN DE MASĂ. De SEGARCEA! Mai mult de curiozitate cumpărăm zece sticle. Cinci lei una! Chiuim de bucurie, gândindu-ne nu numai la ratatul de ADI, ci şi la faptul că în satul spre care mergem vom găsi şi mai ieftin, adică, bine negociat, cam la doi lei litrul. Le punem frumos în portbagaj, într-o cutie mare de carton, aşaaa, ca o rezervă strategică. Plecăm plini de entuziasm şi peste numai o oră şi jumătate, străbatem cei cinci kilometri care ne despart de ţinta călătoriei, respectiv aşezarea unde locuieşte bunul moş PICU, zis MELESTEU. Odată ajunşi, întrebăm de el şi toată lumea ne îndrumă, prin semne desigur, către o clădire, prin comparaţie, arătoasă, cam ca un grajd mai mic. Oprim, facem ceva vocalize în faţa clădirii, şi, după o vreme, din ea iese un fel de prună afumată, lato senso, care ne ia în forţă:            – Băiii, cine eşti şi ce cauţi p-acili-şa, c-acu-i campanie şi n-are lumea timp dă retrocedări!  Ne ia doar un ceas pentru a-l lămuri pe vigilul paznic al primăriei cine suntem şi pe cine căutăm. Abia acum pare a se lumina (greu de descris în cuvinte fenomenul) la faţă şi buşind de pământ o bască ce părea făcută din tablă ciuruită de gloanţe ce stătuse înfundată până la urechi, ne spune stropindu-ne din belşug cu salivă:              – Păi, ce nu spusără-ţi dă la-nceput? Io-s PICU, moşu’ lu’ MIREL, dragul de el, că doar m-a anunţat, încă de ieri, că veniţi! Hai, să mergem acasă, să vă omenesc, aşa cum cere datinili… Îl urmăm şi, în spatele primăriei, vedem un coteţ acoperit cu stuf despre care miraculosul moş ne spune cu mândrie că aia-i gospodăria lui. Prin praful ogrăzii se tăvăleau nişte găini, dar nu suntem siguri că nu cumva erau în spasmele gripei aviare. Păşim totuşi, plini de curaj, după moş, nu de alta dar,  nu ştim de unde, apăruse şi o răpciugă de câine supus, în mod sigur, unui program de înfometare prelungit. CRISTI, prevăzător, aduce maşina în bătătură, apoi intră şi el în, hai să-i spunem, casă. Singura încăpere era ceva mai mare decât o cabină de telefon însă dotată cu două paturi, o masă joasă cu nişte scăunele cioplite cu barda şi un cuptor dindărătul căruia ne priveau doi ochi sticloşi în care licăreau flăcări roşietice. Ne jurăm, în gând să nu mai spunem niciodată: „luate-ar dracu”, fiindcă iată, acum îl vedeam. Inteligenţa şi cultura noastră erau la pământ, sfâşiate de privirile acelea fixe. Spre norocul nostru, intră în încăpere şi moşneagul, care spune pe un ton foarte vesel, că: „hai, pune masa, TINCO, uite am scos şi nişte vin, hai noroc şi când o fi mai rău, aşa să ne fie”! De la foc se aude un chiţcăit şi apare şi purtătoarea acestuia. Era o doamnă rurală, ceva mai în vârstă, pe lângă care moş PICU, putea fi considerat un fel de top model masculin. Ne cam ia totuşi cu friguri, deşi baba, are nişte reacţii normale. Se repede la ulcica adusă de moşneag şi bea cu sughi
ţuri, până răcneşte el: „ho, fă, că nu dă turcii”! Eternii turci fac ordine în gospodărie. Muma-pădurii aduce nişte blide în care clipoceşte ceva, iar moşneagul scoate cu gesturi largi ceremonioase, de sub pat, nişte căni de lut. Mai bine spus ce mai rămăsese din ele. Pe masa în jurul căreia ne chircisem, că ne cam zdrobea foamea, aterizează o mămăligă de consistenţa bilelor de cauciuc făcute de recoltatorii brazilieni în vremurile sclaviei. După ce sare de câteva ori pe masă, se linişteşte şi începem festinul. Înmuiem mămăligă în lichidul din străchini (ceva între acid sulfuric şi chinină zdrobită în usturoi) şi, incredibil, băgăm în gură. Fiertura, în care bănuim că fusese sacrificată o cioară, este totuşi caldă şi după cam zece căni de vin, începe să ni se pară şi gustoasă. Vinul însă, o grozăvie! Rece, sec, cu buchet discret şi corp vioi, numai bun să dea drumul poveştilor.  Nu apucăm să intrăm în emisie nici măcar pentru a lăuda bucatele, fiindcă, din naraţiunea lui neîntreruptă, aflăm de la moş ciudatul moş cât de frumos fusese el în tinereţe, cum alergau muierile după el, câte războaie făcuse, că era ceva între colonel şi căpitan, cum prindea el nemţi cu mâinile goale, cum îl rugau ăia să fie bun şi el era, cum a prins un avion cu căciula şi a primit o medalie de la rege şi multe altele, destul de greu de desluşit, deoarece naraţiunea curgea fără întrerupere printre foarte puţinii lui dinţi o dată cu râuri de salivă mămăligă şi fiertură. Nici baba mai prejos, da’ ea mai mult cu folclorul, cu hărnicia şi cuminţenia. Simultan cu moşu’, plus chicoteli la greu şi foieli cu o semnificaţie pe care nu ne propunem să o descifrăm. Golim cană după cană, ca să putem rezista. Până la urmă însă cedăm şi psihic şi fizic, iar moşul ne spune să ne culcăm în patul din dreapta, că acela era destinat unor musafiri de soi, ca noi. Nu facem mofturi, pentru că nici nu prea exista vreo alternativă. Cădem în comă! Nu destul de profundă, fiindcă, un timp, nu prea puţin, o mai auzim pe zgripţuroaică chiuind, bolborosind şi icnind de câteva ori. Peste noapte, mânaţi de nevoi intime dar foarte presante, mai ieşim din încăpere şi, la lumina lunii, ne uşurăm cu frisoane. Apoi respirăm adânc, de câteva ori, din aerul curat şi rece al nopţii, după care plonjăm înapoi în iadul plin de miasme indescriptibile, horcăituri şi straşnice scăpări de gaze.                                A doua zi ieşim din leşin, galbeni, năuci, cu ochii cârpiţi şi cu urechile pline de boscorodelile moşului. Era chipurile indignat că putem dormi atât, dar nu-i nimic, iată, că el a avut grijă şi ne-a pus vin de la beci, din cel bun, în cele două bidoane. Suntem atât de încleiaţi că nici suma de douăzeci de lei pe litru nu ne dezmeticeşte. Plătim fără să crâcnim. De fapt, ne-am fi dat şi nişte ani din viaţă numai să nu mai întârziem un minut în paradisul rural al bunului moş PICU. Faptul că avem nişte umflături roşii pe tot corpul care ne mănâncă îngrozitor, ne sporeşte viteza de deplasare şi, spre prânz, ajungem acasă. Tragem lângă bloc, apoi descărcăm vinul pentru a-l duce la subsol, unde CRISTI are amenajat un laborator de cercetare cosmică şi nişte rafturi pline cu borcane de murături. Cum suntem devastaţi de evenimentele prin care am trecut, ne gândim că cel mai bine ar fi să tragem câte o cană de vin pentru a ne reveni. Părea sigurul lucru inteligent la ora aceea. Umplem două borcane goale cu vin dintr-un bidon şi ducem la gură. Spre norocul nostru nu am înghiţit nici o picătură, întrucât, în mod sigur, lichidul acela vâscos cu miros de varză acră în care pluteau nişte licheni verzi-alburii nu numai că nu era potabil ci era, fără îndoială, mai otrăvitor decât o fiertură vrăjitorească. Nu mai avem putere nici să înjurăm, aşa că ne vine o idee. Să bem totuşi ceva! Mai aveam sticlele cumpărate din STREHAIA. Cu ultimele puteri urcăm la maşină şi deschidem portbagajul. În cutia de carton stăteau rânduite frumos zece sticle goale! Pe etichetele lor scria VIN DE MASĂ. O adiere de infarct ne ridică părul de pe cap. Situaţia devenise albastră rău de tot! Cum puteam explica nevestelor că am lipsit o zi şi ne întorsesem fără vin, fără bani, morţi de oboseală şi umflaţi de pişcăturile unor gângănii mutante. Numai că mintea bunului meu prieten are tainiţe de nepătruns. Destul de calm spune:            – Scoatem de pe card, intrăm în datorii, cumpărăm dracului un vin alb mai ieftin, umplem sticlele din portbagaj şi declarăm victorie pe toată linia! Nu-l pup doar pentru că are faţa plină de o spuzeală suspectă, însă, de meritat, merită! Exact aşa facem, iar acasă declarăm că, din păcate bietul om nu mai avea nici un litru în plus, noi fuseserăm ultimii norocoşi care mai apucaseră ceva din recolta de acum zece ani,  aşa căăăă… Schema ţine, DELIA şi mă-sa se declară foarte mulţumite de vinul adus de scumpul lor CRISTI, şi toată afacerea se încheie cu bine. Peste vreo săptămână analizăm cu programul ALIEN’S fotografiile făcute cu moşul şi baba în coliba aia nenorocită. Ne ia sughiţul de spaimă. Erau, în realitate, nişte viermi toxici şi extrem de agresivi dintr-un sistem solar putred, de pe la marginea unei galaxii aproape necunoscute ştiinţei. Ne dăm cu pumnii în cap, dar suntem şi fericiţi că nu ne-au supt energiile vitale, aşa cum fac de obicei. Probabil i-o fi împiedicat, aura noastră extrem de puternică, sau cine ştie, i-am impresionat cu nivelul de dezvoltare intelectuală… Greu de spus!            Şi, cum stăteam noi aşa, într-o seară, după cumplitele întâmplări prin care trecuserăm, cu succes totuşi, la o beriţă, numai ce apare ticălosul acela de ADI, care, rânjind veninos, ne întreabă plin de oftică:            – Şi, ia zi, băi, cu cât aţi luat kila dă vin dă la sursă, că-mi spuse MIREL că v-a trimis la unchi-su’, că i-a dat telefon la primărie să vă aştepte, hai zi, aţi făcut şi voi un biznis ceva!? La faza asta eu bag nişte alune în gură şi încep să le rumeg cu un aer gânditor, însă inepuizabilul CRISTI dă un răspuns demn de premiul NOBEL:              – Mdaa, am cam cumpărat, vreo sută, cu doi lei kilu’, cinci zeci am vândut cu cin’şpe, mai avem şi noi aşaaa, pentru sărbători, dup-aia mai facem un drum, apoiii… ei, dar mai vedem noi…      Un spasm hepatic foarte vizibil aruncă o culoare verzuie pe faţa bietului ADI, care se ridică şi pleacă înjurând. Pufnim în râs şi sperăm, din toată inima, s-o caftească, ceva mai zdravăn, pe umflata aia de nevastă-sa care ne pârăşte mereu lu’ CROCODILU’ că suntem nişte indolenţi, incapabili şi iresponsabili, spre deosebire de ADIŢU al ei, o minune de soţ devotat familiei şi tată capabil de orice sacrificii pentru copilaşi. Mai luăm o bere şi ne dăm seama că, fără îndoială, inteligenţa şi cultura speciei noastre va fi biruitoare şi se va impune cu autoritate pe nefericita asta de planetă.                                                                                                                                                                                                                                                  
Mihai Batog-Bujeniţă

Cei care trec pe lângă grădina restaurantului „Sălcioara” pot vedea, în fiecare după amiază, doi tineri intelectuali lucrând cu dăruire, fiecare cu laptop-ul său, la umbra firavă a salciei care dă de altfel şi denumirea locaţiei. Cei doi intelectuali, de fapt nişte savanţi, doar deocamdată necunoscuţi, suntem noi, adică eu şi bunul meu prieten CRISTI, cei care am implementat şi dezvoltăm acum un program de  depistare a gradului de penetrare a populaţiei planetei cu extratereştri din diferite constelaţii sau de pe alte planete ale sistemului nostru solar. Ideea, aparent simplă (mă rog, toate ideile geniale sunt aparent simple), a apărut dintr-o necesitate, şi anume, aia, că de la o vreme nu ne mai înţelegem cu nimeni din jurul nostru, mai ales pe probleme de robotică, inteligenţă artificială, paleo-astronautică şi prezenţe extraterestre în lanurile de cereale ale TERREI. Până la urmă, tot CRISTI, a direcţionat cercetarea spunându-mi, aşaaa, cam într-o doară, dimineaţa în tramvaiul cu care mergem la serviciu (ştiţi că nefericirea îi face pe oameni creativi!):- Suntem într-un teribil impas comunicaţional deoarece aparţinem unor civilizaţii diferite… Şi a reintrat în colaps! Mde, era totuşi luni dimineaţă, el avea, ca de obicei, o figură de credeai că i-a bufnit soba în faţă, nici eu nu cred că arătam mai bine numai că, ideea încolţise! Seara, la masa din grădiniţa cu sălcii, am trecut la treabă. Foarte mare importanţă are locul unde munceşti. Păi, ce, dacă JULES VERNE, de exemplu, ar fi avut, ca noi, slujbă la stat şi pe CROCODILU’ sef, mai avea el revelaţiile alea!? Hai, să fim serioşi! Aşadar, dăm peste cap câteva halbe, o ignorăm pe JENI chelneriţa cu povestea de iubire pentru CRISTI ratată anul trecut şi nici pe buna tanti MARLENA, cea care are grijă să nu ni se golească halbele nu o prea lăudăm pentru hărnicia ei, ci, punem la cale strategia. Mai bine spus STRATEGIA! Spre sfârşit, aveam scrise pe pachetele de ţigări datele principale. Ne trebuiau laptop-uri şi telefoane mobile cu camere performante şi autofocus. Şi, din  nou, abia a doua zi ne dăm seama că genialitatea noastră firească era inutilă, deoarece în condiţiile salariului de bugetar, minima dotare tehnică, ea însăşi, era de domeniul ficţiunii. Dar, se pare, că nimic nu ne putea opri! Eu mă dădeam de ceasul morţii să văd de unde pot împrumuta ceva bani, pe când imprevizibilul CRISTI îşi vindea deja colecţia de timbre, aproximativ douăzeci, de pe vremea când era pionier, colecţia numismatică formată din monede ieşite recent din uz, precum şi un briceag lăsat moştenire de la taică-său. Eu, care-l credeam unic pe CRISTI, constatam astfel că lumea e plină de specimene asemenea lui, însă asta nu mă ajuta prea mult. Ce-i drept, nici sumele strânse de bunul meu prieten prin politica sa de sacrificii istorice. Însă, precum bine ştiam, nenorocirile te fac inventiv! Cu suma colectată, plus un împrumut, de la casierie, obţinut cu ochi dulci şi un buchet de flori pe care l-am dăruit de ziua ei domnişoarei FILOFTEIA cu prilejul împlinirii a cincizeci de ani, le-am invitat pe soţiile noastre la o seară romantică, la restaurant, deşi nu era nici întâi şi nici opt martie. Culmea, ele s-au simţit bine deşi au mâncat numai salată şi  au băut doar apă plată cu lămâie. Nici noi nu am făcut notă discordantă, deşi în suflete aveam iarna nucleară. Însă ne-am atins scopul! Mirate de neobişnuitul nostru comportament, mai ales că nici de ziua Sfinţilor Mucenici, nu am sărbătorit tradiţional rostogolind pe gâtlej cele patruzeci de pahare consfinţite prin drept cutumiar, cam după o săptămână de probabile consultări, am fost întrebaţi ce ne-am dori, de suntem atât de cuminţi. Cum eram deja vorbiţi, am spus ce ne durea şi, culmea, ele nu au avut nimic împotrivă, deşi nu ştiau la ce urma să folosim noi sculele (scuze, device-urile). În consecinţă, peste aproximativ trei luni, aveam o bază de date extrem de bogată despre cele cam două sute de extratereştri care locuiau mimetic printre noi, cam cum se transformaseră ei şi ce urmăreau, precum şi modalităţile prin care puteau fi deconspiraţi. Am pornit la treabă! Seară de seară eram pe terasă, cu telefoanele cuplate la laptop şi obiectivul camerei pe diferite figuri din preajmă. În scurt timp ne-am dat seama că peste optzeci la sută din populaţia TERREI era formată din alieni proveniţi din cele mai nenorocite zone ale universului. De exemplu, ADI, prietenul nostru, un nesătul pus numai pe afaceri dubioase, era dintr-o specie de hoţomani din ARCUTURUS care de milenii infestau universul cu apucăturile lor de negustori bădărani, lipsite de cea mai elementară moralitate. Nevastă-sa, era o specie de moluşte otrăvitoare din NORUL LUI MAGELLAN, care, fie vorba între noi, din cauza unei inteligenţe foarte limitate nici nu se puteau transforma mimetic prea mult, iar blegul de BABU, era o primată supusă unui program de evoluţie forţată de cei din BETELGEUSE. Şi ce să mai vezi! Botoasa aia de nevastă-sa, bârfitoarea aia care făcea poale-n brâu cu un vecin de scară, era din MOLDOVA. Să facem infarct, nu alta! Spre toamnă, aveam deja suficient material pentru a ieşi cu un studiu pilot în revista: Desluşirea Visurilor, la care colaboram de mai multă vreme. Apoi pe internet, apoi în marea presă, apoi… Da, totul era posibil! Numai că, de la o vreme CRISTI părea preocupat de o altă idee. Cu aceeaşi figură serafică mă anunţă, într-o seară, pe drumul spre casă, întotdeauna mai lung decât cel invers, că este timpul să ne verificăm şi pe noi, inclusiv soţiile. Avea, ca de obicei, dreptate! Ajuns acasă am procedat, subtil, la verificare. Stupoare! Eu eram din EPSILON-ERIDANI, un sistem integrat format mai mult din savanţi, iar CRISTI, la fel! În schimb, nevestele noastre erau din VENUS, ce să mai vorbim, de lângă casă, o planetă despre care ştiam că adăposteşte o civilizaţie preponderent feminină, însă foarte evoluată, cu un grad de toleranţă necunoscut pe pământ, unde veniseră să mai schimbe câte ceva, dar de câteva milenii nu avuseseră nici un succes. Ba, ca să vezi necaz, multe dintre ele dăduseră în patima pământencelor, devenind nişte scorpii. De bucurie, îi comunic descoperirea bunei mele soţii. Ea se uită lung la mine şi spune, cu un calm dezarmant:- Dragă, nu te îngrijora, este un sindrom firesc, se cheamă criza vârstei a doua şi, dacă nu-i acorzi prea multă importanţă, trece de la sine. Apoi se duce la bucătărie să spele vasele. Eu îmi notez conştiincios rezultatele şi, rapid, îi trimit un e-mail, lui CRISTI ca să coroborăm reacţiile venusienelor la devoalare. Nu primesc nici un răspuns timp de două ceasuri. Sunt gata să explodez, când, primesc comunicarea adormitului: „M-a privit cu interes, m-a verificat temeinic, în toate felurile, şi a declarat că ei îi convine. Prin urmare, discreţie maximă, să nu ne afle duşmanii. C”. Nu închid un ochi toată noaptea şi mă perpelesc pentru ca să desluşesc, aşa cum se cuvine, corect, dedesubturile acestor reacţii bizare, precum şi scopurile finale ale experimentului. Spre dimineaţă, adorm şi visez răspunsul. Hibridarea inteligenţei, cu frumuseţea şi înţelepciunea. De fericire, zburd la serviciu, nedumerind personalul, inclusiv pe infectul CROCODILU’, un mercurian împuţit, care mă trimite în teren, la mama dracului, să aduc nişte hârtii contabile. Nici nu-mi pasă! În scurt
timp specia lui netrebnică va dispărea!Peste o săptămână, când mă întorc, deşi arăt ca un sihastru vieţuitor al pustiului, din cauza deshidratării, că acolo, în misiune, nu era bere nici măcar la cutie, şi se bea numai rachiu din sfeclă, entuziasmul nu mă părăsise de fel. Dar, pe când recuperam câte ceva din puterile scăzute datorită zilelor de secetă, CRISTI, cu aceeaşi figură de yoghin în transă, mă întreabă:- Bă, pe unde dracu-i SEGARCEA asta? Fac ochii mari şi-mi dau seama, brusc, de o cruntă realitate. Tot scormonind noi prin universuri, uitasem şi ce am învăţat în liceu la geografia patriei. Nasol! Fac însă o eschivă elegantă, demnă de un intelectual epsilonian.- Da’, ce-ţi veni, că nu te ştiu dornic de excursii prin minunata noastră ţară?- Aaa, no, no, nooo, nu vreau să călătoresc! Este însă ziua DELIEI, săptămâna viitoare, şi m-a rugat să-i fac rost de câteva sticle de vin de la SEGARCEA, că a băut ea odată şi i-a plăcut foarte mult. Acum, că vine şi soacră-mea, nu este o problemă, însă ştii, ea a fost minunată, atunci când mi-a cumpărat  laptop-ul şi aş vrea săăă… Avea dreptate! Pe când ne chinuiam să aflăm misterioasa locaţie, apelând la serviciile internetului, apare la masă şi ADI, tot cu moaca aia a lui de bussines-man înrăit şi ne ia la trei-păzeşte, ca de obicei, cu acelaşi text răsuflat, precum că suntem nişte inadaptabili care vor muri săraci, în timp ce lumeaaa… Mă rog, vrăjelile lui obişnuite, pe care nici nu i le mai luăm în seamă de când am stabilit pe baze ştiinţifice cam cine suntem şi cum ne poziţionăm pe scara evoluţiei. Doar, aşaa, mai mult ca să râdem de el, îl întrebăm despre SEGARCEA.- Da’ ce, vă trebuie vin din ăla bunu’ dă la SEGARCEA, ne ia ipochimenul la fix. Drept care ne bâlbâim şi recunoaştem.- Bă, nu fiţi hahalere! Păi, pen’ce să vă duceţi la mama dreacului, că nici nu ştiu pe unde vine nenorocirea asta, când vă pot da eu orice cantitate dă vin dă SEGARCEA, calitate extra, la un preţ dă spulber orice concurenţă! Numai zece lei kilu’! Pomană, bă, pomană!  Spre surprinderea lui, îi râdem pur şi simplu în nas. De unde să ştie că acum, pe baza informaţiilor, nu ne mai poate prinde în capcana minciunilor sale de negustor ipocrit. Supărat, ne bea toată berea din sticle, mai fură şi ceva ţigări şi pleacă fără să ne salute. Abia acum izbucnim în hohote. Ce mai, a fost o seară minunată. Ce înseamnă informaţia, domnule! Ca să nu mai vorbim de inteligenţă! Aşadar, vineri după amiază, burduşiţi cu informaţii, hărţi şi sfaturi de la tot felul de colegi care susţineau că ei cunosc SEGARCEA mai ceva decât propriul dormitor, ne pupam dulce nevestele şi plecam să cumpărăm vin pentru petrecerea DEILIEI. Sanchi! Aveam un plan de rezervă. Plus banii necesari, bidoane şi ceva daruri pentru băştinaşi, deoarece urma să dormim peste noapte la o cunoştinţă a unuia dintre colegi, unul moş PICU, pe care-l cunoştea de când era copil şi se juca cu caprele lui. Eram pregătiţi. O mică expediţie, dar şi o sursă de cunoaştere, de fapt o mică şi nevinovată aventură. Demarăm cu puţin scârţâit de roţi, ca să se vadă că nu suntem nişte papă-lapte, ci oameni cu aventura în sânge, dependenţi de adrenalină. Efect, maxim!Ieşim către periferie, nimic nu ne poate schimba buna dispoziţie, nici măcar peisajul, apoi întins pe şosea. Destul de rapid, privind în dreapta şi în stânga, după numai treizeci de kilometri în spaţiu, ne simţim deja intraţi în timpul năvălirilor barbare apoi, după ce ieşim de pe şosea, şi în comuna primitivă. Fenomenul, foarte interesant de altfel, nu devine, deocamdată, suficient de percutant pentru a lăsa loc vreunei îngrijorări. Spre norocul nostru, avem telefoanele mobile, cu care mai dăm câte un mesaj către familie, însă, o dată ajunşi în SEGARCEA, acestea, telefoanele deci, dau semne de sufocare deoarece, până acum, nu s-au inventat sateliţi chiar aşa de performanţi. Poate prin mileniul următor, deşi… Oprim la un fel de magazin sătesc, mai mult de curiozitate, şi, culmea mirării, printre butoaie cu gaz, unelte agricole şi îngrăşăminte chimice, zărim nişte sticle pe etichetele cărora scrie: VIN DE MASĂ. De SEGARCEA! Mai mult de curiozitate cumpărăm zece sticle. Cinci lei una! Chiuim de bucurie, gândindu-ne nu numai la ratatul de ADI, ci şi la faptul că în satul spre care mergem vom găsi şi mai ieftin, adică, bine negociat, cam la doi lei litrul. Le punem frumos în portbagaj, într-o cutie mare de carton, aşaaa, ca o rezervă strategică. Plecăm plini de entuziasm şi peste numai o oră şi jumătate, străbatem cei cinci kilometri care ne despart de ţinta călătoriei, respectiv aşezarea unde locuieşte bunul moş PICU, zis MELESTEU. Odată ajunşi, întrebăm de el şi toată lumea ne îndrumă, prin semne desigur, către o clădire, prin comparaţie, arătoasă, cam ca un grajd mai mic. Oprim, facem ceva vocalize în faţa clădirii, şi, după o vreme, din ea iese un fel de prună afumată, lato senso, care ne ia în forţă:- Băiii, cine eşti şi ce cauţi p-acili-şa, c-acu-i campanie şi n-are lumea timp dă retrocedări!  Ne ia doar un ceas pentru a-l lămuri pe vigilul paznic al primăriei cine suntem şi pe cine căutăm. Abia acum pare a se lumina (greu de descris în cuvinte fenomenul) la faţă şi buşind de pământ o bască ce părea făcută din tablă ciuruită de gloanţe ce stătuse înfundată până la urechi, ne spune stropindu-ne din belşug cu salivă:- Păi, ce nu spusără-ţi dă la-nceput? Io-s PICU, moşu’ lu’ MIREL, dragul de el, că doar m-a anunţat, încă de ieri, că veniţi! Hai, să mergem acasă, să vă omenesc, aşa cum cere datinili… Îl urmăm şi, în spatele primăriei, vedem un coteţ acoperit cu stuf despre care miraculosul moş ne spune cu mândrie că aia-i gospodăria lui. Prin praful ogrăzii se tăvăleau nişte găini, dar nu suntem siguri că nu cumva erau în spasmele gripei aviare. Păşim totuşi, plini de curaj, după moş, nu de alta dar,  nu ştim de unde, apăruse şi o răpciugă de câine supus, în mod sigur, unui program de înfometare prelungit. CRISTI, prevăzător, aduce maşina în bătătură, apoi intră şi el în, hai să-i spunem, casă. Singura încăpere era ceva mai mare decât o cabină de telefon însă dotată cu două paturi, o masă joasă cu nişte scăunele cioplite cu barda şi un cuptor dindărătul căruia ne priveau doi ochi sticloşi în care licăreau flăcări roşietice. Ne jurăm, în gând să nu mai spunem niciodată: „luate-ar dracu”, fiindcă iată, acum îl vedeam. Inteligenţa şi cultura noastră erau la pământ, sfâşiate de privirile acelea fixe. Spre norocul nostru, intră în încăpere şi moşneagul, care spune pe un ton foarte vesel, că: „hai, pune masa, TINCO, uite am scos şi nişte vin, hai noroc şi când o fi mai rău, aşa să ne fie”! De la foc se aude un chiţcăit şi apare şi purtătoarea acestuia. Era o doamnă rurală, ceva mai în vârstă, pe lângă care moş PICU, putea fi considerat un fel de top model masculin. Ne cam ia totuşi cu friguri, deşi baba, are nişte reacţii normale. Se repede la ulcica adusă de moşneag şi bea cu sughiţuri, până răcneşte el: „ho, fă, că nu dă turcii”! Eternii turci fac ordine în gospodărie. Muma-pădurii aduce nişte blide în care clipoceşte ceva, iar moşneagul scoate cu gesturi largi ceremonioase, de sub pat, nişte căni de lut. Mai bi
ne spus ce mai rămăsese din ele. Pe masa în jurul căreia ne chircisem, că ne cam zdrobea foamea, aterizează o mămăligă de consistenţa bilelor de cauciuc făcute de recoltatorii brazilieni în vremurile sclaviei. După ce sare de câteva ori pe masă, se linişteşte şi începem festinul. Înmuiem mămăligă în lichidul din străchini (ceva între acid sulfuric şi chinină zdrobită în usturoi) şi, incredibil, băgăm în gură. Fiertura, în care bănuim că fusese sacrificată o cioară, este totuşi caldă şi după cam zece căni de vin, începe să ni se pară şi gustoasă. Vinul însă, o grozăvie! Rece, sec, cu buchet discret şi corp vioi, numai bun să dea drumul poveştilor.  Nu apucăm să intrăm în emisie nici măcar pentru a lăuda bucatele, fiindcă, din naraţiunea lui neîntreruptă, aflăm de la moş ciudatul moş cât de frumos fusese el în tinereţe, cum alergau muierile după el, câte războaie făcuse, că era ceva între colonel şi căpitan, cum prindea el nemţi cu mâinile goale, cum îl rugau ăia să fie bun şi el era, cum a prins un avion cu căciula şi a primit o medalie de la rege şi multe altele, destul de greu de desluşit, deoarece naraţiunea curgea fără întrerupere printre foarte puţinii lui dinţi o dată cu râuri de salivă mămăligă şi fiertură. Nici baba mai prejos, da’ ea mai mult cu folclorul, cu hărnicia şi cuminţenia. Simultan cu moşu’, plus chicoteli la greu şi foieli cu o semnificaţie pe care nu ne propunem să o descifrăm. Golim cană după cană, ca să putem rezista. Până la urmă însă cedăm şi psihic şi fizic, iar moşul ne spune să ne culcăm în patul din dreapta, că acela era destinat unor musafiri de soi, ca noi. Nu facem mofturi, pentru că nici nu prea exista vreo alternativă. Cădem în comă! Nu destul de profundă, fiindcă, un timp, nu prea puţin, o mai auzim pe zgripţuroaică chiuind, bolborosind şi icnind de câteva ori. Peste noapte, mânaţi de nevoi intime dar foarte presante, mai ieşim din încăpere şi, la lumina lunii, ne uşurăm cu frisoane. Apoi respirăm adânc, de câteva ori, din aerul curat şi rece al nopţii, după care plonjăm înapoi în iadul plin de miasme indescriptibile, horcăituri şi straşnice scăpări de gaze.A doua zi ieşim din leşin, galbeni, năuci, cu ochii cârpiţi şi cu urechile pline de boscorodelile moşului. Era chipurile indignat că putem dormi atât, dar nu-i nimic, iată, că el a avut grijă şi ne-a pus vin de la beci, din cel bun, în cele două bidoane. Suntem atât de încleiaţi că nici suma de douăzeci de lei pe litru nu ne dezmeticeşte. Plătim fără să crâcnim. De fapt, ne-am fi dat şi nişte ani din viaţă numai să nu mai întârziem un minut în paradisul rural al bunului moş PICU. Faptul că avem nişte umflături roşii pe tot corpul care ne mănâncă îngrozitor, ne sporeşte viteza de deplasare şi, spre prânz, ajungem acasă. Tragem lângă bloc, apoi descărcăm vinul pentru a-l duce la subsol, unde CRISTI are amenajat un laborator de cercetare cosmică şi nişte rafturi pline cu borcane de murături. Cum suntem devastaţi de evenimentele prin care am trecut, ne gândim că cel mai bine ar fi să tragem câte o cană de vin pentru a ne reveni. Părea sigurul lucru inteligent la ora aceea. Umplem două borcane goale cu vin dintr-un bidon şi ducem la gură. Spre norocul nostru nu am înghiţit nici o picătură, întrucât, în mod sigur, lichidul acela vâscos cu miros de varză acră în care pluteau nişte licheni verzi-alburii nu numai că nu era potabil ci era, fără îndoială, mai otrăvitor decât o fiertură vrăjitorească. Nu mai avem putere nici să înjurăm, aşa că ne vine o idee. Să bem totuşi ceva! Mai aveam sticlele cumpărate din STREHAIA. Cu ultimele puteri urcăm la maşină şi deschidem portbagajul. În cutia de carton stăteau rânduite frumos zece sticle goale! Pe etichetele lor scria VIN DE MASĂ. O adiere de infarct ne ridică părul de pe cap. Situaţia devenise albastră rău de tot! Cum puteam explica nevestelor că am lipsit o zi şi ne întorsesem fără vin, fără bani, morţi de oboseală şi umflaţi de pişcăturile unor gângănii mutante. Numai că mintea bunului meu prieten are tainiţe de nepătruns. Destul de calm spune:- Scoatem de pe card, intrăm în datorii, cumpărăm dracului un vin alb mai ieftin, umplem sticlele din portbagaj şi declarăm victorie pe toată linia! Nu-l pup doar pentru că are faţa plină de o spuzeală suspectă, însă, de meritat, merită! Exact aşa facem, iar acasă declarăm că, din păcate bietul om nu mai avea nici un litru în plus, noi fuseserăm ultimii norocoşi care mai apucaseră ceva din recolta de acum zece ani,  aşa căăăă… Schema ţine, DELIA şi mă-sa se declară foarte mulţumite de vinul adus de scumpul lor CRISTI, şi toată afacerea se încheie cu bine. Peste vreo săptămână analizăm cu programul ALIEN’S fotografiile făcute cu moşul şi baba în coliba aia nenorocită. Ne ia sughiţul de spaimă. Erau, în realitate, nişte viermi toxici şi extrem de agresivi dintr-un sistem solar putred, de pe la marginea unei galaxii aproape necunoscute ştiinţei. Ne dăm cu pumnii în cap, dar suntem şi fericiţi că nu ne-au supt energiile vitale, aşa cum fac de obicei. Probabil i-o fi împiedicat, aura noastră extrem de puternică, sau cine ştie, i-am impresionat cu nivelul de dezvoltare intelectuală… Greu de spus!Şi, cum stăteam noi aşa, într-o seară, după cumplitele întâmplări prin care trecuserăm, cu succes totuşi, la o beriţă, numai ce apare ticălosul acela de ADI, care, rânjind veninos, ne întreabă plin de oftică:- Şi, ia zi, băi, cu cât aţi luat kila dă vin dă la sursă, că-mi spuse MIREL că v-a trimis la unchi-su’, că i-a dat telefon la primărie să vă aştepte, hai zi, aţi făcut şi voi un biznis ceva!? La faza asta eu bag nişte alune în gură şi încep să le rumeg cu un aer gânditor, însă inepuizabilul CRISTI dă un răspuns demn de premiul NOBEL:- Mdaa, am cam cumpărat, vreo sută, cu doi lei kilu’, cinci zeci am vândut cu cin’şpe, mai avem şi noi aşaaa, pentru sărbători, dup-aia mai facem un drum, apoiii… ei, dar mai vedem noi…      Un spasm hepatic foarte vizibil aruncă o culoare verzuie pe faţa bietului ADI, care se ridică şi pleacă înjurând. Pufnim în râs şi sperăm, din toată inima, s-o caftească, ceva mai zdravăn, pe umflata aia de nevastă-sa care ne pârăşte mereu lu’ CROCODILU’ că suntem nişte indolenţi, incapabili şi iresponsabili, spre deosebire de ADIŢU al ei, o minune de soţ devotat familiei şi tată capabil de orice sacrificii pentru copilaşi. Mai luăm o bere şi ne dăm seama că, fără îndoială, inteligenţa şi cultura speciei noastre va fi biruitoare şi se va impune cu autoritate pe nefericita asta de planetă.

artist Ioan Raţiu, Chipuri de a fi

autor Mihai Batog-Bujeniţă, colaborator al revistei Faleze de piatră


Comentariile sunt închise pentru Efectele invaziei alienilor

Haina de dar (primul capitol)

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Este Sîmbătă după amiază.
Deja de dimineață uitîndu-mă pe fereastră, am știut că voi petrece iar o zi nesfîrșită și plictisitoare. O ploaie măruntă și monotonă s-a hotărît să rămînă o vreme deasupra orașului, luînd în stăpînire străzile, casele și buna mea dispoziție.
Lumina zilei pierzîndu-și strălucirea se topea resemnată sub cerul ca de oțel.
De cînd am sosit în orașul acesta nu m-am bucurat de o zi însorită! În fiecare dimineață mă scol cu speranța să văd puțin soare dar umbrela din hol și-a pus în gînd să mă însoțească peste tot agățîndu-se impertinentă de alte umbrele la fel de obraznice ieșite la plimbare. Deja am o phobie în ceea ce o privește și cînd ajung acasă o trîntesc într-un colț tratînd-o cu indiferență iar ea se pleoștește mulțumită.
Am ajuns în acest oraș după ce mama, găsind în stația de autobuz un teanc de reviste de modă aruncate de doamne plictisite, a venit acasă cu planuri mari pentru viitorul meu. Mi-a umplut imediat capul cu idei, încercînd să mă convingă cît de mult mai bine arăt eu față de manechinele din fotografii. La început m-am împotrivit, mai ales că ea nu făcuse niciodată caz de felul cum arăt și nu eram sigură dacă nu cumva era o idee fixă declanșată de fotografiile din reviste.
Dar cine nu o cunoaște pe mama nu știe cît poate fi de încăpățînată cînd și-a pus ceva în cap. Zi de zi a dus muncă de lămurire cu mine, pînă m-am hotărît (mai mult ca să scap de gura ei) să mă prezint la o agenție de fotomodele. Nu după mult timp, am primit într-adevăr o invitație însoțită de un bilet de avion pentru un casting într-una dintre cele mai mari Metropole din Europa.
Întîmplarea a făcut iar ca mama să aibă relații în acest oraș – mă minunez uneori de relațiile ei- ea, care după părerea mea nu cunoștea pe nimeni și care înainte nu ieșise aproape niciodată din rezervat; în orice caz, datorită relațiilor ei misterioase am ajuns aici fără probleme și acum locuiesc în acest apartament mobilat, unde mă simt neașteptat de bine. Doar vremea nu este pe gustul meu! Soarele de care duc atît de mult dor este aproape inexistent, am picat într-un anotimp pentru mine extrem de neobișnuit, după căldura și arșița de acasă.
Din această cauză încă nu am apucat să cunosc prea bine împrejurimile, și în afară de asta timpul meu foarte limitat nu mi-a permis să întreprind plimbări prea lungi. Agenția care m-a angajat îmi umple aproape toate orele, trebuie să mă prezint acolo zi de zi împreună cu multe alte fete de toate naționalitățile.
În sfîrșit, după ce ieri m-am obosit din nou ore întregi pe tocuri înalte, și după ce am defilat în tot felul de rochii și costume prin fața juriului și a fotografilor, mă bucur acum de două zile libere, cu toate că nu știu ce să fac cu ele.
Încă nu mi-am făcut prietene, toate sînt ocupate cu slăbitul, au idei fixe cu menținerea greutății, chiar sub greutatea legală, după părerea mea o idee nebună, inoculată de reclamele extrem de periculoase. Cert este că am o cu totul altă atitudine față de hrană, păstrînd încă mentalitatea țării unde m-am născut și trăit 19 ani.
Un castronaș cu ugali și ceva lapte, o fructă și o bucată de brînză, sînt pentru mine un prînz consistent, fără să-mi treacă vreodată prin minte să-mi număr caloriile.
După cîte am observat toți sunt mulțumiți cu silueta mea și în privința asta nu trebuie să-mi fac bătăi de cap.

Cufundată în fotoliu, mîngîi cu tălpile goale covorul moale şi mă pierd în amintiri de acasă, ajungînd din nou la ziua de astăzi.
Aș vrea să vorbesc cu mama dar la ea este acum noapte și plus de asta trebuie să-i trimit mai întîi o telegramă care să o anunțe să se ducă la poștă.
După ce eu am plecat, s-a mutat înapoi în sătucul ei natal renunțînd la forfota și gălăgia orașului. Sînt liniștită în privința asta fiindcă rămasă singură la oraș știu că nu ar fi fost fericită, ea a făcut toate aceste eforturi doar pentru mine, a renunțat la familia ei și s-a mutat cu mine la oraș cînd ajunsesem la vîrsta de școală.
În rezervat nu există telefon ca să nu mai amintesc de electricitate care cred că niciodată nu va ajunge pînă acolo. Iar chiar dacă-i trimit o telegramă, pînă o primește și pînă ajunge mama la oraș mai trec cîteva săptămîni.
Plecatul la oraș trebuie plănuit cu mult timp înainte pentru-că nu în fiecare zi se găsește cineva cu mașină care să facă drumul atît de lung și mai sunt și alții care vor în oraș. Deci renunț la telegramă hotărînd să iau legătura cu mama mai tîrziu, și plănuiesc să adun noutăți cît mai multe pentru ea.
Ceasul din perete îmi ticăie insinuos o invitație pe canapeaua moale la care mă uit cu jind. Înfrîng ispita şi mi-aduc aminte de lada pe care am găsit-o în cămară și pe care tot amîn s-o deschid. De fapt, am aruncat o privire fugitivă la conținut, dar la vederea maldărelor de ziare vechi și foi îngălbenite, am amînat mereu o cercetare mai amănunțită, găsind tot felul de pretexte. Astfel, lada a rămas singură în hol și, de fiecare dată în drum spre bucătărie, mai adaug o vînătaie la glezne, împiedicîndu-mă obligatoriu de colțurile ei, care se lungesc special pe întuneric. Deci…. voi folosi ziua de astăzi transformîndu-mă într-un gîndac de hîrtie, în felul acesta îmi satisfac în sfîrșit curiozitatea, deși conștiința îmi spune să pun lada la locul ei. Dar…. era uitată și plină de praf în cămară, deci nu cred că cineva s-ar supăra dacă mă uit pe niște ziare învechite.
Îmi fac mai întîi un ceai aromat, mă înfășor într-o pătură moale și trag lada din hol spre fotoliu. Aprind cîteva din lămpițele care sînt împrăștiate prin toată camera făurindu-mi astfel o atmosferă plăcută și încep să caut printre ziarele îngălbenite.
Toate sunt datate cu zeci de ani în urmă, printre ele găsesc jurnale de modă vechi dar interesante, mai ales că acum avînd o idee despre moda de astăzi mi se par destul de reușite și din nou moderne.
Totuși caut mai departe, caut ceva care să-mi umple orele plictisitoare,nu știu de ce dar aștept instinctiv să dau peste vreo poveste care să-mi spună mai multe despre oamenii care au trăit cîndva aici. Arunc ziarele îngălbenite pe covor și apuc o pagină zdrențuită scrisă mărunt de mînă. Arată ca un jurnal, cerneala este deja foarte palidă și sper să pot descifra rîndurile scrise cu grijă.
În colțul de sus este scris data de 28 Octombrie.

Încep să citesc…….deja intru într-o sferă intimă, dar curiozitatea mea este mai tare și poate va fi totuși o după amiază interesantă…….

Sînt atît de agitat, nu știu cum să încep, trebuie să-mi ordonez gîndurile și nu pot decît dacă le aștern pe hîrtie….. Voi încerca să le iau pe rînd…..
A fost o zi mohorîtă astăzi, umezeala îmi intrase prin oase. În ultimul timp se repetă zilnic scenariul de afară, cerul este atît de mahmur încît străzile părăsite și-au schimbat culorile într-un gri spălăcit și doar cîte o umbră grăbită dispare, săltînd pe sub acoperișurile strîmbe.
În lumina slabă a felinarelor ploaia măruntă țesea o mantie argintie, acoperind sub poalele ei casele îmbibate de umezeala nesfîrșită…

(exact ca astăzi,…nimic nou…..îmi trece prin gînd….mai iau o gură de ceai dulce și citesc mai departe)………
Mă grăbeam pe sub ploaia penetrantă, ocolind bălțile ascunse în asfaltul crăpat. Mai aveam cîțiva metri pînă să ajung în sfîrșit acasă, simțeam prin găurile de la pantofi ciorapii uzi și nu aveam nici cea mai mică idee cum îmi voi usca hainele pentru mîine. Nu că mi-ar fi trebuit neapărat a doua zi, oricum nu știam dacă voi mai pleca undeva, astăzi toate încercările de a găsi ceva de lucru au dat greș. M-am învîrtit ore întregi prin oraș, în speranța de a găsi vreun chilipir, măcar pentru un prînz, dar nimeni nu avea nevoie de ajutorul meu.
În cîrciuma de la capătul unei fundături am reușit să primesc cîțiva cenți , ajutînd patroana să care cazanele de gunoi în spatele speluncii. În felul acesta mi-am potolit puțin setea, un prînz ar fi fost mult mai scump.
Ajuns acasă, m-am scuturat asemenea unui cîine ud deasupra preșului de la intrare. În holul spațios mirosuri de mîncare amestecate cu aroma dulce a parchetului ceruit mi-au adus aminte cît eram de flămînd iar stomacul mi se strîngea dureros. Aveam în fața ochilor frigiderul meu gol și căutam în gînd vreo conservă prin dulapuri. În cel mai rău caz îmi voi face un ceai fierbinte și mi-am adus aminte de cîțiva biscuiți pe care-i mai aveam într-o cutie.

Și totuși, de fiecare dată cînd ajung iar acasă mă bucur de apartamentul spațios, mă bucur de baia pe care nu trebuie să o împart cu nimeni, și în primul rînd mă bucur de cele două camere mari și luminoase unde mă pot mișca în voie.
Mi-aduc aminte cum stăteam înainte, am stat la prieteni cam vreo șase luni.
Roman este singurul și cel mai bun prieten pe care-l am, el mi-a oferit cămăruța lor fără să stea pe gînduri, dar era o soluție temporară, cămăruța de sub scară era atît de mică, încît ori stăteam tot timpul în pat, ori în picioare, pentru un scaun nu era loc, iar baia și ea foarte strîmtă, era mereu ocupată și veșnic plină cu rufe murdare, aruncate maldăr într-un colț. Nopțile erau agitate și gălăgioase, copilul lor plîngea des în timpul nopții, iar scara îmi duduia deasupra capului cînd unul din părinți cobora la bucătărie să ia un pahar de lapte sau altceva pentru cel mic.

L-am cunoscut pe Roman la orfelinat, dormeam în aceiași sală cu alți băieți fără familie. Visam împreună despre părinți, frați și rude și cum este cînd trăiești în mijlocul unei familii, dar mai ales cum este cînd poți spune cuiva mamă și tată. Eram cei mai buni prieteni dar sosise ziua să ne despărțim, Roman părăsind primul orfelinatul, cu planuri mari pentru viitor și cu promisiunea de a ne întîlni mai tîrziu. Un an după aceea, a trebuit să ies și eu în lumea străină, însă nu aveam încă o idee concretă, cum va fi viața în afara zidurilor ocrotitoare.

Scurt timp după ce Roman a plecat, am pierdut din păcate legătura cu el, dar acum șase luni cînd nu mai aveam nici o speranță să găsesc un loc unde să mă aciuiesc l-am întîlnit din întîmplare pe stradă.
Roman se maturizase, era acum bărbat cu familie, avea chiar un băiețel care-i semăna leit, dar tot același băiat vesel și pus pe glume rămăsese. M-a invitat imediat la el acasă oferindu-mi cămăruța de sub scară pînă îmi voi găsi ceva mai comod. Nici pînă în ziua de astăzi nu știu cum să-i mulțumesc de ajutorul primit atunci. Tot cu ajutorul lui Roman am găsit apartamentul acesta, unchiul lui se pare că plecase cu niște afaceri pentru mai mult timp în străinătate și astfel m-am mutat în apartamentul liber, chiria fiind deja plătită pentru doi ani înainte.
Orice dezamăgire din afară se recompensează cînd ajung acasă în împărăția mea!
Tocmai vroiam să iau cu asalt cele trei trepte care duceau la apartamentul meu, cînd o voce slabă dar melodioasă mi-a înfrînat pașii.
-Domnul Andrei, Domnul Andrei!
M-am oprit și întorcîndu-mă o recunosc pe vecina mea, Doamna Clemens, o femeie respectabilă, cu ochii albaștri ca cerul și părul alb ca neaua.
Am întîlnit-o de multe ori în hol sau la intrare și de fiecare dată era foarte drăguță, avea mereu un zîmbet sau o vorbă prietenoasă pentru mine.
Domnul Andrei!…aveți puțin timp să vă opriți și să mă ajutați?…….lampa mea din tavan! S-a ars un bec, iar eu nu mă pot urca așa de sus, mă apucă amețelile; spune zîmbind plină de speranță prin crăpătura ușii.
De unde îmi știe numele rămîne un secret al ei!
Bineînțeles că voiam să o ajut, una că nu aveam nimic important de făcut și a doua, este întotdeauna așa de drăguță și în același timp atît de fină, că-mi era imposibil să o refuz. Amînînd uscatul hainelor ude, intru la ea în apartament, știind că nu-mi va trebui mai mult de cinci minute.
În sufragerie era moleșitor de cald, peste tot se îmbulzeau, ca la anticariat, dulapuri și servante, măsuțe și scaune, fotolii și canapele, lămpițe de toate mărimile și tablouri pictate în ulei.

( mă uit prin cameră și lămpițele aprinse mă pun pe gînduri…)……încep să nu mă mai simt așa de comod!….

Doamna Clemens mi-a întins un bec nou, trăgînd în același timp un scaun tapisat de la perete scuzîndu-se că nu are scară.
Aruncînd o privire spre lampadarul din tavan îmi dau seama că și mie îmi trebuie ceva mai înalt pentru a ajunge la bec. Deci trebuie totuși să mă descalț și încerc să-mi ascund jenat degetele care-mi ies prin ciorapii rupți.
Ea se face că nu observă și privind pe fereastră bombăne ca pentru sine… nu se mai oprește ploaia asta!
Îi sînt recunoscător pentru discreție și dintr-un salt, am fost pe scaun. Deșurubez becul stricat și-l schimb cu cel bun, rugînd-o pe doamna Clemens să aprindă lumina, care m-a orbit pentru cîteva secunde. Mulțumit de treaba făcută, cobor de pe scaun împingîndu-l înapoi la perete și pregătindu-mă să ies.
Doamna Clemens, cu mîinile împreunate pe piept și cu un zîmbet fericit pe față, mă întrebă dacă nu vreau să iau puțin loc; și-a adus aminte că are cîteva lucruri pentru mine, dacă vreau, bineînțeles, să primesc.
Fără să aștepte un răspuns, dispare în același moment pe ușă iar eu, cu un răspuns nerostit pe buze, m-am lăsat pe un colț de scaun, fiind atent să nu ud perna tapisată cu pantalonii înmuiați de ploaie.
-Domnule Andrei, aud iar vocea din hol, în primul rînd te-aș ruga, dacă ești așa de drăguț, să iei dumneata friptura asta, care pentru mine este mult prea multă, spune Doamna Clemens, și apare cu o tavă uriașă, acoperită cu un capac din sticlă prin care se vede o friptură în sos, decorată cu ciuperci și morcovi.
– Am comandat-o astăzi, dar se pare că au înțeles greșit comanda, eu am spus pentru o persoană, ei, însă, au înțeles opt; este imposibil să o mănînc, știțI, la vîrsta mea, nu mai pot mînca așa de mult, iar ciupercile nu-mi ajută la digestie… Ar fi drăguț din partea dumitale, dacă m-ai scăpa de ea!
Îmi înghit cu greu saliva care-mi umple deodată gura și dau din cap că sînt de acord să o ajut, cărînd tava grea la masă.
-Aaaa, dar de fapt pentru altceva v-am rugat să așteptațI! Veniți cu mine vă rog pînă în dormitor,vreau să vă arăt cîteva lucruri pe care le am în șifonier și care s-ar putea să vi se potrivească, după părerea mea!
Și mulțumită de sine, grăbește spre ușă, ușoară, sprintenă, și plină de elan, iar eu mă amuz în sinea mea de entuziasmul ei, care o face să arate ca o fetiță. E de necrezut cît de vioaie și agilă este pentru vîrsta ei.
O urmez din curiozitate și ca să mai treacă și timpul.
În dormitor, o cameră foarte mare, cu un covor gros și moale în mijloc, se întinde de-a lungul peretelui un șifonier uriaș de culoare albă, ale cărui uși cu oglinzi ovale ajung pînă la tavan. Doamna Clemens deschide două uși din dreapta, dînd la iveală o mulțime de costume bărbătești, iar deasupra, în rafturi aliniate ordonat, pulovere, cămăși și tot felul de îmbrăcăminte bărbătească, suficientă pentru patru bărbați. Sub costume, așezate după culoare, stăteau la rînd: pantofi și cizme, toate curate și lustruite. Mă uit nedumerit, neștiind ce să spun….
-Da!….dumneata încă nu locuiai aici cînd soțul meu drag a plecat într-o expediție în Africa de unde nu s-a mai întors, spune ea cu glasul tremurînd. A dispărut, nimeni nu știe exact ce s-a întîmplat, am primit numai o veste de la Ambasada din Nairobi, toate căutările au fost fără succes; Leon, soțul meu drag, a dispărut fără urmă! Este aproape un an de atunci, am rămas singură în apartamentul acesta atît de mare, iar singură nu mă mai descurc așa de bine. Nu mai am pe nimeni!

( Nairobi!…Engare Nyarobie!, un dor neașteptat mă cuprinde!! )……..
Citesc mai departe…

ScuzațI, de fapt nu pentru asta v-am chemat! – spune încet și se scutură ca de un vis rău. Eu nu mai am ce face cu lucrurile acestea. La început nu vroiam să le dau, mă uitam zilnic la ele, le miroseam, le mîngîiam, dar acum, slavă Domnului, am găsit pe cineva căruia le-aș dărui cu cea mai mare plăcere. Vreți să probați ceva din ele?
După părerea mea ar trebui toate să se potrivească, aveți aceiași mărime, ca Leon.
Nu m-am așteptat la o așa veste și am rămas pentru cîteva secunde mut, soarta ei tăindu-mi entusiasmul serii care promitea să fie plăcută.
Mai mult ca să nu o refuz, probez o haină fină și moale, care se mula perfect pe corpul meu, destul de slab. Mă întorc spre ea cu o întrebare mută pe față.
Am știut, am știut, ochiul meu nu mă înșeală niciodată! – spune Doamna Clemens bătînd fericită din palme, ochii ei triști strălucind din nou de bucurie, și vorbind ca pentru sine spune alungînd cu palma o scamă invizibilă – vă vine ca turnată, pot să spun, vă vine chiar mai bine decît sărmanului meu Leon! .
Eu sînt amuzat și în același timp ușurat că și-a uitat tristețea, deja mă simt atras de felul ei simplu de a spune lucrurile așa cum sînt, fără sclifoseli cum fac de obicei doamnele înstărite, iar bucuria ei amestecată cu tristețe mă impresionează adînc.
Apoi ea trage grăbită dintr-un colț un geamantan enorm, îndemnîndu-mă să iau ce-mi place, chiar pe toate le pot lua, dar nu imediat, sînt prea multe! ….ce-aș spune să vin mîine, la cafea, și să iau restul?
Mă uit la ea, sînt din nou surprins de felul ei nevinovat, este atît de încrezătoare, arată atît de fragilă, simt nevoia să o apăr, dacă este așa cu oricine mă gîndesc, ce ușor ar putea cineva să profite de felul ei prietenos.
Nu știu ce să spun.
Pe de o parte mă bucur de hainele atît de bune și multe, niciodată nu mi-am putut permite să-mi cumpăr măcar o cămașă de calitatea celor din dulap, pe de altă parte, mă simt îndatorat și rușinat de dărnicia ei.
Ca și cum mi-a citit gîndurile, Doamna Clemens îmi apucă cu mîinile tremurînd brațul și, de data aceasta serioasă și tristă, mă asigură că, plăcerea cea mai mare pentru ea, este ca eu să mă folosesc de toate lucrurile din șifonier, mai ales că stau alături șI, deci, cu puțin noroc, poate vedea mai des hainele cunoscute……
Cum puteam spune nu?
Ea, strălucind din nou cu toată fața, îmi propune să-i spun pe nume și să las la o parte formalitățile.
– Numele meu este Cora, mi-ar face plăcere să mă numești așa și să lași la o parte „Doamnă”! Ai putea fi băiatul meu!
Și iar m-a convins într-o clipă !
Am fost imediat de acord și, dintr-o dată, din senin, m-am simțit foarte apropiat de ea, ca și cum o cunoașteam de-o viață.
Amîndoi ne-am apucat plini de rîvnă să îndesăm lucrurile în geamantanul pe care cu greu l-am dus pînă la ușă.
-Mulțumesc foarte mult Cora, am să încerc să găsesc loc pentru aceste daruri minunate și chiar am să mă schimb imediat, lucrurile mele sînt toate ude de ploaie, iar după aceea îți propun să încercăm amîndoi din friptura grozavă, mai spun, fiind singur încîntat de ideea venită.
–Este o idee foarte bună! spune Cora fericită, eu am să pregătesc totul și tu te duci acum la tine, să te schimbi.

continuarea pe siteul Bibliotecii de proză http://bibliotecacititordeproza.falezedepiatra.net/

autor Magdalena Chirilov, membră a proiectului Cititor de Proză


artist Magdalena Chirilov

Comentariile sunt închise pentru Haina de dar (primul capitol)

O istorie nespusă a cărților…

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Cartea este un asamblu de hartii, pergamente ori alte astfel de materiale, tiparite, legate ori indosariate intr-un volum. O carte este de asemenea o opera literara sau stiintifica, sau o parte semnificativa dintr-o astfel de opera. Cea mai veche si cea mai stiuta metoda de a transmite mesaje si povesti, era prin transmitere orala adica viu grai sau traditie, zicatoare. Atunci cand sistemele de scriere au fost inventate in perioada antichitatii, cele mai raspandite metode de scriere erau tablitele de lut si pergamentul, de exemplu, marile depozite de pergamente din interiorul bibliotecii din Alexandria. Pergamentele au fost mai tarziu inlocuite cu codexuri, adica carti legate cu snururi din piele sau funie, de forma cartilor din ziua de azi. Codexul a fost inventat in primele secole dupa Hristos sau chiar mai devreme. Se spune ca Iulius Cezar a fost cel care a inventat primul codex in timpul razboaielor galice, legand pergamentele in stilul acordeonului folosind paginile ca puncte de reper. Inainte de inventarea si adoptarea tiparului clasic, toate cartile erau copiate manual in manastiri specializate in carti, tocmai de aceea unele volume erau scumpe si unice. In timpul Evului Mediu, doar bisericile, universitatile si nobilii bogati isi permiteau carţi, care erau deseori legate cu lanturi pentru a preveni furtul lor. Primele carti foloseau pergamentele sau pielea de vitel pentru pagini, dar ulterior s-au inlocuit cu hartie. Mult mai tarziu in Evul Mediu, cartile au inceput sa fie produse cu tiparnite cu blocuri, unde o imagine era sculpata in lemn pentru o singura pagina, putand fi adaugata cerneala, reproducand mai multe copii ale aceleiasi pagini. Totusi, crearea unei intregi carti era un proces care cerea mult efort, avand nevoie de aceleasi blocuri de tipar sculptate de mana pentru fiecare pagina.
Cea mai veche carte tiparita este „Diamantul Sutra”, un text al volumului „Perfectiunii Intelepciunii”, gasita in 1907 de arheologul Sir Marc Aurel Stein intr-o pestera langa Dunhuang, in nord-vestul Chinei, la sfarsit scriind ca a fost tiparita pe 13 al celei de-a patra luni a celui de-al noualea an al Xiatong (adica 11 Mai 868 I.H), cu 587 ani inainte de Biblia lui Gutenberg. Actualmente, aceasta carte poate fi vazuta la British Library din Londra.
Inventatorul chinez Pi Sheng a creat o presa mobila din pamant ars aproximativ in anul1046, dar nu s-au gasit exemplare tiparite de el. Caracterele erau puse într-o tava unde erau aliniate cu ceara calda, apoi presa cu o scandura pana ajungeau toate la acelasi nivel, iar cand ceara se racea folosea tava de litere pentru a tipari pagini intregi.
Cel care a reusit sa popularizeze cu adevarat presa de tiparit cu litere din metal a fost Johann Gutenberg, un inventator de origine germana din secolul XV, astfel cartile au devenind mai accesibile si mai usor de procurat pentru cei interesati.

In secolele urmatoare s-au imbunatatit atat presa de tiparit cat si conditiile de libertate a presei prin relaxari treptate a legilor restrictive. In mijlocul secolului XIX, s-a inceput tiparirea cartilor pe un nou tip de hartie, facuta din pulpa (celuloza si lemn), aceasta a fost introdusa pe piata deoarece era mai ieftina si astfel s-a putut realiza romane ieftine, manuale scolare si carti din orice domeniu, ducand la un salt al alfabetizarii in natiunile industrializate si a usurat raspandirea informatiei in timpul celei de-a doua revolutii industriale.

Totusi aceasta hartie din pulpa continea un acid care facea un fel de foc lent, care ducea ulterior, la distrugerea hartiei si a cartilor.
Tehnicieni mai vechi foloseau role din calca pentru a neutraliza acidul din pulpa. Bibliotecile de azi folosesc deacidifiarea in masa pentru colectiile lor mai vechi. Cartile care au tiparite intre anii 1850 si 1950 sunt in risc de distrugere, cele mai noi fiind tiparite pe hartie fara acid (alcalina).

Ingrijirea corespunzatoare a cartilor tine cont de posibilitatea schimbarilor chimice asupra copertii si a textului. Cel mai bun mediu de pastrare a cartilor, este mediul cu lumina redusa, sa nu fie sub actiunea directa a luminii solare, la temperatur joasa si umiditate moderata. Cartile, in special cele grele, au nevoie de susţinerea volumelor din imprejur pentru a se menţine forma, tocmai de aceea, cartile sunt grupate dupa marime si greutatea acestora.

A mentine o biblioteca intr-o stare buna, era privilegiul printilor, celor avuti, manastirilor si altor instituţii religioase dar si a universitatilor. Odata cu aparitia cartilor cu coperţi de hartie ieftine de la inceputul secolului XX s-a ajuns la o explozie a publicatiilor populare, devenind si mai accesibile pentru oameni obisnuiti.
In secolul XX, bibliotecile au fost nevoite sa faca fata unei rate mari de publicari din ce in ce mai mari, numind-o ulterior, explozia informationala. Inventarea publicarii electronice si a internetului a facut ca multe din informatiile noi sa nu fie tiparite in carti, ci disponibile online, printr-o biblioteca digitala, pe CD-ROM sau sub forma Ebook adica carti electronice. Aceasta insa, nu a facut viata mai usoara, nici pentru edituri, nici pentru bibliotecile din intreaga lume caci publicatiile pe hartie nu si-au redus volumul.
Au existat insa si alte dezvoltari in procesul publicarii cartilor, tehnologii precum „tiparirea la cerere”, care au facut viata mai usoara pentru autori mai putin cunoscuti care doreau sa-si faca opera literara disponibila pentru o audienta mai mare.
„…In afara de carti nu traiesc decat dobitoacele si sfintii: unele pentru ca nu au ratiune, ceilalti pentru ca o au intr-o prea mare masura ca sa mai aiba nevoie de mijloace auxiliare de constiinta…” Petre Tutea-

autor Satanista666, moderatoare a grupului „Tinerii scriitori” din cadrul proiectului Cititor de Proză


Data naşterii 02.09.1988
EXPERIENŢĂ

PROFESIONALĂ

2007-2008- dresor si ingrijitor animale in cadrul asociatiei „Gaia”.

2008-prezent  – operator calculatoare.

EDUCAŢIE ŞI FORMARE 2003-2008 – Colegiul Tehnic „NICOLAE TITULESCU” profil – Designer Vestimentar.

1995-2003 scoala generala „CONSTANTIN BRANCUSI”.

APTITUDINI ŞI COMPETENŢE

PERSONALE

Cursuri de informatica, cursuri de calificare profesionala „acar, revizor de ace, pazitor de bariera, manevrant”  in cadrul CFR Marfa.
Limba maternă Romana
Limbi străine cunoscute Limba engleza

Citit- avansat

Scris – avansat

Vorbit – avansat

Limba franceza

Citit – mediu

Scris – mediu

Vorbit – mediu

Limba japoneza

Citit – mediu

Scris – mediu

Vorbit – mediu

Aptitudini şi competenţe artistice Literatura (povesti publicate in revista liceului 2004), desen artistic (expozitie de arta 1999), membru de onoare al Bibliotecii  Medgidia.
Aptitudini şi competenţe organizatorice Experienta in coordonarea si conducerea activitatii  in cadrul unui grup, comunicativa, spirit de echipa.
Hobby Sport (echitatie, gimnastica, artele martiale) literatura, calculator, desen, istorie (in general civilizatiile disparute), limbile moarte (latina, greaca, egipteana veche etc.).

Comentariile sunt închise pentru O istorie nespusă a cărților…

Divanul scriitorului cu cititorii săi

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

– Erminius (personaj principal), Sunt, sau mi se pare mie că sunt, un personaj destul de controversat, ori, hai să zic, un complexat, un  ins cam interiorizat şi greu de înţeles, (desigur, pentru cititorii  care se interesează de mine), şi despre care nu pot să-mi dau prea bine seama ce se vorbeşte-n lumea asta, căci autorul are  grijă să nu-mi spună, şi – drept să spun, – nici nu mă prea interesează. Din câte mă cunosc nu sunt prea vorbăreţ, nici nu mă bag în vorba altora fără de rost, da-mi place foarte mult să ascult, aşa, ce mai spun şi ceilalţi despre mine, despre ce mi se întâmplă în povestiri, etcetera…

Dacă ar fi să-mi spun povestea vieţii mele, ei bine, nici nu cred c-aş şti prea bine cu ce să-ncep. Multe evenimente palpitante nu-mi amintesc să fi trăit; enorm de multă banalitate a fost în viaţa mea, totul mi se pare confuz acum, nici nu mă simt atât de lucid încât să descriu amănunţit tot ce a fost, ori ce se va fi întâmplat prin jurul meu,dar dacă tot insişti atât de mult să-ţi povestesc, voi spune…

Sau, mai precis, nu pot să cred că EU sunt cel care vorbeşte ci AUTORUL, cum să-i spun celui care a scris această carte şi pe care eu, ca personaj, nu pot să mi-l imaginez măcar…

Dar, pe de altă parte, ce necaz, că tocmai EL m-a procopsit cu o mulţime de vieţi, interioare, sau exterioare, succesive, independente, mă rog, cum i-a venit şi lui… M-a introdus, din câte ştiu, într-o mulţime de povestiri, nuvele, schiţe, ba chiar şi într-un roman neterminat, în manuscris… M-am pomenit intrat într-o complexitate de situaţii, care de care mai bizare aşa că, – dacă sunt sincer (cu mine însumi, dar mai ales cu voi), şi tot nu văd de ce n-aş fi, – să relatez exact ce mi s-a întâmplat de-acum trei ani să zicem, mi-e greu, de nu chiar imposibil să-mi amintesc…

Totuşi, de mă-ntrebaţi cum de se întâmplă că ştiu ce vrea autorul să spună prin mine? Habar nu am! Probabil c-o fi vreo problemă legată de subconştient… Nu ştiu, şi nici nu vrea să ştiu… Dar cel mai sigur sunt că nu-mi place să văd în ce fel de situaţii mă pune uneori. Oh, dacă m-ar asculta şi pe mine, măcar o dată, ce bine-ar fi! Dar nu!…  Nu vrea nicicum să ţină cont nicicum şi de părerea mea!

Îmi porunceşte tot timpul să tac, să-mi văd de treaba mea, şi să ascult de el că altfel… altfel ce? Să mă suprime cumva? Ah, ce idee… Doar dacă renunţă cu totul la literatură, şi eu nu pot să-l văd în stare de un asemenea sacrificiu, numai pentru plăcerea mea! Dar nici eu nu pot prea mult să fac în interesul meu! Orice i-aş spune sau aş  face, el pur şi simplu mă ignoră… şi-atunci cum să acţionez? Să protestez, să-mi chem în ajutor şi alte personaje aflate  în situaţii la fel, de nu şi mai penibile decât acele în care mă aflu eu? Mi-a dat prin gând o dată, chiar să lupt pentru crearea „Asociaţiei personajelor persecutate ilegal de autori”? Dar oare pe cine mai pot conta? Nu ştiu, sincer să fiu, nu pot să ştiu şi pace!

Dar situaţia asta penibilă nu poate dura la infinit! Mă simt precum un sclav, la dispoziţia totală a unui afurisit de autor! Dar oare ce crede că-s eu, o cârpă, un obiect fără valoare, un ceva insignifiant cu care poţi face ce vrei şi ce nu vrei? Dar ce, eu chiar să nu am nici un drept la o opinie personală măcar, nici când e vorba de viaţa mea şi de destinul meu? Cum crede oare că se poate juca aşa cu sufletul meu, cu existenţa şi cu fericirea mea? Mi-e greu, mă simt oribil, drept să-ţi spun!…

Ei, dar uite că strădania mea, de a mă face înţeles şi ascultat nu a rămas fără răspuns. Autorul meu a catadicsit până la urmă, ca să mă ia şi pe mine în seamă, şi nu numai atât, chiar să-mi răspundă. (uşor ironic) Sunt onorat!…

– Sofrolianus, (autor omiscient); Stimate domn, mult prea nerecunoscător! Îţi reproşez, cu o legitimă şi categorică indignare, afirmaţiile făcute la adresa mea! Cum, chiar să nu ştii că ai putea să-mi fii şi fiu? Un fiu doar născocit, dar totuşi fiu ieşit din mintea mea! Cum poţi vorbi aşa cu un părinte!?… Cum poţi să-mi reproşezi destinul pe care ţi l-am hărăzit? E dreptul meu de autor! Eu te-am creat, tot eu pot să te şi omor, dacă interesul povestirii mele o va cere! Şi fără nici un regret, să ştii!…  Şi nimeni pe lumea asta, nu poate fi în lumea asta, în stare să mă condamne!… Ei, chiar aşa ceva mi-ar trebui!

Dar dacă totuşi mai insişti, hai să-ţi explic! Nu-i chiar aşa de simplu cum vrei tu! Te înţeleg, ai vrea să ai şi tu o existenţă confortabilă, fără probleme, cu lux, călătorii turistice în locuri de vis, de care nu am cunoştinţă decât din filme documentare pentru cei naivi, (ori din cei bogătani, din care desigur, nu fac parte), etc. Ai vrea să fii unul din cei invidiaţi de cei mai mulţi din cititorii mei… Te cred, dar nu acesta-i planul meu! Eu am nevoie, cum să-ţi povestesc, de un conflict interior, de luptă cu Destinul, m-ai înţeles? Eu am nevoie, – la fel ca tine de altfel, – de succes, dar nicidecum de unul obţinut prin mijloace facile, din care n-ai avea nimic de învăţat… Ori cine crezi c-ar vrea să-şi piardă timpul cu-o povestire despre unul care nu a făcut nimic pentru succesul său? Ce editor crezi c-ar risca să-şi piardă banii investiţi şi cititorii doar pentru tine şi confortul tău interior? Eu unul, sincer spun că NU!…

În consecinţă, poţi să-mi spui ce vrei, tot nu te-ascult! Trăieşte-ţi viaţa cum Eu ţi-am hotărât-o şi lasă-mă să scriu în linişte! E clar?… Eu am nevoie acum de inspiraţie şi de idei subtile, nicidecum de frustări aiurea cum văd că-s ale tale, aşa că termină, te rog şi mai slăbeşte-mă!

Cu bine! Acum te las…

– Harmonius (critic extrem de exigent); Dumnezeule, cu ce aiureală de text eu trebuie să-mi pierd timpul acum! Cine m-a pus să-l iau în mână, şi oare ce  m-a determinat să-l „lecturez”?…  De parcă n-aş avea ceva cu mult mai important în viaţa mea! Dar vezi, nu prea mai am ce face, dacă mi-am impus să fiu un critic „cult”, un om care să ştie să se arate „important” în societate, care să fie ascultat şi respectat de cei cu care stă de vorbă despre literatură-n general, despre romane şi povestiri filosofante, mai ales! Apoi, mai am de scris şi un articolaş, sau o recenzie, cum să-i mai spun, ce mi l-a solicitat deunăzi bunul meu amic… Şi i-am promis să-l scriu, şi-acum chiar trebuie să mă ţin de cuvânt, c-aşa e bine şi frumos… Dar vezi, scriitorul despre care scriu, de-o vreme, nu pot să-i spun direct, că ştiu cum s-ar înfuria, şi nici nu-i cazul, a scos o carte pe care, cum să-i spun, mi-e greu, aproape imposibil s-o citesc. Aşa că…

Are un stil din ce în ce mai contorsionat, să nu zic mai confuz, c-aşa văd că se scrie mai nou, ce zic mai nou, că-i stilul consacrat deja de-un secol şi mai bine… Şi nu-l pot suporta, dar nu-i prea bine ca să se ştie asta, c-aşa e societatea de azi, pretenţioasă, observă imediat când nu mai eşti „la modă”, te judecă, te crede învechit, mai rău, nepriceput, şi asta-i cu mult mai grav. Deci…

Cât despre personajul principal, aici e-aici, mi-e cel mai greu să-l caracterizez, e cam ca autorul lui, sucit, nepriceput, nehotărât, aproape autist în unele împrejurări când i s-ar cere o acţiune fermă, şi asta-l face să intre în multe încurcături din care nu mai poate ieşi… Astfel că Sofry – despre el e vorba, cred c-ai înţeles deja, un ins din categoria celor „fără calităţi”, un fel de „mister K.” dintr-un roman celebru pe care nu mă îndoiesc că l-ai citit de multă vreme, s-a hotărât să iasă din anonimat. Dar cum s-o facă?

Societatea de astăzi, vezi, e ca un fel de labirint în care o masă amorfă de inşi fără prea mari posibilităţi de remarcare publică, se străduieşte din greu şi fără prea mult succes, s-atragă atenţia celorlalţi asupra sa. Desigur mijloace ar mai fi, – acum oricine ştie manevra sistemul de comunicaţii prin internet, sau cel cu telefoane celulare ori prin mesaje se-me-se, ori es-e-mes, cum se mai zice-n limbajul popular, poate intra pe fir sau pe ecranul vreunei televiziuni ca să-şi anunţe întregii lumi voinţa şi dorinţa lui. Problema e, cum să se facă ascultat, cum să fie băgat în seamă? Un lucru nu prea greu la prima vedere, dar totuşi foarte dificil… Căci faima vine pe neştiute, te pune în centrul atenţiei publice o vreme, dar tot aşa de repede poate s-apară alt ins, mai insistent, mai cu idei şi care cum, necum, se face remarcat şi te afundă iarăşi în anonimat!… E concurenţă teribilă pe firnamentul media, un fel de caleidoscop multicolor, un labirint din care nu mai poţi ieşi…

Şi-atunci, ce-ţi mai rămâne decât să inventezi ceva senzaţional, ceva de care lumea să afle cu uimire, s-o ţină-n încordare cu un „suspense” bine gradat, cu zvonuri neconfirmate la început, apoi cu-n incident stupid dar bine plasat, în fine cu un scandal iscat aparent spontan, cu tunete şi fulgere, cu scene tari, şi care va dispare la fel de brusc cum a şi apărut.

Dar, să mă-ntorc acum la textul meu… Să scriu ceva interesant despre ceva  ce nu mă încălzeşte cu nimic… O grea povară pentru mine, drept să-ţi spun, dar ce-aş putea să fac? Simplu! Să îl refuz şi pace bună! Dar vezi că nu se poate! De ce? N-o să-ţi explic acum, nici nu e cazul!… Să mă străduiesc atunci să inventez eu ceva în contul autorului, ceva care să-l prezinte într-o lumină mult mai favorabilă decât e el, ar însemna să-l pun în cea mai mare dificultate pe cititorul inteligent, care ca mine, de altfel, aşteaptă de la un critic respectat, un cuvânt cu-adevărat lămuritor. Şi nu cred că e cazul să-i înşel aşteptările că risc să-mi compromit şi numele şi credibilitatea… Sau, dimpotrivă, să-mi spun limpede crezul, şi să-mi câştig vrăjmaş pe viaţă… E riscul meseriei că să-i fac… Mă mai gândesc…

– Anominus (cititor fără pretenţii prea mari…) Chiar ieri un prieten bun, mi-a oferit o carte, să mai citesc ceva, mi-a zis, că mă prostesc de tot! El nu pricepe că nu am vreme de pierdut cu fleacuri de-astea ce nu-mi aduc nici un folos… Când viaţa mi se pare că e atât de complicată, când trebuie să lupt pe toate căile posibile ori mai puţin, să mă căpătuiesc şi eu cumva! Dar hai să-i fac hatârul, dacă tot ţine atât de mult la asta… Să mai citesc ceva, chiar şi în rate, câte vreo cinci, chiar zece pagini pe zi, să văd în cât timp aş putea să termin cartea asta ce mi-a dat…

Dar cum să-i spun, mă plictisesc grozav, că nu pot să văd nici măcar o acţiune limpede, că sunt multe vorbe pe care nu le prea pricep, că e prea multă teorie de doi bani, cu prea multe sucituri în gândul său… Şi avansez aşa, încet, cu ocolişuri, îmi pare a fi precum un drum de ţară desfundat, cu multe gropi, mulţi bolovani, şi mult, prea mult noroi în calea mea…

Iar personajul principal… Nici nu mai vreau s-aud de el, un fel de terchea-berchea fără de nici un rost, se-nvârte şi el pe-acolo, pierde vremea ca un neisprăvit ce nu ştie ce vrea… Aştept de două capitole să se întâmple ceva cu el, degeaba, parcă tot stă în loc, iar timpul i s-a oprit în jurul unei întâmplări de ne-nţeles, s-ar zice că aşa o fi modern, pe naiba… Să nu mă-mbrobodească pe mine savanţii, învăţaţii ăia care tot se dau mari cu ştiinţa lor, câtă o fi, că tot nu-i cred! Nu-i asta realitatea pe care eu o ştiu şi-n care-mi place să trăiesc!

Cât despre ce-aş vrea eu ca să citesc, vă spun! M-aştept să văd o povestire clară, coerentă, din care să-nţeleg şi eu ce se petrece şi de ce, cum pot să se rezolve probleme dificile de viaţă, aşa cum de exemplu am şi eu destule, şi cărora nu le pot găsi o rezolvare imediată…Şi-atunci… La ce bun să-mi pierd vremea?

Dar iată, un articol ce mi se pare a fi interesant de comentat, căci criticul CUTARE, pe care îl respect şi îl consider pe deplin creditabil, căci tot ce-a scris până acum chiar m-a convins de adevărul său, ei bine, văd că scrie un articol aproape elogios despre romanul de neînţeles cu care-mi bat capul acum! Să-l cred, să nu îl cred?…Ce să mai spun?  Dacă ar fi să cred ce-mi spune cartea mie, ar fi mai bine să-mi caut altă ocupaţie cu mult mai profitabilă, să merg la munte, sau la mare, mai bine să zic, pe-o insulă pustie să stau decât să mai citesc asemenea istorii fără sens…

– Excelentissimus (un cititor extrem de exigent), În fine, iată că mi-a fost dat şi mie să găsesc ceva interesant. De câtă vreme aşteptam un asemenea prilej… La început am crezut că-n cartea asta e vorba numai de ceva banal, fără pretenţii mari dar, de abia acum constat că textul cu care mă delectez, conţine un adevăr ascuns, ce-i drept, zic eu, însă deosebit de important… Până la urmă cred că e vorba de o taină, de un mister al unui ins, pe cât de banal în aparenţă, pe-atât de înţelept în sinea sa… E drept că el nu-i prea uşor de înţeles de cititorii mai grăbiţi, preocupaţi cum ştiu că sunt, de cele materiale… Bine-nţeles, nu mă prenumăr printre ei, iertată-mi fie aroganţa!

Am înţeles mai bine-acum, (ori numai cred c-am înţeles?) ce-nseamnă lupta pentru-un ideal, pentru ceva sublim, precum atunci când simţi că eşti înconjurat de-un zid imaterial – dar Doamne, cât de rezistent – al lumii înconjurătoare, când ţi se totul pare greu, vâscos, fără ieşire către ceva cu-adevărat superior… Când personajul meu, (consider că mi-l pot şi asuma, atât îmi pare de asemănător mie însumi…) în ce priveşte lupta lui fără speranţă-n aparenţă, dar cât de înduioşător în felul său, de cum să zic… perseverent, chiar încăpăţânat, când este vorba să atingă-un ţel pe care-l merită din plin… Dar pot să înţeleg şi rezistenţa mediului social, când va fi vorba să accepte, până la urmă, şi valoarea unuia care prin tot ce face, în aparenţă doar, nu merită nici de cum locul modest, ascuns aproape, în care i-e sortit să vieţuiască…

Dar astea nu-s decât opinii, modeste-n felul lor… Îmi fac doar datoria să îl felicit pe autor şi… dacă ar fi posibil cumva, să-l fac să şi cunoască gândurile mele, aş face-o bucuros… dar încă nu văd cum…

– Erminius (din nou) Prin ce mi-e dat să trec, prin voia Autorului atotputernic! M-am resemnat să nici nu mai aştept nimic, chiar mi-e tot una! Ce-aş mai putea dori? Prin câte experienţe de viaţă am trecut, prin câte accidente de tot felul, incidente nu mai spun, conflicte interioare, hăituiri, procese infernale, prizonierate fără de sfârşit, peripluri prin spitale, un nesfârşit pustiu de străbătut într-un decor anost, un simţământ acut de plictiseală nesfârşită… Cui să mă plâng, de ce, şi cine m-ar mai crede pe cuvânt? Cine să aibă timp şi de pustiul meu interior, când tot ce văd în jurul meu, multiplicat la nesfârşit, nu-i decât un coşmar interminabil pentru cei mai mulţi pe care îi cunosc… Şi nimeni, sau aproape nimeni nu se plânge, nimeni nu are nimic de spus, sau chiar dac-ar avea, nu are cui şi nici de ce să se destăinuiască… Mai bine mă afund în mine însumi, şi-i las pe toţi să facă ce vor vrea, să nu mai ştiu nimic de nimeni, şi fie ce va fi, nu îmi mai pasă…

– Excelentissimus: Să fie barem „autorul” mulţumit!

