Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Responsabilitatea omului faţă de creaţia divină, ca respect faţă de încrederea acordată lui de către Dumnezeu

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 30/03/2010
Motto: Nicolae Spinei, fost profesor Colegiul Brătianu Piteşti – Eseu asupra suferinţei – “Se poate oare amortiza impulsul iniţial al lui Dumnezeu – Să fie lumină? … Dar dacă omul n-ar fi trăit pe planul luminos, l-ar fi creat?”
Despărţirea de prima soţie şi plecarea mea pe un şantier îndepărtat de casă, Porţile de Fier II, nu mi-au permis să mă ocup de copii aşa cum ar trebui să se ocupe un părinte. În perioada lor de şcoală primară şi de liceu eu eram concentrat pe problemele industrializării României, chiar dacă nu o făceam la nivelul politic, ci la un nivelul inferior (?), cel tehnic. La drept vorbind, opinia mea privind mediul politic, este că aceşti oameni implicaţi în conducerea popoarelor, indiferent de forma de conducere a unui stat, au fost, sunt şi vor fi nişte marionete ale banului, adevăratul Cesar al Terrei. Capacitatea lor intelectuală, de necontestat la unii dintre ei, este modelată şi coordonată doar de creierul trecut prin filtrul Evei (vorbesc aici de celebrele traductoare biologice, Eve mtDNA).
Să-i lăsăm pe politicieni, care-şi vor reveni doar la presiunea propriului Adam mtDNA, şi să ne întoarcem la problemele şcolare, peste care eu personal am trecut fără să le observ în perioada de formare a copiilor mei.
Ce a vrut să spună Dumnezeu şi domnul profesor Spinei prin acest impuls al luminii?
Cine va putea vreodată să înfrâneze aceste suflete curate, existente în copii noştri, să fie impulsionate de lumina divină  transmisă atât de dascăli, prin intermediul acestui miraculos neocortex plantat doar omului, sau de natură, prin simţurile proprii ale fiecăruia, recepţionate prin bio-traductoarele Eve mtDNA, cât şi de însuşi Dumnezeu, prin bio-traductorul divin existent în coasta lui Adam?
Lumina este viaţa! Lumina este energia vitală ce pune în mişcare organismele amorţite de somnul întunericului. Lumina este în acelaşi timp şi suportul unei imense cantităţi de informaţie invizibilă ochiului, dar sesizabilă de către aceste miraculoase traductoare biologice, mitocondriile maternale şi paternale.
Forma sub care ea pătrunde fără fir în corpul uman nu va mai fi un miracol în curând, deoarece geneticienii au trecut la transmiterea informaţiilor dorite către ADN, prin intermediul suportului asigurat de lumina laserului.
Inteligenţa umană, determinată de capacitatea neuronală proprie de a procesa informaţii, este impulsionată de cele cinci simţuri organice determinate acum cu precizie de către ştiinţă, dar şi de impulsuri nevăzute, numite inspiraţii sau revelaţii.
Aceste inspiraţii nu apar din senin. În marea lor majoritate, ele apar prin trei mijloace cunoscute:
IQ (inteligenţă) – acumularea neuronală a unei mari cantităţi de informaţie, transmisă prin educaţie, şi procesarea ei pe alte baze decât cele făcute de cei care au transmis această informaţie;
EQ (emoţii) – recepţionarea şi interpretarea proprie a ambientului în care vieţuim, fie singuri, fie prin tehnici de blocare a raţiunii pe baza unor stimulente;
CQ (conformanţă)– încrederea în cei care ne transmit aceste informaţii şi în capacitatea lor de a ne fi de ajutor atunci când avem nevoie, datorită incapacităţii noastre de a rezolva singuri o situaţie, prevăzută sau nu.
Şcoala, ca al doilea cămin familial, este locul unde copii învaţă adevăratele tehnici complexe de procesare a mediului ambient, la nivelul cunoaşterii mondiale, dar şi tehnicile de administrare sau de management al propriei vieţi, inclusiv managementul crizelor.
Educaţia în masă se face de către oameni, nu de către Dumnezeu!
Şansa mi-a surâs din nou şi am pătruns neaşteptat în mediul şcolar.
Chiar înainte de desfăşurarea seminarului pe care l-am organizat la Câmpulung, o verişoară a noastră, profesoara Mariana Lulache, m-a invitat să particip la un simpozion organizat de un liceu din Craiova, pe teme eco-teologice. M-am sfătuit cu prietenul meu, medicul psihiatru Rasho Ohannes Hovhannessian, despre tema pe care să o abordez la acest eveniment, şi am ales împreună subiectul pe care-l prezint mai jos.
Adevărata surpriză pe care am avut-o la acest simpozion a fost tematica aleasă cu grijă şi modul de abordare a tematicii, în stilul modern de prezentare cu ajutorul celor mai moderne mijloace video.
Singurul reproş pe care l-aş face acestui stil de organizare a unui seminar educaţional este lipsa totală de implicare a elevilor, chiar şi ca simpli ascultători, deoarece adevăraţii beneficiari ai educaţiei sunt ei, copii.
Am informaţii sigure şi de necontestat că marea majoritate a acestor simpozioane educaţionale sunt organizate de profesori pentru profesori, de teologi pentru teologi, de oamenii de ştiinţă pentru oamenii de ştiinţă. Acest fapt se petrece şi datorită distanţării comunicării dintre profesionist şi omul simplu, care prin stilul de limbaj specific, transformă clasicul dialog necesar unei bune comunicări din orice etapă sensibilă a formării viitorului om, într-un ritual de tip limbaj “om – maşină” sau de tip “dogmă”, lipsit de inventivitate şi de viaţă. Acest fapt se petrece şi datorită faptului că evaluarea activităţii profesorilor şi oamenilor de ştiinţă se face pe baza participării la astfel de evenimente.
Este ceva asemănător cu întâlnirile de partid, unde se organizează conferinţe doar pentru simpla sau complexa lor informare.
Nimeni nu vrea să vorbească direct despre dificultăţile prin care trec atât educaţia, religiile, economia, politicul, cât  şi ştiinţa, în sine.
Nimeni nu vrea să vorbească despre adevărata criză de conştiinţă care a cuprins omenirea, despre lipsa unei referinţe stabile şi de necontestat pentru suportul încrederii.
Cui trebuie să-i acorde omul încrederea?
În aceste condiţii am prezentat la Craiova, într-un cadru organizat legal cu acordul Ministerului Învăţământului, referatul de mai jos. Am menţionat legal, deoarece în cadrul acestui simpozion am prezentat şi descoperirea ipotetică, referitoare la o nouă funcţie atribuită piesei inermediare a spermatozoidului, funcţia de bio-laser destinat comunicaţiei nevăzute universale.
Bazându-mă  pe încrederea mea în Dumnezeu, cu siguranţă bio-geneticienii vor ajunge mai devreme sau mai tarziu la concluzii asemănătoare, demonstrate ştiinţific, astfel încât la dovedirea priorităţii unei descoperiri ştiinţifice teoretice, acest cadru legal îmi va asigura protecţia necesară, chiar dacă anumite persoane m-au caracterizat drept “neîmpărtăşit şi nespovedit”.
Stimate Doamne, Stimate Domnişoare şi Stimaţi Domni,
Vă mulţumesc celor prezenţi pentru interesul pe care-l acordaţi lui Dumnezeu şi celor care încearcă să-L creioneze, ca pe un portret al unei persoane pe care noi, cei care pretindem că-L cunoaştem vag, vă vorbim tot vag, deoarece nimeni şi nimic nu-L poate defini pe Dumnezeu sau, altfel zis, toţi şi toate câte au existat, există şi vor exista îl definesc, chiar dacă doar parţial.
Mulţumesc organizatorilor care mi-au permis să vă prezint o parte din cunoaşterea mea, prin care eu doresc să vă fac cunoscute frământările, preocupările şi descoperirile mele şi ale partenerilor mei ce m-au acompaniat în drumul meu spre această cunoaştere.
Mulţumesc lui Dumnezeu că există şi că eu trăiesc, bucurându-mă de toată creaţia universală la care avem acum un altfel de acces, prin utilizarea realizărilor ştiinţifice actuale, la care strămoşii noştri nici măcar nu puteau visa.
Dar în acelaşi timp şi în aceeaşi măsură sunt trist, deoarece toată această cunoaştere umană universală aduce omului şi foarte mult rău, pe care încerc să-l determin prin modul meu de tratare inginerească a problemelor şi astfel să-mi aduc o umilă contribuţie la eliminarea rălui şi a rădăcinii cauzelor care-l produc. În opinia mea, răul este cauzat de relaţiile interumane, relaţii bazate pe suspiciune şi neîncredere, pe forţă şi neascultare, pe ignoranţă şi credulitate, şi pot continua cu toate caracteristicile psihicului uman. Nu sunt nici teolog şi nici medic pentru a trata dogmatic sau ştiinţific problemele umanităţii şi ceea ce vă voi prezenta în continuare este un alt mod de interpretare a comunicaţiilor interumane, a comunicaţiilor om-creaţie umană, om-natură şi om-divinitate, este o interpretare bazată pe o descoperire care-mi aparţine şi care, chiar dacă nu poate fi argumentată ştiinţific în întregime, pe această treaptă a cunoaşterii umane, este supusă legii internaţionale a protecţiei proprietăţii intelectuale cu toate drepturile ce mi se cuvin şi cu restricţiile impuse legal pentru utilizarea ei în scopul obţinerii de profit de către alte persoane, firme sau instituţii. Am încercat să o brevetez şi să o protejez legal, dar în România, deşi poporul român s-a născut creştin prin adoptarea apostolică a creştinismului chiar din primul secol al erei creştine, tot ceea ce are legătură cu Dumnezeu, şi nu este prezentat dogmatic sau nu poate fi demonstrat ştiinţific, nu este acceptat de nici o organizaţie oficială. Această descoperire am făcut-o cunoscută pentru prima oară cu ocazia unui simpozion internaţional numit “Divinitatea, omul şi calitatea vieţii”, pe care l-am organizat împreună cu nişte prieteni francezi la Câmpulung Argeş în perioada 17-19 mai 2007, şi am bucuria să v-o prezint şi Dumneavoastră în cadrul acestui simpozion. Redau parţial, în anexa la acest referat, această descoperire privind celula umană destinată captării şi procesării energiei şi informaţiei divine, numită de mine “bio-suflet”, vă stau la dispoziţie celor interesaţi cu prezentarea ştiinţifică a realizărilor noastre actuale în acest domeniu atât de sensibil al comunicaţiei om-Dumnezeu şi vă informez că am demarat cercetarea ştiinţifică aplicativă a acestei descoperiri în cadrul unui colectiv ce s-a închegat cu ocazia seminarului mai sus menţionat. Voi continua această prelegere cu problemele eco-teologice ale cunoaşterii umane, probleme ce fac obiectul general al acestui simpozion la care particip acum şi pe care eu le tratez bazându-mă pe această teorie proprie privind sistemul de comunicaţie divinitate-om-natură, teorie bazată pe extrapolarea utilizării câmpului electromagnetic de la echipamentele tehnice la organismele vii, pe extrapolarea teoriilor lui Faraday privind magnetismul electric, electroliza chimică şi legătura între optică şi câmpul electromagnetic, dincolo de limita luminii stabilită pe baza teoriei lui Einstein.
Stiaţi că oamenii de ştiinţă au determinat că ritmul actual de procesare a resurselor planetei Pământ depăşeşte de 1,2 ori capacitatea de regenerare şi este asemănător consumului din epoca dinozaurilor?
Cunoaşteţi probabil programul numit “Natura 2000”. Este un program mondial de menţinere, în anumite zone ale terei, a naturii aşa cum a evoluat ea de la creaţie până acum, fără intervenţia brutală a ştiinţei moderne; un program de menţinere a tradiţiilor viabile ce au dus viaţa aşa cum a fost ea creată din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre; un program ce spune STOP acţiunii umane necontrolată şi nefondată încă pe principiile cunoaşterii totale. După semnalele trase de ecologişti, oamenii de ştiinţă şi politicienii au ajuns la concluzia comună de necesitate a conservării vieţii naturale pe o suprafaţă de aproximativ 10-15% din planeta noastră, viaţă ce asigură nemodificarea genetică a aproximativ 96% din tot ce înseamnă viaţa naturală în acest moment. Este de fapt recunoaşterea ştiinţifică a faptului că viaţa tradiţională şi natura conţin mult mai multe informaţii secrete decât produsele artificiale ale omului. Este recunoaşterea că în acest moment, în cazul unei catastrofe majore pe care ar putea să o suporte umanitatea şi în care omul trebuie să fie capabil să ducă viaţa mai departe pe aceeaşi planetă sau altundeva în spaţiu, această umanitate nu este capabilă să creeze viaţă prin cunoaşterea limitată pe care o are şi poate intra în panică. Este recunoaşterea indirectă a creaţiei Divine şi aplicarea modernă a procedurii clasice transmise de Dumnezeu lui Noe pentru a continua viaţa după potop, chiar dacă acest potop nu a fost demonstrat ştiinţific, aproape sigur nu a avut loc niciodată la dimensiunile prezentate biblic, sau poate este doar imaginaţia virtuală a inteligenţei universale privind o strategie de acţionare raţională a umanităţii în cazul unei situaţii de criză ce ar pune viaţa în pericol. Şi în acest moment viaţa existentă pe planeta Pământ chiar este în pericol. Nu există un pericol venit din spaţiu, deocamdată nu există duşmani extratereştri reali şi nu există nimeni şi nimic extern ce ar putea pune viaţa planetei în pericol. Singura fiinţă raţională acceptată de întreaga umanitate este omul, care prin dezvoltarea ştiinţei, în drumul său către cunoaşterea totală sau către accesul său la “pomul cunoaşterii”, acţionează necontrolat ronţăind planeta asemănător dinozaurilor iraţionali.
Ce trebuie făcut pentru a stopa acest fenomen real?
În opinia mea, cel mai simplu lucru este de a-l recunoaşte oficial pe Creator, de a recunoaşte transferul responsabilităţii creaţiei divine către om şi de a cere şi urma sfaturile Creatorului, precum le urma şi Hristos în rugăciunile Lui: “De este cu putinţă să se înfăptuiască, nu precum voiesc eu, ci precum voieşti Tu!” (Matei).
Trebuie să acceptăm că la cererea oamenilor, exprimată artistic de Eminescu: “De ce nu vii tu? Vino!”, Dumnezeu a răspuns deja prin vorbele lui Hristos transmise nouă de evanghelistul Luca: “De ce mă chemaţi dacă nu faceţi ce vă spun?”
Eu nu vă propun reântoarcerea în timp la perioada lui Iisus Hristos, deoarece nu este posibil, nu este necesar şi nici suficient. Eu cred că este necesar şi suficient să luăm în serios mesajul transmis de Hristos şi întărit acum 1600 de ani de Sfântul Augustin în Confesiunile sale: “Născând fii prin Evanghelie, El vrea să nu aibă mereu doar nişte micuţi pe care să-i tot hrănească cu lapte”. Eu vă propun să aplicăm toată cunoaşterea actuală produsă de umanitate în spiritul evanghelic prezentat şi practicat tradiţional de poporul român şi să ne facem cunoscute opiniile, pentru a nu se petrece real gândul exprimat de Hristos şi transmis nouă prin evanghelistul Luca: “Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga!”
Prin acest mesaj al meu recomand celor de alte religii şi tradiţii să procedeze asemănător nouă, conform religiei şi tradiţiei lor. Poate în final, aceste judecăţi parţiale vor putea fi comparate de cineva; poate cineva va putea aduce la masa negocierilor reprezentanţii marilor religii universale în vederea stabilirii unui adevăr comun, în spiritul gândurilor exprimate de Hristos şi transmise nouă de evanghelistul Ioan, “Va fi o turmă şi un păstor”, şi care ne poate garanta accesul la “Pomul vieţii”.
În cadrul acestei propuneri de ecologizare a vieţii, eu vin cu o strategie pe care o consider realizabilă şi care poate contribui evident la creşterea calităţii vieţii pe planeta noastră. Eu sunt unul din cei care L-au luat în serios pe Dumnezeu şi, chiar dacă nu mi S-a descoperit prin revelaţii, vise sau alt tip de premoniţii ce au stat la baza tradiţională a informaţiilor despre El, mi S-a descoperit prin studiul ştiinţific al unei părţi infime din informaţiile existente produse de umanitate. Preocuparea mea principală este axată pe analiza tehnologiei de comunicaţie a divinităţii cu întreaga Sa creaţie, din care comunicarea om-divinitate are cel mai important rol în conştientizarea omului privind scopul său de manager al creaţiei divine. Teoria informaţională a creaţiei, elaborată de mine în spiritul scrierilor tradiţionale şi bazată pe principiul cunoaşterii totale prin aplicarea managementului calităţii totale, impune unui manager să nu neglijeze nici o informaţie existentă, oricât de lipsită de logică sau importanţă ar părea ea.
Astfel eu am combinat diverse informaţii după o logică proprie şi am ajuns la următoarea teorie: “O fiinţă superioară omului, mai informată, mai puternică şi mai decisă, caracterizată de verbele a fi, a şti, a putea şi a vrea, numită tradiţional Dumnezeu, a transmis, transmite şi va transmite haosului universal informaţia Sa, prin puterea Sa şi din voinţa Sa, pe o cale energo-informaţională, numită tradiţional Sfântul Duh. Această fiinţă, din dragoste pentru întreaga sa creaţie şi pentru a arăta în mod explicit omului cunoaşterea Sa, puterea Sa şi voinţa Sa, s-a întrupat informaţional în omul Iisus Hristos şi a coborât printre oameni, asemănător managerului cunoscător, puternic şi decis în acţiunea sa, să le arate lucrătorilor că El poate fi ca ei, pentru ca şi ei să tindă să fie ca El, pentru a-i provoca să-L urmeze în toate faptele Sale cu scopul îndeplinirii voinţei Sale. Toate faptele produse de la Geneză şi până astăzi sunt informaţii eveniment, din care cele bune s-au înfăptuit de El sau de oameni, dar cu voia Sa, devenind nemuritoare, iar cele rele sau înfăptuit de oameni din greşeală sau numai cu voia omului, fiind iertate sau şterse, dar niciodată uitate, pentru a menţine vie amintirea faptelor trecute, precum sunt catalogate şi memorate neconformităţile din sistemul managementului calităţii totale. Tehnolgia divină a transmiterii informaţiei şi energiei fără fir este asemănătoare tehnologiei utilizate de om în sistemele moderne de comunicaţii prin satelit. Cu ajutorul acestei tehnologii, gândurile nevăzute ale oamenilor se pot transforma în evenimente vizibile efectuate de alţi oameni, fără a fi necesară prezenţa fizică la locul faptei a celui ce a gândit anterior un lucru. Mai întâi gândul este virtualizat prin programele moderne ale computerelor sub forma diverselor strategii, apoi sunt calculate resursele necesare materializării gândului, sunt evaluate riscurile posibile şi gândite soluţiile de salvgardare, după care sunt luate deciziile privind optimizarea căii de îndeplinire a scopului propus. Extrapolând utilizarea acestei tehnologii la frecvenţe superioare frecvenţei luminii putem accepta ca realizabil tot ceea ce a creat Dumnezeu, fără a ni se părea magic, miraculos sau imposibil. Prin intermediul acestei tehnologii şi prin reciprocitatea utilizării ei, la fel cum Creatorul transmite creaţiei gândul său, gândul şi fapta omului sunt transmise Creatorului prin intermediul bio-sufletului, deocamdată într-un mod inconştient. Singurul lucru necunoscut şi poate miraculos este acceptarea unor energii proprii ale divinităţii care par inepuizabile. Dar şi acest lucru îl putem accepta, aşa cum acceptăm primul milion de dolari, ca o condiţie iniţială în demararea unei afaceri de succes. În univers există cel puţin două baze distincte de date sau de informaţii raţionale care nu sunt accesibile omului prin cunoaşterea actuală. Acestea sunt baza de date a divinităţii, numită Sfântul Duh, şi baza de date a umanităţii, depusă pe suportul divin creat la Geneză, numit îngerii personali. Sfântul Duh este o bază de date curată, plină de adevărul imaginaţiei Creatorului, dinainte de geneză şi până după îndeplinirea scopului propus, şi conţine toate strategiile stabilite de Creator pentru desăvârşirea creaţiei prin desăvârşirea omului creator. Baza de date a umanităţii conţine toate informaţiile eveniment trăite de umanitate şi toate cele gândite şi nerostite de om, de teamă, de jenă sau din egoism, şi este plină, pe lângă informaţia creatoare a omului, şi de tot răul imaginat de om în adoraţia lui extremă faţă de puterea umană. Unii oameni pretind că au accesat şi pot accesa aceste baze de date, dar acest fapt se produce neştiinţific.”
Având în vedere cele de mai sus, jonglarea cu benzile de frecvenţă şi cu informaţiile sunt la mintea oricărui copil modern care utilizează cu uşurinţă internetul şi telefonul mobil. Nimic nu mai pare imposibil în virtualul actual produs pe computer, astfel încât nimic nu va mai părea imposibil de realizat când va fi realizat.
Nu voi spune în acest referat alte informaţii de preştiinţă, pentru a nu părea că sunt vrăjitor, ghicitor, nebun, visător sau eretic, dar spun că diavolul suprem este omul care-l asupreşte pe om prin orice mijloace pe care şi le perfecţionează continuu.
Diavolul acţionează prin intermediul relaţiilor interumane, dezvoltate pe principiul pradă şi prădător, prin care unul înceacă să-l domine pe celălalt prin orice mijloace pe care le are la dispoziţie, asemănător animalelor, dar întrecându-le pe acestea în diabolic.
Diavolul este în noi şi în dorinţa noastră nelimitată, nestăpânită şi necontrolată de a fi sau a părea că suntem ceea ce nu suntem de fapt!
Preştiinţa nu este vrǎjitorie sau magie. Este pur şi simplu o nouă tehnică de ghicit în informaţii sau, cum se spune în lumea ştiinţifică, este modelarea viitorului prin cele mai viabile strategii, elaborate virtual de mintea umană prin crearea conjuncturilor care vor determina de la sine atingerea scopului propus.
artist Pasquale Mastrogiacomo, foto 1: SazioilTorosbadiglia, foto 2 si 3: Sbadigliodiuntoro

autor Boris Alexandru, membru al proiectului Cititor de Proză



Comentarii oprite

Salvaţi Mânăstirea Cetăţuia Negru-Vodă!

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 30/03/2010

Cu scuzele de rigoare pentru repetarea mesajului de anul trecut, revin cu un
apel, de data aceasta disperat, in sprijinul Manastirii Cetatuia Negru-Voda.

Nu mi-am imaginat la acel moment ca lucrurile se vor inrautati cu mult mai
mult. mare speranta imi pun in putinul celor multi, de aceea va rog sa
trimiteti si altora acest mesaj?

De cand v-am scris, cam acum doua luni, situatia s-a schimbat dramatic (sau
poate nu cunosteam eu toate detaliile): nu mai sunt 3 calugari, ci doar
parintele staret, care sufera de cancer la pancreas. Acum a ramas singur in
varful unei stanci foarte greu accesibile pe timp de iarna, bolnav si cu
facturi neachitate?

Pe langa randuiala stricta de manastire mai trebuie sa ingrijeasca si cele
doua batrane care pana acum gateau pentru obstea ceva mai numeroasa? Din
pacate si ele sunt bolnave si nu il mai pot ajuta. E strigator la cer cum o
biserica rupestra dintr-un sit arheologic cu vestigii dacice, cu moastele
intregi ale unui cuvios roman, cu icoana facatoare de minuni a Maicii
Domnului, cu izvorul de aghiasma care curge doar intre sarbatoarea Izvorului
tamaduirii si Adormirea Maicii Domnului si cu crucea de piatra la care cei
ce se roaga cu credinta dobandesc grabnic ajutor raman in parasire, fara ca
nimeni sa nu fie interesat sa le valorifice si sa le faca mai bine
cunoscute, spre folosul oamenilor!

Cum sa supravietuiasca o manastire atat de bogata in daruri, doar cu un
singur suflet nevoitor? Aici ar fi trebuit sa vina credinciosii in numar
mare, fara sa le pese de greutatea drumului. Oare atat de mult s-au racit
inimile noastre, incat prin nepasare vom condamna astfel de locuri la
pustiire?

Inca mai sper ca nu.

Pentru mai multe informatii recomand si site-ul de mai jos:

http://www.cetatuiamuscel.ro/

Adresa la care se pot trimite pomelnice si bani este:

Mânăstirea Cetătuia
Negru-Voda, loc.Cetateni, jud. Arges, cod 117240, protos. Modest Marian
Ghinea.

Doamne ajuta!

Cu drag,

Alina

sursa: http://www.razbointrucuvant.ro/anunturi/2010/02/11/salvati-manastirea-cetatuia-negru-voda/

Comentarii oprite

Notă din partea redacției

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 30/03/2010

Anunțăm modificări privind  selectarea textelor propuse de autori spre publicare!


Avand în vedere că timpul nu ne aparține, sau cum spunea un coleg din redacție, orice încercare în aria culturii este un bun comun, dorim a arăta o și mai mare grijă față de acesta . Și cum  responsabilitatea trebuie să se exercite și în spațiul virtual înțelegem să răspundem cu următoarele inițiative fiecărui click cu care este accesat  site-ul acestei reviste:

  1. începand cu luna aprilie redactorii vor aproba spre publicare numai textele care vor însuma cel puțin media totală 7, inclusiv pentru textele din partea redactorilor (sistemul de notare fiind de la unu la zece; media de aprobare,  în ce privește textele din numărul prezent al revistei, a fost de minim 5)
  2. se vor respinge textele care nu vor respecta normele gramaticale ale limbii române și/sau nu vor fi redactate cu diacritice
  3. se va publica în fiecare număr al revistei câte un singur text propus redacției  pentru fiecare autor ( în eventualitatea în care autorul a propus un număr mai mare de texte și a înregistrat cel putin media 7 la mai multe dintre aceastea, textele se vor publica eșalonat în numerele viitoare ale publicației- nu se aplică și textelor pregătite de redactori)
  4. în continuare toate textele trimise pe adresa redacției si care nu au întrunit media 7 vor fi postate pe siteul Bibliotecii de proză ( vă rog mult, să nu uitați că în Biblioteca de proză sunt însă și texte care nu au fost propuse de creatorii lor redacției noastre dar care au fost postate de aceștia  în cadrul rețelei Cititor de Proză,  desigur multe dintre ele ar fi putut trece de girul oricărei redacții)

Vă mulțumim și credem în asentimentul și suportul dumneavoastră!

Comentarii oprite

O relaţie privilegiată

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 30/03/2010

Pina nu l-am intilnit pe Sergey Moscalev nu stiam mare lucru despre Penza, centrul administrativ al regiunii cu acelas nume, din districtul federal Volga, la sud est de Moscova… Cind am vazut prima data citeva din lucrarile lui intr-o galerie din Tfat (Safed) in Galileea, mi s-a spus ca artistul traieste intr-un chibut de linga granita Israelului cu Libanul , Manara… Dar venea, ca emigrant, din Penza.

Sergey e un barbat tinar, o figura deschisa, un optimist…Asa pare. Nu s-a speriat de impactul cu o tara noua, cu realitati neobisnuite, cu clima atit de diferita de tinuturile natale. El, cel plecat din stepa ruseasca, isi trimisese in lume, cu mult timp inainte, tablourile. De fapt, il “descoperise” la Penza, un francez, colectionar pasionat si, probabil dealer, pentru ca din clipa in care stabilise relatia cu omul si artistul numit Moscalev, i-a organizat anual, expozitii cu vinzare. In primul rind in Franta (la Paris, Bordeaux, Pau, Rambouillet, Angouleme), mai apoi in Spania, Canada, Statele Unite… Si daca adaugam expozitiile din Rusia si din Israel, realizam o “performanta” mai mult decit onorabila pentru un pictor care inca nu a implinit 40 de ani.

Eu l-am cunoscut la Expozitia organizata la Tel Aviv in sprijinul adunarii de fonduri pentru cercetari in  boala Aids (sida). E un eveniment anual, deosebit: sute de artisti plastici (pictori, sculptori, ceramisti) doneaza din creatiile lor, iar publicul achizitioneaza cu generozitate. Sergey oferise o natura statica, de dimensiuni frumoase, care atragea atentia de departe. Desi era devreme, dimineata, pe rama figura punctul rosu, semn ca tabloul se vinduse.

Sergey Moscalev e un bun peisagist. Si portretist. Compozitiile sale sunt echilibrate. Personajele din scenele de gen (din vechiul Ierusalim, de exemplu, sau din chibut, doua lumi atit de diferite) sugereaza demnitate si statura morala, indepartindu-se de anecdotic sau de pitorescul facil. In aceste compozitii, peisajul are uneori numai o functie decorativa, de atmosfera. Dar, alteori, devine personajul principal, coplesitor prin dimensiunile sugerate, prin viziunea masiva a Naturii si relevarea frumusetilor marilor forme si ritmuri ale acesteia. Din multiplele planuri care alcatuiesc privelistea, nimic nu se pierde. Si rezulta o buna ingemanare a clasicului figurativ cu expresionismul pregnant.

Sint sigur ca Sergey Moscalev ne pregateste frumoase surprize. Are acest potential si are atuul virstei. Calitatea tehnica a picturii sale, foarte personala de altfel, si deschiderea sa catre subiecte multiple ii creaza o relatie privilegiata. Pictura sa energica, “nervoasa” corespunde gustului contemporan.

artist Sergey Moscalev

autor  Dorel  Schor, colaborator al revistei Faleze de piatră


Comentarii oprite

Natalie Schor – un talent, o revelaţie !

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 30/03/2010

Natalie Shor, fotografie de Sivan Katz

Cimitir. Morminte şi pietre tombale, fotografiate din spatele lor. Un conifer lung, înalt. De-asupra un cer albastru trist, cu gri de nori subţiri, ca o perdea de borangic, surprinsă în unda ei de-azur… Cimitir. Gol de oameni. Linişte. Tăcere. Meditaţie. Pământul cu morţii săi. Artistul fotograf aude, simplu, o-ntrebare.A tuturor: Ce-o fi sub suprafaţa pe care noi călcăm? Ce e sub pătura cu care-s acoperite vieţile duse? Pământ, desigur, doar pământ. Pământ, Tristeţi, Religie, Materie. Şi-ţi vin în minte gânduri peste gânduri, privind mormintele pământului, care potoleşte zbateri, alergări, trăiri, speranţe… Ideia surprinzătoare, originală a artistului, care mi-a oprit respiraţia, în contemplare şi meditaţie, este să se retragă, să găsească un unghi simplu dar cutremurător şi să-mi redea ce este sub pojgiţa de pământ de la suprafaţă, fotografiend pietre bolovani gălbui, şi bej, şi roşietici, cu găuri şi contorsionări, siguri pe ei şi eterni, încremenind în suprapunerea lor atâtea generaţii, atâţia oameni, atâta luptă, atâta energie.Durere, tristeţe, împietrire. „Viaţa” de sub pământ. Eternitatea…

Desigur, n-am reuşit să redau bogăţia de idei şi sentimente declanşată de o poză, o simplă fotografie, care , după aprecierea mea, intră direct în sfera artei adevărate. Ea aparţine unui autentic talent, nu al artei fotografice, ci al acesteia împreună cu puterea excepţională de a selecta din realitate ceea ce gândirea percepe şi nu îndrăzneşte întotdeauna să spună, împreună cu o meditaţie matură, singulară în felul ei, de o mare simplitate, inteligenţă şi har. Mă tem să spun mai multe cuvinte laudative, care, de fapt s-ar cuveni acum, căci e vorba de o tânără despre care s-a spus că ar fi la începutul carierei artistice. Trebuie însă să aduc un corectiv:  artista e doar la începutul afirmării ei. Şi tot nu e suficient de corect spus, căci mie mi se pare că este deja afirmată! Adevărul e că această tânără artistă este la începutul drumului ei de a fi cunoscută aşa cum trebuie de marele public.

Dacă am să vă mai spun că e vorba de o tinara  frumoasă, modestă, prietenoasă, înţelegătoare şi înţeleaptă, cu   privire ageră, care nu numai că absorb totul, dar emană bucurii grave, sclipiri misterioase şi poeme de nespus (ci doar de auzit), vă veţi apropia – sunt sigur – cu şi mai multă căldură şi dragoste de arta ei. O cheamă Natalie Schor, este de-a noastră, adică vorbeşte româneşte, nu 100% corect, ceea ce o face mai simpatică, vorbeşte, deci, aşa cum mulţi dintre noi vorbim ebraica, însă simte şi freamătă în creaţia ei amplu, esenţial, distins şi cuminte, străpungând însă regulile şi fiind unică în modul ei de exprimare – de o rară simplitate aparentă. Iar metafora ei este, de regulă, plurivalentă.

Fotografiile la care mă refer circulă pe internet. Unele „piese” reprezentative au apărut şi în presa de limbă română din Israel, însă şi în unele de limbă ebraică, precum „Ideot Aharonot”,  în suplimentul cultural artistic de mare circulaţie informativă – „Achbar ha Yir”, sau mai recent, şi în revista „Time out”. De asemenea pozele ei pot fi întâlnite şi în distinsa revistă americană „Romanian VIP”, în limba română, unde conducătorul publicaţiei, poetul şi publicistul, şi nu mai puţin, graficianul artist George Roca, a scris rânduri de autentică apreciere, mândrindu-se că a publicat-o pe această artistă printre primii.

Reputatul pictor român Liviu Lăzărescu, care a fost asistentul şi  continuatorul maestrului Corneliu Baba,  „profesor emeritus” la Academia de Arta „Nicolae Grigorescu” o numeşte pe tânăra noastră revelaţie, cu inima deschisă, „artistă”,  pur şi simplu, artistă „fiindcă – spune pe drept, domnia sa -  dinainte de a fi pictor, poet, actor etc., trebuie să fii artist, adică dăruit de Dumnezeu cu o anume simţire şi cu o anume putere de a mărturisi ceea ce simţi. Iar Natalie Schor este cu certitudine o fiinţă dăruită, o artistă!”.

Înainte de a continua, vreau să intercalez aici o frumoasă poveste de dragoste.

La începutul stagiului militar, o soldata frumoasă pe nume Natalie, îl cunoaşte pe ostasul Dar Sharon , iar întretăierea privirilor dintâi determină o dragoste minunată. Mai apoi, ea – studentă la Universitatea din Tel Aviv, la două facultăţi (Istoria artelor şi Teatru). El- student la Politehnica din Haifa. Când s-au împlinit 5 ani de la prima lor întâlnire, prietenul ei, Dar, i-a dat în dar un aparat de fotografiat. Şi uite-aşa, s-a întrupat o nouă pasiune: Fotografia. Natalie,  serioasă cu pasiunile ei,  se înscrie în cadrul aceleiaşi Universităţi la Cercul de Fotografie Artistică, echivalent cu un substanţial curs de iniţiere superioară. Dragostea şi înţelegerea lui Sharon  se manifestă şi prin faptul că o stimulează în ceea ce ea crede că şi-a găsit o nouă vocaţie. Impreună au rătăcit pe malul mării, în sate din Galil, la Ierusalimul vechi, în  Şukul de vechituri din Yaffo, pe Muntele Carmel, prin Natania… Natalie îşi descoperă un al treilea ochi, fotografiend. Obiectivul aparatului de imortalizat imagini are legături nervoase cu inima şi mintea , cu intuiţia şi talentul . Ea vede unde noi nu vedem. Ea înţelege unde alţii nu ştiu că lucrurile sau oamenii  neluaţi în seamă, înseamnă ceva. Şi-acest ceva, trecut prin ochiul ei , înseamă mult! În banalul cotidian Natalie Schor găseşte senzaţionalul calm, latent, subteran. Găseşte şi relevă metafora, umorul, portretul, surpriza, drama, plăcerea… Parcă o aud spunându-şi: “Clipă, stai! Eşti atâta de frumoasă!” Un clik pe aparat, şi timpul unic, ireversibil, e al ei, pentru totdeauna. Ea opreşte timpul, dar nu oricare, ci cel semnificativ şi înţelept, grăitor sufletului ei, care e şi-al meu, care e şi al nostru.

M-am luat cu vorba şi am părăsit cam mult insăilarea mea, care vrea să aducă şi alte păreri despre acest talent tânăr,cu care ne putem mândri şi noi, originarii din România în Israel. Iată, printre altele, cum se exprimă scriitorul ieşean Mircea Radu Iacoban: „Natalie fotografiază idei şi sentimente (…)”. Ea este” înarmată, simplu, cu cel de al treilea ochi… Care, iată, e capabil să descopere noi mini-universuri într-o galaxie de mult cartografiată, stoarsă de surprize şi aparent opacă la investiţia de sentiment”…

Şi iată încă o dovadă că nu mă înşel. Redau cuvintele unui mare ziarist, un Nume în audeo-vizulaul românesc, eseist şi publicist de o rară valoare, dr. Andrei Bacalu. Domnia sa a fost timp de 15 ani realizator de emisiuni de ştiinţă la TVR ( ne reamintim de mult gustatele „ Mai aveţi o întrebare?”, „Orizont ştiinţific” şi altele). Andrei Bacalu colaborează şi acum cu Pro TV, Realitatea TV şi este titularul rubricii săptămânale „Între ştiinţă şi ficţiune” din ziarul românesc „Jurnalul Naţional”. „Natalie Schor este o relevantă prezenţă pe un teritoriu dominant astăzi, al artelor vizuale, şi care se remarcă pregnant în publicistica – foto(…)”. Avem de-a face – ne spune reputatul publicist – cu o artistă care „acum se bucură de prezenţa lucrărilor ei de artă foto în publicaţii pe trei continente. I-am văzut  fotografiile în care domină ideea, surpriza, umanul şi umorul în reviste din Israel,din Germania, la „Destine literare” din Canada, „Napoca News” din România, „Romanian VIP” (cu difuzare în America, Australia, Europa)”.

Am lăsat special la urmă câteva cuvinte dintr-un splendid eseu-articol intitulat „Natalie Schor şi arta fotografică” apărut într-o revistă de mare circulaţie internaţională, sub semnătura scriitorului şi publicistului Zoltan Terner, specialist în artele vizuale, domnia sa fiind şi regizor cinematografic. Normal ar trebui citat mai tot acest elegant, esenţial şi subtil comentariu, dar spaţiul vreau să-l economisim, spre a-i da posibilitatea doamnei Maria Filimon, graficiana „Vieţii Noastre”, să selecteze spre publicare câteva fotografii ale Nataliei Schor. Aşa dar, doar frânturi: ”Ceea ce o pasionează pe Natalie Schor este cercetarea adevărului secund, oarecum ascuns, al realităţii zise banale.”.”Ceea ce face ea poate fi numit un realism „magic”, pentru că e insolit şi semnificativ”. Natalie „accede la veritabila poezie a tainelor existenţiale, întreţesută în detaliile„obişnuitului”cotidian. Referindu-se la portretele realizate de artistă, Zoltan Terner arată cu deplin temei că aceasta „nu face altceva decât să lase să trăiască purul adevăr al vieţii, surprins în clipele lui de graţie, acela în care viul ne înfioară prin miraculoasa lui forţă, bogăţie şi unicitate” … Concludent, exact, specific şi relevant.

Cert este însă că o Expoziţie de artă fotografică  sub numele Nataliei  Schor, ar „face valuri”.  Pe când deci o expoziţie? Dar un album?      Întrebările mele se adresează Institutului Cultural Român, Asociaţiilor şi organizaţiilor care vor şi trebuie să ne reprezinte, galeriilor de artă, în care s-ar putea face simţită şi vibraţia „românească”.

…Şi-acum, o imagine de grup: Zâmbiţi! Sau nu! Dar fiţi aşa cum sunteţi!

Natalie Schor fotografiază!

artist Natalie Shor, foto 1: Victory, foto 2: The Wall, foto 3: No longer a saint, foto 4: Sleeping Birds, foto 5: Tribute to Magritte, foto 6: Orient-Occident, foto 7: Life as a Metaphor

autorul materialului Roni Căciularu, colaborator al revistei Faleze de piatră


Comentarii oprite

Gellu Naum –un suprarealist predestinat

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 30/03/2010

Următoarea frază sintetizează cel mai bine esența contribuției poetice a lui Gelu Naum la literatura secolului XX.”Dacă, la data când el s-a decis să-și asume destinul poetic,-spune criticul Dumitru Micu –n-ar fi existat suprarealismul, Gelu Naum, cu siguranță, l-ar fi inventat.Altfel nu avea cum sa dea curs vocatiei.”1Cea mai valoroasă parte a operei sale, se caracterizează prin neobisnuit, paradox, fabulos.Tânărul autor a ales suprarealismul nu pentru că acesta se producea pe plan european prin liniile teoretizate de Andre Breton, ci pentru că era predestinat să se așeze ca poet în climatul cel mai adecvat sensibilității și imaginației sale.Detașarea de modelul francez are loc mai ales în planul pragmaticii poetice , scriitorul căutând să descifreze în realitatea fenomenală concretă, o altă realitate, partea cealaltă. Într-un secol dominat de expansiunea spiritului științific,suprarealismul exprimă nu doar miraculosul în cotidian, în realitatea imediată ci și nevoia omenească de a-l transfigura artistic, și credința că lumea nu se rezumă la cuceririle științifice sau la fenomenalitatea percepută pe diverse canale.Gelu Naum a îmbrățișat suprarealismul sub influența acestor principii cărăra le-a infuzat talentul și valorizarea tehnicilor onirice.  Poetul se revoltă împotriva convenției literare , a istoriei, a structurilor sociale, investigând noi teritorii poetice și practicând tehnici specifice ca dicteul automat, hazardul obiectiv, descoperirea sensurilor originare ale cuvântului, definirea condiției creției, a poetului.      Încă din primul volum   Drumețul incendiar (1936) el scria:Acum fiecare poem este un arsenal de revolte/Acum dicționarele TREBUIE SĂ URLE în poeme ca Vasco da Gama, Un centaur siluind arborii poemului, Coşurilefabricilor vor urina trifoi, Adorm sucomb pe umărul fluxului;Culoarul somnului în care poetul e contaminat de o exasperare creatoare , imaginea având un puternic caracter provocator și insurecțional:
si calatorii zboara cântând pe alti arbori
unde e o pâine de asfalt din care
dintii palariei musca cu pofta

totusi cravata nu poate sa înghita
pentru ca femeia nu ploua
nici eu nu plou
pentru ca ne despicam piepturile cu gratie
si scoatem din fundul lor un clavecin

el ne masoara cu un metru de apa
ne face haine frumoase si ne
duce prin mijlocul câmpului unde
femeile simuleaza cânepa

Credința drumețului incendiar este că poezia are datoria de a opune violenței din viață, violența limbajului. Dar această violență trecută prin straturile unor imagini compuse dintr-o emisie de metafore ce deturnează logica obișnuită, se destramă și se îmblânzește.
Suprarealismul este atras in mod deosebit de tema erosului căruia îi neagă  misterul și încearcă să înlăture  melancolia,  perdeaua stupidă din calea simțurilor. De pildă, în poemul Afară  din noi uimiți sau Cal erotic în care inventivitatea și ulcerarea sensibilității poetului  sunt vizibile.Eugen Simion numește această tehnică poetică „tehnica asocierii infinite”.”O imagine trece în altă imagine, într-un lanț nesfârșit, fără a ține seama de ideea, tema inițială. Calul erotic se topește precum ceara, din cearî se nasc statui cu sâni, statuile se plimbă prin oraș, și , pe căldură, se topesc dând naștere la ape vagi, iar apele duc spre străzile de carne pe care patinează femei himerice… ”Aceste jocuri ale limbajului, acest curaj de a răsturna sensul normal al relațiilor dintre lucruri, aceste combinații în absurd, au de fapt scopul de a arăta că poezia are acces la orice act de creație, fără să-și piardă însă statutul, deoarece Gellu Naum știe să le dea un sens mai profund .

În volumul Culoarul somnului, datat 1941 dar publicat în 1944 temele esențiale sunt visul și erosul.Odată cu volumele Medium(1945), Critica mizeriei( 1945) scis în colaborare cu Paul Păun și Virgil Teodorescu, la care se adaugă Teribilul interzis, (1945), Gelu Naum se integreaza in suprarealismul european si anume în prima varsta a suprarealismului postbelic.

Începând cu 1968, se prefigurează a doua vârstă a suprarealismului postebelic când apare volumul Athanor, urmat de antologiile Poeme alese (1970), Copacul animal (1971), Tatăl meu obosit(1972), Poeme alese (1974), Descrierea turnului(1975). Autorul este atras și de creația dramatică ilustrată de piesele de teatru Insula, Ceasornicăria Taus, Poate Eleonora (1979) pentru ca în 1980 să se întoarcă la poezie cu volumul Partea cealaltă, romanul Zenobia(1985), volumul de poeme Fața și suprafața și Malul albastru(1993).Fiecare an înseamnă un nou volum de poeme sau de proză: Focul negru (1994), Sora fântână(1995), Întrebătorul (1998), Copacul animal, Avantajul vertebrelor (2000) și ultima carte, Ascet la baraca cu tir (2000).Intre aceste două momente se interpune opera anilor realismului socialist
în care se înscriu volumele Filonul(1952), Tabăra din munți (1952), Așai (1956), Cel mai mare Gulliver (1958), Cartea cu Apolodor(1959), Poem despre tinerețea noastră(1960), A doua carte cu Apolodor,(1959), Soarele calm, poeme(1961).

foto Gellu Naum, fotografiat de Gheorghe Rasovzky

autor Maria Postu, redactor al revistei Faleze de piatră


Comentarii oprite

Kafka

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 30/03/2010

La vârsta de 40 de ani (fără o lună), în data de 3 iunie 1924 a murit în sanatoriul de la Kierling, lângă Viena, unul dintre „coloşii” prozei moderne, Franz Kafka ( nici nu şi-ar fi închipuit o asemenea postimitate). Alături de Einstein, Freud, numele său este unul dintre cele mai vehiculate, deşi nu toţi ştiu ce a scris, de ce a scris, etc. Manuscrisele sale au fost salvate de prietenul Max Brod , căruia Franz i-a cerut cu limbă de moarte să le ardă. Viaţa lui Kafka a fost un dezastru sub aspect social, sentimental, a iubit două femei de nivel intelectual excepţional, Dora şi Milena. Kafka era prizonierul propriilor îndoieli, dar credea în Binele Suprem şi nu era un nihilist. „În lupta dintre lume şi tine, alege lumea”, spunea cu sinceritate. „Metamorfoza”, povestirea în care funcţionarul Gregor Samsa, alias Kafka se transformă într-un gândac-gigant exprimă perfect disperarea scriitorului faţă de traiul impus de familie, de tatăl său, un mic tiran din lumea afacerilor, căruia îi adresează o scrisoare pe cât de sfâşietoare, pe atât de inutilă. Comunicarea dintre Kafka şi lumea filistină, lumea lacomă de câştig, lumea insensibilă la o evoluţie spirituală, nu există. Nici lumea literară nu l-a primit cu braţele deschise. Cineva i-a reproşat că bagajul său de cuvinte, în limba germană este sărac, deşi la Praga se vorbea şi se scria într-o germană frumoasă, literară. Un reproş oarecum asemănător i-a adus cineva lui Caragiale, fără a înţelege că scriitorii care ştiu să concentreze ideea în puţine cuvinte ajung, uneori, la culmile artei pe căi mai trudnice şi mai demne de urmat. Romanele „Procesul” şi „Castelul” sunt adevărate „previziuni” ale violenţelor şi lipsei de comunicare, ale dominaţiei răului ce se vor manifesta peste un deceniu, de la moartea sa în Europa şi în lume. „Colonia penitenciară” are o putere de sugestie ce face din Kafka un profet din vremurile biblice. Călăul este sfâşiat de propria maşinărie diabolică pe care el o inventase. Nu este Hitler acela, nu este Stalin acela, nu sunt toţi torţionarii cei mari din ţările satelit ale Moscovei, acei călăi distruşi de propria maşinărie? Despre moartea lui Kafka a scris jurnalista cehă Milena Jasenska, ea însăşi ucisă în 1942, în lagărul de la Ravensbruck. Kafla îl admira pe Dostoievski, primul mare scriitor care a pus în faţa lumii chipul înşelător al Răului, al celui care îl refuză pe Dumnezeu. Kafka era un credincios moderat. Paul Celan, un alt om chinuit de remuşcări, dar din motive diferite, poetul suferind din cauza morţii părinţilor ucişi în Holocaust, l-a admirat nespus, a tradus din „momentele” kafkiene. La noi, D.Ţepeneag, Mircea Ivănescu, Ion Ianoşi ( acesta l-a comparat cu Patriarhul Iaacov în lupta cu Îngerul) au tradus şi au scris despre Kafka. Nu se aminteşte prea des de intenţia lui Kafka de a pleca în Palestina cu prietena sa, Felicia Bauer, dar starea sănătăţii l-a oprit de la acest pas determinant în viaţa şi cariera sa. Europa ar fi pierdut pe unul din marii ei scriitori. Un prieten al său, actorul Loewy, din Lvov, care l-a influenţat mult în tinereţe, a murit în timpul Holocaustului, în 1942, la Treblinka. Am putea să ne întrebăm câţi Kafka, Fundoianu au pierit în flăcările Holocaustului? Thomas Mann a fost unul dintre primii scriitori care au recunoscut valoarea de neignorat a scrierilor lui Kafka, deşi manierele celor doi prozatori erau complet diferite. Joyce, Musil, Canetti au fost şi ei admiratori fără rezerve. Spre deosebire de Nietzsche, care afirma că Dumnezeu a murit şi că a venit vremea „supraomului”, Kafka a creat cu un fel de Charlie Chaplin, dar tragic, un om supus tuturor nedreptăţilor, dar nu este acest om adevăratul martir- mântuitor al vremurilor moderne? Este interesant că un model al lui Kafka a fost Flaubert cu a sa doamnă Bovary. Constrângerile sociale, prejudecăţile sunt conştientizate cu aceeaşi intensitate.
Kirkegaard spunea că „nimic nu este mai teribil, dar şi mai de preţ, decât a trăi ca Individ”. Printre scriitorii români care pot fi comparaţi cu Kafka, sub specia omenilor suferinzi, putem să-l numim pe Max Blecher. Laureatul cu Nobel, W.H.Auden îl compara pe praghez cu Dante, Shakespeare, Goethe. Nu este vorba de întinderea operei, ci de impact. Eugen Ionescu şi Orwell sunt urmaşii săi direcţi.
„Situaţia în care ne găsim este aceea a păcatului, indiferent de vinovăţie” – aceste cuvinte prevestesc şi Gulagul şi Holocaustul. „Există un ţel, dar nici un drum, doar o ezitare”…”Răului nu-i poţi plăti în rate, dar încerci”
”În faţa Legii stă un uşier”, este începutul uneia din paginile de aur ale lui Kafka. Adică Legea mai are o piedică în faţă – Uşierul. Acest Uşier face istoria. De aceea Raiul nu va exista niciodată pe pământ. Şoarecele se plângea că lumea este prea mare pentru el. Lumea se micşoră, veni o pisică şi înfulecă şoarecele. Este o fabulă despre libertate şi despre cum nu ştim să o apreciem.. „Nu am făcut rău nimănui, dar nimeni nu vine să mă ajute când sunt un pericol”. Oare nu am greşit cu toţii faţă de personajul K.? Cu amărăciune a scris Kafka despre Don Quijote şi despre Prometeu, victime ale propriilor conştiinţe de oameni naivi. În afară de ciclul „America”, la care nu ne oprim considerând că a fost o experienţă eşuată a lui Kafka, nu există rând din scrierile lui care să nu te lase într-o profundă contemplare, nostalgie, participare la soarta contemporanilor noştri, care să nu te îndemne la iubirea de aproapele, la care ne îndeamnă Credinţa de mii de ani. Mormântul lui Kafka este acoperit de o piatră atinsă de timp, nimeni nu a profanat mormântul, poate că şi cei mai înrăiţi duşmani ai umanismului nu au avut curajul să se atingă de acest modest şi ” totodată” străluminat profet.
autor Boris Marian, redactor al revistei Faleze de piatră


Comentarii oprite

Daniel Vorona – Eu tu şi bunul Dumnezeu

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 30/03/2010

Daniel Vorona – EU TU ŞI BUNUL DUMNEZEU
(Ed. Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2006)

Daniel Vorona trăieşte paroxistic. Viaţa sa pare o o zvârcolire perpetuă între agonie şi extaz: “Eu sunt urletul pe care se sprijină toporul atunci când retează scurt şi orizontal / trunchiul unui copac pe al cărui ramure nu cresc fructe nici priviri ci / doar păsări / fără de sens fără de ţară fără de dor”.
Cartea pe care o recenzăm este structurată în trei capitole: Altarul, A 11-a poruncă şi Transfigurarea. Titlul cărţii, EU TU ŞI BUNUL DUMNEZEU, sintetizează conţinutul acesteia, relevînd dramatismul existenţei fiinţei umane, individuale (EU) şi colective (TU), în căutarea divinităţii (BUNUL DUMNEZEU).
Fiind vorba de o interogare a cerului, de la care nu primim nici un răspuns, caligrafierea textelor conţine trei zone distincte: două extinderi laxe pe orizontală, distanţate de una concentrată pe verticală. Se urmăreşte astfel ca poeziile să imite şi prin formă (pe lângă conţinut), structura arborilor cosmici care fac legătura dintre pământ şi cer (fragmentele întinse simbolizează coroana şi rădăcine chtoniene iar coloanele de cuvinte, trunchiul).
Ideea a fost excelent suprinsă în ilustraţiile cărţii, executate de inspiratul artistul plastic Vlad Ciobanu.
Ne mai putem imagina că această caligrafie, prin gâtuirea centrală a textelor, transformă poeziile în clepsidre prin care curge viaţa noastră amară, ori sângele.
Motto-urile din psalmi şi evanghelii ne trimit de asemenea la contactul cu cerul, iar cele trei capitole, fac referire la trinitatea divină: Dumnezeu, Iisus, Duhul Sfânt – din religia creştină.
Pe întreg parcursul cărţii, se desfăşoară un dialog între autor, ceilalţi şi Demiurg, pretext pentru o viziune deziluzionantă asupra lumii. Poetul apare justiţiar, apocaliptic, ceilalţi sunt admonestaţi, iar Dumnezeu pare însingurat şi trist, dincolo de lumea umană.
Primul capitol, Altarul cuprinde 11 cântări la reîntoarcerea umbrei întru nume şi fiinţa, număr ce ne duce cu gândul la cele 11 elegii duineze ale poetului Reiner Maria Rilke (care l-au inspirat şi pe Nichita Stănescu în cele 11 poezii omonime). Dacă elegiile sunt meditaţii detaşate asupra condiţiei umane, cele 11 cântări… ale lui Daniel Vorona sunt erupţii de lavă fierbinte, nesolidificată. Ele par descântece ori vrăji pentru materializarea umbrei prin întoarcerea ei la momentul genezei, atunci când fiinţa primeşte un nume, înaintea naşterii: “: N-am plecat dar m-am întors / (asemeni / pasărea / asfinţind / în / ou / îşi / coboară / faţa) / până la ziuă îndură-te şi-mi deschide”.
Aspectul genezei este întărit de frecventa folosire a elementelor primordiale: pământ, apă, aer, foc: “: ies din pământ / din apă / din aer / din foc”. Dintre aceste elemente, focul caracterizează cel mai bine temperamentul lui Daniel Vorona.
Dialogul dintre el şi ceilalţi e o dispută încrâncenată şi tandră: “(ţie / îţi / vorbesc / cu sângele / precum / aş / zidi / o groapă într-o magnolie)”.
Deziluzia îl conduce spre o identificare cu suferinţa cristică : “… tu îmi spui că Iisus avea / ochii căprui / iar cuiele răstignite în palmele mele nu se vor întuneca niciodată”.
Eul scormonitor al poetului descoperă tristeţea divinităţii retrase în propria-i fiinţă: “sufletul / tău / nu / l-a / cunoscut / niciodată / pe / Dumnezeu / atîtdesălbaticşiatâtdetrist”; “şi ce dacă Dumnezeu nu mai crede în sine însuşi şi nu-şi mai întoarce / către mine faţa atunci când dau bunăziua oricum şi oriunde m-aş afla”.

Capitolul al doilea, a 11-a poruncă, este dedicat umbrei. Poemele se intitulează: despre tine umbră, zodia umbrei, spre a vedea umbra, şi rănile lui Iisus pe umbră, fiinţa intimă şi alba umbră, în umbra umbrei, ieşirea din umbră etc. Viziunea aceasta lirică, în care existenţa este un teatrul umbrelor, ne duce cu gândul la teoria lui Platon, conform căreia realitatea este jocul secund al ideilor pure.
Iată cum defineşte Daniel Vorona umbra: “: trăieşte dar nu are viaţă / dogoarea buzelor nu-i despovărează singurătatea / prefigurând deplina bucurie / vine / înainte de noapte şi zi // eu niciodată s-o aflu n-aş fi vrut / eu / şi / voi / toţi”.
Din jocul iluzoriu, lipseşre consistenţa divinităţii: “veni-voi cu tine prezenţă contrarie care îmi vorbeşti în aceeaşi scriptură / în care pâinea şi vinul nu se pot explica doar printr-un triunghi”.
Că e vorba de platonism o atestă proiectarea rănilor lui Iisus pe umbră cât şi vieţuirea noastră în zodia umbrei “ : lip lap lip lap lângă creierul trist al celui ce se roagă / metafizica umblă în pielea goală prin oraş / ca o religie a focului înfometat de arborele în care stă / seva înstrăinării şi unde domneşte înserarea şi păcatrul”.
Poetul închipuie o nouă geneză: “…şi iată ploaia se întoarce / înapoi în nori / ca un copil în pântecele maicii sale”, în care umbra poate fi albă, imaculată, ca a unei “frumoase fără corp” din lirica eminesciană. Ea “:are trup de aer (…) am privit şi-am văzut ce nu s-a arătat nici unui om”.
Realitatea însă e degradată şi degradantă, o umbră suprapusă. În umbra umbrei totul putrezeşte : “apa e potrivnică umbrei atunci când e silită să cadă în râu” “în aerul care începuse să pută m-am îngropat din ce în ce mai mult”.
Ieşirea din umbră îndeamnă la o regenerare prin purificare morală“: părăsiţi-vă trupurile / strig tare ca în clipa naşterii nu de bucurie nu de iubire strâmbă” . Poetul, devenit mesagerul apocalipsei, crede că lumea actuală, păcătoasă trebuie distrusă: “în întunericul văruit pe dinăuntru aţi îngropat cercul biblic / e umbră / e verde / e preacurvie / fugiţi din haine din ură din balade şi fructe din toate cătuşele / n-aţi murit dar au fost îngropate în mine multe morminte”.

Capitolul ultim, Transfigurarea, propune o metamorfoză a conştiinţelor printr-o baie de luciditate.
În această viziune, Dumnezeu este un deus otiosus: “…e parcă prea târziu şi parcă devreme / (mergi la Biserică să te privească Dumnezeu în ochi să nu cerşeşti / necunoscute forme biserica eşti tu eu sunt idiotul care tace şi mereu / rămas în umbra unui dor de la început de lume)”; “şi îl iert pe Dumnezeu pentru toate greşelile lor (drepte sau nedrepte) / a fost iubire ucisă de iubire şi deşertăciune a fost şi vânare de vânt”.
Concluzia ar fi că divinitatea e doar închipuire: “ps. / azi noapte am sărutat întunericul pe gură iar / ea era o cruce care mă privea şi nu era nimic”.
Pe pământ nu a mai rămas decât omul singur: “vino şi învaţă-mi fiinţa tu şi tu şi eu eu şi toţi cei care nu s-au născut / puneţi-mi o pernă sub cap eu şi tu şi am să ies din pământ într-o bună / zi / şi n-am să vă mai spun nimic despre omul diferit / şi căderea într-o altfel de lume”.
Ultima poezia a capitolului ram şi lege laolaltă constituie un rechizitoriu al istoriei: (şi ce frumos şi ce urît era în istorie / când ne sărutam / cu pumnii cu picioarele)”.
Şi totuşi e nevoie de credinţă în ceva: “stau în genunchi lângă o pată de sânge în care nu a fost îngropată nici / o lege / şi nu ştiu căreia dintre icoanele venite în nopţile mele să-i sărut cămaşa”.
*
În arderile pe rug ale poetului Daniel Vorona totul este hiperbolizat, tensionat, paradoxal: “tot nu înţelegeţi departele aproapele”; “ de ce nu vine istoria invers te întrebi ca şi cum ai deschide o uşă străină”; “vorbesc mai bine când tac”.
Rostirea lirică debordează de patimă, ură, dragoste dar mai ales deznădejde: (“am pus pe masă anafură şi apă proaspătă / pentru foamea şi setea acelor de ceasornic care bat invers / ca o povară”). Uneori sufletul poetului se prosternează în extaz: (“: am văzut desăvârşita desăvârşire a desăvârşirii”).
Tonul tensionat şi dramatic, întăreşte viziunea neagră asupra lumii: “eu credeam că sunt singuri că sunt lemne că sunt clopote / ei mă numeau anotimpul nervos al dormitoarelor liliachii / al celor ce nu s-au spus / până la capăt”.
Fantezia autorului creează metafore halucinante: “(la ora asta chiar şi tusea-i beată luna îi iese din ureche) / voi de ce nu înţelegeţi ce vă spune sângele meu cel dintâi cel netulbure / nevâscos neintoxicat / cu multe amintiri / tatuaje / şi / vodă // ha ha ha / astăzi este ziua lucrurilor lupii intră în ouă cu ochii legaţi hauuuuuuu”.
Poetul se revoltată împotriva condiţiei sale de fiinţă muritoare: “m-ai botezat cu pământ trecător / să nu-mi mai pot culca întrebările pe un munte”.
Stilul specific poetului Daniel Vorona se caracterizează prin: citadinism zgomotos, cinism paradoxal exaltat (uneori dulce – amar), onirism debordant sau lucid controlat, antinomism structural. Nu i-ar strica puţină autoironie şi autocenzură.
Volumul apare în ediţie bilingvă, româno-engleză, traducerea fiind realizată de Ana-Mirela Iacob.

foto 1 Daniel Vorona

artist Lecchi Marino, Occhio e cuore della materia

autor Lucian Gruia, redactor secţiunea “Critică” la revista Faleze de piatră


Comentarii oprite

Remember Jack Kerouac (1922-1969) – de 40 de ani pe un alt drum…

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Kerouac:destinul scriitorului fără public?

Textul pe care vi-l supunem atenţiei a apărut în revista “Magazine littéraire” (nr. 334, iulie-august 1995, pp. 95-99) cu titlul original “Kerouac: le grand retour” (“Kerouac: marea reîntoarcere). După publicarea în întregime a eseului scriitoarei americane, vom încheia cu interviul (De la Jack Kerouac la Ti-Jack Kerouac) de la Radio-Canada, pe care scriitorul l-a acordat în anul 1967.

Jack Kerouac, pe numele său de botez Jean Louis Kirouac s-a născut la 12 martie 1922 (în localitatea Lowell, statul Massachusetts, USA) într-o familie franco-canadiană de muncitori * Copil liniştit şi serios, va fi extrem de ataşat de mama sa, Gabrielle-Ange sau Mémère, cum îi spunea el şi pe care o va îngriji cu un uriaş devotament în anii senectuţii acesteia * Moartea fratelui său mai mare la vîrsta de numai nouă ani îl marchează profund * Urmează cursurile şcolii din oraşul natal apoi ale Universităţii Columbia din New York. Întrerupe cursurile, fiind mobilizat în marina militară a SUA * Datorită unui comportament considerat de oficialităţi drept schizoid, este demobilizat din marina militară (în timpul celui de-al doilea război mondial), fiind apoi angajat de marina comercială * În 1946 renunţă la marinărie şi urmează, timp de un an, cursurile New School for Social Research din New York * În 1947 pleacă într-un lung şir de călătorii, timp de 10 ani, în SUA, Mexic, Maroc şi Europa * Practică diferite job-uri de ocazie (pădurar, muncitor la căile ferate etc.), timp în care lucrează la primul său roman – The Town and the City – care apare în anul 1950 * În vara aceluiaşi an, în doar trei săptămîni, scrie romanul On the road, care la şapte ani de la lansarea sa din 1957, îl transformă pe autorul său într-o figură legendară a underground-ului literar. Roman-epopee al unei epoci agitate şi pline de contradicţii, împănat cu numeroase elemente autobiografice, volumul surprinde printr-o scriitură brută, necizelată stilistic însă debordînd de spontaneitate, fluentă, proaspătă, pe scurt, un limbaj atît de neobişnuit, încît a fost rapid catalogat de critica vremii drept “licenţios” (“Infantil, pervers, negativ” /Herald Tribune/, “… o serie de guiţături ale unui Neanderthal”). Kerouac pensula în tuşe păstoase o lume a libertăţii depline, a freneziei şi bucuriei de-a trăi, a extazului mistic şi a sărăciei crunte, în acordurile sălbatice ale jazz-ului bop, într-un contrast flagrant cu ifosele scrobite ale unei societăţi lipsite de vlagă, sufocată în propriile-i limite, dezabuzată şi abulică, ostracizată politic * Îi apar, în continuare, romanele The Subterraneus (Be-bop, baruri şi praf alb, 1958), Gamler, Zen şi munţii înalţi (The Dharma Bums, 1958), Maggie Cassidy (1959), Mexico City Blues (1959), Jurnal de vise (Book of Dreams, 1961), Lonsome Traveller (1961), Big Sur (1962), Îngerul, Kif şi ţările noi(Desolations Angels, 1965) şi Satori in Paris (1966), precum şi volumul de versuriMexico City Blues (1959)* Moare la spitalul St. Anthony din St. Petersburg, Florida, în 21 octombrie 1968*, ca urmare a unei hemoragii interne cauzate de spargerea unor varice esofagiene, pe fondul unei cronicizate ciroze hepatice * Scrierile lui Kerouac au influenţat o generaţie extrem de valoaroasă de muzicieni, printre ei amintindu-i pe The Beatles, Ben Gibbard, Bob Dylan, Tom Waits,Simon & Garfunkel, Ulf Lundell, Jim Morrison


Pentru Jack Kerouac**, fondatorul celebrei Beat Generation1, drumul e încă departe de a se fi încheiat. În timp ce regizorul american Francis Ford Coppola2 se pregăteşte să înceapă filmările după un scenariu inspirat de romanul “Pe drum”3, Jack Kerouac revine în forţă în atenţia opiniei publice din Statele Unite cu un volum de corespondenţă şi o antologie cuprinzînd fragmente extrase din romanele sale. În interviul - acordat televiziunii din Quebec – pe care vi-l supunem atenţiei, el se destăinuie publicului, cu doar doi ani înainte să moară, la doar 47 de ani, în octombrie 1969.

Jack Kerouac, când îi mărturisea într-o scrisoare prietenului său Neal Cassady4 că este moştenitorul “blestemului lui Melville: acela al destinului scriitorului fără public”, se înşela. Nu numai că după dispariţia scriitorului, volumele sale n-au încetat nici o clipă să fie citite, ba mai mult, interesul asupra vieţii şi a operei sale a crescut constant. Coppola se pregăteşte să demareze filmările la On the road.Un volum de Scrisori (1940-1956)5, îngrijit de Ann Charters, cuprinzînd aproape jumătate din cele scrise în această perioadă, şi care a văzut lumina tiparului în Statele Unite, vine să confirme, o dată în plus, faptul că scriitorului îi plăcea enorm să comunice în acest fel, mărturie stînd grija lui în a păstra cu sfinţenie copiile propriilor misive, ba chiar şi ciornele acestora… Posesor al unei memorii remarcabile, Kerouac era în stare să retranscrie cuvînt cu cuvînt un dialog, păstrînd nealterate stilul şi nuanţele acestuia. Scrisorile sale fac proba incontestabilă a materiei vii din “romanele sale adevărate”. În paralel cu acest volum a fost editat un altul, cuprinzînd o antologie de fragmnte extrase din romanele sale împreună cu The Jack Kerouac Collection6 un pachet conţinînd trei compact discuri însoţite de un booklet.

Jack Kerouac, dispărut la doar 47 de ani, în octombrie 1969, i-a lăsat mamei sale Gabrielle, toată “averea” sa: 91 de dolari, întreaga arhivă (manuscrise, scrisori şi carnetele cu însemnări) şi extrem de puţine lucruri personale.Astăzi, această moştenire, evaluată la aproximativ 10 milioane de dolari, a declanşat un proces între fiica sa Jan, un nepot, Paul Blake şi un cumnat, John Sampas. De altfel, cîteva dintre obiectele personale care au aparţinut scriitorului au fost vîndute la o licitaţie, atingînd sume considerabile, fondurile astfel obţinute permiţind asigurarea bunei gestionări a fondului Kerouac. De exemplu, un mantou impermeabil a fost achiziţionat de celebrul actor american Johnny Depp, pentru “doar” 10.000 de dolari!

De la literatură la cinematograf, Jack Kerouac, Ti-Jean (cum era numit de prieteni) din Lowell, Massachuttes, care fără ştie, avea să inventeze Beat Generation, rămîne în continuare, pe drum. (Simone Arous)


Note

1. Beat Generation (Generaţia Beat); beat – cuvânt inventat, din câte se pare, de un personaj excentric al lumii interlope newyorkeze, Herbert Huncke. De la acesta, termenul a fost preluat de William S. Burroughs, apoi de Allen Ginsberg şi Jack Kerouac. Erau ca omul din temniţa întunecată, de piatră, cu ghiuleaua legată de picior, ridicându-se din subsoluri, hipsterii sordizi ai Americii, o nouă generaţie beat căruia mă alăturam încet-încet şi eu. (Jack Kerouac,Pe drum, Ed. Polirom, Iaşi, 2003). Semnificaţia lui pleacă de la beat down (depresiv, dezolat, descurajat) pînă la beatific (cuprins de extaz, beatitudine). Generaţia beat a fost reprezentată de un grup de scriitori (romancierii Jack Kerouac, William S.Burroughs, poeţiiAllen Ginsberg, Gregory Corso, Lawrence Ferlingetti, Gary Snyder), care a apărut ca o reacţie gălăgioasă şi boemă la aşa numita generaţie tăcută a anilor ’50. Ei au devenit cunoscuţi în jurul anului 1956, întîi la New York şi apoi în San Francisco, demersul lor fiind mijlocit de estetica operelor lor, care a influenţat considerabil evoluţia literaturii americane – şi nu numai! – în deceniile următoare.

2. Francis Ford Coppola (n.1939), celebru regizor american, producător şi scenarist. Coppola a regizat, printre altele, peliculeleGodfather (Naşul), The Conversation (Conversaţia) şi Apocalypse Now (Şi acum apocalipsa), filme care i-au adus consacrarea internaţională, plasîndu-l printre cei mai importanţi şi respectaţi regizori ai lumii.

3. Pe drum – Francis Ford Coppola se regăseşte, de data aceasta în calitate de producător, pe genericul adaptării cinematografice a romanului “Pe drum”al lui Jack Kerouac. Regizat de cineastul brazilian Walter Salles (semnatar, printre altele. al regiei peliculei “Jurnal pe motocicletă”, o adaptare cinematografică a volumului autobiografic omonim al lui Che Guevara), filmul se află, deocamdată, în etapa de producţie. Coppola – care deţine drepturile de ecranizare ale romanului lui Kerouac din anul 1979), mai avusese o tentativă de a realiza pelicula, avîndu-l atunci ca regizor pe americanul Joel Schumacher (celebru în urma regizării unor pelicule după romanele lui John Grisham The Client şi A Time To Kill dar mai ales a serieiBatman). Aşa după cum declară regizorul brazilian, pelicula, avînd ca punct de plecare romanul “Pe drum”, nu va fi o ecranizare reactualizată, cît mai mult o tentativă de a reface atmosfera anilor ’50. “Ideea este să filmăm un documentar despre moştenirea politică şi culturală a beatnicilor, astfel încât să putem înţelege de ce acest moment este pertinent şi astăzi. Câţiva dintre exponenţii acelei generaţii, cum ar fi Gary Snyder, sunt încă în viaţă, iar scenariul va fi plin de declaraţii ale sale” a afirmat regizorul într-un interviu de dată recentă.

4. Neal Cassady (19261968), personaj emblematic al Generaţiei Beat din anii ‘50 şi ai mişcării psihedelice din anii ‘60, devenit celebru sub numele Dean Moriarty, personaj central al romanului Pe drum al lui Jack Kerouac

5. Jack Kerouack. Selected Letters *1940-1956 (editor Ann Charters, Penguin Books Group, USA, 1996). Al doilea volum de corespondenţăJack Kerouack. Selected Letters (1957-1969) a apărut, sub aceeaşi îngrijire editorială şi la aceeaşi editură, în anul 2000.

6. The Jack Kerouac Collection – o cutie conţinînd trei compact discuri audio, editate de casa de discuri RHINO Record Inc.Santa Monica/WEA Music, în 1990. 1. Jack Kerouac – Steve Allen: Poetry for the Beat Generation (Poeţii generaţiei beat); 2. Jack Kerouac: Blues and Haikus; 3. Readings by Jack Kerouac on the Beat Generation (Jack Kerouac despre Generaţia Beat).

Traducerea, adaptarea şi notele de

© Bogdan-Lucian  Stoicescu, redactor al revistei Faleze de piatră


Comentarii oprite

La capătul drumului (I)*

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Joyce Carol Oates7

* Eseul a cărui continuare o public acum, a apărut în revista “Magazine littéraire” (nr. 334, iulie-august 1995, pp. 95-99, traducerea în limba franceză aparţinîndu-i lui Pierre-Emmanuel Dauzat). Textul, purtînd titlul în original Down the road, a apărut în anul 1995 în The Ontario Review.După a treia parte a eseului (şi ultima), voi publica interviul (De la Jack Kerouac la Ti-Jack Kerouac) de la Radio-Canada, pe care scriitorul l-a acordat în anul 1967.

Pe cei pe care zeii vor să-i piardă,

mai întîi îî fac celebri. Aşa cum într-o dimineaţă de martie a anului 1812, la Londra, tînărul insolent şi genial George Gordon, zisLord Byron, s-a trezit celebru, traiectoria vieţii sale, strălucitoare şi fatidică, conturîndu-i-se sub propriile priviri, într-o dimineaţă de septembrie a lui 1957, la New York, Jack Kerouac, insolent şi superdotat însă nu la fel de tînăr (avea pe atunci 35 de ani) descoperi, cînd făcu ochi, că devenise o celebritate literară şi că turnura vieţii sale, mai puţin strălucită dar la fel de funestă, îi apăru extrem de clar în faţa ochilor. Astfel lansat, nu mai exista nici o cale de întoarcere în conul de umbră în care se aflase pînă atunci.