– Sofrolianus; Adânc dezamăgit mă simt… Cartea pe care tocmai am văzut-o în vitrine, după atâta trudă, timp pierdut şi frământări interioare, şi care, drept să spun, abia acum văd că mă reprezintă cu adevărat, provoacă reacţii din cele mai şocante. Criticul Cutare, pe care-l ştiu pretenţios şi cât se poate de obiectiv, scrie frumos, chiar prea frumos de cartea mea, dar dacă stau s-analizez ce zice-n amănunt… Găseşte atât de multe inconsecvenţe, pe care – sincer spun – nu le mai regăsesc în text. Desigur, nu pot să mă aştept la o reclamă, chiar dacă n-ar strica de loc aşa ceva în ziua de-azi, când tot mai rari sunt cei ce mai deschid vreo carte cu gândul de-a mai zăbovi asupra ei în mod serios. Acum sunt alte vremuri, nu e timp… Dar nu-i pot pune la-ndoială nici buna credinţă, şi nici obiectivitatea…

Pe de-altă parte, un cititor pe care-l ştiu de felul său, materialist la culme, mi-a spus c-a răsfoit volumul meu la librărie, se scuză că nu l-a prea interesat, şi – printre alte păreri de-acelaşi fel, mi-a şi trântit-o brusc, de ce-mi pierd vremea şi banii cu ceva atât de nefolositor mulţimii…

Alt cititor, mi-a şi telefonat spunându-mi cât de mult l-a impresionat tragedia vieţii personajului meu principal, de care mai că şi uitasem între timp. Să-l cred, să nu îl cred, cât e de sincer oare? Poate ţinteşte altceva cu vorba asta fără rost, cine mai poate şti?…

Din altă perspectivă, librarul meu m-a informat că se şi vinde cartea mea, destul de bine… Că, să mă bucur de succes, că-mi ţine pumnii la mai mare… Să fie chiar aşa? Nici nu mai ştiu. Rog cititorii să mă scuze… Voi reveni, probabil, cu alt volum… Dacă va ţine soarta şi cu mine…

Desigur, doar mă ţin de glume, nici gând de aşa ceva… De unde să mă pomenesc cu-aât de mult succes de public în lumea asta care – de o vreme, – constat că tot mai rar îşi pune ochii pe un text…

Chiar şi ziarele, constat, cam de mai multă vreme, că au un alt format; textele sunt  din ce în ce mai scurte, cu propoziţii şablon, şi – neapărat – un spaţiu cât mai larg pentru fotografii… să fie-acolo… desigur, e ceva foarte bine gândit aici. Texte prea multe produc – se pare – cititorului, un efort intelectual prea greu de suportat. Deci, texte cât mai directe, idei simpliste sau, dacă se poate, chiar deloc. Totul să se rezume la „senzaţional” – adică, altfel spus, cât mai aproape de „senzaţii”, de cotidian. Şi aceasta, curios, chiar când este vorba de reviste cu caracter literar. De bună seamă, voi evita să vă să ofer aici exemple…

– Anonimus: E totul deci atât de relativ… Nici nu ştii cât de greu îmi vine ca să mărturisesc dificultatea în care mă găsesc când mă trezesc citind un text din care nu pot să  înţeleg nimic. Sau, hai să nu exagerez, aproape nimic… Când cineva crezând că mi se destăinuieşte îmi relatează tot felul de situaţii prin care afirmă că a mai trecut cândva şi din care afirmă că eu aş avea multe lucruri de învăţat. Şi îmi pretinde să-l mai şi cred!… Dar dacă stau să mă gândesc, constat că toată  povestea asta a lui, nu pot găsi decât lucruri arhicunoscute, prin care orişicine cred că a şi trecut şi nu numai odată. Ori eu acum am nevoie de lucruri inedite, ciudate, care să mă facă să tremur de emoţie, nu numai de… impresii cum le are orişicine… De senzaţii tari am acum nevoie, dacă e să mă exprim mai clar!

– Erminius: Dacă  te referi la ceea ce trăiesc eu, să fie clar! Nu eu sunt acela care ar reuşi să te lămurească.  Mă mulţumesc cu ce trăiesc în cercul meu îngust de interese, şi atât! Păstrez totul pentru mine. Vorbeşte mai bine cu autorul meu dacă chiar vrei să ai parte de senzaţii tari! Eu numai le trăiesc pe ale mele, – şi încă pe cont propriu; n-am de ce să-ţi livrez impresii neprelucrate, aşa pe degeaba. Cred că e mai bine să te descurci cum vrei, cu trăirile tale, dacă le ai cumva!…

– Anonimus; Ia ascultă! Nu încerca să mă ironizezi că nu-ţi va merge cu mine!

– Erminius: Nici nu mi-a trecut prin cap aşa ceva. N-am de ce să ironizez pe nimeni fără motiv. Mai ales când…

– Anonimus: Când ce?

– Erminius: Când ai ocazia să trăieşti doar aşa, la suprafaţa evenimentelor. Când te laşi dus de val, când nu te implici în nimic… Când ai impresia că tot ce ţi se întâmplă este cumva aşa, la voia întâmplării, fără nici un fel de logică, oricât de ascunsă ar fi aceasta. Deşi – desigur – este numai o impresie înşelătoare, ca atâtea altele.

– Anonimus: Mi se pare destul de deprimant ce-mi spui. Poate că numai literatura în sine nu ajunge. Poate că mai trebuie ceva, dar nu-mi prea dau seama anume ce… Ceva care să ajungă în adâncimea sufletului meu. Numai că vezi, nu prea sunt obişnuit cu asemenea experienţe – să le zic „existenţiale”. Vorba unui dicton de pe vremuri: „prea multă minte strică”. Mi se pare mult mai comod să te laşi dus de val. Să nu-ţi faci nici un fel de probleme… Să laşi evenimentele să se scurgă în voia lor, să acţionezi numai atunci când crezi căe absolut necesar, pentru a ajunge la împlinirea unui scop, cum să zic… imediat, iar apoi să aştepţi desfăşurarea faptelor până la sfârşit… Numai că, spre deosebire de literatură, unde, de multe ori, hazardul este „dirijat” din umbră de voinţa autorului, în realitate, lucrurile sunt mult mai complicate. De multe ori vei avea senzaţia că lucrurile se petrec pare-se la voia întâmplării, că nu le dirijează nimeni, iar la urmă, când este să faci bilanţul, să constaţi că practic, ai bătut pasul pe loc. Că nimic din ce ţi-ai propus nu se mai realizează. Şi atunci trebuie iar să-ţi pui nădejdea în viitor… care se dovedeşte a fi la fel de iluzoriu.

– Excelentissimus: Ceea ce mă intrigă pe mine este că totuşi că, în pofida confuziei de care vă plângeţi voi, realitatea nu mi se pare a fi chiar atât de haotică precum pretindeţi voi. Până la urmă, dacă priveşti lucrurile în desfăşurarea lor, vezi că totuşi, ceea ce vrei să se petreacă, până în final, totuşi, se va împlini. Desigur, nu întotdeauna aşa cum  îţi doreşti. Realitatea presupune şi existenţa eşecului, ba într-o măsură mult mai mare decât ne-am dori noi să fie.

– Scepticus: Aceasta se petrece mai ales atunci când nu îţi doreşti îndeajuns să ţi se împlinească, sau nu depui suficient efort, ori – pur şi simplu – nu ai destul noroc. Mai sunt  şi alte circumstanţe la care nu e momentul să mă refer acum. Ca personaj – să zicem, clasic, evoluţia îmi pare a fi destul de previzibilă, să nu zic chiar liniară. Sunt câteva trăsături dominante care se dezvoltă mai mult sau mai puţin. Uneori personajul traversează  crize de tip existenţial, când pare că nici el nu prea ştie pe ce cale să o ia. Asta poate fi şi din cauze – să le zicem, – de ordin social. Când în calea omului, spre propria perfecţionare, apar piedici, unele destul de greu de depăşit. Sunt unele forţe care se opun, chiar foarte puternice. Când un personaj reuşeşte să se remarce în societatea sa, intră aproape automat, în conflict cu cei care doresc să atingă şi ei acel loc privilegiat. Asta mai ales când are de învins un adversar cu o personalitate mult mai puternică decât a lui. Care nu înţelege să se lase mai prejos de apariţia unui intrus. Care are aliaţi puternici în domeniul său de activitate…

– Anonimus: Nu cred că înţeleg prea bine ce vrei să spui… Aş dori să încerci să te exprimi aşa, mai pe înţelesul meu…  Cred că vrei să-mi spui ceva despre lupta pentru afirmare a personajelor. Care uneori este barată de împotrivirea concurenţilor lor.

– Scepticus. Asta cam aşa e. Nu cred că era prea greu de înţeles asta.

– Anonimus: Desigur, că nu. Numai vezi că, unii se descurcă destul de uşor în acest caz, mai ales dacă sunt obişnuiţi să lupte pentru afirmarea lor, neţinând prea mult seamă de… spiritele mai sensibile, dacă e să le numim aşa. Care şi ele, ar avea atunci nevoie de ajutor.

– Excelentissimus: Care înţeleg că nu se mulţumesc cu literatura facilă de tip comercial, ci au aspiraţii mult mai înalte. Deşi, şi dintre aceştia, par să fie din ce în ce mai puţini. Dar, cred eu, ei sunt aceia pentru care autorul serios trebuie să se străduiască cel mai mult. Desigur, dacă este în stare să le spună ceva cu adevărat esenţial. Mai ales într-un spaţiu public în care erorile circulă nestingherite de nimeni şi de nimic. În care, reclama cea mai deşănţată ţine loc de valoare.

– Scepticus: O fi cum spui, dar cum să afle bietul cititor care dintre cărţi îl învaţă cu adevărat şi care îl induc în eroare? În care să aibă – cu adevărat – încredere? Pe care să le aleagă, de care să se ferească? Care anume îi aduc lumină în cuget, şi care mai mult îi întunecă ochiul minţii? Răspunsul nu e prea greu de dat; cele care întunecă gândirea formează marea majoritate, şi, din păcate, nici afirmaţiile mele nu constituie o excepţie în acest sens. şi eu sunt în căutarea unui răspuns potrivit, dar iată, cine să mi-l dea?

– Anonimus:  Eu nu, în nici un caz. Mai caută şi-n altă parte, deşi – trebuie să recunosc că tare mi-aş dori să fiu eu acela care să ştie şi să-nţeleagă totul! Deşi, cred că mai bine este să citeşti chiar tu, ce te interesează, şi ce nu înţelegi prea bine să regândeşti cu capul tău. Poate cu nu va fi chiar ce doreşte autorul să exprime-acolo, dar măcar, te vei afla aproape de gândirea lui. Mai greu este cu textele făcute-anume să ne-ncurce. Sunt şi enigme pe acolo, bine gândite, care tâlcul şi-l ascund. Dar sunt şi texte care, – sincer să spun, – n-au nici o noimă, chiar dacă ar părea  să aibă măcar una. Aici mi se pare că autorul chiar nu prea ştie nici el ce doreşte a spune, ori a intrat într-o înfundătură logică, fără ieşire şi ne lasă pe noi, bieţi cititori, să ne frământăm mintea să o aflăm.

– Scepticus: Nu-mi dai exemple?

– Anonimus: Ei, asta nu. Le vei găsi, desigur, dacă doreşti şi te străduieşti să ţi le cauţi. Nici nu-i prea greu… dar nu asta-i problema… Când realitatea însăşi pare necuprinsă, atunci cu-adevărat e greu de noi. Când căutăm, fără de preget, o ieşire din mizeria unei existenţe care ni se pare sens, când nu găsim nici o ieşire labirintul care ne înconjoară deşi nici nu-l vedem… Când cei care ar trebui să ne arate drumul bun, îl ţin ascuns dar numai pentru ei…

– Scepticus: Mă tem că vrei prea mult… Eu cred că autorii cei mari chiar ştiu ce fac… Sunt lucruri dificile de înţeles dar care, – când vrei să le explici pe îndelete, le mai simplifici, fără voia ta… Şi-atunci sensul ascuns dispare,  printre atâtea variante… Şi cred că e mai bine ca să le laşi aşa cum sunt… Să le explice alţii, dacă ştiu…

– Anonimus: Iar eu, atunci, eu cum rămân?

– Scepticus: Ei, tu rămâi aşa cum eşti… Şi mai citeşti, mai înţelegi, mai nu… Nu cred că e nevoie să-ţi faci probleme pentru aşa ceva… Deşi, dacă doreşti cu-adevărat să te apropii de un ideal, chiar literar, să te obişnuieşti cu gândul că asta nu-i ceva care să-ţi vină de la sine… Ceva lipsit de mare importanţă, cum mai cred – se pare – foarte mulţi. Şi dacă nu găsesc urgent formula potrivită, se enervează uşor, şi fac câte o scenă…  Şi apoi abandonează totul sau, chiar mai rău, aleg cea mai uşoară cale: a divertismentului de suprafaţă.

– Anonimus: Bănuiesc atunci, să singura ieşire din impas este a găsi o cale de mijloc: între reportaj şi interpretarea filosofico-simbolică a faptelor relatate. Se ştie din experienţă că nu e cea mai fericită alegere. Nici amatorii de fapte, nici cei ce preţuiesc ideile, nu vor fi mulţumiţi pe deplin. Dar asta se chiamă postmodernism, dacă nu mă înşel, Necazul este că viaţa trepidantă ne obligă ori la compromisuri, ori la tăcere. Este greu să-i mulţumeşti şi pe negustori şi pe cititori în acelaşi timp. Mai trebuie să şi trăieşti printre altele…

– Scepticus: Asta spun şi eu. Ca cititor, mă plictisesc la culme şi relatările brute de fapte cotidiene, chiar când sunt bine asezonate cu senzaţional, cu fel de fel de momente ori secvenţe prinse pe viu, – uneori cu aparatul de filmat din telefonul portativ, cu imagini mişcate, neclare dar pline de neprevăzut şi dinamism, dar şi teoretizările savant alcătuite în fraze întortochiate şi termeni greu de înţeles pentru nespecialişti, cu care ne inundă unii reporteri sau „analişti”. Problema este că şi literatura „serioasă” – cum se pretinde – alunecă între aceste extreme. Nu dau exemple… Nici despre acele personaje fără contur precis, fără personalitate, fără nici un ţel în viaţă, cum îmi pare a fi zăpăcitul acela deErminius, nu-mi place să vorbesc…

– Erminius: Ei, frate, de mine te legi acum? Ce, eu sunt de vină că mi-e existenţa atât de anostă? Doar voi, autorii mei, purtaţi toată vina pentru nefericirile mele. şi nici măcar nu am cum să mă răzbun.

– Scepticus: Lasă, nu te necăji atât de mult, tot cititorii care nu te citesc, ei sunt cei care te răzbună. Sau mai precis, care se răzbună pe tine. Şi pe noi, de altfel.

– Sofrolianus: Cel mai lovit sunt totuşi eu, autorul, din toată povestea asta. Eu care, fie vorba între noi, mă străduiesc cel mai mult, şi tot nu-mi văd folosul trudei mele. Este nedrept, cred că trebuie să-mi schimb meseria pentru că văd că nu se poate altfel…

– Scepticus: Ei, nici chiar aşa. Ştiu bine că te răzgândeşti, până-ţi mai vine vreo idee…

– Sofrolianus: Că bine zici… Ei, iată, chiar mâine am să-ncep un nou roman… Probabil că până atunci voi rezolva eu şi problema asta…

– Scepticus: Eu mă cam îndoiesc…

artist Mohammad Bin Lamin

autor Florin Contrea, redactor al revistei Faleze de piatră


Comentariile sunt închise pentru Divanul scriitorului cu cititorii săi

Coliba de carton

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Toţi credem că facem fapte bune, sacrificând obişnuinţa în daruri de „preţ”.

Era spre sfârşitul primăverii, când am fost aruncat în stradă din căminul meu iubit. Mă purtasem urât, iar intendenta, care de fapt mă iubea de fiecare dată când îi umpleam
paharul, înfipse capul, ca struţul, în podea, făcându-se chioară şi surdă la
toate rugăminţile mele înfăşurate în trei sticle de votcă. Băusem mult cu nişte
băieţi, cărora eu le ziceam copii, căci erau mai mici ca mine, plus mă stimau
ca pe un tată şi-mi dădeau de băut cu fiecare ocazie. Vrusem să-mi arăt puterea
şi m-am pişat pe uşa intendentei. Copii mei cu toată stima în piept m-au turnat
până la fund în urechile babei. Ea îi netezi pe cap, iar pe mine în fund.

Căutam disperat o cameră sau o garsonieră. Se apropiau examenele, şi mă presa ideea, că mă pot număra printre restanţieri. Am găsit într-un sfârşit o garsonieră, cam scumpă,
ce-i drept, dar comodă şi luminoasă, avantajul ei de bază fiind, locul ferit de
străzile pline de maşini, care te trezesc dimineţile cu claxonări şi sunet de
motoare defecte. Am fost nevoit să renunţ la fumat şi la toate petrecerile
care-mi ardeau banii. Numai aşa puteam să plătesc chiria, fără ca părinţii mei
să afle că sunt un porc.

Îmi afundasem capul în cărţi de trei zile. Nu prea aveam bani, aşa că mâncam rar şi ieftin.

Stăteam în faţa blocului cu pachetul de gunoi în mână, căutând cu ochii locul unde puteam să scap de el. Ochii mi se opriseră în nişte containere verzi pline până la refuz
cu gunoi. Mi-a îndreptat paşii încolo. M-a mirat curăţenia de acolo; era un rai
în comparaţie cu ce văzusem eu în jurul căminului. Am aruncat pachetul într-un
container şi am început să admir acel unghi format din două garduri de beton. În
colţ era situată o mică colibă din carton, ce îmi aducea aminte de copilăria
mea, când făceam colibă în casă din scaune şi pături, iar mama zâmbea,
întrebându-mă de ce mă apăr în casă, doar în casă nu plouă. Uite că o colibă de
copil adăpostea pe cineva, dar acel cineva lipsea din cadru, doar curăţenia ce
mă uimise demonstra că acolo e un om, ci nu un beţiv de boschetar. Mi-era parcă
frică de ceva, nu găseam curaj să fac acei paşi, ce mi-ar fi spulberat
curiozitatea; eram de piatră.

Imitam statui de vreo 20 de minute, când un foşnet îmi sparse liniştea. Am privit în direcţia colibei: era un băieţel de vreo 10 ani, somnoros şi murdar pe faţă. Da, copilul
acela păstra curăţenie în gunoi. I-am făcut semn să se apropie, însă el ezită
să facă vreun pas în direcţia mea. Încercam să-l conving cu diferite vorbe şi
îndemnuri: „ Nu te teme, îi spuneam cu glas dulce, nu-ţi vreau răul! Eu vreau doar
să te-ajut. Cum te cheamă? Câţi ani ai?” ş.a. Nu dădea nici un semn. Îmi veni
în minte un film documentar despre copii lăsaţi în pădure care, neavând contact
cu civilizaţia, se transformau în fiare; băiatul acela nu avea nimic în comun
cu ei, avea nişte ochi, care îmi întorceau toate colţurile sufletului pe dos,
îmi venea să plâng. Am încercat să mă apropii eu de el, dar el se refugie, de
la primul meu pas, în colibă. N-am vrut să mai insist şi am plecat, dar mi-am
promis, că data viitoare o să-i aduc ceva de mâncare şi poate va vorbi cu mine.

Tot în acea zi am aflat de la un vecin, că acel copil nu locuia de mult timp în acel colţ. Apăruse acolo odată cu lăsarea primăverii. Nimeni nu ştia de unde a venit şi ce s-a
întâmplat cu el de a ajuns în stradă. De fapt, nici nu se interesaseră
locatarii acelui bloc de soarta lui. Vecinul meu îmi spuse că-l ajută aproape
în fiecare zi: nu aruncă gunoiul în container, ci pur şi simplu îl pune alături,
în aşa fel copilul poate să-şi aleagă ce doreşte, fără ca să scotocească prin
pubelă. „Trebuie să avem inimă mare, spuse vecinul, numai aşa putem ajunge în
rai”.da, mare inimă mai aveau acei oameni, făceau daruri din gunoi, sperând că
bunătatea lor de trei parale va îmbuna dumnezeul lor.

Băteam în carton, dar din colibă nu ieşea nimeni. Mă hotărâsem deja să plec, când auzii un geamăt. Am dat ţolul, ce era pe post de uşă, la o parte; copilul stătea lungit
pe o plapumă ruptă cu faţa umedă. Privii mai atent; avea piciorul însângerat. L-am
tras repede afară, fără să mă gândesc prea mult, l-am luat în braţe şi m-am
ridicat în garsoniera mea.

Prietenul meu sosi destul de repede. Era singurul meu prieten care se pricepea la medicină; era student la universitatea de medicină. N-avusem curajul să privesc la rana
copilului, îmi era frică de mic de sânge, de aceea n-am riscat să-i ating cu
ochii piciorul micuţului. Prietenul meu, după ce-l consultă, mă anunţă că
copilul e muşcat de câine şi cel mai bine ar fi să-l ducă la spital.

Nu m-am dus cu el la spital şi-mi părea rău. Am vrut să-l văd a doua zi, dar era deja prea târziu: fusese transferat în alt spital, dar nimeni nu-mi spuse unde, cică,
după cum spuneau ei în vălmăşeala ceea, nu mai ţine minte nimeni unde l-au
trimis.

Vorbeam cu prietenul meu, după vreo două săptămâni de la incident. Îmi spuse că copilul era muşcat rău, iar dacă mai avea nenorocul ca câinele să fie turbat, şansele
erau minime. Printre altele, îmi vorbi şi de discuţia lui cu acel copil. „ în
drum spre spital, copilul gemea întruna, iar printre gemete mai desluşeam şi un
nume, Marin. L-am întrebat cine e, şi el mi-a spus că aşa îl chema pe câinele
său. Găsi în acea zi o bucată de şuncă. Nu gustase de mult timp carne. Nu se
gândi mult şi începu să mănânce, câinele privindu-l cu limba scoasă. Când a
terminat bucata de şuncă, câinele se apropie de el şi-l muşcă.”

fotografii Adrian Mihai Zaharia Radulescu, foto 1 Tribute, foto 2: Signs-First

autor Carabet Mihai, moderatorul grupului „Ghettoul prozatorilor” din cadrul proiectului Cititor de Proză

  • Numele: CARABET
  • Prenumele: MIHAI
  • Data de nastere : 17/01/1990
  • Cetatenia: Republica Moldova
  • Nationalitatea: Român
  • Starea civila:                              celibatar
  • Tel.: (+373) 69964281; (+373)22 75 61 65
  • Adresa permanenta : R. Moldova, r-ul Leova, s. Cazangic
  • Adresa temporara : R. Moldova, Chisinau, str. Calea Iesilor, ap. 151
  • E-mail: c_mihai_1990@yahoo.com

STUDII :

  • 09.1997 / 10.2005 – Gimnaziul «Mihai Viteazul » s. Cazangic
  • 10.2005/06.2009 – Liceul « Vasile Alecsandri », Chisinau, R. Moldova
  • 09.2009 pina in prezent – Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea Filologie, Specialitatea « Limba româna si limba greacă »

Limbile vorbite :

  • Romana – limba maternă ;
  • Rusa  – nivel avansat (citit, scris,vorbit) ;
  • Franceza –  nivel intermediar (citit, scris, vorbit) ;
  • Engleza –    nivel  mediu (citit, scris, vorbit);
  • Greaca nivel mediu (citit, scris, vorbit).

Hobby-uri : Lectura, muzica, calatorii.

Comentariile sunt închise pentru Coliba de carton

Hei, tu!

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Pluteam. Câţiva metri în stânga, câţiva în dreapta, alternam stilurile de înot şi uneori cornişele valurilor îmi aminteau cât de sărată era apa. Mă pierdeam câte-o oră de fiecare dată, pentru că acolo, între mare şi cer, levitam înconjurat de vise. Îmi plăcea să mă aventurez în larg, nu din teribilism, ci din nevoia de-a privi lumea. Toată. Nimeni nu trebuia să fie în spatele meu; eram stăpânul absolut al regatului albastru. Plaja mi-o închipuiam o pânză cubistă şi o numisem „natură vie cu furnici”. Altfel, aveam un comportament comun. Când ieşeam din apă, obosit, cu picioarele tremurând, mă aruncam pe prosop şi stăteam minute bune până îmi regăseam suflul (de cele mai multe ori adormeam), apoi mă încadram în peisajul colorat, plin de viaţă.
Luni i-am remarcat prezenţa pentru prima dată. Amândoi preferam, se pare, acelaşi sector.
Stăteam sprijinit în coate, cu bărbia-n palma făcută cornet şi o vedeam pe un cearceaf alb, al doilea din faţa mea. Nu mi-era bine deloc. Doamna întindea o cremă protectoare şi era pe cale să ajungă la sâni, sâni ce de trei zile nu-i văzusem acoperiţi. „Se poartă. Aici majoritatea femeilor fac topless!”. Mi-am pus repede ochelarii de soare, am scuturat uşor prosopul, l-am aruncat neglijent pe rogojină şi m-am aşezat pe el în poziţia „lotus”, direcţionat cumva oblic, spre o femeie de vreo cincizeci de ani şi nepoţelul ei, dar cu ochii aţintiţi la „creola” pe care am analizat-o rapid şi am observat că-i lucesc faţa, braţele şi umerii. „N-am pierdut nimic”, mi-am zis, „începe spectacolul”. Cu mişcări dezinvolte, palmele-i plecaseră de lângă zona pubiană pe abdomen înspre sâni, degetele-i pătrundeau carnea crudă, împrăştiind unsoarea. Nu ştiu de ce-mi venise în minte mecanica fluidelor. Poate pentru că palmele erau o completare firească a formelor în acel perpetuum mobile şi nu găseam partea dizlocată de ele. Când mişcările circulare au început să cuprindă zone destul de intime m-am confruntat cu o mare problemă. Chiar dacă ochelarii mi-ascundeau privirea, nu era suficient şi, din motive lesne de-nţeles, am fost nevoit să mă aşez pe burtă. Am zâmbit puştiului, căruia bunicuţa îi îndesa o gogoaşă în gură, gest ce pe la amiază m-a costat două castele de nisip şi-o conversaţie pe tema bunelor maniere, dar atunci, în schimbul de semne drăgăstoase, eram bucuros că mă detaşasem de imaginea tulburătoare şi reuşisem să mă-ntorc la „fata de la Rio”, studiindu-i mimica şi trăsăturile.
Un vânzător ambulant striga cât îl ţineau rărunchii: „E fierbinte şi cu sare/porumbelul de la mare/haide nu mai sta pe gânduri/cum stă soacră-mea-ntre scânduri!”. În spatele fetei, trei tineri jucau volei, iar mingea se rostogolea cu viteză, aproape s-o lovească. Copiii din preajmă se manifestau zgomotos. Toate acestea n-o clinteau. „Se stăpâneşte cu uşurinţă, are personalitate”, constatam motivat de împrejurări. Aş fi crezut că este de fier dacă nu m-ar fi contrazis ridurile şi privirea spre niciunde. Mereu încruntată, cu gura într-o continuă alertă plimbându-şi limba pe sub buzele senzuale, emana un farmec irezistibil. Mişcările erau ferme. Fie că-şi aprindea o ţigară sau ducea la gură sticla de suc, fie că se rotea în căutarea soarelui, făcea totul cu naturaleţe, nimic în plus, nimic pentru ceilalţi. Judecând după vestimentaţie şi accesorii, trăda o situaţie materială mai degrabă modestă. Această impresie, alături de ridurile ce-i străjuiau ochii trişti, îmi umbriseră atracţia fizică, astfel încât priveam absent cum îşi întindea loţiunea pe interiorul coapselor deschise-n unghi drept, parcă ţintindu-mă cu singurul petic textil ce-o acoperea. Oare de ce nu mi se părea că am pierdut ceva? După trei zile, femeia asta era pe cale să devină mai mult decât o prezenţă exotică, dominându-mi „natura vie cu furnici”.
Ultima secvenţă vizualizată din spatele ochelarilor de soare a fost cu un tânăr ce îşi lăsase amprentele tălpilor la marginea cearceafului ei, fugind după mingea scăpată de sub control. Am urmărit cum bricheta ce alunecase în adâncitura din nisip, era acoperită de particule fine, curgând ca-ntr-o clepsidră. M-am întors, mi-am aprins o ţigară şi-am început să trag puternic fumul în piept.
Măsuram regatul albastru şi, retras în imaginar, încoronasem deja regina alături de care aveam să zbor în fruntea mulţimii de pescăruşi şi să înot în mijlocul căluţilor de mare. Visam când i-am auzit pentru prima dată vocea. „Brazilianca” era la câţiva centimetri de mine, arătându-mi ţigara.
– Bună! Pot s-aprind?
– Da, da, am îngăimat cu trac, apoi i-am întins, tremurând vizibil, bricheta.
– Mulţumesc, „hei, tu, domnule”, îmi spune zâmbind complice, moment în care preludiul emotiv nu-mi mai era de niciun ajutor.
Inima îmi bătea să-mi spargă pieptul, oamenii parcă mă sufocau învârtindu-se-n jurul meu, urechile-mi ţiuiau, eram la un pas de-a mă prăbuşi. Creierul mi-era invadat de amintiri. O rolă de film derulată fulgerător.

„De ce nu-mi spui pe nume?”. „Nu se cade”. De-atunci o tachinam mereu cu sintagma „hei, tu, domnule”, până când şi ea începuse să uzeze de acest apelativ, desigur în glumă. „Hei, tu, domnule”, „hei, tu, domnule”, îmi spărgea timpanele. Gălbejita mea dragă, metamorfozată într-o stea hollywoodiană. Ce s-a întâmplat cu ea? E-adevărat, trecuseră şapte ani.

Cred că eram alb ca varul şi, mai mult din instinct, am tras-o uşor de mână făcându-i loc pe prosop, apoi am bolborosit:
– Mmmaica Andreea?
– Oarecum. Andreea fără anteriu*.

* anteriu – dulama, veştmânt monahal

autor Cristi Iordache, administrator al rețelei Junimea digitală (http://junimeadigitala.ning.com/)

artist Virgil Stan, Răsărit de soare

Comentariile sunt închise pentru Hei, tu!

Călătorie în zone cu tradiții pascale

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

TRADIŢII  PASCALE

Poporul român este renumit prin înţelepciunea păstrării datinilor strămoşesti . E înţelept şi în sensul depozitării acelei filozofii rămase din fiecare obicei  din vremuristrăvechi (filosofia , în limba greacă ,  însemnând iubirea de înţelepciune). În acest sens se poate spune , că una dintre cele mai importante tradiţii ( în care s-au incorporat realităţile spirituale şi sociale ) se păstrează din perioada sărbătorilor pascale. De fapt, aceste obiceiuri dinaintea şi din timpul sărbătorilor de Pasti sunt unitare în tot lanţul  carpatic. Iar arta cu cea mai mare tradiţie pe teritoriul României este încondeiatul ouălor, închistrite şi pictate, decorate cu ornamente,  purtând motive geometrice,  florale sau  zoomorfe.  Oul, folosit în practicile magice sau religioase – simbol al renaşterii perpetue – este un însemn al acestei mari sărbători a Învierii lui Hristos. Majoritatea legendelor creştine consideră oul roşu simbol al sângelui vărsat de Mântuitor.

RITUALURI , TRADIŢII ROMÂNEŞTI

Existenţa unui ritual anume se găseşte păstrat numai în unele sate. Cum sunt cele din zona carpatină.

De pildă, în Bucovina ouăle roşii se sfinţesc numai la biserică în dimineaţa zilei de duminică, împreună cu pasca şi carnea de miel, colacul, cozonacul , o rădăcină de usturoi ,huşca de sare şi fire de busuioc. Trebuie să recunoaştem –  este un ritual pe care nu-l găsim oriunde.

Am petrecut, odată, de mai mult timp,  zilele sfinte de Paşti  în localitatea Rodna (Bistriţa). M-am întors împreună cu gazdele primitoare de la biserică şi nimic n-a fost mai frumos acasă , la localnici,  decât desfăşurarea ritualului: m-am spălat pe obraz cu apa  în care s-au pus un ou roşu sfinţit şi un bănuţ de argint , pentru ca să fim (cum spun sătenii ) tot anul sănătoşi, roşii în obraji, ca oamenii de la munte şi (poate!) mai cu bani, mai înstăriţi. La masa cu gazdele (nu înainte de a lua anafura sfintită), am mâncat  pască şi  am ciocnit ouă roşii “cap în cap”. Asta  în prima zi de Paşte. În a doua zi,  ouăle se ciocnesc “cap la coadă”(huşca)  iar în a treia zi “huşcă la huşcă”. Se pare că, numai în satele de munte se ştie ce înseamnă şi semnifică acest obicei, pentru că, aici , el se respectă şi astăzi. De ce  aceste ouă încondeiate erau considerate cu proprietăţi miraculoase ? Pentru ce motiv,  străbunii le păstrau şi în timpul anului în casă? Răspunsul a fost:  pentru a  feri familia de relele pământului .  De ce   pentru protejarea culturilor din grădină  şi  de pe câmp odinioară se îngroapau ouăle roşii la hotarele dintre sate? Pentru a le feri de primejdiile naturale, mi-au spus, întărind ideea că aşa este tradiţia din moşi-strămoşi.

Foto : Ouă încondeiate (sursa: http://www.haihui.eva.ro)

ÎNCONDEIATUL  OUĂLOR

Un obicei tradiţional este şi împodobirea ouălor pascale cu ornamente policrome, geometrice sau vegetal-florale –  o adevărată artă. Ele fac faimă unor ţinuturi renumite pentru acest obicei. Încondeiatul sau închistritul ouălor de Paşti este un meşteşug perfecţionat în timp, care a adus o reputaţie deosebită meşterilor din Transilvania şi dinMoldova. Ei au închinat acestui frumos obicei, în care se vede talent şi pricepere, adevărate sărbători festive, cu expoziţii şi demonstraţii pe viu. Mai ales femeile sunt pricepute în această artă,  transmiţând  copiilor acest meşteşug deloc uşor, pentru că însemnă nu numai preluarea motivelor din costumele populare, ci şi pasiunea pentru culoare şi pictură. Astfel,  şi-au făcut un renume de invidiat, toate acele zone păstrătoare de datini, fiind căutate şi azi de turistii de pretutindeni. Incepând cu sfârşitul lunii martie ei  organizează până la sfârşitul lui  aprilie expoziţii şi festivaluri. De pildă la Sibiu, se organizează de Paşti , în spirit tradiţional, o expoziţie la casa Hermes dar şi  în alte cartiere ale oraşului. În unele zone, dupa întoarcerea de la biserică şi după ospăţ, urmeaza o întrecere de …spart ouă..Iar a doua zi fetele de măritat se pregătesc , aşteptând băieţii cu ouă roşii, mâncare şi prăjituri, fiindcă aceştia vin la stropit cu parfum … sau cu apă. După masă merg împreună la bal, fiind prima petrecere după ieşirea din postul Paştelui.

Festivaluri pascale

Daca ne mutăm în altă zonă geografică, o important manifestare are loc   în judeţul Suceava. Aici s-a instituit cu  ani în urmă un festival în comuna Ciocăneşti:  “Festivalul naţional al ouălor încondeiate” iniţiativă a  primăriei, aducând şi astfel în atenţie localitatea  unde  şi copiii încondeiază ouă. La acest eveniment, la care vin meşteri populari din judeţele Botoşani, Braşov şi Suceava , se adaugă  alte două festivaluri desfăşurate în aceeaşi localitate –   Ciocăneşti, Suceava – cel al păstrăvului şi cel al iernii. Vizitatorii pleacă cu impresii deosebite despre un loc în lume de un pitoresc nemaiîntâlnit, apa Bistriţei însoţind şoseaua paralelă cu pădurea.”Veniţi să vedeţi în acest decor, îndeamnă localnicii şi case de gospodari , ca la noi decorate în motive tradiţionale, imagini pe care le veti găsi preluate  în ouăle închistrite, vopsite în băi de culoare sau încondeiate în ceară, cu ornamente fitomorfe stilizate”!

În arta aceasta  s-au încorporat şi depozitat forme tradiţionale preţioase;  mai rămâne  decodificarea ei, ce ar trebui să fie preocuparea cercetătorilor. E o mare de culori, de zămislire a spiritului , de risipă de imaginaţie , pe care numai meşterii români o pot transmite în festivalul ce poarta numele  localităţii. La Ciocaneşti s-a premiat cel mai mare ou pictat (de o tonă –  ar trebui să intre în cartea recordurilor!), ce a fost amplasat pe car alegoric, înalt de 1,30 m. O localnică şi-a pus semnătura : Silvia Scheul, care a pictat chipul lui Ştefan cel Mare. Pe partea opusă au abundat motivele populare locale, o revărsare de imaginaţie şi de culoare!

Peste toată această simfonie , tronează roşul, simbol al nemuririi şi al prosperităţii. În tradiţia românească este culoarea rituală , păstrată cu sfinţenie, fiindcă în credinţa populară  “când oamenii n-ar mai înroşi  ouă de Paşti, lumea se va potopi”.

autor Elisabeta Iosif, redactor al secțiunii „Jurnalism” la revista Faleze de piatră


Comentariile sunt închise pentru Călătorie în zone cu tradiții pascale

Autori ai republicii

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Boris Mehr- Portret neîndemânatic

Niciodată n-am resimţit mai acut ca acum absenţa unui critic cu simţul generaţiei sale. Acel critic-leader care îşi asumă profund, şi în totalitate, povara creatorului contemporan sieşi. Criticul capabil să deschidă o cale, să fie consecvent în drumul său, care să vieţuiască în virtutea unor principii solide, pe care le-a definit şi pe care le cunoaşte în intimitatea lor cea mai fină. Doar dacă te gândeşti la André Breton, sau Eugen Lovinescu poţi să ai o imagine a omului despre care vă vorbesc. În rest, despre critica în totul constipată, sau dedulcită la tehnici de marketing industrial, numai de bine.

Cum spuneam, resimt dureros această lipsă pentru că un astfel de meşterfdw ar fi fost cu mult mai potrivit să scrie despre un spirit ca al Domnului Boris Mehr. Personal, mă consider de tot stângaci în astfel de încercări şi, probabil, am să fac greşeli grosolane, pe care mi le asum, şi pentru care cer îngăduinţă.

Este dificil să scrii despre Domnia Sa; despre spiritul năvalnic care se năpusteşte pur şi simplu şi-ţi provoacă o sumedenie de trăiri contradictorii. Sunt  momente în care abia îl suporţi, sunt momente când surâzi, pentru că înţelegi fiorul, te-a frisonat şi pe tine cândva . Sunt scrieri care te aruncă într-o stare de totală confuzie, par mai degrabă un delir, venite fiind dintr-un moment de profundă revoltă. Am imaginea cuiva care se aruncă furios asupra hârtiei (?!) din răzbunare, şi scormone adânc în fiinţa-i după o autoflagelare izbăvitoare. Dar imediat vei primi o fişă bibliografică ieşită din mintea unui om lucid, meticulos, acerb organizat. O minte inginerească, ce are un plan exact, un opis, o fişă de lucru.

Poeziile  respectă întru totul modelul acestei personalităţi, doar că-l încorsetează cu regulile prozodiei. Simţi în ele starea clocotitoare ce  se încearcă a fi ascunsă, domolită, de ce  nu, uneori dominată, şi împinsă spre tărâmuri onirice eliberatoare. Mitologia este de multe ori un teritoriu salvator, pentru că peste ea s-a lăsat un abur care face ca lucrurile să fie pilduitoare tocmai pentru că nu mai au contururi nete, clare. Poate fi supusă interpretării, poate fi speculată spre folosul nostru. Şi, în ea ne putem ascunde furia trădării, a vinii, a singurătăţii, a neîmplinirii. Altminteri, doar sinceritatea extremă ne e salvatoare. Sau cel puţin aşa consideră Boris Mehr,  care-şi doreşte să fie iertat imediat ce spune, ce recunoaşte. Să fie iertat de ceilalţi, pentru a rămâne supremu-i judecător. Poţi să spui că e o dovadă de egoism, poţi să-l acuzi de egofilie, poţi să fii în total dezacord cu ceea ce spune şi face, dar el este un spirit care se crucifică, se expune, dar pretinde, în egală măsură, să nu-i fie modificate credinţele.

Nu ştiu cât ar fi de important să-i stabilim un loc în peisajul literaturii, nu cred că s-ar împăca să se ştie catalogat, înscris, înregimentat, pentru că-i place să hălăduie prin cei coclauri, aşa după cum îi dictează momentul de graţie. Singura sa formă de răzbunare asupra lui şi a celorlalţi este scrisul. De aceea scrie, cu furie, cu durere, cu gingăşie, cu voluptate, de multe ori cu incoerenţă, ca-ntr-un delir. Dar iubeşte şi forma milităroasă urmărind uneori o topografie precis desenată, cu scopuri clare.

Iată  de ce cred, că pentru o personalitate ca Boris Mehr ar trebui să existe un spirit critic care să înţeleagă importanţa exemplului său. Boris Mehr nu poate fi aliniat, nu se poate înscrie în modelul unei generaţii care iubeşte pastişa şi vieţuirea într-o supă comună. El este asemenea lui Rousseau Vameşul, a lui Marc Chagal, dar în egală măsură Păstorel Teodoreanu, sau Panait Istrati.

Boris Mehr poartă un război în care se împuşcă zilnic, şi de fiecare dată se miră că a supravieţuit, doar că odată cu trecerea timpului este un pic mai trist, un pic mai dezorientat, un pic mai gol, iar picăturile astea se adună, şi alcătuiesc în faţa sa un ocean pe care – este din ce în ce mai conştient -,  nu-l mai poate traversa. Poartă cu el amintiri despre un tărâm, pe care odinioară îl vedea aievea, l-ar fi putut vizita, poate ar fi putut trăi în el, dar a amânat mereu, iar acum este prea târziu şi nu mai sunt destule puteri pentru o astfel de întreprindere.

Mă  ierte Domnul Boris Mehr, mă ierte cititorul, dar eu nu sunt un critic literar, nu mă pricep să pătrund tainele unor scriituri, şi nu le ştiu descrie, expune, numi. Singura mea scuză este, că am încercat în aceste câteva rânduri, să fiu la fel de sincer în a relata ceea ce văd, şi ceea ce mintea mea modestă înţelege.

autor Ion Manzatu, redactor al revistei Faleze de piatră


Profil Ion Mânzatu

Coleg de redacţie, prozator exigent cu sine însuşi mai mult chiar decât cu alţii, Ion Mânzatu mă priveşte din poză cu un chip de sihastru, barbă mare, privire ascunsă în sine, dar jocul pe care îl practică pasionat, desigur, îl trădează prin tablourile din spatele fotoliului şi mesei de lucru – picturi sau reproduceri de artă modernă. Colegul meu este un modernist, un raţionalist, un etician, stăpâneşte umorul ca pe un buldog inteligent, ca şi limba literară bogată ce îl ajută în mai tot ce scrie. Nu ştiu dacă a scos cărţi, nu i-am întâlnit numele în reviste tipărite, dar de circa un an de când frecventez asiduu Internetul, reviste online, reţele, o întreagă junglă minunată, m-am convins de un fapt de neignorat – literatura nu se face numai pe ce iese la iveală pe piaţa publicaţiilor tipărite, se face aici, în zona crepuscular- futurologică a Internetului. Aş spune mai mult- am citit texte mai valoroase aici, în Republica Cititorului de Proză, ca şi în Republica Poeziei ( adiacentă) , decât multe texte lăudate la întâmplare de cronicarii sau criticii din revistele consacrate, cu nume răsunătoare de decenii şi chiar de un secol şi mai bine. Ion Mânzatu merită cunoscut. Acid, intens moralizator, fără a fi plicticos nici o clipă, narator de forţă, el este prea zgârcit şi ne oferă prea puţin din ceea ce cred că ascunde în marile sale tezaure subterane. Am citit cu bucurie texte despre dictatura consumatorului, desacralizardea facerii teatrale, litanii de toată frumuseţea, despre moartea filosofului, o bijuterie umoristică „ Maşina de lux”, la care am râs cu lacrimi, despre generaţii, monitorizare, generaţia hippie, care părea să facă o revoluţie în anii 60, dar a ratat momentul, multe alte texte. Citez , în încheiere o frază – „În zilele noastre nimeni nu mai învaţă, doar ţine minte”, ceea ce este în concordanţă cu o zicere a lui Einstein – „Oricare prost ştie, important este să înţelegi”. Eu spun să îl citiţi pe Ion Mânzatu, este un autor care va arăta multe din ceea ce mai ascunde cu o dârzenie demnă de un scriitor valoros. Este un nume.

autor Boris Marian, redactor al revistei Faleze de piatră

artist Carmen Istrate Murariu, Ferestre


Comentariile sunt închise pentru Autori ai republicii

De ce NU a avut loc, NU are loc și probabil că NU va avea loc REVOLUȚIA TINERILOR SCRIITORI din România

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

De ce NU a avut loc, NU are loc si probabil ca NU va avea loc REVOLUTIA TINERILOR SCRIITORI din România? Curioasa preocupare si periculoasa, zic unii, mai am si eu, era sa zic grija, durere, neastampar, aflare in treaba, zapaceala, starnire de ape, batu-n balta, revansardism, maruntisuri din astea de doi lei. Imi pun aceasta intrebare de multi ani.

Adevarata Revolutie a Literaturii Române nu trebuie să aibă ca ţintă un anume dictator inscaunat ridicol si asumat prin lipsa de actiune, nu o Putere Straina care ne cocoseaza prin interpusi care sunt tocmai ai nostri, trecuti frumusel pe cartea noastra de identitate, nu trebuie sa tina seama de asociere temporara de interese chiar numita pompuos sau de fractiuni care se tot fractioneaza din Aceeasi Institutie Literara Oficiala nefiind insa in stare sa provoace REVOLUTIA. Adevaratul Subiect al unei Revolutii Literara este Fundamentul. Adevarata Revolutie Literara pune in discutie Fundamentul.

Pai sa pui in discutie Fundamentul e ratacire, e sminteala, e nesanatos, racnesc din cand in cand Vocile Auguste Literare si trag ele sforile ca nu cumva sa regandim Fundamentul si sa ne gasim un Sens Nou.

De ce in Romania nu sunt insa Revolutii Literare? Din aproximativ aceleasi motive pentru care nu sunt, nu au fost si probabil ca nu vor fi vreodata nici Revolutii Sociale. Simplist vorbind, lipseste Pornirea Launtrica.

N-a fost sa fie Pornire Launtrica in Literatura Romana. De-a lungul Vremurilor, Noile Generatii de Scriitori din România au fost halite pe nemestecate de rechinii literari de adanc care au ras tot ceea ce se putea rade, transformand in rechini pe tinerii incea necopti si smuncindu-i sanatos din Cautarea si Punerea sub Semnul Indoielii a Fundamentului. N-au fost Nici Fronda, Nici Revolutie, Nici Nimic. Doar Un fel de Baltire Literara Nationala cu mici atacuri, mici rabufneli, mici reasezari de grupuscule sau de asa-zise mafii literare, ha, ha, ha, aflate in conjuctie vremelnica cu politicul, mediul de afaceri, bla, bla, bla.

A fi pe placul Seniorilor Literari oricare ar fi aceea, e salciu, e nefiresc, e ratacitor si ridicol, e lipsit de etica, de Viziune.Mai ales de Viziune.

Literatura Româna ar fi avut mare nevoie de o Revolutie a Tinerilor Scriitori. Literatura Româna avea nevoie de o Revolutie pentru a renaste cu adevarat. Literatura Româna va avea nevoie candva de o Revolutie pentru a renaste cu adevarat. Catifeaua Revolutionara a Prozodiei, Retoricii si Metaforei e haioasa dar nu ne inainteaza catre Sensul Nou.

In România toata lumea face si desface Literaturi de toate felurile. E o Dragastuoasa Nuntire Literar-Istorica Dragalasa. Nimeni nu contesta pe nimeni, Nimeni nu darama nimic. Toti publica cu un soi de fervoare nesanatoasa. Vrafuri de maculatura ingrasa cu EU-uri de toate felurile bibliotecile prafuite si orgoliile personale sau personalizate. Unii il injura pe cutare sau pe cutare si-l blefturesc. Altii se lauda unii pe altii de numa, numa. Nu exista si nu a existat si nu v-a exista probabil O Dezbatere Nationala la care sa participe milioane de cititori, la teveu, de exemplu, in care Scoli Literare Vechi sa se lupte cu Scolile Literare Noi si asa mai departe. Se scriu scrisori intre confrati, se mai sapa unii pe altii care cum intra in solda vreunui magnat politic. Altii, scriitori iubiti de mii de cititori, au deraiat in lupte minore cu hidra politica, bestelind-o ridicoliceste vorbind. Unii sunt de o orientare, altii de alta. Unii cu Vestul, altii cu Sudul Indepartat, altii bocesc la Rasarit si ling odoarele altora, ce sa mai vorbim.

Toata lumea scrie la greu, halucinata, si publica intr-o veselie fara de margini. Scriu gospodinele. Scriu profesorii. Scriu inginerii si oamenii de afaceri. Scriu bucatarii. Scriu studentele. Scriu elevii de liceu la greu. Scriu oamenii politici. Scriu digitalii din toate zarile. Fara oprire. Frontispiciul Literaturii Romane, saraca de ea, musteste de inodori, incolori si insipizi. Oameni simpatici de altfel, nu te poti supara pe ei ca scriu cu totii in draci. In fond cu dragoste de Literatura dar nefiind ai Literaturii sclavi ci doar simpatici si superbi spectatori.

Numai scriitorii adevarati nu scriu. Multi au fost rapusi. Fizic, Psihic. Conceptual vorbind. I-a rapus Televiziunea. I-a rapus Advertisingul. I-a rapus Internetul. Asta ne rapune de altfel pe toti.

Apare uneori cate unul, un Scriitor Adevarat, meteoric, cumplit de talentat, repede ras, tuns, frezat de micimile si intrigile si interesele asa-zis literare româneşti care circula ca microbii prin toate mediile româneşti, alegeţi voi care. Gastile Literare Antedecmbriste s-au cosmetizat si au stiu in chip abil sa supravietuiasca si sa prosteasca lumea larg proletara a cititorilor de pretutindeni si de peste tot. Impotentii,Impostorii, Inavenitii publica in avalansa Maculatura Romaneasca de Cea Mai buna Calitate.

In Istoria Literaturii Române, razboaiele de idei au lipsit cu desavarsire. Au fost asa, niste paruieli, niste stouri, niste tafne, niste simulacre, niste contre, niste reasezari, motive, teme. Literatura Exilului a fost ingropata rapid. Si inchisorile comuniste au fost ingropate cu tot cu scriitorii arestati, i-a acoperit Pamantul Uitarii pe toti.

România tre sa fie Pamântul Uitării. Altminteri, au fost cativa oameni de buna credinta dar au fost acoperiti de uitare, rasi, zapaciti, bagati in diverse ghetouri, aneantizati, ridiculizati sau sufocati binisor cu mariri de toate felurile tocmai inspre extinctia elanuluilor revolutionar. N-au fost razboaie adevarate generate de Puncte de Vedere ci de Inamicitii, de Interese si Invarteli Omenesti, de Imposiblitati, de Fronde Efemere.

In anii 90, vestita Parola: Fara Violenta, s-a insinuat pervers si in Lumea Literara. Au fost rasi, chipurile, vreo doi, trei dar spiritele s-au dolomolit. Politicul Multiplicat a domolit si el razbelurile literare,murind aceastea in fasa.

La ce sunt bune Revolutiile Literare? Oho, sunt binevenite. Ele dau vigoare si virilitate unei Literaturi, scotand-o din amorteala conceptuala si inaintand-o catre experiente tensionate, tragice, ingeresti sau diavolesti in cautare de Nou Sens.

Tinerii Scriitori din Romania care au intrat in scena dupa 1989 nu au adus cu ei Revolutia dintr-o mie si unul de motive. N-a fost sa fie. Elanul lor Revolutionar a murit.

De ce n-au reusit, de ce nu reusesc si probabil ca nu vor reusi Tinerii Scriitori Români de dupa 1989 sa faca o Revolutie Literara este in sarcina curiosului Destin Istoric al Literaturii Române.

artist Maria Crângaşu, Gânduri difuze

autor Ovidiu Bufnilă, membru al proiectului Cititor de Proză

Awarded for the philosophy of the modern war, USA
Awarded for the decoding images, United Kingdom
Awarded for the scenario and concept, USA

Comentariile sunt închise pentru De ce NU a avut loc, NU are loc și probabil că NU va avea loc REVOLUȚIA TINERILOR SCRIITORI din România

Ionathan X. Uranus – un personaj neobişnuit

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Ovid S. Crohmălniceanu a publicat în 2001, o carte, „ Evreii în mişcarea de avangardă românească”, dar Ionathan X. Uranus nu se află printre ei. Există o explicaţie paraliterară – omul se convertise şi devenise preot, sub numele de Mihail Avramescu. L-am cunoscut pe fiul său, care îi seamănă leit şi locuieşte undeva, în ţările nordice. Nici în „Avangardismul românesc”, Ovidiu Morar nu se opreşte la acest scriitor de valoare, dar puţin cunoscut. Editura COMPANIA a avut frumoasa iniţiativă să lanseze, în 2005, o microantologie „În potriva vântului” (sic!) sub semnătura misteriosului scriitor, cu texte de avangardă din anii 1926-1932. Scriitorul a recurs la circa o sută de pseudonime, începând cu Mark Abrams, Jonathan Uranus, Jerusalimus Unicornus, etc. În 1931, în publicaţia „Vremea” el anunţa solemn decesul unora dintre … semnăturile sale. S-a născut la Bucureşti, la 17 ianuarie 1909 şi a murit la 30 august 1984, tot la Bucureşti, după o viaţă de lipsuri şi, totodată, dăruită oamenilor, culturii, credinţei în Dumnezeul Unic. Umorul său nu a fost niciodată răutăcios, nici îndreptat împotriva unui om. Dar era un umor … diabolic, cum îl apreciau contemporanii – Arghezi, Eugen Ionescu, fraţii Acterian, Dan Petraşincu, Geo Bogza, Eugen Jebeleanu, Sesto Pals, Oscar Lemnaru., ş.a. În 1931 a înfiinţat la Craiova, revista „ Radical”. Admirator al lui Rene Guenon, filosoful creştin, celebru, a devenit un apropiat al „guenomiştilor” români, Vasile Lovinescu, Mihail Vâlsan. Semna Marcel Avramescu.

În 1934 a înfiinţat revista de esoterism „Memra”( din ebraică, cuvântul). În acelaşi an îşi ia licenţa în Litere şi Filosofie, cu o lucrare despre Nicolaus Cusanus, apreciată „magna cum laudae”. În 1936, se converteşte la ortodoxie creştină ( există şi ortodoxie iudaică, pentru cine nu ştie), scrie articole cu caracter antifascist, conştient de pericolul venit din partea Germaniei naziste. În 1939 se înscrie la Teologie, dar, în 1941 este exclus, pe motive rasiale, trimis la muncă forţată. Abia după un deceniu obţine licenţa în Teologie cu o lucrare despre Cabala, gnoza tradiţională a Legii Vechi. În timpul războiului a lucrat la Statistică. După război scrie la „Dimineaţa”, „Democraţia”. În 1951 este preot la Biserica Antim, semn de mare cinstire. A slujit la Biserica Albă, Stavropoleos, Schitul Maicilor, Udricani, apoi , din 1956 trece printr-o criză, divorţează, pierde parohia, iar Nicolae Steinhardt, prietenul său îl consideră un om… sfârşit. În 1960 este repus în drepturile de paroh, trimis în Banat, iar în 1976 se pensionează. La moartea sa, în 1984, Geo Bogza a scris că şi-ar fi dorit soarta lui Mihail Avramescu. A fost admirat şi considerat un personaj fabulos de Eliade, pe care l-a inspirat ca personaj, în „Pe strada Mântuleasa”, de Petru Comarnescu, Ieronim Şerbu, Constantin Crişan, Paul Cernat, ş.a .Dorin Liviu Bâtfoi a scris un substanţial studiu despre opera şi viaţa lui Ionathan Uranus. Înainte de a cita câteva secvenţe din scrierile sale, vom aminti unele pseudonime care merite reţinute pentru insolitul lor – Astro- Magul, Mascaveru, Neptun, Saturn, Marduk, .Aliment proapăt, Contele Asfalt, Fost Tramvai pe linai 15, Mare adolescent român, Matusalem precoce, etc. Din texte – „Gâşte libere” – „Băieţii se adunau în pipa contabilului şi fabricau acolo tot ce trebuia”, „Care avea o portocală în uechea stângă fu desemnat să ia conducerea”… Din alte texte – „ Biserica mânca fructe fierte pe acoperişuri… Măgarul spuse, CUCU, dragă brânză, brânza spuse , Bonjour şi declară că pleacă la Paris…Omul se compune din stomac şi mai multe accesorii. De obicei el se numeşte Jean… orice fiinţă sau lucru are duhul său care-l aţâţâ şi-i dă viaţă o mie de ani… Trenul se iscă în dosul unui pom sau copac, dar un copil îi aruncă o ceapă şi îl ucise…Dumnezeu m-a zidit din lemn şi din căpşune …Când găina strigă cu-cu-ri-gu se numeşte cocoş şi răsare soarele…Calul este o plantă marină care ţipă noaptea să sperie peştii”. Ciudat este că nu a fost considerat un continuator al lui Jarry, Urmuz (a avut şansa să trăiască mai mult decât aceştia). Dar avangarda sa a fost rodul a şase ani, în restul timpului nu s-a mai preocupat direct de literatură. Dintre titlurile prozelor sale amintim – „Ascensorul – dramă filosofică”, „Pisica .limpede”, „Despre beznă”, „Scrisoare către cei doi EU”, „Bradolin şi Sulfinela”, „Omul de talpă”, „Cum se construieşte un pântec”, „Apologia zevzecului”, „ Ispitele lui Moş Grămadă. Anecdotă virilă”, ş.a. Trebuie să recunoaştem că jocul lui Uranus este ispititor şi inspirator, desigur, pentru cei cu imaginaţie. Dacă-l găsiţi, citiţi-l, iar cine poate, să-l reediteze, merită.

f oto Biserica Stavropoleos, sursa: soferul.wordpress.com

autor Boris Marian, redactor al revistei Faleze de piatră


Comentariile sunt închise pentru Ionathan X. Uranus – un personaj neobişnuit

Centenar – Eugen Ionescu

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Au fost odată trei prieteni – Mircea Eliade, Emil Cioran și Eugen Ionescu. Un basm și o realitate. Soarta prieteniei lor s-a jucat la ruleta istoriei. Cioran a păstrat unele relații cu Ionescu, Eliade, retras în SUA și-a văzut de drumul propriu. Dacă Cioran și Eliade au îmbrățișat cu entuziasm „idealurile sfintei tinereți legionare” și l-au avut ca idol pe Codreanu, despre Eugen Ionescu nu se poate spune același lucru, iar colaborarea sa cu guvernul de la Vichy a fost protocolară, în baza unui mandat, ce-i drept dat de la București, România fiind aliată cu Germania nazistă.

Ionescu nu putea fi pronazist din simplul motiv că era esențialmente un intelectual nesupus nici unei rigori extremiste, nedemocratice și , probabil , din cauza unor antecesori presupuși evrei, pe linie maternă, mama sa fiind totuși de religie creștină. Deci , Eugen Ionescu nu era evreu, în schimb era un adversar , în mod egal al bolșevismului și nazismului, inclusiv al xenofobiei și antisemitismului. Acestei atitudini i se datorează și accesul său în cercurile democratice ale Franței, primirea în Academie, onorurile care i s-au acordat în viață, desigur, pe baza recunoașterii meritelor literare, înainte de toate.Dictatorul Ceaușescu nu l-a agreat din momentul când Ionescu a refuzat categoric să-i facă „lobby” în Franța, ba chiar a început să-l critice pentru aspirațiile sale dictatoriale. In anii din urmă s-a ocupat intens de opera lui Ionescu, în special de piesele mai puțin cunoscute, eseistul Matei Călinescu, stabilit în SUA. El a pus accentul de tragismul disimulat, pe starea de sațiu, sentimentul de existență derizorie a contemporanilor, care l-au dominat pe Eugen |Ionescu cea mai mare parte din viață. Ca și în cazul lui Caragiale, nu se poate spune că Ionescu era un entuziast, un optimist, deși umorul nu le lipsea. Dar umoriștii sunt oameni, în esență, triști.Un maestru al dramaturgului a fost, cum poate fi altfel, marele Will, cel plin de înțelepciune. Există și un „Macbeth” scris de Ionescu, dar nu numai astfel s-a inspirat scriitorul de la elisabetanul misterios. Scepticismul, sarcasmul, durerea ascunsă sub vagi declarații , aparent, retorice.„Victimele datoriei”, piesă scrisă în 1953 marchează un reper în gândirea dramaturgului, „Je suis un autre”, spune despre sine, respingând mărturia lui Flaubert care se identifica sincer cu eroina sa, Bovary. Criticat adeseori, în special pentru „Lecția de limbă engleză”, ș.a. Eugen Ionescu a dat replici pe măsură, iar la un moment dat, iritat, a spus, „eu sunt un adept al clasicismului”, ceea , desigur, este derutant. Matei Călinescu s-a ocupat de debutul lui Ionescu la Paris, un oraș care nu-l cunoștea, în care a trăit ani și ani, fără a fi prea cunoscut, înainte de a deveni o glorie a Franței.Iubirea a fost reciprocă, Ionescu s-a integrat perfect în peisajul parizian. Pe bună dreptate, Matei Călinescu numește piesa „ Rinocerii” , o „alegorie pentru toate timpurile”. Chiar și Ceaușescu în primii ani ai „domniei” sale nu a sesizat substratul dinamitard al „Rinocerilor”, piesa jucându-se la Național cu Radu Beligan în rolul principal, același Beligan, care cu câțiva ani înainte îl jucase pe eroul comunist , neconvențional al piesei lui Mirodan, „Ziariștii”. Atmosfera este kafkiană, pericolul pândește de peste tot, rinocerizarea apare ca o epidemie de gripă „porcină”, acuzațiile cele mai grave vin din partea prietenilor lui Beranger, iar Beranger este un nou Josef K., victimă nevinovată a delațiunilor și acuzațiilor absurde.

Cu piesa „ Regele moare”, faima lui Ionescu în România Socialistă începe să fie grabnic înăbușită. Dictatorul înțelege, i se șoptește la ureche, invidioși ,oportuniști, gen P.E. se găsesc, „regele” este chiar dictatorul, moartea lui este moartea unui sistem. Piesa nu este tezistă, ci doar alegorică. Ionescu îi mărturisise lui Ion Vianu că piesele și le elaborează inițial în vis, am spune că el este un oniric, dar impactul este mai puternic, există o logică de fier în ceea ce scrie Ionescu. Inspirația nu este numai onirică, jocurile, poeziile pentru copii, jocul în genere l-a condus spre un limbaj adeseori frust și sugestiv. „Numai vorbele contează, restul e trăncăneală”, spunea Ionescu, adăugând – „ Dreptul de a mă descurca cu mine însumi, ăsta îl revendic”, Este deviza sa, expresia unei libertăți asumate, de neînvins. „Journal en miettes” ne oferă multe mănunte pe care biografii le-au folosit în bună parte – „Am devenit adult de foarte devreme… Tot ceea ce știu acum, știam încă la vârsta de șase sau șapte ani… Nu am avansa nici cu un pas spre cunoaștere”. Desigur, numai Eugen Ionescu poate afirma așa ceva. Poate nici nu crede exact ceea ce spune.„Un singur cuvânt te poate pune pe cale, un al doilea, te tulbură, al treilea te bagă în panică, cu al patrulea începând, confuzia este absolută. Logosul era și acțiune. A devenit paralizie… Nu trebuie decât să demontați mecanismul spaimei și spaima dispare”. Spre deosebire de Cioran, Ionescu este … mai optimist. Ionescu spune că scrisul său se justifică foar prin capacitatea de a se dedubla, de a se pșrivi pe sine însuși. De fapt, așa ar proceda toți scriitorii valoroși, deci nu este o mare descoperire, dar la Ionescu este un semn de modestie, el scria pentru că știa mereu ceva în plus față de contemporani.„ M-am născut a doua oară prin literatură”, o altă afirmație pe care ar face-o mai totți scriitorii adevărați, dar tot ce spu ne Ionescu pare original. Are el ceva …ionescian. Târziu s-a aflat că Ionescu picta, iar pictura sa era la fel de … absurdă ca și arta dramatică.Nu a căutat originalitatea pentru că o avea în sânge, iar personalitatea sa nu-i permitea să adopte orice manieră, să admire fără „crâcnire”, astfel că înainte de război s-a făcut cunoscut cu un eseu inflamant „ Nu”(Ed. Vremea-1934), care i-a iritat pe mulți, atunci, acum pare o blândă reflecție asupra celor scrise până la Eugen Ionescu. Eugen Simion a scris un studiu apreciat de critici și exegeți, „Tânărul Eugen Ionescu”, cartea neaducând multe noutăți, dar profilul viitorului scriitor apare bine conturat.„ Fără evrei lumea ar fi mai tristă”,a afirmat Eugen Ionescu, când a primit Premiul Ierusalimului. „ Nu pot avea dușmani. Niciodată nu cred că am dreptate împotriva cuiva”, „ De îndfată ce apare un decalaj între ideologie și realitate , apare absurdul”, iată un slogan pe care orice politician ar trebui să și-l scrie pe pereții casei. Radu Beligan îl numea „clovnul trist”, pentru că , spre bătrânețe figura lui Ionescu trezea un sentiment ciudat de compasiune și încredere, dar nu te făcea să râzi. L-a cunoscut pe Zelea Codreanu și-l compara cu Che Guevara și Hitler, din „clasa asasinilor”. Nu era nici de dreapta, nici de stânga. Marie France Ionesco îl numea pe tatăl ei „un clovn metafizic”. In câteva date, viața lui s-a desfășurat între 26 noiembrie 1909 ( scriitorul a menționat , intenționat, undeva, anul 1912, dar s-a dovedit … o păcăleală ) și 28 martie 1994, deci se împlinesc anul acesta o sută de ani de la naștere și s-au ămpolinit 15 ani de la moartea sa, la Paris. Locul natal a fost Slatina, tatăl său purtând același nume, avocat de meserie, cu convingeri naționaliste, a divorțat de mama scriitorului după care, fiul a revenit în România, din Franța, a urmat Colegiul Sf. Sava, Universitatea, a obținut diploma în limba franceză și a predat la un liceu.In 1936, sciitorul s-a căsătorit cu Rodica Burileanu, cu acare a avut o fiică, despre care a amintit mai sus. A obținut titlul de doctor în filologie, în Franța.In 197o a fost ales membru al Academiei Franceze, a primit nenumărate distincții, numai țara de origine i-a acordat cea mai restrânsă atenție( până în 1989).Nu vom menționa titlurile pieselor de teatru, eseurilor, prozei, etc. Acestea fiind accesibile oricărui doritor de a le cunoaște. Activitatea sa pe tărâmul civic, al combaterii discriminărilor, terorii, dictaturilor este cunoscută. UIn 1998, la Ed. Universalia a apărut un volum scris cu multă înțelegere, subtilitate de William Kluback și Michael Finfenthal, „Clovnul în agora”, titlu foarte potrivit pentru ceea ce a reprezentat teatrul lui Ionescu în istoria contemporană. Am analizat cartea la vremea potrivită. Intr-o ediție foarte ieftină, calitativ și valoric,în 199o, a apărut la Ed. Echinox , din Cluj, o scurtă antologie „ Eu” care conține „Elegii pentru ființe mici”(poeme), proză scurtă, fragmente de roman( Ionescu nu s-a dedicat prozei, decât cu prudență),pagini de jurnal ( dar nu „Journal en miettes”), piesa ”Englezește fără profesor”, care îl reprezintă pe Ionescu mai bine decât celebra „Cîntăreață cheală”, neînțeleasă de mulți. Am spune, că , la fel ca și în cazul lui Picasso, mulți îl laudă pe Ionescu, puțini îl înțeleg și astăzi. Trebuie să ai un anumit organ al umorului „absurd” ca să pătrunzi în lumea sa vesel-tristă, ceva de genul „țării minunilor a Alisei” lui Lewis Caroll. In piesă chiar apare numele Alisei.Ediția se datorează unui om de cultură, Ion Vartic. In anul centenarului, adică 2009, a apărut deja , la Flammarion o biografie a lui Eugen Ionescu, semnată de Andre Le Gall, care a mai scris biografiile lui Corneille, Pascal, Racine. Românul Eugen Ionescu poate sta alături de aceștia, fără nici un complex.

autor Boris Marian, redactor al revistei Faleze de piatră


Comentariile sunt închise pentru Centenar – Eugen Ionescu

E.L.Doctorow

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Ce legătură ar fi între scriitorul E.L.Doctorow ( n.1931, New York), fiul al unor imigranți din Rusia și Cartea lui Daniel proorocul care a uluit prin curajul și previziunile sale monarhi și supuși, în cetatea Babilonului.? Primul roman al lui Doctorow „ Welcome to Hart Times” a fost publicat în 1960 , fiind bine primit de critică, dar fără un ecou deosebit. Au urmat romanul „ Big as Life” ( 1966), apoi o culegere de cronici muzicale, iar succesul a venit cu „Cartea lui Daniel”, pentru care a fost nominalizat la National Book Award, pe anul1971. Dar cel mai important roman al său este „Ragtime” (1975), premiat, devenit scenariu de film, ca și pentru un musical. Este istoria Americii în secolul XX, prin prisma evoluției unei familii în trei generații. A mai scris piesa de teatru, „Drinks before Dinner”, apoi șase romane, eseuri, scurte povestiri, fiind premiat de câteva ori. Fără a atinge gloria lui Bellow, deși au multe în comun, E.L.Doctorow este un nume important în literatura americană și a lumii de azi. . Traducerea romanului „Cartea lui Daniel” a apărut în 2008 , la Ed. Leda ( Grupul Corint), sub semnătura lui Virgil Stanciu. Eroul principal nu este un profet, ci fiul unor victime, numele său este Daniel Lewin, iar părinții, sub nume schimbat, sunt celebrii Ethel și Julius Rosenberg, executați în 1953, pe scaunul electric pentru că, fiind comuniști, au divulgat secrete legate de armamentul nuclear al SUA, ca spioni ai URSS. In carte timpul este deplasat cu un segment mai aproape de actualitate, Rosenberg se numește Isacson, copiii celor doi soți sunt înfiați de o familie Lewin, după execuția ( descrisă cu amănunte crude) a părinților naturali. Daniel trăiește în 1967, rememorând evenimentul cumplit din viața sa de adolescent ( avea doar 14 ani), sora sa se dezice de Daniel, pentru că el se îndoia de „cauza dreaptă” pentru care militaseră părinții. Este demn de reținut citatul din Allen Ginsberg, care se adresează propriei patrii cu mânia celui înșelat în așteptări – războiul rămâne un scop în sine, bomba atomică este un scop în sine, omenirea nu poate să scape de un blestem, cel al dominației celui mai puternic, așa cum le vorbise și profetul Daniel cândva conaționalilor îndemnându-i să se supună lui Nabucodonosor spre a nu fi arși de vii în cuptor. Numai el, Daniel a putut să scape nevătămat din cuptorul încins. Cartea lui Doctorow are o miză mai mare decât reluarea cazului Rosenberg. Este vorba de supraviețuirea acestei umanități, cu orice preț, chiar prin trădarea unor false prescripții,. Nu este vorba de competiția SUA – URSS, ci de competiția omului cu moartea pe care singur și-o poate pregăti, prin iraționalitatea unor politici păgubitoare. Totodată, ca și în „Ragtime”, cunoaștem unele particularități ale vieții americane. Realismul scriitorului este însoțit de un talent viguros, iar, sub anumite aspecte el îl depășește pe Bellow, anume , prin viziunea mai largă a concepției auctoriale. Că America este o țară a multor contradicții știam, că evreii nu seamănă între ei în privința relației cu religia știam ,dar Doctorow ne oferă mai mult decăt o redare ca atare, el rămâne un artist, el ficționează fără să trădeze.

autor Boris Marian, redactor al revistei Faleze de piatră



Comentariile sunt închise pentru E.L.Doctorow

Ereticul Gherasim Luca

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Viaţa şi scrisul lui Gherasim Luca ( Zalman Locker) au ilustrat un șir de „erezii”, el neputând fi încadrat exclusiv nici la poeți, prozatori, avangardiști, comuniști, excentrici, scriitori români, francezi, dar în toate aceste categorii fiind prezent. S- a născut la 23 iulie 1913, la București și în noaptea de 9 spre 10 februarie 1994, și-a pus capăt zilelor, aruncându-se în Sena, de pe același pod ca și Paul Celan, într- o stare de avansată degradare fizică și psihică. Era și foarte sărac, deși se născuse într-o familie de evrei bogați, cu vilă la Balcic, etc. Pseudoistoricul literar Marian Popa îl „botează” în istoria sa stufoasă C.Goldstein ( or fi toți evreii … Goldstein?).Iubitor al lui Nietzsche, gravase la intrarea vilei din Balcic deviza „Nice aici, nice unde”. A studia la liceul „ Matei Basarab”, a debutat la „ Alge” (1930), fiind și unul dintre fondatorii acestei publicații avangardiste. Nici G.Călinescu și nici emulul târziu, N.Manolescu nu apreciază contribuția lui Luca, mai mult că tânărul se atașase și de mișcările anticapitaliste, comuniste, ca și de inițiativele avangardiștilor puși pe „șotii” obscene, inclusiv revista cu nume organului masculin. Publicând în 1933 „ Roman de dragoste”, Luca trimite un exemplar lui Nicolae Iorga, care, indignat intervine, astfel că grupul de „scandalagii” este arestat pentru a fi potoliți de organele de poliție. A studiat apoi, scurt timp, electrotehnica, s-a retras, a intrat în presa comunistă, se considera marxist, era prieten cu Gellu naum, Victor Brauner. Aflați în legătură cu Cominternul , cei trei erau filați permanent de Siguranță. In 1937, Luca publică romanul „ Fata Morgana”, cu conținut obscur – comunist-avangardist. In 1938 pleacă la Paris, îl cunoaște pe Louis Aragon, un apropiat al Moscovei. Dar influența lui Brauner determină apropierea lui Luca de troțkiști, astfel că el se rupe de rețeau moscovită, este exclus de cercurile staliniste, din Franța, vin0 în România,dar după asasinarea lui Troțki, în august 194o, interesul său pentru politică slăbește, se preocupă mai mult de artă, literatură. In 1945, se produce ruptura cu gellu naum, care se menținuse pe pozițiile suprarealismului, procomunist. Popularitatea sa crește prin apariția scrierilor „Inventatorul iubirii”, „ Le Vampire passif”, „Moartea moartă”, „Parcurg imposibilul”, „Un lup văzut printr-o lupă”. Prietenia cu Pasul Păun îi inspiră lucrări de artă plastică, colaje. In 1951 emigrează în Israel, apoi se stabilește , definitiv, la Paris. A lăsat în urmă prieteni fideli, precum Bogza, Perahim ( acesta din urmă s-a stabilit mult mai târziu, tot la Paris). Inovațiile suprealisteale ale lui Luca nu sunt străine de psihanaliză, inclinațiile spre perversiuni, incest, crimă, mimate , desigur, își au sorgintea în lecturile din Freud, dar artistul caută mereu ceva nou, care să-l exprime plenar. Cităm o bizarerie – „ dacă aș găsi în farfuria cu supă un șoarece , aș suporta mai ușor, decât de ar fi un om”. Sintagme – „cafeaua de cauciuc”, „ verdele constipant”, „apa ca un bivol”, metafore șocante, „pălăria din care doamna consumă macaroane”, afirmații precum „ Umanitatea își merită soarta oedipiană”, repetări de cuvinte și sunte, pas, pat, sus, ssssss, etc, cubomaniile din plastica sa, toate alcătuiesc un portret straniu, al unui artist neliniștit, considerat de unii un farseur, de alții, aproape un geniu. Cultura sa era diverrsă, încp de la origini, prin educație ( idiș, română, franceză, germană) și prfin exercițiu, contact, cu Max Ernst, Jean Arp, Celan, Trost, călătorii prin Europa, SUA. La noi, au scris despre Gherasim Luca Crohmălniceanu, Pană, Ion Pop,Alexandru Piru ,Ovidiu Morar, un atent analist al fenomenului avangardist ş.a. Din păcate, nici astăzi avangarda creatorilor originari din România nu este recunoscută ca importanță în contextul european. Poreclit de prieteni, Zola, Gherasim Luca a fost un luptător pasionat, iubitor de adevăr, dar mizeria vieții l-a învins odată cu bătrânețea. Ar fi bine să nu fie uitat.
autor Boris Marian, redactor al revistei Faleze de piatră


Comentariile sunt închise pentru Ereticul Gherasim Luca

Avangarda românească

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Momente şi nume ale avangardei româneşti

În urmă ci câţiva ani, am publicat în „România literară” un articol cât s-a putut de concentrat, cu titlul „Un secol de modernism românesc”. Postat de un redactor, probabil antimodernist, articolul a apărut pe penumilta pagină cu litere de 9 sau mai mici, iar singura satisfacţie a fost un telefon de la un artist plastic care mi-a mulţumit şi m-a felicitat. Nu discut de remunerare, nimeni nu trăieşte din scris, ci din furat, să mă ierte specialiştii. Reiau tema într-o cheie mai atractivă, zic eu , pornind de la o carte merituoasă semnată de Ovidiu Morar , „Avangardismul românesc” (Ed.Ideea Europeană- 2005).
Avangarda nu a fost bine primită de România interbelică. Oficialii nu gustau modernitatea, extrema dreaptă nu era mulţumită că printre avangardişti erau şi evrei, chiar numeroşi, extrema stângă, adică PCR şi simpatizanţii erau temători că avangarda „abate” pe muincitor de la scopul luptei de clasă. Totuşi, orientarea avangardei, ca şi în Franţa era de stânga. Fondatorul DADA-ismului, care a premers suprarealismului, a fost Tristan Tzara ce avea să se înscrie în PC Francez. Presa legionară şi legionaroidă a combătut cu vehemenţă, ca şi naziştii din Germania, „arta degenerată” a avangardei. Dar Geo Bogza, Miron Radu Paraschivescu, Gh. Dinu cu pseudonimul Stephan Roll, ş.a. au susţinut şi au participat la manifestările avangardei. Ion Vinea, Ilarie Voronca, B. Fundoianu s-au afiliat şi au fost promotori ai avangardei. La fel Paul Păun, Sesto Pals, alţi poeţi, prozatori mai puţin cunoscuţi. Mai vizibilă a fost avangarda din artele plastice – Victor Brauner, Maxy, Perahim, Marcel Iancu, Ianchelevici, ş.a au ilustrat această tendinţă majoră din veacul XX. Chiar şi Mihail Sebastian a admirat , fără a participa, noile tendinţe. Adversarii cei mai acerbi ai modernismului au fost Nicolae Iorga şi Brătescu-Voineşti. Vladimir Streinu a încercat să ia apărarea artiştilor şi scriitorilor avangardişti, dfin păcate, tradiţionalismul este mereu învingător, dar pentru o scurtă perioadă, de obicei, avangarda nu mai este avangardă, modernismul nu mai este modern şi apar alte tendinţe, mai violente, dacă nu intervine un realism necruţător precum cel nazist sau socialist. Printre ultimii avangardişti, rămaşi în ţară amintim pe Saşa Pană, Ionathan X..Uranus (Mihai Avramescu),Virgil Teodorescu, oarecum Margareta Sterian, Gellu Naum. Muzica nu a avut răsunetul avangardist aşteptat, sincronismul european a funcţionat mai puţin. În 1983, Marin Mincu a publicat o antologie de „Avangardă literară românească”. Unul dintre martirii avangardei a fost Urmuz (Demetrescu) care s-a sinucis în 1923, când avangarda abia se încropea. Alt martir a fost Ghersaim Luca, poet stabilit la Paris, unde a suferit mult sub aspect material şi s-a sinucis în 1994, aruncându-se de pe Sena, de pe vestitul Pod Mirabeau, cântat de Edith Piaf. Nici astăzi avangarda nu este apreciată cum ar merita, cel mai proeminent istoric literar, Nicolae Manolescu fiind refractar la acest fenomen pe care nu prea l-a înţeles. Mai receptivi au fost regretaţii Adrian Marino şi Matei Călinescu, care au încercat să definească avangarda în coordonatele ei româneşti. Tradiţionalismul sub forma păşunismului, poporanismului, semănătorismului, neaoşismului, tracomaniei, protocronis mului, realismului „real” şi apoi socialist, apoi naţional-comunist, patriotard, fals, toate aceste ghiulele au frânat evoluţia normală a artei şi lşiteraturii, astfel că nu este de mirare că pe plan literar şi artistic, românii s-au afirmat mai mult în afara ţării, decât în interior. Acelaşi lucru s-a întâmplat în cinematografie. Iorga, Pârvan, Nae Ionescu, Eliade, Noica au rămas neclintiţi în condamnarea avangardei. Pentru Eliade este de mirare , fiind cunoscut faptul că modernismul a avut ca surse de inspiraţie şi culturile asiatice, iar prietenia cu Eugen Ionescu, a lui Eliade ar fi trebuit să-l iniţieze în teatrul absurdului. Arghezi a cochetat cu avangardiştii, i-a încurajat, fără a se afilia sau a se lăsa influenţat. Nici Ion Barbu nu poate fi considerat un avangardist, deşi ermetismul poezie sale l-ar recomanda, dar poetul nu s-a recomandat ca atare. Poziţia sa se aseamănă cu aceea a lui Paul Valery, un matematician-poet ca şi Barbu. Mulţi adulţi şi copii cunosc poezia lui Urmuz, „Cică nişte cronicari” , titlu sub care Iordan Chimet a publicat la Ed. Universal Dalsi, în 1999 o antologie unde găsim numele lui Urmuz, Saşa Pană, Jacques Costin, Uranus, Cugler, Geo Bogza, Arghezi, Ştefan Zeletin, Brunea-Fox, H. Bonciu, Eugen Ionescu, Tzara, Voronca, Virgil Gheorghiu, G. Ciprian, Gellu naum, toată „floarea” modetrnismului românesc, fără ca toţi să fie şi avangardişti, cum am arătat. „Contimporanul”, „Punct”, alte reviste, unele cu titluri licenţioase au promovat avangardismul interbelic înfruntând riscul unor suspendări, iradieri, arestări, etc. Indiferent cum s-a numit curentul, expresionism, constructivism, futurism, suprarealism, obiectivul era de a rupe punţile spre trecut, uneori , poate prea brutal, dar în genere necesar. Stagnarea în artă înseamnă sinucidere. Ov.S. Crohmălniceanu a lăsat un studiu publicat postum de Geo Şerban , „Evreii în mişcarea de avangardă românească”. Sunt parcurse itinerariile lui Tzara, Fundoianu, Voronca, Costin, Brunea Fox, Saşa Pană, Dan Faur, H.Bonciu, Raul Iulian, Gherasim Luca, Paul Păun, D.Trost, Sesto Pals. Nici unul nu mai trăieşte.
În domeniul artelor plastice vom aminti pe sculptorul Idel Ianchelevici, născut la Bucureşti în 1909, devenit apoi cetăţean belgian, Marce Iancu, arhitectul cu numeroase proiecte realizate în Bucureşti, strămutat în Israel, unde s-a dedicat exclusiv artelor plastice, pictorul Victor Brauner ( au scos albume, cu lucrări ale lui Brauner, Amelia Pavel , Emil Nicolae, ş.a.), M.H. Maxy, un post-avangardist, Vadsile Cazar, ş.a. O avangardă puternică, în artele plastice, comparabilă cu aceea din Franţa sau din Germania (până în 1933) nu a existat în România. Cel mai important a fost, fără îndoială Victor Brauner ( n. 1903 la Piatra neamţ, decedat în 1966, la Paris) , artist ce poate sta alături de Salvador Dali, ş.a.

artist Maia Martin, foto 1: Compoziţie XIX, foto 2: Melcul

autor Boris Marian, redactor al revistei Faleze de piatră


Comentariile sunt închise pentru Avangarda românească

Amintirile unui nostalgic (partea I)

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Nu ştiu alţii cum sunt, vorba bădiţei din Ţicău, marele Creangă, dar eu când mi-amintesc de vremurile socialismului în patria noastră, RPR şi apoi RSR, mă cuprinde o nostalgie, ca în anecdota … era cum era, dar eram noi mai tineri. Prima schimbare de macaz am observat-o în ziua în care, la intersecţia străzii Dr.Felix ( n.n. evreu, medicul Capitalei, cu un secol în urmă) cu B-dul A.I.Cuza poliţaiul nu mai purta haină maro, ci albastră şi se numea miliţian. Afişele cu o mână mare de muncitor care strângea două buruieni, una fiind cu capul lui Iuliu Maniu, alta cu cel al lui Brătianu, rămăşiţe de la alegerile din 1946, dispăruseră. In clasa a doua de primară am fost făcuţi pionieri, cu mare alai, eu nu am intrat din prima. Eram vorbăreţ şi se considera nedemn ca un pionier să vorbească la ore. Am fost foarte fericit când am putut să ascult şi să cânt imnuri pioniereşti. Numele lui Dej nu se pomenea, doar Partidul, uneori, Lenin, Stalin. Mult Stalin. A murit Stalin, profesoarele au plâns. Mie, în aceeaşi lună mi-a murit bunicul, cam de aceeaşi vârstă, astfel că durerea ar fi trebuit să fie dublă, dar, copil fiind , nu am simţit nimic. Mergeam vara, în tabere de pionieri, seara cântam în jurul focului, fetele îmi plăceau ca şi copilului Creangă. Copil, copil, dar ceva mă atrăgea la ele. Aveau farmec taberele acelea, mai veneau copii greci, refugiaţi după războiul pierdut de comunişti, apoi coreeni, din ţara pustiită de un război cu napalm, ziceau ziarele. Eram într-o vară comandant de detaşament şi am fost prins în ora de somn obligatoriu, băgat din propria voinţă, într-o noptieră pentru a-mi distra colegii de cameră. Am fost destituit prin scoatere la raport şi citirea unei decizii ce semăna cu o condamnare pe viaţă. Nu mai vorbea nimeni cu mine, nici golăneii care erau mereu pedepsiţi pentru diverse abateri. Eu trădasem încrederea organizaţiei. Am păţit chestii asemănătoare la UTM ( ulterior, redevenit UTC). Iar nu am fost primit în prima serie, vorbeam la ore. Acest vorbit m-a costat peste treizeci de ani, un vot de blam cu avertisment, vorbeam în acelaşi timp cu tovarăşul Nicolae Ceauşescu, el la megafon, eu în câmp, prin Parcul Tineretului. La liceul Nicolae Bălcescu, actualmente Sf.Sava am avut profesori eminenţi, nemaitrăind îi pomenesc, la română, Mişu Bărbătescu, un maniac al fişelor literare, care m-a învăţat să scriu scurte recenzii, temător de a pomeni numele lui Blaga, Voiculescu, ş.a.la latină. Gh. Guţu, un aristocrat din vremea lui Cato Maior, am învăţat şi istoria Romei antice, deşi nu era în programa de latină, la el se spunea numai domnul elev, domnul profesor, îmi venea să spun,în glumă, tovarăşul Iulius Caesar . L-am admirat simţind la el altceva faţă de alţi dascăli. Scrisese un dicţionar masiv de latină, nu avea adversari în domeniu, nici la Universitate. La biologie era Dabija, un munte de om, glumeţ din fire, dar şi intreprinzător, se spunea că a convins pe un portar al şcolii care trăgea să moară, să-şi ofere trupul pentru a reface scheletul, ceea ce s-a şi realizat iatr noi îi spuneam scheletului, nea Vasile. Secretarul de partid al liceului a aflat şi scheletul a dispărut, nu se ştie unde. L-am regretat, era foarte util., în plus, am învăţat , atunci, să nu mă tem de moarte. La astronomie era un tip atât de antisemit, încât i-a spus vărului meu, care era cu un an mai mare, să plece în Palestina. Era supărat pe evrei. Vărul meu i-a urmat îndemnul după circa două decenii.La facultate am intrat cu mulţi .tineri slab pregătiţi, dar cu dosar „bun”. Nu mai era mediul de la Sava. M-am autopropus organizator de grupă, din lipsă de alt interes. In anul doi am răsturnat planurile comitetului de UTM pe Politehnică, care dorea o fiică de nădejde, propunând pe un amic de al meu, simpatizat de mulţi. A fost ales, dar eu am fost chemat la Comitet şi mi s-a pus în vedere că la următoarea abatere voi zbura din Politehnică.Am ieşit mulţumit că le-o făcusem. In anul trei am plecat la Moscova, dar după multe intervenţii. Doream foarte mult să ies undeva. Existau trei posibilităţi – RDG, URSS, China, nici vorbă de Occident. Dosarul meu a zăcut până când cineva a intervenit la ministrul de resort, care fusese cu tatăl meu în războiul civil din Spania, evident, comunist din conducere. Omul a pus o semnătură pe o hârtie şi astfel am ajuns la Moscova. Nimeni , nici eu nu înţeleg fericirea care m-a cuprins când am văzut Piaţa Roşie.
Fine del primo tempo….

continuarea pe siteul Bibliotecii de proză http://bibliotecacititordeproza.falezedepiatra.net/


artist Anişoara Iordache

autor Boris Marian, redactor al revistei Faleze de piatră


Comentariile sunt închise pentru Amintirile unui nostalgic (partea I)

Cunoasterea perfecţiunii creaţiei

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Cunoasterea perfecţiunii creaţiei

Motto: Pildele lui Solomon, 25.2 – “Slava lui Dumnezeu este să ascundă lucrurile, iar mărirea regilor e să le cerceteze cu de-amănuntul.”

Eu sunt un simplu inginer, de religie creştin-ortodox, adept al unui nou slogan promovat de mine: crede – cercetează – corectează.

Pe baza acestui concept, eu am trecut de la faza de contemplare a creaţiei la faza de studiu amănunţit al creaţiei divine, comparativ cu creaţia umană modificată genetic.

În recenta mea carte, “Armonii divine modificate genetic”, am introdus ca prefaţă un articol prezentatat de fostul meu diriginte, profesorul de matematica Eduard Minasian, la prima ediţie a seminarului ştiinţifico-ortodox “Dumnezeu, omul şi calitatea vieţii”, organizat de societăţile Clepsydra Câmpulung şi Alfa SG Paris, la Câmpulung Argeş, în perioada 17-20 mai 2007.

Primăria Câmpulung, 17 Mai 2007

Un grup de participanţi la seminar

Eduard Minasian, profesor de matematică şi dirigintele meu de la liceul Brătianu Piteşti, şi Rasho Ohannes Hovhannessian, medic psihiatru, fondator al centrului de for-mare “EUROSINS”, Clermont Oise France

Din punctul de vedere al CREAŢIEI, plantele, animalele şi oamenii funcţionează ca nişte nano-maşini biologice într-un sistem creat perfect, un fel de perpetuum-mobile, care, în limitele capacităţii proprii de regenerare a resurselor, va funcţiona fără sfârşit. Creatorul sistemului, a introdus în sistem un număr de elemente inteligente, asemeni Lui, care, prin analiza funcţionării acestui sistem, vor fi capabile să recunoască limitele sau legile stabilite de Creator, să le răspândească în sistem, să le respecte şi să le impună şi tuturor celor care se abat de la ele, pentru a evita autodistrugerea. Un rol esenţial în funcţionare îl are reacţia inversă, prin care sunt reintroduse în sistem informaţii despre funcţionarea sistemului, astfel încât elementele inteligente să poată stabili corecţiile ce se impun la abaterile ce se produc din interior sau din exterior. În acest moment, managementul sistemului a fost transferat elementelor inteligente din interior, dar este supravegheat din exterior de Creator până la atingerea cunoaşterii totale, care presupune, în primul rând, recunoaşterea Creatorului. Creatorul este o entitate nevăzută de elementele create sau, altfel spus, El a creat un sistem incapabil să-L vadă, dar capabil să-L înţeleagă şi să recunoască participarea Lui în creaţie.

Acest articol prezintă pe scurt punctul de vedere al unui matematician, despre armonia matematică a creaţiei divine.

Secţiunea de aur

Secţiunea de aur este un subiect mult tratat, dar puţin cunoscut. Numărul acesta, iraţional, cu nesfârşit de multe zecimale, ce nu se repetă după vreo regulă, începe cu 1,618…., este notat cu F (iniţială a numelui lui Fidias, sculptor în antichitatea greacă, artistul ce a conceput una din minunile lumii, statuia colos a lui Jupiter – Zeus Olimpianul), este practicat în multe din lucrările lui Constantin Brâncuşi (Poarta sărutului, Masa tăcerii, Pasărea măiastră, Coloana infinitului) şi lista nu se termină cu Domnişoara Poganny.

Domnişoara Pogany Pasărea Măiastră Muza adormită

Faimosul fizician britanic Lord Kelvin (Wiliam Thompson 1824-1907), cel care a dat numele scării absolute de măsurare a temperaturii, a afirmat: “dacă nu o puteţi exprima prin numere, cunoaşterea voastră este săracă şi nesatisfăcătoare”. Kelvin se referea bineînţeles la cunoaşterea necesară ştiinţei adevărată.

Cel mai faimos dintre numerele cunoscute în lume este P, un număr egal cu raportul dintre lungimea unui cerc şi diametrul său. Valoarea lui P este 3,14159… şi se reţine uşor după reţeta “aşa e util a scrie renumitul număr”. Mai puţin cunoscut decât P este numărul F, chiar dacă acesta este mult mai des întâlnit în natură şi mai fascinant.

Să admitem că vă adresez întrebarea: “ce au în comun minunatul aranjament al petalelor unui trandafir, pe de altă parte faimoasa pictură a lui Salvador Dali – Cina cea de taină, cochiliile separate ale moluştelor şi înmulţirea iepurilor?” Greu de crezut, dar toate aceste exemple, extrem de distanţate, au în comun un număr, de fapt o progresie geometrică cunoscută din antichitate, pe care, mai târziu, Leonardo da Vinci a numit-o “numărul de aur, raportul de aur sau “secţiunea de aur”.

Acest număr F, definit ca o proporţie, are însuşirile plăcute ale unei armonii plăcute.

Cu trei secole înainte de Hristos, Euclid, fondatorul geometriei, se exprima astfel: “Spunem că un segment de dreaptă a fost împărţit în medie şi extremă raţie atunci când întregul se raportează la segmentul mai mare aşa cum segmentul mai mare se raportează la cel mai mic”.

Exemplificare grafică

Observaţie: Dacă luăm un cerc cu diametrul d = 100 mm şi desfăşurăm lungimea lui într-un segment de dreaptă AB, obţinem o lungime L = 314,159 mm (echivalent L = Pxd); apoi aplicăm raportul de aur în segmentarea acestei lungimi şi obţinem următoarele rezultate:

Figura 1

AC = Pxd / F = 314,159 / 1,618 = 194,165 mm

AB – AC = CB à 314,159 – 194,165 = 119,994 mm

AB / AC = AC / CB à 314,159 / 194,165 = 194,165 / 119,994 = 1,618

Cercurile obţinute din aceste lungimi respectă aceeaşi regulă fractală de aur, având diametrele şi suprafeţele în aceeaşi proporţie de aur, d = 100 mm, raportat la d1 = 61,80469 mm, raportat la d2 = 38,19531 mm şi s = 7854 mmp raportat la s1 = 3000 mmp, raportat la s2 = 1146 mmp. Se poate observa că suprafaţa cercului intermediar este o treime din suma suprafeţelor celorlalte două.

Utilizarea acestor două numere celebre în arhitectură, în inginerie şi în alte domenii creative, simplifică calculele pentru consumurile materiale şi reduce la minim pierderile cauzate de rebuturile neutilizabile.

Asemenea numere nesfârşite i-au intrigat pe antici. Forţa de atracţie a “secţiunii de aur” provine din faptul că are o capacitate tulburătoare de a apărea acolo unde te aştepţi mai puţin.

Să luăm un fruct de măr obişnuit, fruct asociat de renascentişti cu fructul pomului cunoaşterii, iar în versiunea biblică înseamnă căderea omenirii în păcat, şi să-l tăiem transversal. Vom constata că seminţele mărului sunt aşezate după modelul unei stele cu 5 colţuri, numită pentagramă.

Acesta nu este însă decât vârful iceberg-ului. Conform tradiţiei budiste, într-una din predicile sale, Budha nu a rostit nici o singură vorbă, ci a ţinut în mână doar o singură floare. Un trandafir este deseori luat drept simbolul simetriei naturale, al armoniei universale.

Luaţi un trandafir, pentru a pune în evidenţă modul în care petalele lui se suprapun peste precedesoarele lor; veţi constata că petalele sunt aranjate după o regulă bazată pe “secţiunea de aur”.

Să trecem la regnul animal; suntem familiarizaţi cu structurile spiralate ale cochiliilor de moluşte, precum melcul şi nautilus, dar şi cu cohlea urechii.

Spirala logaritmică naturală

Cochilia melcului Nautilus

Urechea internă – Cochleeea

O spirală logaritmică divină

Aceste cochilii au inspirat unele construcţii arhitecturale celebre, de pildă muzeul Guggenheim din New York. În interiorul muzeului, vizitatorii coboară o rampă în spirală avansând; dar avansand aşa cum molusca îşi construieşte cămăruţele sale în spirale, atunci când îşi ocupă complet spaţiul alocat.

Secţiunea de aur” nu se regăseşte numai în fenomene naturale, ci şi în operele de artă create de om. Revenim la tabloul “Cina cea de taină” al lui Salvador Dali, în care pictura şi rama se află într-un raport de aur. O parte dintr-un uriaş dodecaedru (un corp regulat legat de secţiunea de aur, având 12 feţe, fiecare fiind un pentagon) încadrează masa.

De ce Dali a ales să expună “secţiunea de aur”?

Observaţia lui: “împărtăşania trebuie să fie simetria”.

O examinare, riguros matematică, a exemplelor din natură şi artă arată că ele ridică întrebări la trei nivele de profunzime ale cunoaşterii.

În primul rând sunt întrebările imediate ce-ţi vin în minte:

–       Sunt ele oare reale?

–       Putem explica apariţia lui F şi împrejurările în care el apare?

În al doilea rând, presupunând frumuseţea ca pe o însuşire care face ca un obiect să fie plăcut simţurilor naturale pe care le are omul de la natură, ne întrebăm:

–       Există vreo componentă estetică în natură?

La această întrebare, răspunsul este dat de arhitectul, inginerul şi matematicianul vizionar, designer, poet, autor şi inventator american Richard Buckminster Fuller (1895-1983): ”Când lucrez la o problemă, nu mă gândesc niciodată la frumuseţe; mă gândesc numai cum să rezolv problema, dar când am terminat, dacă soluţia nu e frumoasă, spun că este greşită.” După Fuller, tetraedrul este baza tuturor structurilor spaţiale. Forma geodezică a fost inventată de Fuller în anii ’40 şi a fost introdusă ca metodă de construcţie în toate proiectele sale.

Cele mai grele şi cele mai obsedante întrebări sunt:

–       Ce anume face ca matematica să fie atât de puternică şi omniprezentă în jurul nostru?

–       Este Dumnezeu matematician?

Voi încerca să abordez aceste întrebări prin intermediul fascinantei poveşti a numărului F.

Pentru că este important, în evoluţia noastră, să răspundem la cele trei întrebări într-un timp limitat, începem cu matematica şi anume cu PENTAGRAMA, figură strâns legată de pentagonul regulat, a cărui figură plană are cinci laturi egale (notate cu b) şi cinci unghiuri congruente. Dacă unim vârfurile unui pentagon, prin diagonale (notate cu a), obţinem o pentagramă (o stea cu cinci colţuri) a căror laturi notate cu c se află într-un raport de aur cu a şi b, iar operaţia poate continua la nesfârşit. Fiecare segment se obţine din cel precedent prin împărţirea cu un factor constant, egal cu “secţiunea de aur”:

F = a / b = b / c =…. = 1,6180339887…

Figura 2

Rezultă că F este un număr iraţional, obţinut din compararea a două segmente incomensurabile. Noţiunea de “segment incomensurabil” este acea noţiune care i-a generat lui Aristotel metoda folosită în logica analizei silogismelor cu caracter ipotetic şi probabilistic, dar care devin predictive într-un anumit punct, numită “reducere la absurd”.

Cel mai influent savant evreu al evului mediu, Moses Maimonides (1135 – 1204) a încercat să folosească acest procedeu logic pentru a demonstra existenţa unui Creator. Maimonides scrie în “TORAH”: “Principiul fundamental este că există o Primă Fiinţă care a făcut să fiinţeze toate lucrurile existente, căci, dacă s-ar presupune că nu există, atunci nimic altceva n-ar mai putea exista”.

Matematicianul Leopold Kronecker (1823-1891) a declarat astfel: “Dumnezeu a creat numerele …..; tot restul a fost făcut de om”.

În ceea ce urmează, voi completa cunoştinţele voastre despre piramidele din Egipt, cu date despre alte monumente; voi prezenta OSIRIONUL, un templu considerat a fi cenotaful (monumentul funerar) faraonului SETI I (1290 şi 1279 înainte de Hristos). Osiris, soţul lui Isis, a fost faraon al Egiptului; fratele său Seth l-a ucis şi a împrăştiat rămăşiţele trupului său; Isis a cules rămăşiţele şi astfel Osiris a devenit regele “Tărâmului Subpământean; Osiris a fost privit ca judecător al sufletelor după moarte.

În cartea sa din 1982, “Geometria sacră”, Robert Lawlor sugerează că grădina Osirionului este conformă cu proporţiile “secţiunii de aur”.

Foarte recent, în 1999, expertul francez în telecomunicaţii, Midhat Gazalé, scrie în cartea sa “Gnomon, de la faraoni la fractali”: “s-a spus că istoricul grec Herodot a aflat de la preoţii egipteni că aria pătratului bazei “Marii Piramide” este egal cu aria feţei laterale triunghiulare.”

Această afirmaţie echivalează în a spune că “Marea Piramidă” a fost proiectată în aşa fel încât raportul dintre înălţimea feţei sale triunghiulare şi jumătatea laturii bazei să fie egal cu “secţiunea de aur”. În realitate b/a are o abatere de 0,1%.

Figura 3

Timpul acordat expunerii mă îndeamnă să vi-l prezint pe Platon, care în celebrul său dialog, Timaios, abordează imensa problemă a discutării originii şi funcţionării cosmosului. El încearcă să explice structura materiei cu ajutorul celor cinci poliedre regulate, cunoscute sub numele de solide platonice: tetraedrul (4 feţe), hexaedrul (cubul – 6 feţe), octaedrul (8 feţe), dodecaedrul (12 feţe) şi icosaedrul (20 feţe).

După Platon, dodecaedrul este cel folosit pentru a broda constelaţii pe întregul cer. Acesta este motivul pentru care Salvador Dali a decis să includă un uriaş dodecaedru plutind deasupra mesei din celebrul tablou, “Cina cea de taină”. “Secţiunea de aur” joacă un rol esenţial în proprietăţile de simetrie ale solidelor platonice.

În particular, un dodecaedru cu lungimea unei muchii de o unitate, are o suprafaţă totală de [15F / radical din (3-F)] şi un volum de [5 FxF / 6 – 2 F]. Analog, un icosaedru cu muchia de o unitate are un volum de [5FxF / 6].

Majoritatea cărţilor despre “secţiunea de aur” afirmă că dimensiunile Parthenonului (locul Fecioarei, construit pe Acropola din Atena ca un templu consacrat Athenei, Partheos = fecioară) se încadrează exact în “secţiunea de aur”. În anul 1884 a fost publicată ideea lui Adolf Zeising (fondatorul ideii exprimării secţiunii de aur în distribuţia ramurile copacilor şi în venele vietăţilor) că: “înălţimea faţadei, de la vârful templului şi până la capătul piedestalului de sub coloane, este împărţită cu secţiunea de aur de către vârful coloanelor”.

Această afirmaţie a fost repetată într-o mulţime de cărţi, printre care şi influenta carte a lui Matila Costiescu Ghyka (român, autodidact, 1881-1965) în cartea “Le nobre d’or”. Mulţi pun însă la îndoială prezenţa “secţiunii de aur” în arhitectura Parthenonului.

Să revenim la Euclides, căci numărul scris de el a folosit omenirii, fără a i se aduce schimbări timp de o mie de ani. Permiteţi-mi acum să folosesc un pic de gândire elementară, ca să examinăm diferenţa lui Euclides şi să vedem cât de importantă este “secţiunea de aur” pentru împărţirea pentagonului. În figura (1), segmentul AB este împărţit de punctul C în medie şi extremă raţie, unde numărul rezultat din segmentul mare raportat la segmentul mic este egal cu raportul dintre segmentul întreg şi segmentul mai mare. Să presupunem că măsura segmentului mai mic este de o unitate, CB=1, iar măsura celui mai mare este de x unităţi, AC=x, atunci rezultă:

Cele două soluţii sunt :

Soluţia propusă X1 are valoarea 1,6180339887…, reprezentând “secţiunea de aur”, iar soluţia X2 are valoarea negativă a acestui număr. Această soluţie poate fi reprezentată şi sub alte forme diverse:

De la expresiile incomensurabile, care nu se termină niciodată, să ne întoarcem la “dreptunghiul de aur”.

Lungimile laturilor dreptunghiului sunt într-un raport de aur. Să presupunem că din acest dreptunghi am decupat un pătrat; vom rămâne cu un dreptunghi de aur, în care dimensiunile sale sunt mai mici decât cele ale dreptunghiului iniţial cu deja celebrul factor F. În cel de-al doilea dreptunghi, prin acelaşi procedeu, se poate forma un alt dreptunghi de aur. Dacă desenăm două diagonale, în oricare dreptunghi al seriei, ele se vor intersecta în acelaşi punct.

Datorită proprietăţilor “divine” atribuite “secţiunii de aur”, matematicianul american Clifford Pickover a propus să ne referim la acest punct ca la “Ochiul lui Dumnezeu” (ESP experiment).

Revenim la Platon şi la metoda sa de abordare a imensei probleme a originii şi funcţionării cosmosului. În particular el încearcă să explice studierea materiei cu ajutorul celor cinci poliedre regulate, menţionate anterior. Acestea se disting prin următoarele proprietăţi:

–       ele sunt singurele poliedre în care toate feţele (printr-un procedeu dat) sunt identice şi echilaterale;

–       fiecare poliedru poate fi înscris într-o sferă.

După Platon, pământul (Terra) era asociat cu stabilul cub, calitatea penetrantă a focului cu tetraedrul; apa cu aspectul mobil al octoedrului, aerul cu icosaedrul cu multe feţe, iar dodecaedrul este cel pe care l-a folosit Dumnezeu pentru a brăzda constelaţiile pe întregul cer.

Acesta este şi motivul pentru care Salvador Dali l-a inclus în celebrul său tablou.

Spirala vieţii a făcut ca cele concepute de Platon să fie reluate, sub o altă formă, în 1998 de unele grupuri de astronomi, care au descoperit că universul nostru este în expansiune (fapt deja descoperit de astronomul Edwin Powell Hubble (1889 – 1953) şi că aceasta este accelerată. Pasiunea iniţială a utilizării pentagoanelor pentru poliedre provine din observarea cristalelor de pirită, cunoscută şi sub numele de “aurul nebunilor”, a căror formă este dodecaedrică.

Solidele platonice apar şi în cele mai neaşteptate locuri. Bunăoară în romanul ştiinţifico- fantastic al lui Cyrano de Bergerac (1619 – 1655), “O călătorie spre lună”. Autorul foloseşte o maşină de zbor în formă de icosaedru pentru a evada din turnul în care era închis şi a coborâ pe o pată solară.

După cum am mai relatat, icosaedrul şi dodecaedrul sunt intim legate de “secţiunea de aur”, iar asta în mai multe moduri.

Bunăoară, cele 12 vârfuri ale unui icosaedru pot fi împărţite în trei grupuri de câte patru, care formează trei “dreptunghiuri de aur”. Dreptunghiurile sunt perpendiculare unul pe celălalt, iar punctul lor comun este centrul icosaedrului. Analog, centrele celor 12 feţe pentagonale ale dodecaedrului pot fi împărţite în trei grupuri de câte patru, iar fiecare din aceste grupuri formează, la rândul lor, dreptunghiuri de aur.

Revenind la raţiunea făcută pentru figura (1), cu ajutorul unui calculator de buzunar, introducem numărul F = 1,6180339887 şi calculăm pătratul lui obţinem FxF = 2,6180339887, iar inversul său 1/F = 0,6180339887. Acest fapt îi conferă lui F o proprietate unică, în care pătratul seriei se obţine adunând cifra unu, iar inversul seriei se obţine scăzând cifra unu.

Cu ajutorul semnelor celor nouă cifre şi cu semnul zero poate fi scris orice număr.”

Cu aceste cuvinte şi-a început Leonardo di Pisa (1170 – 1240), cunoscut sub numele de Leonard Fibonacci (filius bonacci = fiu de neam bun), cartea sa “Liber abaci” (Cartea abacului, publicată în 1202). Dar celebritatea lui Fibonacci provine dintr-o problemă aparent fără importanţă.

Un om a pus o pereche de iepuri într-un loc împrejmuit şi şi-a pus întrebarea: “Câte perechi de iepuri pot fi produse de această pereche într-un an, dacă presupunem că fiecare pereche dă naştere în fiecare lună la o nouă pereche, care la rândul ei începe din luna a doua să se reproducă?

Se obţine şirul recursiv al lui Fibonacci : 1, 1, 2, 3, 5, 8, 13, …., în care fiecare termen, începând cu al treilea, este egal cu suma celor doi termenii precedenţi. Aceeaşi serie de numere se aplică şi la lentilele optice, la căţăratul pe treptele scărilor sau la arborele genealogic al trântorilor unui stup de albine.

Cum se leagă numele lui Fibonacci de “secţiunea de aur”?

Dacă privim rapoartele dintre două numere succesive ale şirului, obţinem:

1/1 = 1,000000

2/1 = 2,000000

3/2 = 1,500000

5/3 = 1,666666

8/5 = 1,600000

13/8 = 1,625000

21/13 = 1,615385

34/21 = 1,618182

Recunoaşteţi “secţiunea de aur”?

Raportul a două numere din acest raţionament oscilează în jurul valorii numărului F, cu o abatere mai mare sau mai mică, care scade, pe măsură ce numerele cresc. Această proporţie a fost descoperită în 1611 de celebrul astronom german Johannes Kepler (1571 – 1630).

Dar, se întreba Kepler, ce instrument va fi folosit Dumnezeu pentru a-şi proiecta universul?

Răspunsul fantastic la această întrebare a răsărit în mintea lui Kepler la 19 iulie 1595, pe când încerca să explice conjuncţiile planetelor externe Terrei, Jupiter şi Saturn(momentele când două corpuri cereşti au aceleaşi coordonate cereşti).

Johanes Kepler a fost condus de ideea că “Dumnezeu face întotdeauna geometrie”.

Fiind un admirator al acestei ştiinţe matematice, el a exprimat: “Geometria are două mari comori: una este teorema lui Pithagoras; cealaltă este împărţirea unui segment în medie şi extremă raţie. Cea dintâi poate fi asemuită cu o măsură de aur, a doua poate fi numită un giuvaer peţios.”

Răspunsul lui Kepler la întrebarea, “de ce există şase planete vizibile cu ochiul liber?”, a fost simplu, “pentru că există cinci solide regulate”. În plus, concepţia sa răspunde şi la întrebarea asupra dimensiunilor orbitelor. Citez afirmaţia sa:

Sfera Pământului este măsura tuturor celorlalte orbite.

Să circumscriem un dodecaedru în jurul ei. Sfera care-l înconjoară va fi a lui Marte. Să cicumscriem un tetraedru în jurul lui Marte. Sfera care-l înconjoară va fi a lui Jupiter. Să cicumscriem un cub în jurul lui Jupiter. Sfera care-l înconjoară va fi a lui Saturn. Să înscriem un icosaedru în interiorul Pământului. Sfera înscrisă în el va fi a lui Venus. Să înscriem un octaedru în interiorul lui Venus. Sfera înscrisă în el va fi a lui Mercur.

Aveţi aici temeiul pentru numărul planetelor.”

Distanţele dintre planete, aşa cum rezultă din acest model, se potriveau destul de bine pentru unele, dar difereau semnificativ pentru altele (dar nu cu mai mult de 10 procente). Evident acum, modelul cosmologic al lui Kepler, bazat pe solidele platonice, era absolut greşit. Descoperirea planetelor Uranus (1781 – astronomul Herschel) şi Neptun (1846 – concomitent de astronomii Le Verrier şi Adam Smith) a bătut ultimul cui în coşciugul unei idei muribunde.

Pentru a ţine uşor minte ordinea celor nouă planete, vă propun următoarea secvenţă, ca unealtă pentru memorie, având referinţe religoase: “Miercuri şi Vineri e Post; Marţi, Joi şi Sâmbătă doar Unii Nebunii Postec.”

Totuşi, importanţa acestui model pentru ştiinţă este imensă; rareori în istorie o carte atât de greşită a fost atât de fertilă în orientarea viitorului curs al ştiinţei. Pentru a elabora legile mişcărilor planetelor, Kepler s-a folosit de cercetările şi observaţiile danezului Tycho Brahe, mentorul său.

Prima lege a lui Kepler afirmă că orbitele descrise în jurul Soarelui de planetele cunoscute la vremea lui nu sunt exact cercuri, ci eclipse având Soarele într-unul din focare.

A doua lege a lui Kepler stabileşte că planeta se mişcă cel mai repede atunci când este cel mai aproape de Soare (la periheliu) şi cel mai încet atunci când este cel mai departe de el (la afeliu), astfel încât segmentul care uneşte planeta cu Soarele mătură arii egale în intervale de timp egale.

A fost nevoie de geniul lui Isaac Newton (1642 – 1727) pentru a deduce că forţa care menţine planetele pe orbitele lor este gravitaţia. Newton a explicat legile lui Kepler punând la un loc legile care descriu mişcarea corpurilor şi legea gravitaţiei universale.

Acelaşi Kepler constată o proprietate a şirului Fibonacci. Reluăm şirul 1, 1, 2, 3, 5, 8, 13, 21, 34,…; observăm că 3×3 = 9, diferă doar prin 1 de produsul numerelor din şir apropiate lui 3: 2×5 = 10. Analog 13×13 = 169, diferă prin 1 de 8×21 = 168, etc.

Această proprietate particulară a numerelor Fibonacci generează un bizar paradox, prezentat prima dată de marele creator de enigme matematice, de puzzle şi un bun jucător de şah, Sam Loyd (1841 – 1911).

Considerăm pătratul cu latura de 8 uniăţi, pentru care calculăm aria 8×8 = 64. Apoi împărţim pătratul în patru părţi, aşa cum este indicat în figură. Cele patru părţi vor fi reasamblate diferit, pentru a forma un dreptunghi cu aria 13×5 = 65, dar la care apare o unitate suplimentară.

De unde provine aceasta?

Soluţia paradoxului este că de fapt bucăţile nu se potrivesc perfect de-a lungul diagonalei dreptunghiului; există un spaţiu îngust între diagonale, un paralelogram lung şi subţire ce are unitatea de suprafaţă mai mică decât a pătratului.

Fireşte, numărul 8 este un număr din şirul lui Fibonacci, iar pătratul lui (8×8 = 64) diferă cu 1 faţă de produsul celor două numere din şir adiacente lui (5×13 = 65), conform proprietăţii descoperită de Kepler. Pe drept cuvânt, Kepler credea cu adevărat că “secţiunea de aur” i-a slujit lui Dumnezeu drept instrument fundamental pentru crearea universului. Poetul englez John Donne (1572 – 1631) l–a descris cel mai bine, astfel: “Kepler a primit drept misiune ca nimic să nu se întâmple fără ştirea lui.”

Am întâlnit deja afirmaţia că planul arhitectural al unor construcţii din antichitate, cum ar fi Marea Piramidă şi Partenonul, se bazează pe “secţiunea de aur”, dar ne putem întreba: Artiştii antichităţii au conştientizat cu adevărat utilitatea “secţiunii de aur”?

S-a rezumat utilizarea secţiunii de aur la artele vizuale sau a pătruns şi în alte dimensiuni creative?

Un nume care apare invariabil când vine vorba de folosirea “secţiunii de aur” în artă este cel al lui Leonardo da Vinci. Unii autori chiar îi atribuie lui da Vinci inventarea numelui “proporţia divină”.

Discuţia se concentrează pe cinci opere ale maestrului italian: pânza neterminată Sfântul Ieronim, cele două vizuni ale Madonei între stânci, desenul Cap de bătrân şi faimoasa Mona Lisa (del Giovenda). Să nu ne înşelăm singuri; sentimentul de veneraţie pe care-l încercăm când privim Madona între stânci n-are nimic a face cu întrebarea dacă proporţiile picturilor se află sau nu într-un raport de aur.

Despre cărţile “Numărul de aur, Rituri şi ritmuri pitagorice în dezvoltarea civilizaţiei occidentale (1931) şi Estetica proporţiilor în natură şi în arte”, scrise în limba franceză de autorul român Matila Ghyka am mai vorbit în acest referat. Alături de descrierile corecte ale proprietăţilor “secţiunii de aur”, există şi un aspect anecdotic: cărţile lui Ghyka au avut un răsunet inexplicabil.

Unul din cei mai puternici partizani ai aplicării “secţiunii de aur” în artă şi în arhitectură a fost celebrul architect şi pictor franco-elveţian Le Corbusier (Charles Edouard Jeanneret 1867-1965). Iniţial Le Corbusier s–a arătat sceptic, în legătură cu aplicarea “secţiunii de aur” în arte, şi nu a folosit-o înainte de 1927. Perspectiva lui s-a modificat radical în urma publicării renumitei cărţi a lui Ghyka, Estetica proporţiei. Le Corbusier şi-a tradus teoria despre Modulor în practica multor lucrări ale sale.

Căutarea unei proporţii standardizate a culminat cu introducerea unui nou sistem de proporţii numit “Modulorul”. Se presupunea că Modulorul furnizează “o măsură armonică la scară umană, universal aplicabilă arhitecturii şi mecanicii”, care să se bazeze pe proporţii umane.

Un bărbat înalt de 6 picioare (183 cm) cu un braţ ridicat (la înălţimea de 226 cm) şi unul lăsat (cu palma la nivelul sexului, 86 cm) a fost inserat într-un dreptunghi. Aceste lungimi se află în rapoarte de aur, chiar dacă par simple speculaţii.

Simţurilor le plac lucrurile bine proporţionate.” Cuvintele aparţin filozofului scholastic Sfântul Thoma din Aquino (1227 – 1274) şi se referă la o relaţie fundamentală între frumuseţe şi matematică.

Preluând ideea, scriitorul german Adolph Zeising, în cartea sa “Noua teorie a proporţiilor corpului uman” (1854), a afirmat: “partiţia corpului uman, anatomia multor animale, …, armonia celor mai satisfăcătoare acorduri muzicale şi proporţionalitatea celor mai frumoase opere de arhitectură şi sculptură, sunt toate bazate pe secţiunea de aur”.

Unul din fondatorii psihologiei moderne, Gustav Fechmer (1810-1887) a studiat aprofundat tema lui Zeising. El a prezentat, vizitatorilor muzeului de artă din Dresda, un număr de 10 dreptunghiuri, cu lungimi şi lăţimi diferite, rugând-i pe vizitatori să-şi exprime opinia despre proporţia perfectă. Cele mai multe voturi a primit dreptunghiul de aur.

Un alt experiment a constat în stabilirea dimensiunilor cărţilor de joc, dar nu a fost elocvent.

Să trecem la un alt domeniu al artei, muzica de aur. Conceptul “muzica sferelor” a reprezentat o glorioasă sinteză între muzică şi matematică. Abia în secolul XII s-a desprins muzica de reţetele şi formulele matematice, dar, în secolul XVIII, filozoful raţionalist Leibnitz (1646 – 1716) scria: “muzica este un exerciţiu aritmetic secret, iar cel ce se ocupă de ea nu-şi dă seama că se ocupă de numere!”

Cam în aceeaşi perioadă, marele compozitor german, Johann Sebastian Bach (1685 – 1750) avea o fascinaţie pentru jocurile cu note muzicale şi cu numere. De exemplu, el şi-a cifrat, prin coduri muzicale, semnătura şi unele din compoziţiile sale. În vechea notaţie muzicală germană, B înseamnă Si-bemol, iar H înseamnă Si-becar, deci Bach şi-a putut scrie numele pe note: “Si-bemol, La, Do, Si-becar”. O altă criptare folosită de Bach se baza pe ştiinţa numerelor, Gematria (diferită de geometrie). Aribuind fiecărei litere din alfabet un număr corespunzător, A=1, B=2, C=3, etc., se obţine BACH=14 şi J.S.BACH=41 (deoarece I şi J erau aceeaşi literă în alfabetul german din acea vreme).

Să trecem în lumea instrumentelor muzicale. Vioara este un instrument în care “secţiunea de aur” apare frecvent. De regulă, cutia de rezonanţă a viorii conţine 12 sau mai multe arcuri de curbură (curbele viorii), simetrice pe ambele părţi. Cele mai cunoscute viori au fost făcute de Antonio Stradivarius (1644 – 1737, Cremona, Italia). Desene regionale arată că lutierul s-a preocupat în mod special să plaseze geometric “ochii găurilor” în formă de “f” în poziţia determinată de “secţiunea de aur”.

Un alt instrument muzical, deseori menţionat în legătură cu numerele lui Fibonacci, este pianul. Octava de pe claviatura unui pian constă din 13 clape, opt albe şi cinci negre. Clapele negre sunt formate dintr-un grup de două şi un altul de trei; numerele 2,3,5,8 şi 13, numere conscutive în şirul lui Fibonacci, se regăsesc, poate nu întâmplător, în această logică constructivă.

Paul Larson, profesor la Universitatea Temple, a susţinut în 1978 că a descoperit “secţiunea de aur” în cea mai veche muzică bisericească, cântările Kyrie din colecţia de cântece gregoriene, care se cântă de mai bine de 600 de ani.

În 1995, matematicianul John Putz din Michigan a încercat să afle dacă Mozart a folosit “secţiunea de aur” în cele 29 mişcări din sonatele sale pentru pian, alcătuite din două secţiuni distincte. Aceste sonate constau din două părţi: expoziţiunea, în care tema muzicală este introdusă prima oară, şi repriza, în care tema principală este dezvoltată mai departe şi este reluată. Cum lucrările muzicale sunt împărţite în unităţi egale de timp, numite măsuri, savantul american Putz a examinat rapoartele dintre numărul măsurilor din cele două secţiuni ale sonetelor. Mozart, care, după mărturia mamei sale făcută în tipul anilor de şcoală, nu se gândea la nimic altceva decât la cifre, este unul din cei mai buni candidaţi pentru folosirea matematicii în compoziţiile sale.

Un alt faimos compozitor care s-ar putea să fi folosit intens “secţiunea de aur” a fost Béla Bartok (1881 – 1945). Pianist virtuos şi folclorist, Bartok a construit opera sa folosind elemente ale compozitorilor pe care-i admira (printre care Strauss, Liszt şi Debussy) îmbinate cu muzica populară, pentru a creea muzica sa extrem de personală. Organizarea ritmului compoziţiei lui Bartok oferă un exemplu de folosire a “secţiunii de aur”. Analizând mişcarea din “Muzica pentru coarde, percuţie şi celestă”, observăm:

Însă Bartok nu a vorbit niciodată despre compoziţiile sale, afirmând:

“Să lăsăm muzica mea să vorbească singură; e inutil să dau vreo explicaţie despre operele mele.”

În interesanta sa carte “Debussy în proporţie”, autorul Roy Howat, profesor la Universitatea Cambridge, susţine că francezul Claude Debussy (1862 – 1918), ale cărui inovaţii armonice au avut o profundă influenţă asupra generaţiilor succesive de compozitori, a folosit secţiunea de aur în multe din compoziţiile sale.

De pildă, în piesa muzicală pentru pian solo “Reflecţii în apă”, Howat susţine că Debussy a fost influenţat de scrierile matematicianului şi criticului de artă Charles Henry, care era foarte preocupat de relaţiile numerice inerente în melodie, armonie şi ritm.

Compozitorul austriac Alban Berg (1885 – 1935) şi-a construit întregul “Concert de cameră” cu unităţi de 3 măsuri, pe 3 teme, cu 3 instrumente fundamentale (pian, vioară, suflători).

Compozitorul, matematicianul şi profesorul Joseph Shillinger (1895 – 1943) a predat concomitent muzică şi matematică la Harkov – Leningrad şi la Universitatea Columbia. Una din încercările lui Schillinger de a demonstra că muzica poate fi bazată integral pe formularea matematică este deosebit de amuzantă. În esenţă el a conceput fluctuaţiile unei curbe a bursei de valori, aşa cum apăreau în graficele prezentate în jurnalul New York Times, şi, traducând suişurile şi coborâşurile în intervale muzicale proporţionale, a arătat că astfel se putea obţine o compoziţie oarecum similară cu cele ale marelui Johann Sebastian Bach:

În secolul XX, apariţia tehnologiilor computerizate şi a muzicii compuse la calculator au accelerat măsurile numerice precise şi astfel au încurajat muzica bazată pe numere.

Concluzia acestei scurte călătorii în lumea muzicii este că afirmaţiile despre folosirea “secţiunii de aur” de către anumiţi compozitori sar prea repede de la marea generaţie de compozitori, prin simpla numărare a măsurilor, notelor, etc., la interpretarea matematică a operelor acestora. Este însă indiscutabil că, mai ales în secolul XX, s-a redeşteptat interesul pentru folosirea numerelor în muzică.

Renaşterea ideii pitagoreice (“numărul constituie substanţa”) a făcut ca “secţiunea de aur” să apară mai proeminent şi în operele anumitor compozitori. În acest sens, demn de menţionat este compozitorul român Dumitru Capoianu, la care o parte din compoziţii sunt create pe computer (mărturie făcută la televiziune), şi desigur ilustrul dirijor Tiberiu Bredicianu.

Iată şi analiza la acest paragraf despre muzica de aur, datorată criticului muzical vienez Eduard Hanslick (1825 -1904), cel care a exprimat atât de minunat relaţia dintre muzică şi matematică în cartea “Frumosul în muzică”: “Muzica naturii şi muzica omului ţin de două categorii distincte. Traducerea celei dintâi în cea de a doua trece prin ştiinţa matematicii. Un proiect important şi pregnant. Totuşi am greşi dacă am deduce de aici că omul şi-a construit sistemul său muzical conform cu calculele făcute într-un anumit scop, sistemul apărând prin aplicarea inconştientă a conceptelor preexistente de cantitate şi proporţie, prin subtile procese de măsurare şi numărare, iar legile de care sunt generate acestea din urmă au fost descoperite ulterior de ştiinţă.”

Să abordăm un alt domeniu: POEZIA. La prima vedere, nimic nu pare mai îndepărtat de matematică decât poezia.

Poetul şi dramaturgul german Johann Wolfgang Goethe (1749 – 1832) a fost cu certitudine unul din marii maeştri ai literaturii universale. Geniul lui multilateral apare cocentrat în Faust, o descriere simbolică a rezistenţei umane spre cunoaştere şi putere. Faust, un erudit doctor german, îşi vinde sufletul diavolului (personificat de Mefistofel) în schimbul cunoaşterii, tinerţii şi puterii magice. Textul lui Goethe sună astfel:

Mefistofel – Am să-ţi spun drept, ca să nu pot să ies

O piedică mică el a ales:

Piciorul de druid pe prag.

Faust –       Dar spune-mi, al Satanei drag,

Cum ai intrat, dacă te ţine-n loc?

A! Pentagrama, ea te arde în foc?

Un duh ca ăsta, cum ai înşelat?

Mefistofel – Te uită! Nu e bine desenat;

Un unghi, colea, ş-anume în afară,

Cum vezi, n-ajunge să mă înonjoară.

Există multe exemple de structuri poetice construite numeric. De exemplu “Divina Comedie”, monumentala creaţie a poetului italian Dante Alighieri (1265 – 1321), este împărţită în trei părţi scrise în unităţi de câte trei versuri, iar fiecare dintre aceste părţi are treizecişitrei de cânturi.

Un profesor de limbi clasice de la Universitatea Princetown, pe nume George Eckel 1903-1972), în cartea sa din 1962, “Structural patterns and proportions in Vergil’s Aeneid, a study in mathematical composition”, a avansat o ipoteză cu privire la aparţia “secţiunii de aur” în poezie.

Poetul roman Vergilius (70 BC–19 AC), în poemul său Eneida, povesteşte aventurile eroului troian Enea de la fuga sa din Troia spre Cartagina şi povestea lui de dragoste cu Didona.

Profesorul Eckel face măsurători ale lungimii pasajelor din Eneida si a calculat raportul acestor lungimi si a ajuns la concluzia că aceste rapoarte sunt egale cu raportul de aur.

Toate incercările de a descoperi adevărate sau false “secţiuni de aur” în diverse opere de artă, creaţii muzicale sau poetice se bazează pe presupunerea că există un punct comun al frumuseţii ideale şi că el poate fi folosit de om în scopuri practice.

De la pavaje la bolta cerească

Pictorul olandez Johannes Vermeer (1632 – 1675) este cunoscut prin tablourile sale ce înfăţişează două personaje surprinse într-o activitate casnică. Podeaua fiecărei case este pictată cu modele identice de pavaj, compuse din pătrate albe şi negre, ce amintesc de celebra tablă pentru şah.

Pătratele, triunghiurile echilaterale şi hexagonele sunt modele ce se repetă şi acoperă întregul plan (podeaua); aceste modele sunt cunoscute sub numele de pavaj periodic.

Pentru modelul pătrat – rotim cu 90° şi rămâne pe aceeaşi poziţie; analog, pavajele triunghiulare echilaterale au o simetrie de ordin 3 (rotite cu 120°); cele hexagonale rămân aceleaşi dacă sunt rotite cu 60°, deci o simetrie de ordin 6; pentagoanele sunt modele care nu pot fi folosite pentru a umple complet planul şi a forma un model periodic de pavaj; pentru ele vor rămâne porţiuni neacoperite în întregime.

Dar în 1974 Robert Penrose a descoperit două seturi fundamentale de pavaje care pot fi îmbinate pentru a umple întregul plan.

Personajele lui Penrose, cunoscute sub numele de “săgeată” şi “zmeu”, au “secţiunea de aur” înscrise în ele. Putem observa că aceste forme au în componenţă triunghiuri isoscele, care apar şi în pentagon. Cele două forme pot fi obţinute tăind un romb cu unghiuri de 72° ş 108°, astfel încât diagonala mare să fie împărţită într-o “secţiune de aur”. Una din cele mai frapante proprietăţi al oricărui model de pavaj “săgeată-zmeu” este că numărul zmeelor este de circa 1,618 numărul săgeţilor.

Rezultatele lui Penrose privind pavajele au fost extinse în volume, la trei dimensiuni.

În 1976 matematicianul Robert Ammann (1946 – 1994) a descoperit o pereche de romboedre (utilizează plăci aperiodice şi formează pseudocristale) care pot umple spaţiul fără goluri, deoarece feţele lor sunt egale cu romburile pavajelor lui Penrose.

Timp de decenii, cercetătorii din fizica solidului şi cristalografie au fost convinşi că solidele pot apărea fie sub forma de cristale ordonate (ca cele cubice de sare NaCl), fie amorfe (ca sticla).

În 1984, inginerul israelian Dany Schetman a găsit noi tipuri de cristale, denumite cvasi-unitate; ele nu sunt nici amorfe ca sticla, nici riguros periodice precum sarea; ele par să aibă proprietăţile pavajelor. Pe baza unor cercetări matematice, îmbinate cu observaţii şi cercetări fizice cu raze X (obţinute în 1994 şi 2001), rezultă că în unele cazuri ale suprafeţelor cvasi-cristalelor se dezvăluie o legătură fascinantă cu “secţiunea de aur”. Un alt aspect fascinant al istoriei cvasi-cristalelor este legat de cosmologie (studiul universului ca întreg), deoarece teoria relativităţii, emisă de Einstein, nu prezice defectele, în punctele în care forţa gravitaţiei devine infinită. Aceste singularităţi matematice corespund cu ceea ce numim găuri negre, mase adunate în densităţi atât de mari, încât gravitaţia lor este suficientă pentru a împiedica orice lumină, masă sau energie să evadeze din ele. Centrele majorităţii galaxiilor (Căile Lactee) adăpostesc monstruoase găuri negre cu mase variind de la câteva milioane la câteva miliarde de mase ale soarelui nostru.

FRACTALII

Unele obiecte, precum păpuşile ruseşti “Matuşka”, care pot intra una în alta, sunt cunoscute drept fractali. Numele de fractal (de la latinescul fractus = frânt, fracturat) a fost creat de matematicianul polono-franco-american Benoit Mandelbrot. Primul lucru pe care l-a înţeles Mandelbrot a fost importanţa autosimilarităţii, adică faptul că multe forme naturale prezintă şiruri infinite de modele care se repetă în inteiorul motivelor acestor forme, la multe scări. Cochilia melcului Nautilus prezintă această proprietate superbă. Dacă luăm în mână un fragment de rocă, vom putea imagina construcţia unui întreg munte.

Fulgul de zăpadă, studiat de matematiciana suedeză Helga von Koch (1870 – 1924) constituie un demn exemplu de fractali. Să începem cu un triunghi echilateral cu latura de o unitate de măsură.

La mijlocul fiecărei laturi, construim un triunghi mai mic, cu latura de o treime din unitatea de măsură şi obţinem Steaua lui David. De notat: lungimea conturului triunghiului iniţial este de 3 unităţi, iar lungimea conturului stelei este de 4 unităţi. Pentru mulţi fractali din natură, de la copaci până la construcţia crustaceelor, principala caracteristică este ramificarea. Începm cu o ramură de lungimea unităţii, care apoi se divide în două ramuri de lungime 1/2, la unghiuri de 120°.

Fiecare ramură se divide mai departe în acelaşi mod, iar procesul poate continua la nesfârşit.

Dacă în locul unui factor de reducere de 0,5 am fi ales un număr ceva mai mare (de exemplu 0,7) în cele din urmă ramurile s-ar fi încălecat.

Putem fi interesaţi să găsim acel factor de reducere la care ramurile se ating, dar fără să se încalece. Acest fenomen se produce pentru un factor de reducere care este exact egal cu inversul “secţiunii de aur”:

1 / F = 0,618…

Odată obişnuiţi cu noţiunea, putem înţelege că lumea e plină de fractali. Obiecte oricât de diferite, cum ar fi răspândirea unei păduri la orizont sau sistemul circulator al unui mamifer pot fi descrise în termeni de geometrie fractală.

Dacă un anumit model al universului ca întreg, numit modelul inflaţiei externe, este corect, atunci chiar întregul univers poate fi caracterizat printr-o structură fractală. Revenim la întrebarea de a început:

Este Dumnezeu matematician?

Dacă vrem să comunicăm cu civilizaţii inteligente aflate la distanţe de zeci de mii de ani lumină, tot ce avem de făcut este să transmitem numărul 1,6180339887….; putem fi siguri că ei vor înţelege ce vrem să spunem, deoarece nu încape îndoială că universul le-a impus şi lor aceleaşi criterii matematice.

Dumnezeu este întradevăr matematician!?

Nu ştiu dacă El este matematician, dar matematica este războiul de ţesut la care Dumnezeu făureşte structura universului. Faptul că realitatea poate fi descrisă sau aproximată prin expresii matematice simple, îmi sugerează că natura are matematica în miezul ei.

Dacă din întâmplare am omis ceva mai mult sau mai puţin potrivit sau necesar cunoaşterii înţelepciunii lui Dumnezeu, îmi cer iertare, căci, la om, nimic nu e fără greşeală.

Problemă: Dacă latura fiecăruia din cele 13 pătrate, care formează crucea de Lorena, este de o unitate, cât de lung trebuie să fie segmentul BC astfel încât aria suprafeţei haşurată să fie egală cu aria suprafeţei nehaşurată?

Cerinţă obligatorie: A şi B sunt colţurile pătratului care conţine segmentul BC.

Răspuns: ?                    Crucea de Lorena

autor Eduard Minasian, 17 mai 2007

Comentariile sunt închise pentru Cunoasterea perfecţiunii creaţiei

O lume în 1857 de cuvinte

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Şi aşa se întâmplă mereu: crăpătura din tavan se tot măreşte, muşcatele se revarsă din ghivece, tramvaiul deraiat în staţie, degetul cu unghia îndoită ce iese prin crăpătură şi mă zgârie pe mână, oamenii se lovesc unii de alţii ca nişte zaruri, telefonul sună prea tare. Toate sunt de unică folosinţă, eu le adun în buzunare, iar mâine am să le reciclez. Nu s-a schimbat absolut nimic.

Mǎ numesc Arkanon. V-am ascultat tot timpul supǎrǎrile şi de când eram mic mi-a plǎcut sǎ râd de alţii. Îmi aduc aminte cum stǎteam cu toţii pe frunze şi ne uitam la cerul întunecat aşteptând sǎ mai aparǎ o razǎ din cutia aceea neagrǎ ce atârna deasupra, o mângâiere din partea celui pe care noi atunci, mici fiind, îl rugam şi-l adoram, îl numeam tatǎl nostru care ne-a făcut şi ne îndruma gândurile. Era vremea când ne jucam cu zarurile, le aruncam şi numǎram punctele iar cel care arunca mai mult de optsprezece era învingǎtorul. Câştiga totul iar noi atunci ne enervam şi pleoscǎiam, ne urcam pe tulpinile roşii şi de supǎrare smulgeam pietricelele albicioase de pe cer şi le aruncam în el, apoi adunam în marsupiu nisipul albastru care se prelingea peste noi şi câştigătorului îi ofeream cu ciudǎ un şirag din picǎturile de noapte strânse în timpul jocului de-a demonii. Cât de lungi puteau fi acele jocuri şi cum aşteptam pe frunze iar apoi ne urcam pe petalele sidefii şi ne agǎţam de pistilurile uriaşe, ne aruncam în hǎul de sub noi, cǎdeam şi ne prǎpǎdeam de râs, eram fericiţi şi când câştigam şi când ne cotonogeam unii pe alţii, apoi ne contopeam şi împrăştiam nisipul albastru din marsupiu, serpenţii ne priveau şi îşi întorceau capetele pe la spate, ne ridicam pur şi simplu în cele mai multe clipe de glorie pe care le aveam adunate din neant iar apoi ne prǎbuşeam în gol şi ne uitam la tulpina roşie cum se îngroaşă şi cum ne acoperă faţa. Iar apoi zarul, zarul cu cele optsprezece feţe era deasupra şi serpenţii îl luau cu limba lor, îl aruncau şi cǎdea în ulciorul cǎrat de acel contorsionat speculant al univesului nostru, cu trompa lui neagrǎ care ne miroasea la călcâie şi ne spunea cǎ suntem disperaţi dupǎ cântecul tatǎlui nostru, movilă de cunoaştere şi nisipul ştiinţei voastre, sǎ nu se termine cu voi, acei paraziţi temporali, sǎ descoperiţi dimensiunea care pune capǎt lucrurilor dupǎ care sǎ inventaţi începutul şi sfârşitul, însǎ este greu cǎci voi trǎiţi numai prin aruncarea zarului şi numai cel ce va câştiga va inventa pentru el toate acestea.

Voi ce faceţi pe acolo licuzilor? Sǎriţi şi vă bucuraţi, nisipul adunat în marsupii îl transformam în pâlnii ce le puneam la ureche sǎ auzim mai bine sunetul hǎului ce ne înconjura, apoi ne spǎlam pe feţe cu albastrul de deasupra noastrǎ. Am adunat toate pietrele de pe cer şi le-am pus printre picǎturile de noapte apoi cu şiragul la gât am plecat – serpenţii se adunau la poarta haosului şi îmi repetau de departe „tu n-ai aruncat cubul nu ai voie pe aici, întoarce-te” şi i-am plesnit cu limba mea lungǎ, am obosit sǎ tot am grijǎ de voi, îmi aduc aminte cum se descheiase marsupiul şi nisipul se scurgea peste tot…

Mǎ numesc Arkanon şi în acea perioadǎ eram mic de tot. Totul avea semnificaţia pe care eu o doream, florile de sârmă nu aveau tulpinile reci şi colţuroase ci erau chiar roşii, iar petalele metalice erau parfumate şi roz, eram încǎ plin de beatitudinea începutului, îmi plǎcea cubul şi îmi plǎcea de ei cum se sufocau de plǎcere la vǎzul numerelor, acei mici demoni în devenire nesupuşi evoluţiei pe care eu am inventat-o mai încolo, era talentul meu….

Apoi dintr-o datǎ am devenit mare. S-a întâmplat în timpul jocului cu zaruri, am dat douǎzeci şi doi şi toţi ceilaţi au sǎrit pe tulpina roşie iar apoi de sus de acolo de printre petalele roz m-au împroşcat cu pietricelele albe, au ascuns zâmbetul muribund al celor care vor trebui sǎ mai joace jocul acela infantil şi imediat l-am auzit pe el, care-mi spunea:  „Arkanon, acum eşti al tău şi poţi sǎ faci ce crezi cu tine însuţi”. M-am uitat în jur şi am vǎzut cum serpenţii se încolǎceau, capetele lor erau nişte pietroaie vişinii, limbile lor erau nimicnicia minciunii propavǎduite celor mici şi proşti, am vǎzut apoi cubul negru deschizându-se deasupra mea „tu eşti tată?” am întrebat timid, apoi am simţit gâlgâitul şi cubul şi-a desfǎcut toate pǎrţile, devenise el însuşi universul meu, avea douǎzeci şi douǎ de dimensiuni, asprimea minţii mele îmi spunea cǎ vor fi o groazǎ de lucruri de fǎcut şi am început prin a aduna colţurile cubului, le-am pus la un loc iar apoi am strâns restul, totul a devenit un ghemotoc negru, l-am aruncat cât colo şi şi-a desfǎcut dimensiunile din nou, apoi am sǎrit în el…întuneric şi mult haos, era începutul şi haosul genereazǎ ordinea din care eu vroiam sǎ mǎ hrǎnesc şi care îmi dădea puterea creaţiei, am plutit în mâzga densǎ şi caldǎ apoi am tras optsprezece dimensiuni sub mine sǎ pot înţelege mai multe, au rǎmas însǎ cele patru care vor fi altarul lumii mele.

În adicţia mea pentru nou am scos din marsupiu nisipul albastru şi l-am frǎmântat apoi l-am modelat, l-am lǎsat acolo şi râzând în hohote am scos o piatrǎ din cele adunate în timpul jocului de-a demonii şi am pus-o lângǎ nisipul modelat…ce fericire sǎ vǎd cǎ stǎteau aşa cum vroiam eu sǎ stea, apoi am suflat puternic şi bulgǎrele de nisip albǎstrui începu sa se învârtească în jurul pietrei, ce bucurie sǎ vǎd cǎ se poate aşa ceva iar apoi mi-am dat seama cǎ niciodatǎ nu voi mai putea ieşi din cubul acela, deci trebuia sǎ am pe cineva cu care sǎ mǎ joc, sǎ râd, sǎ plâng şi aşa i-am fǎcut pe ei, sǎ stea pe bulgǎrele de nisip, erau ca şi mine însǎ le scosesem coada ca nu care cumva sǎ stea tot timpul agǎţaţi cu capul în jos, vroiam sǎ se uite şi la mine, sǎ mǎ proslǎveascǎ şi sǎ vorbeascǎ, sǎ îmi spunǎ ce nevoi aveau şi ce gânduri îi chinuiau sǎ mǎ amuze cu trǎirile lor penibile.

Eram, chiar aşa, creatorul lor şi îi priveam cum se agitau neputincioşi în faţa suflului meu, eram acolo sus şi mǎ amuzam teribil cum mǎ proslăveau şi cum atribuiau absurdului rolul creator, întâmplarea întotdeauna a fǎcut parte din viaţa lor şi ruga adusǎ mie îi ajuta sǎ treacǎ mai uşor peste fatalitatea sorţii şi absurditatea întâmplǎrii, eram acolo printre ei, plimbându-mǎ pe tavan şi urmǎrindu-le mişcǎrile în timp ce îşi trǎiau viaţǎ simplă de jucǎrii, mǎ scutura râsul când unii începuserǎ sǎ pretindǎ că mă cunosc, îi vedeam plângând când îi luam la mine şi îi reciclam într-un alt scenariu, eu eram acolo între perete şi canapea încercând sǎ-mi fac loc şi fǎcând sǎ scârţâie toată mobila, cu degetele mele lungi împingeam baba sugrumatǎ de fricǎ care venea auzind zgomotele din camera alăturatǎ, eram cel bun ce aducea izbǎvirea şi în acelaşi timp cel negru ce îi împingea la spânzurătoare pe nevoiaşii zilelor numǎrate de fatalitatea fǎrǎ sfârşit a sorţii potrivnice. Eu eram totul, începutul la început şi apoi sfârşitul la sfârşitul lui, eram subconştientul ce îşi aducea aminte cǎ nu poate exista întâmplare, era doar o chestiune de principiu, ce nu este inteligibil este întâmplarea ce ne spune cǎ moartea nu poate să existe atâta timp cât nu eşti în viaţǎ, atâta timp când sunteţi produsul creativitǎţii mele şi mai era şi esenţa entropiei, eu ceream echilibrului doar sǎ stea un pic mai departe de ei, sǎ îi lase sǎ se bucure de lucrurile simple, eu numai să le pot bântui visele cu adǎugirile mele, numai aşa le sugeram în glumǎ cum sǎ înteleagǎ tot acest calambur ieftin, tot acest joc nǎscut din propria-mi plictisealǎ.

Da. Sunt anexat aici. Sunt cu voi şi voi dispǎrea când voi nu veţi mai fi, cǎci un creator nu poate sǎ-şi mai asume alt rol decât acela de consumator al propriei minţi, prin limbile şi mâinile lor îmi exprimam de fapt ideile, ei nu mai sunt doar un subiect de joacǎ aşa cum erau la început, acum îmi transcriu ideile care vor supravieţui mântuirii mele, când voi fi ieşit de aici, cubul în care am intrat cândva va fi zarul cu optsprezece feţe, cu care alţii asemenea mie se vor juca şi care nu se vor întreba niciodatǎ cine este el de îi lasǎ sǎ strângă colţurile cubului aşa cum vor.

Mai târziu îi priveam cum uitaserǎ de mine, mǎ desconsiderau şi râdeau de prezenţa mea invizibilǎ, credeau cǎ dacǎ stǎpânesc cerul şi pǎmântul eu nu mai însemn nimic şi îmbǎtrânit de suflul pe care îl trimitea încontinuu micului bulgǎre albastru am lǎsat liberǎ voinţa mea, am obosit jucându-mǎ.. am rǎmas acolo, atârnat deasupra lor uitându-mǎ la ei cum se mişcau bezmetic, cum începeau sǎ-şi foloseascǎ gurile prin care eu le vorbeam sǎ se mǎnânce între ei, nu mai fǎceam nimic, doar îmi aduceam aminte de tulpinile roşii şi petalele ce pǎreau roz, am stat aşa pânǎ totul s-a rǎcit, am putut vedea apoi cum ei nu mai erau şi deja am ieşit din el, ţineam cubul mototolit, îl câştigasem la zaruri când aruncasem douzeci şi doi şi dupǎ aceea de bucurie adormisem lângǎ tulpina roşie, îl visasem, cubul câştigat se desfǎcuse deasupra mea şi mǎ acaparase cu totul, inventasem nişte prieteni mici şi cam proşti…

Mă numesc N. Stau în camera asta şi mă gândesc la un prieten de-al meu care se credea arlechin,  îmi spusese că de-abia ieşise din cartea de poveşti şi imediat şi-a tras vesta antiglonţ pe el. Aflase el cǎ în lumea asta oamenii umblǎ cu pistoale in buzunare şi trag la întâmplare, sǎracul, sunt voci care spun cǎ familia lui murise cu ceva timp în urmǎ dar nu am aflat cum. Eu ce sǎ mai zic, stau aici şi mǎ uit la pereţii albi, râd de unul singur. Dar uneori mǎ apucǎ aşa un râs încât se zguduie duşumeaua;  îmi amintesc de înmormântarea la care fusesem cândva şi cum priveam la rămăşiţele lor, resturile unei vieţi refuzate, mai ţin minte încă noaptea aceea când telefonul sunase, era vocea obosită: „domnul N? îmi pare rǎu sǎ vǎ deranjez la ora aceasta, însǎ trebuie sǎ veniţi de urgenţǎ la spital, ceva teribil  s-a întâmplat, vǎ rog sǎ ajungeţi imediat…”

Asta era însǎ acum mult timp şi uneori îmi place sǎ cred cǎ am auzit-o pe undeva pe aici. Chiar nu mai are nici un rost sǎ mǎ gândesc la aşa ceva, trebuie să mă pregătesc deja, nu mai rezist de nerăbdare, vreau să adun din nou nisipul albastru în marsupiu, să pleznesc serpenţii cu limba mea neagră şi să culeg pietricelele albe de pe cer. Apoi voi arunca zarul şi voi reinventa lumea mea pierdută, dar fără vocea obosită din spatele receptorului, fără nopţile petrecute legat de pat şi fără mirosul de cloroform.

O să se afle imediat că Arkanon e bine, Arkanon e înapoi, Arkanon vrea să se joace.

Nu s-a schimbat absolut nimic.

autor Sorin Tunaru, fondatorul rețelei Cititor de Proză


artist Ovidiu Kloska, „Uzura urbana – interferente onirice – obiect de arta”

Comentariile sunt închise pentru O lume în 1857 de cuvinte

Orbico

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

„Femeile păstrează întotdeauna un atu. Şi chiar dacă nu-l au… au înţelepciunea de a te face să crezi că-l posedă.” (din cugetarea ancestrală a unui anume popor, preluată de un anume domn cu spirit de observaţie)

Se botează robul lui Dumnezeu Orbicooo…în numele Tatăluuui…al Fiuluuui…şi-al Sfântului Duuuh…aaamiiin!…

Pentru mai multă credibilitate, făcu o cruce largă deasupra cazanului proaspăt achiziţionat de la căldărarii din mocirloasa câmpie a Jijiei. Cu destulă stângăcie, ce-i drept, nefiind tocmai obişnuit cu cele sfinte, dar destul de mulţumitor cât să spere într-un eventual efect. De preferinţă pe termen scurt, înainte să răsară luceafărul de dimineaţă. De preferinţă înainte să se întoarcă ea, coordonând cu glas strident şi autoritar marionetele din echipa din care făcea şi el parte.

Să nu-mi aduci acasă o muiere cu pantaloni. Aşa-i spusese răposatul taică-său, fie-i ţărâna uşoară, iar el, fiu credincios şi ascultător, reuşise să se ţină de cuvânt. Acasă, ce-i drept, nu i-o adusese, fapt ce nu l-a împiedicat să se lase posedat, la propriu, în fiecare cameră a apartamentului ei de lux, în parcare la supermarket, în biroul şefului sau oriunde o apucau poftele – binecuvântatele pofte! – până când, la fel de brusc precum începuse, tot ea hotărâse că au ajuns la sfârşit.

Să nu iubeşti niciodată o femeie cu pantaloni! Asta nu i-o mai spusese nimeni. Şi-o spunea el, acum, să-i fie învăţătură de minte. Aşeză alambicul pe cuptorul improvizat, scotocind prin buzunare după brichetă. Gest inutil dacă, cedând insistenţelor ei, s-ar fi lăsat de fumat. Ceea ce nu era cazul. Ediţia de seară – nici nu se obosi să vadă care seară anume – deja mototolită, îşi aştepta resemnată obşteasca şi înflăcărata uitare. Arzi, ’tu’i  biscamfurul cui te-o făcut!, înjură obidit, aşa cum îşi amintea vag că trebuie s-o facă. Aerul nopţii aducea din sat urlete răzleţe de câini. Aducea miros de femei pline şi de fete neînţărcate. N-ar strica una de tăvăleală, să-i ţină de urât. Trece greu noaptea de vară.

Un foşnet uşor îl întrerupse din reveria pseudoerotică. Întoarse capul în direcţia din care i se păruse că vine, dar nu recunoscu decât umbrele înserării, nemişcate de nicio adiere whatsoever, prietenoase, „eşti în siguranţă cu noi” kind of shit, familiare, mute. Umbrele cu forme de sâni, umbrele cu forme de picioare, umbrele ca nişte iele languroase cuprinzându-l din toate părţile şi amăgindu-l cu promisiunea celui mai dezmăţat şi mai tandru infern.

Noi doi trebuie să avem o discuţie. Cazanul aprobă cu un şuierat discret. Se felicită în gând pentru inspiraţia de a-şi fi ales un atât de docil partener de conversaţie. Care nu opreşte. Nu contrazice. Nu se isterizează. Nu pălmuieşte. Nu plânge. Nu face reproşuri. Nu ameninţă. Nu te dă afară. Şi alte câteva lucruri care încep cu nu.  This is the beginning of a beautiful friendship, mormăi încântat, verificând cu limba, pentru orice eventualitate, dacă nu s-a transformat între timp într-un gipsy ştirb. Foşnetul reapăru mai aproape. Sări ca ars. Fără motiv. Gestul precedă instinctiv gândul că aşa trebuie să sară. De jos în sus, direct de pe buturugă. Un chicotit precedă gestul şi-l aşeză consternat la locul lui. Tot pe buturugă. Întrebându-se cine e. O femeie, desigur, dar care anume, din toate feţele îmbujorate care-l cercetaseră pe parcursul zilei de azi?

Orbico începuse să picure. Încet. Nu avea motive să se grăbească. Printre tufele de măceş văzu sclipind alb un şir de dinţi. La o înălţime suficientă pentru a-l asocia cu o făptură umană. Dinţi frumoşi şi sălbatici, pentru care ar putea face, în alte condiţii, moarte de om, dacă ar fi mai în stare de pasiuni mistuitoare.

Ţiganca îi zâmbea larg. Ce tânără e! îi fulgeră prin minte, aproape ruşinat de propria-i vârstă înscrisă în buletin. Orbico părea să fie de aceeaşi părere. Picura acum mai intens, răspândind mirosul înţepător şi aromat de ţuică de casă.

–   Tu de unde-ai mai apărut? întrebă într-o doară.

În realitate, nu-l interesa de unde a apărut. Sub cămaşa bărbătească, împrumutată probabil de la vreunul din şatră, ghicea sânii tari ai ţigăncii lui – uite că descoperise şi instinctul posesiei! – şi momentan nu reuşi să găsească, în ordinea priorităţilor, alte lucruri mai importante. Nici nu-şi explica de unde atâta grijă pentru detalii, în semiîntunericul delicat în care, miop fiind, oricum nu avea ce să desluşească. Totuşi i-ar fi plăcut, fără îndoială, să aibă dreptate, ba chiar inventarie în gând conţinutul rucsacului, socotind că el însuşi ar putea să-i pună la dispoziţie cel puţin două sau trei cămăşi. Cămăşilelui, ţiganca lui. După mai bine de patruzeci de ani, în sfârşit lucrurile erau aşa cum trebuie să fie.

La primul cântat al cocoşilor, descoperise deja câte delicii se pot ascunde sub fustele largi, acolo unde îl şi găsi, de fapt, venirea zorilor. Cu un Orbico obosit alături, vlăguit până la ultima picătură. Care nu căzuse, ca restul, în sticla de Sprite, din motivul întemeiat că nu avea unde.

Fluieră a pagubă, întristat vag de risipa împrăştiată pe jos, amuzându-se aproape simultan la constatarea că nici el nu prea mai avea picături. Prieteni până-n ceasul al doişpelea, le risipiseră în mod egal, fapt ce-l făcea să se simtă peste măsură de mândru. De amândoi, dar cu deosebire de sine.

–   N-am văzut niciodată un fund mai frumos!

Şoapta admirativă dispăru brusc într-o cutremurare de spaimă. Tu eşti gol şi eu sunt bătrân. Eu sunt bătrân şi ea e frumoasă. Pielea neagră îi ridică în gât un suspin inutil. Capul cu un pronunţat început de calviţie, petele albicioase de pe mâini, ridurile, tusea, durerea din piept, oboseala stătută, disperata şi inutila căutare a somnului…

–   Cam cât crezi tu că mai am de trăit?

Ţiganca îl privi o clipă  nedumerită, apoi lăsă capul pe spate şi izbucni în râs.

–   Eşti beat.

De când se ivise ca o nălucă printre măceşi, acum o auzea prima dată.  În comparaţie cu posteriorul, glasul i se păru mai puţin frumos, dar nu se putu abţine să nu-l bănuiască pe Orbico vinovat de slaba şi bărbăteasca lui judecată. Se poate să fiu beat şi se poate să-ţi spun din greşeală că te iubesc. Starea avansată de turmentare te predispune şi te expune inevitabil unor asemenea greşeli. Eroarea fundamentală a unui om la vârsta a doua, care n-a ştiut niciodată cum să-şi vadă de viaţa lui şi care, în definitiv, ori a iubit prea mult, ori n-a iubit niciodată. Iubirea nu e o chestiune care permite nuanţe de gri.

Ţiganca îi făcu din ochi ştrengăreşte. Vântul de dimineaţă spulbera cenuşa de sub cazan şi-i zbătea femeii, într-un adio inefabil şi dureros, fustele şi cămaşa.

*

–   M-am gândit mult la noi.

Cu doar câteva minute în urmă, coordonând echipa de filmare, glasul ei spărsese amiaza cu aceeaşi fermitate şi siguranţă.

–   Cred că e timpul s-o luăm de la capăt. De altfel, totul e aranjat. În seara asta dormim la mine.

Jijia tulbure luneca molcom în albie. Un lanţ de jandarmi înainta lent spre corturile devastate cu o noapte în urmă de cetele de săteni. Câteva ţipete, câteva blesteme, fraţii şi cumnaţii lui Orbico, căzuţi victime ale conflictului interetnic, cu capetele sparte.

–   Curios… Nu credeam că moldovenii sunt capabili de asemenea pasiuni. O răscoală în toată regula, numai ca să scape de o turmă de înglodaţi. Câtă vreme nu se fură decât ei între ei, toată lumea e mulţumită. Cum apare un outsider nepoftit, toţi pun mâna pe topor şi pe coasă.

O durere ascuţită îi fulgeră vintrele, dându-i conştiinţa clară că o urăşte din tot sufletul acela bătrân, pe care şi-l agăţase ţiganca în nasturele de la cămaşă. Ridică pe umăr camera, strivind apăsat urmele nevăzute ale tocurilor care ciocăneau ritmic în faţa lui. Scuipă în praful fierbinte. Urmări o clipă câteva vrăbii guralive şi cenuşii. În obiectiv se zbăteau spasmodic sânii tari ai unei ţigănci. Doi jandarmi o târau spre maşinile cu girofarurile pornite.

Orbico se întorsese acasă.

artist Maria Balea, Goa Exhibition, India

autor Alina Dora Toma, membru fondator al proiectului Cititor de Proză

Comentariile sunt închise pentru Orbico

Poveste din poveste sau Din poveşti se însăilează viaţa

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Oare din ce segment al fiinţei noastre se naşte emoţia ciudată, greu de definit, câteodată chiar stânjenitoare pentru statutul de adult pe care îl avem, când citim sau, mai degrabă astăzi, când vedem un film ecranizat după o mai mare sau o mai mică poveste? De ce anume din fiinţa noastră depinde această emoţie, oare de un anume ceva care nu a evoluat o dată cu restul minţii corpului nostru sau de un anume ceva care s-a păstrat imaculat în timp, într-un colţişor din ce în ce mai mic, izolat de vârtejul lumii postmoderne, globaliza(n)te şi prea grăbită pentru a mai asculta poveşti? Îmi încep astfel mica poveste pentru că în urmă cu ceva vreme stăteam cu ochii aţintiţi în televizor pentru a viziona a nu-știu-câta oară, ultima parte a filmului Stăpânul inelelor – Întoarcerea regelui (să nu mai menţionez faptul că în timpul studenţiei am fost în stare să vizionez prima parte de cel puţin şase ori!) şi m-am trezit, cum de puţine ori mi se mai întâmplă astăzi în faţa unei cărţi sau a unui film, că mă aflu printre protagonişti. Ce înseamnă asta? Nici mai mult nici mai puţin decât faptul că ochiul critic cu care m-am obişnuit involuntar să îmi delectez mintea, adormise, iar eu eram din nou în pijamale, cu pumnii strânşi de emoţie, abia clipind, ca la vârsta în care din jurul meu totul dispărea, timpul se suspenda precum cel din povestea pe care o citeam şi mă identificam, ca de altfel toţi cei aflaţi la vârsta copilăriei, cu povestea însăşi. Am realizat atunci că, oricât de mult ne-am schimba în timp, ceva rămâne, o parte din noi mai poate reacţiona şi altfel decât critic, acuzator, neiertător sau impasibil. Îmi aduc aminte acum de Povestea fără de sfârşit a lui Michael Ende şi de pericolul în care se afla Fantazia. Oricât de exagerată ar fi comparaţia, lumea copiilor de astăzi este o Fantazia la rândul ei. Copiii de azi, ştim bine, citesc din ce în ce mai puţin. Şansa Fantaziei, ca de altfel a Cărţii în genere poate fi, cred, cea de a Şaptea Artă. Dovada în acest sens o reprezintă mult iubitul Harry Potter şi Stăpânul inelelor. Oricât de mult am nega, cinematografia secolului XXI are potenţialul de a da viaţă poveştilor şi pentru cei care încă nu le-au cunoscut, în sensul în care efectele speciale permit o conturare mult mai apropiată de imaginarul poveştilor clasice, destul de puţin atrăgătoare în forma unui volum zdrenţuit, care intră în competiţie deja pe locul doi alături de un computer de ultimă generaţie.

Am făcut referire la aceste lucruri tocmai pentru că într-un fel ele au fost generate de ideea unui articol, citit acum ceva vreme, despre povestea care ne-a marcat copilăria și care se regăsește și aici. Poate tocmai acea parte care a reacţionat la povestea copilăriei noastre într-un anume fel vibrează şi mai târziu la poveştile de aceeaşi natură. Încerc să reconstitui, din sutele de poveşti pe care le-am citit până într-o copilărie întârziată, cele două poveşti de care îmi amintesc a mă fi marcat într-un anume fel, unfel pe care însă nu îl pot defini. Şi astăzi îmi aduce aminte mama, în momente delicate (!), de tragedia pe care am creat-o în întreaga familie din cauza deznodământului unei poveşti pe care o lecturam, cred, la vârsta de vreo 12-13 ani, într-o seară de iarnă. Tragedia poveştii cu pricina şi a familiei mele implicit (a doua poveste cu final nefericit pe lângă Tinereţe fără bătrâneţe…) era faptul că un motan năzdrăvan, ajuns în pragul bătrâneţii şi bolnav,  este aruncat pe geam cu cruzime de către stăpânul lui, acum ajuns împărat datorită motanului, căruia îi arăta o totală lipsă de recunoştinţă.  Din păcate, acestea sunt singurele lucruri pe care mi le amintesc din această poveste, dar dincolo de cuvintele mamei care mă descriu  plângând toată seara din cauza nefericirii motanului, îmi aduc aminte la rândul meu de nefericirea pe care am trăit-o alături de motanul fără nume azi pentru mine. Cât de mult s-au chinuit părinţii mei să-mi spună că de fapt nu a existat nici un motan, că e doar O POVESTE şi nu trebuie să plâng, nedreptatea faţă de bietul animal din poveste o resimt şi acum sub forma unei strângeri de inimă, oricât de copilăresc mi s-ar părea. Cum şi ce anume m-a marcat nu aş putea să spun, pot doar spune că nu am uitat-o şi cred că este de ajuns.