Publicarea cînturilor I şi II din “Childe Harold’s Pilgrimage”,

a reprezentat motivul ascensiunii meteorice a lui Byron; pentru Kerouac, motivul avea să-l reprezinte apariţia celui de-al doilea roman al său, On The Road, care beneficiase de nesperatul “bun de tipar” girat de Times, sub forma acelor cronici ultrafavorabile care, la o adică, pot influenţa decisiv nu numai cariera unui artist, ci însăşi cursul ulterior al vieţii lui. În timp ce alţi critici nu vorbeau decit despre nişte rebuturi infra-literare, cel de la Times saluta scrierea numind-o “o autentică operă de artă”, “un eveniment istoric” şi încă “Expresia celei mai magnifice scriituri, cea mai clară şi valoroasă a generaţiei pe care însuşi Kerouac o botezase , nu cu mulţi ani în urmă.” Extravagant! Demenţă zen ! Cu excepţia cîtorva iniţiaţi, puţini erau aceia care puteau gusta delicioasa ironie a acestei cronici, care ea însăşi reprezenta un eveniment istoric, în felul ei: era opera unui tînăr, Gilbert Millstein8, care-l înlocuia pe Oliver Prescott, un cronicar de temut, recunoscut drept un conservator notoriu (aflat atunci în vacanţă) şi care ar ficondamnat, fără discuţie, “On The Road”, asta în cazul în care ar fi catadicsit să-l citească.


“Childe Harold” şi “On The Road” sînt, atît unul cît şi celălalt,

volume de călătorie, desigur: primul este o relaţie, în stanţe spenceriene, a peregrinărilor unui tînăr romantic, profund egocentric, în ţări “exotice” precum Portugalia, Spania, Albania şi în Asia Mică; al doilea narează cu elementele unei proze rapsodice, fruste, scrisă la persoana întîia, călătoriile unui tînăr care străbate Statele Unite, făcînd autostopul, în deliranta companie a lui Dean Moriarty (“abominabilul” Neal Cassady). “Childe Harold” al lui Byron este un tînăr “transparent”, prin intermediul căruia, poetul de 24 de ani exprimă esenţa gîndirii şi a trăirilor sale sufleteşti cu o bravură care explică acuitatea excepţională a regiei: Sal Paradise al lui Kerouac este un tînăr scriitor talentat care seamănă, întîmplător, cu Kerouac: obsedat de cuvinte, debordînd de pasionalitate şi nerăbdător să “îndeplinească unica şi nobila noastră funcţie în spaţiu şi timp: mişcarea”.Cei doi pelerini sînt plini de pasiuni juvenile şi ardori romaneşti, emblematice pentru epoci extrem de diferite însă cu multe legături între ele: Sal Paradise este un juvenil grosolan, un inadaptabil posedat de un entuziasm whitmanian irezistibil, care trece dincolo de pagină: “Care este sentimentul care vă cuprinde atunci cînd abandonaţi nişte oameni într-o maşină care se îndepărtează în viteză pierzîndu-se în cîmpie şi pe care-i vedeţi cum se fac din ce în ce mai mici pînă cînd, într-un sfîrşit, dispar cu totul? O fi lumea asta mare care ne apasă şi sentimentul despărţirii. După care plecăm mai departe către o nouă şi nebunească aventură…”

În “Clodo şi îngerul furios”, conform propriei sale expresii, Jack Kerouac seamănă cu Percy Shelley, prietenul şi tovarăşul de drum al lui Byron, la fel ca şi pentru Byron însuşi, prin felul său de-a amesteca narcisismul şi idealismul, alimentat pasional cu o arzătoare credinţă mistico-religioasă: nu este vorba însă despre neo-platonismul sublim al tînărului romantic englez expatriat, ci despre un budism sui-gneris, à l’americaine, aşa cum era el înţeles şi practicat în San Francisco-ul anilor ’50 –’60 ai secolului trecut – deşi, originar dintr-o Canadă franceză catolică decăzută, Kerouac avea să păstreze un spirit creştin pînă la sfîrşitul zilelor sale. Aşa cum îi apare simbolul crucii în halucinaţiile generate de starea de năuceală bahică a personajului Jack Duluoz, acel alter ego al său din romanul de mai tîrziu, Big Sur (1962).

Între Byron şi romancierul canadian de factură byroniană,

există, desigur, multe diferenţe. Byron, ca şi Shelley, aveau să împlinească o strălucită operă poetică după debutul lor precoce; în schimb, proza lui Kerouac nu pare deloc să fi evoluat pe măsura trecerii timpului. Pînă la sfirşitul carierei sale, el nu a izbutit să mai atingă decît absolut episodic acele culmi artistice, aşa precum i se întîmplase în On The Road.Însă toţi aveau să împărtăşească acelaşi crez desfrînat, de sorginte rimbaudiană – din toate punctele de vedere – însă pus în slujba artei lor. Byron şi Shelley au fost, fără doar şi poate, genii ale limbii engleze însă n-au reuşit deloc să fie la fel de geniali şi cu propria lor existenţă generică. Byron a murit, ruinat fizic, la doar 36 de ani; Shelley dispărea tragic în timpul unei furtuni, pe velierul său, la mai puţin de o lună de împlinirea vîrstei de 30 de ani, într-un accident care trăda aceeaşi nebunească temeritate, precum propria sa moarte. Dacă n-a fost chiar un geniu, Jack Kerouac a fost, în schimb, unul dintre acei indivizi prodigioşi (precum Jack London, bunăoară), cărora li se părea că aptitudinile lor excepţtionale nu reprezintă altceva decît apanajul acelei uriaşe forţe aimaginaţiei, temerităţii fizice, energiei juvenile şi dispreţului adolescentin faţă de autocenzură şi de constrîngerile docte şi fastidioase ale celor mai în vîrstă. (Personajele sale masculine emblematice exercită o atracţie irezistibilă. După ce sclipitorul Ken Russel9 a dat viaţă pe ecran (provocînd reacţii controversate la adresa creaţiilor sale) lui Byron şi Shelley, Francis Ford Coppola e pregătit să-i transpună filmic pe Kerouac şi Cassady, într-o adaptare cinematografică a romanului On The Road. În acest sens, el a organizat la New York o preselecţie deschisă la care s-au prezentat nu mai puţin de 3000 de candidaţi!)

În proza sa torenţială – conţinînd mii de cuvinte deşuchiate – Kerouac

şi-a exploatat calităţile de scriitor cam în aceeaşi manieră cum şi-a lăsat amprenta asupra legăturilor sale amoroase, la fel de durabile şi acestea precum viaţa de-o noapte a unei efemeride. Pentru că aşa cum nu credea în revenirea asupra textului tot aşa nu credea nici în regrete. Însă a emite judecăţi de valoare numai după lectura “romanelor sale sincere” şi după scrisori, e ca şi cum Kerouac n-ar fi putut să scrie astfel – cu o exacerbată ardoare şi fără nici o inhibiţie -, decît sub influenţa aloolului sau a drogurilor, În romanul său din 1968, Vanitatea lui Duhouz, el vorbeşte pe un ton lugubru despre “tot felul de droguri, de la morfină şi marijuana pînă la detestabila benzidrină10, pe care le ingurgitam (…). Distrugeam apoi inhalatoarele de benzidrină pentru a refolosi hîrtia îmbibată şi a o rula în mici biluţe otrăvite, care ne provocau năduşeli şi suferinţă… În ceea ce mă priveşte, lucrurile au început să o ia razna. Aveam tot mai des halucinaţii şi grave stări depresive datorate benzidrinei.” La mijlocul anilor ’40, Kerouac a trebuit să fie internat ca urmare a unei tromboflebite provocate de abuzul de benzidrină.

Indiferent de care ar fi fost preţul scrierii romanului,

legenda Beat va consacra On the road drept o experienţă extatică: el reprezenta primul triumf a ceea ce Kerouac numea “proza spontană”, “noua literatură”, care trebuia să scoată din circuit toată literatura “veche” de pînă atunci. Fără pargrafe de la început pînă la sfîrşit, scris pe un sul de hîrtie de teleimprimator, în lungime de 50 de metri, pe care Kerouac l-a bagat în maşina sa de scris, romanul a fost elaborat într-un acces de energie maniacală, în doar 20 de zile. Autorul-derviş nu va întîrzia să-şi pulverizeze propriul record al elaborării acestui roman, scriind Subteranele, la foc automat, în doar trei zile iar adaptarea pentru scenă a lui On The Road, într-o singură noapte. (Imaginaţi-vă numai de ce tratament s-a bucurat acest text!). Vigoarea pe care i-a dat-o practicarea fotbalului american – la Universitatea Columbia – i-a permis lui Kerouac “luxul” de a pierde cinci kilograme într-o singură şedinţă de scris şi de a ieşi din ea golit de puteri, deprimat, cu gîndul sinuciderii. De aici şi îmbătrînirea sa prematură, care i-a afectat viaţa şi arta prin dese şi violente schimbări de comportament. (va urma)


Note

7. Joyce Carol Oates (n. 16 iunie 1938, New York). Este considerată una dintre cele mai mari prozatoare americane contemporane (nominalizată de doua ori la Premiul Nobel). A început să scrie de la vîrsta de 14 ani. Predă litaratura la Universitatea din localitatea Princeton, unde şi trăieşte. Conduce Ontario Review, o publicaţie literară. Primul volum i-a apărut în anul 1963 (By The Nord Gate, proză scurtă) iar primul roman în anul 1964 (With Shuddering Fall).Cel mai recent roman, Dear Husband, i-a fost tipărit în acest an. De-a lungul prodigioasei sale cariere, a publicat peste 63 de titluri, aparţinînd unor varii genuri literare: poezie, proză, eseistică, dramaturgie, literatură pentru copii şi tineret, sub nume propriu sau cu pseudonimele Rosamund Smith şi Lauren Kelly. Povestirea Where Are You Going, Where You Been?, dedicată celebrului muzician Bob Dylan, a fost scrisă pe cînd avea 26 de ani, inspirată fiind de compoziţia acestuia “It’s All Over Now, Baby Blue” iar romanul “Blonde” (2000), inspirat de viaţa actriţei Marlyn Monroe, a fost tradus în majoritatea limbilor pămîntului.Bucurîndu-se de elogii unanime ale criticii internaţionale, volumul a fost răsplătit în anul 2001 cu Premiul Pulitzer. Este laureată a numeroase premii: Femina Etranger, National Book, National Book Critics Circle for Fiction etc. În limba română i-au fost traduse, printre altele, romanele Foxfire. Confesiunile unei găşti de fete (ed. Leda, Grupul Editorial Corint), Fiica groparului (ed. Curtea Veche).

8. Gilbert Millstein, cronicarul literar de la The New Times Review, scria în 5 septembrie 1957 că romanul “On The Road” este atît minunat scris, încît va deveni cu siguranţă, datorită “vocii” sale distincte, cartea de căpătîi a ceea ce Keroac însuşi numise cu cîţiva ani mai devreme, Generaţia Beat.

9. Henry Kenneth Alfred Russel, cunoscut îndeobşte drept Ken Russel (n. 1927) este regizor britanic de film, cunoscut pe de o parte, ca unul din pionierii televiziunii şi filmului însă controversat pe măsură, datorită stilului său incisiv şî nonconformist de exprimare artistică, debordînd de conotaţii sexuale şi obsesii religioase. Subiectele sale predilecte sînt inspirate din viaţa si creaţiile unor celebrii compozitori sau au la bază diferite lucrări artistice pe care le adaptează pentru filmele sale. A colaborat, semnînd regia unor pelicule de lung metraj pentru studiorile BBC dar şi pentru o serie de case de producţie independente.

10. benzidrină – excitant al sistemului nervos central (care înlătură temporar somnul şi foamea) din clasa amfetaminelor (substanţe simpatomimetice, halucinogene, folosite şi ca medicamete, printre alteafeţiuni şi în tratamentul hiperactivităţii infantile). Iniţial sintetizate între cele două războaie mondiale, amfetaminele au fost folosite pe scară largă ca drog (în doze controlate) militar,pentru a le conferi soldaţilor un plus de energie şi pentru a le mări rezistenţa la oboseală şi viteza de reacţie. Clasificate drept substanţe psihotrope prinConvenţia asupra substanţelor psihotrape din 1971(convocată de ONU, ea a fost ratificată la 21 februarie 1971 la Viena; pînă la 1 noiembrie 2005, ea fusese semnată de 179 de state, intrînd practic în vigoare în 1976), ele au fost declarate în mod pregresiv ilegale, pe masură ce statele semnatare îşi adaptau legislaţia, ulterior ele fiind utilizate exclusiv pentru tratamentul limitat al unor afecţiuni. Consumul regulat şi în doze mari (în combinaţie cu alte stimulente precum alcoolul) produce, pe lîngă alte tulburări psihice şi organice, o deteriorae severă a vaselor sangvine precum şi afecţiuni cardio-vasculare. Flebita de care a suferit Kerouac a fost determinată de consumul mare de amfetamine, în special benzidrină.

Traducerea, adaptarea şi notele de

© Bogdan-Lucian  Stoicescu, redactor al revistei Faleze de piatră



Comentarii oprite

La capătul drumului (II) *

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

de Joyce Carol Oates1


După parcurgerea celor două valoroase culegeri2,

The Portable Jack Kerouac şi Jack Kerouac. Selected Letters 1940-1956, ambele îngrijite de Ann Charters, am fi tentaţi să gîndim că atitudinea noastră faţă de scrisul lui Kerouac s-ar putea rezuma, în special, la propriile reacţii vizavi de tulburările lui şi ale personajelor sale, “vagabonzii celeşti”, acei “clodos ai dharmei” şi ai tuturor celorlalţi, care-i ridică trăirile la un înalt grad de febrilitate. Marea iubire a vieţii lui Kerouac (chiar dacă, aparent, ea n-a fost consumată) a fost Neal Cassady3, acel chipeş fiu al unei epave umane din drojdia periferiilor din Denver. La 21 de ani, dacă dăm crezare biografiei lui Kerouac întocmită de Dennis McNally (Desolate Angel, 1979), Cassady furase deja cinci sute de maşini şi făcuse cincisprezece luni de închisoare. Şi el era un scriitor care-şi toca banii tot cu anticipaţie, precum Kerouac, fiind însă un tip mult mai expansiv în grandilocvenţa lui. Fustangiu înveterat, el era, pe deasupra şi un chefliu neostoit. Pentru a nu mai vorbi de performanţele sale fizice! Alerga suta de metri în mai puţin de 10 secunde şi se masturba, zilnic, de cinci-şase ori! Cassady l-a cunoscut pe Kerouac în 1947 şi l-a luat în călătorie în 1949, într-o limuzină Houdson model nou, care-i va purta de la New York la New Orleans, apoi la San Francisco. Dean Moriarty, alter ego-ul său din roman, era un creier prăjit cu care n-ai fi vrut să ai de-a face sau să te întîlneşti într-o pustietate. De multe ori, Moriarty conducea maşina dezbrăcat, cerîndu-le şi pasagerilor săi să-şi scoată hainele. Părea tot timpul beat sau drogat, văzîndu-i pe toţi dublu; nu se dădea în lături de la furat (săracii oameni) petrecîndu-şi tot timpul urlînd: La dracu’, ce te-aş f…! Sau cum explică Sal Paradise:

“Pe vremea aceea ei se duceau pe străzi, dansînd ca apucaţii, iar io îmi tîram paşii agale în urma lor, aşa cum mi-a plăcut mereu să merg după ăi care mă interesează, deoarece singurii oameni care există pentru mine sînt demenţii, adică ăia care au demenţa de a trăi, (…) ăia care nu ştiu ce-i plictisela şi care nu scot pe gură banalităţi dar care ard, care ard precum acele uimitoare flăcărui galbene ale lumînărilor romane, care sfîrîie precum uleiul încins într-o tigaie pusă pe foc, printre stele şi cînd, undeva la mijloc, vezi şi auzi explodînd miezul albastru al petardei, clipă în care toată lumea se minunează exclamînd: <>

După On the roadcvasi-totalitatea romanelor lui Kerouac,

îndeosebi Subteranele (1958), Vagabonzii celeşti (1958), Vedeniile lui Cody(1959), Doctor Sax (1959), Big Sur (1962), Îngerii vagabonzi (1965),Vanitatea lui Duluoz (1968) sînt comparabile experienţelor metafictive ale anilor ’60 –’70; ele abordează pregnant tema creaţiei în sine, într-o măsură mult mai mare decît subiectele anunţate. În fiecare roman, alter ego-ul lui Kerouac călătoreşte în compania beatnicilor şi a unor femei superbe, într-o cursă infernală în goană după senzaţii tari, de la Seattle la Tanger, rememorînd evenimentele pentru “simpla plăcere a confesiunii”, aşa cum scria Kerouac în eseul său “Originile plăcerii în poezie”.

Cea mai mare parte a extraselor din romanele sale

şî din textele în proză antologate în The Portable Jack Kerouac, conţin multe pasaje inspirate – într-un limbaj plin de lirism, întrerupt de scurte motive melodice jazzistice – alături de altele mai puţin reuşite. Kerouac este în stare să scrie o proză strălucitoare dar în acelaşi timp poate fi şi autorul uneia asemănătoare zgomotului făcut de-o basculantă care-şi descarcă bena plină cu pietriş; rezultat inevitabil al “speciei neo-arheo a poeziei demenţei” zen, atît de dragi autorului şi care constă în a “scrie tot ceea ce-ţi trece prin cap” . ( Noua “Good Blonde”/”Blonda bună”, publicată iniţial în Playboy şî eseul “On the road to Florida”/”Pe drum spre Florida”, despre un voiaj întreprins în compania amicului său, fotograful Robert Frank4, fac excepţie de la această logoree obişnuită: scrise în manieră clasică, ele chiar sînt lizibile). Însă a spune că opera lui Kerouac este inegală, relevă însuşi truismul.

În Vagabonzii celeşti, Kerouac povesteşte magnific

o escapadă în compania poetului californian Japhy Ryder (alias Gary Snyder5), oferind detalii picante despre pretenţiile Beat-Budismului:

M-am dus să-l văd pe un vechi bucătar (în Chinatown, San Francisco) şi l-am întrebat … , a spus bătrînul bucătar privindu-mă printre pleoapele grele. I-am povestit lui Japhy, care mi-a tăiat-o scurt: Acum ai înţeles ce aştept io de la Zen>.

Kerouac face uneori proba unui umor

lunatic şi sarcastic, chiar “drogat” (goofy6, pentru a folosi un cuvînt predilect al generaţiei Beat) şi alunecos. În nuvela “Mexican Girl”, privirea sa de flăcău romantic este la fel de pătrunzătoare precum cea a lui Nathaniel West:

Sunset şi Vine! Ce privelişte! Măiculiţă, ce privelişte! Familii numeroase venite din fundul ţării, cu chitări dogite în cîrcă, se îngrămădeau pe trotuare, cu gurile căscate, să vadă vreun star de cinema care nu mai apărea. La trecerea vreunei limuzine luxoase, gloata se bulucea speriată, sărind pe bordurile trotuarelor şi zgîindu-se, doar-doar va zări vreun baştan cu ochelari negri aşezat lîngă vreo blondină bună, ca la un alt fel de vînătoare. <>; <>. Şi se învîrteau pe loc, desfiguraţi. Cîrduri de puicuţe durdulii umblau de colo-colo prin cinematografele în aer liber, cărînd pe braţe tăvi încărcate; veniseră laHollywood să ajungă vedete de cinema şi, cînd colo, intraseră pînă-n gît în căcatul ăsta… Muistele astea, care sosiseeră aici cu gîndul să-i danseze pe văcarii de la Hollywood, umblau umezindu-şi sprîncenele, scuipîndu-şi pe buricele degetelor. Gagicuţele astea simpatice, fîţîindu-se în pantalonii lor, se hlizeau fără încetare. Ai zice că nu-i adevărat. Ai crede că-i Raiul dar nu e decît Iadul unde toată lumea e pe cale să fie iertată, eliberată din pîrnaie pe de-a moaca, prăfuită, părînd paraşutată de pe te miri unde; puicuţele veniseră aici să devină starlete; însă sfîrşeau prin cîte-o bombă prăpădită de la marginea drumului, ţifnoase şi cu pielea găinii pe cracii goi. Hollywood Boulevard se transformase într- un cumplit vîjîit produs de rablele frenetice; nu trecea nici un minunt fără să auzi cîte-o buşitură; şi gloata fugea îngrozită, fiecare ascunzîndu-se după cel mai îndepărtat palmier, dincolo de care începea deşertul, neantul…

Din capitolul în care povesteşte despre

acele feerice jocuri de artificii, merită citat episodul spaimei copilăreşti trăite în acel “sinistru bibliobuz” al Doctorului Sax, cum la fel merită amintit şi un alt episod precum cel al fumatului supradozei de opiu în compania lui Bull Hubbard (alias William S. Burroughs7), acel junkie8remarcabil în strălucirea sa sinistră din volumul Îngerii vagabonzi. În Big Sur, atenţia ne este reţinută de-un alt episod coşmaresc, mustind de umor negru, în care numita Billie, sfîşiată de durere, ameninţă că se va omorî împreună cu fiul ei dacă Jack Duluoz, turlăcit de băutură, refuză să facă amor cu ea; sau de secvenţa terifiantei lucidităţi a unei autentice epifaniizen9, petrecută într-un refugiu din Raton Canyon, în care Duluoz încearcă să mediteze puţin asupra inocenţei sale pierdute din vremea “Regelui Beatnicilor”:

Îmi amintesc că odată văzusem un morman de frunze veştede luate pe sus de vînt, care le-a aruncat de-a valma în undele rîului, purtate fiind apoi de curentul puternic în apa mării; am fost cuprins atunci de o silă fără margini: <>. Şi o pasăre cocoţată pe o ramură răsucită îşi luă zborul deoadată, fără ca măcar s-o aud.”

Regăsim chiar şi în Big Sur, evocarea premonitorie a îmbătrînirii unui celebru personaj al lumii literare:

Aprope c-am urlat: nu! Vreau să spun că am dat-o-n bară pe bune şi că nu doresc să văd pe nimeni – (în orice caz, simţindu-mă groaznic de vinovat faţă de Henry Miller10); ăstuia îi dădusem întîlnire cu opt zile mai înainte, şi văzînd că n-a mai apărut la ora şapte (…), ne-am dus şi ne-am machit după care i-am telefonat din San Francisco şî săracu’ Henry s-a mulţumit doar să ne zică:<>

Ann Charters a compilat un Portable Jack Kerouac,

un volum care merită efortul de-a fi lecturat şi o antologie de Selected letters/Scrisori alese, de un interes inegal. Primul, o crestomaţie din textele sale în proză, ar fi avut enorm de cîştigat în consistenţă dacă ar fi cuprins şi reproducerea integrală a romanului Pe drum, renunţîndu-se, în schimb, la poeme. Cum la fel au dispărut complet şi unele dintre fragmentele cele mai tari din roman, mai cu seamă episodul căderii sale memorabile. Ce-a rămas din el a mai păstrat doar o oarcare doză de farmec. Charters, căreia îi datorăm şi o biografie a lui Kerouac (apărută în 1974 şi intitulatăKerouac – n.t.), îi rămîne fidelă sau este prea diplomată pentru a ceda în faţa evidenţei: un asemenea volum constituie o ediţie aseptizată, una dintre acelea pentru care Kerouac, în timpul vieţii sale, ar fi nutrit un profund dispreţ.

Antologia de Scrisori alese se opreşte,

din păcate, în 1956, cu puţin timp înainte de publicarea romanului Pe drum şi, dacă prezintă mai puţin interes, e tocmai pentru faptul că ficţiunea la Kerouac este indisolubil legată de viaţa sa iar a o parcurge, nu înseamnă altceva decît a cunoaşte existenţa romancierului sub o formă imediată, distilată. În plus, în ciuda faptului că ele evocă doar în mod rapsodic viaţa, scriitura şi budismul, scrisorile nu trădează nici o inteligenţă pregnantă şi nici o imaginaţie extrem de originală ale semnatarului lor, cu toate că din ele sar scînteile unor stări emoţionale brute, sclipitoare. Sînt scrisori adresate membrilor familiei, primei sale soţii, Edith Parker, editorilor şi cunoscuţilor din lumea literară (printre aceştia numărîndu-se şi Alfred Kazin11, pe care Kerouac se pare că l-a copleşit cu manuscrise şi petiţii) sau unor diferite modele inspiratoare ale personajelor sale fictive. Însă marea majoritate a scrisorilor sale se adresează mai ales restrînslui său cerc de prieteni apropiaţi.

Scrisorile sale cele mai expansive şi mustind de afectuozitate

(care, de altfel, sînt şi cele mai ample ca dimensiune) sînt, fără doar şi poate, cele adresate lui Neal Cassady, căruia Kerouac îi mărturiseşte tot ce are pe suflet, ca şi cum şi-ar scrie lui însuşi, repetînd cu obstinaţie toate aceste poveşti pline de nostalgie din Doctor SaxVisiunile lui Gérard şiMaggie Cassidy. Kerouac îşi propune să bată la maşină măzgălelile indescifrabile, scrise parcă cu laba gîştii, ale lui Cassady, dintr-o mare dragoste pentru scriitura lui curată, pură. “E singurul lucrul pe care-l doresc, nu vreau altceva decît să văd frazele curate, dactilografiate pe pagini perfecte sub o lumină filtrată, o proză sălbatică descriind lumea aşa cum mi-a trecut ea şi mie prin cap şi de-a arunca acolo doar o privire.

Însă cele mai interesante scrisori sînt, indiscutabil,

acelea adresate lui Allen Ginsberg12, în persoana căruia Kerouac admira nu doar poetul ci şi intelectualul, însă fără a rezista tentaţiei de-al dojeni. Într-un bilet aparent amical, nu scapă prilejul de a-l înţepa:

6 septembrie 1955

Prietenia ce ţi-o port este infinit mai curată, aşa cum niciodată nu va fi prietenia ta pentru mine… Nimic nu detest mai mult decît condescendenţa pe care mi-o arăţi de fiecare dată cînd io dau frîu liber pornirilor mele afectuoase în ceea ce te priveşte; iată de ce mă înfurii mereu pe tine. Pentru că asta îmi lasă senzaţia că delapidez o rezervă de prietenie de cea mai bună calitate în profitul unui megalo-viclean.

Sau să afişeze un sentiment de superioritate imbecilă:

14 iulie 1955

Nu studia greaca şi prozodia la Berkeley13, lasă-l naibii pe vînzătorul ăla ambulant de Pound14. Pound este un poet ignar – de cîte ori trebuie să-ţi mai spun că viitorul aparţine budismului, Orientului – iar Grecii şi stilurile poetice nu sînt decît nişte jocuri copilăreşti. Grecii nu sînt altecva decît o gaşcă de ţopăitori ignoranţi, lucru ce-i poate sări în ochi oricărui nătărău… Îi iubesc pe Dickinson15 şi Blake16… Dar chiar şi ei sînt ignari, pentru simplul fapt că habar n-au că totul nu este decît vid17, un vid absolut prezent în milioane de direcţii ale luminii impasibile… Te rog, Allen, trezeşte-te… Nu am nevoie decît de un pahar… Voi bea etern. Bea şi tu şi nu vei muri niciodată. Aleargă alături de un cîine şî vei vedea că el nu te va muşca niciodată; bea întotdeauna înainte de a-ţi fi sete şi nu vei şti niciodată cum e să-ţi fie sete.” *

* Eseul a cărui continuare o public acum, a apărut în revista “Magazine littéraire” (nr. 334, iulie-august 1995, pp. 95-99, traducerea în limba franceză aparţinîndu-i lui Pierre-Emmanuel Dauzat). Textul, purtînd titlul în original Down the road, a apărut în anul 1995 în The Ontario Review.După a treia parte a eseului (şi ultima), voi publica interviul (De la Jack Kerouac la Ti-Jack Kerouac) de la Radio-Canada, pe care scriitorul l-a acordat în anul 1967.

1. Joyce Carol Oates (n. 16 iunie 1938, New York). Este considerată una dintre cele mai mari prozatoare americane contemporane (nominalizată de două ori la Premiul Nobel). A început să scrie de la vîrsta de 14 ani. Predă litaratura la Universitatea din localitatea Princeton, unde şi trăieşte. Conduce Ontario Review, o publicaţie literară. Primul volum i-a apărut în anul 1963 (By The Nord Gate, proză scurtă) iar primul roman în anul 1964 (With Shuddering Fall).Cel mai recent roman, Dear Husband, i-a fost tipărit în acest an. De-a lungul prodigioasei sale cariere, a publicat peste 63 de titluri, aparţinînd unor varii genuri literare: poezie, proză, eseistică, dramaturgie, literatură pentru copii şi tineret, sub nume propriu sau cu pseudonimele Rosamund Smith şi Lauren KellyPovestirea Where Are You Going, Where You Been?, dedicată celebrului muzician Bob Dylan, a fost scrisă pe cînd avea 26 de ani, inspirată fiind de compoziţia acestuia “It’s All Over Now, Baby Blue” iar romanul “Blonde” (2000), inspirat de viaţa actriţei Marlyn Monroe, a fost tradus în majoritatea limbilor pămîntului. Bucurîndu-se de elogii unanime ale criticii internaţionale, volumul a fost răsplătit în anul 2001 cu Premiul Pulitzer.Este laureată a numeroase premii: Femina Etranger, National Book,National Book Critics Circle for Fiction etc. În limba română i-au fost traduse, printre altele, romanele Foxfire. Confesiunile unei găşti de fete (ed. Leda, Grupul Editorial Corint), Fiica groparului (ed. Curtea Veche).

2. Jack Kerouac: Selected Letters, 1940-1956 (editor Ann Charters, Penguin Books Group, USA, 1996). Al doilea volum de corespondenţă -Jack Kerouac. Selected Letters 1957-1969 – a apărut, sub aceeaşi îngrijire editorială şi la aceeaşi editură, în anul 2000.

3. Neal Cassady (19261968), personaj emblematic al Generaţiei Beatdin anii ‘50 şi ai mişcării psihedelice din anii ‘60, devenit celebru sub numele Dean Moriarty, ca personaj central al romanului Pe drum al luiJack Kerouac.

4. Robert Frank (n. 1924, în Zürich, Elveţia) – este unul din importanţii fotografi şi cineaşti americani. Lucrarea sa cea mai importantă, The Americans (apărută în 1958) este un monumental album, care a influenţat în mod decisiv arta fotografică din perioada postbelică din SUA (şi nu numai!), impunîndu-l, pentru proaspăta, ironica şi sceptica sa viziune asupra societăţii americane, drept un nou Toqueville contemporan. Frank a contribuit major la naşterea mişcării beat (a se vedea notele din numărul trecut al revistei), călătorind şi fotografiind, de-a lungul şi de-a latul Statelor Unite, Jack Kerouac fiind unul dintre companionii săi de drum în timpul unei călătorii întreprinse în Florida, în 1958. În anul 1960 renunţă la fotografie, consacrîndu-se filmului: Pull My Daisy (1959, despre beatnici) şi Cocksuker Blues (1972, despre celebrul grup rock britanic Rolling Stones), Keep Busy (1975), Life Dances On(1979), Energy and How to Get it (1981), This Song for Jack (1983). După moartea mamei sale, survenită în 1983, revine în Europa stabilindu-se definitiv la Zürich.

5. Gary Sherman Snyder (n. 1930) – poet, traducător şi scriitor american, un personaj celebru şi emblematic al mişcărilor Beat Generationşi Hippie, adept fervent, activist, promotor şi teoretician al ecologiei profunde şi al bioregionalismului.şi unanim recunoscut drept unul dintre importanţii susţinători ai budismului zen (a se vedea nota 9) în Statele Unite. În 1952 îi întîlneşte pe Ralph J. GleasonAllan WattsKenneth Rexroth şi Allen Ginsberg (vezi nota 12), alături de care se implică activ în efervescenta mişcare literară, culturală şi artistică din anii ‘50, cunoscută sub titulatura San Francisco Renaissance. În 1956 emigrază în Japonia unde trăieşte în templele budiste ale sectei Rinzai Zen, traducînd texte religioase vechi pentru First Zen Institute of America (Primul Institut Zen din America). În 1967 participă la Human Be-In din San Francisco (naşterea mişcării hippie) şi fondează, împreună cu Nanao Sakaki un ashram pe insula Suwanose (sudul Japoniei). În 1969 revine în SUA şi, împreună cu Allen Ginsberg, cumpără pămînturi în San Juan (Sierra Nevada) şi în această comunitate rurală îşi ridică locuinţa sa – “Kitkitdizze” – şi zendo- ul “Ring of Bone” (sală de meditaţie în budismul zen), unde dezvoltă şi-şi pune în practică conceptele sale de re-habitat şibioregionalism. Între 1959 şi 2007, el a publicat peste 25 de volume (poezie, eseuri, jurnale de călătorie) care au fost traduse în peste 20 de limbi. Este laureat al Premiului Pulitzer (1975) pentru antologia poeticăTurtle Island (Insula broaştei ţestoase).

6. goofy – (adj.); nebun, uşor ridicol, stupid; în expresie: simţ al umorului goofyo pălărie goofy; sintagmă intrată în lexicul limbii engleze în anul 1921 (apud. Merriam-Webster Online Dictionary).

7. William Seward Burroughs (1914 – 1997) – prozator şi eseistamerican, cunoscut mai bine pe numele său de scriitor, William S. Burroughs, celebru datorită romanelor sale (aproape fără excepţie cu un pronunţat caracter autobiografic) în care temele predilecte – drogurile, homosexualitatea şi anticipaţia - sînt mixate de-o manieră halucinantă. Este considerat unul din corifeii mişcării Beat Generation, alături de celelalte două figuri emblematice ale ei: Jack Kerouac şi Allen Ginsberg.Devine faimos în urma publicării (în Franţa) romanului Naked Lunch(Prînzul dezgolit, 1959), volum în care îşi împărtăşeşte experienţele sale de toxicoman. Apariţia cărţii în Statele Unite (în 1962) provoacă un uriaş scandal, fiind purtat în cîteva procese, sub acuzaţia de obscenitate (pledează în favoarea lui, printre alţii, celebrii scriitori Norman Mailer şiAllen Ginsberg). În textul introductiv la romanul său Queer (Pederast, 1985), care reprezintă o cronică a unei pasiuni homosexuale, el face o confesiune cutremurătoare despre momentul în care a hotărît să devină scriitor: împuşcarea accidentală a soţiei sale, Joan Adams, aducînd cu acest prilej o serie de lămuriri vizavi de cele mai intime resorturi ale operei sale. Este autorul, printre altele, trilogiei Cut-Up (alcătuită din romanele The Soft MachineThe Ticket That Exploded şi Nova Express) în care inventează şi foloseşte ca procedeu pentru discursul narativ, o tehnică literară cunoscută sub denumirea de cut-up. Aceasta constă în crearea unui text pornind de la o serie de fragmente textuale de diverse provenienţe (literatură, articole de presă, cataloage de vînzări prin corespondenţă etc.), decupate de-o manieră precisă, apoi asamblate conform unei logici predefinite, pentru a ajunge în mod implicit, în final, la textul de la care s-a pornit. Asociat rutinelor (reluării repetate a fragmentelor de text) în integralitatea unei opere, procedeul vizează deopotrivă ruperea coerenţei logice impuse discursului prin folosirea limbajului, considerat drept o structură care ordonează. Impresia de cvasi-haos generată de tehnica cut-up ca şi aceea de déja-vu transmisă derutine, permite apropierea, în plan formal, de logica percepţiei unui individ cufundat într-un mediu pe care, prin definiţie, nu-l stăpîneşte. Tehnica îşi propunea să revoluţioneze literatura, într-un mod similar cu ce a reprezentat abstrcţionismul în pictură. În 1982 este ales membru alAcademiei Americane şi al Institutului de Arte şi Litere şi este deţinător al titlului de Commandeur de l’Ordre des Artes et des Lettres acordat de statul francez. Incetează din viaţă în 1997, la doar cîteva luni după dispariţia prietenului său, poetul Allen Ginsberg. Este unanim recunoscut drept unul dintre cei mai influenţi scriitori ai secolului XX, un strălucit inovator în proză – chiar dacă haotic şi auto-distructiv – iar în viaţa de toate zilele, cei care l-au cunoscut, l-au identificat drept un gentleman pur-sînge, iubitor de pisici şi arme şi interesat de literatura science-fiction.

8. junkie – sintagmă colocvială care se referă la o persoană care consumă în mod obişnuit droguri, în special de opiu; William S. Bourrougs este autorul unui roman, Junky (apărut în 1952 cu sprijinul lui Allen Ginsberg), semnat cu pseudonimul William Lee.

9. zen – formă a budismului mahayana care insistă asupra meditaţiei (Dhyana) sau <> şi în mod deosebit asupra posturii zazen (postura principală a meditaţiei în poziţia “aşezat” a practicii budismului zen, care se spune că a fost şi postura folosită de Budha în timpul meditaţiilor sale).Scopul zazen este concentrarea asupra respiraţiei şi a poziţiei înseşi, pentru menţinerea ei cît mai corect cu putinţă. Acestea permit dezvoltarea concentrării, atingerea stării de seninătate, de unificare şi ameliorare a spiritului şi trupului. Semnificaţia termenului japonezshikantaza, « doar aşezat », rezumă simplitatea şi în acelaşi timp dificultatea acestei practici.

10. Henry Miller (1891-1980) – prozator american, a cărei operă este alcătuită din romane cu caracter autobiografic, scrise într-o tonalitate frustă, crudă chiar, virulentă şi scandaloasă, îmbibate de-o senzualitate exacerbată, care a provocat mari controverse într-o Americă puritană asupra căreia Miller s-a aplecat din dorinţa de a-i stigmatiza ipocizia morală. Această manieră extrem de originală în care Miller şi-a scris opera – un mixaj între povestire, naraţiune autobiografică, critică socială, reflexive filozofică, misticism şi erotism – nu avea cum să nu-i marcheze profund pe scriitorii Generaţiei Beat. Cele mai concludente romane din acest punct de vedere sînt Tropicul cancerului şî Tropicul Capricornului dar şi nu mai puţin celebrele romane aparţinînd Trilogiei trandafirii (Plexus,NexusSexus) precum şi Primăvara neagră.

11. Alfred Kazin (1915-1998) – scriitor şi critic literar american. Cărţile sale abordează subiecte legate de experienţa imigranţilor în America la începutul secolului al XX-lea. Textele sale de critică literară – scrise cu o mare pasiune şi un mare dezgust – trădează din partea autorului profunde şi perfect asimilate cunoştinţe legate de istorie, literatură şi teorie literară, politologie şî istorie a culturii.

12. Allen Ginsberg (1926-1997) – poet american de origine evreiască, membru fondator al Beat Generation şi personalitate culturală marcantă a lumii culturale din Statele Unite. A fost artizanul apropierii ideologice dintre beatnicii anilor ’50 şi hipioţii anilor ’60, strîngînd în jurul lui personalităţi precum scriitorii Gregory CorsoJack KerouacNeal Cassady,William S. Burroughs şi, mai tîrziu, pe celebrul muzicizn Bob Dylan, de care l-a legat o statornică prietenie. Opera sa poetică, de un modernism profound, este marcată de credinţa sa în valorile hinduismului, budismului, grefate pe ascendenţa sa evreiască. Creaţia sa monumentală, amplul poem în proză Howl (apărut în volumul Howl And Other Poems din 1956), a declanşat, încă din momentul publicării ei, datorită limbajului crud şi explicit, un uriaş scandal literar. Homosexual declarat, el nu a făcut niciodată un secret din ideile sale vizînd apărarea libertăţilor sexuale, a libertăţii totale de expresie, care alături de atitudinea sa de făţişă opoziţie faţa de politica administraţiei americane a vremii, l-au adus în atenţia FBI drept o adevărată “ameninţare” la adresa siguranţei naţionale! Lui îi este atribuită inventarea sloganului Flower power(Puterea florii), atît de drag comunităţii hippie.De altfel, creaţia sa poetică a reprezentat un adevărat manifest al Generaţiei Beat, prin profundul ei angajament în favoarea libertăţii de expresie, de critică acerbă a tarelor societăţii americane a tulburilor ani ’60 şi de apărare şi respectare a drepturilor minoritătilor sexuale.

13. Berkeley - localitate situată în estul golfului San Francisco, la nord de oraşul Oakland, statul California. Este îndeobşte cunoscută datorită celebrei universităţi omonime, fondată în 1868 şî care reuneşte, în mod regulat, în jur de 40.000 de studenţi. În anii ’60, universitatea a reprezentat nucleul mişcărilor contestatare de apărare a libertăţii de exprimare (Free Speech Mouvement, 1963). Ample manifestaţii de protest au avut loc în campusurile universităţii pe toată durata desfăşurării războiului din Vietnam. Oraşul este supranumit “Republica Populară Berkeley”.

14. Ezra Weston Loomis Pound (1885-1972) – poet, muzician, critic literar şi traducător american, membru al mişcării moderniste de la începutul anilor ’20, supranumită şi Generaţia pierdută. Pound a fost mentorul mai multor mişcări literare şi artistice precum imagismul şivorticismul. Este unul dintre primii poeţi care a folosit în creaţia sa versul liber. Ca editor şi critic, el a sprijinit apariţia operelor unor importanţi scriitori (W. B. Yeats, T.S.Elliot, James Joyce, Hemingway, D. H. Lawrence etc.). Acest “centru al modernismului” (cum a fost numit de criticul literar Hugh Kenner) a fost un fervent suporter al lui Benito Mussolini, fiind dur criticat pentru atitudinea sa antisemită. Această raliere a sa la doctrina fascistă îi va aduce şi o condamnare în anul 1945.

15. Emily Elizabeth Dickinson (1830-1886) – poetă americană. Cvasi-necunoascută în timpul vieţii, ea este considerată astăzi, alături de Walt Whitman, drept unul dintre marii poeţi ai secolului al XIX-lea. Petrecîndu-şi cea mai mare parte a vieţii claustrată într-o cameră a casei părinteşti, cu excepţia a cinci poeme (dintre care trei au fost publicate anonim iar un altul fără ca autoarea să ştie), imensa sa operă a rămas inedită pînă după moartea sa.

16. William Blake (1757-1827) - pictor, gravor, lithograf şi poet pre-romantic englez. Este autorul unei opere inspirate din viziuni biblice de sorginte profetică. Stilul său este însă surprinzător de modern, în ciuda abordării unor teme clasice, uşor halucinat de accentele unui misticism obscur, de multe ori stranietatea vrsurilor fiind amplificată şi de desenele sau gravurile cu care el însuşi îşi ilustra volumele.

17. vid - este vorba, fără doar şi poate, despre conceptul de vid din cadrul doctrinei budiste (al cărei adept era Keroauc), în care respectivul concept desemnează absenţa naturii proprii a tuturor lucrurilor, vacuitatea. Acest concept presupune că nici un lucru nu are o existenţă proprie (nu există decît prin interdependenţă). Există şi un tip de meditaţie - vipassanā – care se rezumă la contemplarea acestei vacuităţi.


Traducerea din limba franceză, adaptarea şi notele de

©Bogdan-Lucian Stoicescu, redactor al revistei Faleze de piatră


Comentarii oprite

La capătul drumului (III)*

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

de Joyce Carol Oates1

Pentru un artist a cărui operă
cîştigă în forţă şi în autoritate lăuntrică, un eşec poate fi întremător; în schimb, succesul şi în mod deosebit unul prematur, poate avea efecte devastatoare. Obişnuit de la început cu vicisitudinile şi cu tovărăşia unei existenţe literare marginale, brusc, după publicarea romanuluiOn The Road ,eşafodajul existenţial al lui Kerouac a început să se fisureze. Iar canonizarea lui drept vîrf de lance al Generaţiei Beat, a avut darul să-i confere o identitate indelebilă, care avea să-l urmărească pînă dincolo de mormînt. Chiolhanurile sale monstruoase se înmulţeau pe zi ce trecea, în timp ce prietenii îl părăseau pe capete. Legăturile sale deveneau din ce în ce mai disperate şi efemere (rod şi al alcoolismului său cronic, neputinţa de a se opri agravînd lucrurile). La fel de încordate, relaţiile pe care le avea cu editorii păreau a se degrada din pricina egomaniei sale, a cărei importanţă pentru un editor, chiar unul strălucit precum Malcom Cowley, ar fi putut oare să fie pusă exclusiv pe seama unui scriitor compulsiv convins că “asta pleacă aşa cum a venit însă mai presus de orice e vorba despre literatură, şi nu despre oricare, ci despre una în forma ei cea mai pură”? Devenit celebru în toate mediile timp de un sezon, Kerouac a ajuns rapid să fie ţinta unor critici vitriolante, duşmănoase, zeflemitoare, care nu mai conteneau. Încă mai avea şi fanii săi – acoliţii îmbuibaţi cu On The Road – care-l însoţeau peste tot, dintre care unii se temeau de el, în timp ce alţii chiar îl dispreţuiau. Imaginea noastră asupra lui Kerouac, prima de care ne-am folosit, este aceea a unui individ care trăieşte chiar sub ochii noştri, aidoma aceleia dintr-un film de groază. Pe vremea cînd el acorda un faimos interviu pentru Paris Review2, în 1967, aveam de-a face cu un Kerouac amărît şi incoerent, care îşi revizuise (a se citi repudiase) propria sa viaţă emoţională: “Oh, beat generation! N-a fost decît o formulare pe care am folosit-o în manuscrisul lui On The Road pentru a descrie indivizi precum Moriarty, care fac turul ţării într-o maşină hodorogită în căutarea unor locuri de muncă ciudate, prietenaşi şi rataţi. Apoi grupurile de stîngişti de pe Coasta de Vest care au profitat din plin, dînd acestei sintagme un alt sens: beat-răzvrătire, beat-insurecţie şi alte tîmpenii de genul ăsta; singura lor dorinţă fiind aceea ca o mişcare a tinerilor să fie folosită în profitul atingerii scopurilor lor sociale şi politice. Nu mi-am dat seama atunci de asta. Io eram un fotbalist, un student, un matelot.”

Reacţionar din punct de vedere politic,
anti-intelectual, neîncrezător faţă de o nouă Generaţie “Pepsi” de analfabeţi care dansează twist şi chiar faţă de agitaţia iscată împotriva războiului din Vietnam, Kerouac se va retrage în camerele eterice ale apartamentului său din St. Petersburg (în Florida), alături de mama sa şi de Stella, cea de-a treia soţie. Ultimii ani ai vieţii sale au pendulat între lungi convorbiri telefonice nocturne şi beţii crunte. Îşi petrecea zile în şir în faţa televizorului, oprindu-se doar pentru rare accese de lucru la un manuscris pe care l-a intitulat provizoriu “The Beat Spotlight”. În februarie 1968, a primit vestea morţii prietenului său Neal Cassady3, la doar 41 de ani, în urma ingerării unui amestec letal de tequila4 şi Seconal5. Kerouac nu i-a supravieţuit decît scurt timp, el murind în octombrie 1969, la doar 47 de ani6. În ultimile sale zile nu făcea altceva decît să bea, să mîzgălească în carnetele sale, să mănînce ton din conserve şi să se uite la emisiunea sa preferată de la televizor, The Galloping Gourmet.

Dovada că Jack Kerouac a construit o operă,
constă în faptul că, în ciuda slăbiciunilor sale, ea ar fi meritat, ca şi autorul ei, de altfel, un tratament mult mai bun din partea “criticilor” literari din epocă, predispuşi mai ales să cenzureze. Mulţi comentatori, care nici măcar nu şi-au dat osteneala să-i citească opera, cu atît mai puţin s-o facă cu simpatie, se mulţumesc să o catalogheze, în bătaie de joc, drept una de tip “beatnik”7. The Portable Jack Kerouac8 poate juca un rol decisiv în reevaluarea locului său în cadrul literaturii americane de la mijlocul secolului al XX-lea: o artă de o mare diversitate, ale cărei “urcuşuri” şi “coborîşuri” abundă, dar care au schimbat definitiv cursul prozei americane. Încadrată de romanul-cult al lui Paul Bowles9, The Sheltering Sky (1949) şi Rabbit, run (1960) de John Updike10, această epocă se distinge prin povestiri despre fuga şi refuzul caustic al vieţii domestice. Între cele două opere amintite, întîlnim şi alte lucrări disparate, precum The Catcher in the Rye de J.D. Salinger11, Lolita de Vladimir Nabokov12, Howl de Allen Ginsberg13, The White Negro de Norman Mailer14 şi Naked Lunch de William S. Borroughs15. Roman clasic al acestei perioade, On The Road are locul lui bine stabilit între toate acestea.

*
Eseul a cărui ultimă parte o public acum a apărut în revista “Magazine littéraire” nr. 334, iulie-august 1995 (pp. 95-99, traducerea în limba franceză aparţinîndu-i lui Pierre-Emmanuel Dauzat). Textul, purtînd titlul în original Down the road, a apărut în anul 1995 în © The Ontario Review(SUA). În încheiere voi prezenta interviul (De la Jack Kerouac la Ti-Jack Kerouac) de la Radio-Canada, pe care scriitorul l-a acordat în anul 1967.

1. Joyce Carol Oates (n. 16 iunie 1938, New York). Este considerată una dintre cele mai mari prozatoare americane contemporane (nominalizată de două ori la Premiul Nobel). A început să scrie de la vîrsta de 14 ani. Predă litaratura la Universitatea din localitatea Princeton, unde şi trăieşte. Conduce Ontario Review, o publicaţie literară. Primul volum i-a apărut în anul 1963 (By The Nord Gate, proză scurtă) iar primul roman în anul 1964 (With Shuddering Fall).Cel mai recent roman, Dear Husband, i-a fost tipărit în 2009. De-a lungul prodigioasei sale cariere, a publicat peste 63 de titluri, aparţinînd unor varii genuri literare: poezie, proză, eseistică, dramaturgie, literatură pentru copii şi tineret, sub nume propriu sau cu pseudonimele Rosamund Smith şi Lauren Kelly. PovestireaWhere Are You Going, Where You Been?, dedicată celebrului muzician Bob Dylan, a fost scrisă pe cînd avea 26 de ani, inspirată fiind de compoziţia acestuia “It’s All Over Now, Baby Blue” iar romanul “Blonde” (2000), inspirat de viaţa actriţei Marlyn Monroe, a fost tradus în majoritatea limbilor pămîntului. Bucurîndu-se de elogii unanime ale criticii internaţionale, volumul a fost răsplătit în anul 2001 cu Premiul Pulitzer. Este laureată a numeroase premii: Femina Etranger, National Book,National Book Critics Circle for Fiction etc. În limba română i-au fost traduse, printre altele, romanele Foxfire. Confesiunile unei găşti de fete (ed. Leda, Grupul Editorial Corint), Fiica groparului (ed. Curtea Veche).

2. The Paris Review – magazin literar newyorkez, fondat în anul 1953 la Paris, dedicat “scriitorilor buni şi poeţilor buni, (…) atita timp cît ei confirmă faptul că sînt buni.” Este cunoscut şi pentru interviurile luate unor autori aflaţi pe val, în care aceştia explică cititorilor cu propriile cuvinte despre meseria de scriitor, făcîndu-şi în mod pertinent (de multe ori cu o severitate extremă) o critică a propriilor creaţii. Revista este şi un loc de întilnire al scriitorilor mai puţin cunoscuţi şi debutanţilor dar şi rampă de promovare a acestora, ea acordînd mai multe premii anual, printre care şi unul de notorietate în mediile literare americane, Plimpton Prize (în valoare de 10.000 de USD) pentru cea mai reuşită lucrare de ficţiune sau volum de poeme nepublicat sau aflat în curs de publicare.

3. Neal Cassady (1926 –1968), personaj emblematic al Generaţiei Beatdin anii ‘50 şi ai mişcării psihedelice din anii ‘60, devenit celebru sub numele Dean Moriarty, personaj central al romanului Pe drum al lui Jack Kerouac

4. tequila – băutură alcoolică produsă în Mexic, obţinută din distilarea unei plante înrudite cu cactuşii, agava albastră (agave tequiliana). Numele este un eponim al unui oraş din statul Jalisco. Este o băutură tradiţională mexicană (ţară în care există peste 100 de distilerii de tequila) şi, conform reţetei, ea trebuie să conţină fix 51% alcool. Paharele din care se bea au 50 de mililitri, ea consumîndu-se cu lămîie şi sare.

5. seconal (secobarbital) – somnifer din famila barbituricelor fabricat şi comercializat pînă în 2001 de firma “Eli Lilly” sub denumirea de seconal. Are proprietăţi anestezice, convulsifiante şi sedative. Este prescris în tratamentul epilepsiei, insomniilor pasagere şi ca medicament pre-operator (pentru inducerea anesteziei) dar şi ca anxiolitic înaintea intervenţiilor chirurgicale, diagnosticelor sau terapiilor de mai scurtă durată şi mai puţin dureroase. Datorită folosirii sale în combinaţie cu alte barbiturice dar mai ales ingerării împreună cu alcool în exces, el a condus la decesul multor consumatori, printre care unii celebri: actriţa Judy Garland, chitaristul şi muzicianul Jimi Hendrix, Alan Wilson, vocalistul şi fondatorul celebrului grup Canned Heat sau a cîntăreţului de jazz Beverly Kenney.

6. a se vedea bio-bibliografia lui Jack Kerouak, prezentată în notele de subsol ale primului episod

7. beatnik – termen folosit de mass-media americană în anii ’50 -’60, prin care aşa erau denumiţi adepţii mişcării literare şi culturale Beat Generation (pentru amănunte a se vedea notele de subsol ale primei părţi)

8. The Portable Jack Kerouac – a se vedea notele de subsol ale primei părţi

9. Paul Bowles (1910-1999) – compozitor, scriitor şi traducător american. A fost studentul lui Aaron Copland, scriind muzica pentru mai multe producţii teatrale newyorkeze. Popularitatea ca scriitor a căpătat-o în urma publicării romanului The Sheltering Sky (1949). Celebrul regizor italian Bernardo Bertolucci a făcut filmul cu titlul omonim (a cărui premieră a avut loc în 1990), după un scenariu (scris de el alături de Mark Peploe) plecînd de la romanul lui Bowles şi avîndu-i ca protagonişti, în rolurile titulare, pe Debra Winger, John Malkovich şi Campbell Scott.

10. John Hoyer Updike (1932- 2009) – scriitor, critic literar şi critic de artă american, devenit celebru ca părinte al ciclului de romane Rabbit (început în 1960 cu Rabbit, run).

11. Jerome David Salinger (n. 1919) – scriitor american a cărui celebritate s-a datorat apariţiei în anul 1951 a romanului The Catcher in The Rye (De veghe în lanul de secară), considerat şi astăzi, la aproape 60 de ani de la apariţie, cartea de căpătîi a adolescenţei, romanul-efigie al unei splendide vîrste, care datorită temelor majore abordate şi nu în ultimul rînd a scriituriî, îşi păstrează nealterată frumuseţea şi prospeţimea.

12. Vladimir Nabokov <(1899-1977) – romancier, poet şi critic literar american de origine rusă, a cărui notorietate mondială i-a fost adusă de romanul Lolita (1955), indiscutabil capodopera sa, care încă de la apariţie a provocat un imens scandal, fiind calificat, printre altele, drept obscen, un atac la adresa bunele moravuri şi o deşanţată instigare la pedofilie şi incest. Cenzurat în Franţa încă de la apariţie, romanul va fi publicat abia peste trei ani în SUA, unde a cunoscut un succes fulminant.

13. Allen Ginsberg – a se vedea notele de subsol din episodul anterior

14. Norman Mailer (1923-2007) – scriitor, jurnalist, eseist, scenarist şi regizor de film american de origine evreiască. A publicat poezie, proză scurtă, scrieri politice, o vastă eseistică, biografii şi critică literară. The White Negro, subintitulat Superficial reflections on the Hipster (1957), este un eseu al scriitorului despre tinerii albi americani din anii ’20 -’30 -’40, care iubeau atît de mult jazz-ul şi muzica swing (aparţinînd culturii afro-americanilor) încît au adoptat fără rezerve această “cultură neagră” drept a lor. Continuat ca tematică în Advertisements for Myself (1959), Mailer îşi exprimă, într-un stil extrem de realist (moştenit, se pare, de laJohn Dos Passos) şi o scriitură jurnalistică de tip Hemingway, revolta împotriva violenţei, isteriei, discriminărilor rasiale şi crimelor societăţii americane, declarîndu-se de partea lui Mezz Mezzrow, un american de origine evreiască, născut pe la 1899 şi care s-a declarat el însuşi ca fiind “un negru voluntar”. Această atitudine a tinerilor albi faţă de formele de exprimare culturală ale negrilor, aveau să influenţeze mişcările hipsterilor(“strămoşii” hipioţilor din anii “60 -’70) din anii ’40, apoi pe ale celor numiţi the beats din anii ’50, pe ale acelor the moods ai anilor ’60 sau aiwiggers-ilor de mai tîrziu.

15. William S. Borroughs – a se vedea notele de subsol din episodul anterior.

Traducerea din limba franceză,adaptarea şi note de
©Bogdan-Lucian Stoicescu, redactor al revistei Faleze de piatră


Comentarii oprite

De la Jack Kerouac* la Ti-Jean Kerouac (interviu)

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Jack Kerouac, născut Jean Louis Lebris de Kerouac,scriitor american provenind dintr-o familie franco-canadiană cu strămoşi bretoni1, nu mai avea de trăit decît doi ani, cînd Fernand Séguin de la Radio-Canada l-a invitat la emisiunea sa de televiziune Le sel de la semaine1.

Convorbirea datează din 1967. Ea ne arată un Kerouac în cămaşă, etilic şi morocănos, ruinat fizic, aşezat într-un fotoliu puţin confortabil, în faţa unui public cuminte, ascultînd întunecat povestea vieţii sale, aidoma unei benzi care turuia:
’s născut la Lowell, well, well, well…
‘s născut canadian, bine, bine, bine…2
şi să privească un reportaj despre oraşul său natal.

Înţepenit în acest platou, vădit stînjenit, exprimîndu-se cu dificultate într-o franceză pe care o vorbea la vîrsta de şase ani, pradă tuturor ticurilor sale, Ti-Jean Kerouac, cu lacrimi în ochi cînd îşi amintea despre Mémère, mama sa, părea a fi extrem de emoţionat. (Jean Caron3)

*

Radio Canada: Jack Kerouac, sînteţi celebru în Statele Unite pentru cele 16 volume pe care le-aţi publicat. Sînteţi tradus în 47 de ţări, dacă nu mă înşel…
Da, în 16 limbi…
Pentru canadienii francofoni care vă cunosc, păreţi a fi, mai degrabă un franco-american. Sînteţi născut în Lowell, statul Massachusetts, din părinţi franco-canadieni. Şi înainte de a vorbi despre cariera dvs de scriitor, am dori să aflăm cum a fost copilăria unui franco-american la Lowell. Cum s-a desfăşurat ea, ce fel de famile aveaţi, cum erau mama, tatăl, fraţii, surorile dvs…
În Lowell erau nişte mici cartiere canadiene…
Care formau aşa numita Canadă cea mică?
Nu, era vorba despre cartierele cu locuinţe muncitoreşti… Canada cea micăera doar unul dintre ele… N-am rămas aici. Ne-am mutat pe celălalt mal al rîului4. Părea că sîntem în Canada. Mîncam creton, un tort tradiţional5,învăţam la şcoli bisericeşti… eh…
Parohiale. Cu se ocupa tatăl dvs?
Era tipograf.
Ce tipărea?
Hărţi, pliante săptămînale de propagandă politică, mici ziare de orientare politică cu informaţii despre oraş. Firma se numea “Spotlight Print”. A pierdut-o în 1936…
În timpul inundaţiilor de atunci…
Da, inundaţiile provocate de rîul ieşit din matcă…
Tatăl dvs se numea…
Léo-Alcide Kerouac.
Léo-Alcide Kerouac. Unde se născuse? În provincia Quebec?
Nu… s-a născut la Saint-Hubert, dincolo de Rîul Lupului.
În provincia Quebec!
În Temiscouata.
Aveţi fraţi, surori?
Am avut o soră, Caroline, şi un frate, Gérard. Însă au murit amîndoi!(Se aud rîsete în public)Hei! Ce-i de rîs? El îmi pune întrebările! (Apoi către Fernand Séguin):Scuză-mă!
Apoi aţi urmat cursurile şcolii franceze?
Da, da, Saint – Louis – de – France. N-am vorbit engleza pîn’ la şase ani!
N-aţi vorbit engleza pînă la vîrsta de şase ani!
Mda.
Care va să zică,în familia dvs nu se vorbea engleza?
Se vorbea franceza6 în cabană sau în casă. Da. Era un cartier numai al francezilor: străzile Beaulieu şi Boisvert, apoi mai era un Club. Unde francezi bătrîni jucau cărţi sau biliard. Apoi de Crăciun şi de Anul Nou se făceau plăcinte tradiţionale şi se striga în gura mare! Odată pe an, canadienii din Quebec coborau în sănii trase de cîini, pentru a sărbători. Ştiai asta? La Lowell!
La Lowell?
Mda.
În prima dvs carte…
Acu’ s-a schimbat tot…
S-a schimbat?
Sînt limuzine, Pontiac-uri d-ăstea…
Merg mai iute decît săniile… În prima dvs carte, The Town and the City, povestiţi despre o famile care trăieşte într-un sat pe care îl numiţi Galloway…
E Lowell, e ficţional ăsta, un aranjament ficţional. Acolo însă apar fratele şi sora mea.
Ceea ce povestiţi în lucrarea asta, e despre un fel de unitate, despre armonia care exista în familie, despre rolul protector al mamei… Şi acestea sînt tot ficţiune sau sînt adevărate?
Adevărate.
Chiar sint reale?
Mda. Tatăl meu mă proteja, la fel şi mama.
Cîţi ani aveaţi cînd tatăl dvs a murit?
24.
Mama însă trăieşte.
Da, Gabrielle Lévesque. E simpatică precum o mătură.
Chai aşa? Ce vîrstă are?
Cîntă vechi melodii.“Aşezată lingă căţeluşul meu / Ce frumuseţe / Scumpule, cîtă frumuseţe…”
V-aţi reîntors la Lowell. Acolo eu am trecut sub tăcere cariera dvs prodigioasă. O să revenim imediat la asta. Vă voi vorbi imediat despre Lowell. Acum tot acolo locuiţi?
Da, tot timpul.
Ce vă atrage acolo mai mult decît la New York sau San Francisco?
Poate faptul că îi cunosc pe toţi poliţiştii de acolo! (Rîde)
Cunoaşteţi pe toată lumea, nu numai poliţia, pentru că şi lumea vă cunoaşte.
Soţia mea este grecoaică7 şi toată familia ei e din Lowell.
Da? Şi familia ei e tot de acolo?
O famile barosană, trei sute de greci!(Rîde)
Asta înseamnă că se fac multe plăcinte şi torturi pe acolo de Anul Nou! Oamenii ăştia mai mănîncă aşa ceva acum?
Grecii, nu!
Da’ ce mănîncă?
Plăcintă cu spanac, o specialitate de’a lor!
Şi pentru că tot vorbiţi despre Lowell unde trăiţi acum, echipa noastră a fost acolo şi a înregistrat ceva imagini din oraşul dvs natal, consemnînd totodată şi impresii ale franco-americanilor care încearcă să supravieţuiască acolo.
Bine. Io n-am fost de faţă. Nu-ncepe?

(Se proiectează un reportaj despre oraşul Lowell. Un interior de cafenea. Îl zărim pe jack Kerouac, mai tînăr, îmbrăcat într-o cămaşă în carouri, cu o ţigară atîrnîndu-i in colţul buzelor, jucînd biliard.)

Acesta este Jack Kerouac din Lowell, alături de cunoscuţii săi, cînd era tînăr. Aş vrea să vorbesc despre un Jack Kerouac, dar despre acela care, în tinereţea sa, părăsea Lowell, acela care avea să călătorească prin Statele Unite, Mexic, Africa – adică despre Jack Kerouac-drumeţul – care prin această carte, On the Road, a devenit celebru. De unde acest gust pentru călătorie?
A fost odată un bătrîn aventurier bretorn. Ba nu, aventuros. Americanii sînt aventuroşi, aventurieri şi independenţi.
Însă dvs aţi fost mai mult decît atît.
Cu prietenul meu irlandez8 alături, da. Ştiţi, povestea lui On the Road nu e aceea a doi beatnici. Este povestea a unui ex-fotbalist american. Cînd spun “ex”, mă gîndesc că atunci cînd eram la colegiul Columbia, plecasem din Lowell tocmai pentru asta.
Acolo v-aţi rupt un picior jucînd fotbal.
Da, mi-am rupt un picior. Tipul care conducea limuzina, era un cawboy, da’ unul adevărat… După aia am luat-o la picior prin toată America, după gagici, să muncim, sa ne facem noi prieteni…
Dar şi să scrieţi în timpul ăsta, pentru dvs…
Cum?
Să şi scrieţi deoarece On the Road…
Am scris cînd m-am întors acasă.
Aţi scris primul dvs roman, The Town and the City, în trei ani…
Da.
În timp ce pentru On the Road v-au trebuit trei săptămîni.
Mda. Am descoperit maniera spontană de a scrie… Spontană?
Da, spontană, proza “spontană” a lui Jack Kerouac, asta e.
Cînd începi o poveste, o începi dintr-un loc, apoi o laşi baltă şi începi o altă poveste cu oameni. Te opreşti cumva pentru a şterge, aud? Continui, continui şi iar continui. (va urma)

*
Jack Kerouac, pe numele său de botez Jean Louis Lebris de Kirouac
s-a născut la 12.03.1922 (în localitatea Lowell, statul Massachusetts, USA) într-o familie franco-canadiană de muncitori * Copil liniştit şi serios, va fi extrem de ataşat de mama sa, Gabrielle-Ange sau Mémère, cum îi spunea el şi pe care o va îngriji cu un uriaş devotament în anii senectuţii acesteia * Moartea fratelui său mai mare la vîrsta de numai nouă ani îl marchează profund * Urmează cursurile şcolii din oraşul natal apoi ale Universităţii Columbia din New York. Întrerupe cursurile, fiind mobilizat în marina militară a SUA * Datorită unui comportament considerat de oficialităţi drept schizoid, este demobilizat din marina militară (în timpul celui de-al doilea război mondial), fiind apoi angajat de marina comercială * În 1946 renunţă la marinărie şi urmează, timp de un an, cursurile New School for Social Research din New York * În 1947 pleacă într-un lung şir de călătorii, timp de 10 ani, în SUA, Mexic, Maroc şi Europa * Practică diferite job-uri de ocazie (pădurar, muncitor la căile ferate etc.), timp în care lucrează la primul său roman – The Town and the City – care apare în anul 1950 * În vara aceluiaşi an, în doar trei săptămîni, scrie romanul On the road, care la şapte ani de la lansarea sa din 1957, îl transformă pe autorul său într-o figură legendară a underground-ului literar. Roman-epopee al unei epoci agitate şi pline de contradicţii, împănat cu numeroase elemente autobiografice, volumul surprinde printr-o scriitură brută, necizelată stilistic însă debordînd de spontaneitate, fluentă, proaspătă, pe scurt, un limbaj atît de neobişnuit, încît a fost rapid catalogat de critica vremii drept “licenţios” (“Infantil, pervers, negativ” /Herald Tribune/, “… o serie de guiţături ale unui Neanderthal”). Kerouac pensula în tuşe păstoase o lume a libertăţii depline, a freneziei şi bucuriei de-a trăi, a extazului mistic şi a sărăciei crunte, în acordurile sălbatice ale jazz-ului bop, într-un contrast flagrant cu ifosele scrobite ale unei societăţi lipsite de vlagă, sufocată în propriile-i limite, dezabuzată şi abulică, ostracizată politic * Îi apar, în continuare, romanele The Subterraneus (Be-bop, baruri şi praf alb, 1958), Gamler, Zen şi munţii înalţi (The Dharma Bums, 1958), Maggie Cassidy (1959), Mexico City Blues (1959), Jurnal de vise (Book of Dreams, 1961), Lonsome Traveller (1961), Big Sur (1962), Îngerul, Kif şi ţările noi(Desolations Angels, 1965) şi Satori in Paris (1966), precum şi volumul de versuri Mexico City Blues (1959)* Moare la spitalul St. Anthony din St. Petersburg, Florida, în 21 octombrie 1968, ca urmare a unei hemoragii interne cauzate de spargerea unor varice esofagiene, pe fondul unei cronicizate ciroze hepatice * Scrierile lui Kerouac au influenţat o generaţie extrem de valoaroasă de muzicieni, printre ei amintindu-i pe The Beatles,Ben Gibbard, Bob Dylan, Tom Waits, Simon & Garfunkel, Ulf Lundell, Jim Morrison… (Bogdan-Lucian Stoicescu)
(http://genealogie.org/famille/kirouac/PAGUN_FR.htm (L’Association des Familles Kirouac)

Interviul (De la Jack Kerouac la Ti-Jack Kerouac) a cărui primă parte o publicăm acum a apărut în revista “Magazine littéraire” nr. 334, iulie-august 1995 (pp. 100-103) şi a fost luat de Fernand Séguin de la Radio-Canada, care l-a invitat pe scriitor la emisiunea sa de televiziune Le sel de la semaine,în anul 1967.

NOTE
1.Le Sel de la semaine(Sarea săptămînii); http://archives.radio-canada.ca/arts_culture/litterature/clips/126/
2.În original, în limba franceză, “Je suis né á Lowell, well, well, well…/ Je suis né Canadian, bien, bien, bien…”
3.Jean Caron – profesor de literatură franceză şi de istorie a ideilor în cadrul secţiei de franceză a Universităţii din Odense (Danemarca). A transcris şi adnotat prezentul interviu, pe care puternicul accent în limba franceză al lui Kerouac l-ar fi făcut foarte greu dacă nu chiar imposibil de tradus.
4.Merimack
5.Feluri de mîncare tradiţionale de Crăciun, specifice zonei oraşului Quebec din Canada.
6.Într-un studiu de Warren French (Jack Kerouac, Twayne, Boston, 1986) se face referire la cartea purtînd semnătura lui Tom Clark (Jack Kerouac, Harcourt Brace, San Diego, 1984),care sugerează că franceza vorbită de Kerouac ar fi dialectul “joual”, adică “o formă anglicizată prescurtată şi muzicală a francezei vorbite de locuitorii din St. Lawrence Valley, o regiune din împrejurimile Quebec-ului” (Clark, op. cit., p.3; French, op. cit, p. 129). Nimic mai inexact! “Joual” este identificat la Montreal, ca un dialect oraşenesc, şi nu drept un dialect canadiano-francez, vorbit pe valea fluviului Saint-Laurent, caracterizat pri puritatea sa (a se vedea volumul lui Dennis McNally, Desolated Angel. Jack Kerouac, the Beat Generation and America, Random House, New York, 1979, p. 332). Aceasta puritate se referă la locurile originare care marchează desfaşurarea fluviului Saint-Laurent în Noua-Franţă. Kerouac nu se înşeală! Dialectul canadiano-francez (québécois) este o limbă a copilăriei sale, de densitate emoţională şi de recunoştinţă ontologică, în timp ce americana se rezumă a fi doar un limbaj folosit în scop comercial sau de către mass-media.
7.Stella Sampas
8. Neal Cassady

Traducerea şi adaptarea
©Bogdan-Lucian Stoicescu, redactor al revistei Faleze de piatră


Comentarii oprite

Urmuzka – Poetul și Archeologia Mediumnatica (română-engleză)

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Un poet este trezit în mijlocul nopţii. El se scoala, se imbraca in linişte, ia nişte bani din pungă soţiei sale (are foarte puţin bani), şi pleaca afară sub lumina lunii, pe calea care-l duce la statia de tren.

El intreaba despre trenurile de  noapte, ce mai poate fi prinse, şi cât de departe poate ajunge pe banutii pe care le are. Seful de gara îl direcţionează spre rasarit, şi in curând un tren se opreste la platforma unde el astepta. El intră în tren şi călătoreşte până când el simte el  ca este la locul potrivit. Deci era cazul lui pentru a cobori acolo. Dar, o dată pe terra firma, el are de parcurs un drum lung, în jur, prin satele pline de câini furiosi şi ţărani pe jumătate adormiti. În cele din urmă el va ajunge la un lac, şi  va observă o mică insulă în mijlocul lacului, cu o casa în mijlocul insulei. O astfel de casa ar fi perfectă pentru o întâlnire secretă cu un amant secret. Între timp, la ţărm, el tot sapă cu lui mâinile goale şi cu un băţ de lemn, ore in sir. În cele din urmă, niste obiecte ciudate de lut sunt dezvăluite şi un falus mare cade din excavaţie.

Arheologul mediumnatic este fermecat de descoperirea (găselnita) lui şi mingaie obiectul falic cu tandretea asemanatoare pe care o face propriul lui sex. Dintr-o data iată, vine o fată minunatăîn faţa ochilor sai exact vis-a-vis de excavare. Ea este fiica pescarului, sau, poate fiică pazitorului de far .Ea se dezbrăca la lumina Lunii şi înoată în lac, până când poetul strigă în emoţie, şi începe să cânte. Ea iese din lac şi dispare in departare. Poetul pune falusul într-un sac mic şi adoarme lângă un copac. Doarme toată ziua şi trezeşte pe-nîntuneric. El scoate falusul ceramic din punga şi, din nou il mingaie uşor ca un instrument a unui leacar  batrin,un obiect magic a unui saman.
Acest obiect Black Magic dintr-o altă epocă se încălzeşte şi o fata apare din nou îmbrăcata pe deplin, se culcaîn jos şi desbraca insasi. Ea il cheama, şi  invitapoetul să se apropie. Ea  face dragoste cu el, mentinind picioare într-o poziţie fetale. Ei petrec noaptea linga lac.
După ce ea pleaca, poetul arheolog ascunde falus în punga mica de piele.
Dar, în acest moment, el realizeaza că phalusul a schimbat culoarea sa. Înainte, era negru, iar acum era de culoare roşie. El aseaza să se uite la lac pentru ultima dată, şi sub frunze, descoperă încă o statuie de o femeie din ceramică. Mica şi murdara, facuta din lut, ea are solduri enorme. Poetul doarme întro transee săpata de el, de dată această numai până la prânz , şi se intorce încet spre staţia de unde  are un bilet retur.
Gara, insa, nu este mai este acolo, doar sinele de tren. Trenurile nu s-au oprit pe aici de multa vreme. Deja nu există nici o staţie, dar un semn abandonat de gara:”Urmuzka.”Dintr-o data, shinele de tren reinviu şi trenul soseste cu vagoanele care sunt toate goale. Poetul intră în tren si se intoarce la orasul sau  unde isi găseşte soţia imbatrinita si oarba, înconjurata de pisici şi păsări. Un copac a crescut în mijlocul camerei de zi ,precum şi un mic lac a devenit vizibil pe  fereastra din spate. Dar el era în cele din urmă, in sfirsit , acasă. El ia falusul din sacul lui si il mingaie usor. O fetiţă apare, pasind pe suprafata apei, a lacului, zâmbind şi fluturînd către el.