O a doua poveste de care îmi aduc aminte, de data asta mai bine, o ascultam, cred la o vârstă mai mare, cu frenezia cu care le place copiilor, nu ştiu din ce motiv, să asculte mereu povestea favorită, la un Pick-up pe un disc de vinilin şi se numeşte Trandafirul albastru. Combinaţia dintre trandafir, pentru un copil obişnuit să-şi petreacă vara printre o mulţime de trandafiri  în toate nuanţele de la roşu aprins la roz pal, alb şi albastru mi s-a părut atât de frapantă încât îmi imaginam acel trandafir în fel şi chip. Cred că pe un caiet de lecturi pregătit pentru orele de română mai este încă desenul unui trandafir albastru, îngroşat cu o cariocă, peste creionul colorat, tocmai din dorinţa de a-l face şi mai albastru. O vreme am uitat de trandafirul albastru şi de atracţia care o reprezenta pentru mine ideea pe care o întruchipa, pentru ca mai târziu, în primul an de facultate, să îmi văd la propriu visul cu ochii. Era undeva  între 1 şi 8 Martie şi la o tarabă de flori din oraş am văzut ceea ce nu credeam că există: un trandafir albastru. Am aflat mai târziu procedura prin care un trandafir alb înmuiat în cerneală devine atât de natural albastru, am fost dezamăgită, dar am încercat să ignor procedura şi să mă bucur de imagine. Cum m-a marcat această poveste? Nici de data aceasta nu aş putea spune, dar ştiu că întotdeauna când voi vedea la vreo tarabă trandafiri albaştri îmi voi aminti de povestea trandafirului, dar voi uita că sunt coloraţi cu cerneală. În ce fel se leagă aceste poveşti? De ce aceste poveşti? Nu ştiu, poate nici nu se leagă, cred că prin ele, de fapt, ne pregătim pentru poveştile adevărate pe care le trăim în fiecare zi.

Îmi intitulam articolul Poveste din poveste sau, parafrazând un intelectual român, care spunea că din filme se însăilează viaţa, din poveşti se însăilează viaţa.  Fie că le iubim, fie că le urâm, fie că vrem să scriem literatură post-postmodernă, fie că ieşim la o cafea cu un prieten, tot acolo ne întoarcem – la poveste. De la poveşti pentru cei mici până la poveştile pentru cei mari aflăm astfel, precum ne spune un personaj din Harry Potter că noi suntem definiţi nu de calităţile noastre ci de alegerile pe care le facem., prin urmare de poveştile noastre.

autor Emilia Ivancu, redactor al revistei Faleze de piatră

artist Agota Tompos Opra, Rădăcini I , Rădăcini II, Univers I, Univers II

Comentariile sunt închise pentru Poveste din poveste sau Din poveşti se însăilează viaţa

Sasaya, stăpânul timpului

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Zâmbetul frumoasei Na’ad-Ka îl zăpăcea de fiecare dată. O privea vreme îndelungată cum, sporovăind cu celelalte fete sau cântând, modela cu degetele ei lungi şi frumoase ulciorul din lut la care lucra de aproape patru seri. Luminiţele mereu schimbătoare ale ochilor ei îl urmăreau tot timpul, multă vreme şi după ce adormea şi de multe ori se trezea cu ele în gând. Ba le vedea până şi în apa din căuşul palmelor atunci când îşi ostoia setea din şuvoiul cristalin al vreunui pârâiaş.
Era fascinat de jocul mâinilor ei în frământarea boţului de lut albăstrui peste care, din alte şipuri croite tot de ea, turna licori divers colorate, numai de ea ştiute, făcute din scoarţa de copac şi ierburi ale căror mirosuri îl năuceau şi al căror secret era păzit cu străşnicie.
Şi alte fete ale tribului făceau castroane şi opaiţe, căni şi ulcioare sau vase pentru păstratul seminţelor în anotimpul friguros, dar ale ei erau păreau cele mai frumoase.
Mua’a-Ki învârtea creanga lungă de tisă cojită, deasupra flăcărilor focului, călind-o. Îşi făurea altă suliţă, celaltă o pierduse în apele învolburate ale râului lângă care sălăşuia tribul, încercând să dea lovitura de graţie căpriorului pe care-l hăituia de câteva zile. Râsetele tovarăşilor de ceată la ratarea loviturii lui ucigaşe îl dureau şi batjocura lui Boka’a-Ki, cel mai frumos şi mai puternic tânăr al satului, cel care ţintuise inima animalului hărăzit hranei celorlalţi, îl umilea.
Şi aceasta se adăugase şi zecilor de spini, ce îi înţepau inima când vedea cum, pe sub genele ei lungi, Na’ad-Ka îi arunca învingătorului priviri admirative pline de promisiuni închipuite doar de el.
Vaal Kuma, zeiţa mamă îl croise mai puţintel la trup şi multe zile şi nopţi pierduse fortificându-şi corpul pentru a intra în rândul războinicilor tribului. Zâmbea amar când îşi amintea de prima lui participare la o luptă cu duşmanii lor dintotdeauna, cei din tribul Sagu, când un uriaş de două ori mai voinic ca el îl spulberase cu tot cu scut dintr-o singură lovitură de măciucă.
În serile lungi de iarnă bătrânii spuneau că, mai spre soare–apune, undeva în munţi, trăia un trib şi mai puternic, ai cărui membri, din când în când, răpeau tineri sau fete numai bune de luat de neveste, pentru a se împreuna cu ele.. Că zeii acelui trib puteau zbura şi scuipau flăcări şi vârfuri de săgeată. De altfel, chiar el văzuse toamna trecută, când a fost împreună cu alţi tineri să schimbe câteva legături de piei pentru nişte bulgări de sare, undeva, departe, spre soare-răsare, lângă o apă ce părea a nu avea margini, o femeie cu un copil tare ciudat, cu o piele albă, părul ca aurul şi ochii făcuţi din bucăţi de cer. La întrebările lui negustorul de sare i-a spus că acela e copilul zeului din munte. Şi că zeul venise cu o casă mare, zburătoare, învelită într-un nor portocaliu, stălucitor.
Acum privea cu obidă cum Boka’a-Ki făcea tot felul de giumbuşlucuri la care fata râdea, cum acesta îşi încorda muşchii smulgând strigăte de admiraţie de la celelalte fete si cum îşi povestea faptele de la vânătoarea care tocmai se încheiase.
Privirile aprobatoare ale batrânilor strânşi în jurul focului arătau incontestabil că acesta va fi viitorul şef al tribului.
Şi el fusese primit în preajma fetei, dar abia atunci când, observând cum aceasta rotea cu repeziciune mâinile în jurul unui bulgăre de lut ce trebuia să devină un ulcior, zămislise din două pietre rotunde şi un păruştean prins între două crengi găurite, un soi de masă învârtitoare acţionată de picioare. Se simţise tare mândru când le arătase cum boţul de lut umed se transformă în câteva clipe într-un căuş de băut apa. Fata rămăsese uimită şi pentru prima oară îl privi cu interes şi parcă şi cu teamă.
Era fiica vrăjitorului Kaju-La, stăpânitorul multor taine şi protejat al zeilor tribului şi flăcăilor le era teama să-şi ridice ochii asupra frumoasei Na’ad-Ka.
Vraciul privise multă vreme nemaivăzuta alcătuire a băiatului şi-i ceruse ca începând de a doua zi să nu mai meargă la vânătoare cu ceilalţi. Zeii îl aleseseră pentru cu totul alte treburi ale tribului.
…Uitase că, tocmai astăzi, când tribul serba cea mai lunga zi a anului, în seara aceasta, la miezul nopţii, vrăjitorul va da semnalul alegerii soţului, sărbătoare ce va dura pâna când luna iar va fi plină. Fetele orânduite după rangul părinţilor îşi vor alege mirii, dăruindu-le acestora câte o punguţă din piele de sasaya, şarpele fermecat, Stăpânul timpului, în care puneau trei pietricele colorate şi câteva frunzuliţe de kuna-kuna, ce puse pe o rană opreau orice sângerare.
Luna deja ajunsese în crucea cerului, vrăjitorul în straiele lui de ceremonie îşi făcu apariţia şi în zgomotul sacadat al unei tamburine tinerii se aliniară pe două şiruri, înconjuraţi de ceilalţi membri ai tribului ce începuseră deja dansul ritualic. Atinsă de cârja impodobită cu pene colorate a vrăjitorului, fiecare fată, în paşi de dans ce mimau apropierea unei fiare de pradă hipnotizată de privirea ei, atingea umărul celui ales, punându-i pe după gât şnurul punguţei pe care ea o confecţionase în lungile seri de iarnă. Băiatul accepta alegerea sorbind din ulciorul intins de fata ce-l dorea.
Se părea că zeii erau iarăşi supăraţi pe el şi că şirul umilinţelor încă nu se terminase. Şi de data asta soarta fusese crudă cu el. Îi alesese locul tocmai lângă Boka’a-Ki şi acesta mai că îşi dublase mărimea pieptului şi muşchii braţelor stăteau să-i plesnească sub legăturile de piele ce-i ţintuiau tendoanele.
Cârja vrăjitorului îi atinse umărul şi Na’ad-Ka, în paşi uşori de lupoaică flămândă, parcurse tot şirul de tineri unduindu-şi şoldurile ademenitoare, aruncând priviri hipnotice fiecăruia şi smulgând oftaturi de uşurare din partea celorlalte fete, atunci când trecea mai departe. Ajunse şi în dreptul lor şi Boka’a-Ki parcă ocupase tot satul cu pieptul lui, strigătul victoriei stătea să-i ţâşnească printre buzele groase şi umede, ştia că va fi următorul conducător al tribului, nu avea nici o îndoială ca va avea de soţie şi pe fiica vrăjitorului, cea mai frumoasă fată a tribului.Urmărea acum paşii de dans ai fetei, mişcările şoldurilor şi sânilor îl înnebuniseră, ochii păreau să nu-i mai încapă în orbite… Da, zeii pogorâseră toate darurile peste Boka’a-Ki !
…Noroc de suliţa abia făurită de care se sprijini. Simţi cum i se muiaseră piciorele, când, strecurându-se pe sub braţul musculos al lui Boka’a-Ki, fata i se opri drept în faţă şi îi atinse umărul agaţându-i cu gingaşie de gât punguţa din piele de sasaya făcând pietricelele să zornăie şi aşteptând ca el sa bea din ulciorul albastru la care meşterise atâtea zile şi pe care acum i-l întindea.
Tot tribul înmărmuri, tobele amuţiră…Boka’a-Ki încremenise într-o poziţie ce mai târziu avea să devină emblema totemică a tribului său…
Mua’a-Ki îşi reveni şi strigătul lui de victorie fu un biet mieunat de pisoiaş ce făcuse abia ochi.
Nimeni nu avea cum să vadă, sub masca fioroasă a vrăjitorului, zâmbetul plin de satisfacţie. Fiica lui nu era numai frumoasă, ci şi nepermis de înţeleaptă!
Acum, în umbra unui tufiş, privea pierdut în ochii fetei ţinându-i mâinile într-ale lui. Visase această clipă în lungile nopţi de pândă la vânătorile tribului sau în cele în care zăcea rănit în vreo luptă cu duşmanii lor, asteptând să se facă bine. Fata îl privea ţintă, buzele îi fremătau, s-a făcut deodată prea brusc linişte în jurul lor, totul intrase în nemişcare… Sărutul lui…
Cerul s-a luminat dintr-o dată, un nor portocaliu strălucitor i-a învăluit, o vibraţie ciudată plutea în aer, o frică inexplicabilă îi ingheţase…bubuitura ce a urmat coincise cu prăbuşirea fetei în braţele lui Mua’a-Ki. De sub sânul ei stâng, printr-un orificiu ciudat, ca o steluţă cu trei raze ce părea ca se roteşte, ieşea un norişor de fum verzui.
…Tradiţia tribului cerea ca să poti păstra de la cel dispărut orice te-ar face mai puternic, să poţi trece peste tragedia morţii. Mua’a-ki despică pieptul fiinţei iubite şi inima micuţă ca un pumnişor de copil poposi în ulciorul albastru.
Urmaşii de astăzi ai lui Boka’a-Ki povestesc că şi la incinerarea trupului frumoasei Na’ad-Ka, un ciudat nor purpuriu s-a abătut asupra satului, învăluind rugul aprins. N-au găsit osemintele celei incinerate, iar vrăjitorul şi Mua’a-Ki pieriseră tot atunci, în mod misterios, chiar din mijlocul lor. Se crede că Vaal Kuma – zeiţa-mamă – i-a luat undeva, sus, în ceruri.

* * *

Îl căutau de aproape o săptămână. Ceilalţi copii spuneau ca a dispărut dintr-o dată. Ba unul care era chiar lângă el atunci când a pierit, le-a arătat miliţienilor şi locul. L-au găsit în stare de inconştienţa în cu totul altă parte, la rădăcina unui stejar bătrân, într-o râpă, având în jurul şalelor un sorţ din frunze ce nu creşteau prin partea locului şi încorsetat cu un arc făcut dintr-o nuia de tisă. La gât avea o punguţă dintr-o piele ciudată şi necunoscută ca provenienţă, cu câteva pietricele colorate în ea, iar la piept strângea un vas albastru, cu nişte semne misterioase gravate pe el.
Aproape o lună de zile s-au chinuit să-l facă bine, şi mai multe babe vrăjitoare ale satului s-au tot învârtit pe lângă el cu sucale, ţepuse şi linguriţe de argint. I-au turnat cositorul, l-au descântat zile în şir, l-au spălat de zeci de ori în apă neîncepută, i-a cântat chiar şi taica popa. L-au dus chiar şi la spitalul judeţean. În rarele momente când devenea lucid, deschidea ochii, îi privea pe cei aplecaţi asupra lui înfricoşat şi nu îngăima decât nişte cuvinte ciudate: Naadca, uite, ce casă mare şi portocalie! După cum spunea maică-sa că desluşise din bolboroselile lui.
Punguţa aceea ciudată, nuiaua de tisă şi vasul albastru le-a pus tatăl său într-o cutie pentru a i le înapoia atunci cînd se va face bine.
Şi-a revenit într-o zi ca si cum nimic nu s-ar fi întamplat, iar taică-său a uitat de cutie.

* * *

…Mă îndrăgostisem pe la 40 de ani, măgar bătrân, cred că pentru a doua oară în viaţă, de o fată care mă fascinase cu luminiţele mereu schimbătoare ale ochilor ei şi al cărui zâmbet mă urmărea până şi la înmormântările la care poziţia socială mă obliga să particip.
Cred ca mă fripsesem şi aveam motive să cred asta, pentru că dacă un bărbat nu face scarlatină la prima dragoste…la a doua sigur nu mai scapă. Cam aşa zicea bunica mea, înţeleapta uliţei – cum o alinta bunicul, un brad de om, cu mintea aşezată – pe care o iubeam şi căreia mă confesasem.
Mă plimbam cu fata pe nişte coclauri bucurându-ne de culorile pline de sevă ale verii ce abia începuse. Ploia iscată din senin ne surprinse şi în cateva minute eram uzi ciuciulete. I-am cerut tricoul pentru a i-l stoarce şi cu o mişcare rapidă l-a scos şi mi l-a intins.
Dreaptă, provocatoare, cu sfârcurile sânilor împungându-mi privirea, şi zâmbet parşiv, mă privea fix şi în ochii ei toţi licuricii lumii îşi dăduseră întâlnire… toată atmosfera era împânzită numai de ozon şi electricitate… oricum tot universul îşi pierduse consistenţa pentru mine. Avea sânii micuţi, poate puţin cam depărtaţi pentru normele mele estetice în materie de apreciere a frumuseţii feminine. I se ridicau în ritmul respiraţiei totuşi calme, în aşteptarea gesturilor mele care …
Sub cel stâng, o mică pată roşiatică întruchipa o ciudată steluţă cu trei raze curbate spre dreapta ce părea că se roteşte. Nu ştiu de ce i-am întins tricoul pe care şi l-a îmbrăcat nervoasă şi a plecat în fugă. N-am mai văzut-o de atunci.

* * *

Acum doi ani, cetăţeanul căruia tatăl meu îi vânduse casa părintească m-a contactat anunţându-mă că în beciul acesteia, în spatele unui perete căzut, într-o firidă, a găsit o ladă cu nişte vechituri şi că ar fi foarte fericit să mi-o poată restitui. Am recuperat-o şi, printre alte lucruri, un vas straniu, albastru, mi-a atras atenţia. L-am deşertat şi din el s-a scurs o grămăjoară de praf alburiu în care lucea un vârf de săgeată, neagru, în trei muchii, având baza ca o steluţă cu trei raze curbate spre dreapta. În punguţa ce căzuse peste grămajoara de praf nu erau decat trei pietricele colorate.
De atunci o caut mereu. Trebuie s-o găsesc şi nu trebuie s-o mai pierd… Nu şi a treia oară.

artist Cristian Hermeziu, foto 1: Aşteptând momentul, foto 2: Privire ucigaşă

autor Stanica Budeanu, redactor și administrator al proiectului Cititor de Proză





Comentariile sunt închise pentru Sasaya, stăpânul timpului

Manuela

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

(Triptic)

1. Lanul cu maci

– Nu vreau să mor! Nu vreau să mor! Mă trezeam noaptea din vis, pe la şase – şapte ani.

– Linişteşte-te fiule! Îmi zicea mama: ”Tu nu vei muri niciodată!”

Fratele meu se speria şi îşi trăgea plapoma peste cap. Tata, care nu prea auzea, întreba: “Ce e, ce s-a întâmplat?”

Ce se întâmpla? Visam că mor cu adevărat. Senzaţia începea domol, ca un vertij care demara lent şi apoi mă copleşea. Nu mă puteam opune. Simţeam că îmi pierd identitatea, că mă destram în particule elementare care se risipeau prin univers. Şi totuşi, persista senzaţia că

mai exist, chiar aşa risipit prin noaptea cosmică.

Niciodată, de la vârsta aceea, nu am mai resimţit această senzaţie disperată.

Acum, la cincizeci şi patru de ani, stau în livada casei părinteşti şi îmi rememorez existenţa.

Sunt sigur că în clipa morţii voi retrăi aceeaşi stare, după ce îmi voi revedea clipele divine şi diabolice ale vieţii mele pierdute, când apele extincţiei mi se vor prelinge pe frunte şi pe şira spinării.

Revenindu-mi din starea de degringoladă, prima imagine care îmi revine în mintea obosită este “Localul familial” din dreptul Bisericii Evanghelice din Dej, cu o turlă înaltă de şaptezeci de metri şi care constituie emblema  oraşului meu natal.

Acolo am cunoscut o chelneriţă diafană care înflorea lumina şi care mi-a spus că o cheamă Manuela. Purta o verighetă, deşi nu era măritată, ca să nu se lege beţivii de ea.

Distincţia ei mi-a tulburat rădăcina fiinţei. Părea o rază de soare rătăcită prin fumul tavernei şi i-am mărturisit că m-am îndrăgostit de ea. I-am spus că mă simt enorm de singur şi că un val de puritate infinită mă poartă spre ea şi nu mă pot opune.

Fiind timid din fire şi supraemoţionat, am băut trei pahare de vodcă Stalinskaia – “pentru oameni puternici” şi m-am îmbătat. I-am promis că voi reveni după ora închiderii şi o voi conduce acasă, ceea ce nu s-a întâmplat. Am plecat euforizat. Ajungând la casa părintească, pe dealul Mulatău, am căzut în curte lat. Sfânta mea mamă l-a chemat pe medicul din vecini, Dani, să mă consulte. El a asigurat-o că nu e nimic grav şi că a doua zi voi fi treaz. Dar venise ziua fatidică, trebuia să mă întorc la Bucureşti, concediul meu se terminase.

Apoi, în iarna anului 1985, pe 13 ianuarie am căzut din autobuzul liniei 300 cu care mergeam spre serviciu. În acea vreme, maşinile erau supraaglomerate şi circulau cu uşile deschise, cu oamenii atârnaţi ciorchine pe scări. Mă ţineam de garnitura de cauciuc a uşii, când, înaintea staţiei finale, autobuzul a traversat o linie de tramvai şi, din cauza zdruncinăturii, căciula rusescă din blană de iepure mi-a căzut de pe cap. Instinctiv am vrut s-o prind şi m-am desprins de garnitura de care mă ţineam. Am căzut pe spate şi am dat cu ceafa de bordura trotuarului pierzându-mi cunoştinţa. După vreo trei luni mi-am revenit la spital. Am aflat că o femeie frumoasă m-a dus cu taxiul la urgenţă, dar nu a vrut să-şi dea numele. Nu ştiu nici acum cine a fost, dar sunt convins că semăna cu Manuela.

Când mi-a revenit memoria, prima imagine a fost chipul ei. Manuela este de statură medie, şatenă cu ochii căprui, are un oval unic al capului şi o puritate de icoană. Când surâde, în jurul chipului ei, aerul înfloreşte. În convalescenţă am revenit la Dej. Mi-a fost teamă s-o caut pe Manuela, mi-era ruşine să-i

spun că m-am îmbătat. Apoi, ani de zile, revenind în concediu în oraşul natal, am căutat-o disperat pe străzi, fără s-o întâlnesc. Mi-au rămas doar visele.

În sfârşit, mi-am luat inima în dinţi şi după investigaţii minuţioase, i-am aflat  evenimentele importante ale vieţii şi numărul de telefon.

S-a măritat, are un soţ gelos (pe care va trebui să-l împuşc) şi un copil de şapte ani.

Acum îi dau primul telefon:

– Mă recunoşti?

– Da, de ce n-ai venit atuci, te-am aşteptat.

– Vin mâine la Dej, pot să te văd?

– Desigur, tot acolo lucrez, dar la toamnă plec la facultate pentru câţiva ani.

*

*     *

Primul lucru pe care îl fac când ajung la Dej este să salut Someşul, de pe podul de lângă tribunalul în care au lucrat părinţii mei ca avocaţi. Acolo, în repezişul de sub pod, am prins primii peşti. Deşi am acum 54 de ani, în apele limpezi îmi revăd chipul copilăriei, curat.

Anul acesta, pe câmpul dinspre combinatul de celuloză şi hârtie, pe malul râului, este un lan de grâu roşu cu maci înfloriţi. Parcă o mare de sânge divin s-a revărsat pe pământul îndoliat.

Plec spre “Localul familal” îngândurat. Manuela îmi spune că mâine va pleca la facultate. Îi povestesc viaţa mea şi că trebuie să ne iubim acum în lanul cu maci înfloriţi. Trăim o singură viaţă şi vom regreta nespus în bezna nefiinţei, dacă nu ne descătuşăm trupurile şi sufletele.

Acceptă, şi noaptea, cu mâinile tremurânde întind pătura în lanul cu maci. Cu pensulele genelor mele îi mângâi trupul crispat, până se destinde. Apoi îi sorb sufletul …

A doua zi o conduc pe Manuela la tren. E palidă, abătură, melancolică. Mă joc cu degetele ei, atingându-i în palmă,  linia vieţii pe care aş vrea să i-o schimb.

Un vânt puternic se porneşte din senin. Călătorii, de pe peron, arătă ceva spre cer. Îmi ridic privirile şi văd un nor roşu alcătuit din petalele florilor de maci. În vertijul lor mă destram.

Vântul se linişteşte şi un covor roşu se aşterne pe peronul eliberat. Urmăresc plutirea petalelor în extaz.

Tresar. Trebuie s-o sărut pe Manuela de rămas bun, dar trenul deja a plecat….

2. Şansa

După mulţi ani de la arderea nostră totală în lanul cu maci, am reîntâlnit-o pe Manuela în oraşul meu natal.

Terminase facultatea, se măritase şi avea un copil superb care începuse şcoala. I-am spus că în fiecare dimineaţă o voi conduce câţiva paşi, de la blocul unde locuieşte, până la maşina cu care merge la serviciu, la Vamă şi că am să-i dăruiesc zilnic o poezie şi o floare, ceea ce s-a şi întâmplat. Fiecare dintre noi fiind căsătoriţi nu ne puteam permite mai mult.

Nu ştiam ce să mai fac. Pentru mine iubirea este un act religios, o rugăciune fără sfârşit… Mi se pare că toată evoluţia spre civilizaţie a omenirii este o luptă împotriva instinctelor. Aş vrea s-o conving pe Manuela că iubirea trebuie reîndumnezeită prin artă, adică să fie o procesiune sacră….

Plimbându-mă aşadar singur prin oraş, m-am dus pe podul Someşului ca să privesc câmpul care odinioară fusese plin cu maci înfloriţi. Acum erau puţini şi firavi, dar m-am dus să-i culeg, ca să-i dăruiesc Manuelei a doua zi. M-am întors cu un braţ de flori roşii şi le-am aşezat într-o vază enormă. Părea un crâmpei din câmpul iubirii noastre care fusese o dată nesfârşit.

Dimineaţa m-am trezesc febril, dar toate florile s-au scuturat. M-am aşezat la biroul meu de scris înnebunit.

“Da, am să adun petalele şi am să i le aştern Ei  sub picioare!”

Cu punga plină cu petale o aştept pe Manuela pe drumul ei spre servici. Apare îmbrăcată cu o bluză roşie şi îmi pare că este o imensă floare de mac. O avertizez:

–  Stai! De la această crăpătură din asfalt, să păşeşti încet ca să-ţi pun căte o petală sub fiecare pas. Când vei ajunge la ultima, trebuie să te decizi: dacă mergi mai departe, nu mă vei mai vedea niciodată, dacă te întorci, mă vei regăsi. Eu voi pleca şi tu va trebui să mă urmezi. Nu voi privi înapoi, ca să nu te pierd aşa cum Orfeu a pierdut-o pe Euridike, atunci când Persefona le-a dat o şansă să iasă din Infern. Şi plec fără să mă întorc. O aud spunând sau poate suspinând:

– Nu vreau să te urmez!

Împietresc. Nu-mi vine să cred. Şi totuşi îmi continui drumul, încet, ca şi cum aş avea pietre de moară legate la picioare, dar nu privesc înapoi.

3.  Eliberarea

În anul acela înflorise iarăşi câmpul cu maci, pe lunca Someşului, spre combinat. Când Manuela ieşise din bloc, să meargă la serviciu, o procesiune religioasă, neobişnuită, urca dealul. Dintr-o urnă funerară, aşezată pe o lectică purtată de doi oameni, preotul lua cenuşă şi o împrăştia pe

drum.

“Iartă-l Doamne pe robul tău……”

Manuela nu distigea numele din cauza murmurului făcut de lumea adunată ca la bâlci.

“Nu e creştineşte ce se întâmplă aici!” – îl descoseau unii mai revoltaţi pe diacon.

“Acesta a fost testamentul defunctului” – răspundea, dând din umeri, prelatul.

Când Manuela ajunse în dreptul cortegiului, preotul presără cenuşă chiar în faţa paşilor ei. Vru să se întoarcă, dar şi aici cenuşă. Era înconjurată ca într-un cerc.

“Iartă-l Doamne pe robul tău Lucian, pentru păcatele sale făcute cu fapta sau cu gândul…”

Încremeni. Nu voia să calce această cenuşă. Îşi ridică privirile spre cer.

Şi se porni vântul aducând dinpre Someş, norul petalelor de maci. Se ridica şi cenuşa în văzduh amestecându-se în  vârtejul petalelor sângerii. Apoi totul se  linişti. Începu să ningă cu petale acoperite cu un strat subţire de cenuşă.  Manuela   culese câteva, le aşeză înt-o batistă pe care

o împături  cu   grijă, şi închise  batista în poşetă. Strânse poşeta  la piept şi  îşi continuă drumul.

artist Nynna Vizireanu

autor Lucian Gruia, redactor secțiunea „Critică” la revista Faleze de piatră

Comentariile sunt închise pentru Manuela

Poetul Ovidiu şi femeile

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Poetul Ovidiu, un mare amator al artei amorului, la 18 ani era un dandi care se plimba prin Orient, vizita Sicilia, Athena şi Alexandria, admirând frumoasele vestale dar şi femeile de pe stradă. După ce ā călătorit pe Nil şi ā rămas uimit de piramidele faraonilor, s-ā întors în ţară cu o enormă bogăţie sufletească.
Roma pe timpul lui devenise splendidă, pe Palatin se ridicase faimoasa domus augusta şi templul de marmură al lui Apolo, urmat de statuile Danaidelor. Se clădise măreţul Panteon, termele lui Agrippa, Porticul Octaviei şi frumosul teatru al lui Marcellus. El frecventa adesea bazinul de apă al luptătorilor, teatrele, circurile, dar şi localurile de noapte, reuniunile moderne, citind adesea din poezia lui erotică.
În aceste împrejurări, probabil, s-ā îndrăgostit el de o femeie- totam cantata per urbem- adică cântată în toată Roma- ascunsă sub numele de Corina. Scria versuri pe un lectulus încărcat cu perne, seara în grădina sa, pe Via Sacra şi Via Flaminia, grădină întinsă pe câteva coline pline cu flori.
Spuneam că ā fost un dandi, prima căsătorie pentru el n-ā rezistat, îi fugeau ochii după frumoasele Romei, ā dat greşi şi cu ā doua şi cu ā treia căsătorie. Dar i-ā rămas fidelă fiica sa, Perilla, care sub supravegherea lui ā cultivat tot artele.
Operele lui în care ā cântat dragostea, ,, Ars amatoria” şi ,,Ars amandi” sunt un fel de istorie spirituală ā dragostei unui păgân care ā văzut în femeie cel mai graţios animal.
El a dat lecţii contemporanilor cum să aleagă şi să cucerească o femeie, cum să păstreze iubirea şi cum să se poarte femeia cu iubitul. Ā fost un expert al psihologiei feminine şi un rafinat în estetica corporală şi vestimentară.
Spicuim câteva idei din opera lui.
Femeile trebuie duse la plimbare- zice el- la teatru, la circ, discuţiile cu ele trebuie să poarte o notă elegantă, cu cuvinte alese, să se lase sfiala rustică la oparte, iubitul să i se destăinuie, să-i admire faţa şi picioarele. Amantul trebuie să joace teatru, să plângă, să fie amabil, să-şi arate gelozia. La însuşirile fizice trebuie să se alăture şi însuşirile psihice. ,,Amorul plăcut se ademeneşte cu cuvinte dulci! Râzi când râde ea, plângi când plânge ea. Încălzeşte-i la sân mâinile îngheţate! Nu-i reproşa iubitei defectele! Află un nume măgulitor pentru fiecare defect. Nu întreba de ani, nici sub ce consul s-ā născut.”
El dă şi sfaturi femeilor. Zice că cine refuză un cavaler va tremura babă în patul ei pustiu. ,,Şarpele îşi schimbă pielea, cerbul înnoieşte coarnele, tinereţea femeii nu mai vine înapoi.! Femeia să fie elegantă,să uzeze de toate mijloacele ei pentru ā atrage un bărbat. Femeia cu capul prelung să-şi facă pieptănătura la mijloc, cea cu capul rotund să-şi strângă pieptănătura într-un nod în creştet, lăsându-şi urechile descoperite. Ia seama la culori, negrul stă bine blondelor, albul oacheşelor, să nu-ţi miroase subsuorile sau picioarele, foloseşte dresurile cu măsură. Ascunde-ţi viţiile, piciorul urât, gâtul pătat, pieptul diform, nu deschide gura mare, râzi cu măsură, cântă şi dansează gratios”
Naso magister erat…
Din păcate Împăratul August, un mare adept al vechilor virtuţi republicane, descopere tocmai în familia lui desfâul la fiica lui, Iulia. După câteva căsătorii nu tocmai fericite Iulia, atrasă de poezia lui, dar şi de farmecul lui fizic, ā căzut în braţele lui Ovidiu. Fiind prinsă, este exilată într-o localitate secretă şi pe Ovidiu l-ā trimis sub excorta soldaţilor romani, însoţit de câţiva sclavi, la Pontul Euxin, unde ştirile de cruzime din partea geţilor înfiorseră pe romani.
,,Ars amatoria” este interzisă ca operă corupătoare.
De acum până la sfârşitul vieţii, Ovidiu va trăi între barbari la marginea lumii romane. Acum scrie în grai get ,,Tristele” lui cu gândul la fericirea din Roma.

artist Manuro Artis

autor Ion Ionescu-Bucovu, redactor al revistei Faleze de piatră


Comentariile sunt închise pentru Poetul Ovidiu şi femeile

Comemorare Centenară la New York

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

de Valery Oişteanu

Septembrie 2009 a marcat un centenar de la naşterea la Botoşani a lui Max (Marcel) Blecher. Viaţa lui meteorică n-a fost decât o extinsă aventură suprarealistă, iar scrierile lui, publicate initial de André Breton în revista lui “Le Surréalisme au service de la revolution”, s-au bucurat de admiraţia criticilor.

Foto: Max Blecher

Max Blecher,  prozator şi poet evreu român, de un talent şi viziune rară, a lăsat o moştenire literară de nepreţuit.  Viaţa lui a fost scurta, iar perioada lui de creaţie de mai puţin de un deceniu,  si mai scurta, dar a perceput şi a descris viaţa de ca şi cum ar fi trăit-o timp de un secol.

La nouăsprezece ani a fost diagnosticat cu tuberculoza coloanei vertebrale şi a petrecut urmatorii, ultimii, zece ani de viaţă într-un pat de sanatoriu din Franţa (Elvetia si Romania) practic imobilizat, intr-o carapace de ghips ca o mumie într-un sarcofag. Imaginaţia lui însă hoinarea  nestăvilită, şi inchistat în acel sarcofag Max Blecher traia intens momente imaginare de sex imposibil şi interzis.

Naraţiunea lui de obicei evolueaza pe un teren romantico- memorialistic, alunecând aproape accidental în suprarealism. Astfel este schiţa în care descrie prima lui sosire la gara din Berck-sur-Mer, un orăşel în nord-vestul Franţei care la inceputul secolului douazeci era ancorat in intregime in activitatea sanatoriului pentru tuberculoşi. In locul obişnuitei agitaţii de gară apare un peisaj  populat de figuri scheletice pe cârje, pacienti împinşi în cărucioare, altii orizontali şi imobili.

In ciuda bolii, Blecher continuă să scrie, apucand să publice un volum de poezie “Corp transparent” (1934) şi două romane, “Inimi cicatrizate” (1937) si “Intamplari din irealitatea imdediata”  (1937), ca si  o serie de proze scurte, articole şi traduceri. O carte majora (Vizuina luminata: Jurnal de sanatoriu) a aparut postum , partial in 1947 si integral in 1971.

Max Blecher a fost admirat de Eugene Ionesco, Mihail Sebastian, Geo Bogza si Sasha Pana, proza lui fiind comparată de unii cu Franz Kafka, Bruno Schultz, Robert Walser sau Thomas Mann. Totusi, moartea lui la Roman (31 mai 1938), la vârsta de 29 de ani, a fost un non-eveniment, care n-a meritat nici un necrolog, nici macar o notita in ziarul local.

Scriitorul a fost aproape dat uitării în epoca comunistă. Dar dupa caderea comunismului in 1989 locul lui Max Blecher si renumele lui de scriitor s-au amplificat continuu in studii critice noi, odata cu publicarea noilor culegeri si editii ale scrierilor lui in Romania si peste hotare, in traduceri germane, engleze, spaniole etc.

La 24 februarie la clubul Salmagundi din New York, ultimul conac rămas pe a 5a avenue (Fifth Avenue), s-a desfăşurat serata consacrată centenarului scriitorului şi primei publicări a operei lui în engleză. Serata, la care au participat poeţi, scriitori si actori de avangardă cum ar fi Valery Oisteanu, Mirela Roznoveanu, Judy Altman, Max Blagg, Shelley Miller, Tom Walker, Ruth Friedman şi Carlo Altomare la pian, a inclus passage din proza, poezii recitate in bilingv (romina/engleza) si o piesă de teatru in pregatire, “Cavalerul în zale de ghips”.

In prezanta personalităţilor literare newyorkeze textele generate de talentul nemuritor al lui Max Blecher au răsunat cu accente romaneşti, britanice şi americane şi au prins viaţă în glasul şi muzica interpreţilor de azi.

Foto: Max Blecher

Fragmentele de proză, selecţionate din romanele lui, au relatat sosirea lui la Berck, aceasta mecă a sanatoriilor, ca pacient tânăr de 19 ani, şi aventurile lui până la sfârşitul vieţii cu zece ani mai târziu. Partitura de pian special concepută şi interpretată dde Carlo Altomare a punctuat recitarea, contribuind la atmosfera de avangardă.

In traducerea mea în engleză a poemelor din “Corp transparent”, realizata cu ajutrul traducătoarei şi redactoarei Nadia Brunstein, m-am bazat pe versiunile din antologia “Avangarda literara romaneasca” elaborată de Marin Mincu si publicata in 1983 in Editura Minerva.

Scrierile lui Max Blecher sunt la fel de relevante azi ca acum 75 de ani, reveland capacitatea umană de suravieţuire în plin miez al infernului, de triumf asupra suferiţei si de depăşire a morţii. Avangarda franceză l-a recunoscut şi l-a cultivat. Recent, Max Blecher a fost reintrodus în mai multe edituri din România, cum ar fi  in  Editura Limes (Cluj-Napoca) şi  Editura Arta din Bucureţti, care au publicat amandoua romanele lui.

In lumea anglofonă , Blecher a fost publicat recent pentru prima dată în traducere de Henry Howard (Scarred Hearts, Old Street Publishing, 2008) şi  Alistair Ian Blyth (Occurrences in Immediate Unreality, University Plymouth Press, 2009).

Reevaluarea operei lui Max Blecher scoate in evidenţă valoarea scrisului românesc al anilor ‘20-‘30, plasandu-l in fruntea avangardei est-europene, si demonstreaza totodată interconectarea lui cu suprarealismul francez, deschizand o portiţă spre lumea pierdută,  înfloritoare înainte de a fi nimicita de vandalismul  cultural al cenzurii comuniste.

Tradus din Engleza de Nadia Brunstein.

Amor Falena
Lui Geo Bogza

Amor falena a porturilor negre
Lumina parfumata a tropicelor vaste
Gind lung si lin de raza chinuitor camarea
si orizontu-n flacari inchis ca o capcana

Amor urban de umbre pe strazi cu reverbere
Cu vorbe tainuite in moarte-nmormintate
Cu rasfoiri incete de-albume inutile
Amor de dupa amiaza in vagi odai inchise

Amor cu miros aspru de lut si de samanta
Sub ierbile cat calul,in vara grea de grane
Amor plans in batiste sau ras domol in soare
cu Piele alba fina sau maini  imbatranite

Amor retea a lumii in care prinsii oameni
Danseaza ca paiate seriose si nebune.

Love

Love a moth of  black harbors
Fragrant light of vast tropics
A ray’s long and peaceful thought, painful as the sea
A horizon enflamed and enclosed like a trap

Urban love of  shadows along the lanterned streets
accompanied by concealed words buried inside death
accompanied by slow browsing of useless albums
Love in the afternoon in hazy closeted rooms

Love with the rough smell of clay and seed
Under the grass as high as a horse, in the summer  heavy with grain
Love wept into a handkerchief or laughed out softly in the sun
with smooth white fine skin or aged hands

Love net of the world with people caught inside
Dancing like clowns serious and crazy.

Gand

Miinile tale pe piano ca doi cai
Cu copita de marmura
Miinile tale pe vertebre ca doi cai
Cu copita de trandafiri
Miinile tale in azur ca doua pasari
Cu aripi de matase
Miinile tale pe capul meu
Ca doua pietre pe un singur mormint

Thought

Your hands on the piano like two horses
With marble hoofs
Your hands on the vertebrae like two horses
With  hoofs of roses
Your hands in azure like two birds
With silk wings
Your hands on my head
Like two tombstones on a single grave

Materializari

De-ar fi sa-mi lase ziua o piatra intr-o cutie
si-un fluture de aur pe geam ca un vitraliu
De-ar fi sa-mi lase noaptea o mina de cristale
Din turturii de febra -din visuri o papusa
De-ar fi sa am obiecte ce-n inima au viata
Si ginduri in matase si amintiri in sticla
Din visitele taleas vrea bratari de sange
Colierul unui zimbet si-inelul unei clipe.

Materializations

If the day should leave me a pebble in a box,
golden moth on a window – a hint of  stained glass
or if the night should leave me a handful of clear crystals
From fever’s icicles  – and a doll from some dreams
if I were to have objects with life inside their hearts
and thoughts made out of silk and memories made of glass
I would like from  your visits some bracelets made  of blood
The necklace of a smile  and the ring of a moment.

UMBLET

Pasind mereu inainte umbrele pasilor mei mor
Ca traiectoria unei comete de intuneric
Si asfaltul in urma mea ma suprima
Cu tot ce am fost si tot ce am gindit
Ca un prestigitator
Menit s-mi escamoteze viata
E o insirare corecta de case
Pe drumul asta care totusi
Trebuie sa insemne ceva
E un cer fara culoare fara miros fara carne
Peste pasii mei fara importanta
Cu ochii inschisi umblu intr-o cutie neagra
Cu ochii deschisi umblu intr-o cutie alba
Si oricit m-as cazni sa inteleg ceva
Ciocane grele-n capimi sparg orice gind

Walking

While I step ever forward, the shadows of my steps die
Like the path of a comet of darkness
And the asphalt behind me suppresses me
With everything I have been and everything I have thought
Like a magician
Destined to conceal my life with a slight of hand
There is a correct sequence of houses
On this road which
Must mean something nevertheless
There is is a colorless, odorless, meatless sky
Above my steps of no importance
With my eyes closed I am walking inside a black box
With my eyes open I am walking inside in a white box
And no matter how hard I try to understand something
Heavy hammers in my head break every thought

Pe tarm

Iata ce vei vedea la mare
Vapoarele ca niste capete de inecati cu tigara inca in gura
Visind,fumand plutesc spre Istambul
Pe tarm oamenii ca niste sinucigasi scapati de la moarte
Visind,Fumand,se plimba pe-nserat

On the shore

Here is what you’ll see on the sea
Ships, like some heads of people who’d drawned
a cigarette still in their lips
Dreaming, smoking, float towards Istambul
Ashore, people like some suicides who’d escaped death
Dreaming, smoking, walk at dusk

Vals vechi

Vals vechi mireasa moarta e-n vualuri prafuite
Ghirlanzi de fete albe in rochii ca de spuma
Cu cavaleri de pica se-nvirt pe-aici cernite
Si raspindesc in aer un vag parfum de huma

Sta cimitiru-n luna, salcimii domni de umbre
Ca invitati e seama asista si soptesc
Prin tainice cavouri amanti cu inimi sumbre
Cu gesturi adormite iubiri marturisesc

Vals vechiperechi de ceara in aer se ridica
Si in salonul noptii ametitor danseaza
Sunt lucruri prea normalein jurul meu mi-e frica
Incet fosneste vintul si valsul delireaza

E nunta celei care odiniora-n viata
La nunta ei cea vie muri in flori de singe
Infiorari de spectru tresar pe alba-I fata
Cind valsul lent se invirte,cind valsul parca plinge.

Old Waltz

Old waltz dead bride attired still in her dusty veils
Garlands of  girls  are twirling  – white as if dressed in foam
each holds her prince of spades in her arms and sadly sails
round and round exuding a subtle whiff of loam

The chuchyard’s in the moonlight, acacias,  above
the shades are whisp’ring softly – they’re here as lordly guests,
and lovers mournful-hearted  while ensconced in the nests
of tombs, with sleepy motions confess their dormant love

Old waltz… see waxen couples soar in the air, to skies
in their dizzying dance – their ballroom is the night
The things are all too normal round me. I’m seized by fright.
meanwhile the waltz is raving and the wind gives out sighs

This bride and all  her party  – so alive were they once
she died among the blossoms of blood and now her face
is white, and spectral tremors over its whiteness dance
while the waltz wailing softly still twirls and twirls apace.

Poem

Invelisul tau
Ca o pasare in cuibul inimii
In rauri de singe te scalzi
Si zbori prin varful degetelor mele

Cind pleci
Corpul regaseste infinita lui greutate
Si peisajul deschis beant
Inseamna lipsa ta

Cu mini adinci ca niste panere
Ma scotidin oceanul somnului
Si capul imi suna ca o scoica

Tu piatra aruncata in lac
Tu cerc de apa parasindu-te

Poate  ca asteptind-te va invia
Cadavrul unui cuvint

Si el cu lanterna lui oarba ma va plimba
Prin noapte

Parul tau va fi intunericul ei
Si eu ma voi cufunda in umbre

POEM

Your hull –
Like a bird in the heart’s nest
You are bathing in rivers of blood
And flying through my fingertips

When you leave
My body regains its infinite weight
And the gaping landscape
Signifies  your absence

With hands deep as baskets
You draw me out of the sleep’s ocean
And my head resonates like a shell

You, stone thrown into a lake
You, ring of water abandoned by yourself

Perhaps  the corpse of a word will ressurect
while waiting for you

And will walk me through the night
with its blind flashlight

Your hair will be night’s darkness
And I will sink into shadows.

artist Boris Eyzerikov

Comentariile sunt închise pentru Comemorare Centenară la New York

Gemenii (română-maghiară )

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Ana îşi dorea un copil din toată inima. Aveau deja 32 de ani şi nu se puteau bucura de propiul copil, doar de copiii altora. De câte ori viziona un film cu băieţi şi fetiţe, ochii îi înotau în lacrimi, o pătrundea o durere fizică din cauza acestui neajuns.

    – Dacă nu putem avea copii, aşa că vom adopta un copilaş?

– Bineînţeles.

S-a mai liniştit după răspunsul primit de la soţul ei, iubitor de copii şi el.

Peste un timp a rămas gravidă şi se ducea la doctorul ei la policlinică.

-Ai burtă prea mare pentru luna a patra, poate ai gemeni, îi spunea doctorul îngândurat. Noi nu avem ecograf, dar te voi trimite la Cluj să te examineze mai bine. Noi te putem asculta cu pâlnia, dar dacă cei doi sunt suprapuşi, nu se vor auzi bătăile inimii la amândoi.

Zbura automobilul lor spre Cluj şi înapoi cu vestea cea mare. Avea gemeni. A fost uluitor să vezi pe ecranul ecografului două corpuri mici pulsând ca două inimi, unul stătea vertical, celălalt orizontal. Nu-şi putea dezlipi ochii de pe ecranul ecografului. Ce minunăţie, ce experienţă!

Plini de mândrie povesteau la toată lumea că vor avea gemeni, soţul Anei afişa o satisfacţie rară:

-Voi avea doi deodată, voi recupera timpul pierdut! Prietenii, cunoştinţele se mirau sau zâmbeau, la o asemenea veste. Toate filmele din oraş le vedeau, chiar şi pe cele turceşti, aveau nevoie să iasă din casă şi să arate lumii de ce au fost ei în stare. Ei, care au crezut că nu pot avea copii. Erau fericiţi. Ana se uita la filme cu o împăcare de sine, prezenţa copiilor o emoţiona acum cu totul altfel, se bucura pentru ei. Fiind în evidenţă specială, tot la două săptămăni trebuia să meargă la control medical. Dar asta nu a deranjat-o.

Într-o noapte s-a trezit din somn, atât de tare o mânca pielea la încheieturi, scărpinându-se cu unghiile ei lungi, şi-a adus aminte de filmul suedez Prinţesa, în care femeia suferea de ceva boală rară, iar doctorii i-au contraindicat naşterea unui copil, ea însă dârză, riscă o sarcină şi naşte un copil, iar naşterea şi fericirea îi aduc şi vindecarea.

Se trezea noapte de noapte şi se scărpina, poate îi va curge  şi ei sângele ca şi acelei Prinţese…nu înţelegea ce are. La un moment dat când a început să se scarpine pe braţ, la o şedinţă, un coleg şi-a tras scaunul mai departe, crezând probabil, că a luat vreo scabie de la copii. Îi venea să râdă, vroia să-l liniştească, dar renunţase între timp. După şedinţă însă a luat-o în direcţia medicului dermatolog.

-Nu vă pot prescrie orice dumneavoastră, având în vedere starea în care vă aflaţi, dar încercaţi totuşi acest unguent, vă mai calmează mâncărimea.

Peste o zi sau două  a conştientizat, că nu se mai mişcă copiii în interiorul său, deşi câtă plăcere însemnau pentru ea loviturile picioruşelor amortizate de lichidul amniotic… simţea loviturile, parcă printr-o paravană, nu aduceau cu ele durere, doar surprize, da, tot timpul se simţea uimită de mişcările bruşte, neanunţate ale lor.

S-a oprit în mijlocul trotuarului şi trăgea cu urechea, ţinându-şi palmele pe burtă… nu se aude nimic. Poate dorm bobiţele, lasă că se trezesc ele şi nu-şi putea lua gândul de la această constatare. Toată ziua o obseda autoobservaţia, dar nu înregistra nici o mişcare interioară. Dintr-odată s-a hotărât, trebuie să se prezinte la doctor. I-a aşezat o pâlnie pe burtă să observe bătăile inimii, dar a rămas contrariat.

-Urgent să te duci la Cluj, cred, că ceva nu e în regulă cu sarcina ta.

Din nou spre aceeaşi clinică, care i-a dat vestea acea grozavă cu gemenii, acum nu mai aveau chef să vorbească, nu ştiau ce ar trebui să-şi spună unul altuia. S-a dus bucuria undeva departe, parcă nici n-a existat. A fost primită destul de repede şi consultată tot la ecograf, diagnostic sentenţios: sarcină gemelară oprită în evoluţie… adică au murit bobiţele.

-Amândoi, domnule doctor?

-Da. Părerea mea este, că unul dintre ei s-a alimentat în defavoarea celuilalt, iar decesul celui mai puţin dezvoltat i-a provocat moartea şi celuilalt… cazuri rare…

Cele două minuni nu mai trăiau în trupul ei. Erau marcaţi de eveniment, nu vorbeau prea mult, nu ştiau ce ar mai putea să-şi zică. Ana se uita la burta ei cu o tristeţe adâncă… apoi, în momentul acela a conştientizat faptul că e în pericol, avea două corpuri mici, dar moarte în pântece. Poate muri şi ea în orice clipă, striga o voce în creierul ei… şi s-a umplut privirea de ură, îi venea să ia un cuţit în mână şi să-şi taie burta, să se delimiteze de corpurile moarte… în situaţii extreme îţi vin în minte măsuri radicale…

Pe această temă, în sfârşit, a pornit şi dialogul între ei, dacă doctorii i-au dat o hârtie în care scria despre sarcina gemelară oprită în evoluţie, şi recomandarea de a declanşa naşterea cât mai repede, de ce nu au oprit-o acolo, la clinica din Cluj?… şi să fi intervenit cât mai repede, doar era în luna a opta?…

S-or fi gândit, cum a stat până acum, mai poate sta câteva zile… şi simţea, cum creşte revolta împotriva corpului ei deformat, care găzduia bobiţele fără viaţă… da, de acolo provenea şi mâncărimea ei îngrozitoare, a fost reacţia organismului la sarcina oprită în evoluţie… ei au găsit legăturile logice dintre evenimente, medicii n-au sesizat acest lucru, dar ştiau, că ea putea să moară de septicemie, fără ca ei să intervină. Înverşunarea, însă, se revărsa asupra propriului trup, care-i provoca, în locul dragostei nelimitate, simţite aproape 8 luni de zile, duşmănie, revoltă.

Ajunşi acasă, Ana l-a sunat urgent pe doctorul curant, care îi era şi  bun prieten:

-Acum e duminică şi nu sunt de gardă, dar luni lucrez… în situaţia ta îi poţi avorta şi în pat… sunt mici, n-o să fie dureri mari…

Ca să-şi devieze gândurile, doar era vorba despre prima ei naştere şi prefera să aştepte ca să fie asistată de doctorul-prieten, s-a apucat să termine o lucrare ştiinţifică, pe care o va prezenta altcineva, că ea nu va fi la consfătuirile cadrelor didactice… ea se va interna să scape cu viaţă…

Dar nu au aşteptat pănă luni, s-au prezentat la spital în seara de duminică, când era de gardă doctorul D, un om aspru, chiar dur, dar în contextul dat, asta pe Ana o interesa cel mai puţin, ea vroia să scape cât mai repede cu putinţă de sarcina ei primejdioasă.

Alte femei ulterior i-au mărturisit, mai bine aştepta, că dr. D este înspăimântător, multe au fost la el şi le-a repezit pe toate, nu ştie să se poarte cu femeile… era transferat disciplinar de la Dej, pentru nişte intervenţii nelegale, cum se întâmpla pe atunci…

Anei i-a convenit de doctorul rece, distant, numai s-o ajute… nu a vrut să strige, nici să se vaiete, pentru ce, că vroia să scape de ceva frumos, care a scăpat de sub control şi se transformase în ceva urât? N-avea dreptul… dar injecţia primită pentru declanşarea naşterii avea efecte mult prea dureroase… Era în toiul nopţii, singură într-o sală faianţată, rece, singură cu durerile provocate, cu timpul necunoscut… doar gemea întruna în timp ce înconjura sala goală, plimbându-şi degetele pe faianţa curată… la fiecare piatră atinsă, simţea că se stinge… Se gândea şi la soţul ei, care stătea pe coridoare, ce or fi în capul lui?… Vroia să fie cuminte să nu-l supere pe medic, e ursuz se vede pe el, l-au sculat din somn… nu era nimeni în preajmă să prindă mâna cuiva…

În cele din urmă trebuia să se aşeze pe patul de naştere, să-şi agaţe fiecare picior pe suporturile laterale şi să-şi expună intimitatea lumii largi, care pătrundea sub forma luminilor de neon prin geam, şi doctorului, care examina cât de dilatată era ea… şi-a închis ochii… în momentele de mare plăcere şi mare durere, ne închidem ochii, vrem să păstrăm ceva sacru în noi sau din contră, să ne debarasăm de cele respingătoare…

Repede şi-a deschis însă ochii, avea nevoie de putere să expulzeze primul făt, nici nu a fost aşa de greu, deşi fătul n-o ajuta de loc, dar era mic şi ieşise la lumină înconjurat de un întuneric ireversibil… Ana şi-a impus că nu se va uita la el şi nu s-a uitat… analiza expresia feţei a doctorului, oare ce spune el, dar doctorul stătea numai şi aştepta… Ana nu mai putea şi sparse liniştea:

-Ce mai aşteptăm domnule doctor?

-Să  iasă şi al doilea bebeluş…aş apăsa pe burtă, dar mi-e teamă că o să vă doară…

-Apăsaţi liniştit, domnule doctor, să scăpăm odată de acest vis urât… dar să ştiţi, că eu nu mai pot de frig, tremur ca o frunză pe apă.

Doctorul i-a acoperit numaidecât partea de sus a corpului, cel mult atât putea să facă pentru ea… în timp ce a ieşit şi al doilea făt… nu s-a uitat nici de data asta… apoi altă aşteptare după placentă, din care se fac medicamente, cu toate că ea era convinsă, placenta ei nu e bună de nimic.

Se va uita doar atunci, când va naşte copii vii, imaginea lor trebuie să persiste toată viaţa.

După ce s-a încheiat coşmarul, doctorul s-a apucat de procesul verbal, numele… vârsta… sarcina a fost întreruptă în luna a cincea…

-Dar, domnule doctor, am avut aproape 8 luni de sarcină!

-Da, da, dar în cazurile acestea ar trebui să chemăm autorităţile de la securitate, să constate şi ele că nu-i avort, că-i naştere… ah, treabă complicată…

-Domnule doctor, eu am hârtie de la Cluj, în care scrie clar că trebuie să provocaţi naşterea, fiind feţii morţi!

-Da, dumneata ai hârtie, dar eu nu vreau nici o anchetă!

Ana a căzut pe gânduri, i-ar fi folosit faptul dacă i se recunoştea o naştere gemelară, care ar fi însemnat, că obligaţia ei s-ar fi redus numai la doi copii… faţă de patru, cât era norma impusă de legile din acea vreme… dar nu mai avea chef să contrazică doctorul, care a salvat-o de lucrurile neplăcute… O să aibă ea, precis, şi un copil sănătos.

-Totuşi ce s-a întâmplat, domnule doctor?

-Un făt s-a dezvoltat în detrimentul celuilalt, decesul unuia i-a provocat şi decesul celuilalt… caz rar oricum… bine că nu aţi murit şi dv…

-La asta m-am gândit şi eu, spunea femeia, totuşi mă iubeşte Domnul nostru.

AZ  IKREK

Anna gyereket szeretett volna, teljes szivéből. Lassan a harminckét évüket taposták mind a ketten és szerették a gyermekeket, még ha a másé is volt. Ahányszor filmet látott az asszonyka és kisgyerek jelent meg a vásznon, könnybe lábadt a szeme, hogy miért nincs neki is ilyen csillaga. Aztán merész kérdéssel állt a férje elé:

-Úgye, ha nem lesz nekünk gyermekünk, majd örökbe fogadunk egyet?!

-Igen, volt az egyenes és határozott válasz. S ez megnyugtatta.

Egy idő után  terhes maradt és elment a poliklinikára.

-Túl nagy a hasad ahhoz képest, hogy csak a negyedik hόnapban vagy – szόlt hozzá a kezelőorvosa gondterhelten, én arra gyanakszom, hogy ikreid vannak. Nekünk nincs ekográfunk, de elküldelek Kolozsvárra, hogy pontosabb legyen a vizsgálat.

Repült velük a személygépkocsi arra is, meg visszafele is az όriási hírrel, ikrük lesz! Gyönyörű volt elbámulni a két kis gyermektesten, ami az ekográf képernyőjén jelent meg, mint két szív úgy lüktettek, az egyik függőleges, a másik vízszintes poziciόban. Nem tudták levenni szemüket a két kis eleven csodárόl.

Büszkén mesélték az ismerősöknek, hogy ikergyermekeik lesznek, az apa azért érezte magát büszkének, mert két gyermeke lesz egyszerre, az anyuka meg arra gondolt, hogy sikerül ezáltal behozni az elvesztegetett időt. S ez mindenkinek jό volt. Esténként moziba jártak, az asszonyka cipőét mindig a férje kötötte be, mert ő a harmadik hόnapban akkora volt mint más nő a hatodikban. De úgy érezték, hogy az életük kiteljesedett és a megelégedettséget le lehetett olvasni az arcukrόl. Minden filmet megnéztek a városban, még a legsilányabb sem zökkentette ki őket, boldogok voltak, volt mire várni. Most nyugodtabban nézte a kisgyermekeket a vásznon, sőt már elemezni kezdte magatartásukat, hogy jό anya legyen belőle. Mindent, ami fontos lehet, tudjon majd. Kéthetenként hívták kontrolra, speciális nyilvántartásban volt az ikrek miatt, de ez őt nem zavarta korántsem.

Egyik éjjel hirtelen megébredt és mohόn vakarni kezdte a térdét, karját, csuklόját. Furcsának tűnt ez a viszketegség, ami naponta és főleg éjszaka ismétlődött. Emlékezetéből előkerült egy film – A hercegnő, egy svéd film – amiben szό volt egy beteg nőről, aki nagyon szeretett volna gyermeket, pedig az orvosok eltiltották ettől, nehogy veszélyeztesse saját életét. A hercegnő mindennek dacára kihordta terhét, amíg az idő betelt és egy egészséges gyermeknek adott életet. A boldogság és a beteljesülés érzése a végén kigyόgyította őt is a furcsa betegségéből. Addig minden éjszaka megébredt és véreste vakarta lábát és karját. Ezek a képek kergetőztek a fejében, amikor éjjelenként ő is megébredt.

Végül is, amikor egy gyűlésen is vakarόzni kezdett s a munkatársa tovább húzta a székét, eltávolodva tőle s arra gondolva, hogy lehet, hogy tetűje vagy bolhája van, elszánta magát és elment a bőrgyόgyászhoz.

– Tekintettel arra, hogy terhes, el kellene kerülnie a gyόgyszereket, de adok magának egy kenőcsöt, ami majd csökkenti a viszketegség érzését. Egy vagy két napra rá, tudatosodott Annában, hogy nem mozognak már a gyermekek, pedig milyen élvezetes volt számára rúg-kapálozásukat követni nap mint nap. Megállt az utcán a járda kellős közepén és hallgatόzni kezdett.

– Semmi mozgás, gondolta, alusznak a kisbogyόk, majd felkelnek lassan és figyelte magát nagy erőfeszítéssel az egész nap folyamán. A kisbabák nem mozdultak meg. Orvoshoz rohant és panaszkodni kezdett. Az orvos egy fülhallgatόt tett a hasára, de ő sem vett észre semmit. Elküldelek a korházba a kollegámhoz, hogy fejtse ki ő is a véleményét, de nekem az az érzésem, hogy itt bajok vannak s a legjobb lenne, újra Kolozsvárra menni az ekográfiára.

Száguldott a kis autό velük, szinte semmit nem szόltak már  egymáshoz, lelohadt az öröm bennük, sőt egyre rosszabul érezték magukat. A klinikán rögtön fogadták. A két kis csoda ott a hasában már egyáltalán nem lüktetett. Nem volt már egyik sem eleven. Szomorúak voltak mind a ketten és újbόl csak hallgattak, annyira fájt a szívük a két kis bogár után. Az asszonyka nézte a hasát és szenvedett… borzasztό, két halott test van benne, ébredt rá hirtelen!… és megijedt, ő is meghalhat akármelyik percben!  És jött, hogy levágja a hasát egy késsel abban a helyben… Milyen radikális megoldások jutnak az embernek az eszébe végzetes heyzetekben.

Talány volt számukra a dolog és ezen a témán elindult a beszélgetés, ha papírt adtak kézhez az orvosok, hogy “ fejlődésében megállt ikerterhesség-ről” van szό és azonnali szűlést kell provokálni, akkor miért nem tartották vissza ott a kolozsvári klinikán és miért nem léptek közbe sürgösen?! Furcsa, nagyon furcsa. Útόlagosan jöttek rá, mert ilyent az orvosok nem mondtak, hogy meghalhatott volna ő is vérmérgezésben  –  azért is volt neki az a komoly viszketegsége. De milyen jό, hogy akkor a fertőzés kicsapόdott a bőrére! Most már minden logikusnak tűnt és annyi, de annyi gyűlölettel nézte saját hasát az asszonyka, amennyi szeretet sugárzott szeméből eddig, szinte nyolc hόnapon keresztül. Akkor még nem tudták, hogy milyen veszélyes helyzetben vannak, de a nő nyugtalan lett s felhívta a kezelőorvosát.

–Most vasárnap van és nem vagyok szolgálatos, de hétfőn bent leszek, különben akárkinél megszülheted a gyerekeket, nem lesz az olyan nehéz, elvetélheted őket még az ágyban is…kicsik lesznek…nem lesz fájdalom…

Hogy elterelje sötét gondolatait, hiszen az első szülésről volt szό, dolgozatot írt, mert hétfőn megye szinti gyülést szerveztek és neki kellett volna bemutatnia egy fontos anyagot. Megírja, majd elküldi a dolgozatát, ő meg azzal igazolja magát, hogy korházba kell mennie, hogy mentse életét.

De nem vártak hétfőig. Vasárnap éjszaka D. doktor volt szolgálatos, nagy hírében állt, hogy durva és rámenős, de ez, akkor az asszonykát kevésbé érdekelte. Ő minél hamarabb meg akart szabadulni veszélyes terhétől. Sok nőnek később más volt a véleménye:

–  Miért mentél el hozzá, várnod kellett volna más doktorra, az nagyon durva ember, mindenki fél tőle… De neki éppen jόl jött. A doktor keveset beszélt és kimérten, de ő állta a sarat, nem akart kiabálni, panaszkodni sem, de az injekciό, amit azért kapott, hogy provokálja a  szülést mesterséges úton, nagy fájdalmakkal járt.

Éjszaka volt s ő egyedül a szülőteremben, egyedül a fájdalmaival, az ismeretlen idővel, nem tudta, hogy mi vár rá. Ki tudja, hogy ott kint a folyosόn az ura is min megy keresztül?! Szόfogadό akart lenni, hogy az orvos ne bántsa hiába, mert látszott rajta, hogy zord, felverték álmábόl. Még aszisztensnő sem volt a közelben. Aztán végre fel kellett másznia arra a furcsa ágyra és kiteregetni lábait a világosság felé egy ismeretlen ember elött, olyan megfélemlítő érzés volt és becsukta egy pillanatra a szemét, hogy a következőben tágra nyissa, hogy ereje legyen kilökni a kistestet, mert egyikük sem volt a másik szolgálatára… nem is volt olyan nehéz, gondolta és az orvos arcát fürkészte, elégedett-e… de ő komolyan állt és várt. Végre az asszonyka törte meg a csendet:

–Most mire várunk doktor úr? – kérdezte, miközben olyan nagyon vacogott a hidegtől, hogy teste, mintha vízben lett volna, úgy hullámzott.

–Arra várunk, hogy kijöjjön a második baba is! Megnyomnám a hasát, de attόl félek, hogy fájni fog…

– Nyomja csak nyugodtan doktor úr, hogy már megszabaduljunk végre ettől a rossz álomtόl… hogy én mennyire fázom, azért reszketek így… A doktorúr egy paplannyal takarta be felsőtestét, miután az asszonyka megszabadult a második babátόl is… és kijött a méhlepény is végre… abbόl fontos gyόgyszereket készítenek… bár az volt a meggyőződése, hogy az ő placentája semmire sem jό… nem nézett oda, nem akarta látni halvaszületett gyerekeit, nem akart ilyen képekkel tovább élni, majd egészséges gyermeket fog szülni és arra majd ránéz boldogan.

A szülés után, a doktor jegyzőkönyvet készített, amibe azt írta, hogy a terhességet az ötödik hόnapban szakították meg…

– De doktor úr! – tett ellenvetést méltánytalanul Anna. Az én terhességem hét és félhόnapos, nem öthόnapos!

– Igen, igen, szόlt D. doktor, de ilyenkor, a provokált szüléseknél ki kell hívni a biztonságiszerveket és nagy felhajtás lesz a dologbόl!

-De doktor úr, nekem papírom van Kolozsvárrόl, hogy a szülést el kell indítani mesterséges úton…mert a halott gyerekek…

-Igen, igen, magának papírja van, de én nem akarok semmi féle vizsgálatot!

A testileg és lelkileg megviselt asszony elgondolkozott, pedig jό  lett volna az a felhajtás, használhatott volna neki később, ez kettős szülésnek számítana s  ha még két gyermeket szülne, a törvény sem kötelezné többre… jό lett volna egy ilyen papír, de már nem feszegette a dolgokat… a fontos, hogy szerencsésen megszabadult kellemetlen terhétől… Majd új gyermeke lesz, egészséges…

-De mi is történt végeredményben a gyerekekkel, doktor úr?

-Az egyik gyerek a másik kárára fejlődött, így a fejletlenebb bekövetkezett halála a másiknak a halálát okozta. Ritka eset…Jό, hogy nem halt meg maga is…

-Erre gondoltam én is, szόlt az asszonyka. Mégis szeret a Jόisten.

autor Deac Suzana, redactor secțiunea Limba Maghiară la revista Faleze de piatră

Comentariile sunt închise pentru Gemenii (română-maghiară )

Luci

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

O chema Luci. Îmi plăcea felul ei de a scuipa cojile de seminţe  în timp ce zâmbea ironic, în colţul gurii. Întotdeauna îi rămânea o coajă vicleană, neagră şi subţire ca o aţă, lipită de buza de sus. Avea mereu buzunarele pline de seminţe, îşi împrospăta „proviziile” de la baba Manda, ţigancă de dincolo de „şanţ”, ce stătea aproape de calea ferată, într-o cocioabă cu pereţii înnegriţi de fum.

Până la calea ferată era lumea cunoscută de mine, „lumea bună”, cum îi zicea baba Manda, cu blocurile egale şi cenuşii ale cartierului Floreasca, aleile lungi şi înguste cu nume de compozitori, Mozart, Chopin, Bach, Puccini…, dincolo era cu totul altă lume, rămăşiţele încă nedemolate ale „gropii”, sau ce mai rămăsese încă în picioare din periferia veche a Bucureştiului, pe care nu o mai văzusem până atunci.

Străzi lungi şi pline de noroi, pe marginile lor se înşirau gardurile vechi şi putrede, cu ulucile scoase, printre scândurile strâmte abia se mai zăreau urmele de var, pe care ploile încă nu-l spălaseră definitiv.

Casele dărăpănate semănau una cu alta. În curte la baba Manda, în afară de noroi şi oale cu fundul spart, ligheane găurite cu smalţul sărit, ruginite, nu era nimic altceva. Pragul tocit şi murdar al uşii dădea chiar în noroiul lipicios din curte.

Când am intrat, la uşă ne-am împiedicat de nişte galoşi şi pantofi scâlciaţi, ce stăteau înşiraţi soldăteşte pe jos, de fapt chiar pe pământ. Văzându-ne surprinse, baba Manda ne-a întrebat: „Ce, la voi acasă nu aveţi aşa ceva?” Şi tot ea răspunse mai repede decât noi la nedumerirea noastră exprimată doar printr-un dat din umeri: „Cum să vedeţi aşa ceva acasă la voi? Doar staţi la bloc şi trăiţi într-o altă lume, nu ca mine, care ies din casă direct în noroi…”

– Hai, babo, o întrerupse Luci, că noi trăim în altă  lume, n-am mai văzut noroi ca al tău, fiindcă suntem prinţese, mai ştii, râse ea în continuare, dar şi prinţeselor le plac seminţele, aşa că dă-ne marfă din aceea bună, ca pentru noi…

Într-un colţ al camerei era o sobă cu plită, pe ea era un ceaun mare şi negru, în care baba Manda prăjea seminţele de floarea-soarelui. Alături era un pat plin de cârpe aruncate una peste alta. De altfel, era singura cameră, altă uşă nu mai exista, acolo era şi dormitorul şi bucătăria. Pe jos, lângă plită, erau aruncate în dezordine numai cratiţe, unele cu fundul găurit, altele arse ori cu smalţul sărit. În toată camera mirosea a seminţe prăjite cu sare, mirosul lor era atât de pătrunzător, încât învingea celelalte mirosuri de mucegai, pământ umed şi rufe murdare.

– Cum să nu vă dau, pentru voi scot tot ce am mai bun, marfă  a întâia, că sunteţi clientele mele vechi. Io sunt profesionistă, vedeţi şi voi doar, că lucrez curat, am ceaunul ăsta care e numai pentru prăjit seminţe, nu ca altele, care prăjesc seminţele în ţucalu’ nespălat, bătu-le-ar Dumnezeu, că nu mai e ruşine şi nici cinste pe lumea asta…

În acest timp, noi râdeam şi de vorbele babei şi de ce vedeam prin casă. Chinuindu-se abia să nu se împiedice de nişte oale pline cu resturi de mâncare stricată, ce erau aşezate aiurea chiar în mijlocul încăperii, Luci îi spuse râzând:

– Ştim, babo, că eşti curată, de aia şi noi venim la tine să luăm seminţe, că nu ne-am duce la alea cu ţucalu’, chiar dacă am muri de poftă…

Când ne-am întors de la baba Manda, cu buzunarele pline de seminţe  „marfă a întâia”, începuse să se însereze. Se făcuse frig, era o seară de sfârşit de noiembrie. Eram aproape de calea ferată, era pustiu şi întuneric, mi-era frică, dar nu îndrăzneam să recunosc, ştiind ce curajoasă era Luci.

Deodată, din întuneric se îndreptă spre noi o umbră ameninţătoare. Când ajunse în dreptul nostru, îşi aprinse o ţigară, la lumina chibritului am apucat să disting capul unui bărbat. Pe frunte, deasupra sprâncenei drepte, avea o cicatrice lungă, ce părea a fi fost cândva o tăietură de cuţit. Se opri în dreptul Luciei şi trase din ţigară.

– Ce-i, Luci, ai început să umbli cu lumea bună? Pe noi te faci acum că nu ne mai cunoşti? Pentru cine, pentru o intrusă? Ori noi, ori ea, să nu uiţi asta! Şi nu care cumva să vorbeşti cuiva despre noi, să spui ce ai văzut atunci, c-o păţeşti, ai înţeles?

Luci tăcu, era prea întuneric pentru a reuşi să-i văd expresia feţei, încât nu mi-am dat seama dacă i-a fost teamă, ori nu.

În întuneric, în timp ce se depărta odată cu ameninţarea, lumina ţigării mai pâlpâi de câteva ori, clipind ca un ochi adormit, până ce pieri în depărtare.

– Te-a ameninţat, acum ce vei face? am întrebat-o pe Luci într-un târziu, când ajunsesem aproape de casă.

– Nu-l lua în seamă, îmi spuse Luci la plecare. Nu vorbea serios, mai adăugă ea, înainte să dispară în întunericul din spatele blocului.

A doua zi, spre seară, m-am dus la locul ştiut, unde stabilisem să  ne întâlnim de fiecare dată. Luci stătea la trei blocuri de mine, în capătul străzii, imediat cum coboram scara şi ajungeam în spatele blocului meu, puteam vedea geamul luminat al Luciei.

Însă Luci ajunsese să mă aştepte deja la locul nostru, pe o bancă din spatele blocului. Mânca seminţe şi scuipa nervoasă cojile negre într-un tufiş.

– Îmi pare rău, îmi spuse ea, dar nu ne mai putem vedea. În seara asta e ultima dată când ne mai întâlnim, te-am aşteptat doar să-ţi spun că m-au pus să aleg între tine şi ei. M-au ameninţat că dacă nu-i aleg pe ei, o păţesc.

– Şi nu ne mai putem vedea, măcar jumătate de oră, seara? Am insistat eu, deşi mi se părea că hotărârea Luciei era de nezdruncinat.

– Nu, pentru că nu putem fi văzute împreună. În grupul meu eşti considerată o intrusă, ei văd asta un pericol pentru ei, nu putem schimba nimic, noi trăim în două lumi diferite şi oricât de bine m-aş simţi cu tine, nu pot renunţa la lumea mea. Să nu încerci să mai vii pe-aici, fiindcă e posibil să nu te pot apăra de ei, îmi spuse Luci în ultima clipă, înainte de a dispărea definitiv din viaţa mea.

Peste câteva zile Luci a fost găsită cu un cuţit înfipt în inimă în zăpada înroşită de sânge. Chiar lângă  calea ferată, în locul acela pustiu pe unde am trecut împreună  de atâtea ori. Cred că nu împlinise nici unsprezece ani.

Zilele fără Luci au fost grele, iar zâmbetul ei ironic a rămas îngheţat în memoria mea şi niciodată nu l-am putut înlocui cu nimic.

artist Elena Bissinger, foto 1: Angel Rose, foto 2: Câmpul cu soare, foto 3: Demirose

autor Carmen Duvalma, colaboratoare a revistei Faleze de piatră


Comentariile sunt închise pentru Luci

7 motive pentru care leul este regele animalelor

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Una la mână, pentru că s-a născut într-o familie regală. Descendent al unor monştri sacri precum leul din Nemeea sau Simba, leul de pretutindeni le trânteşte tuturor în nas certificatul de naştere şi arborele genealogic. În faţa acestor documente, probe irefutabile ale superiorităţii sale, toată lumea tace mâlc. Mai poţi spune ceva?!?

Doi. Tocmai pentru că este un vlăstar al unei familii regale, a avut parte de o educaţie înaltă. În timp ce maimuţele învăţau cum să se despăducheze unele pe altele, leul studia. I-au trecut prin labe sute de cărţi despre cum să devină un lider. A ros din scoarţă în scoarţă de la „Il Principe” şi „De vinculis in genere”, până la „Cum să devii popular” şi „Manualul de leadership – Ghid practic pentru un leadership eficient”. Puiul de leu şi, mai apoi, adolescentul, a stat cu botul pe labe ( iată, deci, de unde provine expresia ) însuşindu-şi învăţături din cele mai diverse.

Trei. Leul este un poliglot. Cu timpul, el a ajuns să cunoască în detaliu foarte multe limbi străine, de la cele lungi şi subţiri, la cele mari, cărnoase şi suculente. Astfel, el se poate descurca în numeroasele situaţii în care are de-a face cu turişti străini. Când acest tip de comunicare nu funcţionează, el apelează cu încredere la răget. Ceea ce ne aduce la punctul…

Patru. Răgetul, strigătul de luptă, acel „Oorah” împrumutat mai apoi de puşcaşii marini. Leul se naşte cu acest talent de a-şi înfricosa duşmanii, dar talentul fără exerciţiu piere ca un păduche în blana unei maimuţe. Încă de mic leul ia lecţii de canto şi îşi lucrează corzile vocale ca pe ceilalti muşchi, până când ajunge la maturitate vocală.

Cinci. Am notat la punctul anterior că leul îşi lucrează corpul. Ajutat şi de dozele mari de proteine pe care le primeşte regulat sub formă de gazele, leul îşi petrece ore întregi trăgând de fiare ( tigri, pantere…). În acest mod a reuşit să-şi sculpteze un trup de invidiat, plin de muşchi, ceea ce îl face, în mod evident, fioros. El reuşeşte, aşadar, să-şi dezvolte înfăţişarea de „macho” care îi permite să facă orice ( de unde şi expresia „fac ce vrea muşchii mei!” ).

Şase…vine ca o continuare la punctul cinci: „look-ul”. Ei da, acest „look” este foarte însemnat. Este important nu numai să fii puternic, ci să şi arăţi puternic. La această concluzie a ajuns, după multe brainstorming-uri, staff-ul unuia dintre înaintaşii săi. Aşa s-a născut celebra coamă a leului, simbol al regalităţii şi al superiorităţii sale de netăgăduit. Acest trend a fost adoptat şi de către masculii homo sapiens prin secolele XVII-XVII. La presiunea leilor din curţile regale, care erau proprietarii mărcii înregistrate, oamenii au fost însă nevoiţi să renunţe la acea idee.

Şapte. Această coamă îl face înfricoşător pentru duşmani, dar irezistibil pentru femele. Leul este foarte viril! sau, cel puţin, aşa se aude. Se spune că în spatele fiecărui bărbat puternic se află o femeie puternică. Aici e invers, în faţa unui leu puternic se află o leoaică puternică, dispusă să-i dăruiasca pui care să preia pe viitor atribuţiile tatălui lor şi să ducă mai departe numele de “rege al animalelor”!

foto Leu, sursa: http://www.digital-images.net

autor Adrian Jugaru, administrator la reţeaua Cititor de Proză

membru al cenaclului „Duiliu Zamfirescu” din Focșani, publică  în Oglinda Literară.