Urmuzka — Archeology Medium Driven Poet

by Valery Oisteanu

A poet is awakened in the middle of the night. He wakes up, dresses quietly, takes some money from his wife’s purse (it’s very little money) and walks out onto the full moonlit path that takes him to the train station. He asks where the trains are going at this time of the night, and how far can he get on his meager money.
The stationmaster directs him eastward, and soon a train arrives at the platform. He enters the train and travels until he feels that he is in the right place. And that’s where he has to get out. But once on the ground, he walks a long way around through the villages full of angry dogs, and half asleep peasants. Finally he arrives to a lake, and observes a little island in the middle of the lake, with a small house in the middle of the island in the middle of the lake. Such a house would be perfect for a secret meeting with a secret lover. Meanwhile, at the shoreline, he digs with his bare hands and a found wooden stick for hours. Finally, some weird clay objects are revealed and a big phallus pops out from his excavation.

The mediumnatic archeologist is enchanted with his find and strokes the phallic object. He strokes it gently, almost like stroking his own sex. Low and behold, a wonderful girl comes into sight exactly opposite to the excavation site. She is a fisherman’s daughter, or maybe the lighthouse keeper’s daughter. She gets undressed under the moon’s light and swims out into the lake until the poet cries out in excitement, and starts singing. She comes out of the lake and disappears into the distance. The poet places the phallus in a little bag and falls asleep next to a tree. He sleeps all day and wakes up in the darkness. He pulls out the ceramic phallus from the bag and again strokes it gently like an ancient tool of a medicine man, like a magic object of a shaman. This black magic object from another era heats up and the girl appears again fully dressed, lies down and undresses herself. She calls, and waves to the poet to approach. She makes love to him, holding her legs in a fetal position. They spend the night by the lake. After she leaves, the poet archeologist hides the phallus in the little leather bag. But at this time, he observes that it changed its color. Before, it was black, and now it is red. He sits down to look at the lake for the last time, and under the leaves, discovers yet another ceramic figure of a woman. Small and dirty, made out of clay, she has enormous hips. The poet sleeps in a dug out hole, this time until high noon, and leaves quietly toward the station where he purchases the ticket to return. But the station is not there anymore, only tracks. The trains haven’t   stopped   here for a long time . There is no station, but an abandoned sign reads “Gellupka.”

Suddenly, the tracks come alive and the train arrives with cars that are empty. The poet enters the train and rides back to his city, where he finds his wife old and blind, surrounded by cats and birds. A tree had grown in the middle of their living room, and a small lake had became visible right outside of his back window. But he was finally home. He takes the phallus out of his bag, and strokes it again. A young girl appears, walking on the water of the lake, smiling and waving to him.

autor și artist Valery Oisteanu, colaborator al revistei Faleze de piatră



Comentarii oprite

Trezirea nisipului

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Eram in acel port de la granita din sud a Greciei intr-un septembrie pe la sfarsit. Cerul era fara stele, dar strabatea de undeva lumina diafana a lunii. Vilele acestui fost satuc pescaresc erau aliniate ca mai in toate localitatile turistice de pe vreun litoral in strazi paralele care duc imperturbabil spre mare.
Talpa mea primeste gandurile, apasand calm si ridicandu-se apoi din drumul nisipului fin al plajei acestei statiuni, Nei Pori. Trezirea poate fi lenta si lucida in botezul atingerii paturii asternute pe mal. Ea este un fenomen mostenit sau educat, sau copiat dupa cineva, dupa natura, mai ales daca ai fost atent la ea. Ai un sentiment ce-l porti cu grija constiintei trezite si ea, dupa trezirea fizica a atingerii.
Sunt treaza intr-un miez de noapte pe plaja de la Nei Pori.
Ascult valurile inconfundabile ale marii purtandu-si hlamida lichida lovind lingusitor gulerul de spuma in nisipul slefuit. Privesc acele minuscule de sub talpa mea lacoma, ce calca apasat culegand senzatiile unei existente de la inceputurile lumii. Cum paseste, ea isi imprima intrebarile conturandu-i forma unicat. Undeva, un fir cat varful unui ac a facut-o sa tresara ca la acupunctura sub vibratia intepaturii reci. Era o atentionare infinitezimala, subtila, dar rece, ca un foc ascuns sub sageata sidefata a bobului de nisip.
M-am oprit, astept sa-mi gasesc echilibrul sub vegherea noptii straluminate puternic de sirurile de lampioane. Cu vioiciune mi-am continuat traseul cu talpile goale, primind procedura de acupunctura lucid si fara mirarea de inceput, pentru ca asta era si asta mi se intampla acum. Toata buna dispozitie imi crescu si mai mult. Se trezira amintiri din memoria copilariei. Cateva nopti trezite am in acel seif.
Deodata, am observat ca marea se retrasese in carnatia sa lichida, stand nemiscata la picioarele mele, complet sedusa, parca vrand sa ma ademeneasca  spre lumea de dincolo de suprafata lina albastru-violeta. Totul era asezat perfect la locul lui, muntii cu stancile lor, acolo sus, in Olymp, casele somptuoase, aici pe mal, lumea, intr-o miscare vioaie si zgomotoasa. Draperia sidefata a marii sub razele lunii imi dadu fiori cand am vazut doi ochi miscandu-se unduios in apele sale tacute. Imi urmareau miscarile ca ochii unui dansator ce te fixeaza inainte de a te invita sa-ti surprinda clipa aceea cand sa te invite, si tu sa fii dispusa sa accepti sa dansezi…Dar, pe mare se ridica o ceata sub jocul de lumini, parca dintr-o legenda veche a Greciei, pe care aici si-o povestesc intruna generatii dupa generatii inca de la sanul mamei…Atunci, mi-am plecat fruntea, crezand ca era o salupa cu pescari care trageau la peste. M-am inclinat chiar vizibil cu mana la inima in semn de respect dat intregului univers, adulmecand fericirea ce-mi urca in fibra celui mai simplu fir al unui sentiment de rapuns si nu mi-am dat seama, cand mi-am ridicat fruntea, ca la picioarele mele zacea un somoiog gros de fire sangerii parca stors din petalele de maci, atat de mult raspanditi pe drumurile de peste tot ale Greciei.
Nimeni nu mai era pana in zarea ghicita a marii, doar in mine se trezise nisipul de sub talpile nemiscate, ca sa culeg acest odor spre care priveam uluita, constatand ca era un sirag de matanii impletite in opt, precum la manastiri, doar ca nu era de culoare neagra, ci era rosu, de un rosu aprins…si am inteles sensul acestui pamant nascut prin zvacnirea din adancurile marii a stancilor scufundate candva de lava vulcanilor si asternerea in atatea ace fine de pe malurile intinse de ape, precum cristalele cu varfuri de piramide. Aici, acum, mi-a daruit o podoaba duhovniceasca…a unui suflet evlavios, care se ruga pe aceste bobite rosii. Poate a unui pescar plecat in larg, poate a unui clugar din departatele insule cu manastiri. Oricum, este un dar venit cu duhul rugaciunii.
Chiar celulele mele receptionau fara sa ma intrebe, independente, hranite de evidenta unei culori martirice. Existam in formele noi descoperite de linistea sangelui meu, devenind un camp de ace inflorite ale martirilor greci in cel mai inalt ideal. De a fi langa Dumnezeu dupa Voia cea dumnezeiasca. Eram lumina unui fir de ata adus de trezirea nisipului.

fotografii Virgil Stan, Răsărit de soare la Mangalia

autor Angela Djigola Popescu, membră a proiectului Cititor de Proză

Nascuta in 09.09.1941, Gara lipnic, Ocnita, judetul Soroca, Basarabia, intr-o familie de ceferisti. Familia emigreaza in tara si locuim in diverse orase pana ne stabilim in Bucuresti. Absolv Fac. de Limba si Literatura Roamana, promotia 1964, imi completez studiile cu Fac. de Teologie, de Ziaristica si Arta. Lucrez in invatamant 2 ani, ma transfer in presa cotidiana la corectura. Scriu diverse articole, reportaje, eseuri, povestiri si poezii. Activez in cateva cenacluri ca elev-scriitor scriu si debutez in Radio cultural pt. scolari, Scanteia pionierului, serbari oficiale cultural-artistice, Tabere de creatie. Debut in volum 2002 cu Destainuiri astrale, poezii, lansare la Clubul Camerei Deputatilor, moderator prof. Mihai Radan, deputat Grupul minoritatilor. In 2009 tiparesc vol. Tandre poeme cu lansare la Salonul de carte Amplus International 2010.  In prezent activez in Asociatia culturala Iulia Hasdeu pentru UNESCO, presedinta prof.univ.dr. Crina Bocsan. Proiecte in derulare pentru tiparire volumul Povestiri dulci, cu reportae, eseuri si povestiri dintr-o viata. Cartea Harul duhovniciei despre parintele scriitor Arhimandritul Ioanichie Balan, la a carui carte Patericul romanesc am fost corector in timpul decembrie-iunie 1989-1990, fiind cooptata in cadrul Patriarhiei la Biroul de presa pt. scoaterea unui ziar Vestitorul Ortodoxiei unde ma transfer si lucrez la corectura 4 ani. Sprijin infiintarea tipografiei Manastirii Adormirea Maicii Domnului, Schitul brancovenesc din Militari si debutez cu primul volum de poezii tiparit aici in 2002. Lucrez 2 ani la reeditarea de carti religioase pentru slujire desfiintate. Fac documentarea pt. o istorie a Zidului de rugaciuni neintrerupte sustinute de Biserica Ortodoxa de Stil Vechi din Romania.

Ca terapeut imi ingrijesc tatal de 91 de ani, mama decedand de curand la 89 de ani, avandu-i in supraveghere de 27 de ani, material deosebit pt. o carte de investigatii asupra traversarii varstei a treia cu prelungirea vitalului.


Comentarii oprite

Ereziile de la Iaşi (Cartea a III-a, prima parte)

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Comentarii oprite

Seria" Romane în revistă": Cei șapte morți uriași (continuarea romanului din numărul precedent-volumul I)

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Continuarea romanului din numărul precedent al revistei

Capitolul Paisprezece

UN UNIVERS PARALEL. REVOLUŢIA ŞI REFORMA

Te duci la WC să-ţi rezolvi o problemă (de altfel minoră)  şi de cum intri te trăzneşte un miros acru, acru şi piperat. Oare cu ce se hrănesc ăştia?, îţi zici, parcă cinează numai ardei iuţi, muraţi în praf de puşcă! Dar în cabinele astea mobile, BFI (nu FBI!) – descoperi şi o adevărată subcultură şantieristică: inscripţii şi desene „rupestre”. Adevărată gazetă de perete sau grafitti de


Păcat că nu pot reproduce aici, în cuvinte, toate semnele şi indicaţiile de regie: săgeţi, aluzii, sugestii – schimb de replici. Înţepături, puneri reciproce la punct între participanţi – participanţii la acest „dialog de la mică distanţă”… (Într-o cabină ecologică poţi descoperi o mulţime de surprize estetice, inclusiv câte-o poezie din antologia „Tu poet necunoscut…”)
…Toate acestea încheagă un sens, reflectă o mentalitate, un mod de gândire.
Şi am să vin doar cu câteva exemple – sper – grăitoare: Dacă un latino-american a scris „SUA”, făcând şi o săgeată indicatoare către capacul WC-ului, un american ţanţoş, venit după el să se uşureze, şi-a notat şi el gândul: AMERICA, cu o săgeată în sus, şi Mexic cu o săgeată în jos… Un alt isteţ constipat a însemnat: RIO GRANDE pe conducta care uneşte pisoarul cu bazinul latrinei, iar un mare gânditor, trecător ulterior, a scris AMERICAN BUFFET (sau AMERICAN BIER SUPPLIER). Unul: MEXICAN PUNCH BOWL – altul, AMERICAN MOBIL HOME. Şi aşa mai departe… Jocul de mingi putea să continue la nesfârşit, fără ca balonul să se fixeze definitiv în terenul vreuneia dintre echipe.
Un „idiot” a desenat cu creionul de tâmplărie un organ bărbătesc cu picioruşe de pui sub testicule; coadă şi cap de balaur ( pe cap o coroană regală), scuipând foc pe gură. Iar sub desen explicaţia: „REVOLUŢIA”. Vizavi se lăfăie un pussy cu guleraş, încrustat într-o tortă cu volănaşe; ca legendă, „REFORMA”!
Stând închircit pe budă de câteva ori pe zi îţi apare mereu înaintea ochilor, desenat cu un marker negru pe interiorul uşii acel „extraterestru” cu doi sâni bogaţi în locul ochilor bulbucaţi. Talia corpului, ca de viespe, e gâtul exterului, iar ceva mai jos, la mijloc, o „inimă”… Frizura arici, după moda negrilor (în prezent toţi tinerii de pe planetă au în loc de păr un fel de drot împletit!), ţinând loc de antene. Iar sub desen: SQUEEZE ME HARD!
Pe pereţii acestor spelunci moderne întâlneşti, cum spuneam, tot soiul de poezele şi (de)zicători: What do you call 2 ngr. in a shoe box… A pair of lovers!
…Iată  şi strigătul sufletului sensibil al poetului sud-american rămas – pentru noi – în negru anonimat: „Que triste es cagar/ Sin abertru gado/ Pero mas triste es amar/ Sincer amado att piano”.
Binenţeles că cele mai multe conţin, pe lângă toate acele dick-uri, ass hole-uri, sheet-uri, etc., şi numeroase greşeli de scriere, dezacorduri gramaticale, aberaţii sintactice. (Eu, autorul le-am preluat, în general, aşa cum le-am întâlnit, spre a le păstra parfumul original.)
…Dacă  ai sta să aduni, nu doar mostre, ci toate aceste înscrisuri, emanaţii urât mirositoare ale unor minţi constipate, sau „panseurile altora”, recent uşurate – o imposibilitate în sine – de pe pereţii tuturor cabinelor mobile, de pe toate şantierele Americii şi ale lumii… ar rezulta o adevărată enciclopedie grotescă. Dacă nu chiar o altă cultură şi civilizaţie:
My name is Julio, I’m a faggot, like all mexicans! – Mexico es una mierda, los mexicanos son los frijdes. – Mojados, go home – Pinches analfabestias pendejos, ensenensen a escriber – Lasey MO-FO – Savca can of beans kill american puertoricans – Everryone is went back to me att me cherokee indian – No habla ingles, vaminosa a Mexico went back – Todos mexicanos es jotos – Go home went back, no one wants you here (signed: American) – Te saco puto! – Mojado go home – Negros jotos black sheet – Dominican sucks!
De obicei pe partea dinafară a uşii, făcându-te să uiţi de toate acele măgării mâzgălite în interior, întâlneşti replica religioasă. Spiritualul care copleşeşte realul, care până la urmă invadează tot ce e prea trupesc: JESUS IS COMMING… ARE YOU PREPARED? (Sau în varianta latină: „Cristo viene. C’estas preparado?”)
Om sucit şi americanul ăsta, – filozofează Little John. El îşi ţine hainele în closet (dulap) şi îşi face nevoile în „camera de odihnă” (restroom). Cănuţă om sucit!
…O, mirosul dulceag, suav-greţos al soluţiilor deodorante din cabinele BFI…
Un anumit tip de inscripţii – şi de mirosuri –, desene şi schimb de replici, îmi evocă mie o anumită casă la care am lucrat: casa italiană, casa din prăpastie, commercial, casa cu coloane… O anume subdivizie. Atunci, rechemată din memorie, un anumit tip de nostalgie îmi inundă sufletul, amintiri răzleţe legate de timpul şi locul cu pricina. Zile, luni, săptămâni scurse – mai greu, mai uşor; mai urât sau mai frumos – din viaţa noastră de stacomani amărâţi.

Capitolul Cincisprezece

UN POM DE CRĂCIUN RĂSTURNAT

De-o vreme încoace, seara, când ne întoarcem de la muncă, oraşul e o splendoare. Mai ales periferiile (oraşele satelit), cu pomii lor împodobiţi, care strălucesc de beculeţe colorate, falduri şi reţele de leduri care pâlpâie şi „curg” de-ţi încântă simţul oftalmic  ca o auroră boreală reală. Copaci întregi, cornişele caselor sau conturul lor, de jur împrejur: conturul uşilor şi al ferestrelor. Fiecare casă parcă ar fi căsuţa de turtă dulce din poveste, locuinţa Albei ca Zăpada şi a celor şapte pitici. Ca-n filme şi ca-n poveşti… După Thanksgiving Day, cam de pe la întâi noiembrie, întreg cuprinsul Americii devine un Oraş Crăciun, acel oraş special amenajat, menit să evoce şi să conserve sărbătorile Naşterii. Astfel, Naşterea rămâne o sărbătoare perpetuă, ocazie când n-ar trebui să-l sărbătorim pe Santa Claus (Sfântul Nicolae), nici pe Moş Gerilă, această… gorilă inventată de comunişti. Ci, doar pe Pruncul născut în iesle.

Ca şi Oraşul lui Moş Crăciun aflat la graniţa Rusiei cu Finlanda, FRAKENMUNTH din statul Michigan, la doar două ore de mers cu maşina de la Detroit, este oraşul lui Santa Claus. Aici se sărbătoreşte tot timpul anului Crăciunul. De cum cobori din maşină, te ia în primire atmosfera Naşterii, colinzi şi cântece de Crăciun răsunând peste tot în difuzoarele staţiilor de amplificare: în parcări, în marile magazine. O porneşti pe străzi cu trăsura, o caleaşcă trasă de cai, ca în Evul de Mijloc, iar în urechi îţi răsună O noapte preasfinţită, Silent night. Treci un podeţ vechi, frumos ornamentat, peste un râu ca din basme, pe toate străzile oraşului e Crăciun. La supermall găseşti mai cu seamă raioane specializate în ornamente de Crăciun: globuri, decoraţii, pomi de Crăciun, santa caluşi călărind sănii cu zurgălăi. Designeri specializaţi îţi stau la dispoziţie pentru orice aranjamente de sezon.
Trecând pe străzi, îţi apar în cale, de-a stânga şi de-a dreapta, statui imense cu mama, pruncul şi Iosif în peşteră, păstori cu cuşme şi bâte imense, cămile cu magi în spinare. Ajungi la micuţa capelă construită după modelul celei din Germania, cea în care Franz Gruber, acum 500 de ani, a compus Stille Nacht… La restaurante se servesc mâncăruri tradiţionale, în aerul urbei pluteşte la mică înălţime atmosfera Crăciunului, coborâtă din slavă: Christmas all around the world…
De Ziua Recunoştinţei, patronii au adus la „hotel” doi curcani mari şi cărnoşi. I-a pregătit Nelu Mare, „bucătarul-şef”, ajutat de nea Puiu – care, fie vorba-ntre noi, mai mult îl încurca, fâţâindu-se fără rost pe acolo, pe lângă aragazul electric. Nelu i-a umplut din belşug cu fructe şi mirodenii. Să-i fi văzut cum stăteau pe burtă ca belferii, în toată splendoarea lor culinară, ai fi zis că sunt doi purceluşi de lapte (le lipsea numai mărul din gură. Numai buni de umplut stomacuri imense de stacomani!)
După  ce ne-am înfruptat cu toţii la prânz din ei, eu m-am dus la biserică. Iar când mă întorc seara în Hotel, pe masă mai văd zăcând două carcase golaşe, care mi-au amintit întâmplarea cu vaca „sacrificată” pe şantier, de hoţi… Dar să te pun la curent, cititorule.
Mă  aflam la canal, canalul mic – Dunăre-Bucureşti – cazat în dispensarul comunal din comuna Budeşti. Aici era cazat personalul tesa. Dar grosul trupei, muncitorii locuiau în organizarea de şantier, pe malul Argeşului. Judeţul Timiş avea repartizată, ca toate celealte judeţe, o lungime de canal de 900 de metri. Nişte hoţi localnici, care furaseră într-o noapte întunecoasă o vacă din grajdul unor bătrâni necăjiţi – ce s-au gândit ei… Hai să tăiem noi vaca lângă barăcile şantieriştilor, să cadă măgăreaţa pe ei! Zis şi făcut… Iar carcasa animalului, golită de carne, a zăcut acolo vreo două săptămâni, până s-a împuţit. După care, noi am fost nevoiţi să basculăm peste hoit o maşină de nisip, fiindcă nu mai puteam suporta mirosul.
…Seara, privită din maşină, autostrada (freeway) seamănă cu un pom de Crăciun răsturnat. Şuvoiul de maşini care circulă în faţa noastră, pe cele şase benzi de dus reprezintă „beculeţele roşii” (se văd numai stopurile, luminile de poziţie); iar cele care circulă în sens invers, pe benzile de după parapet sunt „beculeţele galbene”… O splendoare de faruri de toate nuanţele, de la galben-portocaliu la alb-liliachiu se lăfăie pe şosele, pe zeci şi sute de mile, cu maşinile în viteză.
Un pom de Crăciun care curge pe şoselele Americii, anticipând Sfintele Sărbători, unindu-şi luminile cu cele ale beculeţelor ornamentale. Tot universul e îmbrăcat în strălucire, în sărbătoare, ca o chemare… Ar vrea să zică: Vino, Prunc Sfânt, fă-ţi culcuş şi-n inima mea chinuită şi împărţită între atâtea frământări şi probleme zilnice. Şi lumineaz-o Tu pe ea, cu lumina-Ţi din alte sfere!:

Astăzi vin să-mi plec genunchii
Înaintea ieslei Tale
Copilaş  din altă lume
Obosit de drum şi cale…
Şi-mi plec inima şi faţa
Copilaş  din zarea-albastră
Şi mă-nchin cu umilinţă
Călător prin lumea noastră

De Crăciun pleacă nea Puiu acasă, şi tot „hotelul”  e-n mare fierbere. Băieţii toţi îl invidiază, ei nu pot pleca până nu-şi fac acte; cei mai mulţi dintre ei sunt intraţi ilegal pe teritoriul Statelor Unite. Dar îi roade dorul de casă, mai cu seamă pe cei căsătoriţi şi cu copii. În casă răsună deja colinde, la calculator sau la combinele muzicale, cu înregistrări din ţară. Sărbătorile se apropie cu paşi repezi, au început deja să umple sufletele noastre chinuite cu ecouri dinspre Împărăţie. Iar noi stacomani… oameni suntem şi noi – et nihil humani… Mai puţin cultivaţi, ce-i dreptul – când să faci şcoli înalte, dacă te-ai văzut nevoit să-ţi iei lumea în cap din fragedă tinereţe?… Dar să nu ne considere nimenea insensibili, inculţi că greşeşte profund! Avem şi noi suflet, trăiri, sensibilitate – e drept că toate acestea puţin estompate şi atrofiate, atenuate de condiţiile dure de viaţă. Dar ne vom reveni noi…
Vom renaşte din propria cenuşă, ca pasărea Fenix!, strigă din toţi bojocii nea Puiu, speriindu-i pe toţi.
-Ce ai de strigi, Nea Puiule, ce te ataci aşa?, sare din somn Nelu Mic (el doarme întotdeauna pe maşină – pe el –, şi la venire şi la plecare). Ce pasăre Fenix, nene, aia e o formaţie de pe timpuri, din vremea matale… Ar trebui să ştii, zău, că era din Timişoara!

Capitolul Şaisprezece


LECŢIA TIMPULUI (TIMPUL NOSTRU ŞI VEŞNICIA LUI)

Intră  Nelu Mic în bucătărie, în mare viteză, (bucătăria e-al nostru comun „living room”…) şi strigă în gura mare… Hai să vă pun predica lui nea Puiu… Haideţi, până nu vine! Am fost la biserică şi l-am înregistrat. Şi fără multă vorbă dă drumul la aparat:
GOD şi LECŢIA TIMPULUI – text de bază, Psalmul 90

Ce este timpul?, ce reprezintă el pentru noi, oamenii vremii noastre?…
Pentru noi, oamenii secolului XXI, mai mult poate decât pentru cei care au trăit în secolul trecut, „secolul vitezei”, timpul marchează  o situaţie de criză. „N-am timp”, îţi va zice copilul: am de-nvăţat. Şi tânărul: am o întâlnire, I have a date… Dar şi bătrânul…, n-am timp nici să mor!
O situaţie de criză, deci – iar criza de timp înseamnă criză de bani, de nervi… Timpul este cel mai mare dar pe care omul l-a primit de la GOD, dar el reprezintă totodată şi cel mai mare duşman. Totul depinde de tine, cum ştii să-l foloseşti.
În universul nostru există două timpuri:
timpul nostru
şi timpul lui God.
Timpul nostru, se cunoaşte, e cel cu care ne confruntăm zilnic. „În trecerea grăbită prin lume către veci/ Fă-ţi timp măcar o clipă să vezi pe unde treci!”, spune poetul – poezia a fost pusă pe muzică.
Dar, dacă vine vorba despre timpul lui God, se schimbă situaţia: El are alte unităţi de măsură, cu totul altele decât noi. În lumea lui, timpul se măsoară în perioade, epoci, eoni. „Căci înaintea lui o mie de ani sunt ca o zi şi o zi ca o mie de ani. Ca ziua de ieri care a trecut…”
God… (ce are de tot zice „God” în loc de Dumnezeu? Se dă mare şi el ca nea Kostikă, care a uitat cum se scrie Costică pe româneşte!) – God nu are ceas deşteptător pe masă, veşnic treaz şi în lucrare cum se găseşte… El nu este incomodat de timp. La El timpul nu trece nici repede, nici încet.
De fapt, în termeni absoluţi (ai Împărăţiei lui Dumnezeu), timpul nici nu există! Există numai nevoia noastră de a-l fragmenta, a măsura trecerea noastră măruntă pe coaja de nucă a acestei planete. Noi nu ştim nici măcar ce este timpul: trecut, prezent, viitor? Iată, în clipa asta, când stau de vorbă cu voi despre timp, secundarul a trecut deja mai departe; la fel procedează şi minutarul, şi „ţagăra” mare… Timpul prezent devine pe nesimţite trecut.
Avem, de asemenea, două întoarceri: Întoarcerea oamenilor (versetul 3), şi: Întoarcerea lui God (versetul 13). Dar dincolo de cele două: fie că ne întoarcem noi în ţărână, fie se întoarce El (Hristos) la noi, în slavă, există întoarcerea noastră cu faţa spre El: „întoarceţi-vă, fiii oamenilor”!

Cele două timpuri ale întoarcerii:
A. Timpul prezent: „Răscumpăraţi vremea, că zilele sunt rele”(Efeseni 5:16).
Asta înseamnă recuperare: Să răscumpărăm timpul pierdut în raport cu Împărăţia. Folosindu-l îndoit, împătrit pe cel de acum, pe care îl avem astăzi la dispoziţie. Dar cum?, veţi zice, că timpul nu se dilată, o oră nu are mai mult de 60 de minute, 360 de secunde!
Nu mă-ntrebaţi, fraţilor, fiindcă ştiţi prea bine: Când aţi fost studenţi şi s-a strâns atâta vraful de cursuri necitite pe masă pentru examenul de a doua zi, aţi ştiut prea bine să recuperaţi timpul. Îndrăgostitul care lipseşte mult de lângă fiinţa iubită (soţul sau părintele, de acasă), la întoarcere ştie să recupereze timpul. N-ai mai stat cu nasul în cărţi, cu ochii pe sticlă la televizor, pe la vreun meci sau cu prietenii la o cafea… Ci numai cu copiii – sau cu iubita – în braţe!

B. Viitor. „Învaţă-ne să ne numărăm bine zilele” (vers 12). „Doamne, spune-mi care este sfârşitul vieţii mele/care este măsura zilelor mele/ca să ştiu cât de trecător sunt…” (Psalm 39, vers 4).

Care zile, la ce zile se referă aici psalmistul?… La cele care ne-au mai rămas!

Mulţumeşte în fiecare zi lui God pentru cadoul ei minunat, pentru minunea acelei zile. Fii ca ţăranul acela din munţi care, când deschide ochii dimineaţa vede bradul din faţa ferestrei, iar când deschide fereastra spre culmi, exclamă: Bună dimineaţa Doamne!
Dacă  te duci la doctor, iar el îţi spune: mai ai de trăit o lună, două, trei… atunci, abia atunci înveţi ce înseamnă a-ţi număra zilele. Să le numeri bine şi cu folos!
În fiecare zi să trăieşti ca şi când te-ai afla în „suplimentul lui God”… Ţi-a suplimentat El viaţa cu nişte ani, ca lui Ezechia, împăratul, iar acum tu trăieşti fiecare zi ca şi când ar fi ultima ta zi. Apoi, uitându-te cu atenţie în urmă, vezi ce „cocoaşă” de ani, de luştri şi de decenii ţi s-a adunat în spate şi te simţi îndemnat să cugeţi la puţinul care-a rămas.

Două  situaţii contradictorii

„… şi lucrul cu care se mândreşte omul în timpul lor (cei 70-80 de ani ai vieţii) nu este decât trudă şi durere”  (vers 10b); 2). „… şi toată viaţa noastră ne vom bucura şi ne vom veseli” (14b)… Acum, care afirmaţie e valabilă?… Probabil că amândouă.
Trudă  şi durere gustă omul împovărat de nişte ani buni trăiţi fără God. Iar omul care trăieşte alături de El, are parte de bucurie şi veselie. „Înveseleşte-ne tot atâtea zile câte ne-ai smerit,/ tot atâţia ani cât am văzut nenorocirea!”
Pentru Israel, asta înseamnă renaşterea naţiunii, după 1900 de ani. Iar pentru poporul român, trezirea din somn după 45 de ani de comunism şi de ateism. Trebuie să trăim frumos „ca-n timpul zilei”, nu de frica pedepsei, ci pur şi simplu de dragul lui God!

Două  lucrări:
lucrarea noastră: „Şi întăreşte lucrarea mâinilor noastre” (17b);
lucrarea Lui: „Însufleţeşte-Ţi lucrarea în cursul anilor, Doamne! Fă-Te cunoscut în trecerea anilor!” (Habacuc 3:2b).

Vedeţi dumneavoastră, de multe ori un om începe ceva în viaţă: o casă, să zicem, sau poate o carte – şi nu reuşeşte, în timpul scurt al vieţii sale, s-o desăvârşească. Chiar dacă o termină pe dinafară, mai este ceva de lucrat în interior. Dar în ceea ce ne priveşte pe noi, credincioşii, God este cel care împlineşte ce am început noi în viaţă, pe plan spiritual. „…Căci tot ce facem noi, Tu împlineşti pentru noi”.
Lumea se uită la un mare sportiv – o gimnastă să zicem, un muzician celebru, un sculptor, şi mulţi îi invidiază. Dar nu se gândeşte cât timp au jertfit ei pregătindu-se şi îmbunătăţindu-şi mereu performanţele. La fel stau lucrurile cu un scriitor, un cercetător; cosmonaut, savant sau predicator…

Concluzie:

Noi, credincioşii trebuie să-i dăm lui God ce avem mai bun în viaţă.
Dacă  dăm cinste, acordăm respect şi facem cadouri scumpe celor dragi şi apropiaţi, prietenilor, superiorilor noştri, God merită mai mult, cu atât mai mult!
În vechime, Lui i se închina floarea (fruntea) făinii şi întâiul născut al turmei: un miel sau un viţel fără cusur. Să-i acordăm şi noi cea mai bună parte a zilei, dimineaţa devreme. „Dimineaţa devreme” a fiinţei noastre…
Să  nu ne imaginăm că fără El putem fi ceva/cineva, că  suntem mari şi tari; că suntem independenţi şi ne putem „autogospodări”. Isus a zis: „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele… Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic!” Vine o vreme când te pune la colţ, eşti nevoit să constaţi că eşti un mare nimic fără El. Că mai dulce-i robia Lui, decât libertatea/libertinajul lumii.
După  felul cum ştim să ne folosim timpul – pentru cine şi pentru ce – God ne califică: suntem nebuni sau înţelepţi. Criteriile lumii sunt diferite. Aici în America, atunci eşti socotit fericit, eşti OK, dacă eşti „bizy”. Dar omul lui God îşi face timp pentru El, pentru sine şi familia lui. Pentru o lectură profitabilă, pentru prieteni şi pentru fraţi. „Fă-ţi timp să stai cu mama şi tatăl tău, bătrâni/ Fă-ţi timp de-o vorbă bună şi-o coajă pentru câini…”
…Acum te rog să-mi spui: Când şi cum a trecut viaţa ta, iubitul meu ascultător? Ai trăit mult, puţin, cu ce te-ai îndeletnicit în mod predilect în timpul lungii (scurtei) tale vieţi??… Eu îmi aduc aminte că, pe la vreo 10 ani, un om de 40 îmi părea foarte bătrân. Îmi ziceam: Ăsta-i un om terminat, mai are puţin şi se duce. Iar acum… acum am eu 50! Dacă n-am învăţat lecţia timpului – timp care ne spune în fiecare zi: „Ia seama, fiu al jertfei”, încă n-am învăţat nimic în viaţă.
„Copilul se crede nemuritor”, zic poeţii.
„Începem să murim din clipa în care ne naştem”, susţin filozofii.
Dar există o înţelepciune care vine de sus, ea este cea care ne învaţă:
Lucrează  ca şi când ai trăi o mie de ani
şi pregăteşte-te ca şi când ai muri mâine!

Capitolul Şaptesprezece

ICOANA CARE VORBEŞTE (ŞI ROSTEŞTE MINCIUNI)

A doua zi dimineaţa – ne aflăm cu toţii pe maşină, în păr, Midle John, care dintre toţi băieţii a rămas aseară cel mai tare pe gânduri la discursul despre timp al „filozofului” nostru, se tot foieşte pe scaun, nu ştie cum să deschidă subiectul. (Trebuie să menţionez că acesta a fost doar începutul conferinţelor lui nea Puiu pe tema timpului; început care, însă, a produs unbrainstorming în minţile noastre de stacomani. De data aceasta „moaltărul”, nu mămăliga,  a fost cea în stare să explodeze!)
-Nea Puiule, ia ascultă dumneata aici… Ce ştii despre icoana care vorbeşte şi spune minciuni?… E pe acolo, pe undeva, pe la profeţii mari, Isaia sau Ieremia.
Nea Puiu e în formă azi – a auzit el de undeva (de unde, dacă  nu de la prietenul său Nick!) că aserţiunea sa pe tema timpului a fost prizată de noi, amărâţii de stacomani. Aşa că nu mai stă ca de obicei pe gânduri – nu se mai fandoseşte – ci cade direct pe subiect:
-Există  o fiară acolo, în Apocalipsa, ba, dacă mă gândesc bine , chiar mai multe… Se vorbeşte despre o fiară care iese din mare şi de una care iese din pământ…
Şi nea Puiu scoate la iveală un testament micuţ pe care-l avea totdeauna asupra lui; deschide la locul căutat fără să frunzărească prea mult. Uite aici, la capitolul 13 cu 15: „I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească…” Iar cu minciunile, ce să mai vorbim. Ambele fiare sunt reprezentări ale balaurului din capitolul doişpe, despre care se ştie că „este mincinos şi tatăl minciunii”. Deci, se cam potriveşte!
… Zicea bunicul (îşi continuă Nelu de Mijloc ideea) că televizorul ar fi fiara asta mincinoasă. De aceea ni-l scotea din priză de fiecare dată când venea pe la noi, de la ţară, iar noi copiii muream de ciudă că pierdeam desenele animate. Ce vă tot hliziţi voi, copii, la icoana asta nimicitoare? Nu vedeţi că vă minciuneşte, vă cumpără fără bani şi vă şi păcăleşte?!
Problema asta spinoasă – religia – a ajuns astfel, pentru noi, chestiunea zilei. A mai fost pusă ea pe tapet şi cu alte ocazii, dar în ziua aceea de pomină parcă ne lovise strechea (sau fusesem atinşi de Duhul cel cu aripi imponderabile?)…
Toată  ziua l-am bătut la cap pe nea Puiu, ne-am ţinut de coada lui: Am mers până acolo încât am aranjat cu nea Kostikă să rămână  la betonieră, iar pe el l-am ţinut sechestrat pe schelă, numai să ne povestească… Nea Puiu ne distribuia găleţile la nivelul 3 de schelă – era de dat finiş – şi dădea din gură tot timpul. Iar noi, frecând cu buretele pe perete, numai ochi şi urechi…
Iar îi ţii de vorbă pe schelă, nea Puiule!?, striga Danciu de fiecare dată când trecea pe-acolo şi arunca o privire în sus… Ia vedeţi ce faceţi, că vi-l trimit pe Mitică sau pe Kostikă în locul lui!
Pe drum, băieţii au mai găsit un clenci teologic (nu-s proşti băieţii noştri, n-au atâta cultură, dar le merge mintea şi au idei!), o chestiune pe care oameni cu experienţă în domeniu evită s-o abordeze: Căderea lui Lucifer. Când s-a produs ea, numărul îngerilor căzuţi, etc. (Subiectul era prea vast, aşa că ne-am văzut nevoiţi să-l reluăm pe îndelete cu altă ocazie).
Dacă  în alte probleme mai interveneam şi noi în discuţie, de data asta n-am deschis gura. Nea Puiu era solistul: A scos biblia lui mică – cum va face în repetate rânduri pe tot parcursul zilei, ascuns după stâlpii de balustradă – şi a găsit la Apocalipsa capitolul 12 cu 4 cuvintele… (Îmi aduc bine aminte: doişpe cu patru!): „Cu coada trăgea după el a treia parte din stelele cerului şi le arunca pe pământ”. De unde a tras concluzia că, stelele fiind îngeri, e vorba de o treime din numărul total al îngerilor, pe care Lucifer i-a atras cu el în răzmeriţă. I-a tras după el în căderea sa. Iar răsunătoarea cădere a avut loc înainte de facerea lumii (omului). Tocmai acesta a fost scopul!, triumfă nea Puiu, era evident că se mişcă în mediul lui, se simte ca peştele-n apă. Omenirea a fost făcută cu scopul de a completa numărul îngerilor căzuţi din cer… (Căzuţi unde?…) Căzuţi pe pământ.
…Fugi de-aici nea Puiule – curajosul era Nelu Mic – ai zis „căzuţi din cer” ca şi cum ai spune „căzuţi din pom”! Păi numai satana, şarpele cel vechi a căzut din pom, pomul în care s-a căţărat să scuture merele de aur… ( Am izbucnit cu toţii în râs.)
Înainte de Creaţie, Lucifer a fost dirijorul orchestrei cereşti, pionul principal al slujbei contiune (jertfa necurmată). Numai după căderea lui Lucifer, la pupitrul ei a fost instalat Arhanghelul Mihail… Şi ce cântece cântă orchestra asta: muzică populară, uşoară, sau niscaiva manele?? (acu’ să te vedem!)
Filarmonica celestă intonează tot felul de cântece, de la monodie la omofonie şi polifonie… Cultivă şi muzica dodecafonică, şi piese bazate pe tehnica contrapunctului… Dar mai cu seamă psalmodiază lieduri şi imnuri corale.
…Iar ideea de a se suprapune lui Dumnezeu, a submina adică autoritatea supremă, i-a venit lui Lucifer în ziua când Tatăl le-a prezentat în cer legiunilor de îngeri pe Prinţul Moştenitor ISUS. El era Fiul Regelui, dar asta a trezit invidia „tovarăşilor săi de slujbă”. (Mă, frumos mai povesteşte omul acesta. De unde Doamne le scoate, că vorbeşte ca din carte!)
…Ne aflam încă pe maşină – la orizont apăruseră deja primii „morţi” – când i-am cerut şi eu cărţulia. Aveam o nedumerire mai veche… Găsesc cu greu pasajul din Filipeni 2 cu 6, i-l vâr sub nas cu speranţa secretă… Jubilam deja la gândul că de data asta l-am prins!
…Mda, iată cum stă treaba aici (zice el degajat): „El n-a crezut ca un lucru de apucat…”, adică n-a desconsiderat ideea de Dumnezeu, a privit-o cu mult respect: Era El însuşi Dumnezeu. Oamenii vremii credeau că El, fiul dulgherului din Nazaret: proroc fără studii, ministru fără portofoliu şi rege fără arginţi (nu învăţase la nici una din universităţile rabinice, presărate ca mărgelele pe ţărmul estic al Mediteranei), se face pe Sine deopotrivă cu Dumnezeu… Or El, dimpotrivă: Dumnezeu fiind, a luat chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor… Deci „lucrul de apucat” era umanitatea lui. Însă în cazul acesta, starea umană era dublată în mod excepţional de o stare divină. În periplul său pământesc, Hristos n-a fost un soi de sirenă cosmică, jumătate om, jumătate Dumnezeu… El a fost sută la sută om – sută la sută Dumnezeu! Dar nu mă-ntrebaţi cum a reuşit această performanţă, că nu ştiu să vă explic.
Prin atitudinea Sa, Isus ne sfătuieşte să nu facem greşeala de a-L compara (confunda) pe Dumnezeu cu regnul uman, cu o fiinţă oarecare („Ţi-ai închipuit că Eu sunt ca tine?” – Psalmul 50 cu 21). La fel cum a merge la biserică nu este totuna cu a te duce la teatru, un club, sală de spectacole… Te afli în prezenţa lui Dumnezeu!
…Dar mai există o problemă importantă, cu dublu tăiş: Pe de o parte, Dumnezeu „locuieşte într-o lumină de care nu te poţi apropia”; pe de alta, în cer nimic nu este forţat şi crispat, totul e degajat. (De unde ştie omu’ ăsta şi cum e în cer?!…) Dacă – să zicem – te duci în vizită la Dumnezeu: să presupunem că te primeşte…
La început eşti intimidat, căzut la pământ, de tot uluit. Ca Ezechiel, ca Ioan în Insula Patmos. Te simţi ca Iona în pântecul balenei aceleia pe care Biblia o numeşte „chit”, atacat de sucurile ei gastrice… Dar cu timpul, încurajat de îngerii care îţi acordă asistenţă, te relaxezi, te destinzi şi începi să te simţi bine acolo. Începe să-ţi placă la Dumnezeu, îţi zici în sinea ta: Doamne, că bine-i aici la Tine… Parcă m-aş afla în sânul lui Avraam!
În acel loc nu se pune accentul pe efort şi strădanii, pe priceperea noastră. În faţa lui Dumnezeu nu e nevoie să dovedeşti nimic, El oricum te cunoaşte mai bine chiar decât tine însuţi. Nu trebuie „să dai tot ce poţi”, ca atunci când te prezinţi la un interviu, dacă vrei te angajezi la o companie; când trebuie să-ţi cântăreşti fiecare cuvânt, să fii atent la ţinută, la exprimare. Nu, ci trebuie să te relaxezi cât poţi de tare; să cauţi să-ţi stăpâneşti emoţiile, ordonându-ţi întreaga fiinţă ca să te poţi concentra.
Când eşti primit în audienţă la Dumnezeu (când te rogi, să zicem), ai întotdeauna ceva de învăţat. Nu pleci niciodată gol – depinde şi ce aştepţi de la El.
Şi nici nu poţi să te ascunzi de El, fiindcă îţi cunoaşte toate firidele cele mai tainice: beciurile şi subsolurile fiinţei. „Căci totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia cu care avem de-a face”. Dumnezeu se uită la inimă şi intenţii, nu la realizările noastre. Cel care vrea să afle locuinţa lui Dumnezeu, trebuie să caute mai întâi locuinţa semenului. „Eu nu locuiesc în temple făcute de mâini omeneşti”… Dumnezeu n-a dorit şi n-a căutat mai întâi templul din lemn de cedru poleit cu aur, ci inima lui Solomon; iar el a dăruit-o femeilor străine şi dumnezeilor lor!
…Ajuns aici, nea Puiu se aşeză ostenit pe marginea găleţii. Uite că v-am spus şi ce n-aţi întrebat!… La nivelul acela de schelă se făcuse o linişte elocventă, stacomanii rămăseseră cu gura căscată. Stop cadru.
Numai bureţii se auzeau  circulând pe perete, fâşâind uşor.

Capitolul Optsprezece

ALO, CE MAI FACE MAMA??

Welcome to the EASTERN EUROPEAN CARD! Please enter your PIN number (Marque el numero de tu tarjeta), You have… forty three minuts

ALO… Elvira, tu eşti?… Ce mai faci, dragă?…
Cine să  fie… Ce, nu-mi mai recunoşti vocea? După nici două luni de la despărţire? … A, da, dormeai… Am uitat că duminica, ora 3 după masa e ora ta de somn…
Ce mai faceţi voi, oameni buni, nu mai daţi nici un semn de viaţă!? Ce fac copiii, Claudiu e în sesiune, da? Şi-a luat examenele, sau i-a rămas vreo codiţă?… Vrea să vină în America?, te cred şi eu că vrea! Eu am făcut tot ce-am putut, ce a depins de mine. I-am rezolvat bursa, – de-acum „William Tyndale” îl aşteaptă, depinde numai de el. Este acolo la Troy, lângă Detroit, nu pleacă niciunde… Iar românii noştri de acolo aşa traduc numele Detroit: Aici îi „de trăit”! Când termină Monica sesiunea?… O, cred că până atunci mă întorc şi eu.
Am auzit aici că la voi se scumpeşte iarăşi curentul… Şi gazul. Urmează, mai mult ca sigur, gigacaloria! Ce să-i faci, acesta-i blestemul nostru, că ne-am născut români. Români rupţi în fund… Ce spui? Ion Cristoiu?…A fost şi pe-aici să-şi vândă cartea, da.
Noi ascultăm toate ştirile proaspete la Radio Vest, şi citim Evenimentul zilei, ne uităm la Antena 1, pe calculator. Rupţi în fund, dar nu chiar rupţi de realitate… Ai auzit bancu’ ăla cu coada ciorii?… Unei ciori nu-i plăcea de coada ei şi atunci a emigrat în America, să-şi uite şi ea necazul cu coada… Da’ când ajunge acolo şi priveşte înapoi… coada la locul ei: trecuse şi ea oceanul. Aşa şi noi, românii… Suntem sortiţi în viaţă să fim coadă, nu cap!
Ce mai e nou pe aici?… Ce să-ţi spun …Nici la noi („la noi”  în America) nu merge totul ca pe roate. Cum adică??… Adică aşa: multă muncă, stres zilnic… Şi te simţi tot timpul singur, deşi lucrezi cu oameni, printre oameni… Depinde ce oameni, zici tu – şi bine zici. Am aici câţiva băieţi buni, numai vreo doi mă cam calcă pe coadă. Da, cum spui, pe coada aia neagră de cioară… Când bagi câte 12-13 ore de muncă pe zi, nu mai ştii nici cum te cheamă, seara cazi frânt.
Cum?… Cum mă simt eu??… Păi acu’ îţi spusei…  Aaa, cu sănătatea…
Sunt rupt de oase… De când sunt în America am descoperit nişte grupe de muşchi pe care nici nu ştiam că îi am! Dacă se-ntâmplă să rămân câte o zi singur în „hotel” mă apucă gândurile, melancolia blegoasă. O dată am dat apă la şoricei… Unde mă aflu acum?… De obicei când vorbim acasă ne învârtim ca bezmeticii în jurul „hotelului”, dar în clipa asta eu stau aşezat „pe prispă”. Sunt scările de lemn de la intrare, uite o veveriţă… Vin mereu din pădure, în vizită… Vai cât e de dulce: ţopăie în faţa mea de parcă ar fi o jucărie cu arc, ca broaştele alea de tablă din copilărie.
O, mai avem şi alte „orătănii” pe-aici, în mijlocul pădurii, parc-ar fi casa celor şaptesprezece pitici cu şaptezeci de pisici. Avem o armată de pisici vagaboande – nu, câini nu sunt. Dac-ar fi aici, Băsescu ar dormi liniştit! A fătat una săptămâna trecută în beizment… Cum, nu şti ce-i aia, „beizment”, încă nu ţi-am spus?… E subsolul clădirii, care însă nu arată a pivniţă. Avem una care se obrăzniceşte, când venim de la lucru o găsim totdeauna pe masă… Cum „una ce”, o pisică! Ai crezut că e o negresă care dansează la noi pe masă?… Trec şi d-alea, destule, pe stradă, la doi metri de betoniera mea. Dar, ce crezi tu, de asta ne arde nouă după 13 ore de muncă?!
Nu-i mult de când şoriceii se plimbau prin casă ca pe Expres 75, ba mai chemau în vizită la ei şi câte-un şobolan. De aceea au adus patronii pisicile astea, să fie gazde bune… Nu mai departe de alaltăseară, am ieşit pe deck să arunc garbigi-ul, şi ce crezi că văd… O coadă imensă ieşea din coşul de gunoi, un raton, exemplar splendid şi îndrăzneţ, bine hrănit, ca poporul american, cu nasul vârât în gunoaie… Ca urşii noştri „gunoieri” de Braşov…
… Uite, acum mă aflu în grădiniţa din spatele casei… Nu, nu mi-am propus să-ţi prezint toate împrejurimile, doar că aşa mă simt mai bine când vorbesc: dacă mă mişc… Da, să ştii că e frumos aici, de-a dreptul fermecător. Iarba e tăiată cu maşina de tuns iarbă… Nu, ăştia nu strâng fânul, nici lemnele… Am văzut, când taie pădurea, un fel de tocătoare, cum se toacă la noi cocenii de porumb. Totul merge pe electric sau pe gaz, e foarte ieftin aici.
… Ia te uită ce găsesc eu aici: nişte frăguţe, mmmm (am băgat una în gură)… N-are nici un gust, apă goală!… La noi când ai pus o frăguţă pe limbă, te invadează toate gusturile şi aromele pădurii, făcute mănunchi!
Da, sigur că merg la biserică, duminică de duminică. Ce să  fac aici singur în „hotel”? Toţi băieţii pleacă. Alo?… Nu prea te mai aud, ăştia ne dau 43 de minute pentru 5 dolari, dacă foloseşti toată cartela o dată. Că dacă vrei s-o fragmentezi, nu te alegi cu nimic. Nu mă duc întotdeauna la ambele programe, mai sar peste cel de dimineaţă, când sunt peste măsură de obosit. Trebuie să stau la rând la maşina de spălat, la rând la telefon… Nu, celular nu mi-am tras!, cum zici tu. Nu-mi mai trag nici ceasul, Omax-ul meu automatic, fiindcă s-a umplut cu mortar. Da…, normal, se trăgea singur. Alea electronice nu-mi plac: am senzaţia că nu măsoară timpul, ci numai îl fărâmiţează-n bucăţi.
Ce zici tu, dacă mi-e greu, dacă lucrul e greu??… (acum iar se aude prost…)
Ba bine că nu, am o întindere sub omoplatul drept, de toată  frumuseţea! Mâinile îmi sunt roşii şi rănite de var, mâini de scriitor… Da, ai şi tu dreptate, dacă eram mare scriitor nu aveam nevoie de munca asta grea din America. Măcar ăştia de aici – zic de patroni, că băieţii muncesc din greu – tot s-au ales cu ceva, deşi muncesc şi ei ca chiorii… Au casele şi maşinile lor, fiecare membru al familiei cu maşina lui: e ca la noi bicicleta. Când sare din pat, sare direct în maşină, fiecare în direcţia lui: la job, la şcoală, la facultate… Iar dacă vezi mai mult de doi în maşină, ştii sigur că sunt români sau mexicani: Ei fac o „excursie de grup” – merg ciorchine la muncă.
Alo, mă  auzi? Mi s-a părut că ai dispărut de pe fir…
Românii americani, de-acuma mari patroni şi ei, exploatează munca fraţilor lor veniţi din ţară pe diferite căi şi aproape toţi fără drept de lucru. Iar când apare fixaţia dolarului, cursa asta infernală a verzilor, verzişorilor… Odată intrat în ea nu te mai poţi opri. Nu te mai saturi: vrei mult, tot mai mult. Nu mai contează credinţă, familie, prietenie: Peste tot, în comunitatea româno-americană auzi: Numai cu români să nu ai de-a face, să nu te-ncurci şi să nu-ţi faci de lucru… (Circulă şi o vorbă „de duh”: Românul îţi exploatează munca şi-ţi… frunzăreşte nevasta!) Şi totuşi, românii lucrează cu români – cu cine să lucreze şi ei?… În primul rând că nu prea ştiu limba, nu se orientează în spaţiu. Cunosc o zdroaie de oameni, în general oameni bătrâni, care nu ştiu decât drumul de-acasă pân-la biserică, şi înapoi. Nu prea iasă singuri din casă, ci tot duşi de mână.
Au americanii ăştia un sistem de creditare, de-a dreptul infernal. Abia apucă să te prindă, să ai un girant ca să iei un credit: Îţi dau casă, maşină, de toate – totul pe datorie. Iar dacă nu poţi plăti rata o dată, de două ori, te trezeşti cu toate boarfele-n stradă. Dar cred că aşa e peste tot în lume, în curând aşa va fi şi la noi… Alo, Elvira, mă mai auzi?
…Odată intrat în cursa asta, vezi numai verde în faţa ochilor, fără să fii ecologist… Dar dac-o iei aşa, americanii fac parte cu toţii din partidul verzilor! Când crezi că şi-a găsit Marian al nostru să meargă să negocieze o maşină pentru nevastă-sa?… În seara de Revelion! La lucru îl sună soţia sau vreuna din fete pe staţie, el… Ia mai lasă-mă-n pace, sunt ocupat, mai vorbim acasă… (Iar acasă se ştie: cădem cu toţii frânţi). Dar Marian are casă cu swimming pool, mobilată şi aranjată. Şi-a permis să angajeze pe 6000 de dolari un designer. Dar pe el nu-l vei vedea pierzând timpul cu prietenii la o bere sau la o cafea… Astea-s amintiri din copilărie, nea Puiule!, zice el. Şi atunci, la ce bun?, te întreb eu pe tine… Să ai de toate şi să nu te poţi bucura de nimic!
N-ai când să mai ieşi şi tu în lume, îmbrăcat frumos, cu familia la plimbare, decât eventual la vreo mare sărbătoare naţională. Pe cele religioase nu prea le mai ţin… cum? Nu se pot respecta: Dacă ai de terminat o casă şi s-a făcut vineri seara, timp de biserică, ai de ales: Casa aceea, sau casa Domnului!
Alo, mai spune şi tu ceva… Cum?, aşa îţi place ţie, să asculţi, sau nu mai poţi vorbi de gura mea… Dacă ai cumva casă cu piscină, n-ai luat-o pentru tine, ci pentru copiii vecinilor şi ai străinilor, colegi de-ai copiilor tăi. Tu nu apuci să faci baie în ea, decât cel mult o dată-de două ori pe an. Până te trezeşti că s-a înecat în ea un raton sau un sconcs puturos… Aşa a păţit Dan Lungulescu de la Detroit… Îl sun eu pe Dan într-o seară, pe la 10: Dan era deja în pat, aproape că adormise. Ce-i cu tine, Daneţule?… Ce să fie, iar m-au potcovit americanii ăştia să mă scol la ora 4!…
Aşa păţesc toţi românii noştri, emigraţi în ţara viselor… Găsesc numai job-uri cu un orar aiurit, pe care nu le preferă nimeni: Ori de la 5 dimineaţa la 7 seara, ori de la 6 seara la 3 dimineaţa… Ca la armată, când intri în gardă: Ce schimb preferi?, te întreabă căprarul; unu şi trei ocupat… Dacă ai totuşi un program obişnuit de 8 ore, nu te poţi mulţuimi cu atât, ci mai faci cu nevasta trei-patru ore pe zi curăţenie, prin diferite colţuri ale oraşului, ca să-ţi rotunjeşti suma.
Dar măcar românul american are casa lui, maşinile achitate; de celelate: mobilă, electronice, electro-casnice se găsesc – de toate – şi la câte un garage sel). Pe când americanul-american,midălclas, n-are simţul proprietăţii aşa dezvoltat ca românul emigrat. El locuieşte cu chirie, lucrează cel mult 40 de ore pe săptămână – puţine, dar bine retribuite. Dar ştie să-şi trăiască viaţa. Merge de fiecare dată în week-end: la munte, la pescuit oceanic… Şi la el concediu-i concediu. (Zice către mine Beni Tăgădău, săptămâna trecută: Ooo, eu n-am mai făcut un concediu calumea de 20 de ani: 10 aici şi 10 în ţară…)
Dar am lungit cam mult vorba şi cred că ne apropiem de sfârşitul cartelei: mi se pare c-am auzit deja primul semnal avertizor. Pupă-i pe copii, spune-le că le-am ţinut pumnii la examene şi că sunt cu tot sufletul alături de ei, de voi… Te mai sun eu şi duminica viitoare!…
Hei, ELVIRA… Ce mai face mama?
…Sorry, you have zero minuts on this card… Na, că porcăria asta de cartelă m-a lăsat baltă! Biata mamă, nu mai ştiu nimic despre ea de când am plecat de acasă, şi am lăsat-o bolnavă în pat…
Ovidiu, treci la telefon!….

continuarea în numărul viitor al revistei : Cartea a Doua

artist Maria Joao Rodrigues, foto 1: Libertao de sentimentos da Alma 1, foto 2:Floresta comprdo Sol, foto 3: Aflrdo Amor Nenufar (detaliu), foto 4: Borboletas1, foto 5: Interior, foto 6: Vibraes, foto 7: Laos de Amizade, foto8: Quadro Azul

autor Remus Valeriu Giorgioni, membru al proiectului Cititor de Proză


Comentarii oprite

Gellu Naum –ultimul mare suprarealist din România

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Mulţi vorbesc despre suprarealism, puţini ştiu  bine  ce a însemnat  şi, poate, mai înseamnă în istoria poeziei acestei lumi. La New York, trăieşte un poet care l-a adorat şi i-a închinat un ciclu de poeme „sfântului Gellu Naum”. Se  numeşte Valery Oişteanu.  În anii 50, criticii proletcultişti  au declarat suprarealismul, ca şi avangarda artistică în general, un „curent burghez, străin  culturii socialiste”. Curios, avangarda a fost promovată în Franţa şi în lume de  oameni cu vederi de stânga, antiburgheze, iar dadaismul, părintele suprarealismului era un adversar al politicii de război şi violenţă. Fondatorul dadaismului, Tristan Tzara, originar din România a fost şi membru al PC Francez, la fel şi alţi avangardişti. Expresionism, futurism, dadaism, constructivism, suprarealism- o paletă extrem de variată a avangardei. Breton, părintele suprarealiştilor vorbea de dicteu automat, de eliberarea de raţiune şi de autocontrol, ceea ce nu putea să placă dogmaticilor marxişti. Voronca, Stephane Roll ( Gh.Dinu), Saşa Pană, în poezie, .Marcel Iancu, Victor Brauner, Maxy, ş.a. în arte plastice  au dat viaţă suprarealismului în interbelicul românesc. Fundoianu, Geo Bogza, chiar G. Călinescu s-au dedat la ispitele surrarealiste, fără a persista   prea mult. Gherasim Luca, care avea să plece la  Paris, după război, Virgil  Teodorescu, comunist ileglist, un timp preşedinte al Uniunii  Scriitorilor , în anii 70, Gellu Naum au fost ultimii stâlpi ai suprarealismului din România postbelică. Oniricii au fost şi ei „copii” ai suprarealismului, fiind repede marginalizaţi de aceiaşi dogmatici.

Poetul s-a născut la Bucureşti, la 1 august 1915 şi a murit la 29 septembrie 2001, a lăsat o operă memorabilă, a făcut unele concesii regimului comunist, dar nu s-a integrat niciodată în detaşamentul proletcultiştilor. A scris nu numai poezie, a fost  prozator, dramaturg, un om de mare spirit, interviurile sale sunt  demne de a fi lecturate oricând. Tatăl său, Andrei Naum a  scris versuri, a murit la Mărăşeşti, în primul război mondial. Gellu Naum avea studii filozofice , a urmat cursurile la Universitatea din Bucureşti în anii 1933-1937, în 1938 se află la Paris, îndemnat de prietenul său, Victor Brauner să ia contact cu lumea artistică occidentală., l-a cunoscut pe Andre Breton care era un mare teoretician, dar ca poet mai puţin strălucit.. În 1940, Gellu Naum publică volumul „Vasco da Gama”, din care cităm – „ Prin această fereastră se vede bine ca printr-o copită  de sticlă/ care se sparge la prima atingere a asfaltului/ copita care devine flacără arde oraşele şi oamenii”.  Este un mesaj artistic, dar şi  antirăzboinic. Abia în 1985, Gellu Naum publică romanul „Zenobia”, care a fost tradus în mai multe limbi.  Poemele sale au fost  traduse în perioada 1950-2000  în circa zece limbi europene.  A primit numeroase premii înclusiv în SUA, chiar şi în Africa, la un festival, la Kinshasa. Istoriile literare l-au pus la locul de cinste, pe care îl merită.  Eugen Barbu  îl încadrează la „copiii teribili”, dar nu l-a înţeles cum ar fi trebuit. Iordan Chimet, în antologia sa  „Cică nişte cronicari”(Ed. Universal  Dalsi-1999)  care începe cu Urmuz, se încheie cu Gellu Naum.  Avem la îndemână câteva volume ale sale. „Cartea şearpelui” apărută într-o formă elegantă   la Editura Parelela 45, sub îngrijirea Simonei Popescu  este  o antologie de miraculoase aforisme în cheie surrealistă . Ea a fost scrisă în 1947 şi se deschide cu versurile – „ Nu există decât eternitatea, din care viaţa este o formă, un accident / Iubesc acest accident”. Cele „Două cărţi cu Apolodor”, prima ilustrată de poet, a doua de alt poet, Dan Stanciu, au încântat copiii, dar şi pe adulţi. Mai rar  asemenea cărţi înţelepte şi  provocatoare de asociaţii inteligente. „Poem despre tinereţea noastră”, volum ilustrat de Jules Perahim , deşi,  tematic, supus unor „comandamente   politice”   este de departe mai original, decât  cunoscutele tirade ale poeţilor proletcultişti. Gellu Naum a învăţat ceva din lecţia lui Maiakovski, care la începuturi a fost  futurist, curentul fiind  înăbuşit de  tartorii ideologiei  bolşevice.

.La Editura Eminescu, au apărut în 1995  două antologii reprezentative, „ Sora fântână” şi „Focul negru”. O mare libertate de expresie, ingenioase metafore, texte citabile în întregime sunt oferite în aceste antologii , de pildă „ Tu te poţi decapita”,  „Ghetele lui Gheorghe Lazăr”, „De unde ai cumpărat această mână?”, „Spiritul –sfoară”,  „Drumeţul incendiar”, sunt titluri care te îndeamnă la lectură şi la visare. Gellu Naum a fost un „drumeţ incendiar”, aşa cum se dorea şi se doreşte..oricare suprarealist care  se   respectă. Poetul nu numai că s-a respectat, el şi-a iubit şi respectat cititorii şi nu a trişat ci cu   nici un vers.

autor Boris Marian, redactor al revistei Faleze de piatră


foto: Gellu Naum, sursa: http://www.gellunaum.ro/

Comentarii oprite

Est ubi gloria nunc Babylonia?

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Înainte de 89  mulţi dintre noi ar fi fost fericiţi să aibe în mână o carte occidentală. Acum, când „gem” librăriile de cărţi, am ajuns am ajuns să ne văităm că a dispărut „cheful” de citit, că internetul a devenit spaţiul esenţial de culturalizare. Două întâmplări m-au determinat să scriu aceste rânduri. Acum vreo 10 ani în urmă, am primit în vizită o prietenă din Africa de Sud, de origine indoneziană. Jeanne era o tipă extraordinară, cu care mă înţelegeam aproape telepatic, pentru că… eram o bună vorbitoare de romgleză. Invitând-o în vila mea de lux compusă dintr-o garsonieră la etajul patru, am observat că prietena mea a rămas cu privirile pierdute către rafturile de cărţi ce-mi “îmbrăcau” pereţii de sus până jos.

În sinea mea eram mândră că a observat ce avere am, deşi, ea în schimb, îmi arătase un album cu fotografii ale unui adevărat palat din Sandton-Johannesburg, una din proprietăţile ei. Privind mai atentă la Jeanne mi-am dat seama că nu admiraţie se citea în ochii ei ci, mai degrabă, mirare. Probabil că aşa m-aş fi extaziat şi eu în faţa unei girafe, sau a unei maimuţe vorbitoare… Peste câteva zile m-a rugat s-o însoţesc în vizită la un renumit universitar ieşean, profesor de filosofie. Omul ne-a invitat în sufragerie, unde nu prea te puteai mişca din motiv de… cărţi. Avea o bibliotecă imensă şi, în timp ce savuram cafeaua, atât eu cât şi Jeanne rămăsesem cu privirile pierdute printre rafturi, fiecare gândind lucrurile diferit. Mi-am dat seama de asta, când Jeanne nu s-a mai putut abţine şi mi-a zis: „E tare ciudat la voi. Tu, ai o mulţime de cărţi, X, n-are aer în casă de atâtea volume. La ce vă ajută? Nivelul vostru de trai e mult sub standardele occidentale.Pentru ce citiţi atâtea cărţi, dacă nu vă ajută să trăiţi mai bine?” Sinceră să fiu, n-am ştiut ce să-i răspund. Mai întâi, că niciodată nu făcusem această conexiune: citit mult = trai mai bun; în al doilea rând, logica ei mi s-a părut pe moment fără cusur: citeşti… cunoşti mai multe… devii mai deştept… te descurci mai bine în viaţă. Pe urmă, m-am luminat: cartea nu te face mai „deştept”, mai „descurcăreţ”; dimpotrivă, te cam marginalizează, într-o societate de consum.

A doua istorie s-a petrecut în urmă cu câţiva ani, când mulţi dintre cunoscuţii mei au început să gândească lucrurile „rentabil”, aşa ca Jeanne. Şi-au schimbat apartamentul de la bloc pe o vilă, Dacia pe un Wolkswagen, nevasta cea veche, pe o tânără fără niciun cusur fizic; numai că, români fiind, nu puteau renunţa la lucruri de care erau legaţi sentimental: cărţile. Numai ei ştiau cât de greu, prin ce relaţii, le procuraseră. Aşa că, în sufragerii, instalaseră birouri cât mai sofisticate, cu scaune cât mai ergonomice şi cu computere cât mai „tunate”, iar cărţile bine sigilate în saci sau cutii, ajunseseră prin debarale sau magazii. O amică de-a mea mai curajoasă a chemat câteva ajutoare şi le-a cărat la tomberon: „nu mai erau la modă şi în plus făceau prea mult praf.”

Rămânând credincioasă cărţilor mele, m-am gândit că de fapt lucrurile oricând se pot schimba şi, pe drept cuvânt, Walt Whitman afirma: „Ca să ai poeţi mari, trebuie să fie public mare.” Şi acest public nu se poate forma decât prin redescoperirea cărţii. În Misterioasa flacără a reginei Luana (Umberto Eco), eroina îşi regăseşte memoria citind cărţile copilăriei.

Pe mine, o întâmplare mai puţin fericită (un picior fracturat) mă ţine de ceva vreme în bibliotecă, amintindu-mi de vremurile bune ale adolescenţei, când îmi luam braţul de cărţi de la bibliotecă şi mă închideam în casă, ronţăind la covrigi şi citind. Trăiam atunci clipe de beatitudine, un fel de fericire perversă şi, când ieşeam din casă, umblam aşa, năucă, în lumea mea, fără să-mi pese de ceva. Cred şi eu ca unul dintre eroii cărţii pe care vreau s-o supun atenţiei virtualilor cititori: „Nu există accidente şi nici coincidenţe. Fiecare lucru are o semnificaţie anumită…”

Cartea în cauză se numeşte Ultimul cabalist din Lisabona, scrisă de Richard Zimler şi apărută la Editura Humanitas. O recomand cu multă căldură tuturor celor care, pe lângă actul diegetic, savurează textura discursului, frumuseţea limbii şi, nu în ultimul rând, magia zecilor de simboluri care te trimit cu gândul la marele scriitor şi semiotician Umberto Eco. De fapt,Ultimul cabalist din Lisabona are foarte multe lucruri în comun cu romanul Numele trandafirului; pot fi citite pe mai multe planuri (istoric, poliţist, filozofic) şi sunt încărcate de simboluri; motivul central al celor două romane este cartea, în momentele ei de prohibiţie. Vedeţi, nimic nou sub soare: au mai existat astfel de momente în istoria umanităţii…

Ambele romane au ca punct de plecare un manuscris, lăsat mărturie de doi tineri ucenici, eroi ai unori incursiuni de iniţiere, alături de un maestru, în vremurile tulburi şi tenebroase ale puţin cunoscutului Ev Mediu. Atât Berechia Zarco, tânărul evreu din Lisabona, ucenic al maestrului Abraham, cât şi discipolul fratelui Guglielmo, Adso, sunt martorii unor întâmplări cumplite, pe care se străduiesc să le dezlege, pentru ca la capătul a şapte zile (cifră magică) să afle adevărul asupra celor întâmplate. Căci lumea trebuie cunoscută prin semne, au învăţat cei doi novici: „nesecătuită este rezerva de simboluri cu care Dumnezeu prin creaturile sale ne vorbeşte despre viaţa veşnică…”

Acţiunea din romanul În numele trandafirului se petrece la începutul secolului al XIV-lea, moment în care începe declinul dogmelor religioase în favoarea libertăţii de a cugeta, cînd Biserica Catolică începe să fie subminată din interior de acele secte ale călugărilor „spirituali”, care proclamaseră drept credinţă adevărată, „sărăcia lui Christos”. Şi, pentru că „a displăcut atât de mult papei”, cât şi unora din familiile princiare ale vremii, au fost persecutaţi, arşi pe rug, alungaţi, urmăriţi până la capăt, pentru a fi ucişi. Câţiva dintre ei s-au refugiat la Mănăstirea din Melk, loc în care se petrece toată acţiunea romanului. O serie de omoruri ce se petrec în incinta mănăstirii, adevărat labirint pentru călugării disidenţi, îl fac pe Abate să solicite ajutorul părintelui Guglielmo, maestrul tânărului Adso. Pentru că îl consideră pe Guglielmo, „ager pentru a descoperi, şi prudent, dacă e cazul, pentru a acoperi” faptele descoperite, abatele îi pune o condiţie: să nu intre în bibliotecă deoarece „nu toate adevărurile sunt pentru toate urechile”. Dar, alături de maestrul Guglielmo se află tânărul miniaturist Adso, care începe să aibe „viziuni” finalizate cu o poruncă venită de la vocea divină a Adevărului: „ceea ce vezi să scrii într-o carte”. Mai mult decât descoperirea criminalilor, se pare că menirea maestrului Guglielmo a fost aceea de a-i scoate la lumină pe acei „fraticelli”, fraţi întru sărăcie cu Hristos, şi, care la acea vreme, deveniseră primejdioşi pentru autoritatea Bisericii Catolice. Pentru că, nici la aproape o mie şi ceva de ani de la înlocuirea cugetării cu dogma, aceasta nu-i luase locul definitiv. Motivul crimelor de la abaţia Melk era cartea lui Aristotel, Poetica. Printre altele Stagiritul îşi expusese concepţia conform căreiarâsul are virtute cathartică, înălţătoare, omul fiind unicum animal ridens, în vreme ce Biserica considera râsul ca pe un element de subminare a autorităţii: „râsul e cel care înlătură orice distanţă ierarhică…” (Bahtin). Romanul lui Eco fiind arhicunoscut, voi prezenta în continuare, cartea lui Richard Zimler.

Mistica iudaică este foarte mult bazată pe carte. În Cartea Raziel (Sepher Razielis), înainte să fie alungat din rai, lui Adam i se arată îngerul Raziel care îi spune: „M-am arătat ţie pentru a-ţi da învăţătura curată şi marea înţelepciune şi pentru a te face să te apropii de spusele acestei cărţi sfinte… Curaj, Adam, nu fi neliniştit şi nu te teme, ia această carte din mâna mea şi umblă cu ea cu băgare de seamă, căci din ea îţi vei căpăta ştiinţa şi cunoaşterea şi le vei împărtăşi acelora care sunt demni de ele şi umili… Şi Adam a păstrat-o în sfinţenie şi curăţenie” (Hans Biedermann - Dicţionar de simboluri)

La sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea, Biserca Catolică descoperă alţi duşmani, în comunităţile evreieşti din Spania, mai întâi, apoi din Portugalia. Pe fondul unei secete prelungite şi-a unei epidemii de ciumă, principele Ferdinand şi Isabela a Spaniei, precum şi Manuel al Portugaliei ordonă alungarea evreilor şi totodată asistă cu indiferenţă la crimele comise de populaţie întărâtată de mai marii bisericii.

Pătimirile lui Isus, spune Leon Bloy, au fost pita şi vinul Evului Mediu, şcoala lui primară şi piscul semeţ al culturii lui religioase”… Aceste mulţimi duioase resimţeau în chip miraculos Sărăcia Domnului, iar mila faţă de un Dumnezeu vrednic de plâns îi ducea până la moarte, uneori, pe alţi săraci care luau asupră-le cu dragă inimă, dincolo depropriile lor suferinţe, tot ce mai puteau duce din povara lui” (Mântuirea prin evrei).

Atmosfera sumbră şi apăsătoare din romanul lui Eco este înlocuită cu scenele de coşmar ce se petreceau pe străzile Lisabonei, în care populaţia evreiască, găsită vinovată de toate nenorocirile ce se abătuseră asupra ţării (seceta şi ciuma), era măcelărită fără milă, chiar dacă mulţi dintre ei se convertisiră la creştinism. Aşa cum creştinii indezirabili cumpărauindulgenţe, mulţi dintre evrei îşi cumpăraseră certificate de iertare prin care îşi renegau originea, certificate de puritate a sângelui, care ştergea pata de a fi evreu.

Conflictul porneşte de la asasinarea unchiului Abraham, tâlcuitor al Cabalei, pentru a i se fura o carte; pe de-o parte, măcelul „creştinilor vechi” asupra evreilor, pe de alta, crimele comise de propriii corelegionari. Interesantă este ideea afirmată în ambele romane: omul este fiinţă slabă, laşă, schimbătoare şi, indiferent cărei comunităţi ar aparţine, este înclinat către trădare pentru a-şi păzi propria piele: „duşmanul pe care-l cunoşti e mai adesea mai uşor de suportat decât duşmanul necunoscut”, spune Berechia, iar duşmanul necunoscut este de cele mai multe ori cel din preajmă.

Eroul principal, Berechia Zarco, refugiat în Constantinopol, primeşte vizita unui necunoscut, fiul fostei spălătorese, care-i înmânează cheile casei în care văzuse lumina zilei. În acel moment are o viziune; maestrul Abraham, ultimul cabalist din Lisabona, îl îndeamnă să-şi îndeplinească propriul destin, acela de-a reface legătura dintre copiii săi, care nu ştiau adevărulpentru care părăsise Portugalia, şi strămoşii ucişi pe străzile Lisabonei. Simbol al destinului de îndeplinit de către Berechia este acea pasăre rubinie care apare în viziunile sale şi care semnifică scribul cel care sacrifică totul în numele perpetuării adevărului: „când memoriei i se lasă libertatea neângrădită de a cerceta trecutul, nu ne dă ea cunoaşterea de sine?”

Aşa, se întoarce pe firul memoriei, în acele zile de Pesah, tânărul ucenic Berechia Zarco, ilustrator de manuscrise, negustor de fructe şi cabalist, dezlegând misterul unei crime, aparent inutile. Tot acest parcurs e un mister în sine…

Cu speranţa că am trezit curiozitatea de-a citi romanul lui Richard Zimler, Ultimul cabalist din Lisabona, închei cu definiţia lui Borges:

O carte

Doar un lucru printre lucruri/ Însă şi o armă.A fost făurită/ În Anglia, în 1604,/ Şi au încărcat-o cu un vis. Închide în ea/ Zgomot şi furie şi noapte şi stacojiu. /Palma-mi o cântăreşte.Cine ar spune/ Că în ea se ascunde infernul:bărboasele/ Vrăjitoare, cum sunt parcele,pumnalele /care execută legile umbrei,/ Aerul delicat din castelul /Ce te va vedea murind, delicata /Mână, în stare să însângereze mările,/Spada şi tânguirea bătăliei./ Acest tumult silenţios doarme /În spaţiul uneia dintre cărţile /De pe liniştitul raft. Doarme şi aşteaptă./

foto 1: artist Mila Zilber

foto 2: artist Chaim Soutine, Femeie în rochie albastră

autor Maria Sava, membră a proiectului Cititor de Proză


Comentarii oprite

Efectele invaziei alienilor

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010
Cei care trec pe lângă grădina restaurantului „Sălcioara” pot vedea, în fiecare după amiază, doi tineri intelectuali lucrând cu dăruire, fiecare cu laptop-ul său, la umbra firavă a salciei care dă de altfel şi denumirea locaţiei. Cei doi intelectuali, de fapt nişte savanţi, doar deocamdată necunoscuţi, suntem noi, adică eu şi bunul meu prieten CRISTI, cei care am implementat şi dezvoltăm acum un program de  depistare a gradului de penetrare a populaţiei planetei cu extratereştri din diferite constelaţii sau de pe alte planete ale sistemului nostru solar. Ideea, aparent simplă (mă rog, toate ideile geniale sunt aparent simple), a apărut dintr-o necesitate, şi anume, aia, că de la o vreme nu ne mai înţelegem cu nimeni din jurul nostru, mai ales pe probleme de robotică, inteligenţă artificială, paleo-astronautică şi prezenţe extraterestre în lanurile de cereale ale TERREI. Până la urmă, tot CRISTI, a direcţionat cercetarea spunându-mi, aşaaa, cam într-o doară, dimineaţa în tramvaiul cu care mergem la serviciu (ştiţi că nefericirea îi face pe oameni creativi!):
- Suntem într-un teribil impas comunicaţional deoarece aparţinem unor civilizaţii diferite… Şi a reintrat în colaps! Mde, era totuşi luni dimineaţă, el avea, ca de obicei, o figură de credeai că i-a bufnit soba în faţă, nici eu nu cred că arătam mai bine numai că, ideea încolţise! Seara, la masa din grădiniţa cu sălcii, am trecut la treabă. Foarte mare importanţă are locul unde munceşti. Păi, ce, dacă JULES VERNE, de exemplu, ar fi avut, ca noi, slujbă la stat şi pe CROCODILU’ sef, mai avea el revelaţiile alea!? Hai, să fim serioşi! Aşadar, dăm peste cap câteva halbe, o ignorăm pe JENI chelneriţa cu povestea de iubire pentru CRISTI ratată anul trecut şi nici pe buna tanti MARLENA, cea care are grijă să nu ni se golească halbele nu o prea lăudăm pentru hărnicia ei, ci, punem la cale strategia. Mai bine spus STRATEGIA! Spre sfârşit, aveam scrise pe pachetele de ţigări datele principale. Ne trebuiau laptop-uri şi telefoane mobile cu camere performante şi autofocus. Şi, din  nou, abia a doua zi ne dăm seama că genialitatea noastră firească era inutilă, deoarece în condiţiile salariului de bugetar, minima dotare tehnică, ea însăşi, era de domeniul ficţiunii. Dar, se pare, că nimic nu ne putea opri! Eu mă dădeam de ceasul morţii să văd de unde pot împrumuta ceva bani, pe când imprevizibilul CRISTI îşi vindea deja colecţia de timbre, aproximativ douăzeci, de pe vremea când era pionier, colecţia numismatică formată din monede ieşite recent din uz, precum şi un briceag lăsat moştenire de la taică-său. Eu, care-l credeam unic pe CRISTI, constatam astfel că lumea e plină de specimene asemenea lui, însă asta nu mă ajuta prea mult. Ce-i drept, nici sumele strânse de bunul meu prieten prin politica sa de sacrificii istorice. Însă, precum bine ştiam, nenorocirile te fac inventiv! Cu suma colectată, plus un împrumut, de la casierie, obţinut cu ochi dulci şi un buchet de flori pe care l-am dăruit de ziua ei domnişoarei FILOFTEIA cu prilejul împlinirii a cincizeci de ani, le-am invitat pe soţiile noastre la o seară romantică, la restaurant, deşi nu era nici întâi şi nici opt martie. Culmea, ele s-au simţit bine deşi au mâncat numai salată şi  au băut doar apă plată cu lămâie. Nici noi nu am făcut notă discordantă, deşi în suflete aveam iarna nucleară. Însă ne-am atins scopul! Mirate de neobişnuitul nostru comportament, mai ales că nici de ziua Sfinţilor Mucenici, nu am sărbătorit tradiţional rostogolind pe gâtlej cele patruzeci de pahare consfinţite prin drept cutumiar, cam după o săptămână de probabile consultări, am fost întrebaţi ce ne-am dori, de suntem atât de cuminţi. Cum eram deja vorbiţi, am spus ce ne durea şi, culmea, ele nu au avut nimic împotrivă, deşi nu ştiau la ce urma să folosim noi sculele (scuze, device-urile). În consecinţă, peste aproximativ trei luni, aveam o bază de date extrem de bogată despre cele cam două sute de extratereştri care locuiau mimetic printre noi, cam cum se transformaseră ei şi ce urmăreau, precum şi modalităţile prin care puteau fi deconspiraţi. Am pornit la treabă! Seară de seară eram pe terasă, cu telefoanele cuplate la laptop şi obiectivul camerei pe diferite figuri din preajmă. În scurt timp ne-am dat seama că peste optzeci la sută din populaţia TERREI era formată din alieni proveniţi din cele mai nenorocite zone ale universului. De exemplu, ADI, prietenul nostru, un nesătul pus numai pe afaceri dubioase, era dintr-o specie de hoţomani din ARCUTURUS care de milenii infestau universul cu apucăturile lor de negustori bădărani, lipsite de cea mai elementară moralitate. Nevastă-sa, era o specie de moluşte otrăvitoare din NORUL LUI MAGELLAN, care, fie vorba între noi, din cauza unei inteligenţe foarte limitate nici nu se puteau transforma mimetic prea mult, iar blegul de BABU, era o primată supusă unui program de evoluţie forţată de cei din BETELGEUSE. Şi ce să mai vezi! Botoasa aia de nevastă-sa, bârfitoarea aia care făcea poale-n brâu cu un vecin de scară, era din MOLDOVA. Să facem infarct, nu alta!

Spre toamnă, aveam deja suficient material pentru a ieşi cu un studiu pilot în revista: Desluşirea Visurilor, la care colaboram de mai multă vreme. Apoi pe internet, apoi în marea presă, apoi… Da, totul era posibil! Numai că, de la o vreme CRISTI părea preocupat de o altă idee. Cu aceeaşi figură serafică mă anunţă, într-o seară, pe drumul spre casă, întotdeauna mai lung decât cel invers, că este timpul să ne verificăm şi pe noi, inclusiv soţiile. Avea, ca de obicei, dreptate! Ajuns acasă am procedat, subtil, la verificare. Stupoare! Eu eram din EPSILON-ERIDANI, un sistem integrat format mai mult din savanţi, iar CRISTI, la fel! În schimb, nevestele noastre erau din VENUS, ce să mai vorbim, de lângă casă, o planetă despre care ştiam că adăposteşte o civilizaţie preponderent feminină, însă foarte evoluată, cu un grad de toleranţă necunoscut pe pământ, unde veniseră să mai schimbe câte ceva, dar de câteva milenii nu avuseseră nici un succes. Ba, ca să vezi necaz, multe dintre ele dăduseră în patima pământencelor, devenind nişte scorpii. De bucurie, îi comunic descoperirea bunei mele soţii. Ea se uită lung la mine şi spune, cu un calm dezarmant:

- Dragă, nu te îngrijora, este un sindrom firesc, se cheamă criza vârstei a doua şi, dacă nu-i acorzi prea multă importanţă, trece de la sine. Apoi se duce la bucătărie să spele vasele. Eu îmi notez conştiincios rezultatele şi, rapid, îi trimit un e-mail, lui CRISTI ca să coroborăm reacţiile venusienelor la devoalare. Nu primesc nici un răspuns timp de două ceasuri. Sunt gata să explodez, când, primesc comunicarea adormitului: „M-a privit cu interes, m-a verificat temeinic, în toate felurile, şi a declarat că ei îi convine. Prin urmare, discreţie maximă, să nu ne afle duşmanii. C”. Nu închid un ochi toată noaptea şi mă perpelesc pentru ca să desluşesc, aşa cum se cuvine, corect, dedesubturile acestor reacţii bizare, precum şi scopurile finale ale experimentului. Spre dimineaţă, adorm şi visez răspunsul. Hibridarea inteligenţei, cu frumuseţea şi înţelepciunea. De fericire, zburd la serviciu, nedumerind personalul, inclusiv pe infectul CROCODILU’, un mercurian împuţit, care mă trimite în teren, la mama dracului, să aduc nişte hârtii contabile. Nici nu-mi pasă! În scurt timp specia lui netrebnică va dispărea!
Peste o săptămână, când mă întorc, deşi arăt ca un sihastru vieţuitor al pustiului, din cauza deshidratării, că acolo, în misiune, nu era bere nici măcar la cutie, şi se bea numai rachiu din sfeclă, entuziasmul nu mă părăsise de fel. Dar, pe când recuperam câte ceva din puterile scăzute datorită zilelor de secetă, CRISTI, cu aceeaşi figură de yoghin în transă, mă întreabă:
- Bă, pe unde dracu-i SEGARCEA asta? Fac ochii mari şi-mi dau seama, brusc, de o cruntă realitate. Tot scormonind noi prin universuri, uitasem şi ce am învăţat în liceu la geografia patriei. Nasol! Fac însă o eschivă elegantă, demnă de un intelectual epsilonian.
- Da’, ce-ţi veni, că nu te ştiu dornic de excursii prin minunata noastră ţară?
- Aaa, no, no, nooo, nu vreau să călătoresc! Este însă ziua DELIEI, săptămâna viitoare, şi m-a rugat să-i fac rost de câteva sticle de vin de la SEGARCEA, că a băut ea odată şi i-a plăcut foarte mult. Acum, că vine şi soacră-mea, nu este o problemă, însă ştii, ea a fost minunată, atunci când mi-a cumpărat  laptop-ul şi aş vrea săăă… Avea dreptate! Pe când ne chinuiam să aflăm misterioasa locaţie, apelând la serviciile internetului, apare la masă şi ADI, tot cu moaca aia a lui de bussines-man înrăit şi ne ia la trei-păzeşte, ca de obicei, cu acelaşi text răsuflat, precum că suntem nişte inadaptabili care vor muri săraci, în timp ce lumeaaa… Mă rog, vrăjelile lui obişnuite, pe care nici nu i le mai luăm în seamă de când am stabilit pe baze ştiinţifice cam cine suntem şi cum ne poziţionăm pe scara evoluţiei. Doar, aşaa, mai mult ca să râdem de el, îl întrebăm despre SEGARCEA.
- Da’ ce, vă trebuie vin din ăla bunu’ dă la SEGARCEA, ne ia ipochimenul la fix. Drept care ne bâlbâim şi recunoaştem.
- Bă, nu fiţi hahalere! Păi, pen’ce să vă duceţi la mama dreacului, că nici nu ştiu pe unde vine nenorocirea asta, când vă pot da eu orice cantitate dă vin dă SEGARCEA, calitate extra, la un preţ dă spulber orice concurenţă! Numai zece lei kilu’! Pomană, bă, pomană!  Spre surprinderea lui, îi râdem pur şi simplu în nas. De unde să ştie că acum, pe baza informaţiilor, nu ne mai poate prinde în capcana minciunilor sale de negustor ipocrit. Supărat, ne bea toată berea din sticle, mai fură şi ceva ţigări şi pleacă fără să ne salute. Abia acum izbucnim în hohote. Ce mai, a fost o seară minunată. Ce înseamnă informaţia, domnule! Ca să nu mai vorbim de inteligenţă! Aşadar, vineri după amiază, burduşiţi cu informaţii, hărţi şi sfaturi de la tot felul de colegi care susţineau că ei cunosc SEGARCEA mai ceva decât propriul dormitor, ne pupam dulce nevestele şi plecam să cumpărăm vin pentru petrecerea DEILIEI. Sanchi! Aveam un plan de rezervă. Plus banii necesari, bidoane şi ceva daruri pentru băştinaşi, deoarece urma să dormim peste noapte la o cunoştinţă a unuia dintre colegi, unul moş PICU, pe care-l cunoştea de când era copil şi se juca cu caprele lui. Eram pregătiţi. O mică expediţie, dar şi o sursă de cunoaştere, de fapt o mică şi nevinovată aventură. Demarăm cu puţin scârţâit de roţi, ca să se vadă că nu suntem nişte papă-lapte, ci oameni cu aventura în sânge, dependenţi de adrenalină. Efect, maxim!
Ieşim către periferie, nimic nu ne poate schimba buna dispoziţie, nici măcar peisajul, apoi întins pe şosea. Destul de rapid, privind în dreapta şi în stânga, după numai treizeci de kilometri în spaţiu, ne simţim deja intraţi în timpul năvălirilor barbare apoi, după ce ieşim de pe şosea, şi în comuna primitivă. Fenomenul, foarte interesant de altfel, nu devine, deocamdată, suficient de percutant pentru a lăsa loc vreunei îngrijorări. Spre norocul nostru, avem telefoanele mobile, cu care mai dăm câte un mesaj către familie, însă, o dată ajunşi în SEGARCEA, acestea, telefoanele deci, dau semne de sufocare deoarece, până acum, nu s-au inventat sateliţi chiar aşa de performanţi. Poate prin mileniul următor, deşi… Oprim la un fel de magazin sătesc, mai mult de curiozitate, şi, culmea mirării, printre butoaie cu gaz, unelte agricole şi îngrăşăminte chimice, zărim nişte sticle pe etichetele cărora scrie: VIN DE MASĂ. De SEGARCEA! Mai mult de curiozitate cumpărăm zece sticle. Cinci lei una! Chiuim de bucurie, gândindu-ne nu numai la ratatul de ADI, ci şi la faptul că în satul spre care mergem vom găsi şi mai ieftin, adică, bine negociat, cam la doi lei litrul. Le punem frumos în portbagaj, într-o cutie mare de carton, aşaaa, ca o rezervă strategică. Plecăm plini de entuziasm şi peste numai o oră şi jumătate, străbatem cei cinci kilometri care ne despart de ţinta călătoriei, respectiv aşezarea unde locuieşte bunul moş PICU, zis MELESTEU. Odată ajunşi, întrebăm de el şi toată lumea ne îndrumă, prin semne desigur, către o clădire, prin comparaţie, arătoasă, cam ca un grajd mai mic. Oprim, facem ceva vocalize în faţa clădirii, şi, după o vreme, din ea iese un fel de prună afumată, lato senso, care ne ia în forţă:
- Băiii, cine eşti şi ce cauţi p-acili-şa, c-acu-i campanie şi n-are lumea timp dă retrocedări!  Ne ia doar un ceas pentru a-l lămuri pe vigilul paznic al primăriei cine suntem şi pe cine căutăm. Abia acum pare a se lumina (greu de descris în cuvinte fenomenul) la faţă şi buşind de pământ o bască ce părea făcută din tablă ciuruită de gloanţe ce stătuse înfundată până la urechi, ne spune stropindu-ne din belşug cu salivă:
- Păi, ce nu spusără-ţi dă la-nceput? Io-s PICU, moşu’ lu’ MIREL, dragul de el, că doar m-a anunţat, încă de ieri, că veniţi! Hai, să mergem acasă, să vă omenesc, aşa cum cere datinili… Îl urmăm şi, în spatele primăriei, vedem un coteţ acoperit cu stuf despre care miraculosul moş ne spune cu mândrie că aia-i gospodăria lui. Prin praful ogrăzii se tăvăleau nişte găini, dar nu suntem siguri că nu cumva erau în spasmele gripei aviare. Păşim totuşi, plini de curaj, după moş, nu de alta dar,  nu ştim de unde, apăruse şi o răpciugă de câine supus, în mod sigur, unui program de înfometare prelungit. CRISTI, prevăzător, aduce maşina în bătătură, apoi intră şi el în, hai să-i spunem, casă. Singura încăpere era ceva mai mare decât o cabină de telefon însă dotată cu două paturi, o masă joasă cu nişte scăunele cioplite cu barda şi un cuptor dindărătul căruia ne priveau doi ochi sticloşi în care licăreau flăcări roşietice. Ne jurăm, în gând să nu mai spunem niciodată: „luate-ar dracu”, fiindcă iată, acum îl vedeam. Inteligenţa şi cultura noastră erau la pământ, sfâşiate de privirile acelea fixe. Spre norocul nostru, intră în încăpere şi moşneagul, care spune pe un ton foarte vesel, că: „hai, pune masa, TINCO, uite am scos şi nişte vin, hai noroc şi când o fi mai rău, aşa să ne fie”! De la foc se aude un chiţcăit şi apare şi purtătoarea acestuia. Era o doamnă rurală, ceva mai în vârstă, pe lângă care moş PICU, putea fi considerat un fel de top model masculin. Ne cam ia totuşi cu friguri, deşi baba, are nişte reacţii normale. Se repede la ulcica adusă de moşneag şi bea cu sughiţuri, până răcneşte el: „ho, fă, că nu dă turcii”! Eternii turci fac ordine în gospodărie. Muma-pădurii aduce nişte blide în care clipoceşte ceva, iar moşneagul scoate cu gesturi largi ceremonioase, de sub pat, nişte căni de lut. Mai bine spus ce mai rămăsese din ele. Pe masa în jurul căreia ne chircisem, că ne cam zdrobea foamea, aterizează o mămăligă de consistenţa bilelor de cauciuc făcute de recoltatorii brazilieni în vremurile sclaviei. După ce sare de câteva ori pe masă, se linişteşte şi începem festinul. Înmuiem mămăligă în lichidul din străchini (ceva între acid sulfuric şi chinină zdrobită în usturoi) şi, incredibil, băgăm în gură. Fiertura, în care bănuim că fusese sacrificată o cioară, este totuşi caldă şi după cam zece căni de vin, începe să ni se pară şi gustoasă. Vinul însă, o grozăvie! Rece, sec, cu buchet discret şi corp vioi, numai bun să dea drumul poveştilor.  Nu apucăm să intrăm în emisie nici măcar pentru a lăuda bucatele, fiindcă, din naraţiunea lui neîntreruptă, aflăm de la moş ciudatul moş cât de frumos fusese el în tinereţe, cum alergau muierile după el, câte războaie făcuse, că era ceva între colonel şi căpitan, cum prindea el nemţi cu mâinile goale, cum îl rugau ăia să fie bun şi el era, cum a prins un avion cu căciula şi a primit o medalie de la rege şi multe altele, destul de greu de desluşit, deoarece naraţiunea curgea fără întrerupere printre foarte puţinii lui dinţi o dată cu râuri de salivă mămăligă şi fiertură. Nici baba mai prejos, da’ ea mai mult cu folclorul, cu hărnicia şi cuminţenia. Simultan cu moşu’, plus chicoteli la greu şi foieli cu o semnificaţie pe care nu ne propunem să o descifrăm. Golim cană după cană, ca să putem rezista. Până la urmă însă cedăm şi psihic şi fizic, iar moşul ne spune să ne culcăm în patul din dreapta, că acela era destinat unor musafiri de soi, ca noi. Nu facem mofturi, pentru că nici nu prea exista vreo alternativă. Cădem în comă! Nu destul de profundă, fiindcă, un timp, nu prea puţin, o mai auzim pe zgripţuroaică chiuind, bolborosind şi icnind de câteva ori. Peste noapte, mânaţi de nevoi intime dar foarte presante, mai ieşim din încăpere şi, la lumina lunii, ne uşurăm cu frisoane. Apoi respirăm adânc, de câteva ori, din aerul curat şi rece al nopţii, după care plonjăm înapoi în iadul plin de miasme indescriptibile, horcăituri şi straşnice scăpări de gaze.
A doua zi ieşim din leşin, galbeni, năuci, cu ochii cârpiţi şi cu urechile pline de boscorodelile moşului. Era chipurile indignat că putem dormi atât, dar nu-i nimic, iată, că el a avut grijă şi ne-a pus vin de la beci, din cel bun, în cele două bidoane. Suntem atât de încleiaţi că nici suma de douăzeci de lei pe litru nu ne dezmeticeşte. Plătim fără să crâcnim. De fapt, ne-am fi dat şi nişte ani din viaţă numai să nu mai întârziem un minut în paradisul rural al bunului moş PICU. Faptul că avem nişte umflături roşii pe tot corpul care ne mănâncă îngrozitor, ne sporeşte viteza de deplasare şi, spre prânz, ajungem acasă. Tragem lângă bloc, apoi descărcăm vinul pentru a-l duce la subsol, unde CRISTI are amenajat un laborator de cercetare cosmică şi nişte rafturi pline cu borcane de murături. Cum suntem devastaţi de evenimentele prin care am trecut, ne gândim că cel mai bine ar fi să tragem câte o cană de vin pentru a ne reveni. Părea sigurul lucru inteligent la ora aceea. Umplem două borcane goale cu vin dintr-un bidon şi ducem la gură. Spre norocul nostru nu am înghiţit nici o picătură, întrucât, în mod sigur, lichidul acela vâscos cu miros de varză acră în care pluteau nişte licheni verzi-alburii nu numai că nu era potabil ci era, fără îndoială, mai otrăvitor decât o fiertură vrăjitorească. Nu mai avem putere nici să înjurăm, aşa că ne vine o idee. Să bem totuşi ceva! Mai aveam sticlele cumpărate din STREHAIA. Cu ultimele puteri urcăm la maşină şi deschidem portbagajul. În cutia de carton stăteau rânduite frumos zece sticle goale! Pe etichetele lor scria VIN DE MASĂ. O adiere de infarct ne ridică părul de pe cap. Situaţia devenise albastră rău de tot! Cum puteam explica nevestelor că am lipsit o zi şi ne întorsesem fără vin, fără bani, morţi de oboseală şi umflaţi de pişcăturile unor gângănii mutante. Numai că mintea bunului meu prieten are tainiţe de nepătruns. Destul de calm spune:
- Scoatem de pe card, intrăm în datorii, cumpărăm dracului un vin alb mai ieftin, umplem sticlele din portbagaj şi declarăm victorie pe toată linia! Nu-l pup doar pentru că are faţa plină de o spuzeală suspectă, însă, de meritat, merită! Exact aşa facem, iar acasă declarăm că, din păcate bietul om nu mai avea nici un litru în plus, noi fuseserăm ultimii norocoşi care mai apucaseră ceva din recolta de acum zece ani,  aşa căăăă… Schema ţine, DELIA şi mă-sa se declară foarte mulţumite de vinul adus de scumpul lor CRISTI, şi toată afacerea se încheie cu bine. Peste vreo săptămână analizăm cu programul ALIEN’S fotografiile făcute cu moşul şi baba în coliba aia nenorocită. Ne ia sughiţul de spaimă. Erau, în realitate, nişte viermi toxici şi extrem de agresivi dintr-un sistem solar putred, de pe la marginea unei galaxii aproape necunoscute ştiinţei. Ne dăm cu pumnii în cap, dar suntem şi fericiţi că nu ne-au supt energiile vitale, aşa cum fac de obicei. Probabil i-o fi împiedicat, aura noastră extrem de puternică, sau cine ştie, i-am impresionat cu nivelul de dezvoltare intelectuală… Greu de spus!
Şi, cum stăteam noi aşa, într-o seară, după cumplitele întâmplări prin care trecuserăm, cu succes totuşi, la o beriţă, numai ce apare ticălosul acela de ADI, care, rânjind veninos, ne întreabă plin de oftică:
- Şi, ia zi, băi, cu cât aţi luat kila dă vin dă la sursă, că-mi spuse MIREL că v-a trimis la unchi-su’, că i-a dat telefon la primărie să vă aştepte, hai zi, aţi făcut şi voi un biznis ceva!? La faza asta eu bag nişte alune în gură şi încep să le rumeg cu un aer gânditor, însă inepuizabilul CRISTI dă un răspuns demn de premiul NOBEL:
- Mdaa, am cam cumpărat, vreo sută, cu doi lei kilu’, cinci zeci am vândut cu cin’şpe, mai avem şi noi aşaaa, pentru sărbători, dup-aia mai facem un drum, apoiii… ei, dar mai vedem noi…      Un spasm hepatic foarte vizibil aruncă o culoare verzuie pe faţa bietului ADI, care se ridică şi pleacă înjurând. Pufnim în râs şi sperăm, din toată inima, s-o caftească, ceva mai zdravăn, pe umflata aia de nevastă-sa care ne pârăşte mereu lu’ CROCODILU’ că suntem nişte indolenţi, incapabili şi iresponsabili, spre deosebire de ADIŢU al ei, o minune de soţ devotat familiei şi tată capabil de orice sacrificii pentru copilaşi. Mai luăm o bere şi ne dăm seama că, fără îndoială, inteligenţa şi cultura speciei noastre va fi biruitoare şi se va impune cu autoritate pe nefericita asta de planetă.
Mihai Batog-Bujeniţă

ei care trec pe lângă grădina restaurantului „Sălcioara” pot vedea, în fiecare după amiază, doi tineri intelectuali lucrând cu dăruire, fiecare cu laptop-ul său, la umbra firavă a salciei care dă de altfel şi denumirea locaţiei. Cei doi intelectuali, de fapt nişte savanţi, doar deocamdată necunoscuţi, suntem noi, adică eu şi bunul meu prieten CRISTI, cei care am implementat şi dezvoltăm acum un program de  depistare a gradului de penetrare a populaţiei planetei cu extratereştri din diferite constelaţii sau de pe alte planete ale sistemului nostru solar. Ideea, aparent simplă (mă rog, toate ideile geniale sunt aparent simple), a apărut dintr-o necesitate, şi anume, aia, că de la o vreme nu ne mai înţelegem cu nimeni din jurul nostru, mai ales pe probleme de robotică, inteligenţă artificială, paleo-astronautică şi prezenţe extraterestre în lanurile de cereale ale TERREI. Până la urmă, tot CRISTI, a direcţionat cercetarea spunându-mi, aşaaa, cam într-o doară, dimineaţa în tramvaiul cu care mergem la serviciu (ştiţi că nefericirea îi face pe oameni creativi!):            - Suntem într-un teribil impas comunicaţional deoarece aparţinem unor civilizaţii diferite… Şi a reintrat în colaps! Mde, era totuşi luni dimineaţă, el avea, ca de obicei, o figură de credeai că i-a bufnit soba în faţă, nici eu nu cred că arătam mai bine numai că, ideea încolţise! Seara, la masa din grădiniţa cu sălcii, am trecut la treabă. Foarte mare importanţă are locul unde munceşti. Păi, ce, dacă JULES VERNE, de exemplu, ar fi avut, ca noi, slujbă la stat şi pe CROCODILU’ sef, mai avea el revelaţiile alea!? Hai, să fim serioşi! Aşadar, dăm peste cap câteva halbe, o ignorăm pe JENI chelneriţa cu povestea de iubire pentru CRISTI ratată anul trecut şi nici pe buna tanti MARLENA, cea care are grijă să nu ni se golească halbele nu o prea lăudăm pentru hărnicia ei, ci, punem la cale strategia. Mai bine spus STRATEGIA! Spre sfârşit, aveam scrise pe pachetele de ţigări datele principale. Ne trebuiau laptop-uri şi telefoane mobile cu camere performante şi autofocus. Şi, din  nou, abia a doua zi ne dăm seama că genialitatea noastră firească era inutilă, deoarece în condiţiile salariului de bugetar, minima dotare tehnică, ea însăşi, era de domeniul ficţiunii. Dar, se pare, că nimic nu ne putea opri! Eu mă dădeam de ceasul morţii să văd de unde pot împrumuta ceva bani, pe când imprevizibilul CRISTI îşi vindea deja colecţia de timbre, aproximativ douăzeci, de pe vremea când era pionier, colecţia numismatică formată din monede ieşite recent din uz, precum şi un briceag lăsat moştenire de la taică-său. Eu, care-l credeam unic pe CRISTI, constatam astfel că lumea e plină de specimene asemenea lui, însă asta nu mă ajuta prea mult. Ce-i drept, nici sumele strânse de bunul meu prieten prin politica sa de sacrificii istorice. Însă, precum bine ştiam, nenorocirile te fac inventiv! Cu suma colectată, plus un împrumut, de la casierie, obţinut cu ochi dulci şi un buchet de flori pe care l-am dăruit de ziua ei domnişoarei FILOFTEIA cu prilejul împlinirii a cincizeci de ani, le-am invitat pe soţiile noastre la o seară romantică, la restaurant, deşi nu era nici întâi şi nici opt martie. Culmea, ele s-au simţit bine deşi au mâncat numai salată şi  au băut doar apă plată cu lămâie. Nici noi nu am făcut notă discordantă, deşi în suflete aveam iarna nucleară. Însă ne-am atins scopul! Mirate de neobişnuitul nostru comportament, mai ales că nici de ziua Sfinţilor Mucenici, nu am sărbătorit tradiţional rostogolind pe gâtlej cele patruzeci de pahare consfinţite prin drept cutumiar, cam după o săptămână de probabile consultări, am fost întrebaţi ce ne-am dori, de suntem atât de cuminţi. Cum eram deja vorbiţi, am spus ce ne durea şi, culmea, ele nu au avut nimic împotrivă, deşi nu ştiau la ce urma să folosim noi sculele (scuze, device-urile). În consecinţă, peste aproximativ trei luni, aveam o bază de date extrem de bogată despre cele cam două sute de extratereştri care locuiau mimetic printre noi, cam cum se transformaseră ei şi ce urmăreau, precum şi modalităţile prin care puteau fi deconspiraţi. Am pornit la treabă! Seară de seară eram pe terasă, cu telefoanele cuplate la laptop şi obiectivul camerei pe diferite figuri din preajmă. În scurt timp ne-am dat seama că peste optzeci la sută din populaţia TERREI era formată din alieni proveniţi din cele mai nenorocite zone ale universului. De exemplu, ADI, prietenul nostru, un nesătul pus numai pe afaceri dubioase, era dintr-o specie de hoţomani din ARCUTURUS care de milenii infestau universul cu apucăturile lor de negustori bădărani, lipsite de cea mai elementară moralitate. Nevastă-sa, era o specie de moluşte otrăvitoare din NORUL LUI MAGELLAN, care, fie vorba între noi, din cauza unei inteligenţe foarte limitate nici nu se puteau transforma mimetic prea mult, iar blegul de BABU, era o primată supusă unui program de evoluţie forţată de cei din BETELGEUSE. Şi ce să mai vezi! Botoasa aia de nevastă-sa, bârfitoarea aia care făcea poale-n brâu cu un vecin de scară, era din MOLDOVA. Să facem infarct, nu alta! Spre toamnă, aveam deja suficient material pentru a ieşi cu un studiu pilot în revista: Desluşirea Visurilor, la care colaboram de mai multă vreme. Apoi pe internet, apoi în marea presă, apoi… Da, totul era posibil! Numai că, de la o vreme CRISTI părea preocupat de o altă idee. Cu aceeaşi figură serafică mă anunţă, într-o seară, pe drumul spre casă, întotdeauna mai lung decât cel invers, că este timpul să ne verificăm şi pe noi, inclusiv soţiile. Avea, ca de obicei, dreptate! Ajuns acasă am procedat, subtil, la verificare. Stupoare! Eu eram din EPSILON-ERIDANI, un sistem integrat format mai mult din savanţi, iar CRISTI, la fel! În schimb, nevestele noastre erau din VENUS, ce să mai vorbim, de lângă casă, o planetă despre care ştiam că adăposteşte o civilizaţie preponderent feminină, însă foarte evoluată, cu un grad de toleranţă necunoscut pe pământ, unde veniseră să mai schimbe câte ceva, dar de câteva milenii nu avuseseră nici un succes. Ba, ca să vezi necaz, multe dintre ele dăduseră în patima pământencelor, devenind nişte scorpii. De bucurie, îi comunic descoperirea bunei mele soţii. Ea se uită lung la mine şi spune, cu un calm dezarmant:            - Dragă, nu te îngrijora, este un sindrom firesc, se cheamă criza vârstei a doua şi, dacă nu-i acorzi prea multă importanţă, trece de la sine. Apoi se duce la bucătărie să spele vasele. Eu îmi notez conştiincios rezultatele şi, rapid, îi trimit un e-mail, lui CRISTI ca să coroborăm reacţiile venusienelor la devoalare. Nu primesc nici un răspuns timp de două ceasuri. Sunt gata să explodez, când, primesc comunicarea adormitului: „M-a privit cu interes, m-a verificat temeinic, în toate felurile, şi a declarat că ei îi convine. Prin urmare, discreţie maximă, să nu ne afle duşmanii. C”. Nu închid un ochi toată noaptea şi mă perpelesc pentru ca să desluşesc, aşa cum se cuvine, corect, dedesubturile acestor reacţii bizare, precum şi scopurile finale ale experimentului. Spre dimineaţă, adorm şi visez răspunsul. Hibri
darea inteligenţei, cu frumuseţea şi înţelepciunea. De fericire, zburd la serviciu, nedumerind personalul, inclusiv pe infectul CROCODILU’, un mercurian împuţit, care mă trimite în teren, la mama dracului, să aduc nişte hârtii contabile. Nici nu-mi pasă! În scurt timp specia lui netrebnică va dispărea!            Peste o săptămână, când mă întorc, deşi arăt ca un sihastru vieţuitor al pustiului, din cauza deshidratării, că acolo, în misiune, nu era bere nici măcar la cutie, şi se bea numai rachiu din sfeclă, entuziasmul nu mă părăsise de fel. Dar, pe când recuperam câte ceva din puterile scăzute datorită zilelor de secetă, CRISTI, cu aceeaşi figură de yoghin în transă, mă întreabă:            - Bă, pe unde dracu-i SEGARCEA asta? Fac ochii mari şi-mi dau seama, brusc, de o cruntă realitate. Tot scormonind noi prin universuri, uitasem şi ce am învăţat în liceu la geografia patriei. Nasol! Fac însă o eschivă elegantă, demnă de un intelectual epsilonian.            - Da’, ce-ţi veni, că nu te ştiu dornic de excursii prin minunata noastră ţară?            - Aaa, no, no, nooo, nu vreau să călătoresc! Este însă ziua DELIEI, săptămâna viitoare, şi m-a rugat să-i fac rost de câteva sticle de vin de la SEGARCEA, că a băut ea odată şi i-a plăcut foarte mult. Acum, că vine şi soacră-mea, nu este o problemă, însă ştii, ea a fost minunată, atunci când mi-a cumpărat  laptop-ul şi aş vrea săăă… Avea dreptate! Pe când ne chinuiam să aflăm misterioasa locaţie, apelând la serviciile internetului, apare la masă şi ADI, tot cu moaca aia a lui de bussines-man înrăit şi ne ia la trei-păzeşte, ca de obicei, cu acelaşi text răsuflat, precum că suntem nişte inadaptabili care vor muri săraci, în timp ce lumeaaa… Mă rog, vrăjelile lui obişnuite, pe care nici nu i le mai luăm în seamă de când am stabilit pe baze ştiinţifice cam cine suntem şi cum ne poziţionăm pe scara evoluţiei. Doar, aşaa, mai mult ca să râdem de el, îl întrebăm despre SEGARCEA.             - Da’ ce, vă trebuie vin din ăla bunu’ dă la SEGARCEA, ne ia ipochimenul la fix. Drept care ne bâlbâim şi recunoaştem.            - Bă, nu fiţi hahalere! Păi, pen’ce să vă duceţi la mama dreacului, că nici nu ştiu pe unde vine nenorocirea asta, când vă pot da eu orice cantitate dă vin dă SEGARCEA, calitate extra, la un preţ dă spulber orice concurenţă! Numai zece lei kilu’! Pomană, bă, pomană!  Spre surprinderea lui, îi râdem pur şi simplu în nas. De unde să ştie că acum, pe baza informaţiilor, nu ne mai poate prinde în capcana minciunilor sale de negustor ipocrit. Supărat, ne bea toată berea din sticle, mai fură şi ceva ţigări şi pleacă fără să ne salute. Abia acum izbucnim în hohote. Ce mai, a fost o seară minunată. Ce înseamnă informaţia, domnule! Ca să nu mai vorbim de inteligenţă! Aşadar, vineri după amiază, burduşiţi cu informaţii, hărţi şi sfaturi de la tot felul de colegi care susţineau că ei cunosc SEGARCEA mai ceva decât propriul dormitor, ne pupam dulce nevestele şi plecam să cumpărăm vin pentru petrecerea DEILIEI. Sanchi! Aveam un plan de rezervă. Plus banii necesari, bidoane şi ceva daruri pentru băştinaşi, deoarece urma să dormim peste noapte la o cunoştinţă a unuia dintre colegi, unul moş PICU, pe care-l cunoştea de când era copil şi se juca cu caprele lui. Eram pregătiţi. O mică expediţie, dar şi o sursă de cunoaştere, de fapt o mică şi nevinovată aventură. Demarăm cu puţin scârţâit de roţi, ca să se vadă că nu suntem nişte papă-lapte, ci oameni cu aventura în sânge, dependenţi de adrenalină. Efect, maxim!                                         Ieşim către periferie, nimic nu ne poate schimba buna dispoziţie, nici măcar peisajul, apoi întins pe şosea. Destul de rapid, privind în dreapta şi în stânga, după numai treizeci de kilometri în spaţiu, ne simţim deja intraţi în timpul năvălirilor barbare apoi, după ce ieşim de pe şosea, şi în comuna primitivă. Fenomenul, foarte interesant de altfel, nu devine, deocamdată, suficient de percutant pentru a lăsa loc vreunei îngrijorări. Spre norocul nostru, avem telefoanele mobile, cu care mai dăm câte un mesaj către familie, însă, o dată ajunşi în SEGARCEA, acestea, telefoanele deci, dau semne de sufocare deoarece, până acum, nu s-au inventat sateliţi chiar aşa de performanţi. Poate prin mileniul următor, deşi… Oprim la un fel de magazin sătesc, mai mult de curiozitate, şi, culmea mirării, printre butoaie cu gaz, unelte agricole şi îngrăşăminte chimice, zărim nişte sticle pe etichetele cărora scrie: VIN DE MASĂ. De SEGARCEA! Mai mult de curiozitate cumpărăm zece sticle. Cinci lei una! Chiuim de bucurie, gândindu-ne nu numai la ratatul de ADI, ci şi la faptul că în satul spre care mergem vom găsi şi mai ieftin, adică, bine negociat, cam la doi lei litrul. Le punem frumos în portbagaj, într-o cutie mare de carton, aşaaa, ca o rezervă strategică. Plecăm plini de entuziasm şi peste numai o oră şi jumătate, străbatem cei cinci kilometri care ne despart de ţinta călătoriei, respectiv aşezarea unde locuieşte bunul moş PICU, zis MELESTEU. Odată ajunşi, întrebăm de el şi toată lumea ne îndrumă, prin semne desigur, către o clădire, prin comparaţie, arătoasă, cam ca un grajd mai mic. Oprim, facem ceva vocalize în faţa clădirii, şi, după o vreme, din ea iese un fel de prună afumată, lato senso, care ne ia în forţă:            - Băiii, cine eşti şi ce cauţi p-acili-şa, c-acu-i campanie şi n-are lumea timp dă retrocedări!  Ne ia doar un ceas pentru a-l lămuri pe vigilul paznic al primăriei cine suntem şi pe cine căutăm. Abia acum pare a se lumina (greu de descris în cuvinte fenomenul) la faţă şi buşind de pământ o bască ce părea făcută din tablă ciuruită de gloanţe ce stătuse înfundată până la urechi, ne spune stropindu-ne din belşug cu salivă:              - Păi, ce nu spusără-ţi dă la-nceput? Io-s PICU, moşu’ lu’ MIREL, dragul de el, că doar m-a anunţat, încă de ieri, că veniţi! Hai, să mergem acasă, să vă omenesc, aşa cum cere datinili… Îl urmăm şi, în spatele primăriei, vedem un coteţ acoperit cu stuf despre care miraculosul moş ne spune cu mândrie că aia-i gospodăria lui. Prin praful ogrăzii se tăvăleau nişte găini, dar nu suntem siguri că nu cumva erau în spasmele gripei aviare. Păşim totuşi, plini de curaj, după moş, nu de alta dar,  nu ştim de unde, apăruse şi o răpciugă de câine supus, în mod sigur, unui program de înfometare prelungit. CRISTI, prevăzător, aduce maşina în bătătură, apoi intră şi el în, hai să-i spunem, casă. Singura încăpere era ceva mai mare decât o cabină de telefon însă dotată cu două paturi, o masă joasă cu nişte scăunele cioplite cu barda şi un cuptor dindărătul căruia ne priveau doi ochi sticloşi în care licăreau flăcări roşietice. Ne jurăm, în gând să nu mai spunem niciodată: „luate-ar dracu”, fiindcă iată, acum îl vedeam. Inteligenţa şi cultura noastră erau la pământ, sfâşiate de privirile acelea fixe. Spre norocul nostru, intră în încăpere şi moşneagul, care spune pe un ton foarte vesel, că: „hai, pune masa, TINCO, uite am scos şi nişte vin, hai noroc şi când o fi mai rău, aşa să ne fie”! De la foc se aude un chiţcăit şi apare şi purtătoarea acestuia. Era o doamnă rurală, ceva mai în vârstă, pe lângă care moş PICU, putea fi considerat un fel de top model masculin. Ne cam ia totuşi cu friguri, deşi baba, are nişte reacţii normale. Se repede la ulcica adusă de moşneag şi bea cu sughi
ţuri, până răcneşte el: „ho, fă, că nu dă turcii”! Eternii turci fac ordine în gospodărie. Muma-pădurii aduce nişte blide în care clipoceşte ceva, iar moşneagul scoate cu gesturi largi ceremonioase, de sub pat, nişte căni de lut. Mai bine spus ce mai rămăsese din ele. Pe masa în jurul căreia ne chircisem, că ne cam zdrobea foamea, aterizează o mămăligă de consistenţa bilelor de cauciuc făcute de recoltatorii brazilieni în vremurile sclaviei. După ce sare de câteva ori pe masă, se linişteşte şi începem festinul. Înmuiem mămăligă în lichidul din străchini (ceva între acid sulfuric şi chinină zdrobită în usturoi) şi, incredibil, băgăm în gură. Fiertura, în care bănuim că fusese sacrificată o cioară, este totuşi caldă şi după cam zece căni de vin, începe să ni se pară şi gustoasă. Vinul însă, o grozăvie! Rece, sec, cu buchet discret şi corp vioi, numai bun să dea drumul poveştilor.  Nu apucăm să intrăm în emisie nici măcar pentru a lăuda bucatele, fiindcă, din naraţiunea lui neîntreruptă, aflăm de la moş ciudatul moş cât de frumos fusese el în tinereţe, cum alergau muierile după el, câte războaie făcuse, că era ceva între colonel şi căpitan, cum prindea el nemţi cu mâinile goale, cum îl rugau ăia să fie bun şi el era, cum a prins un avion cu căciula şi a primit o medalie de la rege şi multe altele, destul de greu de desluşit, deoarece naraţiunea curgea fără întrerupere printre foarte puţinii lui dinţi o dată cu râuri de salivă mămăligă şi fiertură. Nici baba mai prejos, da’ ea mai mult cu folclorul, cu hărnicia şi cuminţenia. Simultan cu moşu’, plus chicoteli la greu şi foieli cu o semnificaţie pe care nu ne propunem să o descifrăm. Golim cană după cană, ca să putem rezista. Până la urmă însă cedăm şi psihic şi fizic, iar moşul ne spune să ne culcăm în patul din dreapta, că acela era destinat unor musafiri de soi, ca noi. Nu facem mofturi, pentru că nici nu prea exista vreo alternativă. Cădem în comă! Nu destul de profundă, fiindcă, un timp, nu prea puţin, o mai auzim pe zgripţuroaică chiuind, bolborosind şi icnind de câteva ori. Peste noapte, mânaţi de nevoi intime dar foarte presante, mai ieşim din încăpere şi, la lumina lunii, ne uşurăm cu frisoane. Apoi respirăm adânc, de câteva ori, din aerul curat şi rece al nopţii, după care plonjăm înapoi în iadul plin de miasme indescriptibile, horcăituri şi straşnice scăpări de gaze.                                A doua zi ieşim din leşin, galbeni, năuci, cu ochii cârpiţi şi cu urechile pline de boscorodelile moşului. Era chipurile indignat că putem dormi atât, dar nu-i nimic, iată, că el a avut grijă şi ne-a pus vin de la beci, din cel bun, în cele două bidoane. Suntem atât de încleiaţi că nici suma de douăzeci de lei pe litru nu ne dezmeticeşte. Plătim fără să crâcnim. De fapt, ne-am fi dat şi nişte ani din viaţă numai să nu mai întârziem un minut în paradisul rural al bunului moş PICU. Faptul că avem nişte umflături roşii pe tot corpul care ne mănâncă îngrozitor, ne sporeşte viteza de deplasare şi, spre prânz, ajungem acasă. Tragem lângă bloc, apoi descărcăm vinul pentru a-l duce la subsol, unde CRISTI are amenajat un laborator de cercetare cosmică şi nişte rafturi pline cu borcane de murături. Cum suntem devastaţi de evenimentele prin care am trecut, ne gândim că cel mai bine ar fi să tragem câte o cană de vin pentru a ne reveni. Părea sigurul lucru inteligent la ora aceea. Umplem două borcane goale cu vin dintr-un bidon şi ducem la gură. Spre norocul nostru nu am înghiţit nici o picătură, întrucât, în mod sigur, lichidul acela vâscos cu miros de varză acră în care pluteau nişte licheni verzi-alburii nu numai că nu era potabil ci era, fără îndoială, mai otrăvitor decât o fiertură vrăjitorească. Nu mai avem putere nici să înjurăm, aşa că ne vine o idee. Să bem totuşi ceva! Mai aveam sticlele cumpărate din STREHAIA. Cu ultimele puteri urcăm la maşină şi deschidem portbagajul. În cutia de carton stăteau rânduite frumos zece sticle goale! Pe etichetele lor scria VIN DE MASĂ. O adiere de infarct ne ridică părul de pe cap. Situaţia devenise albastră rău de tot! Cum puteam explica nevestelor că am lipsit o zi şi ne întorsesem fără vin, fără bani, morţi de oboseală şi umflaţi de pişcăturile unor gângănii mutante. Numai că mintea bunului meu prieten are tainiţe de nepătruns. Destul de calm spune:            - Scoatem de pe card, intrăm în datorii, cumpărăm dracului un vin alb mai ieftin, umplem sticlele din portbagaj şi declarăm victorie pe toată linia! Nu-l pup doar pentru că are faţa plină de o spuzeală suspectă, însă, de meritat, merită! Exact aşa facem, iar acasă declarăm că, din păcate bietul om nu mai avea nici un litru în plus, noi fuseserăm ultimii norocoşi care mai apucaseră ceva din recolta de acum zece ani,  aşa căăăă… Schema ţine, DELIA şi mă-sa se declară foarte mulţumite de vinul adus de scumpul lor CRISTI, şi toată afacerea se încheie cu bine. Peste vreo săptămână analizăm cu programul ALIEN’S fotografiile făcute cu moşul şi baba în coliba aia nenorocită. Ne ia sughiţul de spaimă. Erau, în realitate, nişte viermi toxici şi extrem de agresivi dintr-un sistem solar putred, de pe la marginea unei galaxii aproape necunoscute ştiinţei. Ne dăm cu pumnii în cap, dar suntem şi fericiţi că nu ne-au supt energiile vitale, aşa cum fac de obicei. Probabil i-o fi împiedicat, aura noastră extrem de puternică, sau cine ştie, i-am impresionat cu nivelul de dezvoltare intelectuală… Greu de spus!            Şi, cum stăteam noi aşa, într-o seară, după cumplitele întâmplări prin care trecuserăm, cu succes totuşi, la o beriţă, numai ce apare ticălosul acela de ADI, care, rânjind veninos, ne întreabă plin de oftică:            - Şi, ia zi, băi, cu cât aţi luat kila dă vin dă la sursă, că-mi spuse MIREL că v-a trimis la unchi-su’, că i-a dat telefon la primărie să vă aştepte, hai zi, aţi făcut şi voi un biznis ceva!? La faza asta eu bag nişte alune în gură şi încep să le rumeg cu un aer gânditor, însă inepuizabilul CRISTI dă un răspuns demn de premiul NOBEL:              - Mdaa, am cam cumpărat, vreo sută, cu doi lei kilu’, cinci zeci am vândut cu cin’şpe, mai avem şi noi aşaaa, pentru sărbători, dup-aia mai facem un drum, apoiii… ei, dar mai vedem noi…      Un spasm hepatic foarte vizibil aruncă o culoare verzuie pe faţa bietului ADI, care se ridică şi pleacă înjurând. Pufnim în râs şi sperăm, din toată inima, s-o caftească, ceva mai zdravăn, pe umflata aia de nevastă-sa care ne pârăşte mereu lu’ CROCODILU’ că suntem nişte indolenţi, incapabili şi iresponsabili, spre deosebire de ADIŢU al ei, o minune de soţ devotat familiei şi tată capabil de orice sacrificii pentru copilaşi. Mai luăm o bere şi ne dăm seama că, fără îndoială, inteligenţa şi cultura speciei noastre va fi biruitoare şi se va impune cu autoritate pe nefericita asta de planetă.                                                                                                                                                                                                                                                  
Mihai Batog-Bujeniţă

Cei care trec pe lângă grădina restaurantului „Sălcioara” pot vedea, în fiecare după amiază, doi tineri intelectuali lucrând cu dăruire, fiecare cu laptop-ul său, la umbra firavă a salciei care dă de altfel şi denumirea locaţiei. Cei doi intelectuali, de fapt nişte savanţi, doar deocamdată necunoscuţi, suntem noi, adică eu şi bunul meu prieten CRISTI, cei care am implementat şi dezvoltăm acum un program de  depistare a gradului de penetrare a populaţiei planetei cu extratereştri din diferite constelaţii sau de pe alte planete ale sistemului nostru solar. Ideea, aparent simplă (mă rog, toate ideile geniale sunt aparent simple), a apărut dintr-o necesitate, şi anume, aia, că de la o vreme nu ne mai înţelegem cu nimeni din jurul nostru, mai ales pe probleme de robotică, inteligenţă artificială, paleo-astronautică şi prezenţe extraterestre în lanurile de cereale ale TERREI. Până la urmă, tot CRISTI, a direcţionat cercetarea spunându-mi, aşaaa, cam într-o doară, dimineaţa în tramvaiul cu care mergem la serviciu (ştiţi că nefericirea îi face pe oameni creativi!):- Suntem într-un teribil impas comunicaţional deoarece aparţinem unor civilizaţii diferite… Şi a reintrat în colaps! Mde, era totuşi luni dimineaţă, el avea, ca de obicei, o figură de credeai că i-a bufnit soba în faţă, nici eu nu cred că arătam mai bine numai că, ideea încolţise! Seara, la masa din grădiniţa cu sălcii, am trecut la treabă. Foarte mare importanţă are locul unde munceşti. Păi, ce, dacă JULES VERNE, de exemplu, ar fi avut, ca noi, slujbă la stat şi pe CROCODILU’ sef, mai avea el revelaţiile alea!? Hai, să fim serioşi! Aşadar, dăm peste cap câteva halbe, o ignorăm pe JENI chelneriţa cu povestea de iubire pentru CRISTI ratată anul trecut şi nici pe buna tanti MARLENA, cea care are grijă să nu ni se golească halbele nu o prea lăudăm pentru hărnicia ei, ci, punem la cale strategia. Mai bine spus STRATEGIA! Spre sfârşit, aveam scrise pe pachetele de ţigări datele principale. Ne trebuiau laptop-uri şi telefoane mobile cu camere performante şi autofocus. Şi, din  nou, abia a doua zi ne dăm seama că genialitatea noastră firească era inutilă, deoarece în condiţiile salariului de bugetar, minima dotare tehnică, ea însăşi, era de domeniul ficţiunii. Dar, se pare, că nimic nu ne putea opri! Eu mă dădeam de ceasul morţii să văd de unde pot împrumuta ceva bani, pe când imprevizibilul CRISTI îşi vindea deja colecţia de timbre, aproximativ douăzeci, de pe vremea când era pionier, colecţia numismatică formată din monede ieşite recent din uz, precum şi un briceag lăsat moştenire de la taică-său. Eu, care-l credeam unic pe CRISTI, constatam astfel că lumea e plină de specimene asemenea lui, însă asta nu mă ajuta prea mult. Ce-i drept, nici sumele strânse de bunul meu prieten prin politica sa de sacrificii istorice. Însă, precum bine ştiam, nenorocirile te fac inventiv! Cu suma colectată, plus un împrumut, de la casierie, obţinut cu ochi dulci şi un buchet de flori pe care l-am dăruit de ziua ei domnişoarei FILOFTEIA cu prilejul împlinirii a cincizeci de ani, le-am invitat pe soţiile noastre la o seară romantică, la restaurant, deşi nu era nici întâi şi nici opt martie. Culmea, ele s-au simţit bine deşi au mâncat numai salată şi  au băut doar apă plată cu lămâie. Nici noi nu am făcut notă discordantă, deşi în suflete aveam iarna nucleară. Însă ne-am atins scopul! Mirate de neobişnuitul nostru comportament, mai ales că nici de ziua Sfinţilor Mucenici, nu am sărbătorit tradiţional rostogolind pe gâtlej cele patruzeci de pahare consfinţite prin drept cutumiar, cam după o săptămână de probabile consultări, am fost întrebaţi ce ne-am dori, de suntem atât de cuminţi. Cum eram deja vorbiţi, am spus ce ne durea şi, culmea, ele nu au avut nimic împotrivă, deşi nu ştiau la ce urma să folosim noi sculele (scuze, device-urile). În consecinţă, peste aproximativ trei luni, aveam o bază de date extrem de bogată despre cele cam două sute de extratereştri care locuiau mimetic printre noi, cam cum se transformaseră ei şi ce urmăreau, precum şi modalităţile prin care puteau fi deconspiraţi. Am pornit la treabă! Seară de seară eram pe terasă, cu telefoanele cuplate la laptop şi obiectivul camerei pe diferite figuri din preajmă. În scurt timp ne-am dat seama că peste optzeci la sută din populaţia TERREI era formată din alieni proveniţi din cele mai nenorocite zone ale universului. De exemplu, ADI, prietenul nostru, un nesătul pus numai pe afaceri dubioase, era dintr-o specie de hoţomani din ARCUTURUS care de milenii infestau universul cu apucăturile lor de negustori bădărani, lipsite de cea mai elementară moralitate. Nevastă-sa, era o specie de moluşte otrăvitoare din NORUL LUI MAGELLAN, care, fie vorba între noi, din cauza unei inteligenţe foarte limitate nici nu se puteau transforma mimetic prea mult, iar blegul de BABU, era o primată supusă unui program de evoluţie forţată de cei din BETELGEUSE. Şi ce să mai vezi! Botoasa aia de nevastă-sa, bârfitoarea aia care făcea poale-n brâu cu un vecin de scară, era din MOLDOVA. Să facem infarct, nu alta! Spre toamnă, aveam deja suficient material pentru a ieşi cu un studiu pilot în revista: Desluşirea Visurilor, la care colaboram de mai multă vreme. Apoi pe internet, apoi în marea presă, apoi… Da, totul era posibil! Numai că, de la o vreme CRISTI părea preocupat de o altă idee. Cu aceeaşi figură serafică mă anunţă, într-o seară, pe drumul spre casă, întotdeauna mai lung decât cel invers, că este timpul să ne verificăm şi pe noi, inclusiv soţiile. Avea, ca de obicei, dreptate! Ajuns acasă am procedat, subtil, la verificare. Stupoare! Eu eram din EPSILON-ERIDANI, un sistem integrat format mai mult din savanţi, iar CRISTI, la fel! În schimb, nevestele noastre erau din VENUS, ce să mai vorbim, de lângă casă, o planetă despre care ştiam că adăposteşte o civilizaţie preponderent feminină, însă foarte evoluată, cu un grad de toleranţă necunoscut pe pământ, unde veniseră să mai schimbe câte ceva, dar de câteva milenii nu avuseseră nici un succes. Ba, ca să vezi necaz, multe dintre ele dăduseră în patima pământencelor, devenind nişte scorpii. De bucurie, îi comunic descoperirea bunei mele soţii. Ea se uită lung la mine şi spune, cu un calm dezarmant:- Dragă, nu te îngrijora, este un sindrom firesc, se cheamă criza vârstei a doua şi, dacă nu-i acorzi prea multă importanţă, trece de la sine. Apoi se duce la bucătărie să spele vasele. Eu îmi notez conştiincios rezultatele şi, rapid, îi trimit un e-mail, lui CRISTI ca să coroborăm reacţiile venusienelor la devoalare. Nu primesc nici un răspuns timp de două ceasuri. Sunt gata să explodez, când, primesc comunicarea adormitului: „M-a privit cu interes, m-a verificat temeinic, în toate felurile, şi a declarat că ei îi convine. Prin urmare, discreţie maximă, să nu ne afle duşmanii. C”. Nu închid un ochi toată noaptea şi mă perpelesc pentru ca să desluşesc, aşa cum se cuvine, corect, dedesubturile acestor reacţii bizare, precum şi scopurile finale ale experimentului. Spre dimineaţă, adorm şi visez răspunsul. Hibridarea inteligenţei, cu frumuseţea şi înţelepciunea. De fericire, zburd la serviciu, nedumerind personalul, inclusiv pe infectul CROCODILU’, un mercurian împuţit, care mă trimite în teren, la mama dracului, să aduc nişte hârtii contabile. Nici nu-mi pasă! În scurt
timp specia lui netrebnică va dispărea!Peste o săptămână, când mă întorc, deşi arăt ca un sihastru vieţuitor al pustiului, din cauza deshidratării, că acolo, în misiune, nu era bere nici măcar la cutie, şi se bea numai rachiu din sfeclă, entuziasmul nu mă părăsise de fel. Dar, pe când recuperam câte ceva din puterile scăzute datorită zilelor de secetă, CRISTI, cu aceeaşi figură de yoghin în transă, mă întreabă:- Bă, pe unde dracu-i SEGARCEA asta? Fac ochii mari şi-mi dau seama, brusc, de o cruntă realitate. Tot scormonind noi prin universuri, uitasem şi ce am învăţat în liceu la geografia patriei. Nasol! Fac însă o eschivă elegantă, demnă de un intelectual epsilonian.- Da’, ce-ţi veni, că nu te ştiu dornic de excursii prin minunata noastră ţară?- Aaa, no, no, nooo, nu vreau să călătoresc! Este însă ziua DELIEI, săptămâna viitoare, şi m-a rugat să-i fac rost de câteva sticle de vin de la SEGARCEA, că a băut ea odată şi i-a plăcut foarte mult. Acum, că vine şi soacră-mea, nu este o problemă, însă ştii, ea a fost minunată, atunci când mi-a cumpărat  laptop-ul şi aş vrea săăă… Avea dreptate! Pe când ne chinuiam să aflăm misterioasa locaţie, apelând la serviciile internetului, apare la masă şi ADI, tot cu moaca aia a lui de bussines-man înrăit şi ne ia la trei-păzeşte, ca de obicei, cu acelaşi text răsuflat, precum că suntem nişte inadaptabili care vor muri săraci, în timp ce lumeaaa… Mă rog, vrăjelile lui obişnuite, pe care nici nu i le mai luăm în seamă de când am stabilit pe baze ştiinţifice cam cine suntem şi cum ne poziţionăm pe scara evoluţiei. Doar, aşaa, mai mult ca să râdem de el, îl întrebăm despre SEGARCEA.- Da’ ce, vă trebuie vin din ăla bunu’ dă la SEGARCEA, ne ia ipochimenul la fix. Drept care ne bâlbâim şi recunoaştem.- Bă, nu fiţi hahalere! Păi, pen’ce să vă duceţi la mama dreacului, că nici nu ştiu pe unde vine nenorocirea asta, când vă pot da eu orice cantitate dă vin dă SEGARCEA, calitate extra, la un preţ dă spulber orice concurenţă! Numai zece lei kilu’! Pomană, bă, pomană!  Spre surprinderea lui, îi râdem pur şi simplu în nas. De unde să ştie că acum, pe baza informaţiilor, nu ne mai poate prinde în capcana minciunilor sale de negustor ipocrit. Supărat, ne bea toată berea din sticle, mai fură şi ceva ţigări şi pleacă fără să ne salute. Abia acum izbucnim în hohote. Ce mai, a fost o seară minunată. Ce înseamnă informaţia, domnule! Ca să nu mai vorbim de inteligenţă! Aşadar, vineri după amiază, burduşiţi cu informaţii, hărţi şi sfaturi de la tot felul de colegi care susţineau că ei cunosc SEGARCEA mai ceva decât propriul dormitor, ne pupam dulce nevestele şi plecam să cumpărăm vin pentru petrecerea DEILIEI. Sanchi! Aveam un plan de rezervă. Plus banii necesari, bidoane şi ceva daruri pentru băştinaşi, deoarece urma să dormim peste noapte la o cunoştinţă a unuia dintre colegi, unul moş PICU, pe care-l cunoştea de când era copil şi se juca cu caprele lui. Eram pregătiţi. O mică expediţie, dar şi o sursă de cunoaştere, de fapt o mică şi nevinovată aventură. Demarăm cu puţin scârţâit de roţi, ca să se vadă că nu suntem nişte papă-lapte, ci oameni cu aventura în sânge, dependenţi de adrenalină. Efect, maxim!Ieşim către periferie, nimic nu ne poate schimba buna dispoziţie, nici măcar peisajul, apoi întins pe şosea. Destul de rapid, privind în dreapta şi în stânga, după numai treizeci de kilometri în spaţiu, ne simţim deja intraţi în timpul năvălirilor barbare apoi, după ce ieşim de pe şosea, şi în comuna primitivă. Fenomenul, foarte interesant de altfel, nu devine, deocamdată, suficient de percutant pentru a lăsa loc vreunei îngrijorări. Spre norocul nostru, avem telefoanele mobile, cu care mai dăm câte un mesaj către familie, însă, o dată ajunşi în SEGARCEA, acestea, telefoanele deci, dau semne de sufocare deoarece, până acum, nu s-au inventat sateliţi chiar aşa de performanţi. Poate prin mileniul următor, deşi… Oprim la un fel de magazin sătesc, mai mult de curiozitate, şi, culmea mirării, printre butoaie cu gaz, unelte agricole şi îngrăşăminte chimice, zărim nişte sticle pe etichetele cărora scrie: VIN DE MASĂ. De SEGARCEA! Mai mult de curiozitate cumpărăm zece sticle. Cinci lei una! Chiuim de bucurie, gândindu-ne nu numai la ratatul de ADI, ci şi la faptul că în satul spre care mergem vom găsi şi mai ieftin, adică, bine negociat, cam la doi lei litrul. Le punem frumos în portbagaj, într-o cutie mare de carton, aşaaa, ca o rezervă strategică. Plecăm plini de entuziasm şi peste numai o oră şi jumătate, străbatem cei cinci kilometri care ne despart de ţinta călătoriei, respectiv aşezarea unde locuieşte bunul moş PICU, zis MELESTEU. Odată ajunşi, întrebăm de el şi toată lumea ne îndrumă, prin semne desigur, către o clădire, prin comparaţie, arătoasă, cam ca un grajd mai mic. Oprim, facem ceva vocalize în faţa clădirii, şi, după o vreme, din ea iese un fel de prună afumată, lato senso, care ne ia în forţă:- Băiii, cine eşti şi ce cauţi p-acili-şa, c-acu-i campanie şi n-are lumea timp dă retrocedări!  Ne ia doar un ceas pentru a-l lămuri pe vigilul paznic al primăriei cine suntem şi pe cine căutăm. Abia acum pare a se lumina (greu de descris în cuvinte fenomenul) la faţă şi buşind de pământ o bască ce părea făcută din tablă ciuruită de gloanţe ce stătuse înfundată până la urechi, ne spune stropindu-ne din belşug cu salivă:- Păi, ce nu spusără-ţi dă la-nceput? Io-s PICU, moşu’ lu’ MIREL, dragul de el, că doar m-a anunţat, încă de ieri, că veniţi! Hai, să mergem acasă, să vă omenesc, aşa cum cere datinili… Îl urmăm şi, în spatele primăriei, vedem un coteţ acoperit cu stuf despre care miraculosul moş ne spune cu mândrie că aia-i gospodăria lui. Prin praful ogrăzii se tăvăleau nişte găini, dar nu suntem siguri că nu cumva erau în spasmele gripei aviare. Păşim totuşi, plini de curaj, după moş, nu de alta dar,  nu ştim de unde, apăruse şi o răpciugă de câine supus, în mod sigur, unui program de înfometare prelungit. CRISTI, prevăzător, aduce maşina în bătătură, apoi intră şi el în, hai să-i spunem, casă. Singura încăpere era ceva mai mare decât o cabină de telefon însă dotată cu două paturi, o masă joasă cu nişte scăunele cioplite cu barda şi un cuptor dindărătul căruia ne priveau doi ochi sticloşi în care licăreau flăcări roşietice. Ne jurăm, în gând să nu mai spunem niciodată: „luate-ar dracu”, fiindcă iată, acum îl vedeam. Inteligenţa şi cultura noastră erau la pământ, sfâşiate de privirile acelea fixe. Spre norocul nostru, intră în încăpere şi moşneagul, care spune pe un ton foarte vesel, că: „hai, pune masa, TINCO, uite am scos şi nişte vin, hai noroc şi când o fi mai rău, aşa să ne fie”! De la foc se aude un chiţcăit şi apare şi purtătoarea acestuia. Era o doamnă rurală, ceva mai în vârstă, pe lângă care moş PICU, putea fi considerat un fel de top model masculin. Ne cam ia totuşi cu friguri, deşi baba, are nişte reacţii normale. Se repede la ulcica adusă de moşneag şi bea cu sughiţuri, până răcneşte el: „ho, fă, că nu dă turcii”! Eternii turci fac ordine în gospodărie. Muma-pădurii aduce nişte blide în care clipoceşte ceva, iar moşneagul scoate cu gesturi largi ceremonioase, de sub pat, nişte căni de lut. Mai bi
ne spus ce mai rămăsese din ele. Pe masa în jurul căreia ne chircisem, că ne cam zdrobea foamea, aterizează o mămăligă de consistenţa bilelor de cauciuc făcute de recoltatorii brazilieni în vremurile sclaviei. După ce sare de câteva ori pe masă, se linişteşte şi începem festinul. Înmuiem mămăligă în lichidul din străchini (ceva între acid sulfuric şi chinină zdrobită în usturoi) şi, incredibil, băgăm în gură. Fiertura, în care bănuim că fusese sacrificată o cioară, este totuşi caldă şi după cam zece căni de vin, începe să ni se pară şi gustoasă. Vinul însă, o grozăvie! Rece, sec, cu buchet discret şi corp vioi, numai bun să dea drumul poveştilor.  Nu apucăm să intrăm în emisie nici măcar pentru a lăuda bucatele, fiindcă, din naraţiunea lui neîntreruptă, aflăm de la moş ciudatul moş cât de frumos fusese el în tinereţe, cum alergau muierile după el, câte războaie făcuse, că era ceva între colonel şi căpitan, cum prindea el nemţi cu mâinile goale, cum îl rugau ăia să fie bun şi el era, cum a prins un avion cu căciula şi a primit o medalie de la rege şi multe altele, destul de greu de desluşit, deoarece naraţiunea curgea fără întrerupere printre foarte puţinii lui dinţi o dată cu râuri de salivă mămăligă şi fiertură. Nici baba mai prejos, da’ ea mai mult cu folclorul, cu hărnicia şi cuminţenia. Simultan cu moşu’, plus chicoteli la greu şi foieli cu o semnificaţie pe care nu ne propunem să o descifrăm. Golim cană după cană, ca să putem rezista. Până la urmă însă cedăm şi psihic şi fizic, iar moşul ne spune să ne culcăm în patul din dreapta, că acela era destinat unor musafiri de soi, ca noi. Nu facem mofturi, pentru că nici nu prea exista vreo alternativă. Cădem în comă! Nu destul de profundă, fiindcă, un timp, nu prea puţin, o mai auzim pe zgripţuroaică chiuind, bolborosind şi icnind de câteva ori. Peste noapte, mânaţi de nevoi intime dar foarte presante, mai ieşim din încăpere şi, la lumina lunii, ne uşurăm cu frisoane. Apoi respirăm adânc, de câteva ori, din aerul curat şi rece al nopţii, după care plonjăm înapoi în iadul plin de miasme indescriptibile, horcăituri şi straşnice scăpări de gaze.A doua zi ieşim din leşin, galbeni, năuci, cu ochii cârpiţi şi cu urechile pline de boscorodelile moşului. Era chipurile indignat că putem dormi atât, dar nu-i nimic, iată, că el a avut grijă şi ne-a pus vin de la beci, din cel bun, în cele două bidoane. Suntem atât de încleiaţi că nici suma de douăzeci de lei pe litru nu ne dezmeticeşte. Plătim fără să crâcnim. De fapt, ne-am fi dat şi nişte ani din viaţă numai să nu mai întârziem un minut în paradisul rural al bunului moş PICU. Faptul că avem nişte umflături roşii pe tot corpul care ne mănâncă îngrozitor, ne sporeşte viteza de deplasare şi, spre prânz, ajungem acasă. Tragem lângă bloc, apoi descărcăm vinul pentru a-l duce la subsol, unde CRISTI are amenajat un laborator de cercetare cosmică şi nişte rafturi pline cu borcane de murături. Cum suntem devastaţi de evenimentele prin care am trecut, ne gândim că cel mai bine ar fi să tragem câte o cană de vin pentru a ne reveni. Părea sigurul lucru inteligent la ora aceea. Umplem două borcane goale cu vin dintr-un bidon şi ducem la gură. Spre norocul nostru nu am înghiţit nici o picătură, întrucât, în mod sigur, lichidul acela vâscos cu miros de varză acră în care pluteau nişte licheni verzi-alburii nu numai că nu era potabil ci era, fără îndoială, mai otrăvitor decât o fiertură vrăjitorească. Nu mai avem putere nici să înjurăm, aşa că ne vine o idee. Să bem totuşi ceva! Mai aveam sticlele cumpărate din STREHAIA. Cu ultimele puteri urcăm la maşină şi deschidem portbagajul. În cutia de carton stăteau rânduite frumos zece sticle goale! Pe etichetele lor scria VIN DE MASĂ. O adiere de infarct ne ridică părul de pe cap. Situaţia devenise albastră rău de tot! Cum puteam explica nevestelor că am lipsit o zi şi ne întorsesem fără vin, fără bani, morţi de oboseală şi umflaţi de pişcăturile unor gângănii mutante. Numai că mintea bunului meu prieten are tainiţe de nepătruns. Destul de calm spune:- Scoatem de pe card, intrăm în datorii, cumpărăm dracului un vin alb mai ieftin, umplem sticlele din portbagaj şi declarăm victorie pe toată linia! Nu-l pup doar pentru că are faţa plină de o spuzeală suspectă, însă, de meritat, merită! Exact aşa facem, iar acasă declarăm că, din păcate bietul om nu mai avea nici un litru în plus, noi fuseserăm ultimii norocoşi care mai apucaseră ceva din recolta de acum zece ani,  aşa căăăă… Schema ţine, DELIA şi mă-sa se declară foarte mulţumite de vinul adus de scumpul lor CRISTI, şi toată afacerea se încheie cu bine. Peste vreo săptămână analizăm cu programul ALIEN’S fotografiile făcute cu moşul şi baba în coliba aia nenorocită. Ne ia sughiţul de spaimă. Erau, în realitate, nişte viermi toxici şi extrem de agresivi dintr-un sistem solar putred, de pe la marginea unei galaxii aproape necunoscute ştiinţei. Ne dăm cu pumnii în cap, dar suntem şi fericiţi că nu ne-au supt energiile vitale, aşa cum fac de obicei. Probabil i-o fi împiedicat, aura noastră extrem de puternică, sau cine ştie, i-am impresionat cu nivelul de dezvoltare intelectuală… Greu de spus!Şi, cum stăteam noi aşa, într-o seară, după cumplitele întâmplări prin care trecuserăm, cu succes totuşi, la o beriţă, numai ce apare ticălosul acela de ADI, care, rânjind veninos, ne întreabă plin de oftică:- Şi, ia zi, băi, cu cât aţi luat kila dă vin dă la sursă, că-mi spuse MIREL că v-a trimis la unchi-su’, că i-a dat telefon la primărie să vă aştepte, hai zi, aţi făcut şi voi un biznis ceva!? La faza asta eu bag nişte alune în gură şi încep să le rumeg cu un aer gânditor, însă inepuizabilul CRISTI dă un răspuns demn de premiul NOBEL:- Mdaa, am cam cumpărat, vreo sută, cu doi lei kilu’, cinci zeci am vândut cu cin’şpe, mai avem şi noi aşaaa, pentru sărbători, dup-aia mai facem un drum, apoiii… ei, dar mai vedem noi…      Un spasm hepatic foarte vizibil aruncă o culoare verzuie pe faţa bietului ADI, care se ridică şi pleacă înjurând. Pufnim în râs şi sperăm, din toată inima, s-o caftească, ceva mai zdravăn, pe umflata aia de nevastă-sa care ne pârăşte mereu lu’ CROCODILU’ că suntem nişte indolenţi, incapabili şi iresponsabili, spre deosebire de ADIŢU al ei, o minune de soţ devotat familiei şi tată capabil de orice sacrificii pentru copilaşi. Mai luăm o bere şi ne dăm seama că, fără îndoială, inteligenţa şi cultura speciei noastre va fi biruitoare şi se va impune cu autoritate pe nefericita asta de planetă.

artist Ioan Raţiu, Chipuri de a fi

autor Mihai Batog-Bujeniţă, colaborator al revistei Faleze de piatră


Comentarii oprite

Haina de dar (primul capitol)

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Este Sîmbătă după amiază.
Deja de dimineață uitîndu-mă pe fereastră, am știut că voi petrece iar o zi nesfîrșită și plictisitoare. O ploaie măruntă și monotonă s-a hotărît să rămînă o vreme deasupra orașului, luînd în stăpînire străzile, casele și buna mea dispoziție.
Lumina zilei pierzîndu-și strălucirea se topea resemnată sub cerul ca de oțel.
De cînd am sosit în orașul acesta nu m-am bucurat de o zi însorită! În fiecare dimineață mă scol cu speranța să văd puțin soare dar umbrela din hol și-a pus în gînd să mă însoțească peste tot agățîndu-se impertinentă de alte umbrele la fel de obraznice ieșite la plimbare. Deja am o phobie în ceea ce o privește și cînd ajung acasă o trîntesc într-un colț tratînd-o cu indiferență iar ea se pleoștește mulțumită.
Am ajuns în acest oraș după ce mama, găsind în stația de autobuz un teanc de reviste de modă aruncate de doamne plictisite, a venit acasă cu planuri mari pentru viitorul meu. Mi-a umplut imediat capul cu idei, încercînd să mă convingă cît de mult mai bine arăt eu față de manechinele din fotografii. La început m-am împotrivit, mai ales că ea nu făcuse niciodată caz de felul cum arăt și nu eram sigură dacă nu cumva era o idee fixă declanșată de fotografiile din reviste.
Dar cine nu o cunoaște pe mama nu știe cît poate fi de încăpățînată cînd și-a pus ceva în cap. Zi de zi a dus muncă de lămurire cu mine, pînă m-am hotărît (mai mult ca să scap de gura ei) să mă prezint la o agenție de fotomodele. Nu după mult timp, am primit într-adevăr o invitație însoțită de un bilet de avion pentru un casting într-una dintre cele mai mari Metropole din Europa.
Întîmplarea a făcut iar ca mama să aibă relații în acest oraș – mă minunez uneori de relațiile ei- ea, care după părerea mea nu cunoștea pe nimeni și care înainte nu ieșise aproape niciodată din rezervat; în orice caz, datorită relațiilor ei misterioase am ajuns aici fără probleme și acum locuiesc în acest apartament mobilat, unde mă simt neașteptat de bine. Doar vremea nu este pe gustul meu! Soarele de care duc atît de mult dor este aproape inexistent, am picat într-un anotimp pentru mine extrem de neobișnuit, după căldura și arșița de acasă.
Din această cauză încă nu am apucat să cunosc prea bine împrejurimile, și în afară de asta timpul meu foarte limitat nu mi-a permis să întreprind plimbări prea lungi. Agenția care m-a angajat îmi umple aproape toate orele, trebuie să mă prezint acolo zi de zi împreună cu multe alte fete de toate naționalitățile.
În sfîrșit, după ce ieri m-am obosit din nou ore întregi pe tocuri înalte, și după ce am defilat în tot felul de rochii și costume prin fața juriului și a fotografilor, mă bucur acum de două zile libere, cu toate că nu știu ce să fac cu ele.
Încă nu mi-am făcut prietene, toate sînt ocupate cu slăbitul, au idei fixe cu menținerea greutății, chiar sub greutatea legală, după părerea mea o idee nebună, inoculată de reclamele extrem de periculoase. Cert este că am o cu totul altă atitudine față de hrană, păstrînd încă mentalitatea țării unde m-am născut și trăit 19 ani.
Un castronaș cu ugali și ceva lapte, o fructă și o bucată de brînză, sînt pentru mine un prînz consistent, fără să-mi treacă vreodată prin minte să-mi număr caloriile.
După cîte am observat toți sunt mulțumiți cu silueta mea și în privința asta nu trebuie să-mi fac bătăi de cap.