Comentariile sunt închise pentru 7 motive pentru care leul este regele animalelor

Fericitul Iosif

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Unul dintre personajele fericite ale Bibliei este Iosif, fiul Patriarhului Iaacov, părintele celor 12 feciori, strămoşi ai celor 12 triburi. Iosif era al 11-.lea, fiind cel mai iubit de părintele său pentru că era frumos şi avea o minte ascuţită. Iaacov l-a trimis pe Iosif să-şi caute fraţii plecaţi la Shem, unde aceştia îşi păşteau oile. Era vreme de secetă şi erau cu toţii îngrijoraţi de ce va urma. Crezând că-i mai înveseleşte, Iosif le povesteşte că a avut un vis în care fraţii săi, sub formă de spice se înclinau în faţa sa. Fraţii, neştiind de glumă îl aruncă pe Iosif într-o groapă. Cuprinşi de remuşcare îl vând unor călători ce mergeau în Egipt, spunând că este un rob fugar. Reveniţi acasă, fraţii trădători îi povestesc lui Iaacov că Iosif a fost ucis de un animal sălbatic şi îi arată cămaşa însângerată a acestuia. Iaacov a fost cuprins de o mare jale, dar nimeni nu i-a spus adevărul. Zăbovim o clipă spre a remarca atmosfera ce aminteşte de Noul Testament( cămaşa însângerată, drumul în Egipt, trădarea, Iosif fiind un predecesor al lui Iisus). În Egipt , Iosif este cumpărat de un mare dregător egiptean, Putifar, a cărui nevastă se îndrăgosteşte de tânărul iudeu. De teamă, de ruşine, Iosif îi respinge „asaltul”, ceea ce o face pe nevrednica soţie de demnitar să-l învinuiască pe Iosif că a vrut să o violeze. Iosif este aruncat în închisoare, unde ghiceşte soarta a trei condamnaţi cu care se afla închis. Faraonul îl cheamă personal şi Iosif îi prooroceşte şapte ani de belşug şi şapte ani de secetă mare, sfătuindu-l să adune grâne în hambare. Sfatul lui Iosif s-a dovedit folositor pentru Egipt, astfel că Iosif ajunge la cele mai înalte poziţii în stat. Se regăsesc unele asemănări cu cele ale povestirii despre profetul Daniel, dar şi Moise, care va trăi după Iosif la circa două secole diferenţă. La curtea Faraonului vin din Canaan fraţii lui Iosif, trimişi de tatăl lor pentru a procura grâne. Îi primeşte Iosif, nu le spune de la început cine este, deşi îi recunoaşte, apoi, în final fraţii se îmbrăţişează, Iosif iertându-i pentru mârşăvia săvârşită. Este adus şi Iaacov, din Canaan, care moare în Egipt, fiind înmormântat totuşi în Canaan, în peştera Patriarhilor, Mahpela. Iosif a rămas şi a chemat numeroşi conaţionali din Canaan să locuiască în Egipt, care va deveni după un timp şi „ţara robiei”. Dar aceasta este deja povestea lui Moise.
Thomas Mann a scris cel mai cuprinzător roman , brodat pe istoria biblică a lui Iosif, anume „Iosif şi fraţii săi”. Se ştie că nici familia Mann nu era foarte unită, fratele lui Thomas Mann, Heinrich a fost un scriitor important, între ei nefiind o mare apropiere, fiul lui Thomas Mann, Klaus a fost o fire extrem de instabilă ( s-a sinucis), etc. Hofmannsthal a scris şi el despre Iosif, iar , în pictura Renaşterii şi în cea modernă, Iosif a fost înfăţişat de Rafael, Rembrandt, Holbein, Gustave Dore, ca şi de numeroşi sculptori.
Egiptul a jucat un rol important în istoria evreilor, primul Patriarh Abraham a poposit cu soţia sa , Sara, apoi Iosif, Moise, ca să nu omitem episodul evanghelic al Fugii în Egipt a Fecioarei Maria cu Iosif, soţul ei şi pruncul Iisus. În ebraică, ţara se numea Mizraim, adică ţara de la răsărit, egiptenii erau consideraţi a se trage din Ham, fiul lui Noe, care avea pielea închisă la culoare. Se bănuieşte că stabilirea lui Iosif în Egipt coincide cu cucerirea Egiptului de către hicsoşi, un popor nomad venit din Asia Mică. Tot în Egipt a avut loc şi prima manifestare monoteistă a faraonului Akhnaton, adică supus al Zeului Unic, Aton, reforma fiind înăbuşită de preoţii care îşi pierdeau poziţia.

foto Sfântul Iosif, sursa: http://www.aluzii.ro

autor Boris Marian, redactor al revistei Faleze de piatră


Comentariile sunt închise pentru Fericitul Iosif

Poezia la ceas de cumpănă

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Citesc cu interes, de mulţi ani, poeziile confraţilor. Nimic nu este mai înşelător decât arta. În pictură, în muzică, în poezie, proză, dramaturgie,etc ( am uitat ceva?) ai un grad de libertate extraordinar. Este un avantaj şi un mare pericol. Poţi risipi ore şi ani, poţi câştiga şi pierde cititori. Desigur, fără convingerea că eşti genial, este greu să scrii mereu şi cu avânt. Un poet trebuie să fie mai genial decât altul. Dacă sunt prieteni, un timp sunt amândoi geniali, apoi timpul răceşte prietenia şi inspiraţia. Nu generalizez, dar sunt uluit de câţi poeţi au proliferat pe Internet, unii cu aere de viitori clasici. Ce aduce nou poezia anilor de după 2000? Un plus de senzualism, ceea ce nu este rău, un limbaj frust, uneori brutal, ceea ce nu este bine, o incoerenţă voită, ceea ce este riscant. Nu lipsesc referirile obsesive la amorul fizic, americănesc( de cinema) , la setea bahică, starea de somnolenţă fiind învinsă de metafore căutate adeseori şi muncite. Multe poeme, dacă sunt poeme, nu aduc nimic nou, în afara expresiei crude, a impresiei imediate. Generaţia actuală este sufocată de informaţii, tinerii se refugiază în consumul „drogului” numit viaţă. Alcoolul, sexul, chiar drogul propriu-zis ajung rapid la îndemâna unor adolescenţi, unii dintre ei foarte dotaţi intelectual, îşi irosesc talentele, inspiraţia, entuziasmul, mult prea devreme. Am spus că poezia este la ceas de cumpănă. Nu numai, arta, cultura, civilizaţia sunt la ceas de cumpănă. Mai mult, generaţia actuală are o anumită adversitate pentru generaţiile anterioare, prea multe s-au petrecut înaintea lor. A fost un interbelic dominat de extremism politic, apoi tragedia celui de al doilea război mondial, dictatura comunistă, căderea acestei dictaturi, haosul şi corupţia care domnesc în viaţa noastră de azi. Ce pot aştepta tinerii? O trăire intensă, un câştig rapid, un succes la fel de rapid. Dispreţul pentru oamenii de vârstă mijlocie şi dincolo de cea mijlocie, adică faţă de bătrâni este manifest, direct, uneori brutal. Familiarismul, semnul unei lipse de bun simţ elementar devine o armă imbatabilă. Destui mi se adresează de parcă ne-am cunoaşte din petreceri comune, nu este o solidaritate, ci o sfidare. Remarc acest comportament atât pe stradă, cât şi pe Internet. Un autor de 24 de ani mă numeşte idiot, fără să aibă habar cine sunt. Este voluptatea de a te simţi liber în exprimare. În fond, ce rişti? Nici fetele nu sunt adeseori prea reţinute. Ele se simt la fel de „băieţoase” ca şi băieţii. Nu vreau să fiu considerat un „iuventofob” ( am inventat termenul), dar nu-mi place nici gerontofobia. Mai cu seamă că nu mă simt bătrân. De aceea nici nu mă las de scris. Nu mă impresionează nici laudele, nici ocările, scriu dintr-o nevoie VITALĂ. De aceea sper că tot ce constat acum este trecător. Cei care iubesc arta, scrisul, ar trebui să se respecte între ei . Geniile autodeclarate nu sunt genii. De obicei modestia şi echilibrul însoţesc şi capacitatea intelectuală de a crea ceva de preţ. Mă opresc, am scris sub impresia neplăcută a unui schimb de replici cu oameni pe care nu-i cunoscc decât de pe Net, sunt bucuros că nu-i cunos şi „ la vedere”. Este un avantaj.

artist Jorge Rosensvaig,  Soldados

autor Boris Marian, redactor al revistei Faleze de piatră


Comentariile sunt închise pentru Poezia la ceas de cumpănă

Cazul Adrian Păunescu

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Numeroşi sunt cei care îl consideră pe Adrian Păunescu, dacă nu un poet genial, cel puţin… cel mai de seamă din ultimele decenii. Ce sunt Nichita Stănescu, Cezar Ivănescu, Emil Brumaru, Leonid Dimov, ş.a.? Nimic. Nu voi analiza gigantica operă a poetului, volume peste volme, mii şi poate zeci de mii de poeme, ca şi articolele, participarea la numeroase debateri. Voi urmări doar traseul acestui scriitor, desigur, talentat, dar cu mari defecte de caracter şi o grafomanie ieşită din oricare margini.
Propulsat prin trei volume modeste, dar originale la vremea respectivă (1965-1968) – „Ultrasentimente”, „Mieii primi”, „Fântâna somnambulă”, Adrian Păunescu înţelege repede de unde bate vântul, naţional-comunismul lansat de Ceauşescu îi vine ca o mănuşă, începe o serie de interviuri cu miniştri, alţi oameni politic, pune întrebări incomode, care nu puneau în pericol prestigiul „marelui şef”, scurt timp este şi secretar UTC al Uniunii Scriitorilor, preia revista „Flacăra”, apoi fondează Cenaclul cu acelaşi nume, care îi va augmenta audiţia la cote ce încep să-l deranjeze şi pe Ceauşescu. La început primii-secretari de judeţe devin nervoşi, concertele dirijate de
Bardul de la Bârca ( deşi s-a născut în Basarabia, pe care o aminteşte mereu, el se consideră oltean prin educaţie) tulbură liniştea locurilor, frica de scandal şi de unele „abateri” de la morala proletară, ca şi orgiile, despre care bârfesc unii şi astăzi, toate acestea încep să displacă şi conducerii PCR. Din 1985, steaua lui Pănescu, ca prezenţă publică începe să apună, dar omul scrie fără întrerupere. Spre deosebire de Eugen Barbu şi C.V.Tudor, Păunescu se doreşte şi un prieten al obştii evreieşti, scrie un poem „Baciul şi rabinul” care înduioşează şi astăzi pe cei naivi, desigur, un gest demagogic, pentru că naţionalismul lui A.P. este la fel de agresiv ca şi al prietenului său CVT, poate chiar mai avansat, el declară la un moment dat că „românilor nimeni nu le-a cerut scuze”, de parcă s-a întâmplat aşa ceva la alte naţii. De la cultul pro-comunist şi pro-ceauşist, Păunescu sare la cultul mareşalului Antonescu, al liberalilor, despre care spune că au avut în rândurile lor pe bunicul poetului, în urmă cu un veac, probabil, discursul său politic fiind o împestriţare de opinii aiuritoare. A nu se uita că după 1989 a avut câteva momente absolut penibile, a fost fugărit de revoluţionari pe strada Dionisie Lupu , unde are un căsoi primit de la regimul comunist, s-a autointitulat „porcul naţional”, a fondat cu Ilie verdeţ Partidul Socialist al Muncii, un surogat al fostului PCR, apoi , tot el l-a „terminat”, pentru a intra în tabăra oportuniştilor din jurul lui Iliescu. Cum se împacă plânsetul pentru împuşcarea de Crăciun a soţilor Ceauşescu şi dragostea subită pentru cel care a grăbit executarea celor doi, greu de explicat.
Pe lângă poeme remarcabile ca „Repetabila povară”, „Rugă pentru părinţi” ( şlagăr cu mare putere de iradiere), ş.a., creaţia lui Păunescu, menţionat de Alex Ştefănescu şi Nicolae Manolescu în Istoriile lor , este extrem de eterogenă, unele scrieri neavând nimic comun cu literatura, ci cu dicursul politic sau moralizator. Totuşi, nu pot să nu citez o strofă dintr-un poem mai modest ca miză, dar frumos scris – „Pentru cine mai scrii, obstinată jivină? / Cititorii ţi-s morţi de un veac şi mai bine/Alfabetul e, astăzi, ceva de ruşine/ fiii nu ştiu istorie, dar vor maşină”. Fără să am intenţia de a-l pariodia, am scris cândva un poem, sub influenţa versului „păunescian”, pe care, cu îngăduinţa cititorului , îl voi cita, în încheiere – „ Mâncam ţigări în loc de pâine/ Visam visări în loc să dorm/ eram o singură voinţă/ şi propriul meu conducător/ De aceea, împuşcat la umbra unei statui de genral/ eu am zăcut ţinând în braţe poemul meu fundamental/ Şi ce scriam în el? Ştiţi bine/ Iubiţi-vă tăcuţi , pe tunuri/ De nu aveţi această şansă, iubiţi-vă grăbiţi pe scuturi”.

autor Boris Marian, redactor al revistei Faleze de piatră


Comentariile sunt închise pentru Cazul Adrian Păunescu

Amos Oz revine

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Reamintim câteva date biografice ale unuia dintre cei mai importanţi prozatori israelieni contemporani, Amos Oz. S-a născut în 1939, la Ierusalim, părinţii veneau din Rusia şi Polonia. La vîrsta de 15 ani, după moartea mamei sale, se stabileşte într-un kibuţ, Hulda, appoi absolvă Filosofia la Universitatea din Ierusalim , revine în kibuţ, pe care îl părăseşte în 1986, pentru a se stabili în oraşul Arad, vechi centru urbanistic, cu mărturii din antichitate, aflat pe ţărmul Mării Moarte.A publicat volumul de proză „Acolo unde urlă şacalii” (1965), romanele „Altundeva, poate” (1966), „Soţul meu, Michael”(1968),
„Pacea perfectă”(1982), „Cutia neagră” ( 1987), distins cu Premiul Femina Etranger, „Fima” ( 1991), „Să nu pronunţi noapte” ( 1994), „Pantera din subterane” (1995), „ Aceeaşi mare” ( 1999), „Poveste despre dragoste şi întuneric”( 2002), povestirea „ In inima pădurii”, eseul „Cum să lecuieşti un fanatic”, volumul de povestiri „ Scene din viaţa de la ţară” (2009). Unele dintre aceste cărţi au apărut şi în limba română, fiind recenzate şi în „Realitatea evreiască”. A fost distins cu premii în Israel ( chiar Premiul Israel) , Germania ( Premiul Heinrich Heine), România (Premiul Ovidius), Spania, Italia, a fost nominalizat de trei ori pentru Premiul Nobel. Chiar ţi în acest an, când a fost preferată Herta Mueller. Participant activ la războaiele din 1967 şi 1973, Amos Oz este un militant pentru pace, fără a face concesii faţă de condiţia sa de evreu israelian. Romanul „Rime despre moarte şi viaţă”, apărut la Humanitas , în 2009, pe care îl prezentăm aici, pe scurt, este o meditaţie asupra condiţiei scriitorului în lume. Acţiunea se petrece în Tel Aviv, în zilele noastre, într-o atmosferă destul de tensionată de riscurile unor atacuri teroriste, iar personajul central, scriitor, imaginează o lume paralelă cu această realitate, în care diverse personaje, o chelneriţă, un tânăr poet, un funcţionar mărunt, un şomer, un bolnav se perindă, devenind o realitate în oglindă. Cartea pare scrisă de un poet modern, acţiunea este difuză, aşa cum ai vedea în ceaţa unui noiembrie umbrele trecătorilor, urmărite de gândul celui care priveşte. Cartea se încheie cu o descriere a personajelor, ca într-o piesă vizionată în ordine inversă. Un roman original, pentru iubitorii rafinaţi de literatură bună.
autor Boris Marian, redactor al revistei Faleze de piatră


Comentariile sunt închise pentru Amos Oz revine

3 zile in Paris

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010
3 zile in Paris
Grand Palais – Comori Scufundate
Ianuarie 2007 Paris. E ora 14, cer plumburiu cu pescarusi ce zboara jos peste malurile Senei, zgribuliti de frigul iernii. E ora faimoasei supa de ceapa servita fierbinte in bistrourile pariziene. La Grand Palais se face coada in ciuda frigului. Un afis mare te imbie la cercetare: „Tresors Engloutis d’Egypte”. Ma asez la rand aruncand priviri spre publicul avid de aventuri arheologice. La 14.30 am capatat 2 bilete si o brosura colorata care te pune imediat in tema.
In ultimii 10 ani arheologul francez Franck Goddio a descoperit in portul Alexandria si in laguna Abukir (in delta Nilului) vestigii egiptene datand din sec 7BC si pana in sec 8AD. Folosind cea mai sofisticata tehnologie subaquatica echipa lui Goddio reuseste sa localizeze statui monumentale, obiecte de cult si casnice ingropate in namolul marin. Echipe de scafandrii, arheologi si tehnicieni au petrecut luni de zile prospectand comorile scufundate ale faraoniilor, scoterea lor din adancuri durand ani de munca si efort. Dar iata si rasplata: o expozitie spectaculoasa (cea mai semnificativa permisa de guvernul egiptean) continand aproximativ 500 de obiecte ce revoca istoria Egiptului intre ultimii faraoni in paralel cu Alexandru cel Mare (fondatorul Alexandriei in 331 BC), cuceririle elene, Imperiul roman, Bizantul si Islamul in plina dezvoltare. Asistam la o rara, multipla intalnire a unor culturi si religii sigilate de apele tulburi ale Nilului la varsarea sa in mare. Temple, palate regale, locuinte si instalatii din porturile Alexandriei, Heracleion si Canopos dispar inghitite de apele Mediteranei, in urma unor cutremure, acum circa 1200 de ani. O parte a expozitiei expune obiectele vietii cotidiene aduse la suprafata: unelte, vase, scule de pescuit, de scris, monezi grecesti, romane, bizantine, arabe, conteinere de parfum, etc. O alta parte este dedicata artei statuare egiptene.
Canopos
Dupa legenda, Canopos era capitanul vasului lui Menelaos, regele Spartei. Muscat de un sarpe veninos este inmormantat langa canalul vestic al Nilului si in onoarea lui asezarea de pescari capata numele de Canopos. Vestigiile gasite la Canopos sunt raspandite pe o raza de 2 km mai ales in regiunea Serapeum in jurul unei manastiri crestine numita Metanoia. Goddio procura aparatura capabila sa „vada” prin sedimentele marine. Trei ani mai tarziu echipa sa scoate la lumina magnifice fragmente arheologice. Ne atrage atentia o superba statuie din granit negru. Este Regina Arsinoe II, imbracata in hainele Afroditei cea din legendele grecesti. Un efect de transparenta lasa sa apara liniile superbe ale corpului zeitei parca iesind astazi, proaspata din valuri si spuma.
Heracleion
O magnifica statuie Isis, regina ptolemeica deghizata in Hapy zeul Nilului ne intampina in prima sala a expozitiei. Cu 5,4 metri in inaltime, zeul in mers apare majestuos purtand in brate o tava cu ofrande in cosuri ce abunda cu paine si fructe. Pe cap Hapy poarta o peruca din planta de papirus simbolul Egiptului de jos.
Un exponat deosebit de interesant este Stele (piatra cioplita cu text hieroglific) provenind din Heracleion 380BC, extrasa intacta ca in ziua in care a fost depusa in orasul de pe malul Nilului. Scufundatorii lui Goddio extrag in mai 2001 aceasta piesa de granit de 2 metri inaltime, in greutate de 4 tone, replica unei stele similare descoperita anterior la Naucratis. Textul cioplit este descifrat de egiptologul Jean Yoyotte: e vorba de taxele vamale percepute de faraonul Nectanebo-I de la comerciantii si marinarii greci ai epocii.
Alexandria
Capitala dinastiei ptolemeice, Alexandria reprezinta unul din cele mai mari porturi in nordul Africei. Acolo se aflau: celebrul far al orasului, biblioteca sa faimoasa, palatele regale ale Cleopatrei, enormul templu dedicat lui Serapis si sanctuarul lui Isis, toate raspandesc renumele orasului in lumea antica. Dupa 9 ani de prospectari si 11000 de ore de plonjari submarine echipa lui Goddio reface harta completa – Portus Magnus- combinand fotografii din satelit, cartografie marina, datele unui magnetometru pus la punct de CEA (Comisia pt Energie atomica), special adaptat pentru studiul maselor scufundate dar si compiland scriierile lui Strabon care descrie Portus Magnus ca suma a mai multor porturi. Conditiile sunt extrem de dificile desi adancimea apei nu trece de 10 metri. Poluarea, curentii marini, turbulenta, limiteaza vizibilitatea scafandrilor la 50 cm. Si totusi, unul dupa altul minunile submerg din strafunduri.
Trupul unui sfinx cioplit in quartzit ne astepta sub ape din anul 700BC. De dimensiuni colosale a necesitat vaste lucrari submerse pentru extragearea sa din adancuri. Fotografiile luate in apa verzuie ne taie rasuflarea.
Tot din granit negru datand din dinastia 30 ne intampina capul unui faron cu fata destinsa, privind spre noi cu o curioasa transparenta.
Arte Povera si Noul Realism
Ne atrage un afis anuntand expozitia unor paralele intre Matisse si Rouault. Unde? Muzeul de arta Moderna al orasului Paris. Luam metroul pana la statia Iena. In muzeu e cald si fotografiatul e permis. Matisse e slab reprezentat, Rouault mi se pare trist in linile sale dure si culorile primare, depresive. (Minunate sunt editiile de lux pentru „Les Fleurs du mal” cu desenele lui Matisse datand din 1947.) Dar ce surpriza in continuare… sala Andre Breton cu portretul sau executat de Giorgio de Chirico, tablouri de Picabia, romanul Victor Brauner, amintindu-ne de efervescenta anilor inovatori dintre cele doua razboaie mondiale, culminand cu marea expozitie surealista din anul 1938. Mai departe patrundem in salile lui Pierre Restany (Noul Realism) si Ben & George Brecht (Fluxus Movement) care in anii 1960 descoperau „noi metode de perceptie a realitatii”. Este perioada in care artistul paraseste materialul traditional: panza, uleiul, bronzul, ca sa descopere noi legaturi intre viata, materie si arta. Apar folosite in constructii hibride obiecte de uz zilnic, piele, sticla, neon sau tevarie triviala, metale gasite pe strada, jucarii stricate, ceasuri, flasnete si trompete dezmembrate… Descoperim montaje multicolore pline de mesaj si umor. Arte Povera este un dialog intre cultura si natura. Dar saracia de mijloace, lipsa de noblete a mediului este o forma de arta? Sofisticarea este o garantie a valorii?
Nu neaparat. Giovani Anselmo ne propune un bloc de beton care infuleca cu pofta o caramida faramitata si panicata. Mesajul e simplu si ne induce o sincera spaima: angoasa devorarii a propriului nostru eu. Yves Klein aplica pe un trup de plastic fosforescent un mov incredibil de strident chiar dureros, greu de privit. Sunt culori care nu exista in natura, artificiale, sintetice dupa cum evolueaza societatea moderna. Robotizarea si mecanizarea sunt sugerate in constructia lui Luciano Fabro „Euclide”. Mario Mertz construieste un igloo de tabla acoperit cu saci de plastic plini cu pamant, tuburi de neon, baterii, sarme electrice – o semisfera organica sugerand casuta unui locuitor nomad al planetei. Intre spiritul simbolic si proiectia petelor de lumina de neon albastrui exista o legatura armonica: seria Fibonacci care descrie dilema intre forta si expansiune.
Ce distanta uriase parcurge arta secolului XX, intre tabloul lui Chirico din 1920 „Melancolie ermetica” in care artistul (in chip de de bust roman) mediteaza din planul doi al unei mese de lucru dominata de un compas si o pendula (simboluri ale spatiului fizic-temporal), si lucrarea lui Ben „In the spirit of Fluxus”. Toate barierele sunt dizolvate aici, e timpul adaptarii si a participarii la guerila anti-sociala, anti-industriala, societatea de consum e
ridiculizata, anexata gestului creator. Intr-un dulap deschis larg ca o valiza, Ben instaleaza obiectele de consum ale existentei dar si un creier devastat de viermi, oglinzi care reflecta neantul, haosul sistemului..
Fiecare obiect este etichetat, codat, tabulat intr-o ordine obsesiva. Arta ne apare ca o strategie a gandirii, vizualul nu mai este suficient in aprecierea frontala a operei de arta, e nevoie de bias intelectual, de participare
**
Anii 2000 sunt reprezentati de inovatii in tehnica fotografica, showul digital, cercetari in pictura acrilica si medii mixte in care exceleaza tineri artisti ca: Bernard Frize, David Weiss, Ange Leccia, Claude Leveque, Niele Toroni, Gergard Richter. Spectatorul este inarmat cu o noua optica, cu o noua viziune, el este invitat sa participe activ la fenomenul cultural. Ne regasim acolo, in neconventionalul creeativitatii moderne. L-as cita pe Kundera care insarcina arta cu „o etica a esentialului”, cu datoria de a produce frumos cu reala pasiune, aspirand la valori estetice capabile sa reziste timpului mult dupa disparitia artistului.
Canibalism si arta primitiva
Presedintele Chirac a avut viziunea unui nou muzeu care sa aduca Europei cultura putin cunoscuta a unor artisti neoccidentali. Arhitectul Jean Nouvel pune pe roate cladirea high-tech, care va gazdui nenumarate opere de arta (gratie sutelor de donatori si colectionari) din Africa, Oceania, Asia si America centrala. E muzeul Quai Branly situat la doar cateva sute de pasi de Tour Eiffel, pe malul Senei. E un sanctuar al artelor primitive dar si un pod intre doua lumi atat de diferite. Estetica exponatelor si arta prezentarii sunt frapante. Tehnicile de iluminare, ventilatia, filtrarea luminii naturale intrec orice inchipuire. Peretele nordic e verde si viu, coplesit de vegetatie care creste vertical, o inovatie franceza recenta. O parte speciala e rezervata instrumentelor muzicale, in sute de forme si structuri, de la fluierul simplu si pana la complexe marimbas sau tobe africane de dimensiuni enorme. O alta aripa a muzeului se ocupa de relatia interactiva in multimedii: muzica, dansuri, tatuaje, holograme si proiectii 3D pe nenumarate ecrane ne fac cunostiinta cu atelierul, satele creatorilor, dansurile
lor, viata tribala, relatiile cu lumea, incompasand 3/5 din glob.Trecerea prin sali este acompaniata de sunete si voci – ecou al habitatului natural al artistului: ciripit de pasari, bazaitul insectelor, picaturile de ploaie pe acoperisul colibei africane, fosnetul junglei aborigene.
Remarc: Ekotame – statuia unei femei din Nigeria, sec 19 – un obraz alb contrastand cu corpul acoperit de tatuaje verzi, intricate, in mana avand un cos din impletituri delicate sugerand paiul.
Regina din Camerun, statuia asezata a unei zeite de teracota purtand o cupa plina cu fructe. Luptatorul canibal
Kambot – Papua, valea Sepik, prezentandu-si armele si scutul din os intr-o pozitie de repaos. Tin Dama – o masca rituala din Noua Guinee din sec 19 – oase, dinti si par de porc, pene si scoici intr-o deplina armonie amintind misterul si transa dansurilor rituale. Sanzas – instrument african de o emotionanata polivalenta sonora. Tambour din Rio Nunez – Guineea – toba din lemn si piele pigmentata pe un postament antropomorf din lemn negru sculptat.
Apouema – masca din lemn si fibre din Noua Caledonie avand barba si parul realizate din cuiburi de termite, ca o gorgona meduza ivita din alta lume. Muzeul ni se dezvaluie ca o intersectie a unor culturi si popoare putin cunoscute noua. Este marele lui merit, de a aduce traditii si culturi indepartate in plina inima a Parisului. Ma intorc cu gandul la Picasso, Breton, Appolinaire Gaugain… cei care au reformulat arta secolului XX profund influentati de capodoperele africane si oceanice. Conceptul de frumusete estetica este modelat permanent de dialogul continuu intre prezent si trecut. Intre miezul Europei si lumi nestiute trecatorului flamand de cunoastere.

3 zile in Paris
Grand Palais – Comori Scufundate
Ianuarie 2007 Paris. E ora 14, cer plumburiu cu pescarusi ce zboara jos peste malurile Senei, zgribuliti de frigul iernii. E ora faimoasei supa de ceapa servita fierbinte in bistrourile pariziene. La Grand Palais se face coada in ciuda frigului. Un afis mare te imbie la cercetare: „Tresors Engloutis d’Egypte”. Ma asez la rand aruncand priviri spre publicul avid de aventuri arheologice. La 14.30 am capatat 2 bilete si o brosura colorata care te pune imediat in tema.In ultimii 10 ani arheologul francez Franck Goddio a descoperit in portul Alexandria si in laguna Abukir (in delta Nilului) vestigii egiptene datand din sec 7BC si pana in sec 8AD. Folosind cea mai sofisticata tehnologie subaquatica echipa lui Goddio reuseste sa localizeze statui monumentale, obiecte de cult si casnice ingropate in namolul marin. Echipe de scafandrii, arheologi si tehnicieni au petrecut luni de zile prospectand comorile scufundate ale faraoniilor, scoterea lor din adancuri durand ani de munca si efort. Dar iata si rasplata: o expozitie spectaculoasa (cea mai semnificativa permisa de guvernul egiptean) continand aproximativ 500 de obiecte ce revoca istoria Egiptului intre ultimii faraoni in paralel cu Alexandru cel Mare (fondatorul Alexandriei in 331 BC), cuceririle elene, Imperiul roman, Bizantul si Islamul in plina dezvoltare. Asistam la o rara, multipla intalnire a unor culturi si religii sigilate de apele tulburi ale Nilului la varsarea sa in mare. Temple, palate regale, locuinte si instalatii din porturile Alexandriei, Heracleion si Canopos dispar inghitite de apele Mediteranei, in urma unor cutremure, acum circa 1200 de ani. O parte a expozitiei expune obiectele vietii cotidiene aduse la suprafata: unelte, vase, scule de pescuit, de scris, monezi grecesti, romane, bizantine, arabe, conteinere de parfum, etc. O alta parte este dedicata artei statuare egiptene.
Canopos
Dupa legenda, Canopos era capitanul vasului lui Menelaos, regele Spartei. Muscat de un sarpe veninos este inmormantat langa canalul vestic al Nilului si in onoarea lui asezarea de pescari capata numele de Canopos. Vestigiile gasite la Canopos sunt raspandite pe o raza de 2 km mai ales in regiunea Serapeum in jurul unei manastiri crestine numita Metanoia. Goddio procura aparatura capabila sa „vada” prin sedimentele marine. Trei ani mai tarziu echipa sa scoate la lumina magnifice fragmente arheologice. Ne atrage atentia o superba statuie din granit negru. Este Regina Arsinoe II, imbracata in hainele Afroditei cea din legendele grecesti. Un efect de transparenta lasa sa apara liniile superbe ale corpului zeitei parca iesind astazi, proaspata din valuri si spuma.
Heracleion
O magnifica statuie Isis, regina ptolemeica deghizata in Hapy zeul Nilului ne intampina in prima sala a expozitiei. Cu 5,4 metri in inaltime, zeul in mers apare majestuos purtand in brate o tava cu ofrande in cosuri ce abunda cu paine si fructe. Pe cap Hapy poarta o peruca din planta de papirus simbolul Egiptului de jos.Un exponat deosebit de interesant este Stele (piatra cioplita cu text hieroglific) provenind din Heracleion 380BC, extrasa intacta ca in ziua in care a fost depusa in orasul de pe malul Nilului. Scufundatorii lui Goddio extrag in mai 2001 aceasta piesa de granit de 2 metri inaltime, in greutate de 4 tone, replica unei stele similare descoperita anterior la Naucratis. Textul cioplit este descifrat de egiptologul Jean Yoyotte: e vorba de taxele vamale percepute de faraonul Nectanebo-I de la comerciantii si marinarii greci ai epocii.
Alexandria
Capitala dinastiei ptolemeice, Alexandria reprezinta unul din cele mai mari porturi in nordul Africei. Acolo se aflau: celebrul far al orasului, biblioteca sa faimoasa, palatele regale ale Cleopatrei, enormul templu dedicat lui Serapis si sanctuarul lui Isis, toate raspandesc renumele orasului in lumea antica. Dupa 9 ani de prospectari si 11000 de ore de plonjari submarine echipa lui Goddio reface harta completa – Portus Magnus- combinand fotografii din satelit, cartografie marina, datele unui magnetometru pus la punct de CEA (Comisia pt Energie atomica), special adaptat pentru studiul maselor scufundate dar si compiland scriierile lui Strabon care descrie Portus Magnus ca suma a mai multor porturi. Conditiile sunt extrem de dificile desi adancimea apei nu trece de 10 metri. Poluarea, curentii marini, turbulenta, limiteaza vizibilitatea scafandrilor la 50 cm. Si totusi, unul dupa altul minunile submerg din strafunduri.Trupul unui sfinx cioplit in quartzit ne astepta sub ape din anul 700BC. De dimensiuni colosale a necesitat vaste lucrari submerse pentru extragearea sa din adancuri. Fotografiile luate in apa verzuie ne taie rasuflarea. Tot din granit negru datand din dinastia 30 ne intampina capul unui faron cu fata destinsa, privind spre noi cu o curioasa transparenta.
Arte Povera si Noul Realism
Ne atrage un afis anuntand expozitia unor paralele intre Matisse si Rouault. Unde? Muzeul de arta Moderna al orasului Paris. Luam metroul pana la statia Iena. In muzeu e cald si fotografiatul e permis. Matisse e slab reprezentat, Rouault mi se pare trist in linile sale dure si culorile primare, depresive. (Minunate sunt editiile de lux pentru „Les Fleurs du mal” cu desenele lui Matisse datand din 1947.) Dar ce surpriza in continuare… sala Andre Breton cu portretul sau executat de Giorgio de Chirico, tablouri de Picabia, romanul Victor Brauner, amintindu-ne de efervescenta anilor inovatori dintre cele doua razboaie mondiale, culminand cu marea expozitie surealista din anul 1938. Mai departe patrundem in salile lui Pierre Restany (Noul Realism) si Ben & George Brecht (Fluxus Movement) care in anii 1960 descoperau „noi metode de perceptie a realitatii”. Este perioada in care artistul paraseste materialul traditional: panza, uleiul, bronzul, ca sa descopere noi legaturi intre viata, materie si arta. Apar folosite in constructii hibride obiecte de uz zilnic, piele, sticla, neon sau tevarie triviala, metale gasite pe strada, jucarii stricate, ceasuri, flasnete si trompete dezmembrate… Descoperim montaje multicolore pline de mesaj si umor. Arte Povera este un dialog intre cultura si natura. Dar saracia de mijloace, lipsa de noblete a mediului este o forma de arta? Sofisticarea este o garantie a valorii?Nu neaparat. Giovani Anselmo ne propune un bloc de beton care infuleca cu pofta o caramida faramitata si panicata. Mesajul e simplu si ne induce o sincera spaima: angoasa devorarii a propriului nostru eu. Yves Klein aplica pe un trup de plastic fosforescent un mov incredibil de strident chiar dureros, greu de privit. Sunt culori care nu exista in natura, artificiale, sintetice dupa cum evolueaza societatea moderna. Robotizarea si mecanizarea sunt sugerate in constructia lui Luciano Fabro „Euclide”. Mario Mertz construieste un igloo de tabla acoperit cu saci de plastic plini cu pamant, tuburi de neon, baterii, sarme electrice – o semisfera organica sugerand casuta unui locuitor nomad al planetei. Intre spiritul simbolic si proiectia petelor de lumina de neon albastrui exista o legatura armonica: seria Fibonacci care descrie dilema intre forta si expansiune. Ce distanta uriase parcurge arta secolului XX, intre tabloul lui Chirico din 1920 „Melancolie ermetica” in care artistul (in chip de de bust roman) mediteaza din planul doi al unei mese de lucru dominata de un compas si o pendula (simboluri ale spatiului fizic-temporal), si lucrarea lui Ben „In the spirit of Fluxus”. Toate barierele sunt dizolvate aici, e timpul adaptarii si a participarii la guerila anti-sociala, anti-industriala, societatea de consum e ridiculizata, anexata gestului creator. Intr-un dulap deschis larg ca o valiza, Ben instaleaza obiectele de consum ale existentei dar si un creier devastat de viermi, oglinzi care reflecta neantul, haosul sistemului.. Fiecare obiect este etichetat, codat, tabulat intr-o ordine obsesiva. Arta ne apare ca o strategie a gandirii, vizualul nu mai este suficient in aprecierea frontala a operei de arta, e nevoie de bias intelectual, de participare
**Anii 2000 sunt reprezentati de inovatii in tehnica fotografica, showul digital, cercetari in pictura acrilica si medii mixte in care exceleaza tineri artisti ca: Bernard Frize, David Weiss, Ange Leccia, Claude Leveque, Niele Toroni, Gergard Richter. Spectatorul este inarmat cu o noua optica, cu o noua viziune, el este invitat sa participe activ la fenomenul cultural. Ne regasim acolo, in neconventionalul creeativitatii moderne. L-as cita pe Kundera care insarcina arta cu „o etica a esentialului”, cu datoria de a produce frumos cu reala pasiune, aspirand la valori estetice capabile sa reziste timpului mult dupa disparitia artistului.
Canibalism si arta primitiva
Presedintele Chirac a avut viziunea unui nou muzeu care sa aduca Europei cultura putin cunoscuta a unor artisti neoccidentali. Arhitectul Jean Nouvel pune pe roate cladirea high-tech, care va gazdui nenumarate opere de arta (gratie sutelor de donatori si colectionari) din Africa, Oceania, Asia si America centrala. E muzeul Quai Branly situat la doar cateva sute de pasi de Tour Eiffel, pe malul Senei. E un sanctuar al artelor primitive dar si un pod intre doua lumi atat de diferite. Estetica exponatelor si arta prezentarii sunt frapante. Tehnicile de iluminare, ventilatia, filtrarea luminii naturale intrec orice inchipuire. Peretele nordic e verde si viu, coplesit de vegetatie care creste vertical, o inovatie franceza recenta. O parte speciala e rezervata instrumentelor muzicale, in sute de forme si structuri, de la fluierul simplu si pana la complexe marimbas sau tobe africane de dimensiuni enorme. O alta aripa a muzeului se ocupa de relatia interactiva in multimedii: muzica, dansuri, tatuaje, holograme si proiectii 3D pe nenumarate ecrane ne fac cunostiinta cu atelierul, satele creatorilor, dansurilelor, viata tribala, relatiile cu lumea, incompasand 3/5 din glob.Trecerea prin sali este acompaniata de sunete si voci – ecou al habitatului natural al artistului: ciripit de pasari, bazaitul insectelor, picaturile de ploaie pe acoperisul colibei africane, fosnetul junglei aborigene.
Remarc: Ekotame – statuia unei femei din Nigeria, sec 19 – un obraz alb contrastand cu corpul acoperit de tatuaje verzi, intricate, in mana avand un cos din impletituri delicate sugerand paiul. Regina din Camerun, statuia asezata a unei zeite de teracota purtand o cupa plina cu fructe. Luptatorul canibal Kambot – Papua, valea Sepik, prezentandu-si armele si scutul din os intr-o pozitie de repaos. Tin Dama – o masca rituala din Noua Guinee din sec 19 – oase, dinti si par de porc, pene si scoici intr-o deplina armonie amintind misterul si transa dansurilor rituale. Sanzas – instrument african de o emotionanata polivalenta sonora. Tambour din Rio Nunez – Guineea – toba din lemn si piele pigmentata pe un postament antropomorf din lemn negru sculptat. Apouema – masca din lemn si fibre din Noua Caledonie avand barba si parul realizate din cuiburi de termite, ca o gorgona meduza ivita din alta lume. Muzeul ni se dezvaluie ca o intersectie a unor culturi si popoare putin cunoscute noua. Este marele lui merit, de a aduce traditii si culturi indepartate in plina inima a Parisului. Ma intorc cu gandul la Picasso, Breton, Appolinaire Gaugain… cei care au reformulat arta secolului XX profund influentati de capodoperele africane si oceanice. Conceptul de frumusete estetica este modelat permanent de dialogul continuu intre prezent si trecut. Intre miezul Europei si lumi nestiute trecatorului flamand de cunoastere.

3 zile in ParisGrand Palais – Comori ScufundateIanuarie 2007 Paris. E ora 14, cer plumburiu cu pescarusi ce zboara jos peste malurile Senei, zgribuliti de frigul iernii. E ora faimoasei supa de ceapa servita fierbinte in bistrourile pariziene. La Grand Palais se face coada in ciuda frigului. Un afis mare te imbie la cercetare: „Tresors Engloutis d’Egypte”. Ma asez la rand aruncand priviri spre publicul avid de aventuri arheologice. La 14.30 am capatat 2 bilete si o brosura colorata care te pune imediat in tema.In ultimii 10 ani arheologul francez Franck Goddio a descoperit in portul Alexandria si in laguna Abukir (in delta Nilului) vestigii egiptene datand din sec 7BC si pana in sec 8AD. Folosind cea mai sofisticata tehnologie subaquatica echipa lui Goddio reuseste sa localizeze statui monumentale, obiecte de cult si casnice ingropate in namolul marin. Echipe de scafandrii, arheologi si tehnicieni au petrecut luni de zile prospectand comorile scufundate ale faraoniilor, scoterea lor din adancuri durand ani de munca si efort. Dar iata si rasplata: o expozitie spectaculoasa (cea mai semnificativa permisa de guvernul egiptean) continand aproximativ 500 de obiecte ce revoca istoria Egiptului intre ultimii faraoni in paralel cu Alexandru cel Mare (fondatorul Alexandriei in 331 BC), cuceririle elene, Imperiul roman, Bizantul si Islamul in plina dezvoltare. Asistam la o rara, multipla intalnire a unor culturi si religii sigilate de apele tulburi ale Nilului la varsarea sa in mare. Temple, palate regale, locuinte si instalatii din porturile Alexandriei, Heracleion si Canopos dispar inghitite de apele Mediteranei, in urma unor cutremure, acum circa 1200 de ani. O parte a expozitiei expune obiectele vietii cotidiene aduse la suprafata: unelte, vase, scule de pescuit, de scris, monezi grecesti, romane, bizantine, arabe, conteinere de parfum, etc. O alta parte este dedicata artei statuare egiptene.CanoposDupa legenda, Canopos era capitanul vasului lui Menelaos, regele Spartei. Muscat de un sarpe veninos este inmormantat langa canalul vestic al Nilului si in onoarea lui asezarea de pescari capata numele de Canopos. Vestigiile gasite la Canopos sunt raspandite pe o raza de 2 km mai ales in regiunea Serapeum in jurul unei manastiri crestine numita Metanoia. Goddio procura aparatura capabila sa „vada” prin sedimentele marine. Trei ani mai tarziu echipa sa scoate la lumina magnifice fragmente arheologice. Ne atrage atentia o superba statuie din granit negru. Este Regina Arsinoe II, imbracata in hainele Afroditei cea din legendele grecesti. Un efect de transparenta lasa sa apara liniile superbe ale corpului zeitei parca iesind astazi, proaspata din valuri si spuma.HeracleionO magnifica statuie Isis, regina ptolemeica deghizata in Hapy zeul Nilului ne intampina in prima sala a expozitiei. Cu 5,4 metri in inaltime, zeul in mers apare majestuos purtand in brate o tava cu ofrande in cosuri ce abunda cu paine si fructe. Pe cap Hapy poarta o peruca din planta de papirus simbolul Egiptului de jos.Un exponat deosebit de interesant este Stele (piatra cioplita cu text hieroglific) provenind din Heracleion 380BC, extrasa intacta ca in ziua in care a fost depusa in orasul de pe malul Nilului. Scufundatorii lui Goddio extrag in mai 2001 aceasta piesa de granit de 2 metri inaltime, in greutate de 4 tone, replica unei stele similare descoperita anterior la Naucratis. Textul cioplit este descifrat de egiptologul Jean Yoyotte: e vorba de taxele vamale percepute de faraonul Nectanebo-I de la comerciantii si marinarii greci ai epocii.AlexandriaCapitala dinastiei ptolemeice, Alexandria reprezinta unul din cele mai mari porturi in nordul Africei. Acolo se aflau: celebrul far al orasului, biblioteca sa faimoasa, palatele regale ale Cleopatrei, enormul templu dedicat lui Serapis si sanctuarul lui Isis, toate raspandesc renumele orasului in lumea antica. Dupa 9 ani de prospectari si 11000 de ore de plonjari submarine echipa lui Goddio reface harta completa – Portus Magnus- combinand fotografii din satelit, cartografie marina, datele unui magnetometru pus la punct de CEA (Comisia pt Energie atomica), special adaptat pentru studiul maselor scufundate dar si compiland scriierile lui Strabon care descrie Portus Magnus ca suma a mai multor porturi. Conditiile sunt extrem de dificile desi adancimea apei nu trece de 10 metri. Poluarea, curentii marini, turbulenta, limiteaza vizibilitatea scafandrilor la 50 cm. Si totusi, unul dupa altul minunile submerg din strafunduri.Trupul unui sfinx cioplit in quartzit ne astepta sub ape din anul 700BC. De dimensiuni colosale a necesitat vaste lucrari submerse pentru extragearea sa din adancuri. Fotografiile luate in apa verzuie ne taie rasuflarea.Tot din granit negru datand din dinastia 30 ne intampina capul unui faron cu fata destinsa, privind spre noi cu o curioasa transparenta.Arte Povera si Noul RealismNe atrage un afis anuntand expozitia unor paralele intre Matisse si Rouault. Unde? Muzeul de arta Moderna al orasului Paris. Luam metroul pana la statia Iena. In muzeu e cald si fotografiatul e permis. Matisse e slab reprezentat, Rouault mi se pare trist in linile sale dure si culorile primare, depresive. (Minunate sunt editiile de lux pentru „Les Fleurs du mal” cu desenele lui Matisse datand din 1947.) Dar ce surpriza in continuare… sala Andre Breton cu portretul sau executat de Giorgio de Chirico, tablouri de Picabia, romanul Victor Brauner, amintindu-ne de efervescenta anilor inovatori dintre cele doua razboaie mondiale, culminand cu marea expozitie surealista din anul 1938. Mai departe patrundem in salile lui Pierre Restany (Noul Realism) si Ben & George Brecht (Fluxus Movement) care in anii 1960 descoperau „noi metode de perceptie a realitatii”. Este perioada in care artistul paraseste materialul traditional: panza, uleiul, bronzul, ca sa descopere noi legaturi intre viata, materie si arta. Apar folosite in constructii hibride obiecte de uz zilnic, piele, sticla, neon sau tevarie triviala, metale gasite pe strada, jucarii stricate, ceasuri, flasnete si trompete dezmembrate… Descoperim montaje multicolore pline de mesaj si umor. Arte Povera este un dialog intre cultura si natura. Dar saracia de mijloace, lipsa de noblete a mediului este o forma de arta? Sofisticarea este o garantie a valorii?Nu neaparat. Giovani Anselmo ne propune un bloc de beton care infuleca cu pofta o caramida faramitata si panicata. Mesajul e simplu si ne induce o sincera spaima: angoasa devorarii a propriului nostru eu. Yves Klein aplica pe un trup de plastic fosforescent un mov incredibil de strident chiar dureros, greu de privit. Sunt culori care nu exista in natura, artificiale, sintetice dupa cum evolueaza societatea moderna. Robotizarea si mecanizarea sunt sugerate in constructia lui Luciano Fabro „Euclide”. Mario Mertz construieste un igloo de tabla acoperit cu saci de plastic plini cu pamant, tuburi de neon, baterii, sarme electrice – o semisfera organica sugerand casuta unui locuitor nomad al planetei. Intre spiritul simbolic si proiectia petelor de lumina de neon albastrui exista o legatura armonica: seria Fibonacci care descrie dilema intre forta si expansiune.Ce distanta uriase parcurge arta secolului XX, intre tabloul lui Chirico din 1920 „Melancolie ermetica” in care artistul (in chip de de bust roman) mediteaza din planul doi al unei mese de lucru dominata de un compas si o pendula (simboluri ale spatiului fizic-temporal), si lucrarea lui Ben „In the spirit of Fluxus”. Toate barierele sunt dizolvate aici, e timpul adaptarii si a participarii la guerila anti-sociala, anti-industriala, societatea de consum eridiculizata, anexata gestului creator. Intr-un dulap deschis larg ca o valiza, Ben instaleaza obiectele de consum ale existentei dar si un creier devastat de viermi, oglinzi care reflecta neantul, haosul sistemului..Fiecare obiect este etichetat, codat, tabulat i
ntr-o ordine obsesiva. Arta ne apare ca o strategie a gandirii, vizualul nu mai este suficient in aprecierea frontala a operei de arta, e nevoie de bias intelectual, de participare**Anii 2000 sunt reprezentati de inovatii in tehnica fotografica, showul digital, cercetari in pictura acrilica si medii mixte in care exceleaza tineri artisti ca: Bernard Frize, David Weiss, Ange Leccia, Claude Leveque, Niele Toroni, Gergard Richter. Spectatorul este inarmat cu o noua optica, cu o noua viziune, el este invitat sa participe activ la fenomenul cultural. Ne regasim acolo, in neconventionalul creeativitatii moderne. L-as cita pe Kundera care insarcina arta cu „o etica a esentialului”, cu datoria de a produce frumos cu reala pasiune, aspirand la valori estetice capabile sa reziste timpului mult dupa disparitia artistului.Canibalism si arta primitivaPresedintele Chirac a avut viziunea unui nou muzeu care sa aduca Europei cultura putin cunoscuta a unor artisti neoccidentali. Arhitectul Jean Nouvel pune pe roate cladirea high-tech, care va gazdui nenumarate opere de arta (gratie sutelor de donatori si colectionari) din Africa, Oceania, Asia si America centrala. E muzeul Quai Branly situat la doar cateva sute de pasi de Tour Eiffel, pe malul Senei. E un sanctuar al artelor primitive dar si un pod intre doua lumi atat de diferite. Estetica exponatelor si arta prezentarii sunt frapante. Tehnicile de iluminare, ventilatia, filtrarea luminii naturale intrec orice inchipuire. Peretele nordic e verde si viu, coplesit de vegetatie care creste vertical, o inovatie franceza recenta. O parte speciala e rezervata instrumentelor muzicale, in sute de forme si structuri, de la fluierul simplu si pana la complexe marimbas sau tobe africane de dimensiuni enorme. O alta aripa a muzeului se ocupa de relatia interactiva in multimedii: muzica, dansuri, tatuaje, holograme si proiectii 3D pe nenumarate ecrane ne fac cunostiinta cu atelierul, satele creatorilor, dansurilelor, viata tribala, relatiile cu lumea, incompasand 3/5 din glob.Trecerea prin sali este acompaniata de sunete si voci – ecou al habitatului natural al artistului: ciripit de pasari, bazaitul insectelor, picaturile de ploaie pe acoperisul colibei africane, fosnetul junglei aborigene.Remarc: Ekotame – statuia unei femei din Nigeria, sec 19 – un obraz alb contrastand cu corpul acoperit de tatuaje verzi, intricate, in mana avand un cos din impletituri delicate sugerand paiul.Regina din Camerun, statuia asezata a unei zeite de teracota purtand o cupa plina cu fructe. Luptatorul canibalKambot – Papua, valea Sepik, prezentandu-si armele si scutul din os intr-o pozitie de repaos. Tin Dama – o masca rituala din Noua Guinee din sec 19 – oase, dinti si par de porc, pene si scoici intr-o deplina armonie amintind misterul si transa dansurilor rituale. Sanzas – instrument african de o emotionanata polivalenta sonora. Tambour din Rio Nunez – Guineea – toba din lemn si piele pigmentata pe un postament antropomorf din lemn negru sculptat.Apouema – masca din lemn si fibre din Noua Caledonie avand barba si parul realizate din cuiburi de termite, ca o gorgona meduza ivita din alta lume. Muzeul ni se dezvaluie ca o intersectie a unor culturi si popoare putin cunoscute noua. Este marele lui merit, de a aduce traditii si culturi indepartate in plina inima a Parisului. Ma intorc cu gandul la Picasso, Breton, Appolinaire Gaugain… cei care au reformulat arta secolului XX profund influentati de capodoperele africane si oceanice. Conceptul de frumusete estetica este modelat permanent de dialogul continuu intre prezent si trecut. Intre miezul Europei si lumi nestiute trecatorului flamand de cunoastere.

fotografii sursa: http://www.destinatiieuropene.ro

autor Adrian Grauenfels, colaborator al revistei Faleze de piatră


Comentariile sunt închise pentru 3 zile in Paris

Alexandru Mirodan, ”CRONOFAGII„

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Toate furturile se pedepsesc, cu excepția celui mai grav dintre toate, și anume, furtul de timp. Dacă spargi mâine dimineață o vitrină pe Bulevardul Magheru, însușindu-ți ceasul de acolo, justiția te va sancționa în chip firesc.Dacă însă consumi fără rost o dimineață din viața semenului tău – bătând apa-n piuă sau făcându-l să aștepte -, faptul rămâne nepedepsit.

Absurdă scară de valori: s-ar zice că ceasornicul e mai prețios decât orele.

N-ar fi cazul să reconsiderăm timpul, așezându-l deasupra obiectelor?

Indivizilor care se îndeletnicesc cu furtul de timp, un francez – cred că Montherlant – le-a zis cândva cronofagi. Cronofagii se năpustesc asupra zilelor noastre, înfingându-și în clipe și devorându-le ireversibil, una câte una. Zbârnâitul telefonului sau plicul strecurat sub ușă sunt avangarda forțelor cotropitoare. Auzindu-le glasul, eu am senzația că timpul nostru-i asediat.

Cronofagii sunt lacomi și vanitoși, ei se caracterizează printr-un exacerbat simț al posesiunii. (”L-am chemat, i-am adus, am stat la el până noaptea, I-am convocat, i-am ținut șapte ore-n ședință”). Strângi vizite așa cum colecționezi tablouri; sunt audiențe pe care le arborezi ca pe-o decorație.

În sfârșit, cronofagii sunt incapabili de meditație în singurătate. Nu spunea Pascal că toată nenorocirea oamenilor vine de-acolo că nu știu să stea liniștiți într-o odaie? Dialogul cu propria-i făptură fiind insuportabil, cronofagul iese în stradă, pornește la atac împotriva contemporanilor săi și le consumă secundele, așa cum cancerul celălalt mistuie, necruțător, celulele vii.

(Al. Mirodan, din vol. ”OCOLUL PĂMÂNTULUI ÎNTR-UN SURÂS”, ed.MINIMUM, Tel Aviv, 1980)

foto:  Alexandru Mirodan (foto 1: portret si autograf, prelucrare foto, foto 2: Caricatura)

material publicat prin bunăvoința doamnei Lucreția Berzintu, redactor-corespondent al revistei Faleze de piatră


Comentariile sunt închise pentru Alexandru Mirodan, ”CRONOFAGII„

In memoriam Al Mirodan

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Supliment special al newsletterului “Buna dimineata, Israel !” in memoria scriitorului Al Mirodan

1. Dorel Dorian : Sa fi murit Mirodan?… E o invenţie, doar, a duşmanilor săi…!
2. Aurel Vainer : A mai cazut o stea a evreimii romane
3. Leon Volovici : Un gând la plecarea lui Mirodan
3. Slomo Leibovici Lais: A plecat dintre noi un mare condeier
4. Luiza Carol: O gluma mirodanesca
5. Lucian Zeev Herscovici
6. Dorel Schor: Scrisoare de recomandare
7. Andrei Fischof: Miro
8. Doron Midroni: Sa speram ca Minimum ii va continua insa prezenta…
9. Bianca Marcovici : Mirodan mi-a oferit un serviciu cand am venit in tara
9. Al Mirodan in Enciclopedia “Compania”
10. Paul Leibovici  (Rehovt): Cand piesa „Ziaristii” a fost prezentata
pentru prima oara la Teatrul din Galati …
11. Nedeea Burca: “Experimentul Mirodan”
12. Lucretia Berzintu: ”Un dramaturg de cea mai înaltă clasă”

Dorel Dorian

Sa fi murit Mirodan?… E o invenţie, doar, a duşmanilor săi…!

S-a dus şi Mirodan… Miercuri, după amiază, pe la vreo 17-18  seara, un telefon primit din Israel mă anunţa că părintele meu spiritual, preabunul Mirodan, murise la spital. Fusese dus în cursul zilei de miercuri, cu o criză cardiacă acută, practic fără speranţă ca medicii să facă o minune: să-l mai păstreze pe lume.  Dar Mirodan n-a mai ieşit din criză… Tocmai fusese chemat, s-ar părea, la eşalonul imediat superior.

L-am cunoscut pe Mirodan din prima zi a intrării mele în redacţia Ziarului Tinereţea, condus de junele Paul Cornea, care părăsise organizaţia „Hashomer Haţair”, organizaţie sionistă foarte de stânga, ştiam, şi-a ales să lucreze la „Tinereţea ”, care tocmai fusese creată şi, fiind el un condei şi, mai ales, un creier impecabil, pus imediat s-o conducă. Era o redacţie mică, pe strada Academiei, îngrămădiţi câţi încăpeam în două cămăruţe, cu secretar general de redacţie, viitorul cineast, specializat în film documentar, Mirel Ilieşu. Eram puţini, muncă cât încăpea în colectivul acela, majoritatea tineri, ori foarte tineri chiar, şi lui Mirel Ilieşu i se aduceau, bătute la maşină, cam zeci de materiale într-o singură zi. Or, într-o după amiază, primeşte o mică hârtie, un fel de aviz, pe care fără să-l citeasca, a dispus să intr imediat la tipar. Nu era prima oară când proceda astfel. Spunea curierului să fie dus imediat materialul la linotip, cu ce literă să se culeagă textul şi să se dea la tipar. I se spunea doar titlul şi autorul… Maşina de tipărit „Mirel Ilieşu” lucra automat! Într-o seară curierul a venit, foarte târziu, şi i-a spus, aşa crezuse el, de cine e autorul… Şi Mirel a ordonat imediat: „Pagina I, cu cursive, format de literă – a indicat-o pe cea mai elegantă – şi a transmis prin curier: în maximum 10 minute să-l am aici, pe birou…” Dar curierul nu-i adusese, ca de obicei, un text… Ci voise să-i spună că-l caută soţia, şi rostise numele ei… Iar Mirel Ilieşu a şi dat-o imediat la cules. A fost amuzament! Se lucra formidabil, ca nişte apucaţi, credeam în fiecare mesaj transmis de şefii noştri. Odată, Paul Cornea, fără să le explice prea bine, a transmis vreo 10 dispoziţii urgente, care, expuse succint, nu prea ne-au convins, pe niciunul din noi… Şi Paul Cornea, care a observat, s-a scuzat pentru că uitase, de fapt, esenţialul: e ordinul primit de la patron… Nu se discută nimic. Se execută prompt… Şi noi care ştiam foarte bine „cine este patronul”, am executat imediat comanda de la „centru”.

L-am cunoscut, mai bine, pe Mirodan când redacţia a ajuns să lucreze pe Victoriei, sus, în dreptul drumului care ducea spre Piaţa Amzei. Mirodan ajunsese şeful secţiei externe. Era un bun externist. Nu ştiu ce ne legase de el, dar ne legase ceva de felul lui de-a fi, inconfundabil, unic. Pe lângă argumente, avea şi un soi de umor, şi el inconfundabil! Avea o replică promptă, acidă, violentă…

Nu se putea schimba un cuvânt, Mirodan avea o claritate, bătută în cuie, parcă… Cineva ne-a şi spus – parcă Doru Segal – Mirodan o să se apuce de teatru… Are replică, este incandescent, de umor, ce să zic…?! Striveşte tot, cu ironia lui! Cu argumentele lui! De la prima jumătate de frază, de replică, a câştigat tot publicul din sală… Şi o să facă, presimt, săli arhipline, mereu…

Când am ajuns în Bucureşti, după ce am întrerupt activitatea mea pe şantier, şi-am părăsit Paroşenii, îl cunoşteam mai bine. El , împreună cu Jenică Mandric, îmi citiseră textul primului meu volum încropit pe şantier… Nu era un text formidabil, nu m-aş mândri cu el, redactorul lucrării fusese Nardi Gruia, editura era condusă, cred, de Veronica Mihăileanu, soţia lui Mihăileanu, cei care aveau să aducă pe lume pe Radu Mihăileanu, actualul mare regizor de film… Sunt undeva prin Franţa. În fiecare an, fiul lor, apreciatul regizor, Radu Mihăileanu capătă distincţii la câte-un festival. Îmi amintesc mereu „Trenul vieţii”, cu un story teribil: într-un sat din Maramureş, pare de necrezut, absolut toţi localnicii, urmaşi ale legiunii iudaice, care nu s-a retras odată cu Domiţian, stăruie încă acolo. Şi vorbesc într-o limbă învăţată de la evreii galiţieni coborâţi şi ei spre acel Maramureş. Evreii află că peste două zile un batalion german va intra în acea zonă de munte şi-i va omorî pe toţi acei vorbitori de ivrit sau de idiş, care sălăşluiesc acolo, de sute, dacă nu chiar aproape două mii de ani. Ce-i de făcut? Evreii se decid să părăsească satul până la ultimul om… O Bună parte din ei se îmbracă în uniforme germane, sustrase de la un depozit de haine militare, dintr-o zonă apropiată – câţiva din ei îmbracă haine de ofiţer, iar ceilalţi sunt urcaţi în singurele două vagoane de tren, părăsite în mica gară a acelei localităţi. Au şi o locomotivă de tren, veche, uitată şi ea pe acea linie ferată, izbutesc s-o  repare, iar evreii din zona amintită părăsesc cu bagaje puţine, localitatea în care altminteri ar fi fost omorâţi. Au şi un mecanic de tren, care, pe lângă idiş ştie şi puţină germană, ca şi ofiţerul care conduce, tot din locomotivă, bizarul transport de evrei. Pe scurt, parcurg, schimbând macazurile acelui lung traseu, tot drumul care duce din nordul ţării, traversând şi Ardealul, spre o zonă în care speră să fie liber cândva… Se întâlnesc şi cu un grup de ţigani, care ar urma să fie deportaţi spre un lagăr german şi de acolo, spre crematoriul german… Evreii îi iau şî pe ţiganii aceia cu ei spre a-i salva de la inevitabila moarte… Acest tren, supranumit de regizori „al vieţii”, traversează şi Ungaria, apoi spre nord, spre Polonia ca să ajungă, final, dacă-mi amintesc eu exact, la nişte porţi uriaşe, păzite de soldaţi germani, care sunt dispuşi să-i primească şi pe care stă scris: „Arbeit macht Frei”. („Munca te face liber”). Finalul adevărat, dramatic şi tragic, în esenţă, se subînţelege… „Trenul vieţii” nu putea să fie al vieţii… După aproape 90 de minute, în care spectatorii, binedispuşi, s-au amuzat copioşi, părăsesc sala cu toţii, îngânduraţi, cu un regret imens. Au trecut anii de când am văzut acel film… Au trecut ani şi de la terminarea războiului, multe am uitat dar şi mai multe îmi stăruie în memorie încă. Şi prima mea lucrare pe care Veronica Mihăileanu mi-a tipărit-o prompt, şi faptul că va trebui s-o refac.. Mai puţin titlul, poate. Şi nu-l uit nici pe Mihăileanu care o fi atins, presupun, vârsta mea, cel puţin, l-am citit ani la rând, în revista editată peste ani, de Al. Mirodan, în Israel, revista „Minimum”.

Dar să revin, cronologic. Venind în Bucureşti, după şantier, în 1956, am aflat că Mirodan predase Teatrului Naţional piesa „Ziariştii”, care avea să fie pusă în scenă de excelentul Moni Ghelerter. Cu câţiva ani înainte, Mirodan şi Mandric citiseră textul primului meu volum: „N-au înflorit încă merii”, şi-l recomandaseră ferm pentru a fi tipărit. Nu a fost un succes, nici nu putea să fie, tot ce ar fi fost mai îndrăzneţ, mai temerar, mai furat de la Babel, ascultându-l pe Nardi, scosesem din volum. Era scris „curăţel”, dar eu eram convins, aşa cum am spus puţin mai înainte, că va veni un timp al rescrierii sale. Surprinzător, totuşi, am fost căutat imediat după apariţia cărţii, de compozitorul Ely Roman care mi-a şi propus să fac din el libretul unei operete de foarte mare succes… Avea ceva în el, puţin „operetistic”, asta-mi displăcea. Regizorul de film, doar curând un nume de referinţă, Lucian Bratu, mi-a sugerat şi un scenariu de film, pe care, împreună cu el, l-am conceput prin 1957. Se intitula: „A treia durere”. Pentru că, prima durere, pe care o încercăm fiecare din noi, când ne lovim de viaţă, se subînţelegea. Era durerea unei prime înfrângeri, în planul personal, afectiv. Cea de-a doua „durere” era mai complicată. Era durerea celor de care te simţeai apropiat: familie, prieteni, confraţi, oamenii lângă care lucrai şi în care credeai, până la prima trădare… Cea de-a treia durere era durerea noastră, a tuturor, însumat colectivă, pe care Nicorean, eroul meu, ajungea să o simtă… Durerea asta, a treia, era durerea care urma să definească un om, aproape exemplar. Scenariul nu a fost acceptat la sugestia marelui Geo Bogza. „Trăiţi întâi „prima” şi a doua durere”… Când le veţi înţelege, „a treia” va izbucni chiar din lăuntrul vostru. Nu scenariul contează, nu este scris prea rău… Dar durerile mari se trăiesc, ne ucid, uneori, ori, în anume situaţii, ne readuc la viaţă… Mai este drum până acolo. O să-l rescrieţi, probabil, când o să vă ajungă această încrâncenare, cea de-a treia durere să vă pătrundă în suflet…

Şi-am retras scenariul, nu mă mai simt în stare să-l regândesc, cu mintea mea de azi… Dar, primul volum, cel dintâi, o să-l refac cândva… pentru că eroii mei, Batmanov, un rusnac, şi Zalchind, un evreu, eroii unui roman intitulat „Bătălie în marş”, ştiau să lupte, încă de atunci, din 1955, când am scris eu volumul, pentru dreptatea lor. Şi a noastră… Pentru că o simţeam din acelaşi amalgam de dureri, cu care intri în viaţă… Sau ieşi din viaţă, fie şi învins, uneori de armele tale, prea slabe sau de lipsa ta de curaj, când înfrunţi un duşman, cu adevărat duşman.

Închid prealunga mea paranteză. Când am văzut, la Sala Studio , de pe atunci, a Teatrului Naţional. Ziariştii lui Mirodan, piesa cu care debutase, şi l-am înţeles pe Cerchez, eroul său exemplar, redactorul-şef, înspirat al acelui mic colectiv de ziarişti, căutători şi născători de adevăruri în stare să ne justifice uman nu doar să devină o pagină de ziar, atunci m-am hotărât, mă gândisem demult, să-mi încerc şi eu bănuita mea înzestrare, spre teatru. Nu scrisesem până atunci decât două adaptări pentru emisiunea de „Teatru Radiofonic”: o adaptare după „Fata căpitanului” de Puşkin şi o a doua după Ostrovski, celebrul său roman: „Aşa s-a călit oţelul”. Fuseseră transmise la Teatrul Radiofonic , pentru a doua din ele mă felicitase chiar Mihail Sadoveanu şi am mai încercat eu vreo două, după „Makar Ciudra” şi a doua, inspirată de o proză scurtă, „Pescăruşul” parcă, amândouă de Gorki… S-or fi jucat, nu ştiu. Un pescăruş rănit, rămas c-o singură aripă, se aruncă de pe stâncă, în hăul unui adânc ucigător… Un şarpe, care nu înţelege curajoasa speranţă a păsării rănite, de a mai zbura o dată, se rostogoleşte, şi el, în aceeaşi prăpastie, rănindu-se grav şi neînţelegând de ce o pasăre care a zburat o dată poate fi atât de nebună… Cam acesta era mesajul povestirii lui Gorki.

Văzând „Ziariştii” lui Mirodan, am înţeles că „scrierea de teatru”  este o meserie îngrozitor de grea… Şi-ţi cere, pe lângă conflictul interior al personajelor care animă scena, pe lângă replica excelentă a unui Mirodan pe lângă adevărul mare, de viaţă pe care şi-l asumă autorul, şi acel misterios impuls spre spectator, pe care nu-l înveţi niciodată: cu el te naşti, dacă-l ai, cu el şi mori, dacă moartea şi viaţa sunt pilonii care ţin în picioare venirea ta spre teatru… Nu-i o descoperire, nu-i nicio definire  a vreunui mare secret, este o presimţire pe care o poţi avea, sau nu o ai, mult înainte de a fi scris prima replică pe care ai curajul să o auzi rostită de pe scenă.

I-am văzut, cred, aproape toate piesele scrise, de la „Celebrul 702” , la „Noaptea e un sfetnic bun”, şi până la ultima piesă, scrisă înaintea plecării din ţară, pe când se mai intitula „Moartea ultimului evreu”, o piesă nu doar adevărată, piesă de referinţă. S-a făcut în Israel , unde textul convenea doar până la jumătate, o „lectură” la masă, a piesei. Ca o citire, în public… În România, Municipalul care voia s-o joace a fost descurajat de poetul Ion Brad, director general, pe atunci, al mişcării teatrale, spunându-se că textul în cauză „i-ar putea irita pe sovietici”. Prostii! Textul a fost şi-a rămas, teatru adevărat. În prima scenă, îl vedeai pe eroul principal al acelei dezbateri, un evreu trecut de 50 de ani, punându-şi ştreangul la gât, cocoţat pe o masă. În clipa în care ar fi răsturnat scaunul, sau ar fi sărit de pe masă, „ultimul evreu” ar fi fost… decedat. Dar personajul era curios să ştie, chemându-şi menajera, cum arată el, bărbat, cu acel ştreang la gât. Pe urmă, abia intrau în scenă, diferite oficialităţi ale acelui oraş care îl rugau să renunţe la sinuciderea sa, care i-ar fi compromis în calitatea lor de concetăţeni, suspecţi de antisemitism. Unul din ei, cred că primarul oraşului, fusese încurcat într-o vreme cu soţia evreului iar lumea ar fi putut bănui că fiul acelui evreu, care n-avea nicio legătură cu relaţia care avusese loc sau nu, mult mai târziu între amintiţii protagonişti… Primarul îi promitea să-l lase să părăsească oraşul, chiar împreună cu fiul său, să plece în Israel, dar să le lase răgazul să angajeze, în locul celui plecat, un alt evreu „de schimb”. Că dacă n-ai în oraş un evreu, pe ce să-ţi poţi fonda antisemitismul tău delirant. Deci, amintiţii concetăţeni ai acelui evreu ar fi fost de acord să angajeze de pe undeva, ca salariat, un evreu, fie şi un tip foarte dur, un tip ticălos dispus să încaseze salariu, corespunzător înarmat, în stare să se şi apere dacă ar fi fost atacat, dispus să joace rolul periculosului personaj negativ: evreul care se cere izgonit.

Cel angajat pune, însă, condiţii: ce au voie şi ce nu au voie să facă duşmanii, oricât de feroce ar fi, ai acestui evreu, adus prin închiriere, cu un salariu cu multe zerouri în coadă. Antisemiţii nu aveau voie să se apropie excesiv de locuinţa noului colocatar. Dacă întreceau măsura, ar fi fost întâmpinaţi cu gloanţe… Dar antisemiţii care vin să agreseze locuinţa noului locatar nu respectă „regula jocului”. Aşa că vor plăti cu viaţa lor, ca orice criminali.

Rezumatul, concentrat excesiv, pierde din mână piesa. Dar piesa ar fi meritat să fie până azi, pe multe scene jucată…

Ajuns în Israel , Mirodan a început să redacteze o revistă, intitulată chiar în spiritul lui şi cu denumirea inventată de el, în trecut, „Minimum”. O revistă menită să explice şi să destăinuie acel „minimum”, care nu poate fi tăinuit… Excelentă revistă! Şi-a mai început Mirodan să scrie  în Israel un „dicţionar” neconvenţional al tuturor scriitorilor evrei născuţi în România, oriunde ar trăi în prezent, ori au trăit, cândva, pe aceste meleaguri şi au scris în frumoasa limbă română. Sau în oricare alta, şi-au fost traduşi în română…

Mirodan, cu acel puţin sprijin financiar pe care-l mai obţinea, uneori, n-a scris decât primele volume ale acestui „dicţionar”, pe care, din nefericire, nu l-a mai terminat. Poate-l va continua cineva. Căutăm „voluntar”, Mirodanist, „prin suflet” şi prin îndârjirea sa „cercheziană”, prin iubirea sa faţă de limba şi scriitorii – şi, mai ales, cititorii – pe care-i iubea.  De ce te-ai dus, de ce ai plecat, dragul nostru, etern, Mirodan? Nu trebuia să angajeze lumea, în locul tău, un substitut măcar? Sau tu nu voiai un simplu „substitut”? Ai fi vrut să rămâi tu, precum ai fost, precum te-am ştiut, şi precum vei rămâne, fii sigur, minimum, de acest demers al speranţei – de a rămâne cu noi acelaşi bătrân, fie şi obosit (neobosit sufleteşte) prea bunul nostru frate întru a fi, peste timp şi peste oricâte hotare, nobilul nostru confrate. A se citi: Frate de suferinţă. Mirodane, de obicei se spune că nu te vom uita niciodată… Unii te vor uita… Dar absolut toţi se înşeală: evreul-om, evreul-creator, evreul… cel născocit de tine… nu poate muri, eu cred că nu va muri niciodată… Salve, Bătrâne… Când te mai pot suna?… Că într-o zi, ai să vezi, trec pe la tine şi pentru un sfert de oră, să văd la ce lucrezi… Poate te publicăm, la nevoie, pe internet… Să coexişti, electronic… până vom inventa şi „comunicarea prin gând”.

Prof. Aurel Vainer

Presedintele Federatiei Comunitatilor Evreiesti din Romania , Deputat

A mai căzut o stea a evreimii române

Aşa precum mulţi alţii din cei care au beneficiat de munca sa atât de intensă şi de rodnică, vestea încetării din viaţă a celui care a fost Alexandru Mirodan  mă întristează fără margini.

Evreimea română nu mai are în viaţă pe publicistul, autorul dramatic, criticul de artă şi literatură, truditorul fără răgaz, dăruit oamenilor care a fost Alexandru Mirodan, acum, ZIHRONO LIVRAHA.

În mod cert, fără nici o rezervă  putem spune că a mai căzut o Stea a Evreimii Române, care a strălucit în mod splendid, ani şi ani în România, în Israel şi peste tot unde trăiesc evreii cu origine de pe meleagurile dintre Dunăre şi Nistru.

Nu l-am cunoscut personal, astfel că îmi amintesc numai de bucuria pe care am avut-o ca spectator în stalurile unor teatre din România, pe scena cărora se jucau, cu foarte mare succes, piese precum Ziariştii, Şeful Sectorului Suflete, Celebrul 702 sau Autorul Moare Azi.

Eram atunci la vârsta dintre adolescenţă şi prima tinereţe, trăitor în Bucureştiul marcat de ideologia roşie, de care, în principiu, România s-a debarasat la sfârşitul deceniului al IX-lea al secolului trecut.

Mai ales din scurte lecturi ale revistei Minimum, dar şi din cronicile presei româneşti din Israel, am aflat despre multe şi pertinente caracterizări puse în pagină de Alexandru Mirodan, privind pe scriitorii evrei. În decursul timpului, ei au adus contribuţii însemnate la cultura românească, cu accente evidente ale originii lor iudaice.

De pe poziţia mea actuală în Conducerea treburilor evreieşti din România, consider că va trebui să consemn mult timp, şi spaţiu pentru a pune în valoare opera lui Alexandru Mirodan.  Nu în ultimul rând Dicţionarul său neconvenţional (G-H-I-).

Evident, mă voi strădui să îndeplinesc această misiune, adăugând pe Alexandru Mirodan la impresionanta moştenire istorică iudaică din România.

Leon Volovici

Un gand la plecarea lui Mirodan

În 1980 am venit ca turist în Israel . În afară de vizitarea rudelor, nu aveam decît un singur obiectiv – să-l caut pe Mirodan. Nu-l cunoşteam, nu l-am întîlnit niciodată pînă atunci. L-am găsit undeva la Muzeul Diasporei , nu l-am anunţat dinainte că vin. Şi mă tot întreb de atunci de ce era pentru mine atît de important să-l caut pe Mirodan. Sigur, cunoşteam foarte bine activitatea lui de dramaturg, îi ştiam toate spectacolele, îi ştiam activitatea ziaristică. Dar Mirodan pentru mine însemna atunci altceva. Citisem în manuscris la un prieten din Bucureşti piesa care a fost cenzurată la Bucureşti, n-a apărut şi n-a fost reprezentată: “Contract special de închiriat oameni”. Îmi plăcuse extraordinar, pentru că înfăţişa, cu vervă şi inteligenţă, drama intelectualului evreu din România, inclusiv în perioada comunistă. Tineam să-l întîlnesc pe Mirodan, eram convins că piesa se joacă aici pe toate scenele. El m-a lămurit calm că nu se joacă. Mirodan a avut atunci o vorbă memorabilă: “Dacă o să mai stai puţin în Israel, o să te lămureşti că pe israelieni nu-i interesează problema evreiască. Ei au rezolvat-o”.

Pentru mine, Mirodan însemna începutul “trezirii” intelectualilor evrei din România. Cred că a fost primul « scriitor român de origine evreiască », cum se spune, care şi-a asumat pe deplin identitatea evreiască, inclusiv decizia de a se stabili în Israel. Vă amintiţi “Evreica din Toledo” pe scena Teatrului Evreiesc din Bucureşti şi apoi acel “Contract special de închiriat oameni”. Ajuns în Israel, Mirodan s-a angajat într-o « misiune imposibilă » – a recupera, cu mijloacele scriitorului dar şi al ziaristului,  moştenirea culturală a evreilor din România exprimată în limba română – pentru că aceasta este ”Dicţionarul” lui extraordinar. Si cred că nu numai microbul de gazetar l-a făcut să scoată apoi revista Minimum, ci gîndul că revista este cel mai bun instrument de a împlini această misiune. Si a îndeplinit-o cu strălucire.

Dr. Slomo Leibovici – Lais,
presedintele Asociatiei Culturale Mondiale a Evreilor Originari din Romania

A plecat dintre noi un mare condeier

(declaratie dictata la telefon, la solicitarea de a-l evoca pe Mirodan):
A plecat dintre noi un mare condeier de limba romana, publicist, dramaturg si, datotrita Dictionarului lui Neconventional, pe care, din pacate, nu l-a dus pana la sfarisit, istoric literar.

Minimum al lui Mirodan va lipsi cititorului de limba romana din Israel si de pretutindeni.

Voi vorbi despre Mirodan in seara literara de la Tel Aviv dedicata lui Carol Feldman, cand vom pastra si un moment de reculegere si memoria lui Mirodan

Luiza Carol

O gluma mirodanesca

Mi se pare ca dintre toate harurile lui Mirodan, cel mai pretios a fost umorul. Cred ca cele doua comedii pe care le-a scris dupa plecarea din Romania, „Contract special de inchiriat oameni” si „Omul, cel mai pretios capital”, sunt in acelasi timp extrem de actuale si extrem de universale – iata o performanta pe care numai marii dramaturgi ai lumii au realizat-o cu adevarat. Glumele lui au un specific rar al paradoxului de tip aforistic, usor de memorat si mai ales demn de memorat.

L-am cunoscut foarte putin ca persoana. Pasii ni s-au intalnit o singura data, pentru cateva zeci de minute. Am in biblioteca o carte de umor, pe care candva mi-a daruit-o cu dedicatie. Cartea se numeste „Ocolul pamantului intr-un suras”. O consider una din cele mai bune carti de umor pe care le-am citit vreodata. Aleg pentru aceasta trista imprejurare o mica gluma din paginile ei. Desi va starni zambete, aceasta gluma specific „mirodanesca” mi se pare potrivita cu doliul de azi. O reproduc mai jos:

„Am aflat cu placere ca dna dr. Elisabeth Kubler-Ross, psihiatru am erica n care cerceteaza indeaproape fenomenul mortii clinice pentru a descoperi daca si-n ce conditii e posibila supravietuirea sufletului dupa pieirea organismului uman – ar fi ajuns la cateva concluzii incurajatoare. E un semn bun…

Acum suntem indreptatiti sa nadajduim ca, stimulati de aceste constatari, specialistii vor reusi sa mearga mai departe, descoperind si demonstrand cum este cu putinta – in lumile automatizate, inghetate, egoiste, stapanite de indiferenta si brutalitate – supravietuirea sufletului in timpul vietii.”

(Am citat paragraful „Mai departe” din articolul „America „, din volumul „Ocolul pamantului intr-un suras” de Alexandru Mirodan).

“Sa speram ca Minimum ii va continua insa prezenta”…

Doron Midroni ( Toronto ):

… luni, 8 martie, i-am trimis lui Mirodan o scrisoare ca raspuns la intrebarea pe care a pus-o in ultimul numar “Minimum”: „Cine isi mai aminteste de ziaristul Henri Dona?

In post scriptum mi-am exprimat bucuria pe care am simtit-o cand am deschis numarul din martie si am recunoscut imediat amprenta neindoielnica a lui Mirodan: Editorul era din nou la carma, sau asa credeam, dupa ce lipsa unui numar in ianuarie si formatul ne-mirodanian al numarului din februarie m-au facut sa suspectez ca ceva nu e in regula cu Maestrul.
Cu ani in urma, tata mi-a cerut sa-l abonez la Minimum. Foarte repede m-am “molipsit” si amdevenit un cititor pasionat al revistei. Asteptam cu nerabdare ca tata sa termine lectura – din scoarta in scoarta! – dupa care o prelum eu citind-o la fel, cu nesat. Cand tata s-a prapadit, am continuat abonamentul.
De-alungul anilor am avut cateva corespondente despre L. Sarateanu si H. Wald, care  mi-au fost profesori, fiecare la alt capat al vietii mele scolare si studentesti. Si cateva corespondente mai mici…
Al Mirodan nu va putea fi inlocuit. Sa speram ca Minimum ii va continua insa prezenta.

Dorel Schor

Scrisoare de recomandare

Subsemnatul Al. Mirodan….

„Subsemnatul Al. Mirodan, domiciliat in Israel, Tel Aviv, str…..”

Am in fata scrisoarea manuscris a marelui dramaturg si publicist prin care ma recomanda Uniunii Scriitorilor din Romania. Marele Mirodan, celebrul Mirodan, incepea scrisoarea cu modestul cuvint „subsemnatul”, umplea rindurile cu caldura si prietenie. Si incheia, firesc: „Imi face placere sa sustin (cu amandoua mainile) cererea confratelui Dorel Schor”.

Pastrez aceasta scrisoare care il prezinta oarecum altfel pe Mirodan-omul, colegul exemplar in ciuda diferentei de virsta si de statut, solidar cu mica breasla  scriitoriceasca din Israel, el – atit de sever cu sine , dar si cu ceilalti, partizan pretentios si atit de neobosit al valorilor literaturii romane in agitatul Orient Mijlociu.

Dar scriitorul, creatorul de revista, dramaturgul celebru ne-a parasit. Luminile s-au stins, cortina s-a lasat obosita….

Sper din toata inima ca publicul va ramine indelung in picioare, aplaudind.

Numai ca la rampa nu va mai aparea nimeni….

Andrei Fischof

Haifa

Exista muritori nemuritori. Exista muritori a caror mare valoare consta si in ceea ce lasa in urma, prin absenta lor.

Sa fi fost prin clasa a noua- a zecea cand in manualul de Literatura Romana am vazut pentru prima data portretul lui Mirodan, cu privirea de un albastru deschis care penetra albul hartiei si griul celor tiparite pe ea. Din tot ce scrisese, se analiza celebra sa piesa, „Ziariastii” , care reprezenta ,de fapt, un ascunzis uimitor pentru idei de nespus cu voce tare. Dar acest lucru l-am aflat mult mai tarziu.

De fapt, primul contact cu Mirodan israelianul l-am avut printr-o intamplare bizara cel putin pentru mine,aflandu-ma in Israel ca turist, cinci ani inainte de emigrare.

Ma plimbam prin hadar, in Haifa , acele doua strazi paralele, pline de magazine de toate felurile,acoperind teritoriul pietii, sukul multicolor. Am ajuns astfel la capatul strazii comerciale, colt  cu strada Shapira, unde am descoperit o librarie ale carei rafturi erau pline de carti aduse cine stie cum din Romania , si altele scrise de autori israelieni ,tot in romaneste. A fost o mare surpriza pentru mine, dar ma astepta una si mai mare: pe unul din rafturi am dat de o carte subtire, toata o singura piesa de teatru, autorul fiind Al Mirodan, cartea fiind editata in Israel . Rasfoind-o , ca pe un document de seama, crezut pierdut, am constatat spre marea si trista mea surpriza, ca pe pagina intai era dedicatia si autograful autorului ,data probabil la cererea celui care acum se debarasa de ea.Cred ca am sesizat un tremur al cuvintelor scrise de mana, ca si cum le-as fi salvat de la o puscarie unde au fost umiliti si uitati in paragina.Nu cunosteam, desigur, „cititorul” care a vandut semnatura cu cartea pentru vreo 2 lire israeliene. Am cumparat cartea,am pus-o intr-un plic si am expediat-o din Haifa la adresa tipografiei notata pe pagina a doua, cu mentiunea : „pentru D-l Mirodan”.