Cufundată în fotoliu, mîngîi cu tălpile goale covorul moale şi mă pierd în amintiri de acasă, ajungînd din nou la ziua de astăzi.
Aș vrea să vorbesc cu mama dar la ea este acum noapte și plus de asta trebuie să-i trimit mai întîi o telegramă care să o anunțe să se ducă la poștă.
După ce eu am plecat, s-a mutat înapoi în sătucul ei natal renunțînd la forfota și gălăgia orașului. Sînt liniștită în privința asta fiindcă rămasă singură la oraș știu că nu ar fi fost fericită, ea a făcut toate aceste eforturi doar pentru mine, a renunțat la familia ei și s-a mutat cu mine la oraș cînd ajunsesem la vîrsta de școală.
În rezervat nu există telefon ca să nu mai amintesc de electricitate care cred că niciodată nu va ajunge pînă acolo. Iar chiar dacă-i trimit o telegramă, pînă o primește și pînă ajunge mama la oraș mai trec cîteva săptămîni.
Plecatul la oraș trebuie plănuit cu mult timp înainte pentru-că nu în fiecare zi se găsește cineva cu mașină care să facă drumul atît de lung și mai sunt și alții care vor în oraș. Deci renunț la telegramă hotărînd să iau legătura cu mama mai tîrziu, și plănuiesc să adun noutăți cît mai multe pentru ea.
Ceasul din perete îmi ticăie insinuos o invitație pe canapeaua moale la care mă uit cu jind. Înfrîng ispita şi mi-aduc aminte de lada pe care am găsit-o în cămară și pe care tot amîn s-o deschid. De fapt, am aruncat o privire fugitivă la conținut, dar la vederea maldărelor de ziare vechi și foi îngălbenite, am amînat mereu o cercetare mai amănunțită, găsind tot felul de pretexte. Astfel, lada a rămas singură în hol și, de fiecare dată în drum spre bucătărie, mai adaug o vînătaie la glezne, împiedicîndu-mă obligatoriu de colțurile ei, care se lungesc special pe întuneric. Deci…. voi folosi ziua de astăzi transformîndu-mă într-un gîndac de hîrtie, în felul acesta îmi satisfac în sfîrșit curiozitatea, deși conștiința îmi spune să pun lada la locul ei. Dar…. era uitată și plină de praf în cămară, deci nu cred că cineva s-ar supăra dacă mă uit pe niște ziare învechite.
Îmi fac mai întîi un ceai aromat, mă înfășor într-o pătură moale și trag lada din hol spre fotoliu. Aprind cîteva din lămpițele care sînt împrăștiate prin toată camera făurindu-mi astfel o atmosferă plăcută și încep să caut printre ziarele îngălbenite.
Toate sunt datate cu zeci de ani în urmă, printre ele găsesc jurnale de modă vechi dar interesante, mai ales că acum avînd o idee despre moda de astăzi mi se par destul de reușite și din nou moderne.
Totuși caut mai departe, caut ceva care să-mi umple orele plictisitoare,nu știu de ce dar aștept instinctiv să dau peste vreo poveste care să-mi spună mai multe despre oamenii care au trăit cîndva aici. Arunc ziarele îngălbenite pe covor și apuc o pagină zdrențuită scrisă mărunt de mînă. Arată ca un jurnal, cerneala este deja foarte palidă și sper să pot descifra rîndurile scrise cu grijă.
În colțul de sus este scris data de 28 Octombrie.

Încep să citesc…….deja intru într-o sferă intimă, dar curiozitatea mea este mai tare și poate va fi totuși o după amiază interesantă…….

Sînt atît de agitat, nu știu cum să încep, trebuie să-mi ordonez gîndurile și nu pot decît dacă le aștern pe hîrtie….. Voi încerca să le iau pe rînd…..
A fost o zi mohorîtă astăzi, umezeala îmi intrase prin oase. În ultimul timp se repetă zilnic scenariul de afară, cerul este atît de mahmur încît străzile părăsite și-au schimbat culorile într-un gri spălăcit și doar cîte o umbră grăbită dispare, săltînd pe sub acoperișurile strîmbe.
În lumina slabă a felinarelor ploaia măruntă țesea o mantie argintie, acoperind sub poalele ei casele îmbibate de umezeala nesfîrșită…

(exact ca astăzi,…nimic nou…..îmi trece prin gînd….mai iau o gură de ceai dulce și citesc mai departe)………
Mă grăbeam pe sub ploaia penetrantă, ocolind bălțile ascunse în asfaltul crăpat. Mai aveam cîțiva metri pînă să ajung în sfîrșit acasă, simțeam prin găurile de la pantofi ciorapii uzi și nu aveam nici cea mai mică idee cum îmi voi usca hainele pentru mîine. Nu că mi-ar fi trebuit neapărat a doua zi, oricum nu știam dacă voi mai pleca undeva, astăzi toate încercările de a găsi ceva de lucru au dat greș. M-am învîrtit ore întregi prin oraș, în speranța de a găsi vreun chilipir, măcar pentru un prînz, dar nimeni nu avea nevoie de ajutorul meu.
În cîrciuma de la capătul unei fundături am reușit să primesc cîțiva cenți , ajutînd patroana să care cazanele de gunoi în spatele speluncii. În felul acesta mi-am potolit puțin setea, un prînz ar fi fost mult mai scump.
Ajuns acasă, m-am scuturat asemenea unui cîine ud deasupra preșului de la intrare. În holul spațios mirosuri de mîncare amestecate cu aroma dulce a parchetului ceruit mi-au adus aminte cît eram de flămînd iar stomacul mi se strîngea dureros. Aveam în fața ochilor frigiderul meu gol și căutam în gînd vreo conservă prin dulapuri. În cel mai rău caz îmi voi face un ceai fierbinte și mi-am adus aminte de cîțiva biscuiți pe care-i mai aveam într-o cutie.

Și totuși, de fiecare dată cînd ajung iar acasă mă bucur de apartamentul spațios, mă bucur de baia pe care nu trebuie să o împart cu nimeni, și în primul rînd mă bucur de cele două camere mari și luminoase unde mă pot mișca în voie.
Mi-aduc aminte cum stăteam înainte, am stat la prieteni cam vreo șase luni.
Roman este singurul și cel mai bun prieten pe care-l am, el mi-a oferit cămăruța lor fără să stea pe gînduri, dar era o soluție temporară, cămăruța de sub scară era atît de mică, încît ori stăteam tot timpul în pat, ori în picioare, pentru un scaun nu era loc, iar baia și ea foarte strîmtă, era mereu ocupată și veșnic plină cu rufe murdare, aruncate maldăr într-un colț. Nopțile erau agitate și gălăgioase, copilul lor plîngea des în timpul nopții, iar scara îmi duduia deasupra capului cînd unul din părinți cobora la bucătărie să ia un pahar de lapte sau altceva pentru cel mic.

L-am cunoscut pe Roman la orfelinat, dormeam în aceiași sală cu alți băieți fără familie. Visam împreună despre părinți, frați și rude și cum este cînd trăiești în mijlocul unei familii, dar mai ales cum este cînd poți spune cuiva mamă și tată. Eram cei mai buni prieteni dar sosise ziua să ne despărțim, Roman părăsind primul orfelinatul, cu planuri mari pentru viitor și cu promisiunea de a ne întîlni mai tîrziu. Un an după aceea, a trebuit să ies și eu în lumea străină, însă nu aveam încă o idee concretă, cum va fi viața în afara zidurilor ocrotitoare.

Scurt timp după ce Roman a plecat, am pierdut din păcate legătura cu el, dar acum șase luni cînd nu mai aveam nici o speranță să găsesc un loc unde să mă aciuiesc l-am întîlnit din întîmplare pe stradă.
Roman se maturizase, era acum bărbat cu familie, avea chiar un băiețel care-i semăna leit, dar tot același băiat vesel și pus pe glume rămăsese. M-a invitat imediat la el acasă oferindu-mi cămăruța de sub scară pînă îmi voi găsi ceva mai comod. Nici pînă în ziua de astăzi nu știu cum să-i mulțumesc de ajutorul primit atunci. Tot cu ajutorul lui Roman am găsit apartamentul acesta, unchiul lui se pare că plecase cu niște afaceri pentru mai mult timp în străinătate și astfel m-am mutat în apartamentul liber, chiria fiind deja plătită pentru doi ani înainte.
Orice dezamăgire din afară se recompensează cînd ajung acasă în împărăția mea!
Tocmai vroiam să iau cu asalt cele trei trepte care duceau la apartamentul meu, cînd o voce slabă dar melodioasă mi-a înfrînat pașii.
-Domnul Andrei, Domnul Andrei!
M-am oprit și întorcîndu-mă o recunosc pe vecina mea, Doamna Clemens, o femeie respectabilă, cu ochii albaștri ca cerul și părul alb ca neaua.
Am întîlnit-o de multe ori în hol sau la intrare și de fiecare dată era foarte drăguță, avea mereu un zîmbet sau o vorbă prietenoasă pentru mine.
Domnul Andrei!…aveți puțin timp să vă opriți și să mă ajutați?…….lampa mea din tavan! S-a ars un bec, iar eu nu mă pot urca așa de sus, mă apucă amețelile; spune zîmbind plină de speranță prin crăpătura ușii.
De unde îmi știe numele rămîne un secret al ei!
Bineînțeles că voiam să o ajut, una că nu aveam nimic important de făcut și a doua, este întotdeauna așa de drăguță și în același timp atît de fină, că-mi era imposibil să o refuz. Amînînd uscatul hainelor ude, intru la ea în apartament, știind că nu-mi va trebui mai mult de cinci minute.
În sufragerie era moleșitor de cald, peste tot se îmbulzeau, ca la anticariat, dulapuri și servante, măsuțe și scaune, fotolii și canapele, lămpițe de toate mărimile și tablouri pictate în ulei.

( mă uit prin cameră și lămpițele aprinse mă pun pe gînduri…)……încep să nu mă mai simt așa de comod!….

Doamna Clemens mi-a întins un bec nou, trăgînd în același timp un scaun tapisat de la perete scuzîndu-se că nu are scară.
Aruncînd o privire spre lampadarul din tavan îmi dau seama că și mie îmi trebuie ceva mai înalt pentru a ajunge la bec. Deci trebuie totuși să mă descalț și încerc să-mi ascund jenat degetele care-mi ies prin ciorapii rupți.
Ea se face că nu observă și privind pe fereastră bombăne ca pentru sine… nu se mai oprește ploaia asta!
Îi sînt recunoscător pentru discreție și dintr-un salt, am fost pe scaun. Deșurubez becul stricat și-l schimb cu cel bun, rugînd-o pe doamna Clemens să aprindă lumina, care m-a orbit pentru cîteva secunde. Mulțumit de treaba făcută, cobor de pe scaun împingîndu-l înapoi la perete și pregătindu-mă să ies.
Doamna Clemens, cu mîinile împreunate pe piept și cu un zîmbet fericit pe față, mă întrebă dacă nu vreau să iau puțin loc; și-a adus aminte că are cîteva lucruri pentru mine, dacă vreau, bineînțeles, să primesc.
Fără să aștepte un răspuns, dispare în același moment pe ușă iar eu, cu un răspuns nerostit pe buze, m-am lăsat pe un colț de scaun, fiind atent să nu ud perna tapisată cu pantalonii înmuiați de ploaie.
-Domnule Andrei, aud iar vocea din hol, în primul rînd te-aș ruga, dacă ești așa de drăguț, să iei dumneata friptura asta, care pentru mine este mult prea multă, spune Doamna Clemens, și apare cu o tavă uriașă, acoperită cu un capac din sticlă prin care se vede o friptură în sos, decorată cu ciuperci și morcovi.
- Am comandat-o astăzi, dar se pare că au înțeles greșit comanda, eu am spus pentru o persoană, ei, însă, au înțeles opt; este imposibil să o mănînc, știțI, la vîrsta mea, nu mai pot mînca așa de mult, iar ciupercile nu-mi ajută la digestie… Ar fi drăguț din partea dumitale, dacă m-ai scăpa de ea!
Îmi înghit cu greu saliva care-mi umple deodată gura și dau din cap că sînt de acord să o ajut, cărînd tava grea la masă.
-Aaaa, dar de fapt pentru altceva v-am rugat să așteptațI! Veniți cu mine vă rog pînă în dormitor,vreau să vă arăt cîteva lucruri pe care le am în șifonier și care s-ar putea să vi se potrivească, după părerea mea!
Și mulțumită de sine, grăbește spre ușă, ușoară, sprintenă, și plină de elan, iar eu mă amuz în sinea mea de entuziasmul ei, care o face să arate ca o fetiță. E de necrezut cît de vioaie și agilă este pentru vîrsta ei.
O urmez din curiozitate și ca să mai treacă și timpul.
În dormitor, o cameră foarte mare, cu un covor gros și moale în mijloc, se întinde de-a lungul peretelui un șifonier uriaș de culoare albă, ale cărui uși cu oglinzi ovale ajung pînă la tavan. Doamna Clemens deschide două uși din dreapta, dînd la iveală o mulțime de costume bărbătești, iar deasupra, în rafturi aliniate ordonat, pulovere, cămăși și tot felul de îmbrăcăminte bărbătească, suficientă pentru patru bărbați. Sub costume, așezate după culoare, stăteau la rînd: pantofi și cizme, toate curate și lustruite. Mă uit nedumerit, neștiind ce să spun….
-Da!….dumneata încă nu locuiai aici cînd soțul meu drag a plecat într-o expediție în Africa de unde nu s-a mai întors, spune ea cu glasul tremurînd. A dispărut, nimeni nu știe exact ce s-a întîmplat, am primit numai o veste de la Ambasada din Nairobi, toate căutările au fost fără succes; Leon, soțul meu drag, a dispărut fără urmă! Este aproape un an de atunci, am rămas singură în apartamentul acesta atît de mare, iar singură nu mă mai descurc așa de bine. Nu mai am pe nimeni!

( Nairobi!…Engare Nyarobie!, un dor neașteptat mă cuprinde!! )……..
Citesc mai departe…

ScuzațI, de fapt nu pentru asta v-am chemat! – spune încet și se scutură ca de un vis rău. Eu nu mai am ce face cu lucrurile acestea. La început nu vroiam să le dau, mă uitam zilnic la ele, le miroseam, le mîngîiam, dar acum, slavă Domnului, am găsit pe cineva căruia le-aș dărui cu cea mai mare plăcere. Vreți să probați ceva din ele?
După părerea mea ar trebui toate să se potrivească, aveți aceiași mărime, ca Leon.
Nu m-am așteptat la o așa veste și am rămas pentru cîteva secunde mut, soarta ei tăindu-mi entusiasmul serii care promitea să fie plăcută.
Mai mult ca să nu o refuz, probez o haină fină și moale, care se mula perfect pe corpul meu, destul de slab. Mă întorc spre ea cu o întrebare mută pe față.
Am știut, am știut, ochiul meu nu mă înșeală niciodată! – spune Doamna Clemens bătînd fericită din palme, ochii ei triști strălucind din nou de bucurie, și vorbind ca pentru sine spune alungînd cu palma o scamă invizibilă – vă vine ca turnată, pot să spun, vă vine chiar mai bine decît sărmanului meu Leon! .
Eu sînt amuzat și în același timp ușurat că și-a uitat tristețea, deja mă simt atras de felul ei simplu de a spune lucrurile așa cum sînt, fără sclifoseli cum fac de obicei doamnele înstărite, iar bucuria ei amestecată cu tristețe mă impresionează adînc.
Apoi ea trage grăbită dintr-un colț un geamantan enorm, îndemnîndu-mă să iau ce-mi place, chiar pe toate le pot lua, dar nu imediat, sînt prea multe! ….ce-aș spune să vin mîine, la cafea, și să iau restul?
Mă uit la ea, sînt din nou surprins de felul ei nevinovat, este atît de încrezătoare, arată atît de fragilă, simt nevoia să o apăr, dacă este așa cu oricine mă gîndesc, ce ușor ar putea cineva să profite de felul ei prietenos.
Nu știu ce să spun.
Pe de o parte mă bucur de hainele atît de bune și multe, niciodată nu mi-am putut permite să-mi cumpăr măcar o cămașă de calitatea celor din dulap, pe de altă parte, mă simt îndatorat și rușinat de dărnicia ei.
Ca și cum mi-a citit gîndurile, Doamna Clemens îmi apucă cu mîinile tremurînd brațul și, de data aceasta serioasă și tristă, mă asigură că, plăcerea cea mai mare pentru ea, este ca eu să mă folosesc de toate lucrurile din șifonier, mai ales că stau alături șI, deci, cu puțin noroc, poate vedea mai des hainele cunoscute……
Cum puteam spune nu?
Ea, strălucind din nou cu toată fața, îmi propune să-i spun pe nume și să las la o parte formalitățile.
- Numele meu este Cora, mi-ar face plăcere să mă numești așa și să lași la o parte „Doamnă”! Ai putea fi băiatul meu!
Și iar m-a convins într-o clipă !
Am fost imediat de acord și, dintr-o dată, din senin, m-am simțit foarte apropiat de ea, ca și cum o cunoașteam de-o viață.
Amîndoi ne-am apucat plini de rîvnă să îndesăm lucrurile în geamantanul pe care cu greu l-am dus pînă la ușă.
-Mulțumesc foarte mult Cora, am să încerc să găsesc loc pentru aceste daruri minunate și chiar am să mă schimb imediat, lucrurile mele sînt toate ude de ploaie, iar după aceea îți propun să încercăm amîndoi din friptura grozavă, mai spun, fiind singur încîntat de ideea venită.
–Este o idee foarte bună! spune Cora fericită, eu am să pregătesc totul și tu te duci acum la tine, să te schimbi.

continuarea pe siteul Bibliotecii de proză http://bibliotecacititordeproza.falezedepiatra.net/

autor Magdalena Chirilov, membră a proiectului Cititor de Proză


artist Magdalena Chirilov

Comentarii oprite

O istorie nespusă a cărților…

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Cartea este un asamblu de hartii, pergamente ori alte astfel de materiale, tiparite, legate ori indosariate intr-un volum. O carte este de asemenea o opera literara sau stiintifica, sau o parte semnificativa dintr-o astfel de opera. Cea mai veche si cea mai stiuta metoda de a transmite mesaje si povesti, era prin transmitere orala adica viu grai sau traditie, zicatoare. Atunci cand sistemele de scriere au fost inventate in perioada antichitatii, cele mai raspandite metode de scriere erau tablitele de lut si pergamentul, de exemplu, marile depozite de pergamente din interiorul bibliotecii din Alexandria. Pergamentele au fost mai tarziu inlocuite cu codexuri, adica carti legate cu snururi din piele sau funie, de forma cartilor din ziua de azi. Codexul a fost inventat in primele secole dupa Hristos sau chiar mai devreme. Se spune ca Iulius Cezar a fost cel care a inventat primul codex in timpul razboaielor galice, legand pergamentele in stilul acordeonului folosind paginile ca puncte de reper. Inainte de inventarea si adoptarea tiparului clasic, toate cartile erau copiate manual in manastiri specializate in carti, tocmai de aceea unele volume erau scumpe si unice. In timpul Evului Mediu, doar bisericile, universitatile si nobilii bogati isi permiteau carţi, care erau deseori legate cu lanturi pentru a preveni furtul lor. Primele carti foloseau pergamentele sau pielea de vitel pentru pagini, dar ulterior s-au inlocuit cu hartie. Mult mai tarziu in Evul Mediu, cartile au inceput sa fie produse cu tiparnite cu blocuri, unde o imagine era sculpata in lemn pentru o singura pagina, putand fi adaugata cerneala, reproducand mai multe copii ale aceleiasi pagini. Totusi, crearea unei intregi carti era un proces care cerea mult efort, avand nevoie de aceleasi blocuri de tipar sculptate de mana pentru fiecare pagina.
Cea mai veche carte tiparita este „Diamantul Sutra”, un text al volumului „Perfectiunii Intelepciunii”, gasita in 1907 de arheologul Sir Marc Aurel Stein intr-o pestera langa Dunhuang, in nord-vestul Chinei, la sfarsit scriind ca a fost tiparita pe 13 al celei de-a patra luni a celui de-al noualea an al Xiatong (adica 11 Mai 868 I.H), cu 587 ani inainte de Biblia lui Gutenberg. Actualmente, aceasta carte poate fi vazuta la British Library din Londra.
Inventatorul chinez Pi Sheng a creat o presa mobila din pamant ars aproximativ in anul1046, dar nu s-au gasit exemplare tiparite de el. Caracterele erau puse într-o tava unde erau aliniate cu ceara calda, apoi presa cu o scandura pana ajungeau toate la acelasi nivel, iar cand ceara se racea folosea tava de litere pentru a tipari pagini intregi.
Cel care a reusit sa popularizeze cu adevarat presa de tiparit cu litere din metal a fost Johann Gutenberg, un inventator de origine germana din secolul XV, astfel cartile au devenind mai accesibile si mai usor de procurat pentru cei interesati.

In secolele urmatoare s-au imbunatatit atat presa de tiparit cat si conditiile de libertate a presei prin relaxari treptate a legilor restrictive. In mijlocul secolului XIX, s-a inceput tiparirea cartilor pe un nou tip de hartie, facuta din pulpa (celuloza si lemn), aceasta a fost introdusa pe piata deoarece era mai ieftina si astfel s-a putut realiza romane ieftine, manuale scolare si carti din orice domeniu, ducand la un salt al alfabetizarii in natiunile industrializate si a usurat raspandirea informatiei in timpul celei de-a doua revolutii industriale.

Totusi aceasta hartie din pulpa continea un acid care facea un fel de foc lent, care ducea ulterior, la distrugerea hartiei si a cartilor.
Tehnicieni mai vechi foloseau role din calca pentru a neutraliza acidul din pulpa. Bibliotecile de azi folosesc deacidifiarea in masa pentru colectiile lor mai vechi. Cartile care au tiparite intre anii 1850 si 1950 sunt in risc de distrugere, cele mai noi fiind tiparite pe hartie fara acid (alcalina).

Ingrijirea corespunzatoare a cartilor tine cont de posibilitatea schimbarilor chimice asupra copertii si a textului. Cel mai bun mediu de pastrare a cartilor, este mediul cu lumina redusa, sa nu fie sub actiunea directa a luminii solare, la temperatur joasa si umiditate moderata. Cartile, in special cele grele, au nevoie de susţinerea volumelor din imprejur pentru a se menţine forma, tocmai de aceea, cartile sunt grupate dupa marime si greutatea acestora.

A mentine o biblioteca intr-o stare buna, era privilegiul printilor, celor avuti, manastirilor si altor instituţii religioase dar si a universitatilor. Odata cu aparitia cartilor cu coperţi de hartie ieftine de la inceputul secolului XX s-a ajuns la o explozie a publicatiilor populare, devenind si mai accesibile pentru oameni obisnuiti.
In secolul XX, bibliotecile au fost nevoite sa faca fata unei rate mari de publicari din ce in ce mai mari, numind-o ulterior, explozia informationala. Inventarea publicarii electronice si a internetului a facut ca multe din informatiile noi sa nu fie tiparite in carti, ci disponibile online, printr-o biblioteca digitala, pe CD-ROM sau sub forma Ebook adica carti electronice. Aceasta insa, nu a facut viata mai usoara, nici pentru edituri, nici pentru bibliotecile din intreaga lume caci publicatiile pe hartie nu si-au redus volumul.
Au existat insa si alte dezvoltari in procesul publicarii cartilor, tehnologii precum „tiparirea la cerere”, care au facut viata mai usoara pentru autori mai putin cunoscuti care doreau sa-si faca opera literara disponibila pentru o audienta mai mare.
„…In afara de carti nu traiesc decat dobitoacele si sfintii: unele pentru ca nu au ratiune, ceilalti pentru ca o au intr-o prea mare masura ca sa mai aiba nevoie de mijloace auxiliare de constiinta…” Petre Tutea-

autor Satanista666, moderatoare a grupului “Tinerii scriitori” din cadrul proiectului Cititor de Proză


Data naşterii 02.09.1988
EXPERIENŢĂ

PROFESIONALĂ

2007-2008- dresor si ingrijitor animale in cadrul asociatiei „Gaia”.

2008-prezent  – operator calculatoare.

EDUCAŢIE ŞI FORMARE 2003-2008 – Colegiul Tehnic „NICOLAE TITULESCU” profil – Designer Vestimentar.

1995-2003 scoala generala „CONSTANTIN BRANCUSI”.

APTITUDINI ŞI COMPETENŢE

PERSONALE

Cursuri de informatica, cursuri de calificare profesionala „acar, revizor de ace, pazitor de bariera, manevrant”  in cadrul CFR Marfa.
Limba maternă Romana
Limbi străine cunoscute Limba engleza

Citit- avansat

Scris – avansat

Vorbit – avansat

Limba franceza

Citit – mediu

Scris – mediu

Vorbit – mediu

Limba japoneza

Citit – mediu

Scris – mediu

Vorbit – mediu

Aptitudini şi competenţe artistice Literatura (povesti publicate in revista liceului 2004), desen artistic (expozitie de arta 1999), membru de onoare al Bibliotecii  Medgidia.
Aptitudini şi competenţe organizatorice Experienta in coordonarea si conducerea activitatii  in cadrul unui grup, comunicativa, spirit de echipa.
Hobby Sport (echitatie, gimnastica, artele martiale) literatura, calculator, desen, istorie (in general civilizatiile disparute), limbile moarte (latina, greaca, egipteana veche etc.).

Comentarii oprite

Divanul scriitorului cu cititorii săi

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

- Erminius (personaj principal), Sunt, sau mi se pare mie că sunt, un personaj destul de controversat, ori, hai să zic, un complexat, un  ins cam interiorizat şi greu de înţeles, (desigur, pentru cititorii  care se interesează de mine), şi despre care nu pot să-mi dau prea bine seama ce se vorbeşte-n lumea asta, căci autorul are  grijă să nu-mi spună, şi – drept să spun, – nici nu mă prea interesează. Din câte mă cunosc nu sunt prea vorbăreţ, nici nu mă bag în vorba altora fără de rost, da-mi place foarte mult să ascult, aşa, ce mai spun şi ceilalţi despre mine, despre ce mi se întâmplă în povestiri, etcetera…

Dacă ar fi să-mi spun povestea vieţii mele, ei bine, nici nu cred c-aş şti prea bine cu ce să-ncep. Multe evenimente palpitante nu-mi amintesc să fi trăit; enorm de multă banalitate a fost în viaţa mea, totul mi se pare confuz acum, nici nu mă simt atât de lucid încât să descriu amănunţit tot ce a fost, ori ce se va fi întâmplat prin jurul meu,dar dacă tot insişti atât de mult să-ţi povestesc, voi spune…

Sau, mai precis, nu pot să cred că EU sunt cel care vorbeşte ci AUTORUL, cum să-i spun celui care a scris această carte şi pe care eu, ca personaj, nu pot să mi-l imaginez măcar…

Dar, pe de altă parte, ce necaz, că tocmai EL m-a procopsit cu o mulţime de vieţi, interioare, sau exterioare, succesive, independente, mă rog, cum i-a venit şi lui… M-a introdus, din câte ştiu, într-o mulţime de povestiri, nuvele, schiţe, ba chiar şi într-un roman neterminat, în manuscris… M-am pomenit intrat într-o complexitate de situaţii, care de care mai bizare aşa că, – dacă sunt sincer (cu mine însumi, dar mai ales cu voi), şi tot nu văd de ce n-aş fi, – să relatez exact ce mi s-a întâmplat de-acum trei ani să zicem, mi-e greu, de nu chiar imposibil să-mi amintesc…

Totuşi, de mă-ntrebaţi cum de se întâmplă că ştiu ce vrea autorul să spună prin mine? Habar nu am! Probabil c-o fi vreo problemă legată de subconştient… Nu ştiu, şi nici nu vrea să ştiu… Dar cel mai sigur sunt că nu-mi place să văd în ce fel de situaţii mă pune uneori. Oh, dacă m-ar asculta şi pe mine, măcar o dată, ce bine-ar fi! Dar nu!…  Nu vrea nicicum să ţină cont nicicum şi de părerea mea!

Îmi porunceşte tot timpul să tac, să-mi văd de treaba mea, şi să ascult de el că altfel… altfel ce? Să mă suprime cumva? Ah, ce idee… Doar dacă renunţă cu totul la literatură, şi eu nu pot să-l văd în stare de un asemenea sacrificiu, numai pentru plăcerea mea! Dar nici eu nu pot prea mult să fac în interesul meu! Orice i-aş spune sau aş  face, el pur şi simplu mă ignoră… şi-atunci cum să acţionez? Să protestez, să-mi chem în ajutor şi alte personaje aflate  în situaţii la fel, de nu şi mai penibile decât acele în care mă aflu eu? Mi-a dat prin gând o dată, chiar să lupt pentru crearea „Asociaţiei personajelor persecutate ilegal de autori”? Dar oare pe cine mai pot conta? Nu ştiu, sincer să fiu, nu pot să ştiu şi pace!

Dar situaţia asta penibilă nu poate dura la infinit! Mă simt precum un sclav, la dispoziţia totală a unui afurisit de autor! Dar oare ce crede că-s eu, o cârpă, un obiect fără valoare, un ceva insignifiant cu care poţi face ce vrei şi ce nu vrei? Dar ce, eu chiar să nu am nici un drept la o opinie personală măcar, nici când e vorba de viaţa mea şi de destinul meu? Cum crede oare că se poate juca aşa cu sufletul meu, cu existenţa şi cu fericirea mea? Mi-e greu, mă simt oribil, drept să-ţi spun!…

Ei, dar uite că strădania mea, de a mă face înţeles şi ascultat nu a rămas fără răspuns. Autorul meu a catadicsit până la urmă, ca să mă ia şi pe mine în seamă, şi nu numai atât, chiar să-mi răspundă. (uşor ironic) Sunt onorat!…

- Sofrolianus, (autor omiscient); Stimate domn, mult prea nerecunoscător! Îţi reproşez, cu o legitimă şi categorică indignare, afirmaţiile făcute la adresa mea! Cum, chiar să nu ştii că ai putea să-mi fii şi fiu? Un fiu doar născocit, dar totuşi fiu ieşit din mintea mea! Cum poţi vorbi aşa cu un părinte!?… Cum poţi să-mi reproşezi destinul pe care ţi l-am hărăzit? E dreptul meu de autor! Eu te-am creat, tot eu pot să te şi omor, dacă interesul povestirii mele o va cere! Şi fără nici un regret, să ştii!…  Şi nimeni pe lumea asta, nu poate fi în lumea asta, în stare să mă condamne!… Ei, chiar aşa ceva mi-ar trebui!

Dar dacă totuşi mai insişti, hai să-ţi explic! Nu-i chiar aşa de simplu cum vrei tu! Te înţeleg, ai vrea să ai şi tu o existenţă confortabilă, fără probleme, cu lux, călătorii turistice în locuri de vis, de care nu am cunoştinţă decât din filme documentare pentru cei naivi, (ori din cei bogătani, din care desigur, nu fac parte), etc. Ai vrea să fii unul din cei invidiaţi de cei mai mulţi din cititorii mei… Te cred, dar nu acesta-i planul meu! Eu am nevoie, cum să-ţi povestesc, de un conflict interior, de luptă cu Destinul, m-ai înţeles? Eu am nevoie, – la fel ca tine de altfel, – de succes, dar nicidecum de unul obţinut prin mijloace facile, din care n-ai avea nimic de învăţat… Ori cine crezi c-ar vrea să-şi piardă timpul cu-o povestire despre unul care nu a făcut nimic pentru succesul său? Ce editor crezi c-ar risca să-şi piardă banii investiţi şi cititorii doar pentru tine şi confortul tău interior? Eu unul, sincer spun că NU!…

În consecinţă, poţi să-mi spui ce vrei, tot nu te-ascult! Trăieşte-ţi viaţa cum Eu ţi-am hotărât-o şi lasă-mă să scriu în linişte! E clar?… Eu am nevoie acum de inspiraţie şi de idei subtile, nicidecum de frustări aiurea cum văd că-s ale tale, aşa că termină, te rog şi mai slăbeşte-mă!

Cu bine! Acum te las…

- Harmonius (critic extrem de exigent); Dumnezeule, cu ce aiureală de text eu trebuie să-mi pierd timpul acum! Cine m-a pus să-l iau în mână, şi oare ce  m-a determinat să-l „lecturez”?…  De parcă n-aş avea ceva cu mult mai important în viaţa mea! Dar vezi, nu prea mai am ce face, dacă mi-am impus să fiu un critic „cult”, un om care să ştie să se arate „important” în societate, care să fie ascultat şi respectat de cei cu care stă de vorbă despre literatură-n general, despre romane şi povestiri filosofante, mai ales! Apoi, mai am de scris şi un articolaş, sau o recenzie, cum să-i mai spun, ce mi l-a solicitat deunăzi bunul meu amic… Şi i-am promis să-l scriu, şi-acum chiar trebuie să mă ţin de cuvânt, c-aşa e bine şi frumos… Dar vezi, scriitorul despre care scriu, de-o vreme, nu pot să-i spun direct, că ştiu cum s-ar înfuria, şi nici nu-i cazul, a scos o carte pe care, cum să-i spun, mi-e greu, aproape imposibil s-o citesc. Aşa că…

Are un stil din ce în ce mai contorsionat, să nu zic mai confuz, c-aşa văd că se scrie mai nou, ce zic mai nou, că-i stilul consacrat deja de-un secol şi mai bine… Şi nu-l pot suporta, dar nu-i prea bine ca să se ştie asta, c-aşa e societatea de azi, pretenţioasă, observă imediat când nu mai eşti „la modă”, te judecă, te crede învechit, mai rău, nepriceput, şi asta-i cu mult mai grav. Deci…

Cât despre personajul principal, aici e-aici, mi-e cel mai greu să-l caracterizez, e cam ca autorul lui, sucit, nepriceput, nehotărât, aproape autist în unele împrejurări când i s-ar cere o acţiune fermă, şi asta-l face să intre în multe încurcături din care nu mai poate ieşi… Astfel că Sofry – despre el e vorba, cred c-ai înţeles deja, un ins din categoria celor „fără calităţi”, un fel de „mister K.” dintr-un roman celebru pe care nu mă îndoiesc că l-ai citit de multă vreme, s-a hotărât să iasă din anonimat. Dar cum s-o facă?

Societatea de astăzi, vezi, e ca un fel de labirint în care o masă amorfă de inşi fără prea mari posibilităţi de remarcare publică, se străduieşte din greu şi fără prea mult succes, s-atragă atenţia celorlalţi asupra sa. Desigur mijloace ar mai fi, – acum oricine ştie manevra sistemul de comunicaţii prin internet, sau cel cu telefoane celulare ori prin mesaje se-me-se, ori es-e-mes, cum se mai zice-n limbajul popular, poate intra pe fir sau pe ecranul vreunei televiziuni ca să-şi anunţe întregii lumi voinţa şi dorinţa lui. Problema e, cum să se facă ascultat, cum să fie băgat în seamă? Un lucru nu prea greu la prima vedere, dar totuşi foarte dificil… Căci faima vine pe neştiute, te pune în centrul atenţiei publice o vreme, dar tot aşa de repede poate s-apară alt ins, mai insistent, mai cu idei şi care cum, necum, se face remarcat şi te afundă iarăşi în anonimat!… E concurenţă teribilă pe firnamentul media, un fel de caleidoscop multicolor, un labirint din care nu mai poţi ieşi…

Şi-atunci, ce-ţi mai rămâne decât să inventezi ceva senzaţional, ceva de care lumea să afle cu uimire, s-o ţină-n încordare cu un „suspense” bine gradat, cu zvonuri neconfirmate la început, apoi cu-n incident stupid dar bine plasat, în fine cu un scandal iscat aparent spontan, cu tunete şi fulgere, cu scene tari, şi care va dispare la fel de brusc cum a şi apărut.

Dar, să mă-ntorc acum la textul meu… Să scriu ceva interesant despre ceva  ce nu mă încălzeşte cu nimic… O grea povară pentru mine, drept să-ţi spun, dar ce-aş putea să fac? Simplu! Să îl refuz şi pace bună! Dar vezi că nu se poate! De ce? N-o să-ţi explic acum, nici nu e cazul!… Să mă străduiesc atunci să inventez eu ceva în contul autorului, ceva care să-l prezinte într-o lumină mult mai favorabilă decât e el, ar însemna să-l pun în cea mai mare dificultate pe cititorul inteligent, care ca mine, de altfel, aşteaptă de la un critic respectat, un cuvânt cu-adevărat lămuritor. Şi nu cred că e cazul să-i înşel aşteptările că risc să-mi compromit şi numele şi credibilitatea… Sau, dimpotrivă, să-mi spun limpede crezul, şi să-mi câştig vrăjmaş pe viaţă… E riscul meseriei că să-i fac… Mă mai gândesc…

- Anominus (cititor fără pretenţii prea mari…) Chiar ieri un prieten bun, mi-a oferit o carte, să mai citesc ceva, mi-a zis, că mă prostesc de tot! El nu pricepe că nu am vreme de pierdut cu fleacuri de-astea ce nu-mi aduc nici un folos… Când viaţa mi se pare că e atât de complicată, când trebuie să lupt pe toate căile posibile ori mai puţin, să mă căpătuiesc şi eu cumva! Dar hai să-i fac hatârul, dacă tot ţine atât de mult la asta… Să mai citesc ceva, chiar şi în rate, câte vreo cinci, chiar zece pagini pe zi, să văd în cât timp aş putea să termin cartea asta ce mi-a dat…

Dar cum să-i spun, mă plictisesc grozav, că nu pot să văd nici măcar o acţiune limpede, că sunt multe vorbe pe care nu le prea pricep, că e prea multă teorie de doi bani, cu prea multe sucituri în gândul său… Şi avansez aşa, încet, cu ocolişuri, îmi pare a fi precum un drum de ţară desfundat, cu multe gropi, mulţi bolovani, şi mult, prea mult noroi în calea mea…

Iar personajul principal… Nici nu mai vreau s-aud de el, un fel de terchea-berchea fără de nici un rost, se-nvârte şi el pe-acolo, pierde vremea ca un neisprăvit ce nu ştie ce vrea… Aştept de două capitole să se întâmple ceva cu el, degeaba, parcă tot stă în loc, iar timpul i s-a oprit în jurul unei întâmplări de ne-nţeles, s-ar zice că aşa o fi modern, pe naiba… Să nu mă-mbrobodească pe mine savanţii, învăţaţii ăia care tot se dau mari cu ştiinţa lor, câtă o fi, că tot nu-i cred! Nu-i asta realitatea pe care eu o ştiu şi-n care-mi place să trăiesc!

Cât despre ce-aş vrea eu ca să citesc, vă spun! M-aştept să văd o povestire clară, coerentă, din care să-nţeleg şi eu ce se petrece şi de ce, cum pot să se rezolve probleme dificile de viaţă, aşa cum de exemplu am şi eu destule, şi cărora nu le pot găsi o rezolvare imediată…Şi-atunci… La ce bun să-mi pierd vremea?

Dar iată, un articol ce mi se pare a fi interesant de comentat, căci criticul CUTARE, pe care îl respect şi îl consider pe deplin creditabil, căci tot ce-a scris până acum chiar m-a convins de adevărul său, ei bine, văd că scrie un articol aproape elogios despre romanul de neînţeles cu care-mi bat capul acum! Să-l cred, să nu îl cred?…Ce să mai spun?  Dacă ar fi să cred ce-mi spune cartea mie, ar fi mai bine să-mi caut altă ocupaţie cu mult mai profitabilă, să merg la munte, sau la mare, mai bine să zic, pe-o insulă pustie să stau decât să mai citesc asemenea istorii fără sens…

- Excelentissimus (un cititor extrem de exigent), În fine, iată că mi-a fost dat şi mie să găsesc ceva interesant. De câtă vreme aşteptam un asemenea prilej… La început am crezut că-n cartea asta e vorba numai de ceva banal, fără pretenţii mari dar, de abia acum constat că textul cu care mă delectez, conţine un adevăr ascuns, ce-i drept, zic eu, însă deosebit de important… Până la urmă cred că e vorba de o taină, de un mister al unui ins, pe cât de banal în aparenţă, pe-atât de înţelept în sinea sa… E drept că el nu-i prea uşor de înţeles de cititorii mai grăbiţi, preocupaţi cum ştiu că sunt, de cele materiale… Bine-nţeles, nu mă prenumăr printre ei, iertată-mi fie aroganţa!

Am înţeles mai bine-acum, (ori numai cred c-am înţeles?) ce-nseamnă lupta pentru-un ideal, pentru ceva sublim, precum atunci când simţi că eşti înconjurat de-un zid imaterial – dar Doamne, cât de rezistent – al lumii înconjurătoare, când ţi se totul pare greu, vâscos, fără ieşire către ceva cu-adevărat superior… Când personajul meu, (consider că mi-l pot şi asuma, atât îmi pare de asemănător mie însumi…) în ce priveşte lupta lui fără speranţă-n aparenţă, dar cât de înduioşător în felul său, de cum să zic… perseverent, chiar încăpăţânat, când este vorba să atingă-un ţel pe care-l merită din plin… Dar pot să înţeleg şi rezistenţa mediului social, când va fi vorba să accepte, până la urmă, şi valoarea unuia care prin tot ce face, în aparenţă doar, nu merită nici de cum locul modest, ascuns aproape, în care i-e sortit să vieţuiască…

Dar astea nu-s decât opinii, modeste-n felul lor… Îmi fac doar datoria să îl felicit pe autor şi… dacă ar fi posibil cumva, să-l fac să şi cunoască gândurile mele, aş face-o bucuros… dar încă nu văd cum…

- Erminius (din nou) Prin ce mi-e dat să trec, prin voia Autorului atotputernic! M-am resemnat să nici nu mai aştept nimic, chiar mi-e tot una! Ce-aş mai putea dori? Prin câte experienţe de viaţă am trecut, prin câte accidente de tot felul, incidente nu mai spun, conflicte interioare, hăituiri, procese infernale, prizonierate fără de sfârşit, peripluri prin spitale, un nesfârşit pustiu de străbătut într-un decor anost, un simţământ acut de plictiseală nesfârşită… Cui să mă plâng, de ce, şi cine m-ar mai crede pe cuvânt? Cine să aibă timp şi de pustiul meu interior, când tot ce văd în jurul meu, multiplicat la nesfârşit, nu-i decât un coşmar interminabil pentru cei mai mulţi pe care îi cunosc… Şi nimeni, sau aproape nimeni nu se plânge, nimeni nu are nimic de spus, sau chiar dac-ar avea, nu are cui şi nici de ce să se destăinuiască… Mai bine mă afund în mine însumi, şi-i las pe toţi să facă ce vor vrea, să nu mai ştiu nimic de nimeni, şi fie ce va fi, nu îmi mai pasă…

- Excelentissimus: Să fie barem „autorul” mulţumit!

- Sofrolianus; Adânc dezamăgit mă simt… Cartea pe care tocmai am văzut-o în vitrine, după atâta trudă, timp pierdut şi frământări interioare, şi care, drept să spun, abia acum văd că mă reprezintă cu adevărat, provoacă reacţii din cele mai şocante. Criticul Cutare, pe care-l ştiu pretenţios şi cât se poate de obiectiv, scrie frumos, chiar prea frumos de cartea mea, dar dacă stau s-analizez ce zice-n amănunt… Găseşte atât de multe inconsecvenţe, pe care – sincer spun – nu le mai regăsesc în text. Desigur, nu pot să mă aştept la o reclamă, chiar dacă n-ar strica de loc aşa ceva în ziua de-azi, când tot mai rari sunt cei ce mai deschid vreo carte cu gândul de-a mai zăbovi asupra ei în mod serios. Acum sunt alte vremuri, nu e timp… Dar nu-i pot pune la-ndoială nici buna credinţă, şi nici obiectivitatea…

Pe de-altă parte, un cititor pe care-l ştiu de felul său, materialist la culme, mi-a spus c-a răsfoit volumul meu la librărie, se scuză că nu l-a prea interesat, şi – printre alte păreri de-acelaşi fel, mi-a şi trântit-o brusc, de ce-mi pierd vremea şi banii cu ceva atât de nefolositor mulţimii…

Alt cititor, mi-a şi telefonat spunându-mi cât de mult l-a impresionat tragedia vieţii personajului meu principal, de care mai că şi uitasem între timp. Să-l cred, să nu îl cred, cât e de sincer oare? Poate ţinteşte altceva cu vorba asta fără rost, cine mai poate şti?…

Din altă perspectivă, librarul meu m-a informat că se şi vinde cartea mea, destul de bine… Că, să mă bucur de succes, că-mi ţine pumnii la mai mare… Să fie chiar aşa? Nici nu mai ştiu. Rog cititorii să mă scuze… Voi reveni, probabil, cu alt volum… Dacă va ţine soarta şi cu mine…

Desigur, doar mă ţin de glume, nici gând de aşa ceva… De unde să mă pomenesc cu-aât de mult succes de public în lumea asta care – de o vreme, – constat că tot mai rar îşi pune ochii pe un text…

Chiar şi ziarele, constat, cam de mai multă vreme, că au un alt format; textele sunt  din ce în ce mai scurte, cu propoziţii şablon, şi – neapărat – un spaţiu cât mai larg pentru fotografii… să fie-acolo… desigur, e ceva foarte bine gândit aici. Texte prea multe produc – se pare – cititorului, un efort intelectual prea greu de suportat. Deci, texte cât mai directe, idei simpliste sau, dacă se poate, chiar deloc. Totul să se rezume la „senzaţional” – adică, altfel spus, cât mai aproape de „senzaţii”, de cotidian. Şi aceasta, curios, chiar când este vorba de reviste cu caracter literar. De bună seamă, voi evita să vă să ofer aici exemple…

- Anonimus: E totul deci atât de relativ… Nici nu ştii cât de greu îmi vine ca să mărturisesc dificultatea în care mă găsesc când mă trezesc citind un text din care nu pot să  înţeleg nimic. Sau, hai să nu exagerez, aproape nimic… Când cineva crezând că mi se destăinuieşte îmi relatează tot felul de situaţii prin care afirmă că a mai trecut cândva şi din care afirmă că eu aş avea multe lucruri de învăţat. Şi îmi pretinde să-l mai şi cred!… Dar dacă stau să mă gândesc, constat că toată  povestea asta a lui, nu pot găsi decât lucruri arhicunoscute, prin care orişicine cred că a şi trecut şi nu numai odată. Ori eu acum am nevoie de lucruri inedite, ciudate, care să mă facă să tremur de emoţie, nu numai de… impresii cum le are orişicine… De senzaţii tari am acum nevoie, dacă e să mă exprim mai clar!

- Erminius: Dacă  te referi la ceea ce trăiesc eu, să fie clar! Nu eu sunt acela care ar reuşi să te lămurească.  Mă mulţumesc cu ce trăiesc în cercul meu îngust de interese, şi atât! Păstrez totul pentru mine. Vorbeşte mai bine cu autorul meu dacă chiar vrei să ai parte de senzaţii tari! Eu numai le trăiesc pe ale mele, – şi încă pe cont propriu; n-am de ce să-ţi livrez impresii neprelucrate, aşa pe degeaba. Cred că e mai bine să te descurci cum vrei, cu trăirile tale, dacă le ai cumva!…

- Anonimus; Ia ascultă! Nu încerca să mă ironizezi că nu-ţi va merge cu mine!

- Erminius: Nici nu mi-a trecut prin cap aşa ceva. N-am de ce să ironizez pe nimeni fără motiv. Mai ales când…

- Anonimus: Când ce?

- Erminius: Când ai ocazia să trăieşti doar aşa, la suprafaţa evenimentelor. Când te laşi dus de val, când nu te implici în nimic… Când ai impresia că tot ce ţi se întâmplă este cumva aşa, la voia întâmplării, fără nici un fel de logică, oricât de ascunsă ar fi aceasta. Deşi – desigur – este numai o impresie înşelătoare, ca atâtea altele.

- Anonimus: Mi se pare destul de deprimant ce-mi spui. Poate că numai literatura în sine nu ajunge. Poate că mai trebuie ceva, dar nu-mi prea dau seama anume ce… Ceva care să ajungă în adâncimea sufletului meu. Numai că vezi, nu prea sunt obişnuit cu asemenea experienţe – să le zic „existenţiale”. Vorba unui dicton de pe vremuri: „prea multă minte strică”. Mi se pare mult mai comod să te laşi dus de val. Să nu-ţi faci nici un fel de probleme… Să laşi evenimentele să se scurgă în voia lor, să acţionezi numai atunci când crezi căe absolut necesar, pentru a ajunge la împlinirea unui scop, cum să zic… imediat, iar apoi să aştepţi desfăşurarea faptelor până la sfârşit… Numai că, spre deosebire de literatură, unde, de multe ori, hazardul este „dirijat” din umbră de voinţa autorului, în realitate, lucrurile sunt mult mai complicate. De multe ori vei avea senzaţia că lucrurile se petrec pare-se la voia întâmplării, că nu le dirijează nimeni, iar la urmă, când este să faci bilanţul, să constaţi că practic, ai bătut pasul pe loc. Că nimic din ce ţi-ai propus nu se mai realizează. Şi atunci trebuie iar să-ţi pui nădejdea în viitor… care se dovedeşte a fi la fel de iluzoriu.

- Excelentissimus: Ceea ce mă intrigă pe mine este că totuşi că, în pofida confuziei de care vă plângeţi voi, realitatea nu mi se pare a fi chiar atât de haotică precum pretindeţi voi. Până la urmă, dacă priveşti lucrurile în desfăşurarea lor, vezi că totuşi, ceea ce vrei să se petreacă, până în final, totuşi, se va împlini. Desigur, nu întotdeauna aşa cum  îţi doreşti. Realitatea presupune şi existenţa eşecului, ba într-o măsură mult mai mare decât ne-am dori noi să fie.

- Scepticus: Aceasta se petrece mai ales atunci când nu îţi doreşti îndeajuns să ţi se împlinească, sau nu depui suficient efort, ori – pur şi simplu – nu ai destul noroc. Mai sunt  şi alte circumstanţe la care nu e momentul să mă refer acum. Ca personaj – să zicem, clasic, evoluţia îmi pare a fi destul de previzibilă, să nu zic chiar liniară. Sunt câteva trăsături dominante care se dezvoltă mai mult sau mai puţin. Uneori personajul traversează  crize de tip existenţial, când pare că nici el nu prea ştie pe ce cale să o ia. Asta poate fi şi din cauze – să le zicem, – de ordin social. Când în calea omului, spre propria perfecţionare, apar piedici, unele destul de greu de depăşit. Sunt unele forţe care se opun, chiar foarte puternice. Când un personaj reuşeşte să se remarce în societatea sa, intră aproape automat, în conflict cu cei care doresc să atingă şi ei acel loc privilegiat. Asta mai ales când are de învins un adversar cu o personalitate mult mai puternică decât a lui. Care nu înţelege să se lase mai prejos de apariţia unui intrus. Care are aliaţi puternici în domeniul său de activitate…

- Anonimus: Nu cred că înţeleg prea bine ce vrei să spui… Aş dori să încerci să te exprimi aşa, mai pe înţelesul meu…  Cred că vrei să-mi spui ceva despre lupta pentru afirmare a personajelor. Care uneori este barată de împotrivirea concurenţilor lor.

- Scepticus. Asta cam aşa e. Nu cred că era prea greu de înţeles asta.

- Anonimus: Desigur, că nu. Numai vezi că, unii se descurcă destul de uşor în acest caz, mai ales dacă sunt obişnuiţi să lupte pentru afirmarea lor, neţinând prea mult seamă de… spiritele mai sensibile, dacă e să le numim aşa. Care şi ele, ar avea atunci nevoie de ajutor.

- Excelentissimus: Care înţeleg că nu se mulţumesc cu literatura facilă de tip comercial, ci au aspiraţii mult mai înalte. Deşi, şi dintre aceştia, par să fie din ce în ce mai puţini. Dar, cred eu, ei sunt aceia pentru care autorul serios trebuie să se străduiască cel mai mult. Desigur, dacă este în stare să le spună ceva cu adevărat esenţial. Mai ales într-un spaţiu public în care erorile circulă nestingherite de nimeni şi de nimic. În care, reclama cea mai deşănţată ţine loc de valoare.

- Scepticus: O fi cum spui, dar cum să afle bietul cititor care dintre cărţi îl învaţă cu adevărat şi care îl induc în eroare? În care să aibă – cu adevărat – încredere? Pe care să le aleagă, de care să se ferească? Care anume îi aduc lumină în cuget, şi care mai mult îi întunecă ochiul minţii? Răspunsul nu e prea greu de dat; cele care întunecă gândirea formează marea majoritate, şi, din păcate, nici afirmaţiile mele nu constituie o excepţie în acest sens. şi eu sunt în căutarea unui răspuns potrivit, dar iată, cine să mi-l dea?

- Anonimus:  Eu nu, în nici un caz. Mai caută şi-n altă parte, deşi – trebuie să recunosc că tare mi-aş dori să fiu eu acela care să ştie şi să-nţeleagă totul! Deşi, cred că mai bine este să citeşti chiar tu, ce te interesează, şi ce nu înţelegi prea bine să regândeşti cu capul tău. Poate cu nu va fi chiar ce doreşte autorul să exprime-acolo, dar măcar, te vei afla aproape de gândirea lui. Mai greu este cu textele făcute-anume să ne-ncurce. Sunt şi enigme pe acolo, bine gândite, care tâlcul şi-l ascund. Dar sunt şi texte care, – sincer să spun, – n-au nici o noimă, chiar dacă ar părea  să aibă măcar una. Aici mi se pare că autorul chiar nu prea ştie nici el ce doreşte a spune, ori a intrat într-o înfundătură logică, fără ieşire şi ne lasă pe noi, bieţi cititori, să ne frământăm mintea să o aflăm.

- Scepticus: Nu-mi dai exemple?

- Anonimus: Ei, asta nu. Le vei găsi, desigur, dacă doreşti şi te străduieşti să ţi le cauţi. Nici nu-i prea greu… dar nu asta-i problema… Când realitatea însăşi pare necuprinsă, atunci cu-adevărat e greu de noi. Când căutăm, fără de preget, o ieşire din mizeria unei existenţe care ni se pare sens, când nu găsim nici o ieşire labirintul care ne înconjoară deşi nici nu-l vedem… Când cei care ar trebui să ne arate drumul bun, îl ţin ascuns dar numai pentru ei…

- Scepticus: Mă tem că vrei prea mult… Eu cred că autorii cei mari chiar ştiu ce fac… Sunt lucruri dificile de înţeles dar care, – când vrei să le explici pe îndelete, le mai simplifici, fără voia ta… Şi-atunci sensul ascuns dispare,  printre atâtea variante… Şi cred că e mai bine ca să le laşi aşa cum sunt… Să le explice alţii, dacă ştiu…

- Anonimus: Iar eu, atunci, eu cum rămân?

- Scepticus: Ei, tu rămâi aşa cum eşti… Şi mai citeşti, mai înţelegi, mai nu… Nu cred că e nevoie să-ţi faci probleme pentru aşa ceva… Deşi, dacă doreşti cu-adevărat să te apropii de un ideal, chiar literar, să te obişnuieşti cu gândul că asta nu-i ceva care să-ţi vină de la sine… Ceva lipsit de mare importanţă, cum mai cred – se pare – foarte mulţi. Şi dacă nu găsesc urgent formula potrivită, se enervează uşor, şi fac câte o scenă…  Şi apoi abandonează totul sau, chiar mai rău, aleg cea mai uşoară cale: a divertismentului de suprafaţă.

- Anonimus: Bănuiesc atunci, să singura ieşire din impas este a găsi o cale de mijloc: între reportaj şi interpretarea filosofico-simbolică a faptelor relatate. Se ştie din experienţă că nu e cea mai fericită alegere. Nici amatorii de fapte, nici cei ce preţuiesc ideile, nu vor fi mulţumiţi pe deplin. Dar asta se chiamă postmodernism, dacă nu mă înşel, Necazul este că viaţa trepidantă ne obligă ori la compromisuri, ori la tăcere. Este greu să-i mulţumeşti şi pe negustori şi pe cititori în acelaşi timp. Mai trebuie să şi trăieşti printre altele…

- Scepticus: Asta spun şi eu. Ca cititor, mă plictisesc la culme şi relatările brute de fapte cotidiene, chiar când sunt bine asezonate cu senzaţional, cu fel de fel de momente ori secvenţe prinse pe viu, – uneori cu aparatul de filmat din telefonul portativ, cu imagini mişcate, neclare dar pline de neprevăzut şi dinamism, dar şi teoretizările savant alcătuite în fraze întortochiate şi termeni greu de înţeles pentru nespecialişti, cu care ne inundă unii reporteri sau „analişti”. Problema este că şi literatura „serioasă” – cum se pretinde – alunecă între aceste extreme. Nu dau exemple… Nici despre acele personaje fără contur precis, fără personalitate, fără nici un ţel în viaţă, cum îmi pare a fi zăpăcitul acela deErminius, nu-mi place să vorbesc…

- Erminius: Ei, frate, de mine te legi acum? Ce, eu sunt de vină că mi-e existenţa atât de anostă? Doar voi, autorii mei, purtaţi toată vina pentru nefericirile mele. şi nici măcar nu am cum să mă răzbun.

- Scepticus: Lasă, nu te necăji atât de mult, tot cititorii care nu te citesc, ei sunt cei care te răzbună. Sau mai precis, care se răzbună pe tine. Şi pe noi, de altfel.

- Sofrolianus: Cel mai lovit sunt totuşi eu, autorul, din toată povestea asta. Eu care, fie vorba între noi, mă străduiesc cel mai mult, şi tot nu-mi văd folosul trudei mele. Este nedrept, cred că trebuie să-mi schimb meseria pentru că văd că nu se poate altfel…

- Scepticus: Ei, nici chiar aşa. Ştiu bine că te răzgândeşti, până-ţi mai vine vreo idee…

- Sofrolianus: Că bine zici… Ei, iată, chiar mâine am să-ncep un nou roman… Probabil că până atunci voi rezolva eu şi problema asta…

- Scepticus: Eu mă cam îndoiesc…

artist Mohammad Bin Lamin

autor Florin Contrea, redactor al revistei Faleze de piatră


Comentarii oprite

Coliba de carton

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Toţi credem că facem fapte bune, sacrificând obişnuinţa în daruri de „preţ”.

Era spre sfârşitul primăverii, când am fost aruncat în stradă din căminul meu iubit. Mă purtasem urât, iar intendenta, care de fapt mă iubea de fiecare dată când îi umpleam
paharul, înfipse capul, ca struţul, în podea, făcându-se chioară şi surdă la
toate rugăminţile mele înfăşurate în trei sticle de votcă. Băusem mult cu nişte
băieţi, cărora eu le ziceam copii, căci erau mai mici ca mine, plus mă stimau
ca pe un tată şi-mi dădeau de băut cu fiecare ocazie. Vrusem să-mi arăt puterea
şi m-am pişat pe uşa intendentei. Copii mei cu toată stima în piept m-au turnat
până la fund în urechile babei. Ea îi netezi pe cap, iar pe mine în fund.

Căutam disperat o cameră sau o garsonieră. Se apropiau examenele, şi mă presa ideea, că mă pot număra printre restanţieri. Am găsit într-un sfârşit o garsonieră, cam scumpă,
ce-i drept, dar comodă şi luminoasă, avantajul ei de bază fiind, locul ferit de
străzile pline de maşini, care te trezesc dimineţile cu claxonări şi sunet de
motoare defecte. Am fost nevoit să renunţ la fumat şi la toate petrecerile
care-mi ardeau banii. Numai aşa puteam să plătesc chiria, fără ca părinţii mei
să afle că sunt un porc.

Îmi afundasem capul în cărţi de trei zile. Nu prea aveam bani, aşa că mâncam rar şi ieftin.

Stăteam în faţa blocului cu pachetul de gunoi în mână, căutând cu ochii locul unde puteam să scap de el. Ochii mi se opriseră în nişte containere verzi pline până la refuz
cu gunoi. Mi-a îndreptat paşii încolo. M-a mirat curăţenia de acolo; era un rai
în comparaţie cu ce văzusem eu în jurul căminului. Am aruncat pachetul într-un
container şi am început să admir acel unghi format din două garduri de beton. În
colţ era situată o mică colibă din carton, ce îmi aducea aminte de copilăria
mea, când făceam colibă în casă din scaune şi pături, iar mama zâmbea,
întrebându-mă de ce mă apăr în casă, doar în casă nu plouă. Uite că o colibă de
copil adăpostea pe cineva, dar acel cineva lipsea din cadru, doar curăţenia ce
mă uimise demonstra că acolo e un om, ci nu un beţiv de boschetar. Mi-era parcă
frică de ceva, nu găseam curaj să fac acei paşi, ce mi-ar fi spulberat
curiozitatea; eram de piatră.

Imitam statui de vreo 20 de minute, când un foşnet îmi sparse liniştea. Am privit în direcţia colibei: era un băieţel de vreo 10 ani, somnoros şi murdar pe faţă. Da, copilul
acela păstra curăţenie în gunoi. I-am făcut semn să se apropie, însă el ezită
să facă vreun pas în direcţia mea. Încercam să-l conving cu diferite vorbe şi
îndemnuri: „ Nu te teme, îi spuneam cu glas dulce, nu-ţi vreau răul! Eu vreau doar
să te-ajut. Cum te cheamă? Câţi ani ai?” ş.a. Nu dădea nici un semn. Îmi veni
în minte un film documentar despre copii lăsaţi în pădure care, neavând contact
cu civilizaţia, se transformau în fiare; băiatul acela nu avea nimic în comun
cu ei, avea nişte ochi, care îmi întorceau toate colţurile sufletului pe dos,
îmi venea să plâng. Am încercat să mă apropii eu de el, dar el se refugie, de
la primul meu pas, în colibă. N-am vrut să mai insist şi am plecat, dar mi-am
promis, că data viitoare o să-i aduc ceva de mâncare şi poate va vorbi cu mine.

Tot în acea zi am aflat de la un vecin, că acel copil nu locuia de mult timp în acel colţ. Apăruse acolo odată cu lăsarea primăverii. Nimeni nu ştia de unde a venit şi ce s-a
întâmplat cu el de a ajuns în stradă. De fapt, nici nu se interesaseră
locatarii acelui bloc de soarta lui. Vecinul meu îmi spuse că-l ajută aproape
în fiecare zi: nu aruncă gunoiul în container, ci pur şi simplu îl pune alături,
în aşa fel copilul poate să-şi aleagă ce doreşte, fără ca să scotocească prin
pubelă. „Trebuie să avem inimă mare, spuse vecinul, numai aşa putem ajunge în
rai”.da, mare inimă mai aveau acei oameni, făceau daruri din gunoi, sperând că
bunătatea lor de trei parale va îmbuna dumnezeul lor.

Băteam în carton, dar din colibă nu ieşea nimeni. Mă hotărâsem deja să plec, când auzii un geamăt. Am dat ţolul, ce era pe post de uşă, la o parte; copilul stătea lungit
pe o plapumă ruptă cu faţa umedă. Privii mai atent; avea piciorul însângerat. L-am
tras repede afară, fără să mă gândesc prea mult, l-am luat în braţe şi m-am
ridicat în garsoniera mea.

Prietenul meu sosi destul de repede. Era singurul meu prieten care se pricepea la medicină; era student la universitatea de medicină. N-avusem curajul să privesc la rana
copilului, îmi era frică de mic de sânge, de aceea n-am riscat să-i ating cu
ochii piciorul micuţului. Prietenul meu, după ce-l consultă, mă anunţă că
copilul e muşcat de câine şi cel mai bine ar fi să-l ducă la spital.

Nu m-am dus cu el la spital şi-mi părea rău. Am vrut să-l văd a doua zi, dar era deja prea târziu: fusese transferat în alt spital, dar nimeni nu-mi spuse unde, cică,
după cum spuneau ei în vălmăşeala ceea, nu mai ţine minte nimeni unde l-au
trimis.

Vorbeam cu prietenul meu, după vreo două săptămâni de la incident. Îmi spuse că copilul era muşcat rău, iar dacă mai avea nenorocul ca câinele să fie turbat, şansele
erau minime. Printre altele, îmi vorbi şi de discuţia lui cu acel copil. „ în
drum spre spital, copilul gemea întruna, iar printre gemete mai desluşeam şi un
nume, Marin. L-am întrebat cine e, şi el mi-a spus că aşa îl chema pe câinele
său. Găsi în acea zi o bucată de şuncă. Nu gustase de mult timp carne. Nu se
gândi mult şi începu să mănânce, câinele privindu-l cu limba scoasă. Când a
terminat bucata de şuncă, câinele se apropie de el şi-l muşcă.”

fotografii Adrian Mihai Zaharia Radulescu, foto 1 Tribute, foto 2: Signs-First

autor Carabet Mihai, moderatorul grupului “Ghettoul prozatorilor” din cadrul proiectului Cititor de Proză

  • Numele: CARABET
  • Prenumele: MIHAI
  • Data de nastere : 17/01/1990
  • Cetatenia: Republica Moldova
  • Nationalitatea: Român
  • Starea civila:                              celibatar
  • Tel.: (+373) 69964281; (+373)22 75 61 65
  • Adresa permanenta : R. Moldova, r-ul Leova, s. Cazangic
  • Adresa temporara : R. Moldova, Chisinau, str. Calea Iesilor, ap. 151
  • E-mail: c_mihai_1990@yahoo.com

STUDII :

  • 09.1997 / 10.2005 – Gimnaziul «Mihai Viteazul » s. Cazangic
  • 10.2005/06.2009 – Liceul « Vasile Alecsandri », Chisinau, R. Moldova
  • 09.2009 pina in prezent – Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea Filologie, Specialitatea « Limba româna si limba greacă »

Limbile vorbite :

  • Romana – limba maternă ;
  • Rusa  - nivel avansat (citit, scris,vorbit) ;
  • Franceza -  nivel intermediar (citit, scris, vorbit) ;
  • Engleza –    nivel  mediu (citit, scris, vorbit);
  • Greaca nivel mediu (citit, scris, vorbit).

Hobby-uri : Lectura, muzica, calatorii.

Comentarii oprite

Hei, tu!

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Pluteam. Câţiva metri în stânga, câţiva în dreapta, alternam stilurile de înot şi uneori cornişele valurilor îmi aminteau cât de sărată era apa. Mă pierdeam câte-o oră de fiecare dată, pentru că acolo, între mare şi cer, levitam înconjurat de vise. Îmi plăcea să mă aventurez în larg, nu din teribilism, ci din nevoia de-a privi lumea. Toată. Nimeni nu trebuia să fie în spatele meu; eram stăpânul absolut al regatului albastru. Plaja mi-o închipuiam o pânză cubistă şi o numisem „natură vie cu furnici”. Altfel, aveam un comportament comun. Când ieşeam din apă, obosit, cu picioarele tremurând, mă aruncam pe prosop şi stăteam minute bune până îmi regăseam suflul (de cele mai multe ori adormeam), apoi mă încadram în peisajul colorat, plin de viaţă.
Luni i-am remarcat prezenţa pentru prima dată. Amândoi preferam, se pare, acelaşi sector.
Stăteam sprijinit în coate, cu bărbia-n palma făcută cornet şi o vedeam pe un cearceaf alb, al doilea din faţa mea. Nu mi-era bine deloc. Doamna întindea o cremă protectoare şi era pe cale să ajungă la sâni, sâni ce de trei zile nu-i văzusem acoperiţi. „Se poartă. Aici majoritatea femeilor fac topless!”. Mi-am pus repede ochelarii de soare, am scuturat uşor prosopul, l-am aruncat neglijent pe rogojină şi m-am aşezat pe el în poziţia „lotus”, direcţionat cumva oblic, spre o femeie de vreo cincizeci de ani şi nepoţelul ei, dar cu ochii aţintiţi la „creola” pe care am analizat-o rapid şi am observat că-i lucesc faţa, braţele şi umerii. „N-am pierdut nimic”, mi-am zis, „începe spectacolul”. Cu mişcări dezinvolte, palmele-i plecaseră de lângă zona pubiană pe abdomen înspre sâni, degetele-i pătrundeau carnea crudă, împrăştiind unsoarea. Nu ştiu de ce-mi venise în minte mecanica fluidelor. Poate pentru că palmele erau o completare firească a formelor în acel perpetuum mobile şi nu găseam partea dizlocată de ele. Când mişcările circulare au început să cuprindă zone destul de intime m-am confruntat cu o mare problemă. Chiar dacă ochelarii mi-ascundeau privirea, nu era suficient şi, din motive lesne de-nţeles, am fost nevoit să mă aşez pe burtă. Am zâmbit puştiului, căruia bunicuţa îi îndesa o gogoaşă în gură, gest ce pe la amiază m-a costat două castele de nisip şi-o conversaţie pe tema bunelor maniere, dar atunci, în schimbul de semne drăgăstoase, eram bucuros că mă detaşasem de imaginea tulburătoare şi reuşisem să mă-ntorc la „fata de la Rio”, studiindu-i mimica şi trăsăturile.
Un vânzător ambulant striga cât îl ţineau rărunchii: „E fierbinte şi cu sare/porumbelul de la mare/haide nu mai sta pe gânduri/cum stă soacră-mea-ntre scânduri!”. În spatele fetei, trei tineri jucau volei, iar mingea se rostogolea cu viteză, aproape s-o lovească. Copiii din preajmă se manifestau zgomotos. Toate acestea n-o clinteau. „Se stăpâneşte cu uşurinţă, are personalitate”, constatam motivat de împrejurări. Aş fi crezut că este de fier dacă nu m-ar fi contrazis ridurile şi privirea spre niciunde. Mereu încruntată, cu gura într-o continuă alertă plimbându-şi limba pe sub buzele senzuale, emana un farmec irezistibil. Mişcările erau ferme. Fie că-şi aprindea o ţigară sau ducea la gură sticla de suc, fie că se rotea în căutarea soarelui, făcea totul cu naturaleţe, nimic în plus, nimic pentru ceilalţi. Judecând după vestimentaţie şi accesorii, trăda o situaţie materială mai degrabă modestă. Această impresie, alături de ridurile ce-i străjuiau ochii trişti, îmi umbriseră atracţia fizică, astfel încât priveam absent cum îşi întindea loţiunea pe interiorul coapselor deschise-n unghi drept, parcă ţintindu-mă cu singurul petic textil ce-o acoperea. Oare de ce nu mi se părea că am pierdut ceva? După trei zile, femeia asta era pe cale să devină mai mult decât o prezenţă exotică, dominându-mi „natura vie cu furnici”.
Ultima secvenţă vizualizată din spatele ochelarilor de soare a fost cu un tânăr ce îşi lăsase amprentele tălpilor la marginea cearceafului ei, fugind după mingea scăpată de sub control. Am urmărit cum bricheta ce alunecase în adâncitura din nisip, era acoperită de particule fine, curgând ca-ntr-o clepsidră. M-am întors, mi-am aprins o ţigară şi-am început să trag puternic fumul în piept.
Măsuram regatul albastru şi, retras în imaginar, încoronasem deja regina alături de care aveam să zbor în fruntea mulţimii de pescăruşi şi să înot în mijlocul căluţilor de mare. Visam când i-am auzit pentru prima dată vocea. „Brazilianca” era la câţiva centimetri de mine, arătându-mi ţigara.
- Bună! Pot s-aprind?
- Da, da, am îngăimat cu trac, apoi i-am întins, tremurând vizibil, bricheta.
- Mulţumesc, „hei, tu, domnule”, îmi spune zâmbind complice, moment în care preludiul emotiv nu-mi mai era de niciun ajutor.
Inima îmi bătea să-mi spargă pieptul, oamenii parcă mă sufocau învârtindu-se-n jurul meu, urechile-mi ţiuiau, eram la un pas de-a mă prăbuşi. Creierul mi-era invadat de amintiri. O rolă de film derulată fulgerător.

„De ce nu-mi spui pe nume?”. „Nu se cade”. De-atunci o tachinam mereu cu sintagma „hei, tu, domnule”, până când şi ea începuse să uzeze de acest apelativ, desigur în glumă. „Hei, tu, domnule”, „hei, tu, domnule”, îmi spărgea timpanele. Gălbejita mea dragă, metamorfozată într-o stea hollywoodiană. Ce s-a întâmplat cu ea? E-adevărat, trecuseră şapte ani.

Cred că eram alb ca varul şi, mai mult din instinct, am tras-o uşor de mână făcându-i loc pe prosop, apoi am bolborosit:
- Mmmaica Andreea?
- Oarecum. Andreea fără anteriu*.

* anteriu – dulama, veştmânt monahal

autor Cristi Iordache, administrator al rețelei Junimea digitală (http://junimeadigitala.ning.com/)

artist Virgil Stan, Răsărit de soare

Comentarii oprite

Călătorie în zone cu tradiții pascale

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

TRADIŢII  PASCALE

Poporul român este renumit prin înţelepciunea păstrării datinilor strămoşesti . E înţelept şi în sensul depozitării acelei filozofii rămase din fiecare obicei  din vremuristrăvechi (filosofia , în limba greacă ,  însemnând iubirea de înţelepciune). În acest sens se poate spune , că una dintre cele mai importante tradiţii ( în care s-au incorporat realităţile spirituale şi sociale ) se păstrează din perioada sărbătorilor pascale. De fapt, aceste obiceiuri dinaintea şi din timpul sărbătorilor de Pasti sunt unitare în tot lanţul  carpatic. Iar arta cu cea mai mare tradiţie pe teritoriul României este încondeiatul ouălor, închistrite şi pictate, decorate cu ornamente,  purtând motive geometrice,  florale sau  zoomorfe.  Oul, folosit în practicile magice sau religioase – simbol al renaşterii perpetue – este un însemn al acestei mari sărbători a Învierii lui Hristos. Majoritatea legendelor creştine consideră oul roşu simbol al sângelui vărsat de Mântuitor.

RITUALURI , TRADIŢII ROMÂNEŞTI

Existenţa unui ritual anume se găseşte păstrat numai în unele sate. Cum sunt cele din zona carpatină.

De pildă, în Bucovina ouăle roşii se sfinţesc numai la biserică în dimineaţa zilei de duminică, împreună cu pasca şi carnea de miel, colacul, cozonacul , o rădăcină de usturoi ,huşca de sare şi fire de busuioc. Trebuie să recunoaştem -  este un ritual pe care nu-l găsim oriunde.

Am petrecut, odată, de mai mult timp,  zilele sfinte de Paşti  în localitatea Rodna (Bistriţa). M-am întors împreună cu gazdele primitoare de la biserică şi nimic n-a fost mai frumos acasă , la localnici,  decât desfăşurarea ritualului: m-am spălat pe obraz cu apa  în care s-au pus un ou roşu sfinţit şi un bănuţ de argint , pentru ca să fim (cum spun sătenii ) tot anul sănătoşi, roşii în obraji, ca oamenii de la munte şi (poate!) mai cu bani, mai înstăriţi. La masa cu gazdele (nu înainte de a lua anafura sfintită), am mâncat  pască şi  am ciocnit ouă roşii “cap în cap”. Asta  în prima zi de Paşte. În a doua zi,  ouăle se ciocnesc “cap la coadă”(huşca)  iar în a treia zi “huşcă la huşcă”. Se pare că, numai în satele de munte se ştie ce înseamnă şi semnifică acest obicei, pentru că, aici , el se respectă şi astăzi. De ce  aceste ouă încondeiate erau considerate cu proprietăţi miraculoase ? Pentru ce motiv,  străbunii le păstrau şi în timpul anului în casă? Răspunsul a fost:  pentru a  feri familia de relele pământului .  De ce   pentru protejarea culturilor din grădină  şi  de pe câmp odinioară se îngroapau ouăle roşii la hotarele dintre sate? Pentru a le feri de primejdiile naturale, mi-au spus, întărind ideea că aşa este tradiţia din moşi-strămoşi.

Foto : Ouă încondeiate (sursa: http://www.haihui.eva.ro)

ÎNCONDEIATUL  OUĂLOR

Un obicei tradiţional este şi împodobirea ouălor pascale cu ornamente policrome, geometrice sau vegetal-florale -  o adevărată artă. Ele fac faimă unor ţinuturi renumite pentru acest obicei. Încondeiatul sau închistritul ouălor de Paşti este un meşteşug perfecţionat în timp, care a adus o reputaţie deosebită meşterilor din Transilvania şi dinMoldova. Ei au închinat acestui frumos obicei, în care se vede talent şi pricepere, adevărate sărbători festive, cu expoziţii şi demonstraţii pe viu. Mai ales femeile sunt pricepute în această artă,  transmiţând  copiilor acest meşteşug deloc uşor, pentru că însemnă nu numai preluarea motivelor din costumele populare, ci şi pasiunea pentru culoare şi pictură. Astfel,  şi-au făcut un renume de invidiat, toate acele zone păstrătoare de datini, fiind căutate şi azi de turistii de pretutindeni. Incepând cu sfârşitul lunii martie ei  organizează până la sfârşitul lui  aprilie expoziţii şi festivaluri. De pildă la Sibiu, se organizează de Paşti , în spirit tradiţional, o expoziţie la casa Hermes dar şi  în alte cartiere ale oraşului. În unele zone, dupa întoarcerea de la biserică şi după ospăţ, urmeaza o întrecere de …spart ouă..Iar a doua zi fetele de măritat se pregătesc , aşteptând băieţii cu ouă roşii, mâncare şi prăjituri, fiindcă aceştia vin la stropit cu parfum … sau cu apă. După masă merg împreună la bal, fiind prima petrecere după ieşirea din postul Paştelui.

Festivaluri pascale

Daca ne mutăm în altă zonă geografică, o important manifestare are loc   în judeţul Suceava. Aici s-a instituit cu  ani în urmă un festival în comuna Ciocăneşti:  “Festivalul naţional al ouălor încondeiate” iniţiativă a  primăriei, aducând şi astfel în atenţie localitatea  unde  şi copiii încondeiază ouă. La acest eveniment, la care vin meşteri populari din judeţele Botoşani, Braşov şi Suceava , se adaugă  alte două festivaluri desfăşurate în aceeaşi localitate -   Ciocăneşti, Suceava – cel al păstrăvului şi cel al iernii. Vizitatorii pleacă cu impresii deosebite despre un loc în lume de un pitoresc nemaiîntâlnit, apa Bistriţei însoţind şoseaua paralelă cu pădurea.”Veniţi să vedeţi în acest decor, îndeamnă localnicii şi case de gospodari , ca la noi decorate în motive tradiţionale, imagini pe care le veti găsi preluate  în ouăle închistrite, vopsite în băi de culoare sau încondeiate în ceară, cu ornamente fitomorfe stilizate”!

În arta aceasta  s-au încorporat şi depozitat forme tradiţionale preţioase;  mai rămâne  decodificarea ei, ce ar trebui să fie preocuparea cercetătorilor. E o mare de culori, de zămislire a spiritului , de risipă de imaginaţie , pe care numai meşterii români o pot transmite în festivalul ce poarta numele  localităţii. La Ciocaneşti s-a premiat cel mai mare ou pictat (de o tonă -  ar trebui să intre în cartea recordurilor!), ce a fost amplasat pe car alegoric, înalt de 1,30 m. O localnică şi-a pus semnătura : Silvia Scheul, care a pictat chipul lui Ştefan cel Mare. Pe partea opusă au abundat motivele populare locale, o revărsare de imaginaţie şi de culoare!

Peste toată această simfonie , tronează roşul, simbol al nemuririi şi al prosperităţii. În tradiţia românească este culoarea rituală , păstrată cu sfinţenie, fiindcă în credinţa populară  “când oamenii n-ar mai înroşi  ouă de Paşti, lumea se va potopi”.

autor Elisabeta Iosif, redactor al secțiunii “Jurnalism” la revista Faleze de piatră


Comentarii oprite

Autori ai republicii

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Boris Mehr- Portret neîndemânatic

Niciodată n-am resimţit mai acut ca acum absenţa unui critic cu simţul generaţiei sale. Acel critic-leader care îşi asumă profund, şi în totalitate, povara creatorului contemporan sieşi. Criticul capabil să deschidă o cale, să fie consecvent în drumul său, care să vieţuiască în virtutea unor principii solide, pe care le-a definit şi pe care le cunoaşte în intimitatea lor cea mai fină. Doar dacă te gândeşti la André Breton, sau Eugen Lovinescu poţi să ai o imagine a omului despre care vă vorbesc. În rest, despre critica în totul constipată, sau dedulcită la tehnici de marketing industrial, numai de bine.

Cum spuneam, resimt dureros această lipsă pentru că un astfel de meşterfdw ar fi fost cu mult mai potrivit să scrie despre un spirit ca al Domnului Boris Mehr. Personal, mă consider de tot stângaci în astfel de încercări şi, probabil, am să fac greşeli grosolane, pe care mi le asum, şi pentru care cer îngăduinţă.

Este dificil să scrii despre Domnia Sa; despre spiritul năvalnic care se năpusteşte pur şi simplu şi-ţi provoacă o sumedenie de trăiri contradictorii. Sunt  momente în care abia îl suporţi, sunt momente când surâzi, pentru că înţelegi fiorul, te-a frisonat şi pe tine cândva . Sunt scrieri care te aruncă într-o stare de totală confuzie, par mai degrabă un delir, venite fiind dintr-un moment de profundă revoltă. Am imaginea cuiva care se aruncă furios asupra hârtiei (?!) din răzbunare, şi scormone adânc în fiinţa-i după o autoflagelare izbăvitoare. Dar imediat vei primi o fişă bibliografică ieşită din mintea unui om lucid, meticulos, acerb organizat. O minte inginerească, ce are un plan exact, un opis, o fişă de lucru.

Poeziile  respectă întru totul modelul acestei personalităţi, doar că-l încorsetează cu regulile prozodiei. Simţi în ele starea clocotitoare ce  se încearcă a fi ascunsă, domolită, de ce  nu, uneori dominată, şi împinsă spre tărâmuri onirice eliberatoare. Mitologia este de multe ori un teritoriu salvator, pentru că peste ea s-a lăsat un abur care face ca lucrurile să fie pilduitoare tocmai pentru că nu mai au contururi nete, clare. Poate fi supusă interpretării, poate fi speculată spre folosul nostru. Şi, în ea ne putem ascunde furia trădării, a vinii, a singurătăţii, a neîmplinirii. Altminteri, doar sinceritatea extremă ne e salvatoare. Sau cel puţin aşa consideră Boris Mehr,  care-şi doreşte să fie iertat imediat ce spune, ce recunoaşte. Să fie iertat de ceilalţi, pentru a rămâne supremu-i judecător. Poţi să spui că e o dovadă de egoism, poţi să-l acuzi de egofilie, poţi să fii în total dezacord cu ceea ce spune şi face, dar el este un spirit care se crucifică, se expune, dar pretinde, în egală măsură, să nu-i fie modificate credinţele.

Nu ştiu cât ar fi de important să-i stabilim un loc în peisajul literaturii, nu cred că s-ar împăca să se ştie catalogat, înscris, înregimentat, pentru că-i place să hălăduie prin cei coclauri, aşa după cum îi dictează momentul de graţie. Singura sa formă de răzbunare asupra lui şi a celorlalţi este scrisul. De aceea scrie, cu furie, cu durere, cu gingăşie, cu voluptate, de multe ori cu incoerenţă, ca-ntr-un delir. Dar iubeşte şi forma milităroasă urmărind uneori o topografie precis desenată, cu scopuri clare.

Iată  de ce cred, că pentru o personalitate ca Boris Mehr ar trebui să existe un spirit critic care să înţeleagă importanţa exemplului său. Boris Mehr nu poate fi aliniat, nu se poate înscrie în modelul unei generaţii care iubeşte pastişa şi vieţuirea într-o supă comună. El este asemenea lui Rousseau Vameşul, a lui Marc Chagal, dar în egală măsură Păstorel Teodoreanu, sau Panait Istrati.

Boris Mehr poartă un război în care se împuşcă zilnic, şi de fiecare dată se miră că a supravieţuit, doar că odată cu trecerea timpului este un pic mai trist, un pic mai dezorientat, un pic mai gol, iar picăturile astea se adună, şi alcătuiesc în faţa sa un ocean pe care – este din ce în ce mai conştient -,  nu-l mai poate traversa. Poartă cu el amintiri despre un tărâm, pe care odinioară îl vedea aievea, l-ar fi putut vizita, poate ar fi putut trăi în el, dar a amânat mereu, iar acum este prea târziu şi nu mai sunt destule puteri pentru o astfel de întreprindere.

Mă  ierte Domnul Boris Mehr, mă ierte cititorul, dar eu nu sunt un critic literar, nu mă pricep să pătrund tainele unor scriituri, şi nu le ştiu descrie, expune, numi. Singura mea scuză este, că am încercat în aceste câteva rânduri, să fiu la fel de sincer în a relata ceea ce văd, şi ceea ce mintea mea modestă înţelege.

autor Ion Manzatu, redactor al revistei Faleze de piatră


Profil Ion Mânzatu

Coleg de redacţie, prozator exigent cu sine însuşi mai mult chiar decât cu alţii, Ion Mânzatu mă priveşte din poză cu un chip de sihastru, barbă mare, privire ascunsă în sine, dar jocul pe care îl practică pasionat, desigur, îl trădează prin tablourile din spatele fotoliului şi mesei de lucru – picturi sau reproduceri de artă modernă. Colegul meu este un modernist, un raţionalist, un etician, stăpâneşte umorul ca pe un buldog inteligent, ca şi limba literară bogată ce îl ajută în mai tot ce scrie. Nu ştiu dacă a scos cărţi, nu i-am întâlnit numele în reviste tipărite, dar de circa un an de când frecventez asiduu Internetul, reviste online, reţele, o întreagă junglă minunată, m-am convins de un fapt de neignorat – literatura nu se face numai pe ce iese la iveală pe piaţa publicaţiilor tipărite, se face aici, în zona crepuscular- futurologică a Internetului. Aş spune mai mult- am citit texte mai valoroase aici, în Republica Cititorului de Proză, ca şi în Republica Poeziei ( adiacentă) , decât multe texte lăudate la întâmplare de cronicarii sau criticii din revistele consacrate, cu nume răsunătoare de decenii şi chiar de un secol şi mai bine. Ion Mânzatu merită cunoscut. Acid, intens moralizator, fără a fi plicticos nici o clipă, narator de forţă, el este prea zgârcit şi ne oferă prea puţin din ceea ce cred că ascunde în marile sale tezaure subterane. Am citit cu bucurie texte despre dictatura consumatorului, desacralizardea facerii teatrale, litanii de toată frumuseţea, despre moartea filosofului, o bijuterie umoristică „ Maşina de lux”, la care am râs cu lacrimi, despre generaţii, monitorizare, generaţia hippie, care părea să facă o revoluţie în anii 60, dar a ratat momentul, multe alte texte. Citez , în încheiere o frază – „În zilele noastre nimeni nu mai învaţă, doar ţine minte”, ceea ce este în concordanţă cu o zicere a lui Einstein – „Oricare prost ştie, important este să înţelegi”. Eu spun să îl citiţi pe Ion Mânzatu, este un autor care va arăta multe din ceea ce mai ascunde cu o dârzenie demnă de un scriitor valoros. Este un nume.

autor Boris Marian, redactor al revistei Faleze de piatră

artist Carmen Istrate Murariu, Ferestre


Comentarii oprite

De ce NU a avut loc, NU are loc și probabil că NU va avea loc REVOLUȚIA TINERILOR SCRIITORI din România

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

De ce NU a avut loc, NU are loc si probabil ca NU va avea loc REVOLUTIA TINERILOR SCRIITORI din România? Curioasa preocupare si periculoasa, zic unii, mai am si eu, era sa zic grija, durere, neastampar, aflare in treaba, zapaceala, starnire de ape, batu-n balta, revansardism, maruntisuri din astea de doi lei. Imi pun aceasta intrebare de multi ani.

Adevarata Revolutie a Literaturii Române nu trebuie să aibă ca ţintă un anume dictator inscaunat ridicol si asumat prin lipsa de actiune, nu o Putere Straina care ne cocoseaza prin interpusi care sunt tocmai ai nostri, trecuti frumusel pe cartea noastra de identitate, nu trebuie sa tina seama de asociere temporara de interese chiar numita pompuos sau de fractiuni care se tot fractioneaza din Aceeasi Institutie Literara Oficiala nefiind insa in stare sa provoace REVOLUTIA. Adevaratul Subiect al unei Revolutii Literara este Fundamentul. Adevarata Revolutie Literara pune in discutie Fundamentul.

Pai sa pui in discutie Fundamentul e ratacire, e sminteala, e nesanatos, racnesc din cand in cand Vocile Auguste Literare si trag ele sforile ca nu cumva sa regandim Fundamentul si sa ne gasim un Sens Nou.

De ce in Romania nu sunt insa Revolutii Literare? Din aproximativ aceleasi motive pentru care nu sunt, nu au fost si probabil ca nu vor fi vreodata nici Revolutii Sociale. Simplist vorbind, lipseste Pornirea Launtrica.

N-a fost sa fie Pornire Launtrica in Literatura Romana. De-a lungul Vremurilor, Noile Generatii de Scriitori din România au fost halite pe nemestecate de rechinii literari de adanc care au ras tot ceea ce se putea rade, transformand in rechini pe tinerii incea necopti si smuncindu-i sanatos din Cautarea si Punerea sub Semnul Indoielii a Fundamentului. N-au fost Nici Fronda, Nici Revolutie, Nici Nimic. Doar Un fel de Baltire Literara Nationala cu mici atacuri, mici rabufneli, mici reasezari de grupuscule sau de asa-zise mafii literare, ha, ha, ha, aflate in conjuctie vremelnica cu politicul, mediul de afaceri, bla, bla, bla.

A fi pe placul Seniorilor Literari oricare ar fi aceea, e salciu, e nefiresc, e ratacitor si ridicol, e lipsit de etica, de Viziune.Mai ales de Viziune.

Literatura Româna ar fi avut mare nevoie de o Revolutie a Tinerilor Scriitori. Literatura Româna avea nevoie de o Revolutie pentru a renaste cu adevarat. Literatura Româna va avea nevoie candva de o Revolutie pentru a renaste cu adevarat. Catifeaua Revolutionara a Prozodiei, Retoricii si Metaforei e haioasa dar nu ne inainteaza catre Sensul Nou.

In România toata lumea face si desface Literaturi de toate felurile. E o Dragastuoasa Nuntire Literar-Istorica Dragalasa. Nimeni nu contesta pe nimeni, Nimeni nu darama nimic. Toti publica cu un soi de fervoare nesanatoasa. Vrafuri de maculatura ingrasa cu EU-uri de toate felurile bibliotecile prafuite si orgoliile personale sau personalizate. Unii il injura pe cutare sau pe cutare si-l blefturesc. Altii se lauda unii pe altii de numa, numa. Nu exista si nu a existat si nu v-a exista probabil O Dezbatere Nationala la care sa participe milioane de cititori, la teveu, de exemplu, in care Scoli Literare Vechi sa se lupte cu Scolile Literare Noi si asa mai departe. Se scriu scrisori intre confrati, se mai sapa unii pe altii care cum intra in solda vreunui magnat politic. Altii, scriitori iubiti de mii de cititori, au deraiat in lupte minore cu hidra politica, bestelind-o ridicoliceste vorbind. Unii sunt de o orientare, altii de alta. Unii cu Vestul, altii cu Sudul Indepartat, altii bocesc la Rasarit si ling odoarele altora, ce sa mai vorbim.

Toata lumea scrie la greu, halucinata, si publica intr-o veselie fara de margini. Scriu gospodinele. Scriu profesorii. Scriu inginerii si oamenii de afaceri. Scriu bucatarii. Scriu studentele. Scriu elevii de liceu la greu. Scriu oamenii politici. Scriu digitalii din toate zarile. Fara oprire. Frontispiciul Literaturii Romane, saraca de ea, musteste de inodori, incolori si insipizi. Oameni simpatici de altfel, nu te poti supara pe ei ca scriu cu totii in draci. In fond cu dragoste de Literatura dar nefiind ai Literaturii sclavi ci doar simpatici si superbi spectatori.

Numai scriitorii adevarati nu scriu. Multi au fost rapusi. Fizic, Psihic. Conceptual vorbind. I-a rapus Televiziunea. I-a rapus Advertisingul. I-a rapus Internetul. Asta ne rapune de altfel pe toti.

Apare uneori cate unul, un Scriitor Adevarat, meteoric, cumplit de talentat, repede ras, tuns, frezat de micimile si intrigile si interesele asa-zis literare româneşti care circula ca microbii prin toate mediile româneşti, alegeţi voi care. Gastile Literare Antedecmbriste s-au cosmetizat si au stiu in chip abil sa supravietuiasca si sa prosteasca lumea larg proletara a cititorilor de pretutindeni si de peste tot. Impotentii,Impostorii, Inavenitii publica in avalansa Maculatura Romaneasca de Cea Mai buna Calitate.

In Istoria Literaturii Române, razboaiele de idei au lipsit cu desavarsire. Au fost asa, niste paruieli, niste stouri, niste tafne, niste simulacre, niste contre, niste reasezari, motive, teme. Literatura Exilului a fost ingropata rapid. Si inchisorile comuniste au fost ingropate cu tot cu scriitorii arestati, i-a acoperit Pamantul Uitarii pe toti.

România tre sa fie Pamântul Uitării. Altminteri, au fost cativa oameni de buna credinta dar au fost acoperiti de uitare, rasi, zapaciti, bagati in diverse ghetouri, aneantizati, ridiculizati sau sufocati binisor cu mariri de toate felurile tocmai inspre extinctia elanuluilor revolutionar. N-au fost razboaie adevarate generate de Puncte de Vedere ci de Inamicitii, de Interese si Invarteli Omenesti, de Imposiblitati, de Fronde Efemere.

In anii 90, vestita Parola: Fara Violenta, s-a insinuat pervers si in Lumea Literara. Au fost rasi, chipurile, vreo doi, trei dar spiritele s-au dolomolit. Politicul Multiplicat a domolit si el razbelurile literare,murind aceastea in fasa.

La ce sunt bune Revolutiile Literare? Oho, sunt binevenite. Ele dau vigoare si virilitate unei Literaturi, scotand-o din amorteala conceptuala si inaintand-o catre experiente tensionate, tragice, ingeresti sau diavolesti in cautare de Nou Sens.

Tinerii Scriitori din Romania care au intrat in scena dupa 1989 nu au adus cu ei Revolutia dintr-o mie si unul de motive. N-a fost sa fie. Elanul lor Revolutionar a murit.

De ce n-au reusit, de ce nu reusesc si probabil ca nu vor reusi Tinerii Scriitori Români de dupa 1989 sa faca o Revolutie Literara este in sarcina curiosului Destin Istoric al Literaturii Române.

artist Maria Crângaşu, Gânduri difuze

autor Ovidiu Bufnilă, membru al proiectului Cititor de Proză

Awarded for the philosophy of the modern war, USA
Awarded for the decoding images, United Kingdom
Awarded for the scenario and concept, USA

Comentarii oprite

Ionathan X. Uranus – un personaj neobişnuit

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Ovid S. Crohmălniceanu a publicat în 2001, o carte, „ Evreii în mişcarea de avangardă românească”, dar Ionathan X. Uranus nu se află printre ei. Există o explicaţie paraliterară – omul se convertise şi devenise preot, sub numele de Mihail Avramescu. L-am cunoscut pe fiul său, care îi seamănă leit şi locuieşte undeva, în ţările nordice. Nici în „Avangardismul românesc”, Ovidiu Morar nu se opreşte la acest scriitor de valoare, dar puţin cunoscut. Editura COMPANIA a avut frumoasa iniţiativă să lanseze, în 2005, o microantologie „În potriva vântului” (sic!) sub semnătura misteriosului scriitor, cu texte de avangardă din anii 1926-1932. Scriitorul a recurs la circa o sută de pseudonime, începând cu Mark Abrams, Jonathan Uranus, Jerusalimus Unicornus, etc. În 1931, în publicaţia „Vremea” el anunţa solemn decesul unora dintre … semnăturile sale. S-a născut la Bucureşti, la 17 ianuarie 1909 şi a murit la 30 august 1984, tot la Bucureşti, după o viaţă de lipsuri şi, totodată, dăruită oamenilor, culturii, credinţei în Dumnezeul Unic. Umorul său nu a fost niciodată răutăcios, nici îndreptat împotriva unui om. Dar era un umor … diabolic, cum îl apreciau contemporanii – Arghezi, Eugen Ionescu, fraţii Acterian, Dan Petraşincu, Geo Bogza, Eugen Jebeleanu, Sesto Pals, Oscar Lemnaru., ş.a. În 1931 a înfiinţat la Craiova, revista „ Radical”. Admirator al lui Rene Guenon, filosoful creştin, celebru, a devenit un apropiat al „guenomiştilor” români, Vasile Lovinescu, Mihail Vâlsan. Semna Marcel Avramescu.

În 1934 a înfiinţat revista de esoterism „Memra”( din ebraică, cuvântul). În acelaşi an îşi ia licenţa în Litere şi Filosofie, cu o lucrare despre Nicolaus Cusanus, apreciată „magna cum laudae”. În 1936, se converteşte la ortodoxie creştină ( există şi ortodoxie iudaică, pentru cine nu ştie), scrie articole cu caracter antifascist, conştient de pericolul venit din partea Germaniei naziste. În 1939 se înscrie la Teologie, dar, în 1941 este exclus, pe motive rasiale, trimis la muncă forţată. Abia după un deceniu obţine licenţa în Teologie cu o lucrare despre Cabala, gnoza tradiţională a Legii Vechi. În timpul războiului a lucrat la Statistică. După război scrie la „Dimineaţa”, „Democraţia”. În 1951 este preot la Biserica Antim, semn de mare cinstire. A slujit la Biserica Albă, Stavropoleos, Schitul Maicilor, Udricani, apoi , din 1956 trece printr-o criză, divorţează, pierde parohia, iar Nicolae Steinhardt, prietenul său îl consideră un om… sfârşit. În 1960 este repus în drepturile de paroh, trimis în Banat, iar în 1976 se pensionează. La moartea sa, în 1984, Geo Bogza a scris că şi-ar fi dorit soarta lui Mihail Avramescu. A fost admirat şi considerat un personaj fabulos de Eliade, pe care l-a inspirat ca personaj, în „Pe strada Mântuleasa”, de Petru Comarnescu, Ieronim Şerbu, Constantin Crişan, Paul Cernat, ş.a .Dorin Liviu Bâtfoi a scris un substanţial studiu despre opera şi viaţa lui Ionathan Uranus. Înainte de a cita câteva secvenţe din scrierile sale, vom aminti unele pseudonime care merite reţinute pentru insolitul lor – Astro- Magul, Mascaveru, Neptun, Saturn, Marduk, .Aliment proapăt, Contele Asfalt, Fost Tramvai pe linai 15, Mare adolescent român, Matusalem precoce, etc. Din texte – „Gâşte libere” – „Băieţii se adunau în pipa contabilului şi fabricau acolo tot ce trebuia”, „Care avea o portocală în uechea stângă fu desemnat să ia conducerea”… Din alte texte – „ Biserica mânca fructe fierte pe acoperişuri… Măgarul spuse, CUCU, dragă brânză, brânza spuse , Bonjour şi declară că pleacă la Paris…Omul se compune din stomac şi mai multe accesorii. De obicei el se numeşte Jean… orice fiinţă sau lucru are duhul său care-l aţâţâ şi-i dă viaţă o mie de ani… Trenul se iscă în dosul unui pom sau copac, dar un copil îi aruncă o ceapă şi îl ucise…Dumnezeu m-a zidit din lemn şi din căpşune …Când găina strigă cu-cu-ri-gu se numeşte cocoş şi răsare soarele…Calul este o plantă marină care ţipă noaptea să sperie peştii”. Ciudat este că nu a fost considerat un continuator al lui Jarry, Urmuz (a avut şansa să trăiască mai mult decât aceştia). Dar avangarda sa a fost rodul a şase ani, în restul timpului nu s-a mai preocupat direct de literatură. Dintre titlurile prozelor sale amintim – „Ascensorul – dramă filosofică”, „Pisica .limpede”, „Despre beznă”, „Scrisoare către cei doi EU”, „Bradolin şi Sulfinela”, „Omul de talpă”, „Cum se construieşte un pântec”, „Apologia zevzecului”, „ Ispitele lui Moş Grămadă. Anecdotă virilă”, ş.a. Trebuie să recunoaştem că jocul lui Uranus este ispititor şi inspirator, desigur, pentru cei cu imaginaţie. Dacă-l găsiţi, citiţi-l, iar cine poate, să-l reediteze, merită.

f oto Biserica Stavropoleos, sursa: soferul.wordpress.com

autor Boris Marian, redactor al revistei Faleze de piatră


Comentarii oprite

Centenar – Eugen Ionescu

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Au fost odată trei prieteni – Mircea Eliade, Emil Cioran și Eugen Ionescu. Un basm și o realitate. Soarta prieteniei lor s-a jucat la ruleta istoriei. Cioran a păstrat unele relații cu Ionescu, Eliade, retras în SUA și-a văzut de drumul propriu. Dacă Cioran și Eliade au îmbrățișat cu entuziasm „idealurile sfintei tinereți legionare” și l-au avut ca idol pe Codreanu, despre Eugen Ionescu nu se poate spune același lucru, iar colaborarea sa cu guvernul de la Vichy a fost protocolară, în baza unui mandat, ce-i drept dat de la București, România fiind aliată cu Germania nazistă.

Ionescu nu putea fi pronazist din simplul motiv că era esențialmente un intelectual nesupus nici unei rigori extremiste, nedemocratice și , probabil , din cauza unor antecesori presupuși evrei, pe linie maternă, mama sa fiind totuși de religie creștină. Deci , Eugen Ionescu nu era evreu, în schimb era un adversar , în mod egal al bolșevismului și nazismului, inclusiv al xenofobiei și antisemitismului. Acestei atitudini i se datorează și accesul său în cercurile democratice ale Franței, primirea în Academie, onorurile care i s-au acordat în viață, desigur, pe baza recunoașterii meritelor literare, înainte de toate.Dictatorul Ceaușescu nu l-a agreat din momentul când Ionescu a refuzat categoric să-i facă „lobby” în Franța, ba chiar a început să-l critice pentru aspirațiile sale dictatoriale. In anii din urmă s-a ocupat intens de opera lui Ionescu, în special de piesele mai puțin cunoscute, eseistul Matei Călinescu, stabilit în SUA. El a pus accentul de tragismul disimulat, pe starea de sațiu, sentimentul de existență derizorie a contemporanilor, care l-au dominat pe Eugen |Ionescu cea mai mare parte din viață. Ca și în cazul lui Caragiale, nu se poate spune că Ionescu era un entuziast, un optimist, deși umorul nu le lipsea. Dar umoriștii sunt oameni, în esență, triști.Un maestru al dramaturgului a fost, cum poate fi altfel, marele Will, cel plin de înțelepciune. Există și un „Macbeth” scris de Ionescu, dar nu numai astfel s-a inspirat scriitorul de la elisabetanul misterios. Scepticismul, sarcasmul, durerea ascunsă sub vagi declarații , aparent, retorice.„Victimele datoriei”, piesă scrisă în 1953 marchează un reper în gândirea dramaturgului, „Je suis un autre”, spune despre sine, respingând mărturia lui Flaubert care se identifica sincer cu eroina sa, Bovary. Criticat adeseori, în special pentru „Lecția de limbă engleză”, ș.a. Eugen Ionescu a dat replici pe măsură, iar la un moment dat, iritat, a spus, „eu sunt un adept al clasicismului”, ceea , desigur, este derutant. Matei Călinescu s-a ocupat de debutul lui Ionescu la Paris, un oraș care nu-l cunoștea, în care a trăit ani și ani, fără a fi prea cunoscut, înainte de a deveni o glorie a Franței.Iubirea a fost reciprocă, Ionescu s-a integrat perfect în peisajul parizian. Pe bună dreptate, Matei Călinescu numește piesa „ Rinocerii” , o „alegorie pentru toate timpurile”. Chiar și Ceaușescu în primii ani ai „domniei” sale nu a sesizat substratul dinamitard al „Rinocerilor”, piesa jucându-se la Național cu Radu Beligan în rolul principal, același Beligan, care cu câțiva ani înainte îl jucase pe eroul comunist , neconvențional al piesei lui Mirodan, „Ziariștii”. Atmosfera este kafkiană, pericolul pândește de peste tot, rinocerizarea apare ca o epidemie de gripă „porcină”, acuzațiile cele mai grave vin din partea prietenilor lui Beranger, iar Beranger este un nou Josef K., victimă nevinovată a delațiunilor și acuzațiilor absurde.

Cu piesa „ Regele moare”, faima lui Ionescu în România Socialistă începe să fie grabnic înăbușită. Dictatorul înțelege, i se șoptește la ureche, invidioși ,oportuniști, gen P.E. se găsesc, „regele” este chiar dictatorul, moartea lui este moartea unui sistem. Piesa nu este tezistă, ci doar alegorică. Ionescu îi mărturisise lui Ion Vianu că piesele și le elaborează inițial în vis, am spune că el este un oniric, dar impactul este mai puternic, există o logică de fier în ceea ce scrie Ionescu. Inspirația nu este numai onirică, jocurile, poeziile pentru copii, jocul în genere l-a condus spre un limbaj adeseori frust și sugestiv. „Numai vorbele contează, restul e trăncăneală”, spunea Ionescu, adăugând – „ Dreptul de a mă descurca cu mine însumi, ăsta îl revendic”, Este deviza sa, expresia unei libertăți asumate, de neînvins. „Journal en miettes” ne oferă multe mănunte pe care biografii le-au folosit în bună parte – „Am devenit adult de foarte devreme… Tot ceea ce știu acum, știam încă la vârsta de șase sau șapte ani… Nu am avansa nici cu un pas spre cunoaștere”. Desigur, numai Eugen Ionescu poate afirma așa ceva. Poate nici nu crede exact ceea ce spune.„Un singur cuvânt te poate pune pe cale, un al doilea, te tulbură, al treilea te bagă în panică, cu al patrulea începând, confuzia este absolută. Logosul era și acțiune. A devenit paralizie… Nu trebuie decât să demontați mecanismul spaimei și spaima dispare”. Spre deosebire de Cioran, Ionescu este … mai optimist. Ionescu spune că scrisul său se justifică foar prin capacitatea de a se dedubla, de a se pșrivi pe sine însuși. De fapt, așa ar proceda toți scriitorii valoroși, deci nu este o mare descoperire, dar la Ionescu este un semn de modestie, el scria pentru că știa mereu ceva în plus față de contemporani.„ M-am născut a doua oară prin literatură”, o altă afirmație pe care ar face-o mai totți scriitorii adevărați, dar tot ce spu ne Ionescu pare original. Are el ceva …ionescian. Târziu s-a aflat că Ionescu picta, iar pictura sa era la fel de … absurdă ca și arta dramatică.Nu a căutat originalitatea pentru că o avea în sânge, iar personalitatea sa nu-i permitea să adopte orice manieră, să admire fără „crâcnire”, astfel că înainte de război s-a făcut cunoscut cu un eseu inflamant „ Nu”(Ed. Vremea-1934), care i-a iritat pe mulți, atunci, acum pare o blândă reflecție asupra celor scrise până la Eugen Ionescu. Eugen Simion a scris un studiu apreciat de critici și exegeți, „Tânărul Eugen Ionescu”, cartea neaducând multe noutăți, dar profilul viitorului scriitor apare bine conturat.„ Fără evrei lumea ar fi mai tristă”,a afirmat Eugen Ionescu, când a primit Premiul Ierusalimului. „ Nu pot avea dușmani. Niciodată nu cred că am dreptate împotriva cuiva”, „ De îndfată ce apare un decalaj între ideologie și realitate , apare absurdul”, iată un slogan pe care orice politician ar trebui să și-l scrie pe pereții casei. Radu Beligan îl numea „clovnul trist”, pentru că , spre bătrânețe figura lui Ionescu trezea un sentiment ciudat de compasiune și încredere, dar nu te făcea să râzi. L-a cunoscut pe Zelea Codreanu și-l compara cu Che Guevara și Hitler, din „clasa asasinilor”. Nu era nici de dreapta, nici de stânga. Marie France Ionesco îl numea pe tatăl ei „un clovn metafizic”. In câteva date, viața lui s-a desfășurat între 26 noiembrie 1909 ( scriitorul a menționat , intenționat, undeva, anul 1912, dar s-a dovedit … o păcăleală ) și 28 martie 1994, deci se împlinesc anul acesta o sută de ani de la naștere și s-au ămpolinit 15 ani de la moartea sa, la Paris. Locul natal a fost Slatina, tatăl său purtând același nume, avocat de meserie, cu convingeri naționaliste, a divorțat de mama scriitorului după care, fiul a revenit în România, din Franța, a urmat Colegiul Sf. Sava, Universitatea, a obținut diploma în limba franceză și a predat la un liceu.In 1936, sciitorul s-a căsătorit cu Rodica Burileanu, cu acare a avut o fiică, despre care a amintit mai sus. A obținut titlul de doctor în filologie, în Franța.In 197o a fost ales membru al Academiei Franceze, a primit nenumărate distincții, numai țara de origine i-a acordat cea mai restrânsă atenție( până în 1989).Nu vom menționa titlurile pieselor de teatru, eseurilor, prozei, etc. Acestea fiind accesibile oricărui doritor de a le cunoaște. Activitatea sa pe tărâmul civic, al combaterii discriminărilor, terorii, dictaturilor este cunoscută. UIn 1998, la Ed. Universalia a apărut un volum scris cu multă înțelegere, subtilitate de William Kluback și Michael Finfenthal, „Clovnul în agora”, titlu foarte potrivit pentru ceea ce a reprezentat teatrul lui Ionescu în istoria contemporană. Am analizat cartea la vremea potrivită. Intr-o ediție foarte ieftină, calitativ și valoric,în 199o, a apărut la Ed. Echinox , din Cluj, o scurtă antologie „ Eu” care conține „Elegii pentru ființe mici”(poeme), proză scurtă, fragmente de roman( Ionescu nu s-a dedicat prozei, decât cu prudență),pagini de jurnal ( dar nu „Journal en miettes”), piesa ”Englezește fără profesor”, care îl reprezintă pe Ionescu mai bine decât celebra „Cîntăreață cheală”, neînțeleasă de mulți. Am spune, că , la fel ca și în cazul lui Picasso, mulți îl laudă pe Ionescu, puțini îl înțeleg și astăzi. Trebuie să ai un anumit organ al umorului „absurd” ca să pătrunzi în lumea sa vesel-tristă, ceva de genul „țării minunilor a Alisei” lui Lewis Caroll. In piesă chiar apare numele Alisei.Ediția se datorează unui om de cultură, Ion Vartic. In anul centenarului, adică 2009, a apărut deja , la Flammarion o biografie a lui Eugen Ionescu, semnată de Andre Le Gall, care a mai scris biografiile lui Corneille, Pascal, Racine. Românul Eugen Ionescu poate sta alături de aceștia, fără nici un complex.

autor Boris Marian, redactor al revistei Faleze de piatră


Comentarii oprite

E.L.Doctorow

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Ce legătură ar fi între scriitorul E.L.Doctorow ( n.1931, New York), fiul al unor imigranți din Rusia și Cartea lui Daniel proorocul care a uluit prin curajul și previziunile sale monarhi și supuși, în cetatea Babilonului.? Primul roman al lui Doctorow „ Welcome to Hart Times” a fost publicat în 1960 , fiind bine primit de critică, dar fără un ecou deosebit. Au urmat romanul „ Big as Life” ( 1966), apoi o culegere de cronici muzicale, iar succesul a venit cu „Cartea lui Daniel”, pentru care a fost nominalizat la National Book Award, pe anul1971. Dar cel mai important roman al său este „Ragtime” (1975), premiat, devenit scenariu de film, ca și pentru un musical. Este istoria Americii în secolul XX, prin prisma evoluției unei familii în trei generații. A mai scris piesa de teatru, „Drinks before Dinner”, apoi șase romane, eseuri, scurte povestiri, fiind premiat de câteva ori. Fără a atinge gloria lui Bellow, deși au multe în comun, E.L.Doctorow este un nume important în literatura americană și a lumii de azi. . Traducerea romanului „Cartea lui Daniel” a apărut în 2008 , la Ed. Leda ( Grupul Corint), sub semnătura lui Virgil Stanciu. Eroul principal nu este un profet, ci fiul unor victime, numele său este Daniel Lewin, iar părinții, sub nume schimbat, sunt celebrii Ethel și Julius Rosenberg, executați în 1953, pe scaunul electric pentru că, fiind comuniști, au divulgat secrete legate de armamentul nuclear al SUA, ca spioni ai URSS. In carte timpul este deplasat cu un segment mai aproape de actualitate, Rosenberg se numește Isacson, copiii celor doi soți sunt înfiați de o familie Lewin, după execuția ( descrisă cu amănunte crude) a părinților naturali. Daniel trăiește în 1967, rememorând evenimentul cumplit din viața sa de adolescent ( avea doar 14 ani), sora sa se dezice de Daniel, pentru că el se îndoia de „cauza dreaptă” pentru care militaseră părinții. Este demn de reținut citatul din Allen Ginsberg, care se adresează propriei patrii cu mânia celui înșelat în așteptări – războiul rămâne un scop în sine, bomba atomică este un scop în sine, omenirea nu poate să scape de un blestem, cel al dominației celui mai puternic, așa cum le vorbise și profetul Daniel cândva conaționalilor îndemnându-i să se supună lui Nabucodonosor spre a nu fi arși de vii în cuptor. Numai el, Daniel a putut să scape nevătămat din cuptorul încins. Cartea lui Doctorow are o miză mai mare decât reluarea cazului Rosenberg. Este vorba de supraviețuirea acestei umanități, cu orice preț, chiar prin trădarea unor false prescripții,. Nu este vorba de competiția SUA – URSS, ci de competiția omului cu moartea pe care singur și-o poate pregăti, prin iraționalitatea unor politici păgubitoare. Totodată, ca și în „Ragtime”, cunoaștem unele particularități ale vieții americane. Realismul scriitorului este însoțit de un talent viguros, iar, sub anumite aspecte el îl depășește pe Bellow, anume , prin viziunea mai largă a concepției auctoriale. Că America este o țară a multor contradicții știam, că evreii nu seamănă între ei în privința relației cu religia știam ,dar Doctorow ne oferă mai mult decăt o redare ca atare, el rămâne un artist, el ficționează fără să trădeze.

autor Boris Marian, redactor al revistei Faleze de piatră



Comentarii oprite

Ereticul Gherasim Luca

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Viaţa şi scrisul lui Gherasim Luca ( Zalman Locker) au ilustrat un șir de „erezii”, el neputând fi încadrat exclusiv nici la poeți, prozatori, avangardiști, comuniști, excentrici, scriitori români, francezi, dar în toate aceste categorii fiind prezent. S- a născut la 23 iulie 1913, la București și în noaptea de 9 spre 10 februarie 1994, și-a pus capăt zilelor, aruncându-se în Sena, de pe același pod ca și Paul Celan, într- o stare de avansată degradare fizică și psihică. Era și foarte sărac, deși se născuse într-o familie de evrei bogați, cu vilă la Balcic, etc. Pseudoistoricul literar Marian Popa îl „botează” în istoria sa stufoasă C.Goldstein ( or fi toți evreii … Goldstein?).Iubitor al lui Nietzsche, gravase la intrarea vilei din Balcic deviza „Nice aici, nice unde”. A studia la liceul „ Matei Basarab”, a debutat la „ Alge” (1930), fiind și unul dintre fondatorii acestei publicații avangardiste. Nici G.Călinescu și nici emulul târziu, N.Manolescu nu apreciază contribuția lui Luca, mai mult că tânărul se atașase și de mișcările anticapitaliste, comuniste, ca și de inițiativele avangardiștilor puși pe „șotii” obscene, inclusiv revista cu nume organului masculin. Publicând în 1933 „ Roman de dragoste”, Luca trimite un exemplar lui Nicolae Iorga, care, indignat intervine, astfel că grupul de „scandalagii” este arestat pentru a fi potoliți de organele de poliție. A studiat apoi, scurt timp, electrotehnica, s-a retras, a intrat în presa comunistă, se considera marxist, era prieten cu Gellu naum, Victor Brauner. Aflați în legătură cu Cominternul , cei trei erau filați permanent de Siguranță. In 1937, Luca publică romanul „ Fata Morgana”, cu conținut obscur – comunist-avangardist. In 1938 pleacă la Paris, îl cunoaște pe Louis Aragon, un apropiat al Moscovei. Dar influența lui Brauner determină apropierea lui Luca de troțkiști, astfel că el se rupe de rețeau moscovită, este exclus de cercurile staliniste, din Franța, vin0 în România,dar după asasinarea lui Troțki, în august 194o, interesul său pentru politică slăbește, se preocupă mai mult de artă, literatură. In 1945, se produce ruptura cu gellu naum, care se menținuse pe pozițiile suprarealismului, procomunist. Popularitatea sa crește prin apariția scrierilor „Inventatorul iubirii”, „ Le Vampire passif”, „Moartea moartă”, „Parcurg imposibilul”, „Un lup văzut printr-o lupă”. Prietenia cu Pasul Păun îi inspiră lucrări de artă plastică, colaje. In 1951 emigrează în Israel, apoi se stabilește , definitiv, la Paris. A lăsat în urmă prieteni fideli, precum Bogza, Perahim ( acesta din urmă s-a stabilit mult mai târziu, tot la Paris). Inovațiile suprealisteale ale lui Luca nu sunt străine de psihanaliză, inclinațiile spre perversiuni, incest, crimă, mimate , desigur, își au sorgintea în lecturile din Freud, dar artistul caută mereu ceva nou, care să-l exprime plenar. Cităm o bizarerie – „ dacă aș găsi în farfuria cu supă un șoarece , aș suporta mai ușor, decât de ar fi un om”. Sintagme – „cafeaua de cauciuc”, „ verdele constipant”, „apa ca un bivol”, metafore șocante, „pălăria din care doamna consumă macaroane”, afirmații precum „ Umanitatea își merită soarta oedipiană”, repetări de cuvinte și sunte, pas, pat, sus, ssssss, etc, cubomaniile din plastica sa, toate alcătuiesc un portret straniu, al unui artist neliniștit, considerat de unii un farseur, de alții, aproape un geniu. Cultura sa era diverrsă, încp de la origini, prin educație ( idiș, română, franceză, germană) și prfin exercițiu, contact, cu Max Ernst, Jean Arp, Celan, Trost, călătorii prin Europa, SUA. La noi, au scris despre Gherasim Luca Crohmălniceanu, Pană, Ion Pop,Alexandru Piru ,Ovidiu Morar, un atent analist al fenomenului avangardist ş.a. Din păcate, nici astăzi avangarda creatorilor originari din România nu este recunoscută ca importanță în contextul european. Poreclit de prieteni, Zola, Gherasim Luca a fost un luptător pasionat, iubitor de adevăr, dar mizeria vieții l-a învins odată cu bătrânețea. Ar fi bine să nu fie uitat.
autor Boris Marian, redactor al revistei Faleze de piatră


Comentarii oprite

Avangarda românească

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Momente şi nume ale avangardei româneşti

În urmă ci câţiva ani, am publicat în „România literară” un articol cât s-a putut de concentrat, cu titlul „Un secol de modernism românesc”. Postat de un redactor, probabil antimodernist, articolul a apărut pe penumilta pagină cu litere de 9 sau mai mici, iar singura satisfacţie a fost un telefon de la un artist plastic care mi-a mulţumit şi m-a felicitat. Nu discut de remunerare, nimeni nu trăieşte din scris, ci din furat, să mă ierte specialiştii. Reiau tema într-o cheie mai atractivă, zic eu , pornind de la o carte merituoasă semnată de Ovidiu Morar , „Avangardismul românesc” (Ed.Ideea Europeană- 2005).
Avangarda nu a fost bine primită de România interbelică. Oficialii nu gustau modernitatea, extrema dreaptă nu era mulţumită că printre avangardişti erau şi evrei, chiar numeroşi, extrema stângă, adică PCR şi simpatizanţii erau temători că avangarda „abate” pe muincitor de la scopul luptei de clasă. Totuşi, orientarea avangardei, ca şi în Franţa era de stânga. Fondatorul DADA-ismului, care a premers suprarealismului, a fost Tristan Tzara ce avea să se înscrie în PC Francez. Presa legionară şi legionaroidă a combătut cu vehemenţă, ca şi naziştii din Germania, „arta degenerată” a avangardei. Dar Geo Bogza, Miron Radu Paraschivescu, Gh. Dinu cu pseudonimul Stephan Roll, ş.a. au susţinut şi au participat la manifestările avangardei. Ion Vinea, Ilarie Voronca, B. Fundoianu s-au afiliat şi au fost promotori ai avangardei. La fel Paul Păun, Sesto Pals, alţi poeţi, prozatori mai puţin cunoscuţi. Mai vizibilă a fost avangarda din artele plastice – Victor Brauner, Maxy, Perahim, Marcel Iancu, Ianchelevici, ş.a au ilustrat această tendinţă majoră din veacul XX. Chiar şi Mihail Sebastian a admirat , fără a participa, noile tendinţe. Adversarii cei mai acerbi ai modernismului au fost Nicolae Iorga şi Brătescu-Voineşti. Vladimir Streinu a încercat să ia apărarea artiştilor şi scriitorilor avangardişti, dfin păcate, tradiţionalismul este mereu învingător, dar pentru o scurtă perioadă, de obicei, avangarda nu mai este avangardă, modernismul nu mai este modern şi apar alte tendinţe, mai violente, dacă nu intervine un realism necruţător precum cel nazist sau socialist. Printre ultimii avangardişti, rămaşi în ţară amintim pe Saşa Pană, Ionathan X..Uranus (Mihai Avramescu),Virgil Teodorescu, oarecum Margareta Sterian, Gellu Naum. Muzica nu a avut răsunetul avangardist aşteptat, sincronismul european a funcţionat mai puţin. În 1983, Marin Mincu a publicat o antologie de „Avangardă literară românească”. Unul dintre martirii avangardei a fost Urmuz (Demetrescu) care s-a sinucis în 1923, când avangarda abia se încropea. Alt martir a fost Ghersaim Luca, poet stabilit la Paris, unde a suferit mult sub aspect material şi s-a sinucis în 1994, aruncându-se de pe Sena, de pe vestitul Pod Mirabeau, cântat de Edith Piaf. Nici astăzi avangarda nu este apreciată cum ar merita, cel mai proeminent istoric literar, Nicolae Manolescu fiind refractar la acest fenomen pe care nu prea l-a înţeles. Mai receptivi au fost regretaţii Adrian Marino şi Matei Călinescu, care au încercat să definească avangarda în coordonatele ei româneşti. Tradiţionalismul sub forma păşunismului, poporanismului, semănătorismului, neaoşismului, tracomaniei, protocronis mului, realismului „real” şi apoi socialist, apoi naţional-comunist, patriotard, fals, toate aceste ghiulele au frânat evoluţia normală a artei şi lşiteraturii, astfel că nu este de mirare că pe plan literar şi artistic, românii s-au afirmat mai mult în afara ţării, decât în interior. Acelaşi lucru s-a întâmplat în cinematografie. Iorga, Pârvan, Nae Ionescu, Eliade, Noica au rămas neclintiţi în condamnarea avangardei. Pentru Eliade este de mirare , fiind cunoscut faptul că modernismul a avut ca surse de inspiraţie şi culturile asiatice, iar prietenia cu Eugen Ionescu, a lui Eliade ar fi trebuit să-l iniţieze în teatrul absurdului. Arghezi a cochetat cu avangardiştii, i-a încurajat, fără a se afilia sau a se lăsa influenţat. Nici Ion Barbu nu poate fi considerat un avangardist, deşi ermetismul poezie sale l-ar recomanda, dar poetul nu s-a recomandat ca atare. Poziţia sa se aseamănă cu aceea a lui Paul Valery, un matematician-poet ca şi Barbu. Mulţi adulţi şi copii cunosc poezia lui Urmuz, „Cică nişte cronicari” , titlu sub care Iordan Chimet a publicat la Ed. Universal Dalsi, în 1999 o antologie unde găsim numele lui Urmuz, Saşa Pană, Jacques Costin, Uranus, Cugler, Geo Bogza, Arghezi, Ştefan Zeletin, Brunea-Fox, H. Bonciu, Eugen Ionescu, Tzara, Voronca, Virgil Gheorghiu, G. Ciprian, Gellu naum, toată „floarea” modetrnismului românesc, fără ca toţi să fie şi avangardişti, cum am arătat. „Contimporanul”, „Punct”, alte reviste, unele cu titluri licenţioase au promovat avangardismul interbelic înfruntând riscul unor suspendări, iradieri, arestări, etc. Indiferent cum s-a numit curentul, expresionism, constructivism, futurism, suprarealism, obiectivul era de a rupe punţile spre trecut, uneori , poate prea brutal, dar în genere necesar. Stagnarea în artă înseamnă sinucidere. Ov.S. Crohmălniceanu a lăsat un studiu publicat postum de Geo Şerban , „Evreii în mişcarea de avangardă românească”. Sunt parcurse itinerariile lui Tzara, Fundoianu, Voronca, Costin, Brunea Fox, Saşa Pană, Dan Faur, H.Bonciu, Raul Iulian, Gherasim Luca, Paul Păun, D.Trost, Sesto Pals. Nici unul nu mai trăieşte.
În domeniul artelor plastice vom aminti pe sculptorul Idel Ianchelevici, născut la Bucureşti în 1909, devenit apoi cetăţean belgian, Marce Iancu, arhitectul cu numeroase proiecte realizate în Bucureşti, strămutat în Israel, unde s-a dedicat exclusiv artelor plastice, pictorul Victor Brauner ( au scos albume, cu lucrări ale lui Brauner, Amelia Pavel , Emil Nicolae, ş.a.), M.H. Maxy, un post-avangardist, Vadsile Cazar, ş.a. O avangardă puternică, în artele plastice, comparabilă cu aceea din Franţa sau din Germania (până în 1933) nu a existat în România. Cel mai important a fost, fără îndoială Victor Brauner ( n. 1903 la Piatra neamţ, decedat în 1966, la Paris) , artist ce poate sta alături de Salvador Dali, ş.a.

artist Maia Martin, foto 1: Compoziţie XIX, foto 2: Melcul

autor Boris Marian, redactor al revistei Faleze de piatră


Comentarii oprite

Amintirile unui nostalgic (partea I)

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Nu ştiu alţii cum sunt, vorba bădiţei din Ţicău, marele Creangă, dar eu când mi-amintesc de vremurile socialismului în patria noastră, RPR şi apoi RSR, mă cuprinde o nostalgie, ca în anecdota … era cum era, dar eram noi mai tineri. Prima schimbare de macaz am observat-o în ziua în care, la intersecţia străzii Dr.Felix ( n.n. evreu, medicul Capitalei, cu un secol în urmă) cu B-dul A.I.Cuza poliţaiul nu mai purta haină maro, ci albastră şi se numea miliţian. Afişele cu o mână mare de muncitor care strângea două buruieni, una fiind cu capul lui Iuliu Maniu, alta cu cel al lui Brătianu, rămăşiţe de la alegerile din 1946, dispăruseră. In clasa a doua de primară am fost făcuţi pionieri, cu mare alai, eu nu am intrat din prima. Eram vorbăreţ şi se considera nedemn ca un pionier să vorbească la ore. Am fost foarte fericit când am putut să ascult şi să cânt imnuri pioniereşti. Numele lui Dej nu se pomenea, doar Partidul, uneori, Lenin, Stalin. Mult Stalin. A murit Stalin, profesoarele au plâns. Mie, în aceeaşi lună mi-a murit bunicul, cam de aceeaşi vârstă, astfel că durerea ar fi trebuit să fie dublă, dar, copil fiind , nu am simţit nimic. Mergeam vara, în tabere de pionieri, seara cântam în jurul focului, fetele îmi plăceau ca şi copilului Creangă. Copil, copil, dar ceva mă atrăgea la ele. Aveau farmec taberele acelea, mai veneau copii greci, refugiaţi după războiul pierdut de comunişti, apoi coreeni, din ţara pustiită de un război cu napalm, ziceau ziarele. Eram într-o vară comandant de detaşament şi am fost prins în ora de somn obligatoriu, băgat din propria voinţă, într-o noptieră pentru a-mi distra colegii de cameră. Am fost destituit prin scoatere la raport şi citirea unei decizii ce semăna cu o condamnare pe viaţă. Nu mai vorbea nimeni cu mine, nici golăneii care erau mereu pedepsiţi pentru diverse abateri. Eu trădasem încrederea organizaţiei. Am păţit chestii asemănătoare la UTM ( ulterior, redevenit UTC). Iar nu am fost primit în prima serie, vorbeam la ore. Acest vorbit m-a costat peste treizeci de ani, un vot de blam cu avertisment, vorbeam în acelaşi timp cu tovarăşul Nicolae Ceauşescu, el la megafon, eu în câmp, prin Parcul Tineretului. La liceul Nicolae Bălcescu, actualmente Sf.Sava am avut profesori eminenţi, nemaitrăind îi pomenesc, la română, Mişu Bărbătescu, un maniac al fişelor literare, care m-a învăţat să scriu scurte recenzii, temător de a pomeni numele lui Blaga, Voiculescu, ş.a.la latină. Gh. Guţu, un aristocrat din vremea lui Cato Maior, am învăţat şi istoria Romei antice, deşi nu era în programa de latină, la el se spunea numai domnul elev, domnul profesor, îmi venea să spun,în glumă, tovarăşul Iulius Caesar . L-am admirat simţind la el altceva faţă de alţi dascăli. Scrisese un dicţionar masiv de latină, nu avea adversari în domeniu, nici la Universitate. La biologie era Dabija, un munte de om, glumeţ din fire, dar şi intreprinzător, se spunea că a convins pe un portar al şcolii care trăgea să moară, să-şi ofere trupul pentru a reface scheletul, ceea ce s-a şi realizat iatr noi îi spuneam scheletului, nea Vasile. Secretarul de partid al liceului a aflat şi scheletul a dispărut, nu se ştie unde. L-am regretat, era foarte util., în plus, am învăţat , atunci, să nu mă tem de moarte. La astronomie era un tip atât de antisemit, încât i-a spus vărului meu, care era cu un an mai mare, să plece în Palestina. Era supărat pe evrei. Vărul meu i-a urmat îndemnul după circa două decenii.La facultate am intrat cu mulţi .tineri slab pregătiţi, dar cu dosar „bun”. Nu mai era mediul de la Sava. M-am autopropus organizator de grupă, din lipsă de alt interes. In anul doi am răsturnat planurile comitetului de UTM pe Politehnică, care dorea o fiică de nădejde, propunând pe un amic de al meu, simpatizat de mulţi. A fost ales, dar eu am fost chemat la Comitet şi mi s-a pus în vedere că la următoarea abatere voi zbura din Politehnică.Am ieşit mulţumit că le-o făcusem. In anul trei am plecat la Moscova, dar după multe intervenţii. Doream foarte mult să ies undeva. Existau trei posibilităţi – RDG, URSS, China, nici vorbă de Occident. Dosarul meu a zăcut până când cineva a intervenit la ministrul de resort, care fusese cu tatăl meu în războiul civil din Spania, evident, comunist din conducere. Omul a pus o semnătură pe o hârtie şi astfel am ajuns la Moscova. Nimeni , nici eu nu înţeleg fericirea care m-a cuprins când am văzut Piaţa Roşie.
Fine del primo tempo….

continuarea pe siteul Bibliotecii de proză http://bibliotecacititordeproza.falezedepiatra.net/


artist Anişoara Iordache

autor Boris Marian, redactor al revistei Faleze de piatră


Comentarii oprite

Cunoasterea perfecţiunii creaţiei

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Cunoasterea perfecţiunii creaţiei

Motto: Pildele lui Solomon, 25.2 - “Slava lui Dumnezeu este să ascundă lucrurile, iar mărirea regilor e să le cerceteze cu de-amănuntul.”

Eu sunt un simplu inginer, de religie creştin-ortodox, adept al unui nou slogan promovat de mine: crede – cercetează – corectează.

Pe baza acestui concept, eu am trecut de la faza de contemplare a creaţiei la faza de studiu amănunţit al creaţiei divine, comparativ cu creaţia umană modificată genetic.

În recenta mea carte, “Armonii divine modificate genetic”, am introdus ca prefaţă un articol prezentatat de fostul meu diriginte, profesorul de matematica Eduard Minasian, la prima ediţie a seminarului ştiinţifico-ortodox “Dumnezeu, omul şi calitatea vieţii”, organizat de societăţile Clepsydra Câmpulung şi Alfa SG Paris, la Câmpulung Argeş, în perioada 17-20 mai 2007.

Primăria Câmpulung, 17 Mai 2007

Un grup de participanţi la seminar

Eduard Minasian, profesor de matematică şi dirigintele meu de la liceul Brătianu Piteşti, şi Rasho Ohannes Hovhannessian, medic psihiatru, fondator al centrului de for-mare “EUROSINS”, Clermont Oise France

Din punctul de vedere al CREAŢIEI, plantele, animalele şi oamenii funcţionează ca nişte nano-maşini biologice într-un sistem creat perfect, un fel de perpetuum-mobile, care, în limitele capacităţii proprii de regenerare a resurselor, va funcţiona fără sfârşit. Creatorul sistemului, a introdus în sistem un număr de elemente inteligente, asemeni Lui, care, prin analiza funcţionării acestui sistem, vor fi capabile să recunoască limitele sau legile stabilite de Creator, să le răspândească în sistem, să le respecte şi să le impună şi tuturor celor care se abat de la ele, pentru a evita autodistrugerea. Un rol esenţial în funcţionare îl are reacţia inversă, prin care sunt reintroduse în sistem informaţii despre funcţionarea sistemului, astfel încât elementele inteligente să poată stabili corecţiile ce se impun la abaterile ce se produc din interior sau din exterior. În acest moment, managementul sistemului a fost transferat elementelor inteligente din interior, dar este supravegheat din exterior de Creator până la atingerea cunoaşterii totale, care presupune, în primul rând, recunoaşterea Creatorului. Creatorul este o entitate nevăzută de elementele create sau, altfel spus, El a creat un sistem incapabil să-L vadă, dar capabil să-L înţeleagă şi să recunoască participarea Lui în creaţie.

Acest articol prezintă pe scurt punctul de vedere al unui matematician, despre armonia matematică a creaţiei divine.

Secţiunea de aur

Secţiunea de aur este un subiect mult tratat, dar puţin cunoscut. Numărul acesta, iraţional, cu nesfârşit de multe zecimale, ce nu se repetă după vreo regulă, începe cu 1,618…., este notat cu F (iniţială a numelui lui Fidias, sculptor în antichitatea greacă, artistul ce a conceput una din minunile lumii, statuia colos a lui Jupiter – Zeus Olimpianul), este practicat în multe din lucrările lui Constantin Brâncuşi (Poarta sărutului, Masa tăcerii, Pasărea măiastră, Coloana infinitului) şi lista nu se termină cu Domnişoara Poganny.

Domnişoara Pogany Pasărea Măiastră Muza adormită

Faimosul fizician britanic Lord Kelvin (Wiliam Thompson 1824-1907), cel care a dat numele scării absolute de măsurare a temperaturii, a afirmat: “dacă nu o puteţi exprima prin numere, cunoaşterea voastră este săracă şi nesatisfăcătoare”. Kelvin se referea bineînţeles la cunoaşterea necesară ştiinţei adevărată.

Cel mai faimos dintre numerele cunoscute în lume este P, un număr egal cu raportul dintre lungimea unui cerc şi diametrul său. Valoarea lui P este 3,14159… şi se reţine uşor după reţeta “aşa e util a scrie renumitul număr”. Mai puţin cunoscut decât P este numărul F, chiar dacă acesta este mult mai des întâlnit în natură şi mai fascinant.

Să admitem că vă adresez întrebarea: “ce au în comun minunatul aranjament al petalelor unui trandafir, pe de altă parte faimoasa pictură a lui Salvador Dali – Cina cea de taină, cochiliile separate ale moluştelor şi înmulţirea iepurilor?” Greu de crezut, dar toate aceste exemple, extrem de distanţate, au în comun un număr, de fapt o progresie geometrică cunoscută din antichitate, pe care, mai târziu, Leonardo da Vinci a numit-o “numărul de aur, raportul de aur sau “secţiunea de aur”.

Acest număr F, definit ca o proporţie, are însuşirile plăcute ale unei armonii plăcute.

Cu trei secole înainte de Hristos, Euclid, fondatorul geometriei, se exprima astfel: “Spunem că un segment de dreaptă a fost împărţit în medie şi extremă raţie atunci când întregul se raportează la segmentul mai mare aşa cum segmentul mai mare se raportează la cel mai mic”.

Exemplificare grafică

Observaţie: Dacă luăm un cerc cu diametrul d = 100 mm şi desfăşurăm lungimea lui într-un segment de dreaptă AB, obţinem o lungime L = 314,159 mm (echivalent L = Pxd); apoi aplicăm raportul de aur în segmentarea acestei lungimi şi obţinem următoarele rezultate:

Figura 1

AC = Pxd / F = 314,159 / 1,618 = 194,165 mm

AB – AC = CB à 314,159 – 194,165 = 119,994 mm

AB / AC = AC / CB à 314,159 / 194,165 = 194,165 / 119,994 = 1,618

Cercurile obţinute din aceste lungimi respectă aceeaşi regulă fractală de aur, având diametrele şi suprafeţele în aceeaşi proporţie de aur, d = 100 mm, raportat la d1 = 61,80469 mm, raportat la d2 = 38,19531 mm şi s = 7854 mmp raportat la s1 = 3000 mmp, raportat la s2 = 1146 mmp. Se poate observa că suprafaţa cercului intermediar este o treime din suma suprafeţelor celorlalte două.

Utilizarea acestor două numere celebre în arhitectură, în inginerie şi în alte domenii creative, simplifică calculele pentru consumurile materiale şi reduce la minim pierderile cauzate de rebuturile neutilizabile.

Asemenea numere nesfârşite i-au intrigat pe antici. Forţa de atracţie a “secţiunii de aur” provine din faptul că are o capacitate tulburătoare de a apărea acolo unde te aştepţi mai puţin.

Să luăm un fruct de măr obişnuit, fruct asociat de renascentişti cu fructul pomului cunoaşterii, iar în versiunea biblică înseamnă căderea omenirii în păcat, şi să-l tăiem transversal. Vom constata că seminţele mărului sunt aşezate după modelul unei stele cu 5 colţuri, numită pentagramă.

Acesta nu este însă decât vârful iceberg-ului. Conform tradiţiei budiste, într-una din predicile sale, Budha nu a rostit nici o singură vorbă, ci a ţinut în mână doar o singură floare. Un trandafir este deseori luat drept simbolul simetriei naturale, al armoniei universale.

Luaţi un trandafir, pentru a pune în evidenţă modul în care petalele lui se suprapun peste precedesoarele lor; veţi constata că petalele sunt aranjate după o regulă bazată pe “secţiunea de aur”.

Să trecem la regnul animal; suntem familiarizaţi cu structurile spiralate ale cochiliilor de moluşte, precum melcul şi nautilus, dar şi cu cohlea urechii.

Spirala logaritmică naturală

Cochilia melcului Nautilus

Urechea internă – Cochleeea

O spirală logaritmică divină

Aceste cochilii au inspirat unele construcţii arhitecturale celebre, de pildă muzeul Guggenheim din New York. În interiorul muzeului, vizitatorii coboară o rampă în spirală avansând; dar avansand aşa cum molusca îşi construieşte cămăruţele sale în spirale, atunci când îşi ocupă complet spaţiul alocat.

Secţiunea de aur” nu se regăseşte numai în fenomene naturale, ci şi în operele de artă create de om. Revenim la tabloul “Cina cea de taină” al lui Salvador Dali, în care pictura şi rama se află într-un raport de aur. O parte dintr-un uriaş dodecaedru (un corp regulat legat de secţiunea de aur, având 12 feţe, fiecare fiind un pentagon) încadrează masa.

De ce Dali a ales să expună “secţiunea de aur”?

Observaţia lui: “împărtăşania trebuie să fie simetria”.

O examinare, riguros matematică, a exemplelor din natură şi artă arată că ele ridică întrebări la trei nivele de profunzime ale cunoaşterii.

În primul rând sunt întrebările imediate ce-ţi vin în minte:

-       Sunt ele oare reale?

-       Putem explica apariţia lui F şi împrejurările în care el apare?

În al doilea rând, presupunând frumuseţea ca pe o însuşire care face ca un obiect să fie plăcut simţurilor naturale pe care le are omul de la natură, ne întrebăm:

-       Există vreo componentă estetică în natură?

La această întrebare, răspunsul este dat de arhitectul, inginerul şi matematicianul vizionar, designer, poet, autor şi inventator american Richard Buckminster Fuller (1895-1983): ”Când lucrez la o problemă, nu mă gândesc niciodată la frumuseţe; mă gândesc numai cum să rezolv problema, dar când am terminat, dacă soluţia nu e frumoasă, spun că este greşită.” După Fuller, tetraedrul este baza tuturor structurilor spaţiale. Forma geodezică a fost inventată de Fuller în anii ’40 şi a fost introdusă ca metodă de construcţie în toate proiectele sale.

Cele mai grele şi cele mai obsedante întrebări sunt:

-       Ce anume face ca matematica să fie atât de puternică şi omniprezentă în jurul nostru?

-       Este Dumnezeu matematician?

Voi încerca să abordez aceste întrebări prin intermediul fascinantei poveşti a numărului F.

Pentru că este important, în evoluţia noastră, să răspundem la cele trei întrebări într-un timp limitat, începem cu matematica şi anume cu PENTAGRAMA, figură strâns legată de pentagonul regulat, a cărui figură plană are cinci laturi egale (notate cu b) şi cinci unghiuri congruente. Dacă unim vârfurile unui pentagon, prin diagonale (notate cu a), obţinem o pentagramă (o stea cu cinci colţuri) a căror laturi notate cu c se află într-un raport de aur cu a şi b, iar operaţia poate continua la nesfârşit. Fiecare segment se obţine din cel precedent prin împărţirea cu un factor constant, egal cu “secţiunea de aur”:

F = a / b = b / c =…. = 1,6180339887…

Figura 2

Rezultă că F este un număr iraţional, obţinut din compararea a două segmente incomensurabile. Noţiunea de “segment incomensurabil” este acea noţiune care i-a generat lui Aristotel metoda folosită în logica analizei silogismelor cu caracter ipotetic şi probabilistic, dar care devin predictive într-un anumit punct, numită “reducere la absurd”.

Cel mai influent savant evreu al evului mediu, Moses Maimonides (1135 – 1204) a încercat să folosească acest procedeu logic pentru a demonstra existenţa unui Creator. Maimonides scrie în “TORAH”: “Principiul fundamental este că există o Primă Fiinţă care a făcut să fiinţeze toate lucrurile existente, căci, dacă s-ar presupune că nu există, atunci nimic altceva n-ar mai putea exista”.

Matematicianul Leopold Kronecker (1823-1891) a declarat astfel: “Dumnezeu a creat numerele …..; tot restul a fost făcut de om”.

În ceea ce urmează, voi completa cunoştinţele voastre despre piramidele din Egipt, cu date despre alte monumente; voi prezenta OSIRIONUL, un templu considerat a fi cenotaful (monumentul funerar) faraonului SETI I (1290 şi 1279 înainte de Hristos). Osiris, soţul lui Isis, a fost faraon al Egiptului; fratele său Seth l-a ucis şi a împrăştiat rămăşiţele trupului său; Isis a cules rămăşiţele şi astfel Osiris a devenit regele “Tărâmului Subpământean; Osiris a fost privit ca judecător al sufletelor după moarte.

În cartea sa din 1982, “Geometria sacră”, Robert Lawlor sugerează că grădina Osirionului este conformă cu proporţiile “secţiunii de aur”.

Foarte recent, în 1999, expertul francez în telecomunicaţii, Midhat Gazalé, scrie în cartea sa “Gnomon, de la faraoni la fractali”: “s-a spus că istoricul grec Herodot a aflat de la preoţii egipteni că aria pătratului bazei “Marii Piramide” este egal cu aria feţei laterale triunghiulare.”

Această afirmaţie echivalează în a spune că “Marea Piramidă” a fost proiectată în aşa fel încât raportul dintre înălţimea feţei sale triunghiulare şi jumătatea laturii bazei să fie egal cu “secţiunea de aur”. În realitate b/a are o abatere de 0,1%.

Figura 3

Timpul acordat expunerii mă îndeamnă să vi-l prezint pe Platon, care în celebrul său dialog, Timaios, abordează imensa problemă a discutării originii şi funcţionării cosmosului. El încearcă să explice structura materiei cu ajutorul celor cinci poliedre regulate, cunoscute sub numele de solide platonice: tetraedrul (4 feţe), hexaedrul (cubul – 6 feţe), octaedrul (8 feţe), dodecaedrul (12 feţe) şi icosaedrul (20 feţe).

După Platon, dodecaedrul este cel folosit pentru a broda constelaţii pe întregul cer. Acesta este motivul pentru care Salvador Dali a decis să includă un uriaş dodecaedru plutind deasupra mesei din celebrul tablou, “Cina cea de taină”. “Secţiunea de aur” joacă un rol esenţial în proprietăţile de simetrie ale solidelor platonice.

În particular, un dodecaedru cu lungimea unei muchii de o unitate, are o suprafaţă totală de [15F / radical din (3-F)] şi un volum de [5 FxF / 6 – 2 F]. Analog, un icosaedru cu muchia de o unitate are un volum de [5FxF / 6].

Majoritatea cărţilor despre “secţiunea de aur” afirmă că dimensiunile Parthenonului (locul Fecioarei, construit pe Acropola din Atena ca un templu consacrat Athenei, Partheos = fecioară) se încadrează exact în “secţiunea de aur”. În anul 1884 a fost publicată ideea lui Adolf Zeising (fondatorul ideii exprimării secţiunii de aur în distribuţia ramurile copacilor şi în venele vietăţilor) că: “înălţimea faţadei, de la vârful templului şi până la capătul piedestalului de sub coloane, este împărţită cu secţiunea de aur de către vârful coloanelor”.

Această afirmaţie a fost repetată într-o mulţime de cărţi, printre care şi influenta carte a lui Matila Costiescu Ghyka (român, autodidact, 1881-1965) în cartea “Le nobre d’or”. Mulţi pun însă la îndoială prezenţa “secţiunii de aur” în arhitectura Parthenonului.