Nu stiu si nici nu am vrut sa stiu daca ea a ajuns la destinatie, la origine, dar mi-am imaginat starea de amaraciune a autorului.

In Tara am avut revelatia strangerii sale de mana, cand l-am cunoscut la adunarea generala a Asociatiei Scriitorilor Israelieni de limba romana,al carui presedinte a fost ales. Din pacate pentru prea scurta vreme. Personalitea sa, stiinta de a privi lucrurile in ansamblu, m-au fermecat.

Apoi a urmat epoca Minimului – el n-a uitat , mi-a reprosat cu umorul sau fin, intr-un articol din Minimum, ca am fost foarte sceptic in legatura cu posibiliattea intretinerii de lunga a durata a unei reviste precum a lui. Dar iata ca tot el a avut dreptate si in asta. Revista Minimum a rezistat un sfert de veac, a trecut peste granite politice si geografice, s-a maturizat cu vremea. Noi, cu ea.

In pofida linistii exterioare, a retragerii oarecum neasteptate a lui Al  Mirodan , asa cum semna, literatura de limba romana  de pretutindeni va fi alta decat a fost pana ieri. Si noi, cu ea.

Bianca Marcovici
Mirodan mi-a oferit un serviciu cand am venit in tara

Intilnirile cu Al. Mirodan de la redactia sa, si de la I.C.R. Tel Aviv cand i s-a lansat Dictonarul Neconventional  au fost, oarecum, clipele care m-au facut sa-mi continui activitatea. Mi-a editat citeva plachete de versuri si proza, mi-a publicat citeva interviuri cu scriitori consacrati, recenzii, povestiri, in Revista „Minimum” etc, chiar si dreptul la replica legat de  A.S.I.L.R,    2009. Daca cineva iti da incredere in tine, poti s-o iei mereu de la un capat, vorba mea: capatul  e o limita fara acoperire, dar exista, ii datorez , cel putin  un gand bun! Ultimul dictonar e , de fapt un omagiu adus lui I. Schecter (z”l),prietenul sau cel mai bun,  printre randuri, cu toate ca litera respectiva nu e in dictionar. Se citeste pe nerasuflate, e ca un roman bun! Mai sunt si documente autentice despre scriitori si prieteni. Se refera si la mine in dictionary, ca la un element ciudat ca sunt ingineraL si ca traiesc din asta nu din scris. Nu m-am asteptat ca am sa-l vad pentru ultima oara…la acea intlnire de la I.C.R de anul trecut.

Mi-a oferit o slujba cand am venit in tara …Lucru asta nu se poate uita…Era ceva in loc sa fiu femeie de serviciu la blocul vecin! Nu a fost membru in A.S.I.L.R. S-a retras cand am venit eu in tzara, la fel si multi altii. Pacat ca nu a reusit ce a dorit.  Sa-I fie amintirea biencuvintata! Multumesc pe aceasta cale si colectivului de la „Minimum „, doamna Sanda Peri, mana dreapta a scriitorului!

Adina Keneres
directoarea Editurii Compania Al Mirodan in Enciclopedia editurii “Compania”

Dintr-un mesaj primit din partea doamnei Adina Keneres, directoarea Editurii Compania din Bucuresti, care a publicat o Enciclopedie a exilului romanesc:

Fisa lui Alexandru Mirodan din editia a doua a „Enciclopediei exilului literar romanesc 1945-1989″, de Florin Manolescu, aflata acum in lucru la Editura Compania , unde a aparut si prima editie.

  • MIRODAN, Alexandru (Alexandru Zissu Saltman), dra­maturg, eseist, gazetar, ed. *5 iun. 1927, com. Bu­deasa, jud. Argeş † 10 mar. 2010, Tel Aviv , Israel . Tatăl : Her­mann Saltman, contabil ; mama : Netty (născută Thierer). Înscris din 1937 la Liceul „Principele Carol“ şi din 1940 la Liceul teoretic evre­iesc (Buiu) din Bucureşti. Absolvent al Liceului „Matei Ba­sarab“ din Bucureşti (bacalaureat în 1945). Studii ne­ter­mi­nate la Facultatea de Li­tere şi Filosofie a Univer­si­tă­ţii din Bucu­reşti (1945–1946). Red. la Tinereţea, Tî­nărul muncitor, Scînteia ti­neretului (1945–1953). „El a inventat ziarul « Strâm­bă­tatea », o parodie a ziarului « Dreptatea », gazeta Partidului Naţional Ţără­nesc al lui Iuliu Maniu. În coloanele « Strâmbătăţii », Mi­rodan a desfăşurat o campa­nie sălbatică antidemocratică, folosind simţul umorului şi arta polemicii, remarcabile încă de atunci. Comuniştii au câş­tigat alegerile, « Drep­tatea » va fi îngropată, şi vreme de aproape jumătate de secol, va triumfa « Strâmbătatea » unui regim de teroare“ (Teşu Solomovici). Secretar de red. şi apoi red. la Gazeta literară (1954–1956, 1959–1960). Red. la secţia culturală a ziarului Scînteia (1956–1957) şi la rev. Teatrul (1957–1959). A.M. a fost „un pionier şi în domeniul gazetăriei sportive : el a inaugurat pri­mul, în presa românească de după război, o rubrică de sport la o revistă culturală“ (ö Leon Volovici). Împreună cu actorul Radu Beligan, a contribuit la înfiinţarea Teatrului de Come­die din Bucureşti (1961). Debut dramaturgic cu piesa Ziariştii pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti (1956). Alte piese de teatru bine primite de public şi de critica de specialitate : Celebrul 702 (Teatrul de Comedie, Bucu­reşti, 1961), Şeful sectorului suflete (Teatrul de Comedie, Bucureşti, 1963), Noaptea e un sfetnic bun (Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra“, Bucureşti, 1966), Camuflaj (Teatrul Evreiesc de Stat, Bucu­reşti, 1968), Primarul lunii şi iubita sa (Teatrul Naţional, Bucureşti, 1971), Tovarăşul feudal şi fratele său (Teatrul de Comedie, Bucureşti, 1975), Evreica din Toledo (după romanul lui Lion Feuchtwanger, Teatrul Evreiesc de Stat, Bucureşti, 1976). Piesa Celebrul 702 por­neşte de la cazul real al unui deţinut din S.U.A., Caryl Chessman, care a fost condamnat la moarte în 1948 pentru crimă, răpire şi viol, şi a devenit autor de romane autobiografice în închisoare, înainte de a fi executat în 1960. „Principala particularitate a dramaturgiei lui Al. Mirodan […] consistă în ca­racterul publicistic“ (Dumitru Micu, 2000). „A fost, la un moment dat, în România, cel mai « jucat » şi « de succes » dramaturg. Găsise în Radu Beligan actorul ideal şi mentorul necesar“ (Eran Sela). A.M. emigrează în dec. 1977 în Israel şi se stabileşte la Tel Aviv. În Jurnal (vol. 4, Bucureşti, 1998) Mircea Zaciu reproduce versiunea furnizată de Radu Co­saşu în legătură cu motivul acestei plecări : „a plecat în Israel (din pricina unei mari iubiri târzii pentru Luminiţa Coler, care l-a « plantat » apoi, căsătorindu-se cu fiul unui sena­tor am erica n ! El s-a întors în ţară, a luat o altă femeie, cu care s-a întors în Ţara Sfântă, trăind o existenţă cvasirestrînsă, cu privaţiuni, faţă de viaţa de mare boier dusă la Bucureşti când era un personaj politico-scriitoricesc de mare suprafaţă !). […] Fusese, pentru tinerii proletcultişti din anii ’50, un idol.A.M. lucrează la muzeul Beth Hatefutsoth (Casa Diasporei), din Ramat Aviv. Piesa Contract special de închiriat oameni, interzisă în R.S.R., este publicată în rev. Minimum, pe care o ed. din 1987. Autor al unui Dicţionar neconvenţional al scriitorilor evrei de limbă română, în care prezentarea biografiei şi a operei unui autor este însoţită de numeroase citate, ilustraţii (desene sau fotografii), amintiri şi referinţe anecdotice. „Am ales, dintre toate posibilităţile, pe aceea liberă, elastică, a Dicţionarului numit de noi Neconvenţional, din do­rinţa de a înfăţişa cititorului nu numai autori şi opere extrase din magma vieţii, şi izolate, ci şi aerul timpului, mişcarea ideilor, sta­rea pasiunilor, apoi lumea propriu-zisă a literaturii : reviste, editori, animatori, librari, anticari, cenacluri, asociaţii scriitoriceşti, cafenele, prieteni ai artei, duşmani ai artei“ (din „Cuvînt înainte“ la vol. I ). „Obiectul [Dicţionarului] îl constituie scriitorii evrei care au gîndit, au plăsmuit, au scris şi au publicat în limba ro­mână, aci, în România, în Israel sau în lumea largă. Cum ei n-au trăit într-o lume închisă, alături de personalitatea monadică a fiecăruia, de raporturile cu conaţionalii, sînt puse în lumină şi strînsele relaţii cu scriitorii români, de limbă română sau care au împrumutat, după împrejurări şi vreo limbă străină“ (Marin Dia­conu). Gabriel Dimisianu consideră că titlul exact al acestui dicţionar ar fi trebuit să fie Scriitori români de origine evreiască. Unele art. cuprind informaţii referitoare la istoria antisemitismului în România, la victimele rebeliunii legionare din ian. 1941 şi la „viaţa subterană a scriitorilor evrei în anii regimului antonescian“. O parte din citate ilustrează tragedia unor evrei din România, deportaţi în cursul celui de-al doilea război mondial în Transnistria, aşa cum s-a reflectat ea în literatura memorialistică pe această temă. În art. „Editori“, din vol. II al Dicţionarului, este descris „mecanismul“ de funcţionare al Ed. de cărţi în limba română din Israel : „Toate cărţile (multe, şi nu o dată bune) ce apar, în continuare, în Israel, sînt practic scrieri scoase « în editura autorului ». Scriitorul, fie el celebru « de-acasă » sau necunoscut, plăteşte cuiva suma necesară pentru editare, apoi primeşte la domiciliu pachetele cu cărţi şi se îngrijeşte de difuzarea lor. Aceasta e un chin, deoarece lipseşte factorul esenţial de difu­zare, recte librăria. Autorul este pus în situaţia de a publica (contra cost) anunţuri în presa de limbă română, comunicînd titlul cărţii, preţul şi adresa la care amatorii urmează a trimite, ducîndu-se la poştă, un cec pentru procurarea operei. Această absenţă a librăriei constituie viciul congenital al mişcării culturale pe româneşte, din Israel.“ Alte informaţii
    privesc interesul evrei­lor din Israel pentru viaţa culturală din România. Un ex. în acest sens : „criticul literar A.B. Yaffe, din TelAviv, [este] pose­sorul celei mai mari biblioteci particulare româneşti din afara graniţelor României.“ Cîteva art. sînt introduse în Dicţionar ca pretext pentru a relata amintiri, evenimente sau situa­ţii considerate a fi tipice pentru evrei şi pentru relaţiile lor cu românii (ex. din vol. III : „Gafă“, „Gargară“, „Hu­mor“, „Identitate“, „Incriminare“, „Invidie“, „Ironie“). A.M. a trad. Prima anchetă a lui Maigret (Bucureşti, 1966) şi Cazul Louise Laboine (Bucureşti, 1969 ; titlu original : Maigret et la jeune morte) de Georges Simenon şi Carnetele Maiorului Thompson (Bucureşti, 1971) de Pierre Daninos. În 1961, regizorul Mihai Iacob a realizat un film după piesa de teatru Celebrul 702 (cu Sanda Toma, Radu Beli­gan, Ştefan Ciubotăraşu, Ion Finteşteanu, Jules Cazaban ş. a.). În 1967, regizorul Gheorghe Vitanidis a realizat un film după piesa de teatru Şeful sectorului suflete (cu Toma Caragiu, Radu Beligan şi Mircea Crişan). Împreună cu Henri Colpi, A.M. a realizat scenariul unei coproducţii fr.-române (1966) după piesa de teatru Steaua fără nume de Mihail Sebastian (regizor : Henri Colpi). Preşedinte al Asociaţiei scriitorilor israelieni de limbă română (A.S.I.L.R.), ales în 1979. Premiul ministerului Culturii pentru activitate jurnalistică (Bucureşti, 1957). Premiul „I.L. Caragiale“ (teatru) al Academiei R.S.R. (1966). Pre­miul Sion pentru literatură, acordat de A.S.I.L.R. în 1978. Premiul „Rudich“ acordat de Universitatea Ebraică din Ierusalim şi de Centrul DINUR de studiu al iudaismului românesc pentru Dicţionar neconvenţional al scriitorilor evrei de limbă română (2000). Alte pseudonime : Pix, M. Rafael.
  • & Tito, duşmanul de moarte al tineretului iugoslav, Bucureşti, 1950 ; Zia­riştii (piesă în 3 acte), Bucureşti, 1956 ; Cele cinci cercuri [despre Jocurile Olimpice], Bucureşti, 1960 ; Celebrul 702 sau Autorul moare azi (piesă în 3 acte), Bucureşti, 1962 ; Într-o zi de primăvară (comedie într-un act), Bucureşti, 1964 ; Teatru, Bucureşti, 1965 ; Şeful sectorului suflete (comedie, vol. şapirografiat), Bucureşti, 1966 ; Seara tîrziu, în tipografie (piesă într-un act), Bucureşti, 1967 ; Teatru şcolar : Moş Gerilă, jocuri şi jucării (piesă într-un act), Bucureşti, 1967 ; Lumea în iniţiale (tragedie într-un act), Bucureşti, 1968 ; Camuflaj (piesă în 3 tablouri), Bucu­reşti, 1969 ; Replică sau De dincolo de fileu, Bucureşti, 1969 ; Primarul lunii şi iubita sa (comedie), Bucureşti, 1970 ; Simfonietta metalică. Satiră din ce în ce mai contemporană, într-un act, Bucureşti, 1970 ; Pasiune plus raţiune sau Temă de luptă (piesă într-un act), Bucureşti, 1972 ; Piese de teatru, 2 vol., Bucureşti, 1972 ; Şedinţa (comedie didactică într-un act), Bucureşti, 1972 ; Un proces posibil (piesă didactică într-un act), Bucu­reşti, 1973 ; Teatru. Trei simple texte antifasciste, Bucureşti, 1973 ; O întîmplare la sectorul suflete (comedie într-un act), Bucureşti, 1974 ; Minimum, Bucureşti, 1975 ; Scene, Bucureşti, 1975 ; Ocolul pămîntului într-un surîs, Ed. Minimum, Tel Aviv, 1980 (Bucureşti, 21993) ; Contract special de închiriat oameni, Ed. Minimum, Tel Aviv, 1983 (Bucureşti, 21993) ; Dicţionar neconvenţional al scriitorilor evrei de limbă română, I–III (literele A–I), Ed. Minimum, Tel Aviv, 1986, 1997, 2008.
  • Referinţe : Tudor Vianu, „Ziariştii“, Contemporanul, nr. 41, 12 oct. 1956, p. 2 ; V. Mîndra, „« Celebrul 702 » de Al. Mirodan“, Gazeta li­terară, nr. 46, 10 noi. 1960, p. 7 ; Dumitru Solomon, „Al. Mirodan“, Gazeta literară, nr. 51, 15 dec. 1960, p. 3 ; Dumitru Solomon, „Şeful sectorului suflete de Al. Mirodan“, Gazeta literară, nr. 47, 21 noi. 1963, p. 6 ; M. Nedelcu, „Al. Mirodan despre literatura dramatică, jude­căţile şi prejudecăţile aferente“, Contemporanul, nr. 24, 1966, p. 1 ; Radu Miron, „Întotdeauna altul şi mereu acelaşi“, Izvoare, nr. 7, apr. 1979, pp. 12–13 ; Eran Sela, „Mirodan la a doua privire“, Izvoare, nr. 7, apr. 1979, p. 13 ; Mircea Popa, „Literatura de expresie românească din Israel “ [despre vol. Dicţionar neconvenţional], Tribuna, nr. 8, 16– 22 feb. 1995, p. 4 ; Z. Ornea, „Dicţionarul lui Al. Mirodan“, România literară, nr. 2, 21–27 ian. 1998, p. 9 ; Cornel Moraru, „Un dicţionar mai puţin obişnuit“, Vatra, nr. 2, feb. 1998, pp. 44–45 ; Victor Bârlă­deanu, „Un dicţionar fundamental : Scriitori evrei de limbă română“, Curierul românesc (Bucureşti), nr. 4–5, apr.–mai 1998, p. 25 ; Marin Diaconu, „Un dicţionar neconvenţional“, Jurnalul literar, nr. 1–2, mai 1998, p. 15 ; Valentin Hossu-Longin, „De la « Celebrul 702 » la « Minimum »“, Curierul naţional, 12 apr. 2003. Un interviu realizat de Paul Tutungiu, în Teatrul, nr. 1, ian. 1975, pp. 66–70 ; un interviu pu­blicat iniţial în Ultima oră (Tel Aviv, iun. 2002) a fost reprodus în rev. Tribuna, nr. 3, 16–31 oct. 2002, pp. 14–15 ; un interviu realizat de Lucreţia Stanciu, în Dacia literară, nr. 50, 2003, pp. 48–50. V. şi Gabriel Dimisianu, Lumea criticului, Bucureşti, 2000 ; Teşu Solomovici, Securi­tatea şi evreii II, Bucureşti, 2004 ; Virgil Duda, Evreul ca simbol. Mihail Sebastian şi alţii, Bucureşti, 2004 ; Costel Safirman, Leon Volovici (coord.), Noi întâlniri la Ierusalim, Bucureşti, 2007. Pentru alte detalii referitoare la cazul Chessman , v. Andrei Mincu, „Cazul Chessman“, Gazeta lite­rară, nr. 27, 30 iun. 1960, p. 8.

Dr Paul Leibovici (Rehovt)

Cand piesa „Ziaristii” a fost prezentata pentru prima oara la Teatrul din Galati…

În calitate de Secretar literar al Teatrelor ,,Brăila” şi, mai apoi, la ,,Galaţi” am avut prilejul să fac parte din Consiliile de artă ale acestor instituţii. Adesea am putut participa şi la o serie de desbateri la Direcţia Teatrelor din Capitală. Ca atare, am avut prilejul de a citi unele lucrări dramatice, în primă lectură. Aşa s-a întâmplat cu piesa ,,Ziariştii” de Al Mirodan pe care am avut bucuria de a-l cunoaşte, a discuta şi a-mi spune părerea după prma lectură.

De altfel, in anii 1956, piesa a marcat o revoluţie în arta dramatică, a scenei.

Majoritatea pieselor autohtone în acele vremuri aveau ca eroi principali pe secretarul de partid, seful de cadre, evidenţiatul în muncă….- ce mai ,,eroi pozitivi” în luptă cu oamenii cu principii vechi, necorespunzătoare ideologiei partidului etc.

Şi, iată, un dramaturg îndrăzneţ – Al Mirodan – prezenta o piesă în care eroii erau oameni simplii, ziarişti, zeţari, oameni din categoria nu prea adorată de cei de la partid.

…Şi totuşi piesa,,Ziariştii” de Al Mirodan – care în acelaş timp era secretar literar de teatru, trece cu bine nu numai la lectura noastră, a editurii, ci e admisă ,,sus”, la partid.

Teatrele s-au concurat pentru a o pune în scenă. A fost jucată, alaudată şi, dacă îmi aduc bine minte, a ţinut peste 900 sau poate mai multe spectacole.

Am fost din nou martorul punerii în scenă a piesei Ziariştii de Al.Mirodan la Teatrul Evreesc de Stat din Iaşi, în 1961, în regia lui Iso Schapira. z.l.

O altă premieră a spectacolului a avut loc în anii ’71 la Teatrul Municipal , regia a fost semnată de prietenul şi fostul colaborator al meu Valeriu Moisescu, pe când eram Secretar literar la Teatrul din Galaţi.

Tot în acea perioadă deţineam o rubrică săptămânală la pagina culturală a ziarului din Galaţi. Cronica asupra piesei de teatru ,,Ziariştii” apăruse sub semnătura Paul Liman.

Al.Mirodan a fost acel dramaturg distins atât pentru stilul său particular, cât şi pentru demnitatea de care a dat dovadă prin abordarea unor subiecte cu mult curaj. El n-a mers pe principiul ,,la modă” al personajelor pozitive –menţionate mai sus – ci a oamenilor de acţiune, care se remarcau pentru faptele lor, prin viaţa lor adevărată din mijlocul societăţii.

În faţa proaspătului mormânt al dramaturgului, scriitorului Al.Mirodan mă plec cu sobrietate.

Nedeea Burca
„EXPERIMENTUL… Mirodan”
Ce rămâne din noi, după noi? Trebuie să murim – suntem asiguraţi – pentru a lăsa loc altor experimente evolutive…

Dar, oare, un lucru atât de extraordinar ca sufletul omensc se poate dizolva pe vecie? Şi „EXPERIMENTUL MIRODAN” a luat, oare, într-adevăr, sfârşit? Dar Opera, pe care cineva va trebui să i-o continue?! „Spiritul” lui nu numai că nu s-a stins în nefericita noapte dintre 10 şi 11 martie, dar reverberează mereu şi, parcă, din ce în ce mai puternic. Inevitabilul chenar negru din jurul numelui său nu mă convinge şi nu mă mai înspăimântă…

Nimeni nu ne opreşte să afirmăm că moartea este un început şi nu un sfârşit – sunt, iarăşi, cuvinte pe care le scriu cu nădejdea secretă (intuitivă cred) că moartea ar fi doar o altă formă a vieţii.

Mirodan ne va însoţi, prin întrebările sale şi prin filele, încărcate de sine, rămase vii pe masa de lucru… ele vor continua să vină înspre noi… reconfirmând – de ce nu?! – nemurirea aceea care nu e miracol, nemurirea prin care, prin gând, prin Cuvânt, ne înzidim şi o lăsăm în urmă (unii dintre noi; Mirodan în mod cert!), singura nemurire ce nu ucide evoluţia şi nu o infirmă, ci îi conferă sens. Cel mai dramatic. Singurul sens omenesc. Şi supraomenesc.

După ce-a izbutit a lărgi hotarele lumii noastre cea de toate zilele, după ca a căutat (şi a găsit!) poteci noi, neumblate, îmbiindu-ne, apoi, cu toate giuvaerurile păstrate în Atlantida sufletului său, Dragul, bunul nostru Al. Mirodan a plecat… să se odihnească puţin… lăsând în urma sa revista MINIMUM, cea care ne-a încântat de-atâtea ori, revistă pe care cineva va trebui s-o ducă mai mai departe şi „DICŢIONARUL” , rămas nedefinitivat. Aş vrea să cred, îmi doresc din tot sufletul, că uneltele sale părăsite vor fi preluate de mai tineri prieteni, care se vor strădui, izbutind pe deplin – îndrăznesc a spera – să păstreze printre noi spiritul viu al lui Mirodan, scriind cu cerneală invizibilă pe toate filele manuscriselor lui neterminate că acolo unde nu există nepăsare, şi nici tăcere, şi nici indiferenţă, nici… moarte nu există!

Lucretia Berzintu

”Un dramaturg de cea mai înaltă clasă”

L-am cunoscut personal, în anul 2003, când l-am vizitat la redacția revistei ”Minimum”, în Tel Aviv, pe str. Zamenhoff.
A fost o simpatie reciprocă. M-a atras inteligența sa, modul cum gândea, cum înțelegea tragediile oamenilor, cât și priceperea sa de a scrie pe gustul cititorilor, să nu-i plictisească…
Mi-a dăruit atunci, când ne-am cunoscut, Dictionarul neconvențional…, vol.1 și vol.2 , plus ”Ocolul pământului într-un surâs”, toate cu autografe.
În același an, 2003, mi-a acordat interviul pe care l-am publicat în revista ”Dacia Literară” din Iași (coordonator Lucian Vasiliu) și a precizat că nu-i place să dea interviuri, dar, dacă va mai accepta, se va întâmpla peste cinci ani.

Cei de la Iași nu au respectat originalul interviului, însă. M-au revoltat tare de tot, pentru că au adăugat ”din burtă” o întrebare și răspunsul acesteia, cu numele noastre, al meu la întrebare și al domnului Al.Mirodan la răspuns. Din această cauză, Al. Mirodan s-a făcut ”foc”, pe bună dreptate… Eu eram ”foc” la patrat. L-am contactat pe Lucian Vasiliu, să aud de ce s-a procedat așa, mai ales că-l rugasem înainte, să nu se greșească, fiindcă domnul Mirodan a cerut să nu i se schimbe nici măcar o virgulă. Mai tare mi-a fost revolta când Lucian Vasiliu mi-a răspuns simplu, că redactorul șef, Ștefan Oprea, s-a ocupat de publicarea interviului. Ce făcuse redactorul șef? Din prefața mea la interviu, a inventat o întrebare și un răspuns, ca pe timpul Comunismului… Totul a murit atunci. Abia în 2008 am reluat acel interviu, eliminând tot ce era străin.
Tot în anul 2008, fiindcă trecuse cei cinci ani, am dorit să realizez alt interviu cu Al.Mirodan. M-am documentat și i-am scris biografia cu opera completă. Pe Internet nu era. Mi-am zis că trebuie să fie publicată opera completă, Al. Mirodan fiind ”un dramaturg de cea mai înaltă clasă”, vorba lui Radu Beligan.
Așadar, i-am scris, propunându-i interviul, plus i-am trimis în formă tipărită și biografia sa cu opera completă, rugându-l să vadă dacă n-am omis ceva.
După câtva timp, i-am telefonat să-l întreb de interviu și mi-a replicat: ”știu că au trecut cinci ani și am promis, dar te rog să mai aștepți fiindcă sunt foarte ocupat cu Dicționarul… (În 2008 a publicat vol.3).

La un Anticariat din Tel Aviv am găsit și am cumpărat ”Contract special de închiriat oameni”, teatru, Al. Mirodan, 1983, ed.Minimum. În iunie 2008, m-am întâlnit cu Al. Mirodan în scopul de a-i preda un articol pentru revista Minimum, si, cu acest prilej am luat cu mine și ”Contract special de închiriat oameni”, pentru a-i solicita un autograf. Mi l-a dat cu mare plăcere.
Văzând că este mereu ocupat, am publicat interviul vechi, refăcut, împreună cu biografia și opera completă în reviste de peste tot în lume (Germania, România , Am erica , Canada , Israel ).

Parcă nu-mi vine a crede că Al. Mirodan ne-a părăsit pentru totdeauna, chiar dacă l-am condus pe ultimul drum!
Nu mă împac cu ideea că nu mai este, nici Al. Mirodan și nici Minimum (”un om ca toti oamenii”)!

Aici am publicat biografia cu opera completa, cred:http://www.romanianvip.com/2010/03/lucretia-berzintu-in-memoriam/

Vă voi binecuvânta mereu, maestre Mirodan!

material publicat prin bunăvoința doamnei Lucreția Berzintu, redactor-corespondent al revistei Faleze de piatră

Comentariile sunt închise pentru In memoriam Al Mirodan

Preţul de cost al omului

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Un ascultător al posturilor de radio s-a adresat emisiunii ”Radio-cabinet de informare și documentare” cu dorința de a afla dacă economiștii au reușit să stabilească prețul de cost al omului.

Bineînțeles, așa cum era de așteptat, consultantul, un distins universitar, a subliniat că, spre deosebire de anumite investiții în formarea omului (creșă, cămin, școală, etc.) care pot fi contabilizate, alte componente ale prețului în discuție (cunoscute sub numele de sufletești) sunt mai greu calculabile și că, prin urmare, întrebarea nu poate căpăta un răspuns științific.

Așa e. De altfel, toată lumea, de la cei ce cred că ființa umană e de neprețuit până la cei ce, dimpotrivă, disprețuiesc individualitatea, par a fi, în mod tacit, de acord cu această teză, îndemnându-ne astfel să subscriem la afirmația lui Malraux potrivit căreia: ”O viață de om nu valorează nimic, dar nimic nu valorează cât o viață de om”.

În schimb, dacă specialiștii n-au reușit să stabilească prețul de cost al individului, ei sunt în stare, fără îndoială, ca – cercetând istoria războaielor contemporane, tarifele mercenarilor de tot felul sau graficul exporturilor de carne vie – să precizeze prețul de vânzare. Care (așa cum se întâmplă în domeniul cărților de poezie) este mai mic decât prețul de cost.

Al. MIRODAN, OCOLUL  PĂMÂNTULUI  ÎNTR-UN  SURÂS, Ed. Minimum, Tel Aviv, 1980

artist Maia Martin, Protecţia lui 2 transformat in 1

material publicat prin bunăvoința doamnei Lucreția Berzintu, redactor-corespondent al revistei Faleze de piatră

Comentariile sunt închise pentru Preţul de cost al omului

Dincolo de viaţă ( continuarea romanului Șapte ani)

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Capitolul IV

Dincolo de viaţă

Gabi a rămas în pragul uşii de la bucătărie şi ţeapănă  mă privea cu ochii mari şi nu zicea nimic. Într-un final ridică  vocea acuzator de parca era mama.

  • Elena, ce vrei să faci?
  • Deja fac! Fumez de-o oră. De fapt mă prefac…ca uite,  nu-mi iese fumul  aşa cum trebuie. Prin munca voi reuşi, deci muncesc acum Gabi.
  • Nu vezi că nu ştii? De ce vrei să fumezi? Vrei să pari interesantă?
  • Da, normal, de ce nu? Eu de ce să nu fumez? Fac zilnic lucruri inutile şi mereu aceleaşi încât simt că eu sunt o rutină publică, îmi plimb corpul inutil într-o fabrică inutilă între personaje inumane, trăiesc monoton prin monotonie inutilă. Rutina mă omoară şi, moartea mea e inutila, expresia feţii tale e monotona şi perversă, înjurăturile tale au devenit rutina.
  • Hai, termină. Nu mă lua pe mine cu filozofia că nu-ţi merge. Nici măcar tu nu înţelegi ce spui. Fumatul te omoară, hei ! Nu  te mai prosti. Fumezi degeaba, îţi strici banii aiurea pentru ce?.
  • Gabi, ai o problemă cu mine? Te interesează ce fac cu viaţa mea? Ei, bine: îmi bag picioru-n ea de viaţă.
  • Chiar nu am vreo problema cu tine, tu eşti…. propria-ţi problemă.
  • Atunci,  pleacă la dracu şi lasa-mă-n problema mea !
  • Câte ai fumat până acum?
  • Gabi, plimbă ursul. Până acum am fumat vreo nouă. Stai că le număr.
  • Nu mă interesează. Faci ce vrei cu viaţa ta.
    A trântit uşa după ea înjurând.
    Fără  să vreau am tras fumul adânc în mine. Gâtul a început să  mă usture, fumul intrase până în creier. Am fumat un pachet de ţigări, fără pauză, una după cealaltă. Buzele erau amare. Căpătasem un tic nou, îmi plăcea să dau cu limba pe buze pentru că aveau un gust amărui caramelizat.
  • Unde pleci, Elena?

Gabi era cu ochii pe mine. Trebuia să ştie unde plec, de unde vin, cu cine am vorbit, pe cine am văzut.

  • Să-mi cumpăr ţigări şi suc.
  • O să mori dracu…du-te în…

Norocul meu cu Lili, ea o opreşte pe Gabi din înjurături, strigând după  mine:

  • Elena, îmi cumperi şi mie două ouă?
  • Da, îţi iau.
  • Când te întorci, îmi faci şi mie omletă? Te rog, te rog, te rog.
  • Nu.
  • Hai, te rog, nu ştiu să fac.
  • Să-ţi facă Gabi.
  • Nu vrea.
  • E timpul să înveţi.
  • Da, de ce nu mai faci?

Lili era cea mai cuminte dintre noi. Avea faţa ca de copil, părul negru şi ondulat,  tenul alb şi ochii albastrii.

  • Sunt ocupată.
  • Cu ce?
  • Cu fumatul am treabă…şi până la urmă nu mai fac pentru nimeni nimic. Fără supărare.

Chioşcul, de unde ne cumpăram mâncare, era la capătul străzii, foarte aproape de casa unde locuiam. Am ieşit din curte trântind poarta fără să vreau. Mi-am dat seama după doi paşi că nu simţeam picioarele, că paşii făcuţi intrau îm pământ, că mâna nu a simţit poarta şi nici gardul de care vroiam să mă sprijin. M-am rezemat cu spatele de el, de fapt mi-am lipit tot corpul în speranaţa că voi rămâne în picioare. O căldură ce mă ardea în ochi, în cap, în mâini şi picioare, dicta fiinţei, subconştientului, eului să tremure. Am închis ochii. Cerul gurii mă ardea. Genunchii tremurau. Mă întrebam dacă am leşinat şi acum doar gândeam aceste lucruri. Capul l-am simţit greu cum atârna în partea stângă. Nu leşinasem. Trebuie să respir, respir, respir. Oare mă vede cineva? De ce dracu e aşa pustie strada asta? Femeile vor crede că-s beată. Respir…mai tare, mi-e bine, e foarte bine. Tată, ajută-mă. Te rog, tată.

Cu ochii închişi  întunericul părea albastru. Întunericul ameţise odată cu mine. Vroiam să deschid ochii dar nu aveam curaj. Speram ca cineva să mă vadă, să mă atingă. Să-mi ofere un pahar cu apă. Am simţit cum transpiraţia îmi curge pe faţă, cum părul se lipeşte de cap, am simţit tricoul ud..  Nu mă mai frigea în cerul gurii. Îmi dau seama în final, câtă linişte a fost în tot acest timp. Auzeam maşini, ţipete, câinii lătrând. Mi-am zis: trebuie să deschid ochii. I-am deschis uşor, cu teamă am privit în jur. Eram tot în picioare, lipită de gard. Dacă nu am leşinat înseamnă că pot să merg şi am mers acolo unde aveam de gând. Tremuram dar nu-mi păsa. Cotinuam cu autosugestia: mi-e bine, bine, foarte bine…

  • Bună blondo!

Cineva mă salută. Rezemaţi de chiosc erau câţiva băieţi şmecheri. Spărgeau seminţe, scuipau, fumau, înjurau. I-am privit în ochi. Cine mă salutase? Mi-am adus aminte de cuvintele amicilor din şatră: Elenă fată, ţâne minte dă la mine ce-ţi zâc, că să rispăcţi şi rumânul şi ţiganul şi pă turc şi pă machidon şi pă ce mai e ei, că e mulţi Elenă da tu să-i răspăcţi pă toţi. Şi dacă îţi zâce unu bună ziua zici şi tu, că doar nu te doare gura.. Numa să-l priveşti în ochi, să nu pui Elenă capu în pămân,t că asta însemnează că eşti de fire slabă. Tu să drăcui doar dacă el te-a drăcuit de două ori, tu să dai doar dacă ridică el pumnu ori cuţâtu la tine.

  • Bună.

Cer vânzătoarei ce aveam nevoie, şi când să-i dau banii unul dintre ei mă loveşte peste mână.

  • Blondo, ce faci, eşti surdă?
  • Bine. Tu ce faci? Nu sunt surdă, tu eşti chior? De ce mă loveşti.?
  • Eşti şmecheră? Auzi, ce-ai mâncat de eşti aşa şmecheră? Blondo, nu auzi, hă?

Îl ignor. Lângă el au mai venit încă doi băieţi de cartier.  Unul dintre ei vine şi mai aproape, îşi plimbă mâna prin părul meu, mă apucă de obraji şi-mi întoarce faţa către el.

  • Blondo, ne zici ce-ai mâncat? Ori te-a făcut mă-ta şmecheră?

Carnea încă tremura pe mine. Nu aveam chef de ei, aşa că încercam să ies din această situaţie, aşa cum mă învăţase prietenii mei de la corturi. Veneau în sat, în fiecare toamna, după  culesul viilor, trecut bine de 20 septembrie. Veneau cu căruţe mari, acoperite cu prelate. Întindeau corturi imense, la marginea satului. Eram tare fericită când îi vedeam. Le duceam brânză şi un bidon de vin uşor acrit, de la Alecu. Îmi plăcea să stau cu ei la masă. Nu discutam cu copii lor ci cu oamenii în vârstă, cu femeile lor  la foc, în timp ce făceau mâncarea. Desigur, preferam să fiu acolo când era fasolea la ceaun gata. Oamenii  sunt ca şi câinii, dacă-ţi simt frica,  te muşcă.

  • Brunetule, la fel ca şi tine. Hai că nu pot să mai stau. Dă-mi nişte seminţe, frate.
  • Fă, eşti tare. Îmi place de tupeul tău. Ia zi…blondo. Nu eşti din Călăraşi. Ia zi, hă…de unde zici că eşti?
  • Nu contează. Şi…bă, nu mai zi tot blondo că nici io nu-ţi zic brunetule în sus, brunetule în jos.  Hai, pa. Mă aşteaptă acasă.

Când să  plec mă trezesc cu Lili lângă mine.

  • Elena, vreau şi cartofi. Are?
  • Are, lasă că iau …pleacă tu.
  • Da, de ce?

Băieţii erau deja adunaţi în jurul ei.

  • Ooo, dar ce avem aici? O păpuşă. Cum te cheamă păpuşică.

Lili naivă  le răspunde zâmbind.

  • Lili!
  • Dar ce nume frumos ai, Lili! Şi ce păr ondulat, şi uite ce ten alb şi curat ca laptele, şi….mamă ce ochi ai…sunt albaştri?
  • Da, sunt albaştri.

Cumpărasem şi cartofii, am luat pe Lili de o mână şi-am tras de ea.

  • Hai acasă.
  • Hooo, dar unde crezi că pleci cu Lili?
  • Acasă. Acasă Lili. Gata băieţi. Nu e genul. Hai, pa.
  • Neee, neee, nu decizi tu blondo. Să zică Lili dacă vrea să plece. Lili vrei să pleci?
  • Da, vreau să plec. Paaaaa !

Au fluierat după noi. Am certato puţin. I-am explicat să nu mai fie amabilă cu oricine, dar Lili, zâmbea şi întreba întruna: de ce, de ce? Lili era atât de naivă încât părea că are mintea unui copil. Pica uşor în plasa unor golani, ceea ce s-a şi întâmplat. Nu după mult timp se întâlnea cu unul din băieţii de la chioşc. O aştepta la poarta fabricii de confecţii în fiecare zi când terminam programul. Nu ne răspundea la întrebări legate de prietenia lor.

Îmi plăcea să fumez. Acest viciu cred că a venit din cauză că uram foarte mult fabrica.  Unele dintre fete fumau încă de la Focşani. Nicoleta avea obiceiul să fumeze la duşuri şi când o prindeam regula era să trag un fum şi plecam.

Din zi în zi mă plictiseam mine. Fabrica – casă, casă  – fabrică. Traseul ăsta mă întrista. Uram ce făceam ori ce devenisem. Mă întrebam ce-mi place să fac, de ce am citit Shakespeare, de ce îl iubeam pe Homer şi de ce îmi plăcea să citesc despre triunghiul Bermudelor?  Gabi avea dreptate, am citit, izolată, degeaba. Sunt o croitoreasă cu zece clase. Parcă prostia mi se citea pe faţă. Nu puteam să sper la altceva. Mama hotărâse viaţa mea. Făceam lucruri pentru alţii, respectam dorinţa mamei de-a avea un loc de muncă. Mă gândeam la tata mereu. Am observat că sufăr după lucruri, întâmplări, ce se petreceau, după o perioada mare de timp de la desfăşurarea evenimentului. Când am aflat de moartea  tatei, în prima fază m-am mirat apoi am început să pun întrebări, după care să-mi pun întrebări. Tindeam foarte mult către o analiză pur filozofică, mă puneam în mijlocul întrebării pentru ca apoi să sfărşesc cu verbul a simţi, a vedea.

  • Elena, hai la fabrică.
  • Nu merg azi. Spune-i la tovarăşa că mi-e rău.
  • Fată, glumeşti ?
  • Nu glumesc, vorbesc serios.

Gabi se apropie de patul meu, mă atinge cu palma pe frunte, se încruntă  şi răcneşte fericita:

  • N-ai nici pe dracu, hai la treaba.
  • Fată, am impresia că eşti toantă. Ţi-am zis că nu vin şi tu va trebui să minţi pentru mine. Adică le spui că mi-e rău.
  • Nu sunt toantă, tu eşti.
  • Dispari, Gabi.

Pleacă  doi paşi, îşi aduce aminte de ceva pentru că-şi întoarce capul spre mine şi-mi spune o noutate bineînţeles pe un ton ironic.

  • Auzi mândro, la băiatul gazdei îi place de tine.
  • De unde ştii?
  • Mi-a spus Nicoleta, cică vrea sa vorbească cu tine la un film.
  • Cine, Nicoleta?
  • Nu, ăla.
  • A, ăla.
  • Aşa că atenţie ce film vezi, dacă tot te dai bolnavă, mergi cu el la un film. Nu?
  • De, parcă ai fi mama. Da, mamă.
  • Hai, pa!
    ________________________________________________________________

Munca la fabrică  mă irita. Când eram pe secţie îmi terminam norma prima apoi mergeam la şeful cu protecţia muncii să-mi povestească de tata.

  • Elena, ce faci? Ai terminat treaba?
  • Da, am terminat.
  • Şi fetele?
  • Lucrează.
  • Dar cum se face că tu termini prima?
  • Nu ştiu. Nu pot să stau mult pe scaun. Nu pot să fac acelaşi lucru ore-n şir. Mă omoară munca aici, nu-mi place şi-mi vine să plâng.
  • Ce-ai să faci? De fapt ce ţi-ar fi plăcut?
  • Să-mi termin şcoala. Să fac o facultate.
  • Şi de ce nu faci asta?
  • Cum? Mama nu mă lasă. Vrea bani.

Tovarăşul Şişu devine serios, se aşează la o masă plină cu dosare şi-mi arată un scaun unde să stau.

  • Ia loc Elena. Uite cum poţi să faci. Nu ai tată, eu pot să-ţi fiu ca un tată. Te duci la Liceul Economic şi te înscrii la seral. Vorbeşti după aia cu şefa ta de secţie că trebuie să te duci la şcoală seara.
  • Credeţi că o să mă lase?
  • Te va lăsa. Am uitat să-ţi spun că de mâine vă mutaţi în fabrica mare. Veţi lucra cu muncitorii vechi, ăştia cunosc meserie nu glumă.
  • De ce ne mută?
  • Pentru că e nevoie de voi la producţie. E mult de lucru în  serie. Va fi foarte greu pentru toate fetele venite de la Focşani. Acolo, nu ai voie să întârzii ori să lipseşti.
  • La ce etaj o să fim?
  • Stai să ne înţelegem. Nu toate veţi fi la un etaj. O să fiţi împărţite în funcţie de calificarea fiecăruia. Pe tine te-am repartizat la etajul doi.
  • Ce e acolo?
  • Nimic special. E mai bine, consider io, la etajul trei şi patru e jale. Sunt şefii foarte drastici. Te-am avut în vedere, şi te-am trimis unde e mai bine.
  • Măcar le-aţi trimis şi pe gemene cu mine? Să nu fiu chiar singură.
  • Da, gemenele sunt cu tine.
  • Vă mulţumesc.

Tovarăşul părea bine intenţionat. Vorbea încet, abia căl auzeam, parcă îi era teamă să nu-l audă cineva. Întinde mâna peste masă şi-mi spune şoptind:

  • Elena, dă mâna.

O întind. Nu ştiam ce vrea. Îmi acoperă palma cu mâinile lui. O mângâia apoi işi ridica puţin palmele ca şi cum le-ar scutura de ceva.

  • Elena, o să am grijă de tine. Se vede că ai trăit greu, biata de tine. Îmi este milă de tine. Te rog să mă crezi. Fac totul să-ţi fie bine, pentru că tatăl tău a fost un om mare.
  • Semăn cu tata?
  • Semeni. Ai fruntea lată ca şi el. Bărbia şi pomeţii sunt ca ai tatălui tău. Mai semeni cu el la caracter. Adică, tatăl tău vroia să facă multe lucruri bune, era om bun şi cei din Călăraşi îl apreciau enorm tocmai de aceea au hotărât să-l pună şef zonal. Dar s-a întâmplat nenorocirea şi nu a mai apucat. A fost săpat, săracul. Aşa că eu te voi susţine. Trebuie să faci liceul.
  • Nu vreau să fiu muncitoare. Nu asta am visat.
  • Aşa spunea şi tatăl tău. Păcat că nu l-ai cunoscut. Mare păcat. Aşa a vrut Dumnezeu.
  • Dumnezeu a vrut ca eu să cresc singură? Ştiaţi că eu am crescut fără copilărie.
  • Elena, treci peste asta.
  • De ce să trec? Dumnezeu nu există.
  • Nu vorbi prostii. El ne încearcă puterea şi credinţa.
  • Ce putere şi credinţă aştepta Dumnezeu de la mine, la nici trei ani? Ce geniu puteam să fiu să nu-mi pese de durerea mamei ori de foamea mea? Ce fapte măreţe puteam să fac la trei ani, la patru, la cinci?
  • Ei,  soarta.
  • E acelaşi lucru tovarăşul Şişu. Am crescut în nimic, în plânset şi nevoi, dar mai ales în durerea fără margini a mamei. Am crescut în atât de multă durere încât miros a durere. Urăsc fabrica asta. Îmi vine să plâng în fiecare dimineaţă când mă trezesc şi trebuie să vin aici.
  • Elena, capul sus tată. O să ajungi cineva. Uită de durere. Fă asta în amintirea tatălui tău.
  • Nu-mi amintesc de el. Cum să fac ceva în amintirea lui?
  • O faci pentru numele ce-l porţi. Fă-i cinste numelui tău. Nu te face de râs.
  • Aşa e mai bine.
  • Hai Elena, fugi în secţie. Te mai aştept.
  • Mai vin.

Se apropie de mine şi mă sărută pe frunte. În secţie fetele încă  munceau la normă. Şefa îmi face semn cu mâna să merg la ea.

  • Spuneţi tovarăşa .
  • Elena, unde umbli?
  • Am fost la tovarăşul Şişu. A trebuit să vorbesc ceva cu dânsul. Nu sunteţi supărată, nu-i aşa?
  • Nu dragă. Mă gândeam că poate faci cumva să le ajuţi pe fete.
  • Nu am cum.
  • Cum adică? Poţi trece la o altă maşină de cusut.
  • Nu ştiu să lucrez la altă maşină. Doar la sulfilat am fost. Îmi pare rău.
  • Mâine o să vă mutaţi în fabrică.
  • Ştiu. Mi-a zis tovarăşul maistru. O să ne vină foarte greu fără dumneavoastră.
  • Şi mie, şi mie îmi va fi tare greu draga mea. Nu avem ce face. Aşa a cerut conducerea.

Mi-am făcut un nes şi am ieşit pe pragul uşii, la aer, la soare. Afară  încă era plăcut. Fetele erau la fabrică. Eu singură acasă.  În sfârşit aveam liniştea după care tânjeam. Nu mă  deranja nimeni. Doar o muscă şi uneori fumul de ţigară ce-mi intra în ochi.  Îmi auzeam respiraţia. Căldura soarelui îmi dădea o moleşeală plăcută. Pe poartă, intră în fugă băiatul gazdei. Când mă vede se opreşte brusc şi îmi zâmbeşte. Nu-mi plăcea de el. Era brunet, părul creţ, mare şi foarte des, avea înălţimea mea şi la corp era parcă simetric. Grosimea picioarelor corespundea cu cea a mâinilor, conturul feţei, rotund, ochii la fel de rotunzi, gura groasă şi rotundă. Nu-mi făcea plăcere să-l privesc şi nici să-i vorbesc.

  • Hei… bună, ce faci? Nu eşti la fabrică?
  • După cum vezi.
  • De ce nu te-ai dus?
  • Aşa.
  • Aşa cum? Ia uite, fumezi!

Ce întrebare idioată! Chiar mă irita acest tip. Mi-a picat fix în momentul meu de linişte. Am tras din ţigară şi i-am suflat fumul în faţă.

  • Ia uite, că da!
  • Şi…ce zici că faci?
  • Ţi-am răspuns.
  • Ba nu. Da? Şi ce-ai zis, că nu am auzit?
  • Tu eşti şmecher?
  • Nu mă, hai, ce naiba, nu ştii de glumă? Mergi la un film cu mine?

Găseşte momentul prielnic, după mintea lui, să se apropie de mine aşteptând răspuns pozitiv. Mă privea în ochi. Nu-mi plăcea privirea lui, de fapt nu-mi plăcea nimic la el. De aproape îi vedeam şi coşurile.

  • La ce film?
  • Băi, nu ştiu ce film e. Vedem când ajungem. Mergi şi te îmbracă, te aştept aici.

Nu aveam chef de film, în plus nici nu ştiam cum îl cheamă. Îl văzusem prin curte cu părinţii lui. Îi prindeam privirea peste fundul meu.

  • Auzi, dacă tot mergem la film, nu crezi că-i normal să ne cunoaştem numele? Facem schimb, eu îţi spun numele meu şi tu pe al tău. Dacă poţi să-l ţi minte te felicit.
  • Of, scuză-mă…eu sunt Florin.

Îmi întinde mâna cu capul plecat. Parcă era un puşti de-a patra. Palma îi era ca o pernă, moale şi grasă. Atingerea mâinilor mă scârbea.

  • Elena.
  • Încântat, Elena.
  • Da? Bine, mă duc să mă schimb.
  • Te aştept aici, Elena.
  • Să mă aştepţi aici, Florin.

Pe stradă ne împiedicam unul de altul. Până la cinematograf am mers pe nişte străduţe mici şi urâte, dosnice, pline de câini şi de ciudaţi. Mi-am dat seama că se ferea de cineva. Cinematograful era lângă grădina zoologică, la marginea oraşului, lângă o apă. Bătea un vânt aiurea de rece în Călăraşi. Cică-i de la apă, apa trage frigul şi curentul, aşa zicea mama.

  • Ce oraş e dincolo de apă?
  • Acolo e Bulgaria.
  • Da, în fine, ce film zici că e?
  • Da, Elena, de ce nu crezi? Nu fac mişto. De ce te superi aşa?
  • Băi Florine, te-am întrebat numele oraşului, nu ţara…că atâta lucru ştiu şi eu.
  • Eşti arţăgoasă. Îmi place de tine. Te voi cuceri.
  • De parcă-aş fi Troia.
  • Nu se ştie.
  • Hai, măi….ia de priveşte în ochii mei, hai, aşa, acum spune-mi, am eu faţă de cetate?
  • Nu am zis asta…am zis că…

Se jena de prostia lui. Era la faţă roşu ca racul. Am observat la el un amănunt, când ştia că a greşit ori că a făcut o gafă, îşi apleca, roşind, capul. Îmi era milă de el.

  • Hai la film şi taci. Îmi faci un bine. Ador tăcerea ta. Iubesc tăcerea ta. Mă cucereşti dacă vei tace.
  • Bine, hai.

Trei băieţi s-au postat în faţa noastră. Erau murdari şi se schimonoseau cu mâinile prin buzunare.

  • Ia stai, băi, şmechere. Ce faci, mă?

Unul din băieţi  îl împingea pe Florin. Mi-am adunat tot curajul şi am început discuţia pe acelaşi nivel cu al lor.

– Daaa, tu ce zici că faci bă, de ce-l împingi pe ăsta? Eşti şmecher?

  • Cine-i mă asta?

Şi iar îl împinge pe Florin. După care scuipă într-o parte.

  • Vorbeşte mă cu mine dacă eşti şmecher. Ce vrei ? Bani? Hai să ne înţelegem. Nu avem bani. Aşa că,  vă pup, hai pa.

Îl apuc pe Florin de-o mână şi-l trag după mine spre sala de bilete.

  • Auzi blondo, stai aşaaaa, stai aşa că nu scapi tu uşor. Bă nene, da de unde dracu te cunosc?
  • Până se termină filmul, te las să te gândeşti. Când ies, peste două ore, îmi spui, uite stai  aici să mă găseşti mai uşor. Da? Hai te pup, pa.
  • Bă, blondo, da eşti dată dracu, auzi? Ai tupeu frate.
  • Bă brunetule, da am  tupeu frate…
  • Gata, ştiu de unde te cunosc. De la chioşc. Eşti prietena lui Lili. Mamă ce-mi place de tine, să mor io, băi eşti mişto cum te iei cu noi în gură. Da, ce dracu cu pişăciosul ăsta ieşi?
  • Da mă, cu ăsta, da ăsta ce are? Ce vrei frate, alt pişăcios n-am găsit.

Se apropie de urechea mea şi-mi zice:

  • Dacă nu se poartă cu tine ca cu o regină, să-mi zici. Da? Ai Auzit? Îl bat de se cacă pe el.
  • Frate, până acu, până în acest moment, ăsta s-a purtat cu mine ca cu o regină.

Mă  distra să vorbesc aşa cu ei. Eram în lumea mea. Dacă nu puteam înjura, aici printre golani fără bune maniere, simţeam cum aş putea guverna prostia. Tot timpul am privit acest aspect ca pe o delectare.

Florin nu a scos un cuvânt timp de zece minute. Filmul începuse şi eu continuam să mă gândesc cum să fac să plec din Călăraşi. Mama nu o să mă accepte acasă fără loc de muncă. Trebuie să-mi termin liceul. Încă trei ani în fabrică.

  • Elena, ce ţi-a zis ăla la ureche?
  • Dacă nu mă respecţi, te bate.
  • Oricum o să mă bată. Când o să ieşim de la film.
  • Când o să ieşim de la film, ce?
  • Mă bate.
  • De ce să te bată? Eşti cu mine.

Doamne, ce-am spus! Ies cu un băiat şi eu, îl protejez. Doamne! Râdeam pe ascuns.

  • Tocmai de-aia o să mă bată, din cauza ta.
  • Stai mă calm, ce ai? Nu te bate nimeni. Vrei să plecăm acum? Hai. Mai e o oră de film. Ăştia au plecat, se vor întoarce să te bată când filmul se termină.
  • Hai să mergem acasă Elena.
  • Hai Florine.

Aşa cum am prevăzut, băieţii nu erau la ieşire.

  • De unde ai ştiut că nu sunt aici?
  • Ştiu eu.

Doar nu era să-i spun că am fost şcolită  în şatră. Fără cei din şatră mi-ar fi fost mai greu.

Tot drumul, Florin privea în spate. Nu-i puteam ţine pasul. A fost o mare ruşine pentru el, toată tactica de a mă cuceri, s-a făcut praf. Îmi era milă de el.  Vreo cinci zile nu l-am mai văzut. Am rămas doar a ne saluta. Oricum regret ziua pierdută cu el. Era ziua mea de linişte, dar poate că Florin a învăţat ceva din acea zi.

Ajunsesem la un grad de repulsie faţă de fabrică, încât mi se făcea rău când intram în secţie dimineaţa. Tovarăşa şefă, din fabrica mare, era tot timpul încruntată şi bănuitoare de ceva. Pentru mine nu a găsit maşină de sulfilat. Nu o avea disponibilă şi nici nevoie de încă una. Mă punea la călcat. Mesele erau foarte înalte. Masa de călcat ajungea în dreptul sânilor. Călcam doar cu aburi, asta era regula. Aburii îmi veneau în faţă, în ochi, în nas. Respiram aburi. Nu rezistam, din cauza căldurii era să leşin de câteva ori. Făceam pauze dese din pricina răului. Odată, m-a trimis la asistenta fabricii, şi ea la fel de supărată şi nervoasă de parcă erau surori.

  • Spune fată ce ai?
  • Păi…mi-e rău, îmi vine să leşin.
  • Când, adică?
  • Adică, îmi vine să leşin, de exemplu acum cinci minute, în fabrică…
  • Îţi vine să leşini adică, înainte sau după masă?
  • Dimineaţa când ajung aici..
  • Ai prieten?
  • Da.
  • Eşti gravidă, fată eşti gravidă. Veniţi toate aşa. Lasă că vă cunosc eu. Ia spune cum te cheamă?
  • Bună ziua.

Am plecat nervoasă  pe prostia fără  margini a acestei asistente. Am lăsat-o în cabinet, vorbind de una singură. Nu m-am dus în secţie. Am fugit, plângând, la tovarăşul Şişu.

  • Bună ziua tovarăşul maistru.
  • A, Elena, să trăieşti fata mea! Ce-i cu tine? Plângi?
  • Da…plâng
  • Hai, hai, liniştestete şi spune-mi ce s-a întâmplat.
  • Mi s-a făcut rău pe secţie.
  • Cum ? Elena, ai mâncat ceva?
  • Da, am mâncat.
  • Păi? Şi atunci de ce să-ţi vină rău? Cum te doare?
  • Nu mă doare nimic. Mi-e rău, îmi vine să leşin.
  • Hai la doctor Elena, dar se poate, să stai aşa, vai…
  • Nu merg nicăieri.
  • Nu spune aşa, trebuie să mergem, nu fi căpoasă, nu trebuie să plângi pentru asta, dar se poate măi Elena?
  • Am fost la asistentă şi a zis că sunt gravidă pentru că am prieten. Nici măcar nu am. Am minţit..nu ştiu de ce am minţit.
  • Şi pentru atâta lucru plângi?
  • Da. Ce? Nu –i de ajuns?
  • Eşti prostuţă, Elena. Aşa sunt femeile, mai rele.
  • Eu nu sunt rea.
  • Tu nu eşti rea, sigur că nu.
  • Tovarăşul Şişu, vreau să vă spun că nu mă acomodez aici. Nu pot şi pace. Plâng întruna. Plec acasă.
  • Vai de mine, cum poţi să spui asta?

Devine serios, se ridică şi vine spre mine, îmi ridică faţa din pământ şi mă face să mă uit în ochii lui.

  • Fii atentă fată dragă, mama ta ti-a dat viaţă, te-a crescut, te-a educat. E timpul să o ajuţi. Dacă pleci de la fabrică o faci de râs. Ai înţeles?
  • Da. Am înţeles ce e de înţeles, dar pe mine de ce nu mă întreabă nimeni ce fac? Cum mă simt? Ce vreau? Unde mă duc? Dacă sunt fericită ori tristă, pe cine interesează ? Pe nimeni tovarăşul Şişu. Nu mai vreau să trăiesc aşa. Nu vreau să am carte de muncă. Nu vreau să leşin în fiecare zi.
  • Ce vrei să ajungi? O panaramă?
  • Poftim?
  • Nu e bine cum gândeşti. O faci pe mama ta de ruşine. Stai aici la confecţii că e foarte bine, ai un salariu, mâine poimâine găseşti şi tu un băiat, te măriţi, faci un copilaş. Trece vremea iute. Pai! Ce înseamnă asta? Cine ţi-a băgat în cap prostii?
  • Of, Doamne…chiar eu, eu mi-am băgat în cap prostii de genul: vreau să termin şcoala, vreau să am timp să scriu, să pictez, să fac poze, să fac o facultate, şi să fiu avocat. Asta îmi doresc.
  • De ce avocat?
  • Vreau să îl judec pe omul pentru care tata a murit. Să-l judec pentru banii pe care trebuia sa-i dea mamei, să mă crească, să fac şcoală, pentru că dacă mama avea bani, nu făceam şcoala profesională la Focşani, prin urmare nici aici nu lucram.
  • Da, e-adevărat, poate că ajungeai om mare.
  • Vedeţi, vedeţi, recunoaşteţi că acum sunt un nimic…nu sunt mai deosebită faţă de un om obişnuit.
  • De ce vrei să fi deosebită? Adică, vrei să faci altceva mai diferit ca să atragi atenţia asupra ta, Elena?
  • Da. E un păcat asta? E un păcat să fi deosebit?
  • Nu. E cam greu. Lumea va spune că nu eşti normală.
  • Depinde de ceea ce faci.

Ajunsesem la capătul răbdării. Într-o bună zi m-am urcat în tren şi-am plecat casa. Mama era cu Mariana  în  sufragerie.

  • Sărut mâna, mamă. Salut Mariana.
  • Ce-i cu tine acasă?
  • Mamă, am plecat de la fabrică. Am venit acasă.
  • Adică de ce?
  • Nu-mi place mamă, înţelege…
  • Acum te întorci la gară şi pleci .
  • Ba nu.

Mă apucă  de umăr şi mă trage spre uşă.

  • Ce faci mamă, mă dai afară?
  • Da, te trimit la muncă. Nu ai făcut o şcoală degeaba.
  • Aia a fost şcoală? Înţelege că nu mă întorc la fabrică, mai bine mor.
  • Ete na, ce să zic.
  • Chiar mă dai afară?
  • Lasă prostiile şi pleacă, ce înseamnă asta, ia uite la ea…

Deschide uşa şi mă împinge  afară. Era lucru hotărât să-i urmez convingerea. M-am întors la Călăraşi goală de voinţă  şi plină de ură.  Îmi uram viaţa. Mă oprisem din plâns. Pornirile mele era către a nu trăi. Dată afară de mama, lumea mea se colora în negru. Ideile porneau către sinucidere. În cap circulau întrebări ce să fac? Unde să mă duc? De ce nu mă crede nimeni? Ce mă fac?Răspunsurile veneau mecanic şi erau de genul nimeni nu mă crede, nimeni nu mă aprobă, nimeni nu mă vrea, nimeni nu mă iubeşte. Atunci am decis:  Mă omor. Lumea nu-mi va simţi lipsa. Toţi se vor bucura. Am aşteptat ca fetele să plece la fabrică. Am luat un cuţit şi-mi priveam mâinile, căutam o venă mai mare. Am auzit că dacă îţi tai venele în apă te doare mai puţin. Nu am găsit o oală să-mi încape mâna până la vena pe care eram hotărâtă să o tai.  M-am dus în spatele casei pentru ca sângele să se scurgă în pământ. Am aşezat mâna stângă pe picior şi cu drepata învârteam cuţitul. Cum să-l bag? Aşa cu vârful ori aşa în lungime? Am înfipt vârful cuţitului în piele şi am tras repede adânc în jur de doi centimetri. Aşteptam să curgă sângele dar abia se observa un firicel. Reuşisem să mă zgârâi. Cred că trebuie mai adânc…să pun cuţitul aşa pe lungime, apăs pe piele până simt osul. Am aşezat cuţitul pe urma fină de dinainte şi aşteptam să prind curajul de a face ultimul gest. Secundele treceau, curajul dispărea. Am lăsat-o baltă.  Mă gândeam la o soluţie. Cum să mor… să nu simt durere? Voi pleca de-acasă şi voi merge aşa …poate se întâmplă ceva, poate că o maşină mă va lovi.

Nu vedeam lumea.. Speram ca atunci când trec strada să circule multe maşini. În centru era aglomerat. Mergeam încet, dreaptă, priveam doar în faţa şi foarte departe. Lacrimile curgeau fără să vreau, nu doream să plâng de frica morţii. Toate maşinile m-au ocolit.  Am ajuns la marginea oraşului lângă grădina zoologică. Mi-am adus aminte că prin jur trebuie să fie un parc şi o apă.  L-am găsit repede. Parcul era gol. M-am aşezat pe bancă, aproape de apă, mi-am sprijinit bărbia de genunchi şi-am  rămas aşa negândind la nimic nu ştiu câtă vreme.

  • Bună ! Ce faci? Îmi dai voie să stau cu tine?

Cineva vorbea. Cu coada ochiului vedeam o umbră. Întorc puţin capul şi văd un băiat. Îmi vorbea. Am voce? Încă trăiesc? Ce  e ăsta de vorbeşte cu mine? E oare înger? E blond, ar putea fi. Îmi zâmbeşte.

  • Îmi dai voie să stau cu tine?
  • Da.
  • Ce faci?
  • Nimic. Vreau să şterg  un vis.
  • Ce vis?

Îngerul îmi apucă mâna în mâna lui, îi  simt căldura. Îmi căuta ochii. Mi-am aşezat fruntea pe genunchi.

  • Acela de-a privi viaţa din viaţă. Vreau să o privesc din spatele luminii, lumina să vină din şir de lumânări.
  • Priveşte viaţa acum, aici cu mine.
  • Nu e viaţă asta, aici cu tine sunt doar ziceri.
  • Cum te cheamă?
  • Elena.
  • Te cunosc Elena.
  • Ştiu. Eşti înger.
  • Te-am urmărit chiar de când ai ieşit pe poartă. Am mers tot timpul după tine. O maşină era să te lovească. Mi-am  dat seama că vrei să te omori.  De ce faci asta?
  • Şi eu m-am întrebat. Te întreb invers: de ce să nu fac asta?
  • Ai un singur motiv, anume viaţa.
  • Nu e motivul meu. Viaţa e doar un ciob, continuă să se înfigă în mine încât respiraţia abia se simte.
  • Vreau să trăieşti Elena. Promit că voi avea grijă de tine.
  • Vreau să mor. Promite că doar vei privi.
  • La ce?
  • La asta.

Mă  ridic şi merg.  Din parc trebuia sa cobor trei trepte, era un fel de scară ce ducea în apă.  Cobor o treaptă şi privesc în faţă. Nu simt nimic şi e tăcere. Pe celelalte două  le-am coborât fără oprire până am simţit piciorul cum se udă. Am continuat să intru până la genunchi. În cap o întrebare: sunt şerpi aici? Mi-e frică de şerpi, de moarte nu? Am întors capul  în spatele meu. Îngerul mă privea de sus. Fără să-i  vorbesc am hotărât să ies din apă. Mi-a întins mâna şi m-a condus la bancă. Tăceam. Am aşezat capul pe umărul lui… m-am întors în viaţă  hotărâtă să o înving.

  • Elena, te conduc acasă.
  • Da.
  • Să mănânci. De câte zile nu ai mâncat?
  • Nu ştiu, de multe.
  • Acum îţi este foame Elena.  Voi veghea mereu la tine.
  • Eşti îngerul meu?
  • Nimic nu e sigur. Sunt ce vrei tu să fiu.

Mi-a deschis poarta să intru. Nu minţea, spunea adevărul pentru că  la sigur s-a îndreptat către casa unde locuiam. M-a pupat pe frunte şi a plecat. Am intrat în curte alt om, simţeam puţină fericire şi-mi era foame. Am căutat cuţitul, l-am spălat, am făcut curat şi de mâncare.

Începea să-mi fie ruşine de ceea ce făcusem. Cu cât ruşinea creştea cu atăt mai mult creştea în mine dorinţa de viaţă, de succes.

În fiecare zi îl căutam pe stradă. De atunci nu l-am mai văzut. Nu-l voi uita niciodată. El este ceea ce vreau să fie. Vreau înger să fie şi promit cerului că atunci când voi simţi că viaţa mă înşeală, voi privi înainte, dar nu  să-mi iau viaţa ci să mă lupt cu ea. Îmi voi privi îngerul în suflet cu suflet.

–––––––––––––––––––––––––––––––––-

M-am obişnuit cu munca la fabrică şi-am acceptat realitatea. În 15 decembrie ne-a dat drumul acasă, până după anul nou eram trecute în concediu de odihnă. Cu mama nu vorbeam. Nu puteam întoarce privirea către ea. Nu mai simţeam nimic. M-am împrietenit cu câţiva băieţi, vecini cu mine. Florin stătea la etajul trei şi-i plăcea să vorbească mult. Covrig era tăcut şi avea tendinţa de a mă proteja arătându-mi băieţii răi. Locuia la o distanţă de două blocuri . Ionuţ, vecinul de la scara B, nu avea nimic ieşit din comun. Povestea frumos şi îi plăcea să danseze. Seara ne plimbam toţi patru prin oraş. Mama continua să mă certe din acest motiv.

  • Unde mergi tu cu trei băieţi? Fată serioasă eşti?
  • Au fost trei băieţi, acum sunt patru şi cu mine, egal cu cinci. Suntem prieteni.
  • Tu eşti singura fată, nu ai ce căuta cu ei.
  • Şi ce vrei să fac? Să mă uit la tine?
  • Nu eşti fată să umbli cu golanii prin oraş.
  • Golanii ăia sunt prietenii mei.
  • Nu ai ce căuta cu ei.
  • Ba da. Voi pleca.
  • O fată nu ai găsit?
  • Nu.
  • Stai acasă.
  • Nu. Nu. Nu. Să mă laşi în pace. De-acum voi face doar ce poftesc. Terminat.
  • Vezi că te bat cât eşti tu de mare.
  • Scuteşte-mă.

Am plecat iar mama, ca de obicei am lăsat-o vorbind de una singură. Băieţii mă aşteptau afară. Seară de seară erau aceleaşi discuţii, reproşuri şi evident nu ajungeam la nici o înţelegere. Nu vroiam să mai fac nimic din ce-şi dorea mama. Alături de băieţi mă simţeam liberă şi fericită. Eram protejata lor.

Într-o zi, la prânz, mâncam şi ascultam la radio ceva ştiri. Deodată cuvintele nu aveau sens, ce auzeam nu era conform realităţii. Am dat sonorul mai tare: Ceauşescu nu mai e…a căzut Ceauşescu, Români….liberi…în Bucureşti toţi oamenii sunt pe stradă…România liberă, dragi cetăţeni…

M-am ridicat de la masă şi mă uitam pe geam. Ce dracu! O bucurie îmi umplea fiinţa, unde să mă duc? La Florin. Nu puteam, el era la Combinat, se întorcea abia la trei. Ionuţ? La fel.Doamne ce mă fac? Nu pot să stau în casă.

Băieţii au ajuns acasă mai devreme. Ne-am adunat cu toţi şi-am plecat fericiţi în oraş. Oamenii păreau  ameţiţi. Figurile lor râdeau dar în acelaşi timp căutau ceva, păreau  extrem de  bănuitori şi agitaţi.  La primărie era o mare de oameni. Mulţi fluierau. Din clădire se aruncau tablouri cu Ceauşescu, dosare, cărţi, steaguri, şi  scaune. Când au golit birourile au trecut la spart geamuri. Nu am înţeles nimic din ziua aceea. A fost o zăpăceală generală, o tensiune, am fluierat şi am vorbit tare pe stradă fără frica miliţianului că ne va opri să ceară buletinul şi să ne scrie în caiet.

Au urmat zile speciale pentru mine. 21, 22, 23, 24, 25 decembrie 1989, zile în care am învăţat să recunosc un tanc şi sunetul mitralierei.

Pe 28 decembrie, am fost cu mama la magazinul Universal şi am cumpărat un televizor şi un covor, bun pentru sufragerie. Le-am luat direct din maşina care aducea marfă pentru că oamenii se îmbulzeau acolo, afară. Am plătit la şofer cumpărăturile. Norocul meu a fost că băieţii, adică golanii cu care ieşeam seara în oraş,  m-au ajutat la cărat. Sufrageria semăna a casă, aveam covor, televizor şi pat.  (va urma…)

Continuarea o veti putea citi pe siteul Bibliotecii de proză http://bibliotecacititordeproza.falezedepiatra.net/

artist Diana Popovici, foto 1: Crime, foto 2: Coffee, foto 3: Dan, foto 4: Miru 1, foto 5: Miru 2, foto 6: Ocean, foto 7: Rinnahc, foto 8 :Yayablue

autor Dorina Sisu Popa, administrator al Bibliotecii de proză


Comentariile sunt închise pentru Dincolo de viaţă ( continuarea romanului Șapte ani)

Se luminează…

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Un bob zăbavă…

Zâmbetul tău are gust de pâine dospită şi e tivit cu vorbe ştiute de la bunica, rostite adesea în gând:

Se luminează, mamă, cărarea ta…

Pleci de lângă fereastră  şi paşii tăi desenează  pe covor chipul tatonării. Iei pachetul de cărţi şi tragi la nimereală una. Printre degetele, uşor depărtate, îţi aruncă  ocheade Samuel, îngerul iubirii universale: îţi oferă inima lui ce pare o stea, proiectată pe un cer incert colorat, un amestec de mov şi roz. Surâzi indulgent, mângâios la gândul că dimineţa mai ai inocenţa casnică de a scoate din pachetul cu patruzeci de cărţi una singură despre semnificaţia căreia citeşti în acea broşură cu titlu solemn Dialog cu îngerii. Întinzi  mâna spre ceaşca de cafea: nu  apuci să sorbi, că  mobilul clipeşte un sms. Te uiţi la ceas: e  prea devreme şi nu ai chef să-l citeşti, împingi periculos telefonul spre marginea mesei. O durere îţi mocneşte pe oase, iţind o lacrimă de ciudă, că primăvara se chinuie să iasă.Te tot moşmondeşti cu gesturi rare pe lângă trup şi gând. Din nou mobilul tremură, în echilibru precar pe marginea mesei.

Un bob zăbavă…

Două mesaje scurte:

You are woman. Hope u come back.

Nu poţi decela limpede mesajul.Îl citeşti pe-al doilea: S’agapo.

– Dar în vacanţă am voie să fac ce vreau, nu-i aşa?

De fiecare dată, înainte de a pleca în tabără, puneai, invariabil aceeaşi întrebare bunicii, chiar dacă răspunsurile erau date întotdeauna cu fereală.

– Mamă, tu mai bine erai băiat! De ce păcatele mele, ţi-oi mai călca eu rochiţele cu volănaşe, de ce oi apreta eu gulere albe de dantelă, dacă tot le smulgi, le mototoleşti sau le ascunzi în buzunar? Nu te mai căţăra ca nebuna pe garduri, că te trimit în pielea goală pe stradă. Ai omorât bunătate de rochiţe! Şi dacă nu te porţi ca o fată, nu mai pleci în nici o tabără…

S’agapo… Plecasei pentru câteva zile la Corfu. Dimineţile,soare blând de început de mai, turişti puţini, nisip curat şi fin. Plaja, la cîteva minute de hotel o luai la pas în zorii cruzi, când culorile se amestecau suav pe luciul intuit al mării Ionice. Te obişnuisei cu detaliile şi fotografiasei casele dimprejur. Moraitika fusese un sat de pescari şi o parte din aşezare mai păstra ceva din vechea imagine; de altfel,chiar lîngă hotel era o casă cu grădină de legume şi pomi fructiferi. De acolo, în fiecare dimineaţă auzeai un cucurigu grec ce înţepa cu ciocul faldurile ferfeniţite ale nopţii.

După plimbarea matinală pe malul mării şi după ce scormoneai depărtările, încercând zadarnic să desparţi culorile, păşind precaut pe marginea misterului, te aşezai vlăguită de exerciţiul matinal pe prosopul întins pe plajă şi închideai ochii. Sub tălpi simţeai sărutul mării ce lenevea în răcoarea dimineţii. Te legăna promiţător.

– Ya_soo! Calimera!

Ţineai ochii închişi,chiar şi atunci când l-ai simţit aproape.Tăceai şi părea oarecum bizar, că nu-ţi era teamă,deşi eraţi singuri pe plaja pustie. Nici măcar nu erai curiosă să-i vezi chipul.

L-ai simţit cum se foia pe nisip, poate intrigat de tăcerea ta stranie.

– Am un vapor.Vrei să  te duc la Laguna albastră?

Tăceai şi numărai cuminte secundele dimineţii şi tot nu te-ndurai să deschizi ochii.

– Te urmăresc din prima zi… Iubeşti marea…

Ai deschis ochii şi, când l-ai rugat din priviri să se bucure de pustietatea din jur, ai simţit pe trupul tău stropit cu nisip pivirea lui verde.Te cerceta atent. Te-ai ridicat şi ţi-ai adus genunchii la bărbie: priveai intrigată conturul bizar al tălpilor ce dormitaseră în nisip, dar continuai să taci.

– Mă cheamă Michalis şi toţi mă ştiu de Mike. Locuiesc, sus, pe munte, în inima pădurii.

Ţi-ai scuturat nisipul de pe tălpi şi l-ai întrebat:

– Ce cauţi aici, Mike?

El ţi-a zâmbit, iar tu l-ai privit curioasă: avea poate cincizeci de ani, un trup atletic, statură potrivită, brunet, sprâncene stufoase şi negre, sub care străluceau ochii de un verde intens.

Privirea ta îl cam incomoda şi parcă nu mai ştia de ce se afla acolo. Şi-a revenit însă  destul de repede şi te-a întrebat din nou, scurt şi apăsat:

– Te duc la Laguna albastră? Sunt liber până la prînz şi am vaporul ancorat în apropiere.

Verdele din privirea lui îţi aducea aminte de un prieten din copilărie, pasionat de jocul Hoţii şi vardiştii. Te-ai ridicat de pe  prosop, ai  tras şortul pe tine şi i-ai spus, fără să-ţi tremure genele, aşa cum te învăţase bunica:

– Du-mă, la Laguna albastră!

Ultimul strop de cafea şi eşti gata să pleci la şedinţa de terapie pe care o urmezi de câteva luni.Te-ai împrietenit cu doctorul şi, ultima oară, când v-aţi văzut, ţi-a spus: ai grijă să porţi ceva verde, timp de o săptămână.

Ţi-ai umplut buzunarele cu pietricele verzi, luate din colecţia adunată de peste tot şi, mai ales, nu ai uitat superbul malahit cu luciri magice.

– De ce trebuie să port verde?

– Ai pertubată chakra Manipura.

– Mă laşi!

– Ca prieten,e de datoria mea să te avertizez. Ascultă şi tu măcar o dată! Ce te costă  să porţi verde o săptămână, apoi vii la mine la cabinet şi facem o curăţire.

– Iar tu te plimbi cu mîinile pe trupul meu şi gata, se rezolvă, nu?

– Da, femeie! Nu eşti vindecată.

Vaporul strivea straturile de apă ce foşneau sacadat.Visasei, mai demult că te aflai la bordul unui vas cu zbaturi, iar când te-ai trezit mai aveai în urechi ritmul cadenţat al palei metalice ce lovise apa şi, chiar dacă  un astfel de vapor nu se mai întâlnea pe nici o mare, amintirea zbaturilor metalice care propulsau ambarcaţiunea rămăsese atât de vie, încât îţi stârnise zâmbetul de acceptare, uşor resemnată, a realităţii.

– De ce zâmbeşti? Am spus ceva ce nu trebuia…?

Tăceai şi îl priveai pe necunoscutul ce-ţi oferea Laguna albastră, deşi te străduiai să rămâi pe insula realităţii.Scormoneai nuanţele de albastru ale Mării Ionice, munţii ce desenau la orizont forme stranii sub forma unor chipuri uriaşe cu ochii goliţi de întrebări, asemănători hăurilor ce se intuiau sub straturile de ape ce se mişcau, se apropiau şi se risipeau care-ncotro sub privirile tale răsfrânte.

Simţeai verdele intens al privirii lui şi, mai ales, cum creştea şi te învăluia dorinţa lui. Prizonieră în arşiţa soarelui ce începuse să ardă, erai cuprinsă de o stare similară cu beţia.

– Vrei vin grecesc? Bem un pahar şi, când ajungem la Lagună, pregătesc frigărui.

Ai  întins mâna spre paharul de vin şi degetele voastre s-au atins o fracţiune de secundă.

– Ef_hari_sto!

El a râs şi a repetat pronunţia corectă şi glasul lui a modelat ferm:

– Para_kalo!

– Cum se spune la voi ” noroc”?

Era atât de aproape, încât verdele copt din privirea lui ţi-a produs ameţeală. Ai auzit totuşi limpede cum, uşor amuzat, a rostit pe-ndelete.

– Stin_iyia-sou!

-urmează-


artist Ebrahim Fleep

autor Catia Maxim

2007, romanul „Încă un pas”, editura Echinox, Cluj (Debut)

2008, povestiri „Clipe salvate”, editura Nicol, Bucureşti

2009 (luna mai), romanul „Ghici pe cine iubesc eu?”, editura SemnE, Bucureşti

http://catiamaxim.wordpress.com

www.catiamaxim.ro

Comentariile sunt închise pentru Se luminează…

Poezia lui Cezar Ivanescu

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

CEZAR IVĂNESCU – “MOARTEAMĂNĂSTAREŢĂ”

Motto:
“! Ce târzie-i, Doamnă Moarte, creatura
ca o bilă ruginită dată de-un nebun de-a dura
ce târziu e, scumpă Doamnă, ce târziu
pentru Tatăl blând pentru Duhul Sfânt şi pentru Fiu
ce târziu e scumpă Doamnă ce târziu
în oraş puteţi pleca: la ora asta
treaz e numai Lucrătorul Sfântului Sicriu”
(Cezar Ivănescu)

În cenaclul şi la rubrica Numele poetului din revista Luceafărul, poetul Cezar Ivănescu a lansat sute de poeţi, printre care mă număr. Cezar Ivănescu era convins de reîncarnare. Acum a venit momentul să afle adevărul.
Am scris despre lirica sa un eseu pe care acum trebuie să-l adaptez, din păcate, la timpul trecut.
Cu certitudine, Cezar Ivănescu a imaginat o operă poetică monumentală – “Muzeonul” său liric -, fiecare volum reprezentând câte un fragment al acestui ansamblu (unul din volume se intitulează chiar “Fragmente de Muzeon”). Poemele cu acelaşi titlu, din cărţi diferite, pot fi grupate în cicluri care să realizeze coloanele de susţinere ale construcţiei: “La Baad”, “Gnoze”, “Doine”, “Jeu d’amour”, “Rod”, “Rosarium”, “Turn”, “Arlechin”, “Sunseri”, “Copil bătrân”, “Copilăria lui Ario Paradis”, “Femeia roşie”, “Sutrele muţeniei” etc. Unitatea stilistică se datorează faptului că poemele şi ciclurile constituie variaţiuni pe aceeaşi temă, încercând s-o epuizeze prin ardoare şi înţelegere. Poemul devine astfel un element, ciclul îl ridică la statură umană, “Muzeonul” îl cosmicizează.
În templu tronează “Moarteamănăstareţă”. “Muzeonul” se identifică spiritual cu cetatea ideală “La Baad”, adică starea poetică în care se realizează transcendenţa mirică a Morţii. În interiorul templului – cetate, Cezar Ivănescu oferă “o reprezentare sacră pe o scenă platonică”: “Baaadul e o cetate / vădită de transparenţa obrazului / nu e tărâmul Învierii / e desăvârşita transcendenţă-a Morţii ”.