Să revenim la Euclides, căci numărul scris de el a folosit omenirii, fără a i se aduce schimbări timp de o mie de ani. Permiteţi-mi acum să folosesc un pic de gândire elementară, ca să examinăm diferenţa lui Euclides şi să vedem cât de importantă este “secţiunea de aur” pentru împărţirea pentagonului. În figura (1), segmentul AB este împărţit de punctul C în medie şi extremă raţie, unde numărul rezultat din segmentul mare raportat la segmentul mic este egal cu raportul dintre segmentul întreg şi segmentul mai mare. Să presupunem că măsura segmentului mai mic este de o unitate, CB=1, iar măsura celui mai mare este de x unităţi, AC=x, atunci rezultă:

Cele două soluţii sunt :

Soluţia propusă X1 are valoarea 1,6180339887…, reprezentând “secţiunea de aur”, iar soluţia X2 are valoarea negativă a acestui număr. Această soluţie poate fi reprezentată şi sub alte forme diverse:

De la expresiile incomensurabile, care nu se termină niciodată, să ne întoarcem la “dreptunghiul de aur”.

Lungimile laturilor dreptunghiului sunt într-un raport de aur. Să presupunem că din acest dreptunghi am decupat un pătrat; vom rămâne cu un dreptunghi de aur, în care dimensiunile sale sunt mai mici decât cele ale dreptunghiului iniţial cu deja celebrul factor F. În cel de-al doilea dreptunghi, prin acelaşi procedeu, se poate forma un alt dreptunghi de aur. Dacă desenăm două diagonale, în oricare dreptunghi al seriei, ele se vor intersecta în acelaşi punct.

Datorită proprietăţilor “divine” atribuite “secţiunii de aur”, matematicianul american Clifford Pickover a propus să ne referim la acest punct ca la “Ochiul lui Dumnezeu” (ESP experiment).

Revenim la Platon şi la metoda sa de abordare a imensei probleme a originii şi funcţionării cosmosului. În particular el încearcă să explice studierea materiei cu ajutorul celor cinci poliedre regulate, menţionate anterior. Acestea se disting prin următoarele proprietăţi:

-       ele sunt singurele poliedre în care toate feţele (printr-un procedeu dat) sunt identice şi echilaterale;

-       fiecare poliedru poate fi înscris într-o sferă.

După Platon, pământul (Terra) era asociat cu stabilul cub, calitatea penetrantă a focului cu tetraedrul; apa cu aspectul mobil al octoedrului, aerul cu icosaedrul cu multe feţe, iar dodecaedrul este cel pe care l-a folosit Dumnezeu pentru a brăzda constelaţiile pe întregul cer.

Acesta este şi motivul pentru care Salvador Dali l-a inclus în celebrul său tablou.

Spirala vieţii a făcut ca cele concepute de Platon să fie reluate, sub o altă formă, în 1998 de unele grupuri de astronomi, care au descoperit că universul nostru este în expansiune (fapt deja descoperit de astronomul Edwin Powell Hubble (1889 – 1953) şi că aceasta este accelerată. Pasiunea iniţială a utilizării pentagoanelor pentru poliedre provine din observarea cristalelor de pirită, cunoscută şi sub numele de “aurul nebunilor”, a căror formă este dodecaedrică.

Solidele platonice apar şi în cele mai neaşteptate locuri. Bunăoară în romanul ştiinţifico- fantastic al lui Cyrano de Bergerac (1619 – 1655), “O călătorie spre lună”. Autorul foloseşte o maşină de zbor în formă de icosaedru pentru a evada din turnul în care era închis şi a coborâ pe o pată solară.

După cum am mai relatat, icosaedrul şi dodecaedrul sunt intim legate de “secţiunea de aur”, iar asta în mai multe moduri.

Bunăoară, cele 12 vârfuri ale unui icosaedru pot fi împărţite în trei grupuri de câte patru, care formează trei “dreptunghiuri de aur”. Dreptunghiurile sunt perpendiculare unul pe celălalt, iar punctul lor comun este centrul icosaedrului. Analog, centrele celor 12 feţe pentagonale ale dodecaedrului pot fi împărţite în trei grupuri de câte patru, iar fiecare din aceste grupuri formează, la rândul lor, dreptunghiuri de aur.

Revenind la raţiunea făcută pentru figura (1), cu ajutorul unui calculator de buzunar, introducem numărul F = 1,6180339887 şi calculăm pătratul lui obţinem FxF = 2,6180339887, iar inversul său 1/F = 0,6180339887. Acest fapt îi conferă lui F o proprietate unică, în care pătratul seriei se obţine adunând cifra unu, iar inversul seriei se obţine scăzând cifra unu.

Cu ajutorul semnelor celor nouă cifre şi cu semnul zero poate fi scris orice număr.”

Cu aceste cuvinte şi-a început Leonardo di Pisa (1170 – 1240), cunoscut sub numele de Leonard Fibonacci (filius bonacci = fiu de neam bun), cartea sa “Liber abaci” (Cartea abacului, publicată în 1202). Dar celebritatea lui Fibonacci provine dintr-o problemă aparent fără importanţă.

Un om a pus o pereche de iepuri într-un loc împrejmuit şi şi-a pus întrebarea: “Câte perechi de iepuri pot fi produse de această pereche într-un an, dacă presupunem că fiecare pereche dă naştere în fiecare lună la o nouă pereche, care la rândul ei începe din luna a doua să se reproducă?

Se obţine şirul recursiv al lui Fibonacci : 1, 1, 2, 3, 5, 8, 13, …., în care fiecare termen, începând cu al treilea, este egal cu suma celor doi termenii precedenţi. Aceeaşi serie de numere se aplică şi la lentilele optice, la căţăratul pe treptele scărilor sau la arborele genealogic al trântorilor unui stup de albine.

Cum se leagă numele lui Fibonacci de “secţiunea de aur”?

Dacă privim rapoartele dintre două numere succesive ale şirului, obţinem:

1/1 = 1,000000

2/1 = 2,000000

3/2 = 1,500000

5/3 = 1,666666

8/5 = 1,600000

13/8 = 1,625000

21/13 = 1,615385

34/21 = 1,618182

Recunoaşteţi “secţiunea de aur”?

Raportul a două numere din acest raţionament oscilează în jurul valorii numărului F, cu o abatere mai mare sau mai mică, care scade, pe măsură ce numerele cresc. Această proporţie a fost descoperită în 1611 de celebrul astronom german Johannes Kepler (1571 – 1630).

Dar, se întreba Kepler, ce instrument va fi folosit Dumnezeu pentru a-şi proiecta universul?

Răspunsul fantastic la această întrebare a răsărit în mintea lui Kepler la 19 iulie 1595, pe când încerca să explice conjuncţiile planetelor externe Terrei, Jupiter şi Saturn(momentele când două corpuri cereşti au aceleaşi coordonate cereşti).

Johanes Kepler a fost condus de ideea că “Dumnezeu face întotdeauna geometrie”.

Fiind un admirator al acestei ştiinţe matematice, el a exprimat: “Geometria are două mari comori: una este teorema lui Pithagoras; cealaltă este împărţirea unui segment în medie şi extremă raţie. Cea dintâi poate fi asemuită cu o măsură de aur, a doua poate fi numită un giuvaer peţios.”

Răspunsul lui Kepler la întrebarea, “de ce există şase planete vizibile cu ochiul liber?”, a fost simplu, “pentru că există cinci solide regulate”. În plus, concepţia sa răspunde şi la întrebarea asupra dimensiunilor orbitelor. Citez afirmaţia sa:

Sfera Pământului este măsura tuturor celorlalte orbite.

Să circumscriem un dodecaedru în jurul ei. Sfera care-l înconjoară va fi a lui Marte. Să cicumscriem un tetraedru în jurul lui Marte. Sfera care-l înconjoară va fi a lui Jupiter. Să cicumscriem un cub în jurul lui Jupiter. Sfera care-l înconjoară va fi a lui Saturn. Să înscriem un icosaedru în interiorul Pământului. Sfera înscrisă în el va fi a lui Venus. Să înscriem un octaedru în interiorul lui Venus. Sfera înscrisă în el va fi a lui Mercur.

Aveţi aici temeiul pentru numărul planetelor.”

Distanţele dintre planete, aşa cum rezultă din acest model, se potriveau destul de bine pentru unele, dar difereau semnificativ pentru altele (dar nu cu mai mult de 10 procente). Evident acum, modelul cosmologic al lui Kepler, bazat pe solidele platonice, era absolut greşit. Descoperirea planetelor Uranus (1781 – astronomul Herschel) şi Neptun (1846 – concomitent de astronomii Le Verrier şi Adam Smith) a bătut ultimul cui în coşciugul unei idei muribunde.

Pentru a ţine uşor minte ordinea celor nouă planete, vă propun următoarea secvenţă, ca unealtă pentru memorie, având referinţe religoase: “Miercuri şi Vineri e Post; Marţi, Joi şi Sâmbătă doar Unii Nebunii Postec.”

Totuşi, importanţa acestui model pentru ştiinţă este imensă; rareori în istorie o carte atât de greşită a fost atât de fertilă în orientarea viitorului curs al ştiinţei. Pentru a elabora legile mişcărilor planetelor, Kepler s-a folosit de cercetările şi observaţiile danezului Tycho Brahe, mentorul său.

Prima lege a lui Kepler afirmă că orbitele descrise în jurul Soarelui de planetele cunoscute la vremea lui nu sunt exact cercuri, ci eclipse având Soarele într-unul din focare.

A doua lege a lui Kepler stabileşte că planeta se mişcă cel mai repede atunci când este cel mai aproape de Soare (la periheliu) şi cel mai încet atunci când este cel mai departe de el (la afeliu), astfel încât segmentul care uneşte planeta cu Soarele mătură arii egale în intervale de timp egale.

A fost nevoie de geniul lui Isaac Newton (1642 – 1727) pentru a deduce că forţa care menţine planetele pe orbitele lor este gravitaţia. Newton a explicat legile lui Kepler punând la un loc legile care descriu mişcarea corpurilor şi legea gravitaţiei universale.

Acelaşi Kepler constată o proprietate a şirului Fibonacci. Reluăm şirul 1, 1, 2, 3, 5, 8, 13, 21, 34,…; observăm că 3×3 = 9, diferă doar prin 1 de produsul numerelor din şir apropiate lui 3: 2×5 = 10. Analog 13×13 = 169, diferă prin 1 de 8×21 = 168, etc.

Această proprietate particulară a numerelor Fibonacci generează un bizar paradox, prezentat prima dată de marele creator de enigme matematice, de puzzle şi un bun jucător de şah, Sam Loyd (1841 – 1911).

Considerăm pătratul cu latura de 8 uniăţi, pentru care calculăm aria 8×8 = 64. Apoi împărţim pătratul în patru părţi, aşa cum este indicat în figură. Cele patru părţi vor fi reasamblate diferit, pentru a forma un dreptunghi cu aria 13×5 = 65, dar la care apare o unitate suplimentară.

De unde provine aceasta?

Soluţia paradoxului este că de fapt bucăţile nu se potrivesc perfect de-a lungul diagonalei dreptunghiului; există un spaţiu îngust între diagonale, un paralelogram lung şi subţire ce are unitatea de suprafaţă mai mică decât a pătratului.

Fireşte, numărul 8 este un număr din şirul lui Fibonacci, iar pătratul lui (8×8 = 64) diferă cu 1 faţă de produsul celor două numere din şir adiacente lui (5×13 = 65), conform proprietăţii descoperită de Kepler. Pe drept cuvânt, Kepler credea cu adevărat că “secţiunea de aur” i-a slujit lui Dumnezeu drept instrument fundamental pentru crearea universului. Poetul englez John Donne (1572 – 1631) l–a descris cel mai bine, astfel: “Kepler a primit drept misiune ca nimic să nu se întâmple fără ştirea lui.”

Am întâlnit deja afirmaţia că planul arhitectural al unor construcţii din antichitate, cum ar fi Marea Piramidă şi Partenonul, se bazează pe “secţiunea de aur”, dar ne putem întreba: Artiştii antichităţii au conştientizat cu adevărat utilitatea “secţiunii de aur”?

S-a rezumat utilizarea secţiunii de aur la artele vizuale sau a pătruns şi în alte dimensiuni creative?

Un nume care apare invariabil când vine vorba de folosirea “secţiunii de aur” în artă este cel al lui Leonardo da Vinci. Unii autori chiar îi atribuie lui da Vinci inventarea numelui “proporţia divină”.

Discuţia se concentrează pe cinci opere ale maestrului italian: pânza neterminată Sfântul Ieronim, cele două vizuni ale Madonei între stânci, desenul Cap de bătrân şi faimoasa Mona Lisa (del Giovenda). Să nu ne înşelăm singuri; sentimentul de veneraţie pe care-l încercăm când privim Madona între stânci n-are nimic a face cu întrebarea dacă proporţiile picturilor se află sau nu într-un raport de aur.

Despre cărţile “Numărul de aur, Rituri şi ritmuri pitagorice în dezvoltarea civilizaţiei occidentale (1931) şi Estetica proporţiilor în natură şi în arte”, scrise în limba franceză de autorul român Matila Ghyka am mai vorbit în acest referat. Alături de descrierile corecte ale proprietăţilor “secţiunii de aur”, există şi un aspect anecdotic: cărţile lui Ghyka au avut un răsunet inexplicabil.

Unul din cei mai puternici partizani ai aplicării “secţiunii de aur” în artă şi în arhitectură a fost celebrul architect şi pictor franco-elveţian Le Corbusier (Charles Edouard Jeanneret 1867-1965). Iniţial Le Corbusier s–a arătat sceptic, în legătură cu aplicarea “secţiunii de aur” în arte, şi nu a folosit-o înainte de 1927. Perspectiva lui s-a modificat radical în urma publicării renumitei cărţi a lui Ghyka, Estetica proporţiei. Le Corbusier şi-a tradus teoria despre Modulor în practica multor lucrări ale sale.

Căutarea unei proporţii standardizate a culminat cu introducerea unui nou sistem de proporţii numit “Modulorul”. Se presupunea că Modulorul furnizează “o măsură armonică la scară umană, universal aplicabilă arhitecturii şi mecanicii”, care să se bazeze pe proporţii umane.

Un bărbat înalt de 6 picioare (183 cm) cu un braţ ridicat (la înălţimea de 226 cm) şi unul lăsat (cu palma la nivelul sexului, 86 cm) a fost inserat într-un dreptunghi. Aceste lungimi se află în rapoarte de aur, chiar dacă par simple speculaţii.

Simţurilor le plac lucrurile bine proporţionate.” Cuvintele aparţin filozofului scholastic Sfântul Thoma din Aquino (1227 – 1274) şi se referă la o relaţie fundamentală între frumuseţe şi matematică.

Preluând ideea, scriitorul german Adolph Zeising, în cartea sa “Noua teorie a proporţiilor corpului uman” (1854), a afirmat: “partiţia corpului uman, anatomia multor animale, …, armonia celor mai satisfăcătoare acorduri muzicale şi proporţionalitatea celor mai frumoase opere de arhitectură şi sculptură, sunt toate bazate pe secţiunea de aur”.

Unul din fondatorii psihologiei moderne, Gustav Fechmer (1810-1887) a studiat aprofundat tema lui Zeising. El a prezentat, vizitatorilor muzeului de artă din Dresda, un număr de 10 dreptunghiuri, cu lungimi şi lăţimi diferite, rugând-i pe vizitatori să-şi exprime opinia despre proporţia perfectă. Cele mai multe voturi a primit dreptunghiul de aur.

Un alt experiment a constat în stabilirea dimensiunilor cărţilor de joc, dar nu a fost elocvent.

Să trecem la un alt domeniu al artei, muzica de aur. Conceptul “muzica sferelor” a reprezentat o glorioasă sinteză între muzică şi matematică. Abia în secolul XII s-a desprins muzica de reţetele şi formulele matematice, dar, în secolul XVIII, filozoful raţionalist Leibnitz (1646 – 1716) scria: “muzica este un exerciţiu aritmetic secret, iar cel ce se ocupă de ea nu-şi dă seama că se ocupă de numere!”

Cam în aceeaşi perioadă, marele compozitor german, Johann Sebastian Bach (1685 – 1750) avea o fascinaţie pentru jocurile cu note muzicale şi cu numere. De exemplu, el şi-a cifrat, prin coduri muzicale, semnătura şi unele din compoziţiile sale. În vechea notaţie muzicală germană, B înseamnă Si-bemol, iar H înseamnă Si-becar, deci Bach şi-a putut scrie numele pe note: “Si-bemol, La, Do, Si-becar”. O altă criptare folosită de Bach se baza pe ştiinţa numerelor, Gematria (diferită de geometrie). Aribuind fiecărei litere din alfabet un număr corespunzător, A=1, B=2, C=3, etc., se obţine BACH=14 şi J.S.BACH=41 (deoarece I şi J erau aceeaşi literă în alfabetul german din acea vreme).

Să trecem în lumea instrumentelor muzicale. Vioara este un instrument în care “secţiunea de aur” apare frecvent. De regulă, cutia de rezonanţă a viorii conţine 12 sau mai multe arcuri de curbură (curbele viorii), simetrice pe ambele părţi. Cele mai cunoscute viori au fost făcute de Antonio Stradivarius (1644 – 1737, Cremona, Italia). Desene regionale arată că lutierul s-a preocupat în mod special să plaseze geometric “ochii găurilor” în formă de “f” în poziţia determinată de “secţiunea de aur”.

Un alt instrument muzical, deseori menţionat în legătură cu numerele lui Fibonacci, este pianul. Octava de pe claviatura unui pian constă din 13 clape, opt albe şi cinci negre. Clapele negre sunt formate dintr-un grup de două şi un altul de trei; numerele 2,3,5,8 şi 13, numere conscutive în şirul lui Fibonacci, se regăsesc, poate nu întâmplător, în această logică constructivă.

Paul Larson, profesor la Universitatea Temple, a susţinut în 1978 că a descoperit “secţiunea de aur” în cea mai veche muzică bisericească, cântările Kyrie din colecţia de cântece gregoriene, care se cântă de mai bine de 600 de ani.

În 1995, matematicianul John Putz din Michigan a încercat să afle dacă Mozart a folosit “secţiunea de aur” în cele 29 mişcări din sonatele sale pentru pian, alcătuite din două secţiuni distincte. Aceste sonate constau din două părţi: expoziţiunea, în care tema muzicală este introdusă prima oară, şi repriza, în care tema principală este dezvoltată mai departe şi este reluată. Cum lucrările muzicale sunt împărţite în unităţi egale de timp, numite măsuri, savantul american Putz a examinat rapoartele dintre numărul măsurilor din cele două secţiuni ale sonetelor. Mozart, care, după mărturia mamei sale făcută în tipul anilor de şcoală, nu se gândea la nimic altceva decât la cifre, este unul din cei mai buni candidaţi pentru folosirea matematicii în compoziţiile sale.

Un alt faimos compozitor care s-ar putea să fi folosit intens “secţiunea de aur” a fost Béla Bartok (1881 – 1945). Pianist virtuos şi folclorist, Bartok a construit opera sa folosind elemente ale compozitorilor pe care-i admira (printre care Strauss, Liszt şi Debussy) îmbinate cu muzica populară, pentru a creea muzica sa extrem de personală. Organizarea ritmului compoziţiei lui Bartok oferă un exemplu de folosire a “secţiunii de aur”. Analizând mişcarea din “Muzica pentru coarde, percuţie şi celestă”, observăm:

Însă Bartok nu a vorbit niciodată despre compoziţiile sale, afirmând:

“Să lăsăm muzica mea să vorbească singură; e inutil să dau vreo explicaţie despre operele mele.”

În interesanta sa carte “Debussy în proporţie”, autorul Roy Howat, profesor la Universitatea Cambridge, susţine că francezul Claude Debussy (1862 – 1918), ale cărui inovaţii armonice au avut o profundă influenţă asupra generaţiilor succesive de compozitori, a folosit secţiunea de aur în multe din compoziţiile sale.

De pildă, în piesa muzicală pentru pian solo “Reflecţii în apă”, Howat susţine că Debussy a fost influenţat de scrierile matematicianului şi criticului de artă Charles Henry, care era foarte preocupat de relaţiile numerice inerente în melodie, armonie şi ritm.

Compozitorul austriac Alban Berg (1885 – 1935) şi-a construit întregul “Concert de cameră” cu unităţi de 3 măsuri, pe 3 teme, cu 3 instrumente fundamentale (pian, vioară, suflători).

Compozitorul, matematicianul şi profesorul Joseph Shillinger (1895 – 1943) a predat concomitent muzică şi matematică la Harkov – Leningrad şi la Universitatea Columbia. Una din încercările lui Schillinger de a demonstra că muzica poate fi bazată integral pe formularea matematică este deosebit de amuzantă. În esenţă el a conceput fluctuaţiile unei curbe a bursei de valori, aşa cum apăreau în graficele prezentate în jurnalul New York Times, şi, traducând suişurile şi coborâşurile în intervale muzicale proporţionale, a arătat că astfel se putea obţine o compoziţie oarecum similară cu cele ale marelui Johann Sebastian Bach:

În secolul XX, apariţia tehnologiilor computerizate şi a muzicii compuse la calculator au accelerat măsurile numerice precise şi astfel au încurajat muzica bazată pe numere.

Concluzia acestei scurte călătorii în lumea muzicii este că afirmaţiile despre folosirea “secţiunii de aur” de către anumiţi compozitori sar prea repede de la marea generaţie de compozitori, prin simpla numărare a măsurilor, notelor, etc., la interpretarea matematică a operelor acestora. Este însă indiscutabil că, mai ales în secolul XX, s-a redeşteptat interesul pentru folosirea numerelor în muzică.

Renaşterea ideii pitagoreice (“numărul constituie substanţa”) a făcut ca “secţiunea de aur” să apară mai proeminent şi în operele anumitor compozitori. În acest sens, demn de menţionat este compozitorul român Dumitru Capoianu, la care o parte din compoziţii sunt create pe computer (mărturie făcută la televiziune), şi desigur ilustrul dirijor Tiberiu Bredicianu.

Iată şi analiza la acest paragraf despre muzica de aur, datorată criticului muzical vienez Eduard Hanslick (1825 -1904), cel care a exprimat atât de minunat relaţia dintre muzică şi matematică în cartea “Frumosul în muzică”: “Muzica naturii şi muzica omului ţin de două categorii distincte. Traducerea celei dintâi în cea de a doua trece prin ştiinţa matematicii. Un proiect important şi pregnant. Totuşi am greşi dacă am deduce de aici că omul şi-a construit sistemul său muzical conform cu calculele făcute într-un anumit scop, sistemul apărând prin aplicarea inconştientă a conceptelor preexistente de cantitate şi proporţie, prin subtile procese de măsurare şi numărare, iar legile de care sunt generate acestea din urmă au fost descoperite ulterior de ştiinţă.”

Să abordăm un alt domeniu: POEZIA. La prima vedere, nimic nu pare mai îndepărtat de matematică decât poezia.

Poetul şi dramaturgul german Johann Wolfgang Goethe (1749 – 1832) a fost cu certitudine unul din marii maeştri ai literaturii universale. Geniul lui multilateral apare cocentrat în Faust, o descriere simbolică a rezistenţei umane spre cunoaştere şi putere. Faust, un erudit doctor german, îşi vinde sufletul diavolului (personificat de Mefistofel) în schimbul cunoaşterii, tinerţii şi puterii magice. Textul lui Goethe sună astfel:

Mefistofel – Am să-ţi spun drept, ca să nu pot să ies

O piedică mică el a ales:

Piciorul de druid pe prag.

Faust –       Dar spune-mi, al Satanei drag,

Cum ai intrat, dacă te ţine-n loc?

A! Pentagrama, ea te arde în foc?

Un duh ca ăsta, cum ai înşelat?

Mefistofel – Te uită! Nu e bine desenat;

Un unghi, colea, ş-anume în afară,

Cum vezi, n-ajunge să mă înonjoară.

Există multe exemple de structuri poetice construite numeric. De exemplu “Divina Comedie”, monumentala creaţie a poetului italian Dante Alighieri (1265 – 1321), este împărţită în trei părţi scrise în unităţi de câte trei versuri, iar fiecare dintre aceste părţi are treizecişitrei de cânturi.

Un profesor de limbi clasice de la Universitatea Princetown, pe nume George Eckel 1903-1972), în cartea sa din 1962, “Structural patterns and proportions in Vergil’s Aeneid, a study in mathematical composition”, a avansat o ipoteză cu privire la aparţia “secţiunii de aur” în poezie.

Poetul roman Vergilius (70 BC–19 AC), în poemul său Eneida, povesteşte aventurile eroului troian Enea de la fuga sa din Troia spre Cartagina şi povestea lui de dragoste cu Didona.

Profesorul Eckel face măsurători ale lungimii pasajelor din Eneida si a calculat raportul acestor lungimi si a ajuns la concluzia că aceste rapoarte sunt egale cu raportul de aur.

Toate incercările de a descoperi adevărate sau false “secţiuni de aur” în diverse opere de artă, creaţii muzicale sau poetice se bazează pe presupunerea că există un punct comun al frumuseţii ideale şi că el poate fi folosit de om în scopuri practice.

De la pavaje la bolta cerească

Pictorul olandez Johannes Vermeer (1632 – 1675) este cunoscut prin tablourile sale ce înfăţişează două personaje surprinse într-o activitate casnică. Podeaua fiecărei case este pictată cu modele identice de pavaj, compuse din pătrate albe şi negre, ce amintesc de celebra tablă pentru şah.

Pătratele, triunghiurile echilaterale şi hexagonele sunt modele ce se repetă şi acoperă întregul plan (podeaua); aceste modele sunt cunoscute sub numele de pavaj periodic.

Pentru modelul pătrat – rotim cu 90° şi rămâne pe aceeaşi poziţie; analog, pavajele triunghiulare echilaterale au o simetrie de ordin 3 (rotite cu 120°); cele hexagonale rămân aceleaşi dacă sunt rotite cu 60°, deci o simetrie de ordin 6; pentagoanele sunt modele care nu pot fi folosite pentru a umple complet planul şi a forma un model periodic de pavaj; pentru ele vor rămâne porţiuni neacoperite în întregime.

Dar în 1974 Robert Penrose a descoperit două seturi fundamentale de pavaje care pot fi îmbinate pentru a umple întregul plan.

Personajele lui Penrose, cunoscute sub numele de “săgeată” şi “zmeu”, au “secţiunea de aur” înscrise în ele. Putem observa că aceste forme au în componenţă triunghiuri isoscele, care apar şi în pentagon. Cele două forme pot fi obţinute tăind un romb cu unghiuri de 72° ş 108°, astfel încât diagonala mare să fie împărţită într-o “secţiune de aur”. Una din cele mai frapante proprietăţi al oricărui model de pavaj “săgeată-zmeu” este că numărul zmeelor este de circa 1,618 numărul săgeţilor.

Rezultatele lui Penrose privind pavajele au fost extinse în volume, la trei dimensiuni.

În 1976 matematicianul Robert Ammann (1946 – 1994) a descoperit o pereche de romboedre (utilizează plăci aperiodice şi formează pseudocristale) care pot umple spaţiul fără goluri, deoarece feţele lor sunt egale cu romburile pavajelor lui Penrose.

Timp de decenii, cercetătorii din fizica solidului şi cristalografie au fost convinşi că solidele pot apărea fie sub forma de cristale ordonate (ca cele cubice de sare NaCl), fie amorfe (ca sticla).

În 1984, inginerul israelian Dany Schetman a găsit noi tipuri de cristale, denumite cvasi-unitate; ele nu sunt nici amorfe ca sticla, nici riguros periodice precum sarea; ele par să aibă proprietăţile pavajelor. Pe baza unor cercetări matematice, îmbinate cu observaţii şi cercetări fizice cu raze X (obţinute în 1994 şi 2001), rezultă că în unele cazuri ale suprafeţelor cvasi-cristalelor se dezvăluie o legătură fascinantă cu “secţiunea de aur”. Un alt aspect fascinant al istoriei cvasi-cristalelor este legat de cosmologie (studiul universului ca întreg), deoarece teoria relativităţii, emisă de Einstein, nu prezice defectele, în punctele în care forţa gravitaţiei devine infinită. Aceste singularităţi matematice corespund cu ceea ce numim găuri negre, mase adunate în densităţi atât de mari, încât gravitaţia lor este suficientă pentru a împiedica orice lumină, masă sau energie să evadeze din ele. Centrele majorităţii galaxiilor (Căile Lactee) adăpostesc monstruoase găuri negre cu mase variind de la câteva milioane la câteva miliarde de mase ale soarelui nostru.

FRACTALII

Unele obiecte, precum păpuşile ruseşti “Matuşka”, care pot intra una în alta, sunt cunoscute drept fractali. Numele de fractal (de la latinescul fractus = frânt, fracturat) a fost creat de matematicianul polono-franco-american Benoit Mandelbrot. Primul lucru pe care l-a înţeles Mandelbrot a fost importanţa autosimilarităţii, adică faptul că multe forme naturale prezintă şiruri infinite de modele care se repetă în inteiorul motivelor acestor forme, la multe scări. Cochilia melcului Nautilus prezintă această proprietate superbă. Dacă luăm în mână un fragment de rocă, vom putea imagina construcţia unui întreg munte.

Fulgul de zăpadă, studiat de matematiciana suedeză Helga von Koch (1870 – 1924) constituie un demn exemplu de fractali. Să începem cu un triunghi echilateral cu latura de o unitate de măsură.

La mijlocul fiecărei laturi, construim un triunghi mai mic, cu latura de o treime din unitatea de măsură şi obţinem Steaua lui David. De notat: lungimea conturului triunghiului iniţial este de 3 unităţi, iar lungimea conturului stelei este de 4 unităţi. Pentru mulţi fractali din natură, de la copaci până la construcţia crustaceelor, principala caracteristică este ramificarea. Începm cu o ramură de lungimea unităţii, care apoi se divide în două ramuri de lungime 1/2, la unghiuri de 120°.

Fiecare ramură se divide mai departe în acelaşi mod, iar procesul poate continua la nesfârşit.

Dacă în locul unui factor de reducere de 0,5 am fi ales un număr ceva mai mare (de exemplu 0,7) în cele din urmă ramurile s-ar fi încălecat.

Putem fi interesaţi să găsim acel factor de reducere la care ramurile se ating, dar fără să se încalece. Acest fenomen se produce pentru un factor de reducere care este exact egal cu inversul “secţiunii de aur”:

1 / F = 0,618…

Odată obişnuiţi cu noţiunea, putem înţelege că lumea e plină de fractali. Obiecte oricât de diferite, cum ar fi răspândirea unei păduri la orizont sau sistemul circulator al unui mamifer pot fi descrise în termeni de geometrie fractală.

Dacă un anumit model al universului ca întreg, numit modelul inflaţiei externe, este corect, atunci chiar întregul univers poate fi caracterizat printr-o structură fractală. Revenim la întrebarea de a început:

Este Dumnezeu matematician?

Dacă vrem să comunicăm cu civilizaţii inteligente aflate la distanţe de zeci de mii de ani lumină, tot ce avem de făcut este să transmitem numărul 1,6180339887….; putem fi siguri că ei vor înţelege ce vrem să spunem, deoarece nu încape îndoială că universul le-a impus şi lor aceleaşi criterii matematice.

Dumnezeu este întradevăr matematician!?

Nu ştiu dacă El este matematician, dar matematica este războiul de ţesut la care Dumnezeu făureşte structura universului. Faptul că realitatea poate fi descrisă sau aproximată prin expresii matematice simple, îmi sugerează că natura are matematica în miezul ei.

Dacă din întâmplare am omis ceva mai mult sau mai puţin potrivit sau necesar cunoaşterii înţelepciunii lui Dumnezeu, îmi cer iertare, căci, la om, nimic nu e fără greşeală.

Problemă: Dacă latura fiecăruia din cele 13 pătrate, care formează crucea de Lorena, este de o unitate, cât de lung trebuie să fie segmentul BC astfel încât aria suprafeţei haşurată să fie egală cu aria suprafeţei nehaşurată?

Cerinţă obligatorie: A şi B sunt colţurile pătratului care conţine segmentul BC.

Răspuns: ?                    Crucea de Lorena

autor Eduard Minasian, 17 mai 2007

Comentarii oprite

O lume în 1857 de cuvinte

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Şi aşa se întâmplă mereu: crăpătura din tavan se tot măreşte, muşcatele se revarsă din ghivece, tramvaiul deraiat în staţie, degetul cu unghia îndoită ce iese prin crăpătură şi mă zgârie pe mână, oamenii se lovesc unii de alţii ca nişte zaruri, telefonul sună prea tare. Toate sunt de unică folosinţă, eu le adun în buzunare, iar mâine am să le reciclez. Nu s-a schimbat absolut nimic.

Mǎ numesc Arkanon. V-am ascultat tot timpul supǎrǎrile şi de când eram mic mi-a plǎcut sǎ râd de alţii. Îmi aduc aminte cum stǎteam cu toţii pe frunze şi ne uitam la cerul întunecat aşteptând sǎ mai aparǎ o razǎ din cutia aceea neagrǎ ce atârna deasupra, o mângâiere din partea celui pe care noi atunci, mici fiind, îl rugam şi-l adoram, îl numeam tatǎl nostru care ne-a făcut şi ne îndruma gândurile. Era vremea când ne jucam cu zarurile, le aruncam şi numǎram punctele iar cel care arunca mai mult de optsprezece era învingǎtorul. Câştiga totul iar noi atunci ne enervam şi pleoscǎiam, ne urcam pe tulpinile roşii şi de supǎrare smulgeam pietricelele albicioase de pe cer şi le aruncam în el, apoi adunam în marsupiu nisipul albastru care se prelingea peste noi şi câştigătorului îi ofeream cu ciudǎ un şirag din picǎturile de noapte strânse în timpul jocului de-a demonii. Cât de lungi puteau fi acele jocuri şi cum aşteptam pe frunze iar apoi ne urcam pe petalele sidefii şi ne agǎţam de pistilurile uriaşe, ne aruncam în hǎul de sub noi, cǎdeam şi ne prǎpǎdeam de râs, eram fericiţi şi când câştigam şi când ne cotonogeam unii pe alţii, apoi ne contopeam şi împrăştiam nisipul albastru din marsupiu, serpenţii ne priveau şi îşi întorceau capetele pe la spate, ne ridicam pur şi simplu în cele mai multe clipe de glorie pe care le aveam adunate din neant iar apoi ne prǎbuşeam în gol şi ne uitam la tulpina roşie cum se îngroaşă şi cum ne acoperă faţa. Iar apoi zarul, zarul cu cele optsprezece feţe era deasupra şi serpenţii îl luau cu limba lor, îl aruncau şi cǎdea în ulciorul cǎrat de acel contorsionat speculant al univesului nostru, cu trompa lui neagrǎ care ne miroasea la călcâie şi ne spunea cǎ suntem disperaţi dupǎ cântecul tatǎlui nostru, movilă de cunoaştere şi nisipul ştiinţei voastre, sǎ nu se termine cu voi, acei paraziţi temporali, sǎ descoperiţi dimensiunea care pune capǎt lucrurilor dupǎ care sǎ inventaţi începutul şi sfârşitul, însǎ este greu cǎci voi trǎiţi numai prin aruncarea zarului şi numai cel ce va câştiga va inventa pentru el toate acestea.

Voi ce faceţi pe acolo licuzilor? Sǎriţi şi vă bucuraţi, nisipul adunat în marsupii îl transformam în pâlnii ce le puneam la ureche sǎ auzim mai bine sunetul hǎului ce ne înconjura, apoi ne spǎlam pe feţe cu albastrul de deasupra noastrǎ. Am adunat toate pietrele de pe cer şi le-am pus printre picǎturile de noapte apoi cu şiragul la gât am plecat – serpenţii se adunau la poarta haosului şi îmi repetau de departe „tu n-ai aruncat cubul nu ai voie pe aici, întoarce-te” şi i-am plesnit cu limba mea lungǎ, am obosit sǎ tot am grijǎ de voi, îmi aduc aminte cum se descheiase marsupiul şi nisipul se scurgea peste tot…

Mǎ numesc Arkanon şi în acea perioadǎ eram mic de tot. Totul avea semnificaţia pe care eu o doream, florile de sârmă nu aveau tulpinile reci şi colţuroase ci erau chiar roşii, iar petalele metalice erau parfumate şi roz, eram încǎ plin de beatitudinea începutului, îmi plǎcea cubul şi îmi plǎcea de ei cum se sufocau de plǎcere la vǎzul numerelor, acei mici demoni în devenire nesupuşi evoluţiei pe care eu am inventat-o mai încolo, era talentul meu….

Apoi dintr-o datǎ am devenit mare. S-a întâmplat în timpul jocului cu zaruri, am dat douǎzeci şi doi şi toţi ceilaţi au sǎrit pe tulpina roşie iar apoi de sus de acolo de printre petalele roz m-au împroşcat cu pietricelele albe, au ascuns zâmbetul muribund al celor care vor trebui sǎ mai joace jocul acela infantil şi imediat l-am auzit pe el, care-mi spunea:  „Arkanon, acum eşti al tău şi poţi sǎ faci ce crezi cu tine însuţi”. M-am uitat în jur şi am vǎzut cum serpenţii se încolǎceau, capetele lor erau nişte pietroaie vişinii, limbile lor erau nimicnicia minciunii propavǎduite celor mici şi proşti, am vǎzut apoi cubul negru deschizându-se deasupra mea „tu eşti tată?” am întrebat timid, apoi am simţit gâlgâitul şi cubul şi-a desfǎcut toate pǎrţile, devenise el însuşi universul meu, avea douǎzeci şi douǎ de dimensiuni, asprimea minţii mele îmi spunea cǎ vor fi o groazǎ de lucruri de fǎcut şi am început prin a aduna colţurile cubului, le-am pus la un loc iar apoi am strâns restul, totul a devenit un ghemotoc negru, l-am aruncat cât colo şi şi-a desfǎcut dimensiunile din nou, apoi am sǎrit în el…întuneric şi mult haos, era începutul şi haosul genereazǎ ordinea din care eu vroiam sǎ mǎ hrǎnesc şi care îmi dădea puterea creaţiei, am plutit în mâzga densǎ şi caldǎ apoi am tras optsprezece dimensiuni sub mine sǎ pot înţelege mai multe, au rǎmas însǎ cele patru care vor fi altarul lumii mele.

În adicţia mea pentru nou am scos din marsupiu nisipul albastru şi l-am frǎmântat apoi l-am modelat, l-am lǎsat acolo şi râzând în hohote am scos o piatrǎ din cele adunate în timpul jocului de-a demonii şi am pus-o lângǎ nisipul modelat…ce fericire sǎ vǎd cǎ stǎteau aşa cum vroiam eu sǎ stea, apoi am suflat puternic şi bulgǎrele de nisip albǎstrui începu sa se învârtească în jurul pietrei, ce bucurie sǎ vǎd cǎ se poate aşa ceva iar apoi mi-am dat seama cǎ niciodatǎ nu voi mai putea ieşi din cubul acela, deci trebuia sǎ am pe cineva cu care sǎ mǎ joc, sǎ râd, sǎ plâng şi aşa i-am fǎcut pe ei, sǎ stea pe bulgǎrele de nisip, erau ca şi mine însǎ le scosesem coada ca nu care cumva sǎ stea tot timpul agǎţaţi cu capul în jos, vroiam sǎ se uite şi la mine, sǎ mǎ proslǎveascǎ şi sǎ vorbeascǎ, sǎ îmi spunǎ ce nevoi aveau şi ce gânduri îi chinuiau sǎ mǎ amuze cu trǎirile lor penibile.

Eram, chiar aşa, creatorul lor şi îi priveam cum se agitau neputincioşi în faţa suflului meu, eram acolo sus şi mǎ amuzam teribil cum mǎ proslăveau şi cum atribuiau absurdului rolul creator, întâmplarea întotdeauna a fǎcut parte din viaţa lor şi ruga adusǎ mie îi ajuta sǎ treacǎ mai uşor peste fatalitatea sorţii şi absurditatea întâmplǎrii, eram acolo printre ei, plimbându-mǎ pe tavan şi urmǎrindu-le mişcǎrile în timp ce îşi trǎiau viaţǎ simplă de jucǎrii, mǎ scutura râsul când unii începuserǎ sǎ pretindǎ că mă cunosc, îi vedeam plângând când îi luam la mine şi îi reciclam într-un alt scenariu, eu eram acolo între perete şi canapea încercând sǎ-mi fac loc şi fǎcând sǎ scârţâie toată mobila, cu degetele mele lungi împingeam baba sugrumatǎ de fricǎ care venea auzind zgomotele din camera alăturatǎ, eram cel bun ce aducea izbǎvirea şi în acelaşi timp cel negru ce îi împingea la spânzurătoare pe nevoiaşii zilelor numǎrate de fatalitatea fǎrǎ sfârşit a sorţii potrivnice. Eu eram totul, începutul la început şi apoi sfârşitul la sfârşitul lui, eram subconştientul ce îşi aducea aminte cǎ nu poate exista întâmplare, era doar o chestiune de principiu, ce nu este inteligibil este întâmplarea ce ne spune cǎ moartea nu poate să existe atâta timp cât nu eşti în viaţǎ, atâta timp când sunteţi produsul creativitǎţii mele şi mai era şi esenţa entropiei, eu ceream echilibrului doar sǎ stea un pic mai departe de ei, sǎ îi lase sǎ se bucure de lucrurile simple, eu numai să le pot bântui visele cu adǎugirile mele, numai aşa le sugeram în glumǎ cum sǎ înteleagǎ tot acest calambur ieftin, tot acest joc nǎscut din propria-mi plictisealǎ.

Da. Sunt anexat aici. Sunt cu voi şi voi dispǎrea când voi nu veţi mai fi, cǎci un creator nu poate sǎ-şi mai asume alt rol decât acela de consumator al propriei minţi, prin limbile şi mâinile lor îmi exprimam de fapt ideile, ei nu mai sunt doar un subiect de joacǎ aşa cum erau la început, acum îmi transcriu ideile care vor supravieţui mântuirii mele, când voi fi ieşit de aici, cubul în care am intrat cândva va fi zarul cu optsprezece feţe, cu care alţii asemenea mie se vor juca şi care nu se vor întreba niciodatǎ cine este el de îi lasǎ sǎ strângă colţurile cubului aşa cum vor.

Mai târziu îi priveam cum uitaserǎ de mine, mǎ desconsiderau şi râdeau de prezenţa mea invizibilǎ, credeau cǎ dacǎ stǎpânesc cerul şi pǎmântul eu nu mai însemn nimic şi îmbǎtrânit de suflul pe care îl trimitea încontinuu micului bulgǎre albastru am lǎsat liberǎ voinţa mea, am obosit jucându-mǎ.. am rǎmas acolo, atârnat deasupra lor uitându-mǎ la ei cum se mişcau bezmetic, cum începeau sǎ-şi foloseascǎ gurile prin care eu le vorbeam sǎ se mǎnânce între ei, nu mai fǎceam nimic, doar îmi aduceam aminte de tulpinile roşii şi petalele ce pǎreau roz, am stat aşa pânǎ totul s-a rǎcit, am putut vedea apoi cum ei nu mai erau şi deja am ieşit din el, ţineam cubul mototolit, îl câştigasem la zaruri când aruncasem douzeci şi doi şi dupǎ aceea de bucurie adormisem lângǎ tulpina roşie, îl visasem, cubul câştigat se desfǎcuse deasupra mea şi mǎ acaparase cu totul, inventasem nişte prieteni mici şi cam proşti…

Mă numesc N. Stau în camera asta şi mă gândesc la un prieten de-al meu care se credea arlechin,  îmi spusese că de-abia ieşise din cartea de poveşti şi imediat şi-a tras vesta antiglonţ pe el. Aflase el cǎ în lumea asta oamenii umblǎ cu pistoale in buzunare şi trag la întâmplare, sǎracul, sunt voci care spun cǎ familia lui murise cu ceva timp în urmǎ dar nu am aflat cum. Eu ce sǎ mai zic, stau aici şi mǎ uit la pereţii albi, râd de unul singur. Dar uneori mǎ apucǎ aşa un râs încât se zguduie duşumeaua;  îmi amintesc de înmormântarea la care fusesem cândva şi cum priveam la rămăşiţele lor, resturile unei vieţi refuzate, mai ţin minte încă noaptea aceea când telefonul sunase, era vocea obosită: „domnul N? îmi pare rǎu sǎ vǎ deranjez la ora aceasta, însǎ trebuie sǎ veniţi de urgenţǎ la spital, ceva teribil  s-a întâmplat, vǎ rog sǎ ajungeţi imediat…”

Asta era însǎ acum mult timp şi uneori îmi place sǎ cred cǎ am auzit-o pe undeva pe aici. Chiar nu mai are nici un rost sǎ mǎ gândesc la aşa ceva, trebuie să mă pregătesc deja, nu mai rezist de nerăbdare, vreau să adun din nou nisipul albastru în marsupiu, să pleznesc serpenţii cu limba mea neagră şi să culeg pietricelele albe de pe cer. Apoi voi arunca zarul şi voi reinventa lumea mea pierdută, dar fără vocea obosită din spatele receptorului, fără nopţile petrecute legat de pat şi fără mirosul de cloroform.

O să se afle imediat că Arkanon e bine, Arkanon e înapoi, Arkanon vrea să se joace.

Nu s-a schimbat absolut nimic.

autor Sorin Tunaru, fondatorul rețelei Cititor de Proză


artist Ovidiu Kloska, “Uzura urbana – interferente onirice – obiect de arta”

Comentarii oprite

Orbico

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

„Femeile păstrează întotdeauna un atu. Şi chiar dacă nu-l au… au înţelepciunea de a te face să crezi că-l posedă.” (din cugetarea ancestrală a unui anume popor, preluată de un anume domn cu spirit de observaţie)

Se botează robul lui Dumnezeu Orbicooo…în numele Tatăluuui…al Fiuluuui…şi-al Sfântului Duuuh…aaamiiin!…

Pentru mai multă credibilitate, făcu o cruce largă deasupra cazanului proaspăt achiziţionat de la căldărarii din mocirloasa câmpie a Jijiei. Cu destulă stângăcie, ce-i drept, nefiind tocmai obişnuit cu cele sfinte, dar destul de mulţumitor cât să spere într-un eventual efect. De preferinţă pe termen scurt, înainte să răsară luceafărul de dimineaţă. De preferinţă înainte să se întoarcă ea, coordonând cu glas strident şi autoritar marionetele din echipa din care făcea şi el parte.

Să nu-mi aduci acasă o muiere cu pantaloni. Aşa-i spusese răposatul taică-său, fie-i ţărâna uşoară, iar el, fiu credincios şi ascultător, reuşise să se ţină de cuvânt. Acasă, ce-i drept, nu i-o adusese, fapt ce nu l-a împiedicat să se lase posedat, la propriu, în fiecare cameră a apartamentului ei de lux, în parcare la supermarket, în biroul şefului sau oriunde o apucau poftele – binecuvântatele pofte! – până când, la fel de brusc precum începuse, tot ea hotărâse că au ajuns la sfârşit.

Să nu iubeşti niciodată o femeie cu pantaloni! Asta nu i-o mai spusese nimeni. Şi-o spunea el, acum, să-i fie învăţătură de minte. Aşeză alambicul pe cuptorul improvizat, scotocind prin buzunare după brichetă. Gest inutil dacă, cedând insistenţelor ei, s-ar fi lăsat de fumat. Ceea ce nu era cazul. Ediţia de seară – nici nu se obosi să vadă care seară anume – deja mototolită, îşi aştepta resemnată obşteasca şi înflăcărata uitare. Arzi, ’tu’i  biscamfurul cui te-o făcut!, înjură obidit, aşa cum îşi amintea vag că trebuie s-o facă. Aerul nopţii aducea din sat urlete răzleţe de câini. Aducea miros de femei pline şi de fete neînţărcate. N-ar strica una de tăvăleală, să-i ţină de urât. Trece greu noaptea de vară.

Un foşnet uşor îl întrerupse din reveria pseudoerotică. Întoarse capul în direcţia din care i se păruse că vine, dar nu recunoscu decât umbrele înserării, nemişcate de nicio adiere whatsoever, prietenoase, „eşti în siguranţă cu noi” kind of shit, familiare, mute. Umbrele cu forme de sâni, umbrele cu forme de picioare, umbrele ca nişte iele languroase cuprinzându-l din toate părţile şi amăgindu-l cu promisiunea celui mai dezmăţat şi mai tandru infern.

Noi doi trebuie să avem o discuţie. Cazanul aprobă cu un şuierat discret. Se felicită în gând pentru inspiraţia de a-şi fi ales un atât de docil partener de conversaţie. Care nu opreşte. Nu contrazice. Nu se isterizează. Nu pălmuieşte. Nu plânge. Nu face reproşuri. Nu ameninţă. Nu te dă afară. Şi alte câteva lucruri care încep cu nu.  This is the beginning of a beautiful friendship, mormăi încântat, verificând cu limba, pentru orice eventualitate, dacă nu s-a transformat între timp într-un gipsy ştirb. Foşnetul reapăru mai aproape. Sări ca ars. Fără motiv. Gestul precedă instinctiv gândul că aşa trebuie să sară. De jos în sus, direct de pe buturugă. Un chicotit precedă gestul şi-l aşeză consternat la locul lui. Tot pe buturugă. Întrebându-se cine e. O femeie, desigur, dar care anume, din toate feţele îmbujorate care-l cercetaseră pe parcursul zilei de azi?

Orbico începuse să picure. Încet. Nu avea motive să se grăbească. Printre tufele de măceş văzu sclipind alb un şir de dinţi. La o înălţime suficientă pentru a-l asocia cu o făptură umană. Dinţi frumoşi şi sălbatici, pentru care ar putea face, în alte condiţii, moarte de om, dacă ar fi mai în stare de pasiuni mistuitoare.

Ţiganca îi zâmbea larg. Ce tânără e! îi fulgeră prin minte, aproape ruşinat de propria-i vârstă înscrisă în buletin. Orbico părea să fie de aceeaşi părere. Picura acum mai intens, răspândind mirosul înţepător şi aromat de ţuică de casă.

-   Tu de unde-ai mai apărut? întrebă într-o doară.

În realitate, nu-l interesa de unde a apărut. Sub cămaşa bărbătească, împrumutată probabil de la vreunul din şatră, ghicea sânii tari ai ţigăncii lui – uite că descoperise şi instinctul posesiei! – şi momentan nu reuşi să găsească, în ordinea priorităţilor, alte lucruri mai importante. Nici nu-şi explica de unde atâta grijă pentru detalii, în semiîntunericul delicat în care, miop fiind, oricum nu avea ce să desluşească. Totuşi i-ar fi plăcut, fără îndoială, să aibă dreptate, ba chiar inventarie în gând conţinutul rucsacului, socotind că el însuşi ar putea să-i pună la dispoziţie cel puţin două sau trei cămăşi. Cămăşilelui, ţiganca lui. După mai bine de patruzeci de ani, în sfârşit lucrurile erau aşa cum trebuie să fie.

La primul cântat al cocoşilor, descoperise deja câte delicii se pot ascunde sub fustele largi, acolo unde îl şi găsi, de fapt, venirea zorilor. Cu un Orbico obosit alături, vlăguit până la ultima picătură. Care nu căzuse, ca restul, în sticla de Sprite, din motivul întemeiat că nu avea unde.

Fluieră a pagubă, întristat vag de risipa împrăştiată pe jos, amuzându-se aproape simultan la constatarea că nici el nu prea mai avea picături. Prieteni până-n ceasul al doişpelea, le risipiseră în mod egal, fapt ce-l făcea să se simtă peste măsură de mândru. De amândoi, dar cu deosebire de sine.

-   N-am văzut niciodată un fund mai frumos!

Şoapta admirativă dispăru brusc într-o cutremurare de spaimă. Tu eşti gol şi eu sunt bătrân. Eu sunt bătrân şi ea e frumoasă. Pielea neagră îi ridică în gât un suspin inutil. Capul cu un pronunţat început de calviţie, petele albicioase de pe mâini, ridurile, tusea, durerea din piept, oboseala stătută, disperata şi inutila căutare a somnului…

-   Cam cât crezi tu că mai am de trăit?

Ţiganca îl privi o clipă  nedumerită, apoi lăsă capul pe spate şi izbucni în râs.

-   Eşti beat.

De când se ivise ca o nălucă printre măceşi, acum o auzea prima dată.  În comparaţie cu posteriorul, glasul i se păru mai puţin frumos, dar nu se putu abţine să nu-l bănuiască pe Orbico vinovat de slaba şi bărbăteasca lui judecată. Se poate să fiu beat şi se poate să-ţi spun din greşeală că te iubesc. Starea avansată de turmentare te predispune şi te expune inevitabil unor asemenea greşeli. Eroarea fundamentală a unui om la vârsta a doua, care n-a ştiut niciodată cum să-şi vadă de viaţa lui şi care, în definitiv, ori a iubit prea mult, ori n-a iubit niciodată. Iubirea nu e o chestiune care permite nuanţe de gri.

Ţiganca îi făcu din ochi ştrengăreşte. Vântul de dimineaţă spulbera cenuşa de sub cazan şi-i zbătea femeii, într-un adio inefabil şi dureros, fustele şi cămaşa.

*

-   M-am gândit mult la noi.

Cu doar câteva minute în urmă, coordonând echipa de filmare, glasul ei spărsese amiaza cu aceeaşi fermitate şi siguranţă.

-   Cred că e timpul s-o luăm de la capăt. De altfel, totul e aranjat. În seara asta dormim la mine.

Jijia tulbure luneca molcom în albie. Un lanţ de jandarmi înainta lent spre corturile devastate cu o noapte în urmă de cetele de săteni. Câteva ţipete, câteva blesteme, fraţii şi cumnaţii lui Orbico, căzuţi victime ale conflictului interetnic, cu capetele sparte.

-   Curios… Nu credeam că moldovenii sunt capabili de asemenea pasiuni. O răscoală în toată regula, numai ca să scape de o turmă de înglodaţi. Câtă vreme nu se fură decât ei între ei, toată lumea e mulţumită. Cum apare un outsider nepoftit, toţi pun mâna pe topor şi pe coasă.

O durere ascuţită îi fulgeră vintrele, dându-i conştiinţa clară că o urăşte din tot sufletul acela bătrân, pe care şi-l agăţase ţiganca în nasturele de la cămaşă. Ridică pe umăr camera, strivind apăsat urmele nevăzute ale tocurilor care ciocăneau ritmic în faţa lui. Scuipă în praful fierbinte. Urmări o clipă câteva vrăbii guralive şi cenuşii. În obiectiv se zbăteau spasmodic sânii tari ai unei ţigănci. Doi jandarmi o târau spre maşinile cu girofarurile pornite.

Orbico se întorsese acasă.

artist Maria Balea, Goa Exhibition, India

autor Alina Dora Toma, membru fondator al proiectului Cititor de Proză

Comentarii oprite

Poveste din poveste sau Din poveşti se însăilează viaţa

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Oare din ce segment al fiinţei noastre se naşte emoţia ciudată, greu de definit, câteodată chiar stânjenitoare pentru statutul de adult pe care îl avem, când citim sau, mai degrabă astăzi, când vedem un film ecranizat după o mai mare sau o mai mică poveste? De ce anume din fiinţa noastră depinde această emoţie, oare de un anume ceva care nu a evoluat o dată cu restul minţii corpului nostru sau de un anume ceva care s-a păstrat imaculat în timp, într-un colţişor din ce în ce mai mic, izolat de vârtejul lumii postmoderne, globaliza(n)te şi prea grăbită pentru a mai asculta poveşti? Îmi încep astfel mica poveste pentru că în urmă cu ceva vreme stăteam cu ochii aţintiţi în televizor pentru a viziona a nu-știu-câta oară, ultima parte a filmului Stăpânul inelelor – Întoarcerea regelui (să nu mai menţionez faptul că în timpul studenţiei am fost în stare să vizionez prima parte de cel puţin şase ori!) şi m-am trezit, cum de puţine ori mi se mai întâmplă astăzi în faţa unei cărţi sau a unui film, că mă aflu printre protagonişti. Ce înseamnă asta? Nici mai mult nici mai puţin decât faptul că ochiul critic cu care m-am obişnuit involuntar să îmi delectez mintea, adormise, iar eu eram din nou în pijamale, cu pumnii strânşi de emoţie, abia clipind, ca la vârsta în care din jurul meu totul dispărea, timpul se suspenda precum cel din povestea pe care o citeam şi mă identificam, ca de altfel toţi cei aflaţi la vârsta copilăriei, cu povestea însăşi. Am realizat atunci că, oricât de mult ne-am schimba în timp, ceva rămâne, o parte din noi mai poate reacţiona şi altfel decât critic, acuzator, neiertător sau impasibil. Îmi aduc aminte acum de Povestea fără de sfârşit a lui Michael Ende şi de pericolul în care se afla Fantazia. Oricât de exagerată ar fi comparaţia, lumea copiilor de astăzi este o Fantazia la rândul ei. Copiii de azi, ştim bine, citesc din ce în ce mai puţin. Şansa Fantaziei, ca de altfel a Cărţii în genere poate fi, cred, cea de a Şaptea Artă. Dovada în acest sens o reprezintă mult iubitul Harry Potter şi Stăpânul inelelor. Oricât de mult am nega, cinematografia secolului XXI are potenţialul de a da viaţă poveştilor şi pentru cei care încă nu le-au cunoscut, în sensul în care efectele speciale permit o conturare mult mai apropiată de imaginarul poveştilor clasice, destul de puţin atrăgătoare în forma unui volum zdrenţuit, care intră în competiţie deja pe locul doi alături de un computer de ultimă generaţie.

Am făcut referire la aceste lucruri tocmai pentru că într-un fel ele au fost generate de ideea unui articol, citit acum ceva vreme, despre povestea care ne-a marcat copilăria și care se regăsește și aici. Poate tocmai acea parte care a reacţionat la povestea copilăriei noastre într-un anume fel vibrează şi mai târziu la poveştile de aceeaşi natură. Încerc să reconstitui, din sutele de poveşti pe care le-am citit până într-o copilărie întârziată, cele două poveşti de care îmi amintesc a mă fi marcat într-un anume fel, unfel pe care însă nu îl pot defini. Şi astăzi îmi aduce aminte mama, în momente delicate (!), de tragedia pe care am creat-o în întreaga familie din cauza deznodământului unei poveşti pe care o lecturam, cred, la vârsta de vreo 12-13 ani, într-o seară de iarnă. Tragedia poveştii cu pricina şi a familiei mele implicit (a doua poveste cu final nefericit pe lângă Tinereţe fără bătrâneţe…) era faptul că un motan năzdrăvan, ajuns în pragul bătrâneţii şi bolnav,  este aruncat pe geam cu cruzime de către stăpânul lui, acum ajuns împărat datorită motanului, căruia îi arăta o totală lipsă de recunoştinţă.  Din păcate, acestea sunt singurele lucruri pe care mi le amintesc din această poveste, dar dincolo de cuvintele mamei care mă descriu  plângând toată seara din cauza nefericirii motanului, îmi aduc aminte la rândul meu de nefericirea pe care am trăit-o alături de motanul fără nume azi pentru mine. Cât de mult s-au chinuit părinţii mei să-mi spună că de fapt nu a existat nici un motan, că e doar O POVESTE şi nu trebuie să plâng, nedreptatea faţă de bietul animal din poveste o resimt şi acum sub forma unei strângeri de inimă, oricât de copilăresc mi s-ar părea. Cum şi ce anume m-a marcat nu aş putea să spun, pot doar spune că nu am uitat-o şi cred că este de ajuns.

O a doua poveste de care îmi aduc aminte, de data asta mai bine, o ascultam, cred la o vârstă mai mare, cu frenezia cu care le place copiilor, nu ştiu din ce motiv, să asculte mereu povestea favorită, la un Pick-up pe un disc de vinilin şi se numeşte Trandafirul albastru. Combinaţia dintre trandafir, pentru un copil obişnuit să-şi petreacă vara printre o mulţime de trandafiri  în toate nuanţele de la roşu aprins la roz pal, alb şi albastru mi s-a părut atât de frapantă încât îmi imaginam acel trandafir în fel şi chip. Cred că pe un caiet de lecturi pregătit pentru orele de română mai este încă desenul unui trandafir albastru, îngroşat cu o cariocă, peste creionul colorat, tocmai din dorinţa de a-l face şi mai albastru. O vreme am uitat de trandafirul albastru şi de atracţia care o reprezenta pentru mine ideea pe care o întruchipa, pentru ca mai târziu, în primul an de facultate, să îmi văd la propriu visul cu ochii. Era undeva  între 1 şi 8 Martie şi la o tarabă de flori din oraş am văzut ceea ce nu credeam că există: un trandafir albastru. Am aflat mai târziu procedura prin care un trandafir alb înmuiat în cerneală devine atât de natural albastru, am fost dezamăgită, dar am încercat să ignor procedura şi să mă bucur de imagine. Cum m-a marcat această poveste? Nici de data aceasta nu aş putea spune, dar ştiu că întotdeauna când voi vedea la vreo tarabă trandafiri albaştri îmi voi aminti de povestea trandafirului, dar voi uita că sunt coloraţi cu cerneală. În ce fel se leagă aceste poveşti? De ce aceste poveşti? Nu ştiu, poate nici nu se leagă, cred că prin ele, de fapt, ne pregătim pentru poveştile adevărate pe care le trăim în fiecare zi.

Îmi intitulam articolul Poveste din poveste sau, parafrazând un intelectual român, care spunea că din filme se însăilează viaţa, din poveşti se însăilează viaţa.  Fie că le iubim, fie că le urâm, fie că vrem să scriem literatură post-postmodernă, fie că ieşim la o cafea cu un prieten, tot acolo ne întoarcem – la poveste. De la poveşti pentru cei mici până la poveştile pentru cei mari aflăm astfel, precum ne spune un personaj din Harry Potter că noi suntem definiţi nu de calităţile noastre ci de alegerile pe care le facem., prin urmare de poveştile noastre.

autor Emilia Ivancu, redactor al revistei Faleze de piatră

artist Agota Tompos Opra, Rădăcini I , Rădăcini II, Univers I, Univers II

Comentarii oprite

Sasaya, stăpânul timpului

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Zâmbetul frumoasei Na’ad-Ka îl zăpăcea de fiecare dată. O privea vreme îndelungată cum, sporovăind cu celelalte fete sau cântând, modela cu degetele ei lungi şi frumoase ulciorul din lut la care lucra de aproape patru seri. Luminiţele mereu schimbătoare ale ochilor ei îl urmăreau tot timpul, multă vreme şi după ce adormea şi de multe ori se trezea cu ele în gând. Ba le vedea până şi în apa din căuşul palmelor atunci când îşi ostoia setea din şuvoiul cristalin al vreunui pârâiaş.
Era fascinat de jocul mâinilor ei în frământarea boţului de lut albăstrui peste care, din alte şipuri croite tot de ea, turna licori divers colorate, numai de ea ştiute, făcute din scoarţa de copac şi ierburi ale căror mirosuri îl năuceau şi al căror secret era păzit cu străşnicie.
Şi alte fete ale tribului făceau castroane şi opaiţe, căni şi ulcioare sau vase pentru păstratul seminţelor în anotimpul friguros, dar ale ei erau păreau cele mai frumoase.
Mua’a-Ki învârtea creanga lungă de tisă cojită, deasupra flăcărilor focului, călind-o. Îşi făurea altă suliţă, celaltă o pierduse în apele învolburate ale râului lângă care sălăşuia tribul, încercând să dea lovitura de graţie căpriorului pe care-l hăituia de câteva zile. Râsetele tovarăşilor de ceată la ratarea loviturii lui ucigaşe îl dureau şi batjocura lui Boka’a-Ki, cel mai frumos şi mai puternic tânăr al satului, cel care ţintuise inima animalului hărăzit hranei celorlalţi, îl umilea.
Şi aceasta se adăugase şi zecilor de spini, ce îi înţepau inima când vedea cum, pe sub genele ei lungi, Na’ad-Ka îi arunca învingătorului priviri admirative pline de promisiuni închipuite doar de el.
Vaal Kuma, zeiţa mamă îl croise mai puţintel la trup şi multe zile şi nopţi pierduse fortificându-şi corpul pentru a intra în rândul războinicilor tribului. Zâmbea amar când îşi amintea de prima lui participare la o luptă cu duşmanii lor dintotdeauna, cei din tribul Sagu, când un uriaş de două ori mai voinic ca el îl spulberase cu tot cu scut dintr-o singură lovitură de măciucă.
În serile lungi de iarnă bătrânii spuneau că, mai spre soare–apune, undeva în munţi, trăia un trib şi mai puternic, ai cărui membri, din când în când, răpeau tineri sau fete numai bune de luat de neveste, pentru a se împreuna cu ele.. Că zeii acelui trib puteau zbura şi scuipau flăcări şi vârfuri de săgeată. De altfel, chiar el văzuse toamna trecută, când a fost împreună cu alţi tineri să schimbe câteva legături de piei pentru nişte bulgări de sare, undeva, departe, spre soare-răsare, lângă o apă ce părea a nu avea margini, o femeie cu un copil tare ciudat, cu o piele albă, părul ca aurul şi ochii făcuţi din bucăţi de cer. La întrebările lui negustorul de sare i-a spus că acela e copilul zeului din munte. Şi că zeul venise cu o casă mare, zburătoare, învelită într-un nor portocaliu, stălucitor.
Acum privea cu obidă cum Boka’a-Ki făcea tot felul de giumbuşlucuri la care fata râdea, cum acesta îşi încorda muşchii smulgând strigăte de admiraţie de la celelalte fete si cum îşi povestea faptele de la vânătoarea care tocmai se încheiase.
Privirile aprobatoare ale batrânilor strânşi în jurul focului arătau incontestabil că acesta va fi viitorul şef al tribului.
Şi el fusese primit în preajma fetei, dar abia atunci când, observând cum aceasta rotea cu repeziciune mâinile în jurul unui bulgăre de lut ce trebuia să devină un ulcior, zămislise din două pietre rotunde şi un păruştean prins între două crengi găurite, un soi de masă învârtitoare acţionată de picioare. Se simţise tare mândru când le arătase cum boţul de lut umed se transformă în câteva clipe într-un căuş de băut apa. Fata rămăsese uimită şi pentru prima oară îl privi cu interes şi parcă şi cu teamă.
Era fiica vrăjitorului Kaju-La, stăpânitorul multor taine şi protejat al zeilor tribului şi flăcăilor le era teama să-şi ridice ochii asupra frumoasei Na’ad-Ka.
Vraciul privise multă vreme nemaivăzuta alcătuire a băiatului şi-i ceruse ca începând de a doua zi să nu mai meargă la vânătoare cu ceilalţi. Zeii îl aleseseră pentru cu totul alte treburi ale tribului.
…Uitase că, tocmai astăzi, când tribul serba cea mai lunga zi a anului, în seara aceasta, la miezul nopţii, vrăjitorul va da semnalul alegerii soţului, sărbătoare ce va dura pâna când luna iar va fi plină. Fetele orânduite după rangul părinţilor îşi vor alege mirii, dăruindu-le acestora câte o punguţă din piele de sasaya, şarpele fermecat, Stăpânul timpului, în care puneau trei pietricele colorate şi câteva frunzuliţe de kuna-kuna, ce puse pe o rană opreau orice sângerare.
Luna deja ajunsese în crucea cerului, vrăjitorul în straiele lui de ceremonie îşi făcu apariţia şi în zgomotul sacadat al unei tamburine tinerii se aliniară pe două şiruri, înconjuraţi de ceilalţi membri ai tribului ce începuseră deja dansul ritualic. Atinsă de cârja impodobită cu pene colorate a vrăjitorului, fiecare fată, în paşi de dans ce mimau apropierea unei fiare de pradă hipnotizată de privirea ei, atingea umărul celui ales, punându-i pe după gât şnurul punguţei pe care ea o confecţionase în lungile seri de iarnă. Băiatul accepta alegerea sorbind din ulciorul intins de fata ce-l dorea.
Se părea că zeii erau iarăşi supăraţi pe el şi că şirul umilinţelor încă nu se terminase. Şi de data asta soarta fusese crudă cu el. Îi alesese locul tocmai lângă Boka’a-Ki şi acesta mai că îşi dublase mărimea pieptului şi muşchii braţelor stăteau să-i plesnească sub legăturile de piele ce-i ţintuiau tendoanele.
Cârja vrăjitorului îi atinse umărul şi Na’ad-Ka, în paşi uşori de lupoaică flămândă, parcurse tot şirul de tineri unduindu-şi şoldurile ademenitoare, aruncând priviri hipnotice fiecăruia şi smulgând oftaturi de uşurare din partea celorlalte fete, atunci când trecea mai departe. Ajunse şi în dreptul lor şi Boka’a-Ki parcă ocupase tot satul cu pieptul lui, strigătul victoriei stătea să-i ţâşnească printre buzele groase şi umede, ştia că va fi următorul conducător al tribului, nu avea nici o îndoială ca va avea de soţie şi pe fiica vrăjitorului, cea mai frumoasă fată a tribului.Urmărea acum paşii de dans ai fetei, mişcările şoldurilor şi sânilor îl înnebuniseră, ochii păreau să nu-i mai încapă în orbite… Da, zeii pogorâseră toate darurile peste Boka’a-Ki !
…Noroc de suliţa abia făurită de care se sprijini. Simţi cum i se muiaseră piciorele, când, strecurându-se pe sub braţul musculos al lui Boka’a-Ki, fata i se opri drept în faţă şi îi atinse umărul agaţându-i cu gingaşie de gât punguţa din piele de sasaya făcând pietricelele să zornăie şi aşteptând ca el sa bea din ulciorul albastru la care meşterise atâtea zile şi pe care acum i-l întindea.
Tot tribul înmărmuri, tobele amuţiră…Boka’a-Ki încremenise într-o poziţie ce mai târziu avea să devină emblema totemică a tribului său…
Mua’a-Ki îşi reveni şi strigătul lui de victorie fu un biet mieunat de pisoiaş ce făcuse abia ochi.
Nimeni nu avea cum să vadă, sub masca fioroasă a vrăjitorului, zâmbetul plin de satisfacţie. Fiica lui nu era numai frumoasă, ci şi nepermis de înţeleaptă!
Acum, în umbra unui tufiş, privea pierdut în ochii fetei ţinându-i mâinile într-ale lui. Visase această clipă în lungile nopţi de pândă la vânătorile tribului sau în cele în care zăcea rănit în vreo luptă cu duşmanii lor, asteptând să se facă bine. Fata îl privea ţintă, buzele îi fremătau, s-a făcut deodată prea brusc linişte în jurul lor, totul intrase în nemişcare… Sărutul lui…
Cerul s-a luminat dintr-o dată, un nor portocaliu strălucitor i-a învăluit, o vibraţie ciudată plutea în aer, o frică inexplicabilă îi ingheţase…bubuitura ce a urmat coincise cu prăbuşirea fetei în braţele lui Mua’a-Ki. De sub sânul ei stâng, printr-un orificiu ciudat, ca o steluţă cu trei raze ce părea ca se roteşte, ieşea un norişor de fum verzui.
…Tradiţia tribului cerea ca să poti păstra de la cel dispărut orice te-ar face mai puternic, să poţi trece peste tragedia morţii. Mua’a-ki despică pieptul fiinţei iubite şi inima micuţă ca un pumnişor de copil poposi în ulciorul albastru.
Urmaşii de astăzi ai lui Boka’a-Ki povestesc că şi la incinerarea trupului frumoasei Na’ad-Ka, un ciudat nor purpuriu s-a abătut asupra satului, învăluind rugul aprins. N-au găsit osemintele celei incinerate, iar vrăjitorul şi Mua’a-Ki pieriseră tot atunci, în mod misterios, chiar din mijlocul lor. Se crede că Vaal Kuma – zeiţa-mamă – i-a luat undeva, sus, în ceruri.

* * *

Îl căutau de aproape o săptămână. Ceilalţi copii spuneau ca a dispărut dintr-o dată. Ba unul care era chiar lângă el atunci când a pierit, le-a arătat miliţienilor şi locul. L-au găsit în stare de inconştienţa în cu totul altă parte, la rădăcina unui stejar bătrân, într-o râpă, având în jurul şalelor un sorţ din frunze ce nu creşteau prin partea locului şi încorsetat cu un arc făcut dintr-o nuia de tisă. La gât avea o punguţă dintr-o piele ciudată şi necunoscută ca provenienţă, cu câteva pietricele colorate în ea, iar la piept strângea un vas albastru, cu nişte semne misterioase gravate pe el.
Aproape o lună de zile s-au chinuit să-l facă bine, şi mai multe babe vrăjitoare ale satului s-au tot învârtit pe lângă el cu sucale, ţepuse şi linguriţe de argint. I-au turnat cositorul, l-au descântat zile în şir, l-au spălat de zeci de ori în apă neîncepută, i-a cântat chiar şi taica popa. L-au dus chiar şi la spitalul judeţean. În rarele momente când devenea lucid, deschidea ochii, îi privea pe cei aplecaţi asupra lui înfricoşat şi nu îngăima decât nişte cuvinte ciudate: Naadca, uite, ce casă mare şi portocalie! După cum spunea maică-sa că desluşise din bolboroselile lui.
Punguţa aceea ciudată, nuiaua de tisă şi vasul albastru le-a pus tatăl său într-o cutie pentru a i le înapoia atunci cînd se va face bine.
Şi-a revenit într-o zi ca si cum nimic nu s-ar fi întamplat, iar taică-său a uitat de cutie.

* * *

…Mă îndrăgostisem pe la 40 de ani, măgar bătrân, cred că pentru a doua oară în viaţă, de o fată care mă fascinase cu luminiţele mereu schimbătoare ale ochilor ei şi al cărui zâmbet mă urmărea până şi la înmormântările la care poziţia socială mă obliga să particip.
Cred ca mă fripsesem şi aveam motive să cred asta, pentru că dacă un bărbat nu face scarlatină la prima dragoste…la a doua sigur nu mai scapă. Cam aşa zicea bunica mea, înţeleapta uliţei – cum o alinta bunicul, un brad de om, cu mintea aşezată – pe care o iubeam şi căreia mă confesasem.
Mă plimbam cu fata pe nişte coclauri bucurându-ne de culorile pline de sevă ale verii ce abia începuse. Ploia iscată din senin ne surprinse şi în cateva minute eram uzi ciuciulete. I-am cerut tricoul pentru a i-l stoarce şi cu o mişcare rapidă l-a scos şi mi l-a intins.
Dreaptă, provocatoare, cu sfârcurile sânilor împungându-mi privirea, şi zâmbet parşiv, mă privea fix şi în ochii ei toţi licuricii lumii îşi dăduseră întâlnire… toată atmosfera era împânzită numai de ozon şi electricitate… oricum tot universul îşi pierduse consistenţa pentru mine. Avea sânii micuţi, poate puţin cam depărtaţi pentru normele mele estetice în materie de apreciere a frumuseţii feminine. I se ridicau în ritmul respiraţiei totuşi calme, în aşteptarea gesturilor mele care …
Sub cel stâng, o mică pată roşiatică întruchipa o ciudată steluţă cu trei raze curbate spre dreapta ce părea că se roteşte. Nu ştiu de ce i-am întins tricoul pe care şi l-a îmbrăcat nervoasă şi a plecat în fugă. N-am mai văzut-o de atunci.