*
* *

Ca viziune integrală asupra lumii, poietica lui Cezar Ivănescu izvorăşte din groaza iminenţei Morţii: “…am / simţit astfel că numai / transparenţa acelei groaze / face posibilă putinţa / celor eterne”. Şi cum în faţa Morţii suntem singuri pentru că Dumnezeu este plecat (deus otiotus), poetul încearcă să-i afle rostul, rodul, temeiul, misterul. Efortul poetului este cerebral iar convertirea emoţiei, muzicală (reiterând condiţia aedului elin): “Chiar moartea mea ce mă-ngrozea / O simt acum ca muzica / Muzica-a trupului meu lin / Îmi amintesc de unde vin”. Ca Mara, zeiţa morţii la vechii indieni, Moartea devine o fetişcană seducătoare; acum simbolurile sexuale se contopesc cu cele ale intimităţii, eufemizarea complexului carnal conduce spre cultul purităţii iubirii, simbolizat prin Fecioară, Mamă, Doamnă. Muzicalitatea, în această viziune prin structura antropologică a imaginarului, devine dublul eufeminizat al duratei: “Ca o femeie-nchipuindu-ne-o / fără de moarte / aceasta e Moartea!”
Moartea – conceptul cel mai bogat al imaginarului cezarivănescian – reprezintă însăşi starea primordială a universului. Două lucruri sunt eterne în universul poetului: Moartea şi sufletul. Izvorâtă dintr-o “dormire adâncă”, sinonimă fantasticei “uitări oarbe” eminesciene, Moartea primordială apariţiei fiinţei era virgină, pace veşnică, rai: “căci eu cobor la nunta mea cu mine / când n-aveam suflet iar Regina Morţii / era virgină şi-amândoi ca două flori / sugând esenţa vremii ne bucuram”. Viaţa, trădarea armoniei prime, este înflorire carnală, efemeră şi dureroasă, un veşmânt al sufletului conceput etern.
“Metafora filosofică” (cum o numeşte Costin Tuchilă), subiacentă poeziei lui Cezar Ivănescu, nu poate fi apropiată decât prin cheia mitologiei indiene. Ca în toată gândirea indiană, de la imnurile vedice la variantele yoga, şi în universul poetic cezarivănescian, fiinţa umană este concepută dual, scindată în trup muritor şi suflet etern. Poetul – ascet cultivă detaşarea de trup, de acţiune (karman) şi de dorinţă (karma), înălţarea spre înţelepciune fiind considerată scopul suprem al vieţii: “mi-am făcut trupul ca pânza, / pânza cea de borangic / poate m-or pune pe dânsa / că nu suferă nimic”.
Până la integrarea în armonia Marelui Tot (brahmanirvana), sufletul iniţiatului trece printr-o serie de epurări succesive, prilejuite de ciclul reîncarnărilor (samsara). Moartea devine astfel roditoare şi reprezintă o stare mai apropiată de cea divină întrucât în această situaţie, sufletul despovărat de trup nu mai este supus vanităţilor şi dorinţelor. Mama nu mai este decât intermediarul acestei rodiri din moarte. Adevărata mamă este Mama-Moarte: “Şi e o minciună / că fii sunt născuţi de mame”.
Interesant este modul în care imaginează Cezar Ivănescu aventura sufletului în lumea extincţiei: “! n-am văzut de-aceea rază, / ceruleie-vânăt-cer / care carnea uşurează / şi sufletul tămâiază, / ceruleie-vânăt-cer”. Sufletul eliberat de trup se înalţă prin această incinerare eliberatoare, mioritică, spre Spiriutul Suprem sau Nirvana: “! suflet uns cu aloe / pân’n la tronul tău mai e / deşi-ajuns, deşi ajuns / îmi rămâi tot nepătruns”.
Reîncarnarea se petrece prin mijlocirea sângelui care se materializează primul din concentrarea spiritului ca plâns al singurătăţii Morţii eterne. Fenomenul pare similar cu lamentaţia demiurgului eminescian, din care se nasc geniile, fără aste şi îngeri de pază, care jelesc singurătatea demiurgului din care s-au desprins: “dumnezeule ce este sângele? E cumva / râul de lacrimi al Morţii / din acea singurătate a ei / o altă fiinţă făcută vizibilă?” Când Moartea rodeşte prin mamă, întâi se materializează circuitele sangvine, apoi carnea răsare ca o înflorire canceroasă a sângelui pur. Viaţa e suferinţă însângerată; pierderea sângelui înseamnă apropiere de moarte. “Vreme-şi pierde sângele” este echivalentă apropierii apocalipsei (în mitologia indiană reprezintă încheierea unui ciclu cosmic yuga, după care universul material este distrus prin foc, urmând o nouă cosmogonie.
Spre deosebire de doctrinele indiene care dispreţuiesc total trupul, Cezar Ivănescu îl cântă dureros şi nostalgic în doinele-i de adâncă frumuseţe şi crudă gingăşie pentru că trupul este cel care “moare de tot”: “! nu-ţi plâng, soră, sufletul, / trupul tău mai mult plângu-l, / că, el va muri de tot / veci de veci precum socot”.
Iubirea este, la altă scară, sinonimă rodirii Morţii: “şi în cer va fi aşa,-aa / mândr-o, ca în carnea ta,-aa”. Poetul găseşte admirabile expresii pentru frumuseţea corpului feminin: “în liturgica ta navă / de sfinţia ei bolnavă / ca un alcyon în spumă!”
Volumul DOINA (Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1983) adaugă coloanei cu acelaşi nume a “Muzeonului” noi nuanţe ale dezmierdării în lacrimi a trupului efemer: “drag mi-a fost de tine tare / trup al meu de tot sărac, / de la creştet la picioare / în plânsoare te îmbrac”.
Apoi, sufletul reţinut o clipă de corp “ca un fruct lacom” se reîntoarce în Moartea nemuritoare.
Platonic în esenţă, poetul şi-a transmis învăţăturile discipolilor, prin cenaclurile literare, replică modernă a simpozioanelor din Academia ateniană de acum două mii cinci sute de ani. Ciclul “Către discipol” conţine poeme iniţiatice adresate celor care-i vor continua crezul: “! sufletul nostru-i nemuritor, / iubit discipol, fii-mi ajutor, / poartă-mi pe braţe, pe braţ să-mi porţi, / sufletul trupului meu dintre morţi, / înalţă-mi sufletul meu de tot, / când trupu-mi sângeră şi nu mai pot,”.
“Sutrele muţeniei” sunt şi ele o altă cale de apropiere de cetatea spirituală “La Baad” (“Muzeonul” liric cezarivănescian). Calea este acum inspirată de doctrina chinezească Tao, care propovăduieşte drumul curat în viaţă, purificator: “de fericire Sufletul meu moare / şi bea adevărata viaţă pe cărare…”
În viziunea mitologică proprie poetului sunt preluate şi elemente creştine. Însuşi autorul ne previne că ele aparţin acelui creştinism cosmic de care vorbea Mircea Eliade. El constă mai mult într-o stare de pioşenie, sacrificiu în numele purităţii şi bunătate sufltească brodată pe resimţirea nevoii prezenţei unei divinităţii pulverizate pretutindeni, ca o stare de graţie. Sacrificul, pe filieră mitologică şi creştină, refăcută de fiecare dintre noi, este înnoitor: “! ia-mi, Doamne, iară tot, să nu mai pot lua, / abis de groază dă-mi, sufletu-mi să-Ţi pot da; / crucifică-mă iar, să pot să Te ador, / Cerul meu nesfârşit, neatins de nici un nor!”
În tradiţia românească de comuniune a omului cu natura, identificarea omului cu Isus s-a făcut firesc. Pentru frumuseţea ei, cităm poezia “Doina (Din frunză)” în întregime: “! voi ce mă priviţi la faţă, / îndrăgiţi-mi faţa mea; / mai îngăduiţi-mi faţa, / fiindcă mult va sângera; / mai îngăduiţi-mi faţa, / fiindcă mult va sângera! // ! şi în mânuri şi-n picioare / cuie îmi vor împlânta, / mai îngăduiţi-mi mâna / şi-n ţărână talpa mea, / mai îngăduiţi-mi mâna / şi-n ţărână talpa mea! // ! vă iubesc, dar lângă mine / nimănui n-am spus să stea, / mai îngăduiţi-mi locul, / cât măsoară umbra mea, / mai îngăduiţi-mi locul, / cât măsoară umbra mea! // ! bate vânt în pomul care / lemn de cruce îmi va da, / mai îngăduie-l săcure, / cât îi tremură frunza, / mai îngăduie-l săcure, / cât îi tremură frunza!”

*
* *

Specificul poeziei lui Cezar Ivănescu rezidă în originalitatea gândirii şi a stilului, tehnica desăvârşită şi muzicalitatea impecabilă. Mitologia proprie poetului, cu parfumul ei subtil de elemete autohtone şi indiene, precum şi aspectele stilistice rafinate au fost analizate pertinent de criticul Costin Tuchilă în CETĂŢILE POEZIEI (Ed. Cartea Românească, 1983).
Cât priveşte originalitatea viziunii poetice, construită pe o masivă cultură, este surpinzător faptul că exegeţii nu au remarcat până acum arhitectura specifică “Muzeonului”, cu înaltele sale coloane lirice, constituite din ciclurile tematice enumerate la începutul expunerii.
Ca traducător al lui Mircea Eliade, împreună cu regretata Maria Ivănescu (DE LA ZALMOXIS LA GENGHIS-HAN) şi nu numai, poetul s-a dovedit un profund cunoscător al mitologiei autohtone. Cantilena reprezintă o chintesenţă de rituri şi mituri susţinând aserţiunea întemeierii regatului Morţii printr-o vânătoare rituală, iar în Mătrăguna regăsim, pe lângă invocarea acestei plante pentru aprinderea dragostei şi tema plantării bradului (tăiat dimineaţa, pe rouă), pe mormântul unui tânăr necăsătorit.
Simbolistica indiană e grefată de poet pe legănarea doinelor: prinţul dorinţei, Kama – “roşul plug” – ară carnea îndrăgostiţilor; iubita este elixirul nemuririi, prana ori soma yoghinilor; sufletul e veşnic iar trupul veştmânt efemer, care, prin asceză, înţelepciune şi evoluţie spirituală se îndreaptă, cuprins de un “nesaţ de veşnicie”, spre integrarea în Marele Tot.
Moartea este concepută de poet prin împletirea conceptelor de “moarte anterioară” şi “moarte posterioară” unei reîncarnări, noţiuni definite în doctrina SAMKHYA-KARIKA. Să mai enumerăm şi alte elemente de gândire indiană grefate funcţional în lirica cezarivănesciană: imaginea lotusului sacru ca simbol al înţelepciunii; conceperea iubirii în stilul vechii ştiinţe erotice Maithuna etc.
Originală este lamentaţia poetului după trupul pieritor cât şi descrierea periplului sufletului prin Moarte. Dacă Eminescu visa himera “frumoasei fără corp”, Cezar Ivănescu deplânge corpul (odată frumos) abandonat de suflet. Aventurile imaginaţiei sale în tărâmul celălalt ne fac să nu mai putem afirma că Bacovia a fost singurul scriitor român care a coborât în infern. Cezar Ivănescu, fascinat de Bacovia i-a dedicat autorului “Plumb” -ului o piesă de teatru. Atingem astfel un capitol neabordat de critică, teatrul cezarivănescian. Piesele din volumul LA BAAD (Ed. Cartea Românească, 1979), prin onirismul viziunilor, textura suprarealistă, împletite cu referiri la existenţa noastră tragică ne conduc spre teatrul existenţialist.
Volumul amintit, care cuprinde şi versuri libere, reprezintă un experiment de scriitură directă, nemetaforizată.
În concluzie poezia lui Cezar Ivănescu, ca şi omul de altfel, au impresionat şi fascinează în continuare sub toate aspectele.
Paradoxal, concepţia sa transmisă liric, apare primitivă şi modernă totodată. Primitivă, prin aspectele mitologice, modernă prin actualitatea pildelor reliefate. Nici credinţa religioasă a poetului nu corespunde semnificaţiei curente a cuvântului. Religiozitatea sa este o stare sacră fără a fi legată de o religie anume, un creştinism cosmic, o sfinţenie păgână mai puternică decât a unei religii consacrate. Poezia sa vine din adâncurile fiinţei, din esenţa ei neschimbătoare.
Cezar Ivănescu este un solitar ca atitudine şi expresie. Viziunea sa asupra lumii tinde să devină integrală. Fiecare poem, fiecare ciclu, colaborează la edificarea “Muzeonului” liric. Cred că în această mare încercare, Cezar Ivănescu a avut drept model tentativa eminesciană de a crea un univers în semicer “având ca orizont naşterea şi moartea lumii, între care se întinde arcul istoriei universale” (George Călinescu), în care să regăsim istoria naţională. Nu istoria universală este arcul de boltă al lirici cezarivănesciene ci drama fiinţei. Conceput cu trup muritor şi suflet nemuritor, omul este supus avatariilor veşnice.
În încheiere, cel mai potrivit este să-l cităm pe autorul Muzeonului: “Salvatorul care mă cred a fi nu e cel care se opune morţii (pe altă cale decât a cărnii) ci care încearcă stăpânirea morţii prin continua acceptare a ei (alta decât prin simţuri) adică sugerea morţii (pe altă cale decât a cărnii care nu poate rezista la tentaţia de-a urma ea însăşi legile morţii)!”
Profund şi original, netulburat de nimicuri cotidiene, Cezar Ivănescu şi-a construit răbdător şi detaşat fascinantul său univers liric. Critica literară nu l-a cercetat îndeajuns.

autor Lucian Gruia, redactor secțiunea „Critică” la revista Faleze de piatră


Comentariile sunt închise pentru Poezia lui Cezar Ivanescu

Rodian Drăgoi – Imaginarul soldificat

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Rodian Drăgoi – IMAGINARUL SOLIDIFICAT

Poemele de trecere /1/ ale lui Rodian Drăgoi cuprind trei etape ale devenirii sale poetice:
1). Un copil speriat şi flămând – reprezentând o selecţie din volumul cu care putea debuta la 16 ani, la propunerea lui Zaharia Stancu (pe atunci preşedinte al Uniunii Scriitorilor);
2). Între viaţă şi moarte – grupaj de poezii scrise în anul 1986 şi care, datorită tristeţii grave exprimate nu au fost publicate de revistele literare ale epocii comuniste şi
3). Poeme de trecere – versuri actuale, scrise în anul 2004.
Datorită faptului că volumul cuprinde poezii selectate din manuscrisul cu care trebuia să debuteze acum 40 de ani, poetul consideră că redebutează editorial. Aş zice că, e mai degrabă o întoarcere în timp, care, ca în scenariile ştiinţifico-fantastice, modifică atât prezentul cât şi viitorul poetului.
De ce spun asta? Pentru că, din cărţile pe care le-a publicat până acum, adică: grupajul O tulbure ninsoare din Caietul debutanţilor 1979 (Ed. Albatros, Bucureşti, 1981) şi volumele individuale: Către iarnă (Ed. Albatros, Bucureşti, 1984) urmat de Fotografia absenţei mele (Ed. Amurg sentimental, Bucureşti, 2001), Rodian Drăgoi şi-a câştigat renumele de poet în stil clasic (uzitând o scriitură cu ritm şi rimă specifice). L-am caracterizat, pentru această etapă, ca pe un “poet al zăpezii” /2/; în universul său liric, imaginat ca o grădină-sat, zăpada jucând rolul luminii. Zăpada sa “fotonică” nu mumai că acoperă lucrurile şi fiinţele, dar şi pătrunde în interiorul lor, în case, mirese, suflete, pământ, oasele morţilor etc.
Surprinzător, în toate etapele Poemelor de trecere versul este alb/liber, ceea ce ne arată un alt Rodian Drăgoi şi putem vorbi cu adevărat de un nou debut editorial, complementar celui cunoscut. Alăturarea poemelor scrise la diferite intervale de timp relevă o surprinzătoare unitate a trăirii lirice. Caracteristica principală a Poemelor de trecere, în toate secţiunile, mi se pare a fi instituirea unui imaginar solidificat.
Întunericul e “ud”, “banchize de întuneric / sparg tâmplele luminii”; tăcerea poate fi “măturată”; cuvintele “muşcă”, “se topesc”, sunt “de ceară”; vântul “trage câmpia spre marginea iernii”; “câinele / rupe lanţul tăcerii” şi “muşcă din somn”; “norii se rostogolesc / prin albia cerului”; etc.
Până şi stările sufleteşti se materializează: singurătatea roade “ca un bocanc de soldat”; amintirea pluteşte “precum un cadavru pe lac”; sângele solidificat poate fi “ţinut în braţe”; spaima s-a personificat: “deodată / hainele au început să-mi fugă din cuier / purtate de strigăte”; dragostea devine o barcă de legănat sau un prosop în care poţi să-ţi înfăşori iubita; iar “dinspre cimitir / vine o femeie îndoliată / ţinând strâns în braţe / amintirea unui copil”.
Singurătatea doare fizic: “În duminicile ploioase / singurătatea are cel mai mare efect / asupra bătrânilor singuri // le stoarce lacrimi, îi loveşte / cu capul de pereţi, îi urcă / în ştreang”.
Suferinţa provocată de moartea mamei, aduce îngheţarea lacrimilor: “Sunt tare supărat: /din tot ce mi-a trimis / mama / la mine nu a ajuns / decât coletul acesta / cu lacrimi”; “De când Iisus / a fost crucificat / mama mea Maria / umblă printr-o lacrimă / bătută în cuie”.
Moartea devine un personaj real, solidificat, aplatisat, dormind sub preşul fiecărei case.”De o săptămână Ioana / e foarte bolnavă. nu mai / coboară din pat. tuşeşte, transpiră / şi nu ştie nimic despre mirosul / care a pătruns pe sub uşă / şi acum, fără grabă îi ronţăie / papucii, perdelele // întors de la farmacie / cu buzunarele doldora de medicamente / intru în casă încet, încet / să nu trezesc moartea ghemuită / sub preşul de la intrare”.
Şi iată Testamentul liric al poetului ( de altfel foarte realist): “Când voi muri / vă voi lăsa / acest trandafir / care vă va povesti / viaţa mea / niciodată înmiresmată”.

*
* *
Poemele de trecere ale lui Rodian Drăgoi creează un univers solidificat. Obiectele şi stările sufleteşti devin dure, lovesc, zgârie, muşcă, rănesc, dărâmă ziduri: “banchize de întuneric / sparg tâmplele luminii”, “luna te sfârtecase cu coarnele ei”, “în timp ce jupuiam fiecare lucru de amintiri / am observat că tu aveai faţa / zgâriată de cioburile vremii”, “o amintire ciudată / i-a sfâşiat tâmpla”, “ultimele tale cuvinte / de dragoste au căzut / ca o ploaie fierbinte // şi au dărâmat zidurile / celui mai apropiat abator” şi exemplele ar putea continua.
Prin acest procedeu, metaforele devin memorabile şi dau o senzaţie fizică.
-2-
Indiferent cărei etape îi aparţin, Poemele de trecere sunt mici alegorii ale singurătăţii, tristeţii şi iminenţei sfârşitului.
Cum putem însera în lirica lui Rodian Drăgoi poeziile clasice (cu ritm şi rimă) cu care ne-a obişnuit? Spuneam că în aceste cărţi el se dovedeşte un poet al zăpezii, iar zăpada reprezintă o cristalizare a apei. Pătura pufoasă de zăpadă este alcătuită dintr-o pulbere de cristale de gheţă. Dar dacă substanţializând imaterialul, acesta se trnsformă într-o materie densă, cu gheaţa şi zăpada se întâmplă altceva. Aceste elemente sunt mai uşoare decât apa din care provin. Astfel, ca poet al zăpezii, Rodian Drăgoi rămâne un poet diafan, pe când, ca poet al imaginarului solidificat autorul devine aspru, zgrumţuros şi dur. Cele două feţe ale sale sunt complementare prin aceeaşi solidificare a imaginarului. Caracteristicile comune ale celor două feţe ale lirismului poetului constă în: semnificaţia de prabolă indusă textelor, imaginile în alb – negru, simplitatea profundă şi concentrarea expresiei. Iată aceste caracteristici exprimate în poezia de pe postcoperta cărţii: “Aici la mine în cartierul Berceni / e duminică // plouă şi sunt singur precum un pantof / abandonat în mocirlă // vecinul meu de la etajul opt / e tot singur // până acum s-a spânzurat / de trei ori dar nu a murit / nici o dată”.
În final, să încercăm câteva reflecţii filosofice pe marginea imaginarului solidificat. Desigur, Rodian Drăgoi nu este un filosof, dar imaginile acestea păstoase, mă duc la următoarea interpretare. În dialogul Fedon, Platon spunea că există o lume superioară, mult mai uşoară, în care :”…ceea ce la noi sunt apa şi marea, pentru folosinţa noastră, acolo este aerul; ce-i aerul la noi este le ei eterul (…). Văzul, auzul, cugetarea şi celelalte sunt, la ei, cu atât mai presus decât ale noastre, cu cât aerul întrece în limpezimea sa apa, cu cât eterul întrece în curăţenie aerul”. Imaginarul solidificat al lui Rodian Drăgoi creează o lume inferioară, în care suntem mai răi decât ar trebui să fim, în care respirăm apă şi umblăm prin pământ, iar moartea aplatisată s-a cuibărit sub preşul de la uşă. Dar în iubire şi-n puritatea zăpezii, păstrăm amintirea acelei lumi luminoase superioare, ascunsă în fiecare dintre noi.

Rodian Drăgoi – POEME DE TRECERE (Ed. Deliana, Bucureşti, 20069
Lucian Gruia – UN POET AL ZĂPEZII (revista Viaţa Românească nr. 3-4/2003)

autor Lucian Gruia, redactor secțiunea „Critică” la revista Faleze de piatră


Comentariile sunt închise pentru Rodian Drăgoi – Imaginarul soldificat

Visul ( fragment)

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

capitolul cinci

Dupã noaptea petrecutã la Mircea, Sãndica abia spre searã s-a îndurat sã-l pãrãseascã şi sã se întoarcã la gazda sa. A fost o noapte şi o zi furtunoase, cu multe reluãri al scenelor de dragoste. Mircea a fost fenomenal, ca şi ea desigur. S-au dãruit unul celuilalt cu toatã dragostea, doi tineri dornici de nebunii. Cine ştie când vor mai putea repeta aceastã întâlnire de vis? De fapt nu se putea repeta niciodată, totul a avut loc într-un context deosebit, când doi necunoscuţi dispuşi să facă dragoste cu orice preţ, s-au întâlnit pe un pat matrimonial confortabil, terenul desfăşurării unor disputate lupte corporale, din care nu a ieşit nimeni învins. Doar fiara flămândă şi sălbatică din ei s-a dezlănţuit pentru a-şi descărca întreaga energie ce mocnea latent în trupurile lor tinere.

Ajunsã acasã, Sãndica încerca sã-şi punã în ordine gândurile asupra la ce dorea de la viaţã. I-a plãcut de Mircea şi a vãzut cã are potenţial. De ce sã nu-l pãstreze pentru mai mult timp? Pe parcursul relaţiei va vedea ce hotărâre are de luat. Viorel era un foc ce-i aprinsese fantezia în sub conştientul său. Nu o lãsa sã trãiascã liniştit. Devenise coşmarul vieţii sale de când l-a vãzut prima datã şi mai ales, când a aflat cã este soţul şefei de fermã. Cu Ramona nu a avut niciun conflict până acum, însã ştiindu-i pe amândoi tineri şi frumoşi, mai ales pe Ramona, care i se pãrea mai atrăgătoare decât ea, cu o fizionomie mai fină, mai graţioasă şi cu un corp de viespe, s-a trezit în ea monstrul invidiei şi al geloziei, ea trebuia sã se mulţumeascã cu ce gãsea şi ce putea la rândul său să ofere acelui ales. Încã nu a întâlnit persoana despre care putea spune cã i-a răscolit sentimente de iubire, să-i dispară pofta de mâncare şi să-i pună inima pe jar, să o facă să se perpelească şi să nu o lase să se odihnească noapte în patul său de ţară.

Acum îi era somn după noaptea şi ziua ce a urmat, destul de zbuciumate. S-a pregătit pentru o nouă săptămână de muncă în sectorul său, mai ales că trebuia ca luni să însămânţeze o grupă de scroafe aflate în perioada optimă montei artificiale, apoi şi-a adus aminte că mai avea pe cap şi un control de la judeţ privind modul cum folosea materialul seminal repartizat, şi implementarea rasei ameliorate a brunei de stepă în şeptelul C.A.P. – ului

A intrat în baie să se răcorească un pic la chiuvetă şi după o toaletă sumară, şi-a scos tot ce avea pe ea, luându-şi doar cămăşuţa scurtă de noapte, ce abia îi acoperea fesele sale tari şi frumos curbate. Nu-i plăcea să doarmă în chilot şi sutien. Se simţea de parcă toată noaptea era strânsă într-un corset. Dorea să-şi simtă întregul corp liber, aşa cum l-a făcut mama natură. Dacă ar fi putut să meargă şi la serviciu fără aceste obiecte de îmbrăcăminte, ar fi fost fenomenal, însă cum era vară şi rochiţele subţiri şi în general transparente, nu putea să apară aşa printre muncitori sau chiar printre săteni, fie bărbaţi, fie femei. Cum ar fi stat sânii săi obraznici fără sutien nu-şi făcea probleme. Erau zvelţi şi frumos ridicaţi cu vârfurile mugurilor împungând în materialul rochiţelor.

Familia la care era găzduită era o familie tânără, puţin mai în vârstă ca ea dar nu cu mult, cinci – şase ani. Nu aveau copii şi acesta era un avantaj, nu se trezea prin camera ei cu vreun copil curios şi nici gazdele nu obişnuiau să-i viziteze camera. Era autonomă din acest punct de vedere. Dacă dorea să mãnânce, îşi gătea ceva la bucătărie şi avea desigur şi acces la frigider. Îl folosea mai ales vara când nu rezistau alimentele gătite mai mult de o zi, două. Carnea nu-i lipsea niciodată, însă prefera să-şi aducă doar cât putea consuma în două trei zile maximum. Ce prisosea, o dăruia gazdelor de aceea nici nu şi-a auzit vorbe că aduce de mâncare de la fermă.

Somnul i-a fost destul de zbuciumat. In vis se vedea mereu în braţele lui Viorel şi nu în cele ale lui Mircea, bărbatul de care abia se despărţise şi care îi alintase cu atâta dragoste şi atâta pricepere întregul său corp, doar cu puţine ore în urmă. Visa că parcă erau într-un lan de grâu prin care florile de mac sălbatec din flora spontană îşi legănau petalele sub mângâierea brizei vântului de dimineaţă. Se tăvăleau prin lan iar florile macilor îi atingeau şi îi gâdilau goliciunea trupului său fierbinte. Viorel repeta mereu cuvinte de dragoste si alint şi o săruta cu buzele sale crăpate de soarele verii, pe obraz. Când a deschis ochii, a rămas complet dezamăgită de faptul că sărutările aspre primite în vis, nu erau de la Viorel, ci de la pisicuţa ce o adoptase cu ceva timp în urmă, să-i ţină de urât şi acum se cerea să fie trimisă afară.

Dimineaţa, fără chef, a pornit pe drumul prăfuit de ţară, spre locul de muncă, destul de departe de locuinţa sa. Trebuia să treacă şi pe la biroul Ramonei, să primească informaţii asupra activităţilor din acea zi şi a următoarelor. Ramona nu a obişnuit niciodată să întârzie la serviciu. Când Săndica a ajuns la birou, aceasta încă nu îşi făcuse prezenţa. Nu s-a impacientat nimeni, cu toate că erau toţi salariaţii fermei obişnuiţi ca la ora şapte să vină la şedinţa de început de săptămâna, să primească sarcinile întregii perioade. Abia când timpul se scurgea şi şefa de fermă nu-şi făcea apariţia, grupul de personal sosit la şedinţă a început să se întrebe ce s-a întâmplat. Săndica, fiind numărul doi ca ierarhie în fermă, a trimis un ţăran la biroul inginerului agronom să afle de la soţul Ramonei de ce încă nu a ajuns. Era cumva bolnavă, sau ce s-a întâmplat de nu a apărut la serviciu. Aseară când a părăsit căminul cultural împreună cu Mircea, cu familia Axinte totul era în regulă, erau încă pe scenă la dans.

Până la aflarea veştilor, Săndica a trimis toţi salariaţii la lucru, informându-i că dacă apar noi dispoziţii faţă de cele de săptămâna trecută, le vor afla în timp. Nu a trecut mult şi a apărut inginerul şef, care a anunţat că Ramona a fost luată cu salvarea şi deja este internată la Spitalul din Mangalia.

Ajunsă acasă după banchet, Ramona a început să se simtă din ce în ce mai rău, culminând cu un început de hemoragie, pornită se presupune în urma efortului depus la dans. Viorel a alergat la primărie şi a dat telefon la salvare, care în mai puţin de jumătate de ora era în faţa căminului cultural. La spital după intervenţia de la urgenţă, i s-a comunicat că a avut o sarcina extra uterină pe care a pierdut-o şi că trebuia să mai stea internată sub control medical câteva zile. Viorel care a însoţit-o cu salvarea la spital, aflând că nu mai este în pericol, şi-a luat la revedere îndreptându-se spre staţia de autobuz, urmând să revină după amiază cu ce era necesar pentru Ramona. Avea obligaţii profesionale ce nu puteau fi amânate.

Inginerul şef i-a trasat lui Săndica obligaţiile de serviciu pentru toată ferma, în perioada imediat următoare, nominalizând-o şef de fermă pe timpul cât Ramona era bolnavă.

Totul a intrat în normal, chiar dacă unii dintre săteni mai făceau comentarii între ei asupra cauzelor îmbolnăvirii subite a şefei de fermă.

Vizita lui Viorel prin fermă nu a trezit nicio bănuială asupra scopului acesteia. Trecând ca din întâmplare prin sectorul unde avea treabă Săndica, i-a solicitat acesteia o întrevedere privată, ferită de ochii persoanelor curioase, stabilind să se întâlnească în biroul Ramonei.

– Bună Viorel. Cum se simte şefa?

– Bine deocamdată.

– Ce s-a întâmplat de fapt?

– Medicii spun ca ar fi fost însărcinată,

având o sarcină extra uterină pe care a pierdut-o.

– Mai bine că s-a întâmplat aşa la început

decât să se complice mai târziu când fătul începea să se dezvolte şi era necesară o intervenţie chirurgicală mai complicată.

– Aici ai dreptate. Sper să-şi revină repede şi

totul să fie ca înainte.

– De ce m-ai invitat aici? Ce trebuia să-mi

comunici aşa de urgent. Ai ceva important de transmis pe linie profesională de la Ramona?

– Nu ea avea ceva de spus, ci eu.

– Ce anume ai de spus tu? Nu te înţeleg.

– Ce a fost cu exuberanţa etalată la banchet

la braţul profesoraşului?

– Care este problema ta Viorel? Ai început

să-mi controlezi viaţa? De când aceasta şi cine îţi arogă acest drept?

– Nu-i vorba să-ţi controlez viaţa. Parcă am

început o discuţie la Constanţa în restaurant şi chiar dacă nu am reuşit să o finalizăm, ai lăsat de înţeles că nu îţi sunt indiferent.

– Viorel, mai importantă pentru tine ar

trebui să fie acum sănătatea soţiei tale, nu discuţia noastră din restaurant. Ce fac eu cu viaţa mea, mă priveşte personal. Nu trebuie să-ţi dau ţie socoteală lângă cine mă simt eu bine şi ce fac în timpul meu liber. Poate sunt atrasă de tine, însă tu ai alte priorităţi acum, nu cum mi-am petrecut eu timpul la banchet.

– Spune-mi aţi plecat împreună? Te-ai culcat

cu el?

– Nu ai văzut că am plecat cu el? Doar nu ne-

am ferit. L-am rugat în faţa tuturor să mă conducă acasă. De restul nu te priveşte pe tine, cum nici pe mine nu mă priveşte dacă faci sex acasă cu Ramona sau nu. După cum este la spital cu sarcina extra uterină se dovedeşte că faceţi. Alţii de ce nu ar avea acest drept?

– De ce o bagi pe Ramona în discuţie?

– Pentru că Ramona va fi mereu în discuţie,

este soţia ta legitimă, nu uita acest lucru foarte important. Profesoraşul cum îi zici tu nu are nicio obligaţie de acest fel, deci poate constitui o partidă mult mai interesantă decât o eventuală aventură cu tine, la care nu m-am gândit serios încă dacă va avea loc vreodată. Aşteaptă să se liniştească apele şi vom vedea cum se rânduiesc lucrurile.

– Săndica, dar parcă era vorba de

sentimente, de ce simţim noi unul faţă de celălalt.

– Ce simţi tu Viorel faţă de mine? Gata, nu o

mai iubeşti pe Ramona? Ai lăsat în urmă cei şase – şapte ani de când sunteţi împreună?

– Cu Ramona este alt ceva.

– Ce este Viorel? Ea este viaţa şi viitorul tău

alături de o femeie care te iubeşte.

– Tu nu mă iubeşti?

– Nu ştiu Viorel ce simt pentru tine. Trebuie

să recunosc că mă răscoleşti când te întâlnesc şi noaptea îmi dai fiori, te visez numai făcând dragoste şi mă trezesc udă toată. Dar acest lucru poate să dispară la fel de uşor cum a apărut. De ce să ne complicăm viaţa? Îmi place de Mircea, sã ştii cã aşa îl cheamă. Este inteligent, manierat, frumos şi cel mai interesant şi de reţinut, este faptul că nu este căsătorit Viorel, pe când tu eşti.

În uşa biroului s-au auzit ciocănituri insistente. Cei doi nu ştiau dacă cel sosit a stat să asculte sau nu discuţia lor destul de aprinsă. Era un îngrijitor care o chema pe Săndica la hala unde trebuia să aibă loc însămânţările la taurine. Sosise echipa de specialişti de la Direcţia pentru Protecţia Resurselor Genetice Animale Palas, să vadă dacă se aplică corect în fermă, noua metodă de montă artificială folosind materialul institutului de cercetare.

Săndica şi-au luat la revedere spunând un “mai vorbim” şi a plecat spre locul unde era aşteptată de toată comisia în frunte cu preşedintele şi inginerul şef al C.A.P. – ului.

Mircea după noaptea petrecută în compania frumoasei tinere şi cum tot era în vacanţa de vară, îşi petrecea zilele făcând naveta la Mangalia la plaje. În acea perioadă tot litoralul de sud era un întreg şantier. Se construia de vreo trei ani salba celor şase staţiuni noi, numitã la început Mangalia Nord. Se gândise sã profite de buna dispoziţie pe care i-o dãdea prezenţa lui Sãndica în viaţa sa, pentru a încerca o reconciliere cu familia. În definitiv nu avea nimic ce sã le reproşeze. Fiecare pãrinte dorea ca fiul sau fiica, sã ajungã cât mai bine din punct de vedere profesional şi social. Dacã el le-a refuzat ajutorul privind repartiţia la terminarea facultãţii, era doar problema sa, nu şi a pãrinţilor. Ştia cã mamă-sa va fi mai vehementã în a-l determina sã pãrãseascã postul de la ţarã şi sã revinã în oraşul natal, dar va gãsi el metoda atunci de a o refuza elegant şi totuşi sã rãmânã în relaţii cordiale cu pãrinţii sãi. Sau de ce nu? Putea să le accepte oferta dacă se dovedea tentantă. Doar nu-l lega nimic de Dobrogea şi şcolile sale.A gustat din aventura de a trăi printre necunoscuţi şi mai ales la ţară. Elevi sunt pretutindeni ca şi colegi noi de catedră. Cu Săndica va vedea ce-i de făcut. Era prea nouă relaţia ca să-i creeze frisoane, să nu poată dormi noaptea de grija sa. S-au simţit bine împreună în noaptea de pomină de după banchet, dar câte nopţi nu a trăit el în ultimii ani, la fel de pline de pasiune şi plăceri carnale?

Zis şi fãcut. A rãmas sã o întâlneascã pe Sãndica şi sã discute cu aceasta despre programul sãu pe timpul ce a mai rămas din vacanţă. Mai erau douã luni pânã reluau cursurile într-un nou început de an şcolar. Se gândea sã-i propunã fetei o fugã de cel puţin o sãptãmânã pe undeva la munte. Va vedea unde gãseşte bilete la O.N.T. Galaţi şi atunci vor stabili cum se vor întâlni, unde se vor întâlni, şi când se vor întâlni, aceasta dacã şi Sãndica dorea şi putea sã-şi ea zile de concediu în plinã varã.

Fãcându-şi de lucru prin comunã la ora când ştia cã ar trebui sã vinã de la muncã, a luat magazinele la colindat, puţine ce-i drept, a trecut pe la bibliotecã sã se intereseze de o carte, s-a mai întâlnit cu o cunoştinţã, pânã a vãzut-o pe Sãndica pe podul dinspre şcoala veche, venind spre casă.

Existau telefoane la sediile importante ale comunei ca şi la birourile C.A.P. – ului însã nu dorea sã fie cunoscut încă interesul sãu faţã de fatã. Se putea întâmpla ca Sãndica sã nu fie în birou în acel moment, aşa cã a preferat sã o aştepte şi sã-i iasã în cale ca din întâmplare. Când a ajuns fata în dreptul cãminului cultural, a ieşit şi el de la bibliotecã cu o carte în mânã şi i s-a alãturat ca „din întâmplare” .

– Sãrut mâna domnişoarã. Gata cu munca pe ziua de astãzi?

– Aaa, bună Mircea, ce bine-mi pare sã te vãd. Chiar începuse sã-mi fie dor de tine. Ce mai faci?

– Am ieşit un pic prin comunã, mi-am luat o carte de la bibliotecã sã citesc pe tren.

– Da? Unde pleci aşa de grãbit? Parcã nu te-am auzit cã ai în plan o plecare atât de urgentã?

– Parcã noi am avut timp de discuţii în puţinele ore petrecute împreunã? – spuse Mircea zâmbind cu înţeles.

– Aici ai dreptate şi tu. Totuşi unde te grãbeşti sã pleci?

– La Galaţi, la pãrinţi. Încerc o împãcare dacã se poate spune aşa.

– Interesant. Şi când ţi-a venit aceastã idee?

– Ieri pe plaje la Mangalia. Dupã cum vezi m-am bronzat suficient, apoi este plaje şi la Dunãre la Galaţi, poate ai auzit. Nu plaja mã intereseazã. Chiar m-am gândit sã-ţi fac o propunere.

– Ce propunere Mircea? Ia sã te auzim. Mi-ai trezit curiozitatea dintr-o datã.

– Da, se referã şi la tine. Ce zici de câteva zile petrecute împreunã la munte?

– Unde Mircea şi când? Sunã tentant, spuse fata veselă şi curioasă dintr-o dată.

– Deocamdatã nu ştiu. Când ajung la Galaţi, mã informez la O.N.T. şi te sun la serviciu ca sã stabilim o orã sau sã mã suni tu la Galaţi. Pãrinţii mei au telefon acasã.

– Ar fi minunat. Aici nu prea mai am treabã în aceastã perioadã, mai ales cã a revenit şi Ramona din concediul medical, apoi mai este şi medicul veterinar. Nu stau ei în loc de o tehnicianã.

– De ce zici aşa? Am înţeles din discuţia cu alţi factori de rãspundere, cã tu eşti specialista în însãmânţãri şi nu numai în acestea.

– Asta aşa este dar acum nu avem perioada de însãmânţãri în niciun sector, aşa că pot sã te însoţesc pe cãrãri de munte. Unde mã duci?

– Sã vedem ce preferi. Valea Prahovei sau la Soveja?

– De ce Soveja? Cã este mai aproape de tine?

– Nu, pentru cã Soveja este o staţiune deosebit de frumoasã şi nu aşa de aglomeratã ca Valea Prahovei.

– Mie îmi este indiferent unde mergem dacã sunt cu tine. Românul are o vorbã înţeleaptã. „calul de dar nu se cautã între dinţi”, aşa cã unde vei gãsi bilete, acolo mergem, numai sã nu fie prea departe, sã pierdem prea mult timp cu transportul.

– Mã bucurã cã ţi-a plãcut propunerea mea de concediu. Şi aşa nu am mai fost la munte din anii de facultate când mergeam în tabere cu mai mulţi colegi.

– Şi altceva nu ai ce sã-mi mai propui Mircea? Ceva mai de actualitate, mai aproape de zilele noastre, înainte de a te pierde printre moldovencele voastre focoase.

– Ei, lasã cã nu sunt mai deosebite decât ialomiţencele, sunt deja convins de acest lucru. Ştiu eu o ialomiţeancã care … nu ai mai lãsa-o sã se dea jos din pat când ai norocul să o ai lângă tine în pat.

– Chiar aşa Mircea? Ţi-a cãzut cu „tronc” cineva?

– Da, am şi acum emoţii când sunt în prezenţa ei. Simt nevoia s-o duc direct în pat şi nu iaşi mai da drumul să plece. Aşi vrea să o ţin sechestrată câteva zile.

– Şi cine te opreşte Mircea să faci cum doreşti? Ai fãcut aceastã propunere tentantă pentru orice femeie şi ai fost refuzat? Nu cred că te-ar refuza nimeni văzând cât de bine arăţi ca bărbat.

– Ooo ce de laude. Chiar aşa să fie? Mi-a fost sincer teamã sã nu fiu refuzat, mai ales ziua când circulã atâta lume pe strãzi.

– Şi care-i treaba Mircea? Sãtenii numai de oaspeţii tăi se preocupã? Crezi că altceva nu au de făcut? Au grădini de săpat, animale de hrănit, nu stau cu ochii pe stradă să vadă pe cine duci tu la gazda ta.

– Dacă acesta este punctul tău de vedere, destul de diferit faţă de cel de acum câteva zile în urmă când ziceai că te fereşti de gura mulţimii rurale….

– Lasă Mircea că acum oamenii mai au şi alte preocupări nu numai să vadă ce face profesorul de franceză cu tehniciana C.A.P.- ului la ora patru după amiaza.

– Înseamnă că nu mă refuzi să-ţi ofer o cafea

în umila mea cameră de burlac.

– Aşa cameră umilă mi-aşi dori şi la mine

acasă, însă văd că doreşti să fi modest şi te las în pace.

– Mai avem puţin şi am ajuns. Noroc că stau

aproape de centru şi tuşa Saveta uite că trebăluieşte prin grădină. Cum nu stă prea bine cu vederea la anii săi, nici nu bagă de seamă când intrăm în casă.

– Mircea deja mă uimeşti. Parcă eşti unul

dintre elevii tăi care se fereşte să nu fie prins cu ţigara în gură.

– Pentru tine m-am gândit că este bine să-ţi

treacă neobservată vizita în casa unui bărbat în faţa sătenilor, nu pentru mine.

– Ce plăcere ar mai avea viaţa Mircea dacă

nu-i dai şi un pic de senzaţional? Lasă-i şi pe ei să aibă o bucurie. O temă de bârfă locală. Aşa ne mai pigmentăm şi noi existenţa în acest mediu lipsit de vreo satisfacţie şi culoare.

Mircea scoase cheia din buzunar, nu înainte de a culege din grădiniţa tuşei Saveta, câteva flori proaspete pe care să le dăruiască lui Săndica la plecare. A căutat o vază în hol şi a aşezat florile în apa proaspătă, pe noptiera din camera sa. A dat drumul radioului Bucium să cânte în surdină până face el cafeaua. Săndica a mers la baie să se spele pe mâini şi să se răcorească un pic de pe drumul destul de lung de la fermă până în centru unde locuia Mircea şi să-şi aranjeze un pic ţinuta în oglindă. Privi cu ochi critici imaginea ce se reflecta din oglindă trăgând concluzia că este o imagine atrăgătoare şi pregătită să repete prima noapte împărţită cu Mircea în camera de alături. Simţea nevoia de a-l mai avea o dată înainte de plecarea sa precipitată la Galaţi. Ideea i-a apărut cum l-a auzit că pleacă pentru o perioadă mai lungă. Poate că nici nu se mai întoarce după întâlnirea cu părinţii săi.

Revenind în dormitor, se aşeză comod pe marginea patului frunzărind cartea împrumutată de Mircea de la biblioteca comunală. Ce putea să fie decât o carte de aventuri Pasagerul clandestin de Ion Aramă, o carte uşoară şi plină de suspans, caracteristică stilului acestui autor.

Mircea îşi face apariţia cu o tavă metalică din tablă inox, pe care tronau două ceşti aburinde de cafea şi un baton de ciocolată.

-Aaa, ce răsfăţ. Merci mes chers.
– Bien sûr l’amour.

Cât serveşti tu cafeaua merg să pregătesc un platou rece cu ce se găseşte prin frigider. Nu ştiam că voi avea un oaspete aşa de drag, să-mi diversific produsele din frigider. Eu nu prea mă omor cu hrana caldă. Uneori mai mă invită gazda când găteşte şi se întâmplă să fiu şi eu pe acasă. Zice că-i este urât să servească singură masa.

– Nu-i nevoie de niciun platou la ora aceasta. Seara nu obişnuiesc să mănânc decât o cană de ceai sau lapte de la vacile gazdelor, rece de la frigider. Cum crezi că se menţine un trup aşa de subţire ca al meu? Săndica începu să se învârte şi să se alinte în faţa lui Mircea, care o cuprinse cu braţul de mijlocelul pe care tocmai şi-l lăuda. iar cu limba începu să-i controleze buzele şi adâncimea gurii sale întredeschisă, stăpânită de dorinţa de a o întâmpina pe a lui şi de a-i răspunde cu aceeaşi înflăcărare.

– Unde ai fost iubito atâtea zile?

– Eu printre animalele mele aflate în călduri. Partenerele tale de plaje erau şi ele tot în călduri?

– Nu ştiu iubito, nu prea am avut chef de hârjoneală pe plaje. Doar volei mai jucam din când în când dacă soarele nu era prea puternic. Restul am citit şi m-am bălăcit în apa plăcută a mării.

– Lasă că ştiu eu că dacă vedeai ceva apetisant nu-ţi dezlipeai ochii de pe trupurile lor. Nu te-ai dus şi la 2 Mai la nudism?

– Am fost şi acolo într-o zi însă nu prea mi-a plăcut. Nu toţi cei care merg acolo au şi ce expune de bună calitate. L-am întâlnit şi pe un profesor de al meu din universitate. Cât era de vârstnic, îi atârnau pieile de pe el, dar tot stătea de vorbă gol goluţ lângă duşuri cu o studentă apetisantă. Nicio jenă nu existau între cele doua generaţii, nepoata şi bunicul cum păreau a fi ei despuiaţi şi ce contrast între cele două corpuri expuse.

– Zici că era apetisantă studenta? Săndica îi trimise un ghiont între coaste.

– Asta ca să te înveţi minte să te mai uiţi după trufandale apetisante.

– Au, ce-mi faci, mă doare. Nu ţi-am spus că doar într-o zi am mers cu un coleg, cu maşina. Era un gălăţean de al meu întâlnit pe plaje şi el mi-a propus să mergem, să vadă şi soţia sa nudismul românesc despre care se tot vorbea prin oraş. Nici cel puţin nu m-am dezbrăcat de slip. am fost cel mai atipic sezonist de pe plaja de nudism de la 2 Mai.

– Te iert atunci şi ca să vezi că te iert, vino să-ţi ofer cel mai tandru şi înflăcărat sărut ce-l poate primi un bărbat de la o femeie tânără şi „apetisantă” ca mine nu ca studenta moşului tău.

– Aşa ceva nu se refuză. Mircea se lăsa sedus de sărutul vulcanic al tinerei sale partenere, sărut ce-i răscolea întreaga fiinţă. Cu mâinile sale dibace, începu să-i descheie bluza şi să o ajute a se elibera de aceasta, urmând acelaşi traseu şi fusta.

Rămasă în chilot şi sutien, Săndica îşi freca pulpele de pantalonii lui şi cu mâna stângă a început să maseze umflătura din dreptul şliţului lui Mircea. Simţea cum umflătura creşte, devenind din ce în ce mai învârtoşată. Începu să tragă de cureaua pantalonilor, în timp de dinţişorii săi mărunţi, savurau dulceaţa buzelor cărnoase ale tânărului şi vigurosului său partener de joacă. Slăbită cureaua şi cu nasturii desfăcuţi, pantalonii s-au alăturat bluzei şi fustei la picioarele patului. Corpul fetei începu să se înfierbânte, dorinţa de a face dragoste creştea cu fiecare apropiere. Nu-şi dezlipea mâna plină de drugul lui Mircea, tare ca o bară de oţel, ce tot pulsa în mâna fetei. Şi-l apropia de chilot şi se apăsa în el. Muşca nervos cu dinţii din umărul tânărului. Îi transmitea toată energia care o cutremura. Parcă a fost atinsă de un fir de înaltă tensiune. Ştia de unde vine această tensiune şi abia aştepta să se bucure de zguduirile acesteia.

Se lăsa uşor pe pat, atrăgându-l şi pe Mircea peste ea, apoi îl aruncă de te întrebai de unde atâta forţă înmagazinată într-un corp atât de suplu. Se urcă deasupra tânărului, îl ajută să-şi scoată tricoul subţire de vară şi începu să-i exploreze întregul corp bine bronzat şi armonizat, controlând cu buzele sale fierbinţi, centimetru cu centimetru. Nimic nu scăpa neexplorat de buzele sale fine. Mircea se strădui să elibereze din strânsoarea sutienului, cei doi sâni superbi, care parcă erau făcuţi numai pentru a te juca cu ei, să-i tot acoperi cu sărutări pătimaşe şi să-i agiţi frecându-le cei doi muguraşi ridicaţi în mijlocul a două pete maronii ca două moviliţe. Mângâia aceste daruri ale naturii şi le acoperea cu sărutări. Prindea mugurii între dinţi apoi îi sugea ca un prunc aflat la sânul mamei sale, în timpul alăptării. Săndica tresălta aşezată comod pe sexul său mişcându-şi fesele şi gemând de plăcere. Băgă mâna sub elasticul slipului şi începu să tragă de el.

– Nu crezi că aici nu mai este apetisanta studentă de care ţi-a fost jenă să-ţi scoţi slipul pe plaje la 2 Mai? Eu nu sunt la fel de apetisantă ca ea?, îl tot tachina fata trăgând de slip să-şi elibereze partenerul de el.

– Nu, tu nu eşti apetisantă iubito. Tu eşti un deliciu al naturii. Ursitoarele care au asistat la naşterea ta, au fost foarte generoase cu tine. Ţi-a dăruit ce-l mai divin trup pe care l-am putut admira în cele mai intime detalii. Ai şi un sex de care nu mă satur nicio data. O frumuseţe ce trebuie redată admiraţiei, aşa că este păcat să-l ascunzi în umbra unui petecuţ de material dantelat. În timp ce-i şoptea aceste cuvinte tandre la ureche, o ajuta să se elibereze de chilot.

– Natura ne-a înzestrat cu tot ce trebuie să ne bucurăm de avantajele ce ni le oferă, aşa că dragul meu, să ne înfruptăm din roadele naturii, cum au făcut înaintaşi noştri Adam şi Eva. Nici ei în grădina Edenului nu aveau corpurile acoperite, nici cel puţin cu frunzele din imaginile în care sunt prezentaţi, frunze adăugate de biserică pentru a feri privirile pofticioase ale călugărilor la ofranda oferita de Eva.

– Ai dreptate iubire şi de aceea voi profita de această ocazie pe care nu o are orice bărbat. Te voi admira şi voi profita de dărnicia ta ca şi de invitaţie, de a mă înfrupta cât mai mult din această frumuseţe apărută în patul meu.

– Te aştept cu drag scumpul meu, nici eu nu voi lăsa să-mi scape aşa uşor din mâini acest corp de zeu al mitologiei greceşti.

Cei doi tineri se întreceau care să dăruiască mai multe senzaţii celuilalt. Oferind, profitau la rândul lor de rezonanţa firească a două corpuri descătuşate de orice inhibiţie şi pudicitate. Nu mai existau taine ale preludiului care să nu fie experimentate şi puse în aplicare. Întârziau cât puteau mai mult momentul cuplării, pentru ca plăcerea să fie cât mai mare. Împunsăturile în pulpe, ca si mângâierile fetei pe bastonul oţelos, îi purtau pe alte tărâmuri ale plăcerilor erotice. Locul neastâmpăratelor degete ce se jucau cu mugurelul acoperit de petecuţul de blăniţă şatenă, a fost luat de vârful limbii lui Mircea care se mişca continuu în umezeala cuptorului ce aştepta un alt fel de lemn să fie introdus pentru a încinge şi mai tare interiorul şi aşa înfierbântat.

Săndica îl trase uşor de cap, invitându-l să-i stingă arşiţa buzelor cu sărutările sale şi să încarce cuptorul cu lemnul de esenţă tare ce-i lăsa urme pe pulpele picioarelor sale fine.

Pătrunderea în adâncuri nu se lăsa fără urmări. Simţea cum ceva se rupea in interiorul ei, dar nu era pătrunsă de durere ci de o adevărată plăcere divină. Senzaţiile ce o cuprindeau erau de visare, de extaz şi de o deosebită dorinţă de a nu se mai mişca. Totul să rămână ca în momentul când Mircea o pătrunse cu toată vigoare de care era capabil un bărbat ca el. Mâinile sale puternice o trăgeau şi o împingea deasupra sa mişcându-se în sus şi în jos, ea contribuind cu rotirile din bazin frământând vigoarea ascunsă în adâncul tainic al corpul său.

Săndica de plăcere parcă intrase în transă, simţea că dacă continuă va leşina. Privea tavanul cu ochii larg deschişi şi îşi continua jocul trupului său deasupra bărbatului, după legi necunoscute şi nescrise. Sânii săi dansau liberi în ritmul mişcări corpului, iar Mircea îi alinta cu mângâieri tandre pe deasupra mugurilor întăriţi ca şi instrumentul său de joacă. Primeau şi îşi transmiteau senzaţii cei doi parteneri, senzaţii dorite şi savurate în comoditatea patului matrimonial.

Săndica se lăsa pe spate sprijinită de gambele tânărului şi se ridica din bazin continuând descrierea cercurilor sale, răspunzând la mişcările de du-te vino ale lui Mircea. Dorea să prelungească cât mai mult aceste sublime clipe. Dacă Mircea va pleca, nu va şti când se vor mai întâlni. La discuţia avută cu Viorel cu ceva timp în urmă în biroul Ramonei nu avea timp să se mai gândească. Era convinsă că este prea riscantă aventura cu acesta. Nu ştia ce reacţie va avea Viorel după prima întâlnire intimă, cum se va comporta faţă de ea şi faţă de Ramona după aceea. Nu dorea să se deconspire relaţia dintre ei dacă ar avea loc vreodată. Spera ca Mircea să-şi rezolve problema cu părinţii să-i şi să plece la staţiune cât mai curând. O săptămână – două nu era nicio problemă. Chiar că îi plăcea acum când putea să facă dragoste oricând avea chef şi Mircea era disponibil. Putea să aştepte câteva zile. Doamne ce este şi cu nevoia unui corp tânăr şi dornic de răsfăţ în braţele unui bărbat potent. Abia aştepta să fie cu el la munte.

Mircea o coborî de pe el şi răsturnând-o începu din nou să o acopere cu sărutări fierbinţi şi pătimaşe. Sânii erau cei mai alintaţi de buzele sale pricepute şi de limba sa neastâmpărată. Aflase slăbiciunea fetei din prima noapte de dragoste. O simţise cum se înfiora când se retrăgea din ea şi o pătrundea din nou cu tot mai multă vigoare. Zbuciumul corpului său transmitea şi dorinţa sa de a o pătrunde cât mai adânc. O vedea cum se zbate, cum se ridică şi îşi înfige unghiile în muşchi mâinilor sale. Dorea să lase ceva la care să mediteze partenera sa până se vor regăsi din nou la munte, sau oriunde va fi. Mişcările tânărului de du-te vino au adus-o pe Săndica în momentul extazului.

– Mircea ai grije, nu m-am protejat că nu ştiam că te întâlnesc. Ai grije dragule când nu vei mai rezista aşa cum nici eu nu mai rezist. Ah, acum… te-am părăsit, scuze iubitule dar nu mai pot să te aştept.

– Nici eu, sunt al tau, te urmez, spuse tânărul eliberând locul de joacă imediat.

– Iţi mulţumesc dragule. Ai fost din nou fenomenal. Ce bine m-am simţit. abia aştept să fim împreună pentru câteva zile, să mă satur de tine dacă se poate sătura vreodată o femeie de asemenea plăceri sublime. Vino să te sărut cu toată recunoştinţa mea.

– Şi tu ai fost o divină prinţesă din poveşti. Frumuseţea ta şi a corpului tău lasă urme adânci asupra celui care se întâlneşte şi se bucură de plăcerile pe care le poţi oferi. Şi eu abia aştept să ne revedem cât mai curând pentru a petrece cât mai multe zile singur, singurei şi necunoscuţi de nimeni în sălbăticia naturii.

Săndica după ce şi-a terminat cafeaua răcită de mult timp, gustând din batonul de ciocolată, l-a rugat pe Mircea să o conducă până în apropierea casei unde locuia, pe o stradă lăturalnică. Nu putea să rămână toată noaptea la el, cu toate că şi-ar fi dorit-o din tot sufletul. A rămas să o sune sau să-i lase vorbă că aşteaptă un telefon de la ea în caz că se întâmpla să nu fie prin zonă când el va telefona. Aşa s-au despărţit cu regret unul de celălalt, ea cu buchetul de flori în mână, el având speranţa că această despărţite nu va fi de lungă durată.

fotografii Virgil Stan, alias  Gelu Pescaru

autor Gelu Pescaru, membru al proiectului Cititor de Proză

Comentariile sunt închise pentru Visul ( fragment)

Cimitirul din suflet

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Totdeauna am avut pasiuni pentru anumite lucruri din jurul meu. Pasiuni nevinovate, fără să facă rău cuiva:o colecţie impresionantă de fotografii; alta de podoabe pentru pomul de Crăciun; o alta cu ilustrate vechi, foarte vechi.Apoi, mănuşile…Stau în cutii, aliniate frumos într-un colţ al camerei mele. Ca nişte soldaţi. Prieteni muţi, credincioşi, răsfoiţi la nevoie. Cel puţin aşa am crezut…L-am cunoscut pe El…La scurt timp am decis să locuim împreună. El n-ar mai fi plătit chirie, iar eu n-aş mai fi fost nevoită să ascund relaţia noastră. Într-una din zile, întorcîndu-mă din plimbările mele solitare, am zărit în grădina casei mele un foc uriaş. Am grăbit paşii. Flăcări vrăjite luminau cerul dimineţii, iar trosnetele îmi răvăşeau într-un mod ciudat inima. Ce să fie , mi-am zis? M-am liniştit zărindu-l pe El, acolo, lîngă foc.
Ce arzi? – am întrebat eu.
Morţii, mi-a răspuns repede, aruncînd un alt teanc de fotografii în vîlvătaie. Despre ce morţi vorbesţi, aş fi vrut să întreb, dar şoapta mi-a murit pe buze. În flăcări desluşesc imaginea primei mele iubiri cuprinsă de vîlvătaie.
Vechituri! – accentuează nestingherit, văzîndu-şi de treabă. Ce sens mai au toate astea?- se întreabă convins de rol său purificator.
De azi, viaţa pentru tine, pentru noi începe cu această fotografie, zice băgîndu-mi sub nas poza noastră de miri.
Inima îmi bate nebuneşte. Dacă aş deschide gura, inima ar f ţişni în foc după fotografia mamei, unica păstrată din vremea tinereţii ei. Odată cu fotografia, zîmbetul mamei piere uimitor de repede. Doar ochii îmi transmit momentul acela unic al trăiriii ei: clipa cînd am rămas însărcinată cu tine, iar fericirea clipei trebuia imortalizată, păreau să-mi spună ochii mamei.
Ce faci dobitocule ? – urlă în mine cuvintele, nescăpate măcar printre dinţi.Ce faci, îmi dai foc? Ai ars-o pe mama, idiotule!… pe mine în pîntecele ei… copilul tău nenăscut, în pîntecul meu ce se afla în pîntecul mamei…- zic pe nerăsuflate cuvintele fără să gîndesc. Încremenesc. Odată cu mine, cuvintele. Întorc spatele focului, care tocmai primea în braţele sale larg deschise cutia cu podoabele pomului de iarnă. Depărtîndu-mă, auzeam pocnetul globurilor sidefii, sfîrîitul ghirlandelor de beteală. Simţeam mirosul greu al lumînărilor nearse.Ore-ntregi a aruncat în flăcări trecutul meu, al familiei mele. Cu nepăsare. Focul îl fascinase incredibil încît ar fi fost în stare să mă arunce şi pe mine dacă aş fi fost la–ndemînă.
Reziduuri, gunoaie ale memoriei”- striga fascinat cuprins de-o frenezie neînchipuită. În ziua aceea am murit pentru totdeauna odată cu trecutul meu.Noaptea, nopţile mi-au fost mi-a traversate de acelaşi coşmar, ani de-a rîndul. Am accept viaţa alături de El. Îmi închipuiamŞtiam şi cum îl voi face să plătească. A doua zi, ca şi cum nimic nu s-a întîmplat, ne-am reluat rolurile de parteneri de viaţă: fiecare cu ale lui, dar mai ales …cu ale lui.El era personajul principal al scenariului.

artist Manuro Artis, Chivot şi icoană

autor Mariana Vârtosu, membră a proiectului Cititor de Proză

Comentariile sunt închise pentru Cimitirul din suflet

De la purificarea societății la „Omul nou” în comunismul românesc. Reflecții pe marginea „Memorialului durerii” și „Decrețeii”

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Lectura recentă a cărţii „Nenorocirea secolului” de Alan Besançon şi constatarea pe care o face dânsul vizavi de
„tratamentul” aplicat celor doi gemeni heterozigoţi (Pierre Chaunu) care au
dominat secolul XX-nazismul şi comunismul-reprezintă o parte din motivele care
m-au determinat să încep acest demers. Profitând de cadrul pus la dispoziţie de
cursul de Politici demografice în secolul
XX, încerc în cele ce urmează să prezint o perspectivă generală asupra unui
aspect fundamental al regimului comunist din România: Purificarea. Pentru a nu mă hazarda într-un demers prea vag şi prea
mlăştinos, atât de dificil de parcurs am ales ca studiul de faţă să se axeze pe
două producţii cinematografice contemporane cunoscute în parte publicului şi
edificatoare în privinţa a ceea ce a însemnat regimul comunist în plan
demografic şi nu numai, precum şi o bibligrafie aferentă, atât de necesară
problemei.

O primă constatare avută în urma vizionării a câtorva episoade din Memorialul durerii care vizează problema de faţă, precum şi a tulburătorului documentar Decreţeii, a fost că politica de „purificare” în sens demografic,
a societăţii, a cunoscut două faze:

a) Purificarea societăţii de „clasele exploatatoare” şi de „elementele reacţionare” pentru instaurarea unei noi ordini.

b) Purificarea societăţii de „elementele împovărătoare”, a „neproductivilor”-persoanelor cu handicap, în scopul constituirii Omului Nou.

Trebuie menţionat că aceste două faze nu sunt clar delimitate, fiind vorba de perioade de proeminenţă a uneia sau alteia din cele două aspecte. De
asemenea, purificarea societăţii de „elemente reacţionare” reprezintă o
constantă a regimului, eu am plasat-o în prima formulă, datorită febrilităţii
manifestate de „organul purificator” în primele decenii şi datorită numărului
mare de „elemente” prezente în primii ani precum şi a intensităţii reacţiunii,
comparativ cu perioada următoare când o dată cu întărirea dominaţiei şi a
controlului, cu „normalizarea” stării de fapt pentru mulţi locatari ai
paradisului socialist, reacţiunea s-a mai domolit.

„Ana, Luca şi cu Dej/ au băgat spaima-n burgeji.”

În primii ani ai instaurării orânduirii socialiste pe meleagurile carpatine, mai nimeni nu era încântat de această inovaţie ideologică şi de iminenţa „dreptăţii şi egalităţii sociale”, fiind
imperios necesară o purificare, o „deratizare” fără milă (după cum descrie
situaţia organul publicistic al Partidului-Scânteia
şi multe discursuri ale liderilor comunişti)[1]
precum şi o transformare profundă a populaţiei, o convertire rapidă şi
eficientă la socialismul ascetic.[2]Arma cea mai eficientă
în acest demers: teroarea. Pentru început era necesară o decapitare a ţării şi
o terfelire profundă a tuturor valorilor şi reperelor poporului. Presa a jucat
un rol de vârf în acest proces amplu, fiind indispensabilă în prima fază a
purificării: demascarea şi lichidarea simbolică
a duşmanului poporului. Răul trebuia
localizat întâi, atacat virulent pentru ca apoi malaxorul justiţiei aservit
misiunii mesianice a Partidului să îşi facă datoria şi să smulgă din rădăcini răul, săzdrobească
şi să strivească viermii, limbricii, lipitorile vechiului
regim.Aceste invective erau menite să bestializeze victimele sistemului, să le
coboare implicit în subuman, justificând „arianismul”(fals)al omului nou
încarnat de comunişti.[3]
Învăţând din mers lecţia fratelui mai mare dela Răsărit, consiliat şi sprijinit
direct de acesta, Partidul începe să aplice „proiectul de curăţare a pământului românesc detoate
insectele dăunătoare, şi prin insecte
nu se înţelege doar străinii prin
apartenenţa de clasă”[4].
Articolul leninian „Cum să organizăm întrecerea”
(7 şi 10 ianuarie 1918) în care acesta propune câteva metode de curăţare a
„insectelor”: „aici să fie
băgat la închisoare, acolo să fie
puşi să cureţe latrinele[…]în altă parte să fie împuşcat parazitul” [5]a
reprezentat un model folositor pentru cerberii comunişti din România care l-au
urmat cu devotament, ba de multe ori făcând exces de zel în numele acestei idei
devoratoare. Prin campaniile de presă menite să discrediteze anumite persoane
se încerca sugerarea „morţii” acestora din punct de vedere moral, astfel ei
putând fi ucişi fizic, fără ca nimeni să se simtă vinovat pentru aceasta,[6]
dezumanizarea fiind o etapă esenţială în procesul de „lichidare” a elitei.

În serialul-documentar Memorialul durerii (precum şi în cartea cu acelşi nume pe care am folosit-o de
asemenea pentru a face mai precisă citarea anumitor date), tratează în câteva episoade distrugerea elitei româneşti: elita
politică, militară, intelectuală etc. acest demers reprezentând un act esenţial
în procesul de instaurare a regimului comunist. Eliminarea elitei era un proces
cu dublu impact:

1) decapitarea naţiunii române, astfel încât prin dezorientare „turma” rămasă fără păstor devine mai vulnerabilă.

2) terorizarea maselor populare, lichidarea elitei demonstra implicit îngroparea vechii orânduiri şi intrarea într-un proces ireversibil, astfel că populaţia era mai uşor de manevrat, rezistenţa
atenuându-se sau fiind rezultatul inerţiei.

Purificarea la vârf

Episodul Demonul din călimară arată un prim val al purificării, al „deratizării” operate de „organele”represoare ale regimului în curs de instaurare, ce viza lotul ziariştilor : Pamfil Şeicaru, Stelian Popescu,
Nichifor Crainic, Ion Dumitrescu, Al Hodoş, Romulus Dianu, Romulus Seişanu,
Gabriel Bălănescu, Aurel Cosma, Pantelimon Vizirescu, Radu Demetrescu Gyr, Ilie
Rădulescu, Ilie Prundeni, Grigore Manoilescu. Sunt încriminate publicaţiile: Curentul, Cuvântul, Universul, Calendarul,
Capitala, Muncitorul Român, Ţara noastră, Frontul, Gândirea, porunca vremii,
Buna vestire.

„La douăzile după terminarea războiului în Europa, începe cu o febrilitate suspectă, procesul celor mai mari publicaţii şi personalităţi din lumea presei politice româneşti. În 30 mai,
este fixat termenul de judecată, şi în 4 iunie, se emite hotărârea numărul 2 a
Tribunalului Poporului, care a dat cele mai aspre pedepse, de la detenţiune pe
viaţă la pedeapsa capitală în cazul lui Pamfil Şeicaru. Împotriva tuturor,
acelaşi cap de acuzare, extras din Legea 312 a anului 1945: vinovaţi de crime
de război…Malaxorul justiţiei comuniste avea nevoie de unanimitate şi glasul
presei nesugrumat încă trebuia să dispară.”[7] „a fost o epocă în care mesele de creaţie
au rămas pustii, obiecte muzeale, „epoca barbariei”-zice Al. Ştefănescu.-epocă
în care apar listele negre, liste ale cărţilor condamnate la dispariţie. 8.438
de opere literare sunt interzise. Până la 1 august 1945, zeci de publicaţii
sunt interzise, editorii lor arestaţi. Vina celor vizaţi din lotul ziariştilor,
cu rare excepţii, era aceea că se pronunţaseră în publicaţiile lor împotriva
bolşevismului şi a tăvălugului Armatei Roşii.[8]

Sunt urmărite familiile şi apropiaţii celor încriminaţi care sunt fie exterminaţi, deportaţi sau persecutaţi în fel şi chip, episodul expunând o serie de cazuri,
prezentând astfel dimensiunea procesului de eliminare a persoanelor, sau mai
bine-zis a categoriilor umane indezirabile. Nichifor Crainic rezumă concis
politica regimului comunist de exterminare a elitei publicistice româneşti în
următoarea frază: „Oricine a însemnat
ceva în România ori a jucat vreun rol spre binele ei era înfierat la fel:
criminal de război. Noile ziare aveau rubrici speciale pentru trădători: o victimă
pe zi. Eram numiţi vag, cât mai vag: trădători ai poporului, fără să se
specifice despre care popor este vorba…”[9]

Într-un scurt eseu despre uciderea lui Lucreţiu Pătrăşcanu, Vladimir Tismăneanu, vorbeşte despre un complex de inferioritate al celor ce dominau
partidul: înainte de toate un „complex anti-intelectual” puternic resimţit de
activiştii de origine muncitorească, sau de cei ce pot fi numiţi
semi-intelectuali declasaţi.[10]Această
idee este probată de numeroasele masacrări ale intelectualilor autentici, însă
pe de altă parte reprezintă o etapă firească în revoluţiile socialiste, în fapt
ideea de societate comunistă nu prea are compatibilitate cu gândirea liberă,
autentică, cu libertatea de exprimare.

Cazul lui Radu Gyr este prezentat mai pe larg, acesta fiind prezentat ca un exemplu de demnitate şi verticalitate, neacceptând compromisul sub nicio
formă.

Un alt episod important care exemplifică suficient de convingător mecanismul de dezagregare al unui popor este Procesul elitelor
politice. În toamna anului 1947 are
loc cel mai mare proces al opoziţiei din România. Intervievat în acest episod,
istoricul Claudiu Secaşiu vorbeşte despre un document emis de NKVD în 1947 care
conţine obiective de bază pentru ţările aflate în orbita URSS, unde se prevedea
ca: „reprezentanţii
opoziţiei să fie închişi, se va încerca prin orice mijloace racolarea acelor
opozanţi, care se bucură de sprijinul pop băştinaşe. Dacă nu cedează, trebuie
compromişi prin campanii de denigrare înainte ca ei să se întipărească în
conştiinţa maselor, trebuie lichidaţi prin aşa-numitele întâmplări neprevăzute
sau închişi sub acuzaţie de crimă de drept comun; numai în cazuri cu totul
speciale se admit procese politice care vor fi ţinute sub acuzaţia de înaltă trădare”.[11]

Istoricul britanic Dennis Deletant, care a studiat regimul comunist din românia, intervievat în cadrul acestui episod, consideră procesul grupului
Maniu-Mihalache drept cea mai mare înscenare juridică din România postbelică,
procesul reprezentând o încălcare deosebit de gravă a drepturilor omului[12]

Nu voi insista asupra modului în care puterea comunistă a „reformat” sistemul judiciar din România, înlăturând şi „eliminând” elementele neobediente, dar
păstrând şi recrutând numeroşi indivizi dispuşi să slujească cu zel noua ordine
şi să sprijine amplul proces de curăţare a ţării. Astfel de manevre sau făcut
în toate instituţiile statului, fiecare fiind „purificată” pe rând, iar când
spun „purificată” includ şi sensul demografic al termenului, pentru că
majoritatea „insectelor”-conform limbajului uzual al regimului-erau „strivite”
cu totul. Astfel, aşa cum documentarul prezintă cu răbdare în multe din
episoadele sale, de la clasa politică, trecând prin armată, justiţie,
intelectualitate, până la orânduirea comunităţilor rurale, cum vom vedea pe
parcurs, regimul comunist a dus o aprigă campanie de „purificare” în toate
sensurile, transformând în doar câţiva ani România într-un cimitir în care
domnea foamea, teroarea şi frica, provocând astfel distrugeri fizice, morale şi
politice profunde[13].
Voi mai vorbi sumar despre un episod care este de asemenea emblematic pentru
ceea ce a fost „purificarea” operată la vârf de către regimul comunist: Academia
Română. În iunie 1948, Academia
Română, a fost desfiinţată, pentru a se crea un corp academic subordonat PCR. O
sută de personalităţi emblematice-„Nemuritorii României”-au fost epurate în
noua academie; în curând mulţi dintre ei vor îmbrăca zeghea temniţei din
Sighet. În cele 3 loturi descărcate pe ascuns
la Sighet, în iulie 1950, se regăsesc 22 de academicieni. Rând pe rând vor muri
nesuportând la vârsta lor detenţia . Cei întorşi de acolo îşi contiunuă
calvarul în spitalele de la Văcăreşti şi Colţea: Dimitrie Caracostea, Ioan
Lupaş, Silviu Dragomir, Constantin Giurescu, George Fotino, Constantintin
Brătianu, Ion Nistor, Iuliu Hossu, Alexandru Lapedatu, Pan Halippa, Zenovie
Pâclişan, Ştefan Meteş, Iuliu Moldovan, Gheorghe Taşcă, Gheorghe Brătianu,
Victor Slăvescu, Ion Răducanu, Florian Ştefănescu-Goangă, Gheorghe Tătărescu,
Teofil Sauciuc-Săveanu, Victor Rădulescu, Emil Haţieganu, Alexandru Todea .[14]
Astfel încet se conturează un tablou, e drept relativ, a ceea ce a însemnat
epurarea elitelor în regimul comunist, permiţând intuirea dimensiunilor monstroase
a acestui teribil iceberg al cărui vârf am încercat să-l schiţez.

Dar acesta reprezintă doar un palier al procesului de „purificare”, de distrugere a ordinii burghezo-moşiereşti pentru a putea implementa orânduirea socialistă.
Alte categorii umane au urmat procesului de „deratizare” sau „convertire”
forţată la evanghelismul şi egalitarismul social.

Deportarea şi deschiaburirea.

Politica demografică de purificare comunistă nu avea la bază doar diferenţele de clasă, fiind vizate şi unele categorii etnice. Un prim caz ar fi deportarea şvabilor
din Banat, Satu-Mare şi a ţăranilor saşi din Transilvania, prezentat în
episodul Deportarea. În 13 ian 1945,
când popoarele Europei se pregăteau să se bucure de libertate, cca 80.000 de
pers, femei cu vârste între 17-30 ani şi bărbaţi între 17-45 de ani,
majoritatea şvabi din Banat şi ţărani saşi din Transilvania, au fost ridicate
în miez de noapte, despărţite de familiile lor şi trimise în minele din Dombas
sau Siberia. după alţi 3 ani de arestări şi procese, a urmat în 1951, a doua
mare deportare.-colectivizarea şi
lichidarea chiaburilor.[15]

Conform spuselor Ing. Silviu Sarafoleanu, interveviat în acest episod, „ principalul motiv a fost pământul. Adică
90% au fost fruntaşi din toate localităţile care cuprindeau zona de de
deportare cu Iugoslavia, de la Beba Veche până în Mehedinţi, în localitatea
Gruia, apoi persoane care incomodau comuniştii din acea perioadă, care
stânjeneau, aveau rude în străinătate, eventual. Listele au fost întocmite de
autorităţile locale.” [16]

În conducerea acestei operaţii de anvergură, strămutarea a zeci de mii de oameni, un adevărat experiment în a organiza şi a impune teroarea, guvernul comunist
s-a folosit de Securitate, armată, miliţie, trupe de grăniceri şi de o masă
mare de activişti de partid pentru care deportarea a reprezentat o probă de foc
în demonstrarea ataşamentului la cauză.

În mai 1949,o informare către Direcţia Regională a Securităţii din Timişoara: „În toată regiunea se poate observa o rezistenţă tacită împotriva regimului” astfel că se justifcă amploarea operaţiunii pe
cum şi necesitatea atâtor efective.[17]

Bănăţenii deportaţi în Bărăgan, au întemeiat în câmpul gol, sub cerul liber, douăzeci de aşezări, devenite, prin sacrificiu, un adevărat grânar al
ţării. S-au întâlnit aici, sub povara necazului, bucovineni, bănăţeni,
macedoneni, nemţi, aromâni, turci, sârbi, cugulani, basarabeni. Au stat în
deportare minimum 5 ani, dar unele familii au ajuns la 10-15 ani. Când s-au
întors acasă urmau alte prigoane: copiii
nu erau primiţi în şcoli, tinerii în facultăţi, bunurile, casele şi
pământurile nu s-au restituit.p.152-153. după 1989, mulţi dintre cei deportaţi,
germanii în cel mai mare procent, au luat drumul exilului, patria lor fusese
aici, dar.. „cât timp am fost sclavi în Bărăgan, comuniştii ne-au luat
pământurile, casele, inventarul agricol, tot; comuniştii nu mai sunt la putere,
de ce nu ni se dă avutul înapoi?”[18]

Interviurile cu supravieţuitorii acestor operaţiuni evidenţiază drama acestor familii, condiţiile inumane care caracterizau locurile de deportare şi politica
rău-voitoare a autorităţilor vizavi de aceştia. De asemenea se poate observa
din materialul video şi din spusele interveviaţilor că locurile de deportare
reprezentau un conglomerat etnic, numeroase grupuri etnice fiind strămutate în
diferite locuri din diferite motive. Deportările
din România comunistă au vizat predominant elitele săteşti aflate în zonele de
frontieră- germani, sârbi, macedoneni, dar şi români) sau refugiaţi basarabeni
şi bucovineni. Deportarea, sau dislocarea făcea parte din programul de
aşa-numita reformă agrară al guvernului; cu privire la etnicii germani
deportaţi în Siberia în 1945, aceasta urmărea pedepsirea lor în contul
Germaniei naziste.

Deportarea următoare, mai ales cea din 1951, era în consens cu procesul de colectivizare a agriculturii, vizând în special zonele de câmpie unde
proprietatea ţărănească era prosperă, posesorii acestora fiind consideraţi
chiaburi, o specie de paraziţi şi exploatatori ai clasei muncitoare ce a supt
suficient sângele acestora. De altfel deportarea urmărea un fel de reeducare a
elitelor ţărăneşti şi de pedepsire a lor prin măsurile de dislocare. Inspirate
din modelul deportărilor sovietice în stepele Siberiei, liderii români au ales
Bărăganul, o zonă relativ pustie, dominată de secetă şi ierni grele. Această
zonă se afla în apropierea lagărelor aparţinând Canalului Dunăre-Marea Neagră
şi a coloniilor penitenciare din Balta Brăilei, având un caracter punitiv şi
disciplinar evident. Se aplica ideea de exterminare a elitelor ţărăneşti,
considerate parazitare, la fel cum în mediul urban fusese organizată
represiunea împotriva intelighenţei.[19]

Majoritatea celor intervievaţi nu sunt povestitori de profesie, dar se străduiesc sş-şi redea experienţa cât mai fidel. Amintirea celor patru-cinci
ani cât a durat deportarea (au fost cazuri cu 10-15 ani de deportare),
înregistrează consecvent următoarele secvenţe: distrugerea şi jefuirea
gospodăriei părăsite acasă, călătoria infernală, construirea colibei şi apoi a
casei din Bărăgan, problema hranei, a apei, a încălzirii, înmormântări şi alte
evenimente. Convoaiele celor deportaţi reprezintă ele însele un infern unde se năştea şi se
murea în acelaşi timp, la fel agresiunea şi violenţa care însoţesc întreg
procesul sunt redate de povestitori. Toate acestea permit lesne observaţia că
autorităţile doreau sălbăticirea deportaţilor.[20]

Un alt caz emblematic pentru politica demografică a regimului comunist din România e prezentat în episodul: Colectivizarea
în Vrancea. Dimensiunile terorii colectivizării pot fi timid bănuite
pornind de la acest exemplu de punere în aplicare a politicii comuniste.
Vrancea reprezenta ultima redută în calea colectivizării. S-au dat ani grei de
închisoare prin aplicarea art. 209 din Codul Penal, în perioada 1948-1962, şi
cu toate mijloacele de constrângere, ţăranii nu acceptau colectivizarea. PCR a
supravegheat practic colectivizarea, cu arma în mână. Chiaburii puteau fi ucişi
pe loc dacă protestau. Nu se stabilise, însă, încă cine era ţăran înstărit,
mijlocaş sau chiabur. Linia partidului se pronunţa clar, mai întâi pentru
îngrădire economică şi apoi pentru lichidarea chiaburimii. În Vrancea colectivizarea forţată s-a
declanşat în 1957. La început s-a mers cu lămuritul, apoi ameninţări şi bătăi,
arestări. Numărul cel mai mare de arestări din Vrancea l-a furnizat în perioada
1949-1955 ţărănimea.[21]La
fel ca în toate interviurile cu persoane care au trecut prin furcile caudine
ale sistemului represiv comunist, persoanele intervievate în acest episod
vorbesc despre violenţele, ororile la care au fost supuşi şi despre mutilarea
aplicată de autorităşile comuniste satelor colectivizate.

Pentru a încheia această sumară privire aruncată asupra procesului de „purificare” operat de regimul comunist, privire filtrată de producţia documentară Memorialul durerii, voi înainta o cifră aproximativă propusă de o
victimă a regimului, care a încercat să demaşte ororile acestuia. După spusele
acestuia în perioada 1948-1964 cel puţin 1 din zece romani închis sau deportat
pentru o perioada mai lungă sau mai scurta, cel puţin 1300.000 morţi (executaţi
sau morţi în anchete).[22]

Colectivizarea agriculturii a fost o dimensiune centrală a procesului de reconfigurare ideologică a regimului politic şi a relaţiilor de proprietate din România
comunistă. Acest proces a afectat întreaga populaţie rurală a României,
estimată în 1948 la aproximativ 75% din populaţia totală, adică aproximatov 12
000 000 de locuitori dintr-un total de 16 000 000. Conform datelor oficiale,
numai până în 1952, peste 80 000 de ţărani au fost închiţi pentru că s-au opus
colectivizării, 30 000 fiind condamnaţi în urma unor procese publice.[23]ul
noi între grupurile abia formate sau remodelând într-o manieră radicală,
percepţia de sine a sătenilor. Pentru împlinirea acestui ţel mijlocul folosit a
fost colectivizarea, un proces esenţial în vederea formării „omului nou”, prin
eliminarea tradiţionalismului din sectorul rural şi supravegherea intensă a
ţărănimii, astfel că PMR a demarat o dislocare radicală a stilului de viaţă a
75% din populaţia României.[24]

Statul-partid a căutat să se insinueze în mod direct în comunităţile rurale şi în viaţa de familie, distrugând relaţiile sociale existente şi conturând alianţe şi tensiuni cu tot

Un caz mai aparte îl reprezintă Experimentul Piteşti, asupra căruia însă nu voi insista însă menţionez că asemeni ca şi în alte
episoade în care se prezintă problema studenţilor, se poate vorbii de o epurare
a numeroşi studenţi, în încercarea de contracarare a protestelor. Fără a vorbii
de epurarea din primii ani, despre care e vorba şi în episodul menţionat, au
mai fost o serie de epurări în contextul revoltei maghiare din 1956, când în
centrele universitare din ţară au avut loc proteste ale studenţilor, înăbuşite
în forţă şi urmate de arestări şi lichidări ce au reuşit să intimideze în mare
parte studenţimea.

Experimentul Piteşti reprezintă un fapt aparte dincolo de amploarea atrocităţilor şi a dimensiunii inumane a procesului. Reeducarea practicată la Piteşti asupra studenţilor se
încadrează în amplul proiect de creare a „omului nou”. Dacă cei mai vârstnici
erau irecuperabili, tineretul sau cel puţin o parte din el se vedea probabil
pasibil de reeducare, cert e că reprezentau un material interesant pentru
maeştrii păpuşari comunişti. Dintr-un punct de vedere ceea ce s-a petrecut la
Piteşti reprezintă o mostră concentrată, dură şi aparte prin intensitatea
violenţei de toate formele, aplicată întregului popor român-mai puţin celor
care-l orchestrau şi se îngrijeau de reuşita lui. O reeducare s-a petrecut pe
parcursul acestei perioade, iar epurarea primară, de o violenţă pronunţată şi
de o evidenţă în mare parte voită, reprezintă etapa de început, duşul rece.
Astfel că printr-un sistem represiv bine pus la punct, printr-o epurare
continuă care s-a răsfrânt chiar în spaţiul intim al puterii-cazul Ana Pauker,
Vasile Luca, Lucreţiu Pătrăşcanu etc.-s-a petrecut mutilarea acestui popor,
distrugerea morală şi politică de care vorbeşte Besançon, acompaniată, ba chiar
ritmată de distrugerea fizică. Falsificarea binelui, distrugerea moralei,
distrugerea valorilor au reuşit să domine noua realitate. În întreg acest
furnicar a înflorit o lume suprarealistă, absurdă, dominată de frică,
delaţiune, descurcăreală, în care gesturile morale, pozitive erau privite cu
suspiciune, devenind nefireşti.[25]
Integritatea şi bunătatea hăituite de morala comunistă substituită adevăratei
morale, au devenit nefireşti şi motiv de hărţuire pentru cerberii aparatului
represiv, a căror diformitate sufletească şi morală au transformat-o în reper
universal. Însă în acest amplu Gulag care era întreaga ţară şi în care se
înstăpânise prostia, viclenia, frica şi impostura având pretenţii să fie naturalizate (I.D. Sârbu, Adio, Europa;
Jurnalul unui jurnalist fără jurnal; Traversarea cortinei), au pâlpâit mereu
persoane care au purtat şi poartă în suflet lumina moralei şi dragostei
fireşti, astfel încât contrastează diformitatea sufletească şi ipocrizia multor
semeni. Probele de demnitate şi sacrifciu nu au lipsit, au fost peste măsură,
fapt ce urâţeşte chipul răului atât de răspândit.

Problema în sine cât şi dimensiunea profund moralistă a serialului, precum şi a studiilor şi memoriilor publicate fac imposibilă, după părerea mea, neimplicarea emoţională şi
indiferenţa faţă de pildele de moralitate şi demnitate, precum şi faţă de
dimensiunea răului şi a urâţirii României. Astfel că acest film nu reprezintă
doar o istorie care nu se spune la şcoală, atât de necesară noilor generaţii,
cât şi o reparaţie morală faţă de numeroasele victime precum şi un studiu de
„antropologie” punând faţă în faţă două limite la care poate ajunge fiinţa
umană: dezumanizarea, demonicul şi martiriul.

„Omul nou”.

Următorul material video analizat în acest studiu este tulburătorul documentar „Decreţeii” de Florin Iepan, pe baza căruia voi încerca să prezint câteva aspecte
legate de politica demografică a regimului comunist în faza naţionalistă. Nu
voi insista asupra proiectelor megalomane fanteziste ale lui Ceauşescu şi ale
cerberilor care l-au slujit şi l-au influenţat, ci asupra unui aspect al
acestor proiecte, ce are legătură cu subiectul studiului de faţă. Politica
pronatalistă a slujit naţionalismelor şi fantasmele ceauşiste, reproducerea
forţei de muncă fiind considerată esenţială pentru construirea socialismului.[26]

Filmul abordează problema controlului strict al natalităţii de către regimul comunist din România în urma decretului 770 din 1 octombrie 1966,
arătând ambiţiile utopice ale iubitului conducător şi dezastrele cauzate de
această politică. Visul lui Ceauşescu de a avea o generaţie pur comunistă,
„Omul nou”, născut la comandă, aminteşte de proiectele lui Hitler şi Musolini.
Documentarul prezintă dezastrul demografic şi psihologic cauzat de cele aproape
două milioane de „decreţei”, fiind intervievate mame, copii, medici şi moaşe,
implicate în acest proiect. Folosind mărturii şi imagini din arhiva naţională
de film, înfiorătorul documentar expune drama femeilor mutilate sau ucise de
avorturile clandestine, precum şi soarta copiilor „defecţi”, refuzaţi de sistem
şi exterminaţi asemeni puilor de găină necorespunzători din incubatoare. Acest
ultim aspect constituie aspectul pe care vreau să îl discut în rândurile următoare,
considerându-l o etapă ce completează purificarea societăţii de elementele
parazitare şi reacţionare, în procesul de construire a societăţii socialiste şi
implicit a „omului nou”.

Astfel în această etapă, după ce România a fost curăţită, femeile au dobândit un rol aparte, devenins centrul efortului politic permanent şi
concentrat, menit să permită femeilor să-şi realizeze capacităţile
„multilateral dezvoltate”.[27]Revenind
la problema copiiilor consideraţi „irecuperabili” de către sregimul comunist,
datorită faptului că sufereau de diferite handicapuri fizice sau psihice,
filmul evidenţiază soarta trasată acestora de către un regim care-i considera
nu doar „nefolositori” ci şi o povară pe spatele societăţii. Astfel, în
conformitate cu conceptele darwiniene care îi separă pe cei capabili de cei
incapabili, aceştia au fost etichetaţi drept „neproductivi” într-o societate
dependentă din punct de vedere ideologic de producţie, fiind practic condamnaţi
la moarte. „E un loc unde se duc se
moară..” a spus un medic, director al unei instituţii unde erau selectaţi
cei productivi de cei neproductivi, pentru a fi expediaţi apoi unor lăcaşuri în
care să-şi împlinească soarta. Daţi uitării, copiii „neproductivi” deveneau
victimele neglijării sistematice, instituţionalizate.[28]

Pentru a întări ideea unei purificări operate în cadrul acestui proces, autorul prezintă un documentar de natură industrială, din perioada comunistă,
în care autorul a strecurat câteva aluzii faţă de acest aspect al politicii demografice
a regimului, vorbind despre puii „defecţi” de la incubatoare, sortiţi
eliminării, pentru a nu fi o povară, o piedică pentru cei „funcţionali”, fapt
pentru care documentarul a fost interzis.

Fără a mai insista asupra problemei, concluzionez că dimensiunea purificatoare a politicii demografice a regimului comunist s-a întins pe toată
perioada funcţionării acestuia, comportând însă variante diferite în funcţie de
perioadă şi de motivaţiile ideologice dominante. Efectele decretului 770 se
resimt în continuare, România fiind o ţară care şi acum după douăzeci de ani de
la căderea comunismului are încă probleme serioase cu copiii instituţionalizaţi
şi cu cei ai străzii. Se pare că în ciuda schimbărilor legislative,
mentalităţile, moravurile au încă ceva important de spus în modul în care se
gestionează aceste probleme delicate. Dezinteresul şi superficialitatea
persistă încă în rândul multor funcţionari din sistemul de asistenţă socială,
tratând copiii de care se ocupă ca pe nişte fiinţe subumane.

De la exterminarea elitelor de orice factură, trecând prin deportările aferente colectivizării şi până la exterminarea sistematică a copiiilor
„neproductivi”, politicile demografice ale regimului comunist din România au
comportat dimensiunea purificatoare, menită să favorizeze construire societăţii
socialiste multilateral dezvoltate. Distrugerile, mutilările cauzate nu pot fi
cuantificate şi descrise la adevărata dimensiune, fapt ce îngreunează procesul
de vindecare, de normalizare a societăţii româneşti.

artist Ciprian Chindea, foto 1: Beton, foto 2: Scări

autor Valer Simion Cosma, membru al proiectului Cititor de Proză

Absolvent al Facultăţii de Istorie şi Filosofie, din cadrul UBB-Cluj-Napoca, specializarea Istorie,
în prezent masterand la Socio-Antropologie, anul II, în cadrul aceleiaşi facultăţi.
Articole publicate în reviste de specialitate precum: Caiete de Antropologie Istorică şi Arhiva Someşană. Pasionat de lectură şi muzică.



Comentariile sunt închise pentru De la purificarea societății la „Omul nou” în comunismul românesc. Reflecții pe marginea „Memorialului durerii” și „Decrețeii”

Gestul Evei- colaj cu Hana Fratu

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

2006-09-14

Tu de ce te tot zbaţi? N-ai înţeles în toţi anii ăstia că eşti prins? Nu, nu în ştreangul generaţiilor din urmă pe care de pomană le-acuzi de-a ne fi pus degetul de cenuşă-n frunte, esti prins de tine în ştreang de plete, fumul ţigării, parfumul şi verdele ochilor, esti prins de tine-n perversitatea propriilor tale imagini care te poartă-n cutremurată dărîmată jalnică messina în ale cărei taverne nu poţi bea de mirosul încă viu al morţii şi-al molimei, eşti prizonierul sertarului cu chiloţi din toată lumea pe care-i adulmeci sperînd sa le afli rostul sau venirea. Si mereu aceleaşi greseli. Aceeaşi oscilare între roşul care nu reprezinta pasiune şi negrul care reprezintă speranţa, între albul pe care l-ai vrea nevinovat şi verdele demenţei coridelor dinainte pierdute de-un toreador aruncat în arenă unde pasiunea-i un taur cu zece, o sută, o mie de coarne şi el, toreadorul n-are nici un chef de lupta asta ci numai se închipuie trimisul a zeci sute mii de generaţii care-au luptat c-o himeră. De ce n-am putea sta liniştiţi în nisipul ăsta ca doi scorpioni cumsecade pîndind broaştele alea proaste care ne vor trece un lac imaginar şi pe care din perversitate le vom omorî aruncînd vina pe nărav? Mereu uit că tu nu esti scorpion şi eşti mînat în fiecare început de lună de-un astru bolnav care te face cînd fecioara cînd balanţă şi-astepţi de la lună să vină cu fluxul să-ţi spele gîndurile păcătoase…
Nu-mi amintesc cîţi regizori mi-au trecut prin viaţă, ştii, rolul Evei e mai greu ca oricare altul, eşti mereu nevoită sa uiţi imediat că ţi-ai îndeplinit menirea, să te refaci din pulbere şi s-o iei mai departe spre un alt Adam cu coastele slabe şi sub ele o inimă. Dar oare nu pentru asta mă iubeşti?
Pentru-că-mi fugi după urme şi mereu sînt în altă parte, a altuia şi mereu a ta şi pentru-că sînt fiica rătăcitoare a cărei întoarcere o aştepţi tăind visul cel gras şi-apoi ştii că va pleca lasînd în urmă sertarul cu chiloţi coloraţi din ale căror parfumuri vei mai trai o perioadă de vise? pentru mine ţeşi covoare perverse şi m-aştepţi cu curtea plină de peţitoare proaste şi nevicioase, femei cinstite care-n sinea lor visează să-ţi ofere o ciorbă, o tocană, un aşternut alb şi-o doaie de plozi mucoşi. Dar tu mă aştepţi pe mine, cea din messina cea cu duhoarea tavernelor şi ochii otrăvitor de verzi…fiindcă nu de-o femeie ai nevoie ci de-o moarte continuă care să te ţină-n viaţă…

****

Acum am să urlu la tine de pe ultima treaptă a vagonului clasa 3-a cu care gonesc în noapte. Mi-am aprins o ţigară, îmi intră scintei în ochi şi fumul îmi aduce aminte de gustul serilor de mai cind treceam cu vaporul spre Messina ca să te întîlnesc într-o cîrciumă dezgustătoare unde lucrai cu ora. Mă chemai, implorai chiar, să te scot din abisul demagogiilor cu care te hrănea un amant decrepit, un fotofograf ambulant ce îţi promitea glorie şi roluri în filmele pe care le va turna cind vei fi coaptă, pîrguita pentru reflectoarele albastre şi orgiile care urmau după perdele pe jumătate trase. Sufeream să te vad atît de pură, atît de îndrăgostită de omul acela fără scrupule, devorată de roluri pe care le învăţai la infinit pe de rost, cu sîrgul unei fetiţe cu codiţe cît să-i pui mîna pe creştet într-o mîngăiere agreabilă, plină de înţelesuri subtile şi speranţe pedofile pe care le traversam în zilele de angoasă. Păşeam desculţi prin strigăte ovale, dar nu mă mai auzeai, aveai ochi şi suflet doar pentru rochia de mireasă ce zăcea trîntită ca o cîrpă moartă, abandonată pe patul din subsol. El bocănea nopţile înjurînd la mansardă, îl urai mocnit ţesînd răzbunări, cafele otrăvite, căderi de pe calul turbat care sforăia la vederea ta nudă cum te duceai să-i dai zahăr din palmă şi el te amuşina erotic, căzut în extază animalică, cucerit de frumuseţea ta nemărginită, de tristeţea care îţi picura din ochii verzi. Inţelegi acum că nimeni nu te iubise vreodată, că totul e o intrigă pusă la cale de neamurile noastre, că traim în incest mental de peste 50 de ani şi că nici o soluţie nu e posibilă decît ştreangul de gît pe care îl cauţi cu arătătorul cu un gest pudic al Evei pentru care îţi sunt recunoscător…

artist Emanuela Di Stefano, foto 1: Catherine and her nights lyrics, foto 2: Femininity

autor Adrian Grauenfels, colaborator al revistei Faleze de piatră


Comentariile sunt închise pentru Gestul Evei- colaj cu Hana Fratu

Criza ca o simetrie care confirmă „istoria ” şi infirmă „postistoria” (note de lectură)

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

trebuiesc notele!

Ce va urma oare după prefixul post …sau
după postmodernism şi postuman etc.? …
Mileniu III moşteneşte o parte din clişeele şi automatismele
mileniului II , industria inima, economiei care suferise primul infarct

a intrat în noul mileniu cu bypass , desigur e vorba de momentul

crizei petrolului , din anii`80[i], în aceşti ani se vehiculează în

mass-media termenii care încep necondiţionat

cu post , un prefix care ca şi “comandă de căutare”
pe “goagle” , te duce ba la civilizaţia postmodernisă[1],
ba la termeni ca postindustrial, ori chiar la civilizaţia postistorică ,
să acordăm puţină atenţie ultimului termen care care a făcut multă

vîlvă la timpul lui, pe vremea administraţiei Clinton de către unul

din consilierii săi ,care l-a pus în operă intrigînd o lume întreagă :

cum vine asta civilizaţie postistorică ?…

Dacă în vara lui 1932 ai fi înserat această sintagmă într-un articol şi

apoi ai fi brodat pe marginea acestuia un eseu, ar fi fost,cu siguranţă,

interzis de cenzură Romană , pentru că nu puteai să-l contrazici

pe cel mai mare om din stat pe însuşi Ducele[ii] comandantul

suprem al fasciilor , în ceea ce priveşte conceptul despre istorie,

spre deosebire de nazişti , fascistul italian locatar vremelnic

al Quirinalului[iii], cocheta cu filozofia lui Hegel …

În vara lui ’89 erau condiţii politice şi culturale în Europa

pentru a dezbate un articol intitulat atît de provocator

« Sfîrşitul istoriei ? »[iv],acest articol a pus pe jar , nu numai Europa ,

ci întreaga lume .O serie de comentarii contradictorii au apărut mai

întîi în SUA apoi în Anglia , Franţa ,Italia , URSS , Brazilia ,

Africa de Sud , Japonia şi Coreea de Sud, reputatul om de cultură

american susţinea un punct de vedere cel puţin curios…în lipsa
documentului scris am acceptat convenţionalul preistorie[v]
cu protoistoria ne-a convins Mircea Eliade ca de altfel şi Claude
Levi-Strauss cum că religia nu are istorie pentru că ea are

un caracter autonom în raport cu societatea dar „politica ” ea politica

are istorie şi „postistorie”?…

Realitatea a venit şi ea cu paradoxul civilizaţiilor …puteai să-i urmăreşti

în direct pe channel «National Geographic » nişte triburi din al 27stat

federativ al Braziliei , Mato Grosso ,unde civilizaţia contemporană

se află din punct de vedere istoric, în epoca de piatră , aici,acum,

în jungla amazoniană ,acolo ,anumite triburi se află în zorii istoriei

« epoca de piatră » …
EI au fost descoperiţi şi filmaţi în direct, în premieră , cum se zgîiesc la un supersonic din civilizaţia « epocii informatice »…adică o unealtă de zbor sofisticată – faţă de liana cea lungă care te ajută să zbori din copac în copac , indiferent de epoca istorică – construită de societatea aflată dincolo de Mato Grosso în postistorie…

Era prea mult ca afirmaţie ,că epocile istoriei şi postistoriei pot

exista simultan , în prezent… oare conceptele noastre despre istorie

şi postistorie sînt instrumente despre care realitatea prezentului are

raza unui surîs ironic , ca să nu zic o întreagă bătaie de joc ?

Cu toate că ateul Nietzche contestase şi el rolul progresului în istorie,

dar să conteşti istoria însăşi asta e din cale afară , nu ne rămîne

decît să ne informăm direct de la sursă de felul cum stau lucrurile :

« Arătam în el [în articol ][2] că a apărut în ultimii ani, în întreaga lume ,

un uimitor consens în privinţa legitimităţii democraţiei liberale ,

pe măsură ce aceasta învingea idelogii rivale ca monarhia ereditară ,

fascismul , şi, cel mai recent , comunismul. »
Eseistul american precizează mai departe că democraţia

liberală modernă este «punctul final al evoluţiei ideologice a omenirii »

deci « forma finală de guvernare umană» şi aduce în sprijinul tezei

sale argumentul că « idealul democraţiei liberale nu mai poate fi

perfecţionat » şi în consecinţă conceptul clasic de istorie e perimat

de unde şi enunţul « sfîrşitul istoriei » , aceste afirmaţii curajoase au

lăsat perplexă ,opinia publică internaţională , după ce momentul

surprizei a fost depăşit , un număr disproporţionat de critici în contrast

cu economia articolului, l-a determinat pe Francis Fukuyama ,căci

despre el este vorba (fost consilier al cabinetului Clinton – azi i-a

venit iar apa la moară Doamna Clinton este ditamai Secretarul de stat

al SUA) să pregătească o replică pe măsură , aceasta s-a materializat

în ESEUL best-seller « Sfîrşitul istoriei şi ultimul om » [vi]Termenul

de postcomunist s-a impus firesc la sfîrşitul deceniului opt

cînd s-a produs Marea Ruptură [vii]şi Al Treilea Val a lovit cu

berbecele în Zidul Ruşinii[3]. Şocul[viii] a povocat puterea[ix]şi

în aceste clipe astrale[x] a început sfîrşitul sfîrşitului , s-a prăbuşit

statul est-german care a antrenat , în cădere , conform regulilor jocului

de domino , un lanţ de căderi spectaculoase ale regimurilor

comuniste din Cehoslovacia , Polonia ,Bulgaria şi la sfîrşitul lui

decembrie ‘89 , al României , care cade în direct [4]

ca o mireasă comunistă desculţă cu o mînă întinsă direct soţului capitalist ,

un mire bogat şi de succes .

Fericiţi fie cei săraci cu duhul căci a lor este împărăţia cerurilor însă

vai de cei surzi şi de cei orbi care au urechi bune de auzit
şi ochi buni de văzut , căci ei sigur se vor rătăci din nou. Toată lumea

era super optimistă nimeni nu bănuia că după această salbă de

revoluţii de toate culorile , ca rochiile în toiul verii, va veni ,cea mai

neagră criză mondială pe care „istoria ” o va repeta ,fără nicio

jenă intelectuală ,în „postistorie”

***

(Practic, criza aceasta repeta criza financiara din „anul istoric

1929 „de pe Wall-Street „ în anul de graţie al postistoriei 2009”

simetrie care confirmă „istoria ” şi infirmă „postistoria”tot în acelaşi

loc, Wall-Street şi tot de aceeaşi anvergură mondială deci avem

unitate de timp, de loc şi de mod ,termeni clasici ,instrumente istorice,

Q.E.D)

***

Toate sînt strategii ale luptei pentru recunoaştere , recunoaşterile

la care adăugăm pe cele filtrate de Fucuyama din unghi
hegelian care pun parcă şi problema noastră ,a identităţii noastre

postrevoluţionare şi a crizei de identitate a ultimului om care

sîntem noi (vorba primarului „care este”)….azi in Europa

Tot pentru recunoaştere s-a luptat şi colonistul din Nordul Americii

aliat cu sclavul de pe plantaţiile din Sud , cu negrul care s-a înrolat

ca voluntar în armata lui George Washington , rezultatul a fost

libertatea …

Declaraţia de independenţă , a fost proclamarea republicii SUA ,

altă recunoaşerea celor 13 colonii engleze din America de Nord

şi implicit recunoştera, istorică ,în 1783 de către Anglia (a cărei

„monedă istorică”liră sterlină a fost atacată fără menajamente de

finanţistul american Soros în postistorie şi care finanţist american

iată acum în plină criză se pregăteşte să atace euroiul)…

Comanda recunoaştere dată codului de căutare în lumea futurologilor ne a adus înapoi cel de Al Doilea Val , această recunoaştere este exploatată exhaustiv de Fucuyama în cartea sa Sfîrşitul istoriei şi ultimul om [5]şi mai departe la următoarea sa carte

„Viitorul nostru postuman-consecinţele noastre biotehnologice ”[6]
în subcapitolul intitulat „Începutul nostru postuman”şi care capitol începe astfel :

„ Regimul american a fost construit ,începănd cu anul 1776” pe bazele
dreptului natural .Guvernarea constituţională şi domnia legii prin
limitarea autorităţii arbitrare a tiranilor urmau să protejeze acea
liberate de care fiinţele omeneşti se bucurau de la natură.Aşa cum
sublinia Abraham Lincon 87 de ani mai tîrziu, acesta a fost de asemenea
un regim devotat ideii că toţi oamenii sunt creaţi egali.Trebuia să
existe o egalitate a libertăţii doar fiindcă exista o egalitate
naturală a oamenilor,sau,în termeni mai pozitivişti ,faptul

că exista egalitatea naturală cerea o egalitate a drepturilor politice ”

Dar despre subiectul acestei cărţi altădată.
Note subsol

artist Cristian Hermeziu, foto 1: Cronos, foto 2: Drum către nicăieri

autor Dimitrio, colaborator al revistei şi moderator al grupului „Vraful de cărţi, reviste” din cadrul proiectului Cititor de Proză


Comentariile sunt închise pentru Criza ca o simetrie care confirmă „istoria ” şi infirmă „postistoria” (note de lectură)

Povestea Soniei

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Am nimerit, din întâmplare în micuţul sat de pescari, ce parcă, era desprins dintr-un trecut mult prea îndepărtat, sau dintr-o carte de poveşti.

Uliţa sătucului cu pulberea fierbinte, era străjuită de câteva sălcii în care, un stol de vrăbii se ciorovăiau. Am străbătut uliţa în grabă, uitându-mă la colibele de stuf şi la câinii sfrijiţi de la porţi. Erau atât de hămesiţi că nici nu mai lătrau, dădeau leneşi din coadă, privind apatici cârdul de gâşte ce traversa uliţa, răscolind praful. Păşind pe nisipul plajei fierbinţi, desculţă fiind, câteva scoici sfărâmate, mi-au provocat răni pe care le răcoresc în apa mării. Privirea mi-e aţintită spre orizont şi, aproape că nu simt durerea rănilor ce mă ustură din cauza apei sărate. Marea e cel mai tainic confident al meu. În tainiţa secretă a mării se păstrează şoaptele de iubire pe care le-am încredințat valurilor ei înspumate în zilele mele de adâncă fericire.

Când sunt pe ţǎrmul mǎrii mi se pare că sunt mai aproape de tine. Doar ea cunoaşte limbajul tainic al iubirii de altǎdatǎ, din nopțile cu lunǎ plinǎ când ne aruncam în valuri urmǎrind jocul delfinilor..
Vin spre mine, dinspre larg, şoapte, ce seamǎnǎ cu vorbele dulci, pe care mi le spuneai cândva…
Aud ecoul unui cântec ce seamănă cu al tău dar, spre regretul meu, m-am înşelat. E doar vocea răguşită a unui pescar care cântă ceva despre iubita sa. Am dedus asta, deoarece cântă în ruseşte….

Încet-încet, barca s-a apropiat de țǎrm. Un pescar uriaş, cu barba pânǎ la brâu, a coborât din barcǎ, venind direct spre mine. Mi-a dat bunǎ seara şi m-a întrebat de nu m-am rǎtǎcit, cumva, prin acel loc uitat de lume…
I-am spus cǎ asta s-a întâmplat şi mi-e teamǎ cǎ nu voi avea unde să înnoptez …

Politicos, m-a invitat în coliba lui unde trǎiau domneşte, el şi soţia, dupǎ cum s-a exprimat…Înainte de culcare, ne-am aşezat la masǎ. O masǎ cu mult peşte, stropit din belşug cu vodcǎ. Limba lui nea Vasea s-a dezlegat, începând să fredoneze, acelaşi cântec pe care îl auzisem mai devreme.
Îl cânta în ruseşte şi avea nişte note joase, melancolice.
L-am rugat să-mi traducă versurile iar el, a început să-mi spună povestea cântecului. De fapt, de unde îşi trage izvorul cântecul acesta, atât de ciudat.

Era vorba de o fetişcanǎ neasemuit de frumoasǎ, cu pǎrul de aur ce sclipea în soare şi cu ochii precum floarea de in, ochii, în tăul cǎrora te pierdeai, privindu-i. Fata s-a îndrǎgostit de un marinar care a plecat, într-o bunǎ zi
şi, nu s-a mai reîntors. Ea l-a aşteptat ani în şir, privind marea, la rǎsǎrit dar şi la apus. Când se plimba pe țărmul mǎrii, Sonia murmura cuvinte al cǎror tâlc numai ea îl cunoştea.
Într-o bună zi, oamenii n-au mai zărit-o. Sonia dispǎruse fǎrǎ urmǎ.
În schimb, pe stânca cea mai înaltǎ şi mai abruptǎ de pe țărmul sǎlbatic, a rǎsǎrit o statuie albǎ din marmurǎ.
În zori, la răsăritul soarelui statuia pǎrea vie.

Ţi-am fost iubită devotată în templul iubirii şi, am devenit zeiţa iubirii încarcerată într-o bucată de marmură.

M-am închis în marmurǎ

ca-ntr-o cetate,

dorind să mă pǎstrez.

Pescarii care treceau pe lângǎ stâncă se închinau crezând că este într-adevăr, o zeiţă. Unii, mai îndrăzneţi, care s-au apropiat de statuie, spuneau că au auzit-o şoptindcuvintele de mai sus…
Nimeni nu ştia ce zeitate înfăţişa, nici cine ori când o sculptase acolo.
O descoperiseră într-o dimineaţă, înălţându-se imaculat de albă, de parcă răsărise peste noapte din stâncă. Bătrânii micului sat de pescari o venerau crezând că zeii le-o trimiseseră să-i apere de rele.

Aceasta este povestea cântată de moş Vasea… Uneori, pescarii făceau cununi de nuferi şi le depuneau la picioarele „zeiţei ” din marmură albă. Unii dintre ei, făceau acest gest în amintirea Soniei.
În seara aceea m-am culcat devreme pentru că mă simţeam foarte obosită.
Pe la miezul nopții, razele argintii ale lunii pline s-au furişat în camera mea intrând pe fereastra larg deschisă. M-am trezit brusc… În clipa aceea, dinspre mare se auzea o melodie suavă. Am ieşit afară şi am urmat melodia. Am ajuns aproape de stânca sălbatică. Cântecul venea dinspre statuia din marmură ce,parcǎ, se unduia în bǎtaia vântului.

M-am căţărat pânǎ la statuie, am mângâiat-o, trupul era cald, inima bǎtându-i puternic mai să-i spargă pieptul de marmură…
Am crezut că visez dar totul era real. Femeia-statuie, mi-a vorbit împǎrtǎşindu-mi taina ei.
Mi-a spus că este Sonia, împietrită de dor. Că povestea ei seamănǎ cu a lui Pygmalion şi a iubitei lui, Galateea. Pygmalion i-a dat viaţa femeii pe
care o sculptase în marmură, însufleţind-o cu iubirea lui, pe când ea, Sonia, a împietrit din neiubire…

Am cules un trandafir sǎlbatic, simbol al iubirii, pe care l-am aruncat în mare, încredințându-l valurilor. Parfumul lui îl va urmări pe iubitul ei care se va reîntoarce, plin de iubire, la ea.
În clipa ceea magică, de comunicare cu marmura vie, am simţit cǎ, ceva din destinul ei seamǎnǎ cu al meu, fiind surori întru’ suferințǎ. Lucrul acesta ne-a unit, inimile noastre înfrățindu-se pe veci.

artist Nynna Vizireanu

autor Floarea Cărbune, Admnistrator-bibliotecar în cadrul proiectului Cititor de Proză

Comentariile sunt închise pentru Povestea Soniei

Mogadur

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010
De mult cand eram foarte batran si foarte singur calatoream cu o mashina trasa de ganduri.
pedalam printre nori si statui amorfe, prin lagune scufundate intre palmieri prafuiti ce faceau fructe zemos de galbene, ciugulite de ciori nebune.
Aerul parea zdrentuit, ciufulit, imi intra in buzunare ca sa iasa suierand sarat si imposibil de strunit. La capatul intamplarilor Dona Victoria statea aplecata curatand mazare, susotind cu dona Mercedes despre
moartea mea iminenta. Era o zi calda, sufocanta, eventaiul de piele de elefant nu prididea sa alunge mustele mexicane, mari cat viteii verzi din iarmaroc. Ma trezeam mereu in suk, cumparand invizibile de dulci curmale,
unele ma mirau cu structura lor lemnoasa ca la arborii de cauciuc de langa mare.
Un linx ni se freca de picioare, il chemam Vladimir sau Mogadur dupa cum era o luna galbena sau rece. Luam cu mine in cort o carte, un pistol plin de negloante si ceva amintiri. In poze secrete priveam femei, femei cu care ma iubisem candva pe banci, in hotelul din nori, in caruta cu nuci, sub fuste. Aveai un microfon, un tata betiv, ca te batea degeaba si tu plangeai, doar sa te iubeasca si pe tine nalucile din stepa. Stiai sa citesti, sa faci codite si sa vorbesti la microfon in 43 de limbi straine dar totul se reducea la un sughit marcat de suspine imperceptibil de slabe cat sa trezeasca matzele de pe acoperish din torsul lor selenar. Mogadur alerga dupa

ele vanandu-le, mai incolo aparea cu blana in gura si rautate in ochi. Esti ca el! imi ziceai gonindu-l cu o privire taioasa de samurai obosit. Citeam kaghemusha si doream sake cald sorbit din cescute mici, ba mai mult doream teribil sa ma pierd intr-o insula plina de sunete si papagali, sa pot cutreiera jungla uda de ploi tropicale, sa dau foc la vreascuri ca sa ma incalzesc in timp ce te cautam cu luneta in partea ascunsa a gandurilor, tu te faceai ca nu ma vezi, iti crestea un copil in burta si te simteai coplesita de alte griji, de spectaculoase mitoze
care te transformau intr-un imens crater de bucurii, de sperante imaculate, paseai vesela pe un pod ingust de santal straveziu, bou batran imi ziceai, nu te mai holba la mine dute sa mori undeva intre oamenii tai, aia de construiesc hrube si pendule care numara invers timpul, care nu au trait ci doar au lamentat echinoxul..
***
In noaptea aceia mi s-a oprit respiratia
Se deschidea neantul ca o prapastie adanca si primitoare
Treaz, cautam oglinda in care sa imi iau ramas bun de la mine.
Uite-ma, eu, singur si lucid, totul se oprise in asteptare
Iti spuneam.. adio logodnica mea
Ce mult am iubit lumina ta de fantoma
artist Gergely Csaba

autor Adrian Grauenfels, colaborator al revistei Faleze de piatră

Comentariile sunt închise pentru Mogadur

Prietenie

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

În fiecare dimineaţă întorc spatele plecării tale de-acasă şi-acelaşi rictus de zâmbet amar mi-apare în colţul buzelor: ce prostie, mi-e teamă de recunoaştere, auzi , de parcă ai şti că mă cunoşti de fapt, că sunt prietena ta într-unul din site-urile pe care ne plângem singurătăţile afişând doar nevoia de socializare. Nu nega, doctore, hai să recunoaştem c-avem, fără îndoială cancer la suflet, tumori sentimentale, leucemii amoroase şi metastaze sociale care ne rod şi ne dau doar iluzia libertăţii, ele fiind de fapt cele care ne dictează opţiunile că de-am fi sănătoşi, dacă am fi iubiţi aşa cum merităm, luaţi în seamă în societate, atunci să fim sinceri: aceste site-uri ar fi goale.
Poate ar fi cazul să recunosc, de asemenea, că această oază creată de mine în deşertul arid al internetului, prin selecţia prieteniilor acordate sau solicitate, reprezintă totodată refugiul pentru frustrările adunate în timpul orelor de serviciu unde, de la şef până la ultima colegă, nimeni nu-mi vede sufletul sau şi mai rău: de-mi uit fereastra sa deschisă, urlă toţi că se face curent intrându-mi în el cu bocancii după ce-i trântesc uşa rămasă şi ea deschisă pentru vreo sensibilitate uitată într-un alt suflet pierdut în realitatea crudă ce mi-a devenit duşman de câteva decenii încoace. Crezi că sunt subiectivă, doctore, că doar am îmbătrânit şi sufletul meu a rămas la stadiul infantilităţii din sinceritatea visului pur? Divagaţii pe aceeaşi temă, vei spune, ştiu…
Revenind la dimineţile în care, înaintea plecării la serviciu, fac rondul cartierului însoţind mica necuvântătoare din rasa canină în plimbarea impusă de-un organism ale cărui dimensiuni se confundă tot mai mult cu cele ale unui cub – mititica, pe cât e de lungă, pe-atât e de înaltă şi…lată!- habar n-ai tu, de câte ori sunt gata-gata în a schiţa zâmbetul condescendent al salutului specific prieteniei ce-i leagă pe unii oameni cu firele nevăzute ale afinităţilor pentru muzică, pentru poezie, pentru gânduri frumoase şi sensibile în general şi cum mă abţin în ultimul moment în care răceala privirii tale îmi îngheaţă orice urmă de gând: capul întorc spre un dicţionar nevăzut în care traducerea textului din ochii-ţi sună cam aşa:
– Iar mă urmăreşte ghinionul astăzi, ptiu, tot cu urâta asta m-am întâlnit şi-n ziua-n care m-am certat cu colegul de la comisia de expertiză.
Doamne, ce mahalagioaică matinală, uite cum strigă la javra aia mică şi cum aleargă după celelalte javre maidaneze care i-au înconjurat odorul în călduri. Lumeeeeeeee, trezirea, vă dă teatru! Nu-l goniţi?
Aşa-i, nu te contrazic: eu sunt femeia urâtă şi-atât; eticheta aceasta mi s-a-ntins de pe frunte de m-a cuprins cu totul în aşa fel încât oricine m-ar privi, atât trebuie să vadă în mine fie el de pe pământ sau de pe oricare altă planetă: eu şi marele zid chinezesc! Urâtul şi frumosul!
De aceea nici nu am îndrăznit a leza privirea internauţilor cu imaginea urâţeniei mele, de aceea nu am poză la profil, de aceea nu mă cunoşti şi deci nici nu mă poţi recunoaşte pe când eu, după ce ai apărut în lista mea de prieteni cu poza de la profil, mi-am dat seama într-o zi că suntem din acelaşi oraş, din acelaşi cartier, ba chiar din acelaşi bloc…
Folosim aceeaşi parcare pentru maşinile noastre, facem cumpărături de la aceeaşi piaţă şi de la aceleaşi supermarket-uri, respirăm poluarea aceluiaşi aer, avem cunoştinţe comune, vorbim cu aceeaşi vecini şi cu acelaşi preşedinte analfabet al asociaţiei de locatari şi folosim aceeaşi societate furnizoare a serviciilor care ne-au permis cunoaşterea on line a sufletelor noastre. Pe ferestrele noastre vedem acelaşi peisaj răstignit în copacul aplecat de vremea care a cruţat alţi trei-patru confraţi ai săi ce străjuiesc îngenuncheată o rablă roşie şi ghereta-n care mai trage câte-o duşcă gospodarul plătit de noi prin asociaţie pentru a tăia gardul viu şi gazonul – la vremea aceasta, pentru a mătura zăpezile de altădată! – sau dacă avem vedere şi pe latura opusă, ne desfătăm privirile în amintirile ce au lăsat în acest peisaj o relicvă a casei revendicate de moştenitorii unei mari personalităţi istorice cu care meleagurile noastre se mândresc.
Ironie sau asta li se-ntâmplă tuturor? Atât de aproape fiind, doi oameni nu-şi vorbesc, nici măcar un salut al clasicei vecinătăţi nu schimbă-ntre ei şi totuşi…pe internet suntem suflet pentru suflet, afinităţi, chestii, vibraţii, probabil c-aşa se-ajunge şi la suflete-pereche uneori, mă rog nu e cazul în discuţie dar cred c-aceasta-i calea sau pe-aproape.
Acum, cititorul poate concluziona falsitatea lamentaţiei mele cu argumentaţia faptului că alegând tăinuirea identităţii, eu sunt vinovată de situaţia creată, mai ales că-mi pot spiona vecinul cu lejeritatea acestui incognito discutabil. Bine, recunosc: eu sunt cea care îmi ascund profilul de teama umilinţei care taie-n carne vie cu remarcile ironice ale colegilor de birou ajungând la saturaţia chiar şi de propria persoană şi căutând un mic refugiu de la suflet la suflet; ori, doctore, la profil ai într-adevăr poza de actualitate şi trebuie să fac o paranteză aici în a sublinia faptul că eşti un bărbat atrăgător şi tu ştii asta – dar cu al cui suflet te joci din moment ce foloseşti un nume inventat şi un domiciliu în vecinătatea limitrofă celui real, toate acestea, după ce până mai acum un an prezentai profilul foarte aproape de realitate. Pe vremea aceea, deşi habar n-aveam de viaţa ta reală şi nici acum nu ştiu nimic de ea, te vedeam uneori la sfârşit de săptămână, însoţit de o frumoasă doamnă cu care însă nu mergeai niciodată braţ la braţ şi nu ştiu cum, într-o zi mi-a sărit în ochi din lista ta de prieteni, însăşi însoţitoarea ta de week-end şi-atunci, ai să râzi, am încropit o poveste de dragoste între aceşti internauţi sinceri care eraţi şi chiar am căzut în admiraţia totală a cuplului deşi se vedea o uşoară reţinere din partea amândurora care la vremea aceea am categorisit-o drept prestanţa unei căsnicii realizate în comuniunea a doi intelectuali rasaţi.
Ce s-a-ntâmplat cu doamna nu ştiu, n-o mai văd şi nici în lista de prieteni susţinută şi de profilul meu. Pe tine, doar, doctore, te văd mereu şi-mi vine să strig ori de câte ori ne întâlnim: heeeei, sunt eu, prietena ta virtuală care-ţi preţuieşte sensibilitatea, măgulită la rându-mi de înţelegerea arătată meandrelor sufletului meu, nu mă recunoşti? Dar realitatea mă izbeşte crunt cu amintirea a ceea ce sunt de fapt: un suflet însetat de poezie şi zbor închis în trupul pe care-l ridiculizează colegii mei de birou pentru culoarea apropiată de cea a fiecăruia dintre cei ce au petrecut cel puţin zece zile pe o plajă, femeia care nu s-a pensat niciodată, n-a folosit creionul dermatograf şi nici rujul nicicând, ştiţi voi mai bine: femeia urâtă.
Urâţi, frumoşi, câţi dintre noi oare, nu trecem unul pe lângă celălalt pe stradă, bruscându-ne câteodată, fără a ne privi în ochi, grăbiţi a ajunge în faţa calculatorului cu dorinţa de a regăsi sufletele celor care ne înţeleg şi pe lângă care tocmai am trecut cu înjurătura de rigoare pentru ciocnirea involuntară deoarece şi celălalt se grăbea a ajunge în faţa calculatorului la întâlnirea noastră. Spune, tu doctore, fi-vor mai mulţi ca noi, despărţiţi de un simplu perete de cărămidă, oameni care, pentru a comunica în numele prieteniei, au nevoie de izolarea internetului pentru a simţi că-i înconjoară ea, prietenia cea adevărată? Frumoasă sau urâtă, mă întreb: de-mi postam poza la profil, mai eram astăzi în lista ta de prieteni? Aşa urâtă, nu cred – din start ai fi spus: cine, vecina – ia uite-o şi pe asta pe site, nu se uită în oglindă, fără a te fi interesat vreodată ce gândesc, pe când aşa, mi-ai cerut prietenia după ce ai realizat din comentariile noastre, că avem ceva lucruri în comun fie ele şi numai sensibilizări în faţa frumosului. De eram frumoasă, nu mă alegeai să fac parte din lista ta din cauza soţiei care chiar de este internaută şi ea, nu cred că tolerează prietenia cu o vecină şi încă frumoasă. Prieteniile se fac cu femeile urâte, crede-mă, pe cele frumoase le iubeşti, în ele se termină prietenia!
Ştii, doctore, sunt curioasă foarte de următorul fapt: presupunând că prietenia noastră ar fi fost cu poză la profil şi din partea mea, mă întreb, pe stradă, într-o eventuală întâlnire sau chiar în faţa blocului, am fi avut puterea să ne-o recunoaştem sau tot aşa am fi trecut unul pe lângă celălalt mult prea ruşinaţi de slăbiciunile noastre internaute? Acum nu ştiu de ce îmi vin iar în gând colegii, colegele de birou, ţinta sarcasmului veşnic fiind eu pentru ei şi totuşi, mă-ntreb, care-i prietenia adevărată: cea în care necazurile din realitatea imediată – familiale, sociale sau profesionale, le treci cu ajutorul celor de lângă tine care te tachinau şi ieri până la ridicol, te umileau până la lacrimi, neînţelegându-ţi sufletul sensibil dar ştiind să te îndrume tot ei spre-a ieşi din situaţii în care singur n-ai fi văzut ieşirea, sau adevărata prietenie este cea virtuală în care totul e poezie şi muzică, în care ne arătăm doar părţile bune, în care avem sută la sută calităţi fiind doar sensibili, iubitori de frumos, ce mai: plutesc îngeri roz în noi şi… oponenţii lor, pe unde i-am lăsat? Dragul meu doctor, dacă te-ai recunoscut, nu-i nevoie să mă recunoşti şi pe mine. Rămânem aceeaşi străini înscrişi fiecare în lista de prieteni a celuilalt fără a simţi nevoia de a şti mai multe unul despre altul; eu de exemplu nu ştiu decât că eşti doctor şi crede-mă, „doctore, simt ceva mortal în adâncul fiinţei mele”, aşa ca o decepţie … Pe tine nu te doare nimic?

artist Maia Martin, Prietenie

autor Lidia Burduja, membră a proiectului Cititor de Proză

Activitatea  literară  se rezumă la postarea unor lucrări în „ning” :

http://nicustancu48.ning.com/profile/LidiaBurduja

http://reteaualiterara.ning.com/profile/LidiaBurduja

http://cititordeproza.ning.com/profile/LidiaBurduja

http://cuvintealese.ning.com/profile/LidiaBurduja

http://enciclopedie.ning.com/profile/LidiaBurduja

http://vorbadulce.ning.com/profile/LidiaBurduja

Comentariile sunt închise pentru Prietenie

Secvenţa din mjlocul oamenilor- prima parte

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Am intrat în cabinet după ce doctorul a deschis uşa şi mi-a făcut semn cu capul, adică să intru că doar nu era să stau pe hol. Oricum doar eu eram la uşa lui.

– Bună ziua.

– Da, spuneţi.

Să spun ce am. Cum naiba să încep?

– Mă doare groaznic capul.

– Şi pe mine, zice el cu invidie. Aşa. Unde lucrezi?

– La universitate.

– Da? Dacă lucrezi la universitate te doare capul. Acum e perioada restanţelor, nu-i aşa?

– Da, este..

– Vezi că ştiu? Ştiu de ce te doare, ai lăsat mulţi, acum tu tragi şi vii la mine să-mi zici de cap.

– Nu că eu…

– Şt, linişte. Hai sus, mergeţi la pat şi vă dezbrăcaţi.

Mă ridic, mă supun, dar… la naiba i-am zis că mă doare capul. Îl mai întreb totuşi de frica penibilului.

– Mă dezbrac, adică îmi dau jos tot?

– Până la chiloţi şi sutien. Acolo nu mă interesează.

– Bine.

Este pentru prima dată când merg la doctor cu durerea mea de cap. Îmi amorţise mâna şi am vomitat de durere. Acum mă aflam la unul care îmi spune să mă dezbrac. Doctorul părea că băuse. Tremura. Când vorbea cu mine îşi ţinea capul sprijinit de mâna dreapta. Avea obiceiul de a mă opri cu şttt. Îmi venea să râd. Mă dezbrăcam şi mă gândeam ce va spune când mă va vedea în chiloţei portocalii aproape că astupau două degete, dar nu erau tanga, şi sutienul roz, cu un decolteu obraznic. Eram gata. Mă vede şi vine spre mine.

– Întinde mâna.

Oare cum? Daca o întindeam în faţă trebuia să-l lovesc, în lateral era peretele, rămase liberă zona din stânga – lateral.

– Nu acolo, întinde în faţă.

– Vă lovesc.

– Ştt, nu mă loveşti, hai întinde.

Încercam în zadar să nu râd. Nu ştiu ce avea acest om, era prea serios şi nu semăna cu un doctor.

– Ţine degetele întinse.

– Le ţin.

– Uite tremură.

– Cine?

– Degetele. Ştt. Du mâna la nas apoi lateral de zece ori.

– Încerc.

– Şttt nu încerci, faci asta repede.

Am făcut de două ori. Am început să râd tare.

– Îmi pare rău… îmi vine să râd, nu pot să fac asta.

El se uita la mine. Lung. Eu la el. Râdeam.

– Hai încearcă.

– Încerc. Asta e obligatorie?

– Da, e. Degetul la nas şi lateral.

Doamne, mă ucide doctorul ăsta. Puteam face asta şi îmbrăcată. Îmi adun puterile şi încerc să fiu serioasă. Îmi repetam întruna nu râd, nu râd, nu râd… în zadar. Râdeam dar totuşi exercitţiul îl făceam.

– Gata. Acum te întinzi pe pat.

– Cum?

– Aşa cu faţa în sus, staţi dreapta, picioarele îndoite şi puţin depărtate.

– Glumiţi?

– Nu. Vă testez reflexele.

Mă întind curioasă să aflu de reflexele mele. Alţi doctori au testat reflexele altfel. Eram îmbrăcată pe atunci. Ce vremuri!

Îşi plimbă pe piciorul meu o rotiţă ce simţeam cum mă înţeapă. O plimba de la baza piciorului până sus pe coapse.

– Ce simţi?

– Simt că mă înţeapă.

– Şi aici?

– Şi acolo.

– Dar cum e? Simţi mai tare pe undeva?

– Da. Pe piciorul stâng.

Îmi venea iar să râd. Mi-am retras piciorul la foc automat. În talpă mă gâdil. El se apucă şi mă ţine cu o mână şi cu cealaltă îşi plimba rotiţa. Mă doare capul îmi venea să-i strig.

– Acum să vă îmbrăcaţi.

– Da?

– Da. Am terminat.

Mă tot gândeam de ce a trebuit să stau goală în faţa lui. Dacă eram îmbrăcată nu râdeam.

– Îţi dau un RMN. E ceva. Nu ai reflexe. O să vedem ce e şi te fac bine.

– Ok, şi cu capul cum rămâne? Nu veneam aici daca după ultimul episod nu-mi amorţea mâna. Acum nu-mi simţeam buzele şi…

– Şttt. Gata. Eu ştiu ce ai. Îi faci trimitere pentru RMN, îi spune asitentei. Mâine treci pe la mine. Îţi fac doar bine, înţelege, eu ştiu ce zic. Nu ai sterilet.

– Ba da, am sterilet.

– Cum ai? Ieri nu aveai.

– Ieri?

– Da, da ieri ai zis că nu ai sterilet. Te-am întrebat eu.

– Cum? Că ieri …noi nuu…

– Şttt. Aşa mi-ai zis mă, ce mă fac cu tine dragă? Nu pot să-ţi dau decât un CT.

– CT?

– Da, CT, îţi face la cap o poză. Computer Tomograf.

– Aha, am înţeles.

Se ridică doctorul meu şi mă conduce până la uşă.

– Ştiţi că vă doare capul mai mult acum în perioada restanţelor pentru că aţi fost rea cu studenţii. De ce sunteţi rea, nu-i mai lăsa şi o să vezi că-ţi trece. Ştiu cum e acum la facultate, ştiu cum e, ştiu da, da.

– Nu eu fac.. eu…

– Şttt, ne vedem mâine. Te pup. La revedere.

Am râs de una singură până afară. Aşa ceva…era ireal. M-am aşezat pe o bancă, mi-am căutat ţigările, ochelarii i-am aşezat frumos la ochi şi tot râdeam. Vroiam sa spun cuiva de asta. Scot telefonul, mă uit în agenda dar mă plictisesc. Era o căldură ce te topea. Îmi plăcea. Eram singura din curtea spitalului ce lenevea la soare. Era buna o cafea. Îmi era lene să intru în spital. Savuram ţigarea, lăsam soarele să curgă pe mine. Picioarele mele se odihneau acum fericite după ce doctorul le-a abuzat cu rotita lui minunată. Ce să mă fac data viitoare când vor începe durerile? Acum e bine. Trei zile am vomitat de durere. Trei zile am stat cu ochii închişi.

Înghiţeam aerul pe nerăsuflate. Priveam soarele ca pentru ultima dată. Corpul se odihnea tolănit în plină viaţă fără să-l doară nimic. Mă simţeam uşoară ca un înger. Mă simţeam vie şi-mi plăcea. Nu am mai simţit plăcerea vieţii până acum. Mi-am dat seama cât de singură sunt, cât de izolată de viaţă în mijlocul ei. Mi-am dat seama că vreau să iubesc, că vreau să ţip, să dansez, să cânt …să fac orice îmi place. Gândindu-mă la viaţă ca la o plăcere am realizat că până acum am trăit din vise. Singură în toate momentele încărcate, nu am făcut-o cu voie, ci pusă de încercări grele prin timp ce continua să se arcuiască în jurul meu, am căutat iubirea privind dincolo de ea.

artist Pasquale Mastrogiacomo, foto 1: Contrapposizione, foto 2: Conversazione

autor Dorina Sisu Popa, administrator al Bibliotecii de proză

Comentariile sunt închise pentru Secvenţa din mjlocul oamenilor- prima parte

Vino! Vino ( fragment)

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

– Vino! Vino…! Şi ţine ochii închişi. Să nu trişezi!

– Nuu…

– Hai că e aici, imediat.

Carmen zâmbeşte şi-şi simte obrajii îmbujoraţi. Şi-a încleştat mâinile de braţul lui Ştefan şi se lasă condusă ca un orb. Urcă scările încet în urma lui păşind cu grijă pe fiecare treaptă.
Emoţiile o fac să-şi simtă stomacul de parcă şi l-ar avea în gât de aceea
înspiră aer cu nesaţ respirând adânc şi rar. Treptele urcau într-o spirală, cu
toate acestea, după primul etaj simte o stare de ameţeală. Se opreşte brusc
lovind-se de el. Îşi ridică capul şi încearcă să zărească ceva pe sub legătura
de la ochi, dar locul e prea întunecos ca să vadă ceva. În orice caz, locul mirosea puetrnic a
mucegai.

– Am ajuns, zice Ştefan.

Chiar dacă nu îl vede, Carmen simte că faţa lui zâmbeşte.

– Pot să-mi scot asta?întreabă ea ducându-şi mâna spre nodul ce-i ţine şalul legat peste ochi.

– Daa…

Cu mişcări stângace îşi desface legătura prinzându capătul şalului între degete

– Wow…!face ea surprinsă.

– Îţi place? Asta am găsit. Ştiu că nu-i nu ştiu ce, dar eu zic că e bună pentru noi.

– Oh dragule… Dar ce-i aici? Pare…pare un loc părăsit, îşi roteşte ea privirea de jur împrejur.

– Acum…, ai văzut şi tu că n-am mai găsit nicio cameră la hotel. Întradevăr, acolo aveam alte condiţii, dar asta e mult mai romantică şi cred că e perfectă pentru noi.

– Nu zic că e rău, dar, parcă suntem într-un vechi castel.

– Păi da. Exact aşa mi-a spus şi tipul ce mi-a recomandat apartamentul. Mi-a zis că locul e special tocmai prin imaginea asta.

– Nu mi-ai povestit, se întoarce ea spre el. Cum ai făcut rost de locul ăsta?

– Eram în hotel încercând să găsesc o cameră, dar nu mai era nimic liber şi atunci, un tip ce era acolo pe hol, mă întreabă dacă nu vreau ieftin un apartament. I-am spus de la început că n-am
bani, aşa, de stat la particular, că suntem proaspăt căsătoriţi, bla, bla, bla… Şi tipul îmi zice
că mai bine vorbesc după ce văd apartamentul, că putem veni la orice oră noaptea,
că nu ne deranjează nimeni, chestii din astea. Sincer, am rămas pe gânduri. Nu
prea l-am crezut la început, dar părea un tip sincer, serios, nu arăta dubios, era curat îmbrăcat,
simplu… Mi s-a părut că merită să încerc, că e un tip ok. Am venit cu el aici
şi am văzut apartamentul. Problema cea mare e că n-are apă caldă, iar toaleta
din casă e inutilizabilă, dar este una de serviciu, un etaj mai jos, în capătul
holului.

– Curent are?

– Ăăăă…da, dar nu peste tot! zâmbeşte el fals. Adică în ultima cameră nu este, ceva probleme cu cablurile…

– Şi zici că dacă vreau să merg noaptea la toaletă, trebuie să cobor jos?strâmbă ea din nas privind fără mare drag de-a lungul culoarului întunecos.

– Mămică, şti foarte bine că nu te las să vii singură, zâmbeşte el galeş. Nu las eu dă-i fie urât iubirii mele, o îmbrăţişează încolăcindu-şi braţele în jurul ei precum nişte tentacule.

– Şi nu avem vecini? Adică nu mai stă nimeni aici în ditamai casa asta? Apropo, cât ne costă? Nu mi-ai spus?!

– Nimic. Ab-so-lut nimic. Când i-am spus tipului că nu avem decât un weekend la dispoziţie, că am venit să facem doar câteva plimbări, că suntem aici să ne relaxăm, a spus că ăsta va fi cadoul
lui de nuntă pentru noi.

– Poftiiim…?! Chiar aşa a spus?! ţopăie ea pe loc exuberantă. Deci facem şi ceva economie de bani?! Super, suuper!

– Pe cuvântul meu, nici eu nu credeam că o să iasă asa bine. Ştii, la început m-am temut că n-are să-ţi placă, dar cred că eşti mulţumită ok, nu?

Carmen râse uşor.

– Sunt foarte mulţumită, dragul meu, îl cuprinde ea acum în braţe lipindu-şi obrazul de pieptul lui. Îşi ridică ochii spre el dând la o parte o suviţă de păr ce-i juca pe tâmplă. Chiar şi
aşa, fruntea ei abia ajungea a bărbia
lui.

– Dar de unde are apartamentul ăsta? O fi stat el aici? Nu ţi-a spus?

– Ba da. Cică toată casa a fost a familiei lui ,din partea mamei. Până nu demult aici a stat o bunică de-a lui care a murit.

– Aici a murit? face ea un pas înapoi scuturându-se sub un fior .

– Nuu măi … Fi serioasă. La spital o fi murit. Casa i-a rămas lui şi nu ştie prea bine ce să facă cu ea. De vândut, repede nu poate, aşa că i-a venit
ideea de a o închiria, mai ales că în sezon nu se prea găsesc locuri la hotel.

– Deci am avut un pic de noroc. Ai fost în locul potrivit la momentul potrivit, nu?! Oare mai aduce ceva turişti, sau rămânem numai noi?

– De ce? Ţi-e teamă că vom fi numai noi?

– Teamă, nu, de ce?! Întrebam doar.

– Chiar nu ştiu. Poate că mai aduce, dar tot atât de bine putem fi numai noi. Oricum, asta e… Hai, întrăm, să vezi cum e înăuntru?

– Tu ai văzut?

– Am aruncat o privire aşa, din prag când am venit cu el aici.

– Hai să vedem atunci.

Ştefan învârti uşor cheia în broasca ruginită şi uşa de lemn se deschise cu un pocnet sec, scârţâind uşor. Păşiră încet într-un mic hol ce dădea într-o cameră întunecoasă din pricina perdelelor
trase ce acopereau geamurile. Şi aerul era greu, stătut, dovadă că nimeni nu
aerisise de mult timp.

– Las’ uşa deschisă, zice Carmen mai mult pentru ea.

Ştefan nu-i răspunde. În primul rând se duce lângă geam şi încearcă să tragă de perdele, dar face un pas în lateral strâmbând din nas când un nor de praf se ridică ca un val de fum. Carmen descoperă întrerupătorul şi aprinde
lumina. Camera era mare şi înaltă, cu două geamuri mari pe peretele ce dă spre
curte, în mijlocul camerei e o masă mare din lemn masiv, înconjurată de patru
scaune cu spătar înalt, o canapea zăcea lipită de perete din stânga, acoperită
cu o folie de plastic împotriva prafului, iar pe celălalt perete, sub un tablou
ce înfăţisa portretul unei tinere pe jumătate dezbrăcate ce stătea întinsă pe
un pat, se găsea un dulap scund cu două uşi. În celălalt colţ al camerei era o
altă uşă. Ştefan o deschide şi se trezeşte într-o altă cameră mai mică. Şi aici
e întuneric şi miroase la fel a mucegai şi a stătut, doar că aici pare a fi
bucătăria.

În ochii lui Carmen licări un zâmbet când descoperi aici o sobă deasupra căreia trona un ceaun vechi. Întodeauna îi plăcuseră genul acesta de antichităţi, cum le numea ea. Ştefan deschide geamul.
Curentul stârnit ridică o clipă perdelele. Aici aveau o chiuvetă cu un singur
robinet, o masă mai mică cu două scaune fără spătar, un dulap înalt şi îngust,
iar lângă dulap o uşă la fel de îngustă care dă în cămară pe ai cărei pereţi de
cărămidă zăceau prinse mai multe oale de diferite mărimi, capacele lor metalice
şi câteva tigăi. Carmen aprinde becul ce atârna din tavan. Remarcă că dacă nu
ar fi fost chestiile astea pe pereţi, camera ar semăna leit cu o celulă
medievală. Strâmbă din nas şi închide uşa la loc. Descoperi apoi, că pe jos, în
anumite locuri, în special lângă uşa dintre camere, parchetul scârţâia. Se
opreşte-n loc şi se mişcă de pe un picior pe altul amplificând enervantul
sunet.

– Ce faci?o întreabă el privind-o peste umăr.

Ea zâmbeşte, dar nu răspunde. Apucă ceaunul greu şi-l ridică cu greutate. Se uită-n el şi i se pare curat.

– Ar trebui să mergem să facem nişte cumpărături şi dacă am avea nişte vreascuri, am putea aprinde focul în sobă, că uite, ceaun avem. Putem face mâncare aici, nu?

– Da, cred că da… Dar hai mai întâi să terminăm inspecţia.

Din bucătărie dădură peste un alt hol, mai lung, iar în capăt se zărea umbra unei uşi. Oricât pipăiseră pereţii din acest hol, nu descoperiră niciun întrerupător.

– Şti ce cred că e acolo? zice Ştefan într-un sfârşit. Camera aia fără curent. Mi-a spus că acolo nu avem oricum ce căuta, aia nu intră în închiriere.

– Deci acolo nu avem voie să mergem şi n-o să ştim ce e acolo? se miră Carmen oarecum dezamăgită dar şi curioasă.

– Cred că nu. Dealtfel nici nu avem ce să căutăm acolo.

– Ciudat, completează ea.

– Dacă vrei să mergem să facem cumpărături, hai acum. Numai bine până ne întoarcem se aeriseşte şi despachetăm după, se uită el la bagajele pe care le lăsaseră lângă intrare.

– Lăsăm geamurile deschise?se miră ea.

– Păi…să se aerisească.

– Şi dacă intră cineva?

– Eeee… Cine să intre aşa, ziua în amiaza mare, mai ales într-o casă din asta. Eu zic că nu-i nicio problemă.

– Ok! Dacă spui tu!

Vremea era nespus de călduroasă pentru acest sfârşit de septembrie. Cerul se menţinuse mai mult senin deşi uneori norii cenuşii, grei, par că se vor abate cu urgie asupra pământului,
acompaniaţi de un vânt sălbatec ce ridică praful, frunzele şi ierburile uscate
aidoma unei mici tornade.

Trecuse de ora şapte seara când se întoarseră cu cele cumpărate. Carmen smulge folia de pe pat şi se trânteşte fără fasoane rămânând aşa fără să mişte. Se vedea cum respiră doar după spatele
care i se ridica şi cobora ritmic.

– Vezi, acum ştiu ce ne lipseşte cu adevărat, zice ea cu vocea estompată de pătura groasă în care îşi vârâse nasul.

– Ce?

– O baie. Un duş.

– Mda… Acum, trei zile n-om muri. Ne spălăm şi noi cum putem.

– Mă i-a cu frig, se plânge ea ridicându-se greu.

– Şi normal. Ai venit încălzită şi aici e răcoare. Casa asta ţine frig dar nici afară nu-i mai aşa cald.

– Vrei să încercăm să facem focu’ în sobă?îi vine ei ideea.

– Vrei să faci ceva de mâncare?

– Ştiu şi eu…

– Sau vrei mai mult să vezi dacă merge soba?

– Şi una şi alta. Ai văzut ce fain îi ceaunul ăsta, îl pipăie ea ca pe nu ştiu ce lucru de preţ. Oare nu-l vinde?

– Nu ştiu. Dacă vrei o să-l întrebăm.

– Mi-ar place să-l am, de ce să mint, se uită ea la obiect ca la un lucru de mare preţ.

– N-avem nici o crenguţă aici, dar merg să adun din curte, oricum trebuie să merg la baie.

– Mergi acum?

– Păi…

– Aaa, ok. Numai bine despachetez.

Ştefan ieşi fluierând pe casa scărilor, ecoul amplificând melodia ce-o fredona. Carmen trânti pe pat cele două rucsacuri răsturnându-le şi golindu-le de toate lucrurile ce le căraseră
după ei.

Începu să le aranjeze. Abia sfârşi cu hainele că şi începe să aranjeze în bucătărie cele cumpărate plus ceea ce aduseră cu ei. Câteva minute mai târziu îl aude pe Ştefan cum fluieră din curte. Aruncă o
privire pe geam şi-l vede cum aduna ceva de pe lângă tulpina groasă şi
scorojită a unui copac înalt şi bătrân. Zâmbeşte şi deschide gura să-l
strige…

Bruummm…!! Bumm…!!

Tresare speriată. Ceva căzuse undeva cu atâta forţă încât parchetul îi trepidă sub picioare. Îi trebui câteva clipe până să înţeleagă de unde se auzise. Din camera încuiată, cea fără curent. Un
fior de frig îi străbătu sira spinării făcând-o să se scuture ca pătrunsă de un
şoc electric. Se îndreaptă cu paşi mici şi temători spre uşa ce dă spre hol şi
spre camera aia. Nu are curaj să se apropie şi se uită de departe, dintr-o parte. Uşa neagră a camerei se vede nemişcată
pe fundalul întunecos. O linişte de moarte a pus stăpânire pe loc. După ce o
mai scutură un fior ca de frig, închide încet înapoi uşa bucătăriei. Fuge la
geam, dar Ştefan nu mai e în curte. Vede doar vântul ce parcă se joacă ridicând
de la pământ frunzele ruginii şi praful
adunat cu anii din tencuiala căzută de pe clădire. Spre liniştea ei, lasă totul deoparte şi iese
pe casa scărilor unde îl vede pe Ştefan că urcă mai mult gâfâind decât
fluierând, dar cu braţele pline de crengi, frunze şi alte vreascuri.

– Gata masa? strigă el de la un etaj mai jos, zărind-o.

– Cum să fie gata dacă abia acum aduci lemne alea!

Ştefan râde. Duce braţul de vreascuri şi-l varsă în bucătărie lângă sobă, îndreptându-se apoi greoi de spate. Ve de faţa ei ce parcă forţează un zâmbet. I se pare ciudat.

– Ce ai? o întreabă el, stergându-şi cu braţul bruboanele de sudoare ce-i lunecau pe frunte, netezindu-şi apoi spre spate cu degetele firele de păr ce-i coborâseră până peste ochi.

– Am auzit ceva, face ea nesigură.

– Ce anume? devine el curios.

– Ca şi cum ar fi căzut ceva greu la pământ. Nu ştiu ce a fost, dar a tremurat podeaua sub mine.

– Ce-a căzut? Unde?

– Nu ştiu…dar mie mi s-a părut că de acolo vine, arată ea cu mâna spre camera încuiată.

Ştefan se uită la ea chiorâş zâmbind în colţul gurii.

– Mă! Tu vrei să mă faci cu tot dinandinsul să deschid uşa aia, nu-i aşa?!

– Ce zici?! Nu măi, nuu! Ţi-am spus că de acolo s-a auzit, acum ce să fac. A bubuit ceva, de două ori, ca şi cum ar fi căzut ceva jos aşa, din două mişcări. M-am uitat dar nu s-a mai auzit nimic.

Ştefan se întoarce pe călcâie, deschide uşa şi se uită se uită. Trec câteva secunde, apoi ridică din umeri.

– Se pare că nu-i nimic. Cine ştie, poate că întradevăr o fi căzut ceva. Habar n-avem ce e acolo. Poate că o fi picat ceva. Dumnezeu ştie.

– Dragul meu, eu m-am speriat, dacă vrei să ştii.

– Offf, măi Carmenuţa, o cuprinde el în braţe. La urma urme-i nu-i decât o casă veche. Îţi dai seama că se mai poate să pice câte ceva. Acum…

– Mda, cât de uşor e să zici… Dar să fi fost aici să auzii.

– Nu zic nu, probabil m-aş fi speriat şi eu, dar asta e, ce să facem acum. Trecem peste. Hai mai bine să mâncăm ceva că altfel ce vei auzi vor fi maţele mele cum chiorăie de foame.

Carmen răsuflă adânc şi nu mai comentează nimic.

Noaptea se lăsa ca un linţoliu, încet şi greu peste întreaga natură. Pe cerul senin apăruseră zdrenţe de nori negri ce păreau a se unii cu fiecare minut
formând o perdea opacă. Luna, ce răsării aruncându-şi lumina albăstruie, începu
să se recunoască învinsă de aceşti nori ameninţători. Aerul se răci, iar vântul
se înteţii.

Ştefan se ridică de la masă ţinându-se cu mâinile de burtă şi închise geamul. Carmen, după ce abandonă tacâmurile în farmurie, îşi aprinde tacticos o ţigară.

– Bine că acum îţi aprinzi, după ce am închis geamul, o dojeneşte el părinteşte.

– Las’ că nu mori, se ridică ea greoi târşiindu-şi leneşă picioarele.

– Te-a moleşit masa asta, nu?râde el de ea.

– Cam aşa ceva. Acum m-aş băga în pat şi gata!

– Păi cine te opreşte?

– Şi cine strânge? Strângi tu?!

– Strângem mâine amândoi.

– Las’… Lasă că strâng eu după ce fumez. Nu lăsăm pe mâine, şti că nu-mi place, mai zice ea sprijinându-şi coatele pe pervazul geamului deschis suflând fumul albăstrui afară unde fu împrăştiat
pe loc de vânt.

Aproape că înghiţi al doilea fum când vede, pentru o fracţiune de secundă, prin geamul întunecat ce dădea tot spre curte, al camerei încuiate, o siluetă albicioasă.

Se îneacă şi tuşeşte tare oprindu-i-se respiraţia. Ştefan din doi paşi e lângă ea şi după ce o loveşte uşor după ceafă o face să-şi revină. O ajută să se ridice lângă geam ca să
respire câteva guri de aer proaspăt.

Ochii ei roşii şi înlăcrimaţi începeau să-şi revină.

– Vezi ce păţeşti dacă fumezi, o ceartă el.

– Am văzut ceva în camera aia, se agaţă ea de gulerul lui cu amândouă mâinile. Sincer îţi spun, de aceea m-am înecat. A fost cineva în dreptul geamului. Când m-am uitat acolo s-a ferit brusc, dar tot
l-am văzut!

– Un bărbat?!

– Nu ştiu…! Pe cuvânt, îţi spun, doar nu mă joc acum! Era îmbrăcat cu ceva ce părea un halat descheiat sau aşa ceva, în orice caz, deschis la culoare. Nu te mint l-am văzut. Parcă stă şi mă
urmăreşte pe oriunde merg. Mai întâi când ai coborât tu cu bubuiala aia şi acum
aici!

Fără să stea să se gândească prea mult, Ştefan, cuprins d eun val de adrenalină şi furie, deschide nervos uşa ce dă spre holul întunecat, îl străbate cu paşi repezi şi apăsaţi, apoi bate cu
pumnul în uşa camerei încuiate.

Bum..! Bum..! Bum..!

-Băi, care eşti acolo! Te-ai pus să te joci cu noi, bă! I-a ieşi tu afară să stăm de vorbă, să vorbim aşa, ca între bărbaţi! Bum…! Bum..! ,mai dă el cu pumnul în uşă apăsând totodată pe clanţa,
dar uşa rămase închisă, iar dinăuntru nu răzbăte niciun zgomot. Ascultă, bă
amărâtule!continuă el pornit. Dacă mai te joci de-a sperietoare cu noi, trec şi
prin uşa asta şi prin tine! M-ai auzit, laş nenorocit!îşi varsă el năduful şi
încheind cu un picior bine plasat în mijlocul uşii ce se scutură din
încheieturi.F___ţi mama ta de nenorocit!!

Carmen îl apucă de mână trăgându-l până înapoi în bucătărie.

-Opreşte-te! Acum indiferent cine-o fi sper c-a înţeles mesajul!

Ştefan mai trage câteva înjurături ameninţând cu pumnul încleştat uşa ce abia se mai vede din întunecimea holului.

Câteva minute bune se lăsară amândoi pe pat incapabili să-şi spună ceva. Se uitau unul la altul şi într-un sfârşit Ştefan zâmbii.

-Ce m-a luat valul, zice el…hihihi… Oare cu cine m-am certat. Poate nu-i nimeni acolo…hahahaha…

Carmen râde şi ea, dar nu cu aşa încredere.

– Eu îţi spun că am văzut pe cineva. Acum, că se joacă cineva, sau sunt nişte aurolaci din ăstia ce-şi petrec noapte p-aici, asta nu ştiu. Oricum, peste noapte vreau să punem un scaun la uşă la
bucătărie, aşa, ca să fiu eu liniştită.

– Ei că asta le-ar mai trebui, să încerce să vină aici. păi nu-i fac praf! Dacă întradevăr e un idiot din ăsta, păi mai întâi îl fac praf şi apoi îl dau pe mâna poliţiei.

– Îmi trebuie la baie, schimbă ea subiectul. Vii cu mine?

– Normal! se ridică el.

– Şti ce, eu pun scaunul la uşă acum, zice ea fixându-l în aşa fel încât uşa care se deschidea spre interior să nu poată fi deschisă decât forţat.

Încuiară uşa şi ieşiră. Pe casa scărilor era lumină, aşa că nu întâmpinară greutăţi să ajungă la baia de rezervă. Nici aici nu era decât apă rece, dar asta nu mai conta atât de mult.
Pe drum, Ştefan glumi iar legat de lupta asta a lui cu „morile de vânt”. Îşi
râde singur de el, dar recunoaşte că şi-a ieşit din fire.

-Când cineva se leagă de tine, va avea de-a face cu mine, o copleşeşte el cu atenţia ce i-o acordă.

Ea îl bate pe spate râzând.

– Aşa bărbat mi-am dorit întodeauna. Unul care să mă apere!

– Asta şi ai, întăreşte el umflându-şi pieptul ca un cocoş înaintea luptei.

Se întoarseră cu dispoziţia schimbată în bine. Totul trecuse şi se pare că acordaseră prea mare atenţie ceva ce nu există. El se trânteşte pe pat care scârţâi jalnic sub greutatea lui.

-Hai aici, tu, comoară a mea, face el către ea semn din deget să vină lângă el făcându-i şi complice din ochi.

Ea îşi scoate pantofii aruncându-i cât colo prin cameră.

– Stai o secundă, îi răspunde ea veselă scoţându-i limba. O gură de apă să beau şi… dar se întrerupse brusc rămânănd ca o stană de piatră în pragul bucătăriei.

– Ştefan. Hai aici, zice ea sec, pe un ton serios.

– Ce mai e? se ridică el ca împins de un arc

Vine lângă ea şi pe moment nu înţelele nimic. Bucătăria era aşa cum o lăsaseră.

-Ce e…? întreabă nedumerit.

Ea dă din cap arătând ceva în faţă.

-Ce e…?

– Scaunul…

Un scaun era lângă masă, celălalt răsturnat în mijlocul bucătăriei.

– Scaunul…?repetă el mecanic

– Când am ieşit l-am fixat bine lângă uşă. Cum a a juns aici? ridică ea privirea rece spre el.

Ştefan împinge cu piciorul scaunul din drum şi cu o mână sigură deschide uşa ce dă spre camera încuiată. Totul era aşa cum lăsaseră. În afară de scaun, totul era normal.

– Sigur ai pus scaunul la uşă? o întreabă el să fie sigur.

– Da!

Încet, se apropie de uşa camerei şi apasă brusc pe clanţă. Uşa se zgâlţâie doar rămânând nemişcată, încuiată.

– E încuiată, îi spune el întorcându-se lângă ea.

– Am văzut, dar cineva a mişcat scaunul. L-am pus bine. Ca să-l mişte de aici trebuia să forţeze uşa, să se audă zgomot..

Ştefan se apleacă asupra scaunului privindu-l atent şi pipăindu-i picioarele fragile de lemn, dar nu se vedea nicio urmă de violenţă. Dă din cap în sens negativ, ca să înţeleagă şi ea că nu
a găsit nimic.

– Ce naiba se întâmplă aici? mormăie ea.

– Fi liniştită. Indiferent cine ne face asta, vom afla noi.

– De asta mă şi tem, răspunde ea surprinzându-l. Zici că bătrâna aia, bunica lu’ ăsta, a proprietarului ăsta, a murit la spital?

– Da, aşa mi-a spus, minte el. Era internată de ceva timp… Stai puţin! Doar nu vrei să spui că… Nuu, nu există aşa ceva… nu exista aşa ceva, dă el din cap rânjind ironic.

– Cum îţi explici atunci?

– Nu ştiu… Chestia cu bufnitura e explicabilă. Că ai văzut ceva la geam,e explicabil, dar şi îndoielnic.

– Deci tot nu crezi ce am văzut?! sare ea cu gura răţoindu-se la el.

– Te rog, lasă-mă să continui ce am de spus, apoi zici tu, da?!

Ea gesticulează nervoasă întorcându-i o clipă spatele.

– Deci, cum am spus, ceea ce ai văzut la geam e explicabil, dar la fel de bine te puteai înşela.

-Şi cum o explici?! îşi întinde ea nervoasă bărbia spre el.

-Simplu. Cineva îşi râde de noi. Cineva o fi dincolo, dar nouă ni s-a spus că nu putem intra, dar e posibil ca dincolo să fie cineva care râde de noi, sau îşi bate joc de noi. Simplu, nu!

– Şi asta cu scaunul?!

– Asta nu o pot explica încă, dar sunt sigur că şi asta are o explicaţie logică.

– Vrei să spui că nu am pus eu scaunul? Crezi că-s nebună?!

– N-am spus asta! Nu te cred nebună, dar nu cred nici prostia asta cu spirite sau…fantome, ori cum le vrei zice! Bazaconii care prind…

– Prind ce?

– Prind minţilor limitate, şopteşte el fără să vrea.

– Aşaa..! Exact cum am bănuit! Mă faci nebună şi proastă.

Zicând asta ea îi întoarce spatele trântindu-se în cealaltă cameră pe un scaun şi rămase acolo cu genunchi ridicaţi până sub bărbie. El vine ruşinat după ea vorbindu-i blând.

– Carmen… Şti bine că n-am vrut să te jignesc… Acum înţelege şi tu, ce vroiai să spun? Cum să existe fantome din astea. Şti bine că doar bătrănii noştri mai credeau în aşa ceva. Noi suntem,
sau ne pretindem a fi, oameni cu şcoală, nu mai credem în prostiile astea.

– Te rog să taci! Îi zice ea scurt. Ai vorbit destul.

Ştefan ridică din mâini în semn de neputinţă şi se lasă să cadă cât îi de lung pe pat. Astfel iniştea pune stăpânire peste tot apartamentul.

Că trecuse o jumătate de oră, sau o oră, nici unul nu ştia, doar că Ştefan se ridică mânat de un gând bine pus la punct.

-Am să deschid blestemata aia de uşă!

Carmen se trezeşte ca dintr-un vis.

-Ce vrei să faci?

Dar Ştefan deja îşi cântăreşte în palmă un cleşte briceag ce-l purta mereu când pleca în excursii.

– Nu fă o prostie Ştefane. Nu e casa noastră.

– Voi deschide uşa aia.

– Nu fă prostia asta. Dacă e întradevăr cineva dincolo?

– O voi deschide încet, fără să o forţez prea tare. Dacă ei îşi permit să se joace cu noi, atunci să ne jucăm şi noi cu ei.

– Şi dacă nu-i nimeni dincolo?

– Dacă nu-i, cu atât mai bine. Măcar ştim că nu avem de ce să ne mai temem, mişcă el braţele cleştelui evident în ceea ce vrea să facă.

– Ok. Hai, zâmbeşte ea cu accent sadic. Hai să lămurim problema.

Încet, fără să facă gălăgie şi fără să mai aprindă lumina în bucătărie, se strecoară păşind rar şi fără zgomot. Îşi lipesc uşor urechea de uşa camerei misterioase, dar liniştea era atât de
adâncă, de reală, încât părea palpabilă. Cu degetele întinse, Ştefan pipăie
broasca de la uşă. Se uită pe gaura cheii, dar îşi dă seama că e blocată cu
ceva. Cu infinite precauţii apasă pe mânerul clanţei. Milimetru cu milimetru.
Brusc pare că începe să scârţâie, aşa că îi dă drumul la fel de uşor. Desface
partea cu surubelniţă de la briceagul polivalent şi desface suruburile. Spre
uimirea lui, partea cea mai grea, desfacerea suruburilor se pare că merge cel
mai uşor. Trei din patru şuruburi îi cad în palmă şi le bagă frumos în buzunar,
să nu le piardă.

Carmen repiră tot mai precipitat cu fiecare clipă care îi du