* * *

Acum doi ani, cetăţeanul căruia tatăl meu îi vânduse casa părintească m-a contactat anunţându-mă că în beciul acesteia, în spatele unui perete căzut, într-o firidă, a găsit o ladă cu nişte vechituri şi că ar fi foarte fericit să mi-o poată restitui. Am recuperat-o şi, printre alte lucruri, un vas straniu, albastru, mi-a atras atenţia. L-am deşertat şi din el s-a scurs o grămăjoară de praf alburiu în care lucea un vârf de săgeată, neagru, în trei muchii, având baza ca o steluţă cu trei raze curbate spre dreapta. În punguţa ce căzuse peste grămajoara de praf nu erau decat trei pietricele colorate.
De atunci o caut mereu. Trebuie s-o găsesc şi nu trebuie s-o mai pierd… Nu şi a treia oară.

artist Cristian Hermeziu, foto 1: Aşteptând momentul, foto 2: Privire ucigaşă

autor Stanica Budeanu, redactor și administrator al proiectului Cititor de Proză





Comentarii oprite

Manuela

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

(Triptic)

1. Lanul cu maci

- Nu vreau să mor! Nu vreau să mor! Mă trezeam noaptea din vis, pe la şase – şapte ani.

- Linişteşte-te fiule! Îmi zicea mama: ”Tu nu vei muri niciodată!”

Fratele meu se speria şi îşi trăgea plapoma peste cap. Tata, care nu prea auzea, întreba: “Ce e, ce s-a întâmplat?”

Ce se întâmpla? Visam că mor cu adevărat. Senzaţia începea domol, ca un vertij care demara lent şi apoi mă copleşea. Nu mă puteam opune. Simţeam că îmi pierd identitatea, că mă destram în particule elementare care se risipeau prin univers. Şi totuşi, persista senzaţia că

mai exist, chiar aşa risipit prin noaptea cosmică.

Niciodată, de la vârsta aceea, nu am mai resimţit această senzaţie disperată.

Acum, la cincizeci şi patru de ani, stau în livada casei părinteşti şi îmi rememorez existenţa.

Sunt sigur că în clipa morţii voi retrăi aceeaşi stare, după ce îmi voi revedea clipele divine şi diabolice ale vieţii mele pierdute, când apele extincţiei mi se vor prelinge pe frunte şi pe şira spinării.

Revenindu-mi din starea de degringoladă, prima imagine care îmi revine în mintea obosită este “Localul familial” din dreptul Bisericii Evanghelice din Dej, cu o turlă înaltă de şaptezeci de metri şi care constituie emblema  oraşului meu natal.

Acolo am cunoscut o chelneriţă diafană care înflorea lumina şi care mi-a spus că o cheamă Manuela. Purta o verighetă, deşi nu era măritată, ca să nu se lege beţivii de ea.

Distincţia ei mi-a tulburat rădăcina fiinţei. Părea o rază de soare rătăcită prin fumul tavernei şi i-am mărturisit că m-am îndrăgostit de ea. I-am spus că mă simt enorm de singur şi că un val de puritate infinită mă poartă spre ea şi nu mă pot opune.

Fiind timid din fire şi supraemoţionat, am băut trei pahare de vodcă Stalinskaia – “pentru oameni puternici” şi m-am îmbătat. I-am promis că voi reveni după ora închiderii şi o voi conduce acasă, ceea ce nu s-a întâmplat. Am plecat euforizat. Ajungând la casa părintească, pe dealul Mulatău, am căzut în curte lat. Sfânta mea mamă l-a chemat pe medicul din vecini, Dani, să mă consulte. El a asigurat-o că nu e nimic grav şi că a doua zi voi fi treaz. Dar venise ziua fatidică, trebuia să mă întorc la Bucureşti, concediul meu se terminase.

Apoi, în iarna anului 1985, pe 13 ianuarie am căzut din autobuzul liniei 300 cu care mergeam spre serviciu. În acea vreme, maşinile erau supraaglomerate şi circulau cu uşile deschise, cu oamenii atârnaţi ciorchine pe scări. Mă ţineam de garnitura de cauciuc a uşii, când, înaintea staţiei finale, autobuzul a traversat o linie de tramvai şi, din cauza zdruncinăturii, căciula rusescă din blană de iepure mi-a căzut de pe cap. Instinctiv am vrut s-o prind şi m-am desprins de garnitura de care mă ţineam. Am căzut pe spate şi am dat cu ceafa de bordura trotuarului pierzându-mi cunoştinţa. După vreo trei luni mi-am revenit la spital. Am aflat că o femeie frumoasă m-a dus cu taxiul la urgenţă, dar nu a vrut să-şi dea numele. Nu ştiu nici acum cine a fost, dar sunt convins că semăna cu Manuela.

Când mi-a revenit memoria, prima imagine a fost chipul ei. Manuela este de statură medie, şatenă cu ochii căprui, are un oval unic al capului şi o puritate de icoană. Când surâde, în jurul chipului ei, aerul înfloreşte. În convalescenţă am revenit la Dej. Mi-a fost teamă s-o caut pe Manuela, mi-era ruşine să-i

spun că m-am îmbătat. Apoi, ani de zile, revenind în concediu în oraşul natal, am căutat-o disperat pe străzi, fără s-o întâlnesc. Mi-au rămas doar visele.

În sfârşit, mi-am luat inima în dinţi şi după investigaţii minuţioase, i-am aflat  evenimentele importante ale vieţii şi numărul de telefon.

S-a măritat, are un soţ gelos (pe care va trebui să-l împuşc) şi un copil de şapte ani.

Acum îi dau primul telefon:

- Mă recunoşti?

- Da, de ce n-ai venit atuci, te-am aşteptat.

- Vin mâine la Dej, pot să te văd?

- Desigur, tot acolo lucrez, dar la toamnă plec la facultate pentru câţiva ani.

*

*     *

Primul lucru pe care îl fac când ajung la Dej este să salut Someşul, de pe podul de lângă tribunalul în care au lucrat părinţii mei ca avocaţi. Acolo, în repezişul de sub pod, am prins primii peşti. Deşi am acum 54 de ani, în apele limpezi îmi revăd chipul copilăriei, curat.

Anul acesta, pe câmpul dinspre combinatul de celuloză şi hârtie, pe malul râului, este un lan de grâu roşu cu maci înfloriţi. Parcă o mare de sânge divin s-a revărsat pe pământul îndoliat.

Plec spre “Localul familal” îngândurat. Manuela îmi spune că mâine va pleca la facultate. Îi povestesc viaţa mea şi că trebuie să ne iubim acum în lanul cu maci înfloriţi. Trăim o singură viaţă şi vom regreta nespus în bezna nefiinţei, dacă nu ne descătuşăm trupurile şi sufletele.

Acceptă, şi noaptea, cu mâinile tremurânde întind pătura în lanul cu maci. Cu pensulele genelor mele îi mângâi trupul crispat, până se destinde. Apoi îi sorb sufletul …

A doua zi o conduc pe Manuela la tren. E palidă, abătură, melancolică. Mă joc cu degetele ei, atingându-i în palmă,  linia vieţii pe care aş vrea să i-o schimb.

Un vânt puternic se porneşte din senin. Călătorii, de pe peron, arătă ceva spre cer. Îmi ridic privirile şi văd un nor roşu alcătuit din petalele florilor de maci. În vertijul lor mă destram.

Vântul se linişteşte şi un covor roşu se aşterne pe peronul eliberat. Urmăresc plutirea petalelor în extaz.

Tresar. Trebuie s-o sărut pe Manuela de rămas bun, dar trenul deja a plecat….

2. Şansa

După mulţi ani de la arderea nostră totală în lanul cu maci, am reîntâlnit-o pe Manuela în oraşul meu natal.

Terminase facultatea, se măritase şi avea un copil superb care începuse şcoala. I-am spus că în fiecare dimineaţă o voi conduce câţiva paşi, de la blocul unde locuieşte, până la maşina cu care merge la serviciu, la Vamă şi că am să-i dăruiesc zilnic o poezie şi o floare, ceea ce s-a şi întâmplat. Fiecare dintre noi fiind căsătoriţi nu ne puteam permite mai mult.

Nu ştiam ce să mai fac. Pentru mine iubirea este un act religios, o rugăciune fără sfârşit… Mi se pare că toată evoluţia spre civilizaţie a omenirii este o luptă împotriva instinctelor. Aş vrea s-o conving pe Manuela că iubirea trebuie reîndumnezeită prin artă, adică să fie o procesiune sacră….

Plimbându-mă aşadar singur prin oraş, m-am dus pe podul Someşului ca să privesc câmpul care odinioară fusese plin cu maci înfloriţi. Acum erau puţini şi firavi, dar m-am dus să-i culeg, ca să-i dăruiesc Manuelei a doua zi. M-am întors cu un braţ de flori roşii şi le-am aşezat într-o vază enormă. Părea un crâmpei din câmpul iubirii noastre care fusese o dată nesfârşit.

Dimineaţa m-am trezesc febril, dar toate florile s-au scuturat. M-am aşezat la biroul meu de scris înnebunit.

“Da, am să adun petalele şi am să i le aştern Ei  sub picioare!”

Cu punga plină cu petale o aştept pe Manuela pe drumul ei spre servici. Apare îmbrăcată cu o bluză roşie şi îmi pare că este o imensă floare de mac. O avertizez:

-  Stai! De la această crăpătură din asfalt, să păşeşti încet ca să-ţi pun căte o petală sub fiecare pas. Când vei ajunge la ultima, trebuie să te decizi: dacă mergi mai departe, nu mă vei mai vedea niciodată, dacă te întorci, mă vei regăsi. Eu voi pleca şi tu va trebui să mă urmezi. Nu voi privi înapoi, ca să nu te pierd aşa cum Orfeu a pierdut-o pe Euridike, atunci când Persefona le-a dat o şansă să iasă din Infern. Şi plec fără să mă întorc. O aud spunând sau poate suspinând:

- Nu vreau să te urmez!

Împietresc. Nu-mi vine să cred. Şi totuşi îmi continui drumul, încet, ca şi cum aş avea pietre de moară legate la picioare, dar nu privesc înapoi.

3.  Eliberarea

În anul acela înflorise iarăşi câmpul cu maci, pe lunca Someşului, spre combinat. Când Manuela ieşise din bloc, să meargă la serviciu, o procesiune religioasă, neobişnuită, urca dealul. Dintr-o urnă funerară, aşezată pe o lectică purtată de doi oameni, preotul lua cenuşă şi o împrăştia pe

drum.

“Iartă-l Doamne pe robul tău……”

Manuela nu distigea numele din cauza murmurului făcut de lumea adunată ca la bâlci.

“Nu e creştineşte ce se întâmplă aici!” – îl descoseau unii mai revoltaţi pe diacon.

“Acesta a fost testamentul defunctului” – răspundea, dând din umeri, prelatul.

Când Manuela ajunse în dreptul cortegiului, preotul presără cenuşă chiar în faţa paşilor ei. Vru să se întoarcă, dar şi aici cenuşă. Era înconjurată ca într-un cerc.

“Iartă-l Doamne pe robul tău Lucian, pentru păcatele sale făcute cu fapta sau cu gândul…”

Încremeni. Nu voia să calce această cenuşă. Îşi ridică privirile spre cer.

Şi se porni vântul aducând dinpre Someş, norul petalelor de maci. Se ridica şi cenuşa în văzduh amestecându-se în  vârtejul petalelor sângerii. Apoi totul se  linişti. Începu să ningă cu petale acoperite cu un strat subţire de cenuşă.  Manuela   culese câteva, le aşeză înt-o batistă pe care

o împături  cu   grijă, şi închise  batista în poşetă. Strânse poşeta  la piept şi  îşi continuă drumul.

artist Nynna Vizireanu

autor Lucian Gruia, redactor secțiunea “Critică” la revista Faleze de piatră

Comentarii oprite

Poetul Ovidiu şi femeile

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Poetul Ovidiu, un mare amator al artei amorului, la 18 ani era un dandi care se plimba prin Orient, vizita Sicilia, Athena şi Alexandria, admirând frumoasele vestale dar şi femeile de pe stradă. După ce ā călătorit pe Nil şi ā rămas uimit de piramidele faraonilor, s-ā întors în ţară cu o enormă bogăţie sufletească.
Roma pe timpul lui devenise splendidă, pe Palatin se ridicase faimoasa domus augusta şi templul de marmură al lui Apolo, urmat de statuile Danaidelor. Se clădise măreţul Panteon, termele lui Agrippa, Porticul Octaviei şi frumosul teatru al lui Marcellus. El frecventa adesea bazinul de apă al luptătorilor, teatrele, circurile, dar şi localurile de noapte, reuniunile moderne, citind adesea din poezia lui erotică.
În aceste împrejurări, probabil, s-ā îndrăgostit el de o femeie- totam cantata per urbem- adică cântată în toată Roma- ascunsă sub numele de Corina. Scria versuri pe un lectulus încărcat cu perne, seara în grădina sa, pe Via Sacra şi Via Flaminia, grădină întinsă pe câteva coline pline cu flori.
Spuneam că ā fost un dandi, prima căsătorie pentru el n-ā rezistat, îi fugeau ochii după frumoasele Romei, ā dat greşi şi cu ā doua şi cu ā treia căsătorie. Dar i-ā rămas fidelă fiica sa, Perilla, care sub supravegherea lui ā cultivat tot artele.
Operele lui în care ā cântat dragostea, ,, Ars amatoria” şi ,,Ars amandi” sunt un fel de istorie spirituală ā dragostei unui păgân care ā văzut în femeie cel mai graţios animal.
El a dat lecţii contemporanilor cum să aleagă şi să cucerească o femeie, cum să păstreze iubirea şi cum să se poarte femeia cu iubitul. Ā fost un expert al psihologiei feminine şi un rafinat în estetica corporală şi vestimentară.
Spicuim câteva idei din opera lui.
Femeile trebuie duse la plimbare- zice el- la teatru, la circ, discuţiile cu ele trebuie să poarte o notă elegantă, cu cuvinte alese, să se lase sfiala rustică la oparte, iubitul să i se destăinuie, să-i admire faţa şi picioarele. Amantul trebuie să joace teatru, să plângă, să fie amabil, să-şi arate gelozia. La însuşirile fizice trebuie să se alăture şi însuşirile psihice. ,,Amorul plăcut se ademeneşte cu cuvinte dulci! Râzi când râde ea, plângi când plânge ea. Încălzeşte-i la sân mâinile îngheţate! Nu-i reproşa iubitei defectele! Află un nume măgulitor pentru fiecare defect. Nu întreba de ani, nici sub ce consul s-ā născut.”
El dă şi sfaturi femeilor. Zice că cine refuză un cavaler va tremura babă în patul ei pustiu. ,,Şarpele îşi schimbă pielea, cerbul înnoieşte coarnele, tinereţea femeii nu mai vine înapoi.! Femeia să fie elegantă,să uzeze de toate mijloacele ei pentru ā atrage un bărbat. Femeia cu capul prelung să-şi facă pieptănătura la mijloc, cea cu capul rotund să-şi strângă pieptănătura într-un nod în creştet, lăsându-şi urechile descoperite. Ia seama la culori, negrul stă bine blondelor, albul oacheşelor, să nu-ţi miroase subsuorile sau picioarele, foloseşte dresurile cu măsură. Ascunde-ţi viţiile, piciorul urât, gâtul pătat, pieptul diform, nu deschide gura mare, râzi cu măsură, cântă şi dansează gratios”
Naso magister erat…
Din păcate Împăratul August, un mare adept al vechilor virtuţi republicane, descopere tocmai în familia lui desfâul la fiica lui, Iulia. După câteva căsătorii nu tocmai fericite Iulia, atrasă de poezia lui, dar şi de farmecul lui fizic, ā căzut în braţele lui Ovidiu. Fiind prinsă, este exilată într-o localitate secretă şi pe Ovidiu l-ā trimis sub excorta soldaţilor romani, însoţit de câţiva sclavi, la Pontul Euxin, unde ştirile de cruzime din partea geţilor înfiorseră pe romani.
,,Ars amatoria” este interzisă ca operă corupătoare.
De acum până la sfârşitul vieţii, Ovidiu va trăi între barbari la marginea lumii romane. Acum scrie în grai get ,,Tristele” lui cu gândul la fericirea din Roma.

artist Manuro Artis

autor Ion Ionescu-Bucovu, redactor al revistei Faleze de piatră


Comentarii oprite

Comemorare Centenară la New York

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

de Valery Oişteanu

Septembrie 2009 a marcat un centenar de la naşterea la Botoşani a lui Max (Marcel) Blecher. Viaţa lui meteorică n-a fost decât o extinsă aventură suprarealistă, iar scrierile lui, publicate initial de André Breton în revista lui “Le Surréalisme au service de la revolution”, s-au bucurat de admiraţia criticilor.

Foto: Max Blecher

Max Blecher,  prozator şi poet evreu român, de un talent şi viziune rară, a lăsat o moştenire literară de nepreţuit.  Viaţa lui a fost scurta, iar perioada lui de creaţie de mai puţin de un deceniu,  si mai scurta, dar a perceput şi a descris viaţa de ca şi cum ar fi trăit-o timp de un secol.

La nouăsprezece ani a fost diagnosticat cu tuberculoza coloanei vertebrale şi a petrecut urmatorii, ultimii, zece ani de viaţă într-un pat de sanatoriu din Franţa (Elvetia si Romania) practic imobilizat, intr-o carapace de ghips ca o mumie într-un sarcofag. Imaginaţia lui însă hoinarea  nestăvilită, şi inchistat în acel sarcofag Max Blecher traia intens momente imaginare de sex imposibil şi interzis.

Naraţiunea lui de obicei evolueaza pe un teren romantico- memorialistic, alunecând aproape accidental în suprarealism. Astfel este schiţa în care descrie prima lui sosire la gara din Berck-sur-Mer, un orăşel în nord-vestul Franţei care la inceputul secolului douazeci era ancorat in intregime in activitatea sanatoriului pentru tuberculoşi. In locul obişnuitei agitaţii de gară apare un peisaj  populat de figuri scheletice pe cârje, pacienti împinşi în cărucioare, altii orizontali şi imobili.

In ciuda bolii, Blecher continuă să scrie, apucand să publice un volum de poezie “Corp transparent” (1934) şi două romane, “Inimi cicatrizate” (1937) si “Intamplari din irealitatea imdediata”  (1937), ca si  o serie de proze scurte, articole şi traduceri. O carte majora (Vizuina luminata: Jurnal de sanatoriu) a aparut postum , partial in 1947 si integral in 1971.

Max Blecher a fost admirat de Eugene Ionesco, Mihail Sebastian, Geo Bogza si Sasha Pana, proza lui fiind comparată de unii cu Franz Kafka, Bruno Schultz, Robert Walser sau Thomas Mann. Totusi, moartea lui la Roman (31 mai 1938), la vârsta de 29 de ani, a fost un non-eveniment, care n-a meritat nici un necrolog, nici macar o notita in ziarul local.

Scriitorul a fost aproape dat uitării în epoca comunistă. Dar dupa caderea comunismului in 1989 locul lui Max Blecher si renumele lui de scriitor s-au amplificat continuu in studii critice noi, odata cu publicarea noilor culegeri si editii ale scrierilor lui in Romania si peste hotare, in traduceri germane, engleze, spaniole etc.

La 24 februarie la clubul Salmagundi din New York, ultimul conac rămas pe a 5a avenue (Fifth Avenue), s-a desfăşurat serata consacrată centenarului scriitorului şi primei publicări a operei lui în engleză. Serata, la care au participat poeţi, scriitori si actori de avangardă cum ar fi Valery Oisteanu, Mirela Roznoveanu, Judy Altman, Max Blagg, Shelley Miller, Tom Walker, Ruth Friedman şi Carlo Altomare la pian, a inclus passage din proza, poezii recitate in bilingv (romina/engleza) si o piesă de teatru in pregatire, “Cavalerul în zale de ghips”.

In prezanta personalităţilor literare newyorkeze textele generate de talentul nemuritor al lui Max Blecher au răsunat cu accente romaneşti, britanice şi americane şi au prins viaţă în glasul şi muzica interpreţilor de azi.

Foto: Max Blecher

Fragmentele de proză, selecţionate din romanele lui, au relatat sosirea lui la Berck, aceasta mecă a sanatoriilor, ca pacient tânăr de 19 ani, şi aventurile lui până la sfârşitul vieţii cu zece ani mai târziu. Partitura de pian special concepută şi interpretată dde Carlo Altomare a punctuat recitarea, contribuind la atmosfera de avangardă.

In traducerea mea în engleză a poemelor din “Corp transparent”, realizata cu ajutrul traducătoarei şi redactoarei Nadia Brunstein, m-am bazat pe versiunile din antologia “Avangarda literara romaneasca” elaborată de Marin Mincu si publicata in 1983 in Editura Minerva.

Scrierile lui Max Blecher sunt la fel de relevante azi ca acum 75 de ani, reveland capacitatea umană de suravieţuire în plin miez al infernului, de triumf asupra suferiţei si de depăşire a morţii. Avangarda franceză l-a recunoscut şi l-a cultivat. Recent, Max Blecher a fost reintrodus în mai multe edituri din România, cum ar fi  in  Editura Limes (Cluj-Napoca) şi  Editura Arta din Bucureţti, care au publicat amandoua romanele lui.

In lumea anglofonă , Blecher a fost publicat recent pentru prima dată în traducere de Henry Howard (Scarred Hearts, Old Street Publishing, 2008) şi  Alistair Ian Blyth (Occurrences in Immediate Unreality, University Plymouth Press, 2009).

Reevaluarea operei lui Max Blecher scoate in evidenţă valoarea scrisului românesc al anilor ‘20-‘30, plasandu-l in fruntea avangardei est-europene, si demonstreaza totodată interconectarea lui cu suprarealismul francez, deschizand o portiţă spre lumea pierdută,  înfloritoare înainte de a fi nimicita de vandalismul  cultural al cenzurii comuniste.

Tradus din Engleza de Nadia Brunstein.

Amor Falena
Lui Geo Bogza

Amor falena a porturilor negre
Lumina parfumata a tropicelor vaste
Gind lung si lin de raza chinuitor camarea
si orizontu-n flacari inchis ca o capcana

Amor urban de umbre pe strazi cu reverbere
Cu vorbe tainuite in moarte-nmormintate
Cu rasfoiri incete de-albume inutile
Amor de dupa amiaza in vagi odai inchise

Amor cu miros aspru de lut si de samanta
Sub ierbile cat calul,in vara grea de grane
Amor plans in batiste sau ras domol in soare
cu Piele alba fina sau maini  imbatranite

Amor retea a lumii in care prinsii oameni
Danseaza ca paiate seriose si nebune.

Love

Love a moth of  black harbors
Fragrant light of vast tropics
A ray’s long and peaceful thought, painful as the sea
A horizon enflamed and enclosed like a trap

Urban love of  shadows along the lanterned streets
accompanied by concealed words buried inside death
accompanied by slow browsing of useless albums
Love in the afternoon in hazy closeted rooms

Love with the rough smell of clay and seed
Under the grass as high as a horse, in the summer  heavy with grain
Love wept into a handkerchief or laughed out softly in the sun
with smooth white fine skin or aged hands

Love net of the world with people caught inside
Dancing like clowns serious and crazy.

Gand

Miinile tale pe piano ca doi cai
Cu copita de marmura
Miinile tale pe vertebre ca doi cai
Cu copita de trandafiri
Miinile tale in azur ca doua pasari
Cu aripi de matase
Miinile tale pe capul meu
Ca doua pietre pe un singur mormint

Thought

Your hands on the piano like two horses
With marble hoofs
Your hands on the vertebrae like two horses
With  hoofs of roses
Your hands in azure like two birds
With silk wings
Your hands on my head
Like two tombstones on a single grave

Materializari

De-ar fi sa-mi lase ziua o piatra intr-o cutie
si-un fluture de aur pe geam ca un vitraliu
De-ar fi sa-mi lase noaptea o mina de cristale
Din turturii de febra -din visuri o papusa
De-ar fi sa am obiecte ce-n inima au viata
Si ginduri in matase si amintiri in sticla
Din visitele taleas vrea bratari de sange
Colierul unui zimbet si-inelul unei clipe.

Materializations

If the day should leave me a pebble in a box,
golden moth on a window – a hint of  stained glass
or if the night should leave me a handful of clear crystals
From fever’s icicles  – and a doll from some dreams
if I were to have objects with life inside their hearts
and thoughts made out of silk and memories made of glass
I would like from  your visits some bracelets made  of blood
The necklace of a smile  and the ring of a moment.

UMBLET

Pasind mereu inainte umbrele pasilor mei mor
Ca traiectoria unei comete de intuneric
Si asfaltul in urma mea ma suprima
Cu tot ce am fost si tot ce am gindit
Ca un prestigitator
Menit s-mi escamoteze viata
E o insirare corecta de case
Pe drumul asta care totusi
Trebuie sa insemne ceva
E un cer fara culoare fara miros fara carne
Peste pasii mei fara importanta
Cu ochii inschisi umblu intr-o cutie neagra
Cu ochii deschisi umblu intr-o cutie alba
Si oricit m-as cazni sa inteleg ceva
Ciocane grele-n capimi sparg orice gind

Walking

While I step ever forward, the shadows of my steps die
Like the path of a comet of darkness
And the asphalt behind me suppresses me
With everything I have been and everything I have thought
Like a magician
Destined to conceal my life with a slight of hand
There is a correct sequence of houses
On this road which
Must mean something nevertheless
There is is a colorless, odorless, meatless sky
Above my steps of no importance
With my eyes closed I am walking inside a black box
With my eyes open I am walking inside in a white box
And no matter how hard I try to understand something
Heavy hammers in my head break every thought

Pe tarm

Iata ce vei vedea la mare
Vapoarele ca niste capete de inecati cu tigara inca in gura
Visind,fumand plutesc spre Istambul
Pe tarm oamenii ca niste sinucigasi scapati de la moarte
Visind,Fumand,se plimba pe-nserat

On the shore

Here is what you’ll see on the sea
Ships, like some heads of people who’d drawned
a cigarette still in their lips
Dreaming, smoking, float towards Istambul
Ashore, people like some suicides who’d escaped death
Dreaming, smoking, walk at dusk

Vals vechi

Vals vechi mireasa moarta e-n vualuri prafuite
Ghirlanzi de fete albe in rochii ca de spuma
Cu cavaleri de pica se-nvirt pe-aici cernite
Si raspindesc in aer un vag parfum de huma

Sta cimitiru-n luna, salcimii domni de umbre
Ca invitati e seama asista si soptesc
Prin tainice cavouri amanti cu inimi sumbre
Cu gesturi adormite iubiri marturisesc

Vals vechiperechi de ceara in aer se ridica
Si in salonul noptii ametitor danseaza
Sunt lucruri prea normalein jurul meu mi-e frica
Incet fosneste vintul si valsul delireaza

E nunta celei care odiniora-n viata
La nunta ei cea vie muri in flori de singe
Infiorari de spectru tresar pe alba-I fata
Cind valsul lent se invirte,cind valsul parca plinge.

Old Waltz

Old waltz dead bride attired still in her dusty veils
Garlands of  girls  are twirling  - white as if dressed in foam
each holds her prince of spades in her arms and sadly sails
round and round exuding a subtle whiff of loam

The chuchyard’s in the moonlight, acacias,  above
the shades are whisp’ring softly – they’re here as lordly guests,
and lovers mournful-hearted  while ensconced in the nests
of tombs, with sleepy motions confess their dormant love

Old waltz… see waxen couples soar in the air, to skies
in their dizzying dance – their ballroom is the night
The things are all too normal round me. I’m seized by fright.
meanwhile the waltz is raving and the wind gives out sighs

This bride and all  her party  - so alive were they once
she died among the blossoms of blood and now her face
is white, and spectral tremors over its whiteness dance
while the waltz wailing softly still twirls and twirls apace.

Poem

Invelisul tau
Ca o pasare in cuibul inimii
In rauri de singe te scalzi
Si zbori prin varful degetelor mele

Cind pleci
Corpul regaseste infinita lui greutate
Si peisajul deschis beant
Inseamna lipsa ta

Cu mini adinci ca niste panere
Ma scotidin oceanul somnului
Si capul imi suna ca o scoica

Tu piatra aruncata in lac
Tu cerc de apa parasindu-te

Poate  ca asteptind-te va invia
Cadavrul unui cuvint

Si el cu lanterna lui oarba ma va plimba
Prin noapte

Parul tau va fi intunericul ei
Si eu ma voi cufunda in umbre

POEM

Your hull –
Like a bird in the heart’s nest
You are bathing in rivers of blood
And flying through my fingertips

When you leave
My body regains its infinite weight
And the gaping landscape
Signifies  your absence

With hands deep as baskets
You draw me out of the sleep’s ocean
And my head resonates like a shell

You, stone thrown into a lake
You, ring of water abandoned by yourself

Perhaps  the corpse of a word will ressurect
while waiting for you

And will walk me through the night
with its blind flashlight

Your hair will be night’s darkness
And I will sink into shadows.

artist Boris Eyzerikov

Comentarii oprite

Gemenii (română-maghiară )

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Ana îşi dorea un copil din toată inima. Aveau deja 32 de ani şi nu se puteau bucura de propiul copil, doar de copiii altora. De câte ori viziona un film cu băieţi şi fetiţe, ochii îi înotau în lacrimi, o pătrundea o durere fizică din cauza acestui neajuns.

    - Dacă nu putem avea copii, aşa că vom adopta un copilaş?

- Bineînţeles.

S-a mai liniştit după răspunsul primit de la soţul ei, iubitor de copii şi el.

Peste un timp a rămas gravidă şi se ducea la doctorul ei la policlinică.

-Ai burtă prea mare pentru luna a patra, poate ai gemeni, îi spunea doctorul îngândurat. Noi nu avem ecograf, dar te voi trimite la Cluj să te examineze mai bine. Noi te putem asculta cu pâlnia, dar dacă cei doi sunt suprapuşi, nu se vor auzi bătăile inimii la amândoi.

Zbura automobilul lor spre Cluj şi înapoi cu vestea cea mare. Avea gemeni. A fost uluitor să vezi pe ecranul ecografului două corpuri mici pulsând ca două inimi, unul stătea vertical, celălalt orizontal. Nu-şi putea dezlipi ochii de pe ecranul ecografului. Ce minunăţie, ce experienţă!

Plini de mândrie povesteau la toată lumea că vor avea gemeni, soţul Anei afişa o satisfacţie rară:

-Voi avea doi deodată, voi recupera timpul pierdut! Prietenii, cunoştinţele se mirau sau zâmbeau, la o asemenea veste. Toate filmele din oraş le vedeau, chiar şi pe cele turceşti, aveau nevoie să iasă din casă şi să arate lumii de ce au fost ei în stare. Ei, care au crezut că nu pot avea copii. Erau fericiţi. Ana se uita la filme cu o împăcare de sine, prezenţa copiilor o emoţiona acum cu totul altfel, se bucura pentru ei. Fiind în evidenţă specială, tot la două săptămăni trebuia să meargă la control medical. Dar asta nu a deranjat-o.

Într-o noapte s-a trezit din somn, atât de tare o mânca pielea la încheieturi, scărpinându-se cu unghiile ei lungi, şi-a adus aminte de filmul suedez Prinţesa, în care femeia suferea de ceva boală rară, iar doctorii i-au contraindicat naşterea unui copil, ea însă dârză, riscă o sarcină şi naşte un copil, iar naşterea şi fericirea îi aduc şi vindecarea.

Se trezea noapte de noapte şi se scărpina, poate îi va curge  şi ei sângele ca şi acelei Prinţese…nu înţelegea ce are. La un moment dat când a început să se scarpine pe braţ, la o şedinţă, un coleg şi-a tras scaunul mai departe, crezând probabil, că a luat vreo scabie de la copii. Îi venea să râdă, vroia să-l liniştească, dar renunţase între timp. După şedinţă însă a luat-o în direcţia medicului dermatolog.

-Nu vă pot prescrie orice dumneavoastră, având în vedere starea în care vă aflaţi, dar încercaţi totuşi acest unguent, vă mai calmează mâncărimea.

Peste o zi sau două  a conştientizat, că nu se mai mişcă copiii în interiorul său, deşi câtă plăcere însemnau pentru ea loviturile picioruşelor amortizate de lichidul amniotic… simţea loviturile, parcă printr-o paravană, nu aduceau cu ele durere, doar surprize, da, tot timpul se simţea uimită de mişcările bruşte, neanunţate ale lor.

S-a oprit în mijlocul trotuarului şi trăgea cu urechea, ţinându-şi palmele pe burtă… nu se aude nimic. Poate dorm bobiţele, lasă că se trezesc ele şi nu-şi putea lua gândul de la această constatare. Toată ziua o obseda autoobservaţia, dar nu înregistra nici o mişcare interioară. Dintr-odată s-a hotărât, trebuie să se prezinte la doctor. I-a aşezat o pâlnie pe burtă să observe bătăile inimii, dar a rămas contrariat.

-Urgent să te duci la Cluj, cred, că ceva nu e în regulă cu sarcina ta.

Din nou spre aceeaşi clinică, care i-a dat vestea acea grozavă cu gemenii, acum nu mai aveau chef să vorbească, nu ştiau ce ar trebui să-şi spună unul altuia. S-a dus bucuria undeva departe, parcă nici n-a existat. A fost primită destul de repede şi consultată tot la ecograf, diagnostic sentenţios: sarcină gemelară oprită în evoluţie… adică au murit bobiţele.

-Amândoi, domnule doctor?

-Da. Părerea mea este, că unul dintre ei s-a alimentat în defavoarea celuilalt, iar decesul celui mai puţin dezvoltat i-a provocat moartea şi celuilalt… cazuri rare…

Cele două minuni nu mai trăiau în trupul ei. Erau marcaţi de eveniment, nu vorbeau prea mult, nu ştiau ce ar mai putea să-şi zică. Ana se uita la burta ei cu o tristeţe adâncă… apoi, în momentul acela a conştientizat faptul că e în pericol, avea două corpuri mici, dar moarte în pântece. Poate muri şi ea în orice clipă, striga o voce în creierul ei… şi s-a umplut privirea de ură, îi venea să ia un cuţit în mână şi să-şi taie burta, să se delimiteze de corpurile moarte… în situaţii extreme îţi vin în minte măsuri radicale…

Pe această temă, în sfârşit, a pornit şi dialogul între ei, dacă doctorii i-au dat o hârtie în care scria despre sarcina gemelară oprită în evoluţie, şi recomandarea de a declanşa naşterea cât mai repede, de ce nu au oprit-o acolo, la clinica din Cluj?… şi să fi intervenit cât mai repede, doar era în luna a opta?…

S-or fi gândit, cum a stat până acum, mai poate sta câteva zile… şi simţea, cum creşte revolta împotriva corpului ei deformat, care găzduia bobiţele fără viaţă… da, de acolo provenea şi mâncărimea ei îngrozitoare, a fost reacţia organismului la sarcina oprită în evoluţie… ei au găsit legăturile logice dintre evenimente, medicii n-au sesizat acest lucru, dar ştiau, că ea putea să moară de septicemie, fără ca ei să intervină. Înverşunarea, însă, se revărsa asupra propriului trup, care-i provoca, în locul dragostei nelimitate, simţite aproape 8 luni de zile, duşmănie, revoltă.

Ajunşi acasă, Ana l-a sunat urgent pe doctorul curant, care îi era şi  bun prieten:

-Acum e duminică şi nu sunt de gardă, dar luni lucrez… în situaţia ta îi poţi avorta şi în pat… sunt mici, n-o să fie dureri mari…

Ca să-şi devieze gândurile, doar era vorba despre prima ei naştere şi prefera să aştepte ca să fie asistată de doctorul-prieten, s-a apucat să termine o lucrare ştiinţifică, pe care o va prezenta altcineva, că ea nu va fi la consfătuirile cadrelor didactice… ea se va interna să scape cu viaţă…

Dar nu au aşteptat pănă luni, s-au prezentat la spital în seara de duminică, când era de gardă doctorul D, un om aspru, chiar dur, dar în contextul dat, asta pe Ana o interesa cel mai puţin, ea vroia să scape cât mai repede cu putinţă de sarcina ei primejdioasă.

Alte femei ulterior i-au mărturisit, mai bine aştepta, că dr. D este înspăimântător, multe au fost la el şi le-a repezit pe toate, nu ştie să se poarte cu femeile… era transferat disciplinar de la Dej, pentru nişte intervenţii nelegale, cum se întâmpla pe atunci…

Anei i-a convenit de doctorul rece, distant, numai s-o ajute… nu a vrut să strige, nici să se vaiete, pentru ce, că vroia să scape de ceva frumos, care a scăpat de sub control şi se transformase în ceva urât? N-avea dreptul… dar injecţia primită pentru declanşarea naşterii avea efecte mult prea dureroase… Era în toiul nopţii, singură într-o sală faianţată, rece, singură cu durerile provocate, cu timpul necunoscut… doar gemea întruna în timp ce înconjura sala goală, plimbându-şi degetele pe faianţa curată… la fiecare piatră atinsă, simţea că se stinge… Se gândea şi la soţul ei, care stătea pe coridoare, ce or fi în capul lui?… Vroia să fie cuminte să nu-l supere pe medic, e ursuz se vede pe el, l-au sculat din somn… nu era nimeni în preajmă să prindă mâna cuiva…

În cele din urmă trebuia să se aşeze pe patul de naştere, să-şi agaţe fiecare picior pe suporturile laterale şi să-şi expună intimitatea lumii largi, care pătrundea sub forma luminilor de neon prin geam, şi doctorului, care examina cât de dilatată era ea… şi-a închis ochii… în momentele de mare plăcere şi mare durere, ne închidem ochii, vrem să păstrăm ceva sacru în noi sau din contră, să ne debarasăm de cele respingătoare…

Repede şi-a deschis însă ochii, avea nevoie de putere să expulzeze primul făt, nici nu a fost aşa de greu, deşi fătul n-o ajuta de loc, dar era mic şi ieşise la lumină înconjurat de un întuneric ireversibil… Ana şi-a impus că nu se va uita la el şi nu s-a uitat… analiza expresia feţei a doctorului, oare ce spune el, dar doctorul stătea numai şi aştepta… Ana nu mai putea şi sparse liniştea:

-Ce mai aşteptăm domnule doctor?

-Să  iasă şi al doilea bebeluş…aş apăsa pe burtă, dar mi-e teamă că o să vă doară…

-Apăsaţi liniştit, domnule doctor, să scăpăm odată de acest vis urât… dar să ştiţi, că eu nu mai pot de frig, tremur ca o frunză pe apă.

Doctorul i-a acoperit numaidecât partea de sus a corpului, cel mult atât putea să facă pentru ea… în timp ce a ieşit şi al doilea făt… nu s-a uitat nici de data asta… apoi altă aşteptare după placentă, din care se fac medicamente, cu toate că ea era convinsă, placenta ei nu e bună de nimic.

Se va uita doar atunci, când va naşte copii vii, imaginea lor trebuie să persiste toată viaţa.

După ce s-a încheiat coşmarul, doctorul s-a apucat de procesul verbal, numele… vârsta… sarcina a fost întreruptă în luna a cincea…

-Dar, domnule doctor, am avut aproape 8 luni de sarcină!

-Da, da, dar în cazurile acestea ar trebui să chemăm autorităţile de la securitate, să constate şi ele că nu-i avort, că-i naştere… ah, treabă complicată…

-Domnule doctor, eu am hârtie de la Cluj, în care scrie clar că trebuie să provocaţi naşterea, fiind feţii morţi!

-Da, dumneata ai hârtie, dar eu nu vreau nici o anchetă!

Ana a căzut pe gânduri, i-ar fi folosit faptul dacă i se recunoştea o naştere gemelară, care ar fi însemnat, că obligaţia ei s-ar fi redus numai la doi copii… faţă de patru, cât era norma impusă de legile din acea vreme… dar nu mai avea chef să contrazică doctorul, care a salvat-o de lucrurile neplăcute… O să aibă ea, precis, şi un copil sănătos.

-Totuşi ce s-a întâmplat, domnule doctor?

-Un făt s-a dezvoltat în detrimentul celuilalt, decesul unuia i-a provocat şi decesul celuilalt… caz rar oricum… bine că nu aţi murit şi dv…

-La asta m-am gândit şi eu, spunea femeia, totuşi mă iubeşte Domnul nostru.

AZ  IKREK

Anna gyereket szeretett volna, teljes szivéből. Lassan a harminckét évüket taposták mind a ketten és szerették a gyermekeket, még ha a másé is volt. Ahányszor filmet látott az asszonyka és kisgyerek jelent meg a vásznon, könnybe lábadt a szeme, hogy miért nincs neki is ilyen csillaga. Aztán merész kérdéssel állt a férje elé:

-Úgye, ha nem lesz nekünk gyermekünk, majd örökbe fogadunk egyet?!

-Igen, volt az egyenes és határozott válasz. S ez megnyugtatta.

Egy idő után  terhes maradt és elment a poliklinikára.

-Túl nagy a hasad ahhoz képest, hogy csak a negyedik hόnapban vagy – szόlt hozzá a kezelőorvosa gondterhelten, én arra gyanakszom, hogy ikreid vannak. Nekünk nincs ekográfunk, de elküldelek Kolozsvárra, hogy pontosabb legyen a vizsgálat.

Repült velük a személygépkocsi arra is, meg visszafele is az όriási hírrel, ikrük lesz! Gyönyörű volt elbámulni a két kis gyermektesten, ami az ekográf képernyőjén jelent meg, mint két szív úgy lüktettek, az egyik függőleges, a másik vízszintes poziciόban. Nem tudták levenni szemüket a két kis eleven csodárόl.

Büszkén mesélték az ismerősöknek, hogy ikergyermekeik lesznek, az apa azért érezte magát büszkének, mert két gyermeke lesz egyszerre, az anyuka meg arra gondolt, hogy sikerül ezáltal behozni az elvesztegetett időt. S ez mindenkinek jό volt. Esténként moziba jártak, az asszonyka cipőét mindig a férje kötötte be, mert ő a harmadik hόnapban akkora volt mint más nő a hatodikban. De úgy érezték, hogy az életük kiteljesedett és a megelégedettséget le lehetett olvasni az arcukrόl. Minden filmet megnéztek a városban, még a legsilányabb sem zökkentette ki őket, boldogok voltak, volt mire várni. Most nyugodtabban nézte a kisgyermekeket a vásznon, sőt már elemezni kezdte magatartásukat, hogy jό anya legyen belőle. Mindent, ami fontos lehet, tudjon majd. Kéthetenként hívták kontrolra, speciális nyilvántartásban volt az ikrek miatt, de ez őt nem zavarta korántsem.

Egyik éjjel hirtelen megébredt és mohόn vakarni kezdte a térdét, karját, csuklόját. Furcsának tűnt ez a viszketegség, ami naponta és főleg éjszaka ismétlődött. Emlékezetéből előkerült egy film – A hercegnő, egy svéd film – amiben szό volt egy beteg nőről, aki nagyon szeretett volna gyermeket, pedig az orvosok eltiltották ettől, nehogy veszélyeztesse saját életét. A hercegnő mindennek dacára kihordta terhét, amíg az idő betelt és egy egészséges gyermeknek adott életet. A boldogság és a beteljesülés érzése a végén kigyόgyította őt is a furcsa betegségéből. Addig minden éjszaka megébredt és véreste vakarta lábát és karját. Ezek a képek kergetőztek a fejében, amikor éjjelenként ő is megébredt.

Végül is, amikor egy gyűlésen is vakarόzni kezdett s a munkatársa tovább húzta a székét, eltávolodva tőle s arra gondolva, hogy lehet, hogy tetűje vagy bolhája van, elszánta magát és elment a bőrgyόgyászhoz.

- Tekintettel arra, hogy terhes, el kellene kerülnie a gyόgyszereket, de adok magának egy kenőcsöt, ami majd csökkenti a viszketegség érzését. Egy vagy két napra rá, tudatosodott Annában, hogy nem mozognak már a gyermekek, pedig milyen élvezetes volt számára rúg-kapálozásukat követni nap mint nap. Megállt az utcán a járda kellős közepén és hallgatόzni kezdett.

- Semmi mozgás, gondolta, alusznak a kisbogyόk, majd felkelnek lassan és figyelte magát nagy erőfeszítéssel az egész nap folyamán. A kisbabák nem mozdultak meg. Orvoshoz rohant és panaszkodni kezdett. Az orvos egy fülhallgatόt tett a hasára, de ő sem vett észre semmit. Elküldelek a korházba a kollegámhoz, hogy fejtse ki ő is a véleményét, de nekem az az érzésem, hogy itt bajok vannak s a legjobb lenne, újra Kolozsvárra menni az ekográfiára.

Száguldott a kis autό velük, szinte semmit nem szόltak már  egymáshoz, lelohadt az öröm bennük, sőt egyre rosszabul érezték magukat. A klinikán rögtön fogadták. A két kis csoda ott a hasában már egyáltalán nem lüktetett. Nem volt már egyik sem eleven. Szomorúak voltak mind a ketten és újbόl csak hallgattak, annyira fájt a szívük a két kis bogár után. Az asszonyka nézte a hasát és szenvedett… borzasztό, két halott test van benne, ébredt rá hirtelen!… és megijedt, ő is meghalhat akármelyik percben!  És jött, hogy levágja a hasát egy késsel abban a helyben… Milyen radikális megoldások jutnak az embernek az eszébe végzetes heyzetekben.

Talány volt számukra a dolog és ezen a témán elindult a beszélgetés, ha papírt adtak kézhez az orvosok, hogy “ fejlődésében megállt ikerterhesség-ről” van szό és azonnali szűlést kell provokálni, akkor miért nem tartották vissza ott a kolozsvári klinikán és miért nem léptek közbe sürgösen?! Furcsa, nagyon furcsa. Útόlagosan jöttek rá, mert ilyent az orvosok nem mondtak, hogy meghalhatott volna ő is vérmérgezésben  -  azért is volt neki az a komoly viszketegsége. De milyen jό, hogy akkor a fertőzés kicsapόdott a bőrére! Most már minden logikusnak tűnt és annyi, de annyi gyűlölettel nézte saját hasát az asszonyka, amennyi szeretet sugárzott szeméből eddig, szinte nyolc hόnapon keresztül. Akkor még nem tudták, hogy milyen veszélyes helyzetben vannak, de a nő nyugtalan lett s felhívta a kezelőorvosát.

–Most vasárnap van és nem vagyok szolgálatos, de hétfőn bent leszek, különben akárkinél megszülheted a gyerekeket, nem lesz az olyan nehéz, elvetélheted őket még az ágyban is…kicsik lesznek…nem lesz fájdalom…

Hogy elterelje sötét gondolatait, hiszen az első szülésről volt szό, dolgozatot írt, mert hétfőn megye szinti gyülést szerveztek és neki kellett volna bemutatnia egy fontos anyagot. Megírja, majd elküldi a dolgozatát, ő meg azzal igazolja magát, hogy korházba kell mennie, hogy mentse életét.

De nem vártak hétfőig. Vasárnap éjszaka D. doktor volt szolgálatos, nagy hírében állt, hogy durva és rámenős, de ez, akkor az asszonykát kevésbé érdekelte. Ő minél hamarabb meg akart szabadulni veszélyes terhétől. Sok nőnek később más volt a véleménye:

-  Miért mentél el hozzá, várnod kellett volna más doktorra, az nagyon durva ember, mindenki fél tőle… De neki éppen jόl jött. A doktor keveset beszélt és kimérten, de ő állta a sarat, nem akart kiabálni, panaszkodni sem, de az injekciό, amit azért kapott, hogy provokálja a  szülést mesterséges úton, nagy fájdalmakkal járt.

Éjszaka volt s ő egyedül a szülőteremben, egyedül a fájdalmaival, az ismeretlen idővel, nem tudta, hogy mi vár rá. Ki tudja, hogy ott kint a folyosόn az ura is min megy keresztül?! Szόfogadό akart lenni, hogy az orvos ne bántsa hiába, mert látszott rajta, hogy zord, felverték álmábόl. Még aszisztensnő sem volt a közelben. Aztán végre fel kellett másznia arra a furcsa ágyra és kiteregetni lábait a világosság felé egy ismeretlen ember elött, olyan megfélemlítő érzés volt és becsukta egy pillanatra a szemét, hogy a következőben tágra nyissa, hogy ereje legyen kilökni a kistestet, mert egyikük sem volt a másik szolgálatára… nem is volt olyan nehéz, gondolta és az orvos arcát fürkészte, elégedett-e… de ő komolyan állt és várt. Végre az asszonyka törte meg a csendet:

–Most mire várunk doktor úr? – kérdezte, miközben olyan nagyon vacogott a hidegtől, hogy teste, mintha vízben lett volna, úgy hullámzott.

–Arra várunk, hogy kijöjjön a második baba is! Megnyomnám a hasát, de attόl félek, hogy fájni fog…

- Nyomja csak nyugodtan doktor úr, hogy már megszabaduljunk végre ettől a rossz álomtόl… hogy én mennyire fázom, azért reszketek így… A doktorúr egy paplannyal takarta be felsőtestét, miután az asszonyka megszabadult a második babátόl is… és kijött a méhlepény is végre… abbόl fontos gyόgyszereket készítenek… bár az volt a meggyőződése, hogy az ő placentája semmire sem jό… nem nézett oda, nem akarta látni halvaszületett gyerekeit, nem akart ilyen képekkel tovább élni, majd egészséges gyermeket fog szülni és arra majd ránéz boldogan.

A szülés után, a doktor jegyzőkönyvet készített, amibe azt írta, hogy a terhességet az ötödik hόnapban szakították meg…

- De doktor úr! – tett ellenvetést méltánytalanul Anna. Az én terhességem hét és félhόnapos, nem öthόnapos!

- Igen, igen, szόlt D. doktor, de ilyenkor, a provokált szüléseknél ki kell hívni a biztonságiszerveket és nagy felhajtás lesz a dologbόl!

-De doktor úr, nekem papírom van Kolozsvárrόl, hogy a szülést el kell indítani mesterséges úton…mert a halott gyerekek…

-Igen, igen, magának papírja van, de én nem akarok semmi féle vizsgálatot!

A testileg és lelkileg megviselt asszony elgondolkozott, pedig jό  lett volna az a felhajtás, használhatott volna neki később, ez kettős szülésnek számítana s  ha még két gyermeket szülne, a törvény sem kötelezné többre… jό lett volna egy ilyen papír, de már nem feszegette a dolgokat… a fontos, hogy szerencsésen megszabadult kellemetlen terhétől… Majd új gyermeke lesz, egészséges…

-De mi is történt végeredményben a gyerekekkel, doktor úr?

-Az egyik gyerek a másik kárára fejlődött, így a fejletlenebb bekövetkezett halála a másiknak a halálát okozta. Ritka eset…Jό, hogy nem halt meg maga is…

-Erre gondoltam én is, szόlt az asszonyka. Mégis szeret a Jόisten.

autor Deac Suzana, redactor secțiunea Limba Maghiară la revista Faleze de piatră

Comentarii oprite

Luci

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

O chema Luci. Îmi plăcea felul ei de a scuipa cojile de seminţe  în timp ce zâmbea ironic, în colţul gurii. Întotdeauna îi rămânea o coajă vicleană, neagră şi subţire ca o aţă, lipită de buza de sus. Avea mereu buzunarele pline de seminţe, îşi împrospăta „proviziile” de la baba Manda, ţigancă de dincolo de „şanţ”, ce stătea aproape de calea ferată, într-o cocioabă cu pereţii înnegriţi de fum.

Până la calea ferată era lumea cunoscută de mine, „lumea bună”, cum îi zicea baba Manda, cu blocurile egale şi cenuşii ale cartierului Floreasca, aleile lungi şi înguste cu nume de compozitori, Mozart, Chopin, Bach, Puccini…, dincolo era cu totul altă lume, rămăşiţele încă nedemolate ale „gropii”, sau ce mai rămăsese încă în picioare din periferia veche a Bucureştiului, pe care nu o mai văzusem până atunci.

Străzi lungi şi pline de noroi, pe marginile lor se înşirau gardurile vechi şi putrede, cu ulucile scoase, printre scândurile strâmte abia se mai zăreau urmele de var, pe care ploile încă nu-l spălaseră definitiv.

Casele dărăpănate semănau una cu alta. În curte la baba Manda, în afară de noroi şi oale cu fundul spart, ligheane găurite cu smalţul sărit, ruginite, nu era nimic altceva. Pragul tocit şi murdar al uşii dădea chiar în noroiul lipicios din curte.

Când am intrat, la uşă ne-am împiedicat de nişte galoşi şi pantofi scâlciaţi, ce stăteau înşiraţi soldăteşte pe jos, de fapt chiar pe pământ. Văzându-ne surprinse, baba Manda ne-a întrebat: „Ce, la voi acasă nu aveţi aşa ceva?” Şi tot ea răspunse mai repede decât noi la nedumerirea noastră exprimată doar printr-un dat din umeri: „Cum să vedeţi aşa ceva acasă la voi? Doar staţi la bloc şi trăiţi într-o altă lume, nu ca mine, care ies din casă direct în noroi…”

- Hai, babo, o întrerupse Luci, că noi trăim în altă  lume, n-am mai văzut noroi ca al tău, fiindcă suntem prinţese, mai ştii, râse ea în continuare, dar şi prinţeselor le plac seminţele, aşa că dă-ne marfă din aceea bună, ca pentru noi…

Într-un colţ al camerei era o sobă cu plită, pe ea era un ceaun mare şi negru, în care baba Manda prăjea seminţele de floarea-soarelui. Alături era un pat plin de cârpe aruncate una peste alta. De altfel, era singura cameră, altă uşă nu mai exista, acolo era şi dormitorul şi bucătăria. Pe jos, lângă plită, erau aruncate în dezordine numai cratiţe, unele cu fundul găurit, altele arse ori cu smalţul sărit. În toată camera mirosea a seminţe prăjite cu sare, mirosul lor era atât de pătrunzător, încât învingea celelalte mirosuri de mucegai, pământ umed şi rufe murdare.

- Cum să nu vă dau, pentru voi scot tot ce am mai bun, marfă  a întâia, că sunteţi clientele mele vechi. Io sunt profesionistă, vedeţi şi voi doar, că lucrez curat, am ceaunul ăsta care e numai pentru prăjit seminţe, nu ca altele, care prăjesc seminţele în ţucalu’ nespălat, bătu-le-ar Dumnezeu, că nu mai e ruşine şi nici cinste pe lumea asta…

În acest timp, noi râdeam şi de vorbele babei şi de ce vedeam prin casă. Chinuindu-se abia să nu se împiedice de nişte oale pline cu resturi de mâncare stricată, ce erau aşezate aiurea chiar în mijlocul încăperii, Luci îi spuse râzând:

- Ştim, babo, că eşti curată, de aia şi noi venim la tine să luăm seminţe, că nu ne-am duce la alea cu ţucalu’, chiar dacă am muri de poftă…

Când ne-am întors de la baba Manda, cu buzunarele pline de seminţe  „marfă a întâia”, începuse să se însereze. Se făcuse frig, era o seară de sfârşit de noiembrie. Eram aproape de calea ferată, era pustiu şi întuneric, mi-era frică, dar nu îndrăzneam să recunosc, ştiind ce curajoasă era Luci.

Deodată, din întuneric se îndreptă spre noi o umbră ameninţătoare. Când ajunse în dreptul nostru, îşi aprinse o ţigară, la lumina chibritului am apucat să disting capul unui bărbat. Pe frunte, deasupra sprâncenei drepte, avea o cicatrice lungă, ce părea a fi fost cândva o tăietură de cuţit. Se opri în dreptul Luciei şi trase din ţigară.

- Ce-i, Luci, ai început să umbli cu lumea bună? Pe noi te faci acum că nu ne mai cunoşti? Pentru cine, pentru o intrusă? Ori noi, ori ea, să nu uiţi asta! Şi nu care cumva să vorbeşti cuiva despre noi, să spui ce ai văzut atunci, c-o păţeşti, ai înţeles?

Luci tăcu, era prea întuneric pentru a reuşi să-i văd expresia feţei, încât nu mi-am dat seama dacă i-a fost teamă, ori nu.

În întuneric, în timp ce se depărta odată cu ameninţarea, lumina ţigării mai pâlpâi de câteva ori, clipind ca un ochi adormit, până ce pieri în depărtare.

- Te-a ameninţat, acum ce vei face? am întrebat-o pe Luci într-un târziu, când ajunsesem aproape de casă.

- Nu-l lua în seamă, îmi spuse Luci la plecare. Nu vorbea serios, mai adăugă ea, înainte să dispară în întunericul din spatele blocului.

A doua zi, spre seară, m-am dus la locul ştiut, unde stabilisem să  ne întâlnim de fiecare dată. Luci stătea la trei blocuri de mine, în capătul străzii, imediat cum coboram scara şi ajungeam în spatele blocului meu, puteam vedea geamul luminat al Luciei.

Însă Luci ajunsese să mă aştepte deja la locul nostru, pe o bancă din spatele blocului. Mânca seminţe şi scuipa nervoasă cojile negre într-un tufiş.

- Îmi pare rău, îmi spuse ea, dar nu ne mai putem vedea. În seara asta e ultima dată când ne mai întâlnim, te-am aşteptat doar să-ţi spun că m-au pus să aleg între tine şi ei. M-au ameninţat că dacă nu-i aleg pe ei, o păţesc.

- Şi nu ne mai putem vedea, măcar jumătate de oră, seara? Am insistat eu, deşi mi se părea că hotărârea Luciei era de nezdruncinat.

- Nu, pentru că nu putem fi văzute împreună. În grupul meu eşti considerată o intrusă, ei văd asta un pericol pentru ei, nu putem schimba nimic, noi trăim în două lumi diferite şi oricât de bine m-aş simţi cu tine, nu pot renunţa la lumea mea. Să nu încerci să mai vii pe-aici, fiindcă e posibil să nu te pot apăra de ei, îmi spuse Luci în ultima clipă, înainte de a dispărea definitiv din viaţa mea.

Peste câteva zile Luci a fost găsită cu un cuţit înfipt în inimă în zăpada înroşită de sânge. Chiar lângă  calea ferată, în locul acela pustiu pe unde am trecut împreună  de atâtea ori. Cred că nu împlinise nici unsprezece ani.

Zilele fără Luci au fost grele, iar zâmbetul ei ironic a rămas îngheţat în memoria mea şi niciodată nu l-am putut înlocui cu nimic.

artist Elena Bissinger, foto 1: Angel Rose, foto 2: Câmpul cu soare, foto 3: Demirose

autor Carmen Duvalma, colaboratoare a revistei Faleze de piatră


Comentarii oprite

7 motive pentru care leul este regele animalelor

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Una la mână, pentru că s-a născut într-o familie regală. Descendent al unor monştri sacri precum leul din Nemeea sau Simba, leul de pretutindeni le trânteşte tuturor în nas certificatul de naştere şi arborele genealogic. În faţa acestor documente, probe irefutabile ale superiorităţii sale, toată lumea tace mâlc. Mai poţi spune ceva?!?

Doi. Tocmai pentru că este un vlăstar al unei familii regale, a avut parte de o educaţie înaltă. În timp ce maimuţele învăţau cum să se despăducheze unele pe altele, leul studia. I-au trecut prin labe sute de cărţi despre cum să devină un lider. A ros din scoarţă în scoarţă de la „Il Principe” şi „De vinculis in genere”, până la „Cum să devii popular” şi „Manualul de leadership – Ghid practic pentru un leadership eficient”. Puiul de leu şi, mai apoi, adolescentul, a stat cu botul pe labe ( iată, deci, de unde provine expresia ) însuşindu-şi învăţături din cele mai diverse.

Trei. Leul este un poliglot. Cu timpul, el a ajuns să cunoască în detaliu foarte multe limbi străine, de la cele lungi şi subţiri, la cele mari, cărnoase şi suculente. Astfel, el se poate descurca în numeroasele situaţii în care are de-a face cu turişti străini. Când acest tip de comunicare nu funcţionează, el apelează cu încredere la răget. Ceea ce ne aduce la punctul…

Patru. Răgetul, strigătul de luptă, acel „Oorah” împrumutat mai apoi de puşcaşii marini. Leul se naşte cu acest talent de a-şi înfricosa duşmanii, dar talentul fără exerciţiu piere ca un păduche în blana unei maimuţe. Încă de mic leul ia lecţii de canto şi îşi lucrează corzile vocale ca pe ceilalti muşchi, până când ajunge la maturitate vocală.

Cinci. Am notat la punctul anterior că leul îşi lucrează corpul. Ajutat şi de dozele mari de proteine pe care le primeşte regulat sub formă de gazele, leul îşi petrece ore întregi trăgând de fiare ( tigri, pantere…). În acest mod a reuşit să-şi sculpteze un trup de invidiat, plin de muşchi, ceea ce îl face, în mod evident, fioros. El reuşeşte, aşadar, să-şi dezvolte înfăţişarea de „macho” care îi permite să facă orice ( de unde şi expresia „fac ce vrea muşchii mei!” ).

Şase…vine ca o continuare la punctul cinci: „look-ul”. Ei da, acest „look” este foarte însemnat. Este important nu numai să fii puternic, ci să şi arăţi puternic. La această concluzie a ajuns, după multe brainstorming-uri, staff-ul unuia dintre înaintaşii săi. Aşa s-a născut celebra coamă a leului, simbol al regalităţii şi al superiorităţii sale de netăgăduit. Acest trend a fost adoptat şi de către masculii homo sapiens prin secolele XVII-XVII. La presiunea leilor din curţile regale, care erau proprietarii mărcii înregistrate, oamenii au fost însă nevoiţi să renunţe la acea idee.

Şapte. Această coamă îl face înfricoşător pentru duşmani, dar irezistibil pentru femele. Leul este foarte viril! sau, cel puţin, aşa se aude. Se spune că în spatele fiecărui bărbat puternic se află o femeie puternică. Aici e invers, în faţa unui leu puternic se află o leoaică puternică, dispusă să-i dăruiasca pui care să preia pe viitor atribuţiile tatălui lor şi să ducă mai departe numele de “rege al animalelor”!

foto Leu, sursa: http://www.digital-images.net

autor Adrian Jugaru, administrator la reţeaua Cititor de Proză

membru al cenaclului “Duiliu Zamfirescu” din Focșani, publică  în Oglinda Literară.

Comentarii oprite

Fericitul Iosif

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Unul dintre personajele fericite ale Bibliei este Iosif, fiul Patriarhului Iaacov, părintele celor 12 feciori, strămoşi ai celor 12 triburi. Iosif era al 11-.lea, fiind cel mai iubit de părintele său pentru că era frumos şi avea o minte ascuţită. Iaacov l-a trimis pe Iosif să-şi caute fraţii plecaţi la Shem, unde aceştia îşi păşteau oile. Era vreme de secetă şi erau cu toţii îngrijoraţi de ce va urma. Crezând că-i mai înveseleşte, Iosif le povesteşte că a avut un vis în care fraţii săi, sub formă de spice se înclinau în faţa sa. Fraţii, neştiind de glumă îl aruncă pe Iosif într-o groapă. Cuprinşi de remuşcare îl vând unor călători ce mergeau în Egipt, spunând că este un rob fugar. Reveniţi acasă, fraţii trădători îi povestesc lui Iaacov că Iosif a fost ucis de un animal sălbatic şi îi arată cămaşa însângerată a acestuia. Iaacov a fost cuprins de o mare jale, dar nimeni nu i-a spus adevărul. Zăbovim o clipă spre a remarca atmosfera ce aminteşte de Noul Testament( cămaşa însângerată, drumul în Egipt, trădarea, Iosif fiind un predecesor al lui Iisus). În Egipt , Iosif este cumpărat de un mare dregător egiptean, Putifar, a cărui nevastă se îndrăgosteşte de tânărul iudeu. De teamă, de ruşine, Iosif îi respinge „asaltul”, ceea ce o face pe nevrednica soţie de demnitar să-l învinuiască pe Iosif că a vrut să o violeze. Iosif este aruncat în închisoare, unde ghiceşte soarta a trei condamnaţi cu care se afla închis. Faraonul îl cheamă personal şi Iosif îi prooroceşte şapte ani de belşug şi şapte ani de secetă mare, sfătuindu-l să adune grâne în hambare. Sfatul lui Iosif s-a dovedit folositor pentru Egipt, astfel că Iosif ajunge la cele mai înalte poziţii în stat. Se regăsesc unele asemănări cu cele ale povestirii despre profetul Daniel, dar şi Moise, care va trăi după Iosif la circa două secole diferenţă. La curtea Faraonului vin din Canaan fraţii lui Iosif, trimişi de tatăl lor pentru a procura grâne. Îi primeşte Iosif, nu le spune de la început cine este, deşi îi recunoaşte, apoi, în final fraţii se îmbrăţişează, Iosif iertându-i pentru mârşăvia săvârşită. Este adus şi Iaacov, din Canaan, care moare în Egipt, fiind înmormântat totuşi în Canaan, în peştera Patriarhilor, Mahpela. Iosif a rămas şi a chemat numeroşi conaţionali din Canaan să locuiască în Egipt, care va deveni după un timp şi „ţara robiei”. Dar aceasta este deja povestea lui Moise.
Thomas Mann a scris cel mai cuprinzător roman , brodat pe istoria biblică a lui Iosif, anume „Iosif şi fraţii săi”. Se ştie că nici familia Mann nu era foarte unită, fratele lui Thomas Mann, Heinrich a fost un scriitor important, între ei nefiind o mare apropiere, fiul lui Thomas Mann, Klaus a fost o fire extrem de instabilă ( s-a sinucis), etc. Hofmannsthal a scris şi el despre Iosif, iar , în pictura Renaşterii şi în cea modernă, Iosif a fost înfăţişat de Rafael, Rembrandt, Holbein, Gustave Dore, ca şi de numeroşi sculptori.
Egiptul a jucat un rol important în istoria evreilor, primul Patriarh Abraham a poposit cu soţia sa , Sara, apoi Iosif, Moise, ca să nu omitem episodul evanghelic al Fugii în Egipt a Fecioarei Maria cu Iosif, soţul ei şi pruncul Iisus. În ebraică, ţara se numea Mizraim, adică ţara de la răsărit, egiptenii erau consideraţi a se trage din Ham, fiul lui Noe, care avea pielea închisă la culoare. Se bănuieşte că stabilirea lui Iosif în Egipt coincide cu cucerirea Egiptului de către hicsoşi, un popor nomad venit din Asia Mică. Tot în Egipt a avut loc şi prima manifestare monoteistă a faraonului Akhnaton, adică supus al Zeului Unic, Aton, reforma fiind înăbuşită de preoţii care îşi pierdeau poziţia.

foto Sfântul Iosif, sursa: http://www.aluzii.ro

autor Boris Marian, redactor al revistei Faleze de piatră


Comentarii oprite

Poezia la ceas de cumpănă

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Citesc cu interes, de mulţi ani, poeziile confraţilor. Nimic nu este mai înşelător decât arta. În pictură, în muzică, în poezie, proză, dramaturgie,etc ( am uitat ceva?) ai un grad de libertate extraordinar. Este un avantaj şi un mare pericol. Poţi risipi ore şi ani, poţi câştiga şi pierde cititori. Desigur, fără convingerea că eşti genial, este greu să scrii mereu şi cu avânt. Un poet trebuie să fie mai genial decât altul. Dacă sunt prieteni, un timp sunt amândoi geniali, apoi timpul răceşte prietenia şi inspiraţia. Nu generalizez, dar sunt uluit de câţi poeţi au proliferat pe Internet, unii cu aere de viitori clasici. Ce aduce nou poezia anilor de după 2000? Un plus de senzualism, ceea ce nu este rău, un limbaj frust, uneori brutal, ceea ce nu este bine, o incoerenţă voită, ceea ce este riscant. Nu lipsesc referirile obsesive la amorul fizic, americănesc( de cinema) , la setea bahică, starea de somnolenţă fiind învinsă de metafore căutate adeseori şi muncite. Multe poeme, dacă sunt poeme, nu aduc nimic nou, în afara expresiei crude, a impresiei imediate. Generaţia actuală este sufocată de informaţii, tinerii se refugiază în consumul „drogului” numit viaţă. Alcoolul, sexul, chiar drogul propriu-zis ajung rapid la îndemâna unor adolescenţi, unii dintre ei foarte dotaţi intelectual, îşi irosesc talentele, inspiraţia, entuziasmul, mult prea devreme. Am spus că poezia este la ceas de cumpănă. Nu numai, arta, cultura, civilizaţia sunt la ceas de cumpănă. Mai mult, generaţia actuală are o anumită adversitate pentru generaţiile anterioare, prea multe s-au petrecut înaintea lor. A fost un interbelic dominat de extremism politic, apoi tragedia celui de al doilea război mondial, dictatura comunistă, căderea acestei dictaturi, haosul şi corupţia care domnesc în viaţa noastră de azi. Ce pot aştepta tinerii? O trăire intensă, un câştig rapid, un succes la fel de rapid. Dispreţul pentru oamenii de vârstă mijlocie şi dincolo de cea mijlocie, adică faţă de bătrâni este manifest, direct, uneori brutal. Familiarismul, semnul unei lipse de bun simţ elementar devine o armă imbatabilă. Destui mi se adresează de parcă ne-am cunoaşte din petreceri comune, nu este o solidaritate, ci o sfidare. Remarc acest comportament atât pe stradă, cât şi pe Internet. Un autor de 24 de ani mă numeşte idiot, fără să aibă habar cine sunt. Este voluptatea de a te simţi liber în exprimare. În fond, ce rişti? Nici fetele nu sunt adeseori prea reţinute. Ele se simt la fel de „băieţoase” ca şi băieţii. Nu vreau să fiu considerat un „iuventofob” ( am inventat termenul), dar nu-mi place nici gerontofobia. Mai cu seamă că nu mă simt bătrân. De aceea nici nu mă las de scris. Nu mă impresionează nici laudele, nici ocările, scriu dintr-o nevoie VITALĂ. De aceea sper că tot ce constat acum este trecător. Cei care iubesc arta, scrisul, ar trebui să se respecte între ei . Geniile autodeclarate nu sunt genii. De obicei modestia şi echilibrul însoţesc şi capacitatea intelectuală de a crea ceva de preţ. Mă opresc, am scris sub impresia neplăcută a unui schimb de replici cu oameni pe care nu-i cunoscc decât de pe Net, sunt bucuros că nu-i cunos şi „ la vedere”. Este un avantaj.

artist Jorge Rosensvaig,  Soldados

autor Boris Marian, redactor al revistei Faleze de piatră


Comentarii oprite

Cazul Adrian Păunescu

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Numeroşi sunt cei care îl consideră pe Adrian Păunescu, dacă nu un poet genial, cel puţin… cel mai de seamă din ultimele decenii. Ce sunt Nichita Stănescu, Cezar Ivănescu, Emil Brumaru, Leonid Dimov, ş.a.? Nimic. Nu voi analiza gigantica operă a poetului, volume peste volme, mii şi poate zeci de mii de poeme, ca şi articolele, participarea la numeroase debateri. Voi urmări doar traseul acestui scriitor, desigur, talentat, dar cu mari defecte de caracter şi o grafomanie ieşită din oricare margini.
Propulsat prin trei volume modeste, dar originale la vremea respectivă (1965-1968) – „Ultrasentimente”, „Mieii primi”, „Fântâna somnambulă”, Adrian Păunescu înţelege repede de unde bate vântul, naţional-comunismul lansat de Ceauşescu îi vine ca o mănuşă, începe o serie de interviuri cu miniştri, alţi oameni politic, pune întrebări incomode, care nu puneau în pericol prestigiul „marelui şef”, scurt timp este şi secretar UTC al Uniunii Scriitorilor, preia revista „Flacăra”, apoi fondează Cenaclul cu acelaşi nume, care îi va augmenta audiţia la cote ce încep să-l deranjeze şi pe Ceauşescu. La început primii-secretari de judeţe devin nervoşi, concertele dirijate de
Bardul de la Bârca ( deşi s-a născut în Basarabia, pe care o aminteşte mereu, el se consideră oltean prin educaţie) tulbură liniştea locurilor, frica de scandal şi de unele „abateri” de la morala proletară, ca şi orgiile, despre care bârfesc unii şi astăzi, toate acestea încep să displacă şi conducerii PCR. Din 1985, steaua lui Pănescu, ca prezenţă publică începe să apună, dar omul scrie fără întrerupere. Spre deosebire de Eugen Barbu şi C.V.Tudor, Păunescu se doreşte şi un prieten al obştii evreieşti, scrie un poem „Baciul şi rabinul” care înduioşează şi astăzi pe cei naivi, desigur, un gest demagogic, pentru că naţionalismul lui A.P. este la fel de agresiv ca şi al prietenului său CVT, poate chiar mai avansat, el declară la un moment dat că „românilor nimeni nu le-a cerut scuze”, de parcă s-a întâmplat aşa ceva la alte naţii. De la cultul pro-comunist şi pro-ceauşist, Păunescu sare la cultul mareşalului Antonescu, al liberalilor, despre care spune că au avut în rândurile lor pe bunicul poetului, în urmă cu un veac, probabil, discursul său politic fiind o împestriţare de opinii aiuritoare. A nu se uita că după 1989 a avut câteva momente absolut penibile, a fost fugărit de revoluţionari pe strada Dionisie Lupu , unde are un căsoi primit de la regimul comunist, s-a autointitulat „porcul naţional”, a fondat cu Ilie verdeţ Partidul Socialist al Muncii, un surogat al fostului PCR, apoi , tot el l-a „terminat”, pentru a intra în tabăra oportuniştilor din jurul lui Iliescu. Cum se împacă plânsetul pentru împuşcarea de Crăciun a soţilor Ceauşescu şi dragostea subită pentru cel care a grăbit executarea celor doi, greu de explicat.
Pe lângă poeme remarcabile ca „Repetabila povară”, „Rugă pentru părinţi” ( şlagăr cu mare putere de iradiere), ş.a., creaţia lui Păunescu, menţionat de Alex Ştefănescu şi Nicolae Manolescu în Istoriile lor , este extrem de eterogenă, unele scrieri neavând nimic comun cu literatura, ci cu dicursul politic sau moralizator. Totuşi, nu pot să nu citez o strofă dintr-un poem mai modest ca miză, dar frumos scris – „Pentru cine mai scrii, obstinată jivină? / Cititorii ţi-s morţi de un veac şi mai bine/Alfabetul e, astăzi, ceva de ruşine/ fiii nu ştiu istorie, dar vor maşină”. Fără să am intenţia de a-l pariodia, am scris cândva un poem, sub influenţa versului „păunescian”, pe care, cu îngăduinţa cititorului , îl voi cita, în încheiere – „ Mâncam ţigări în loc de pâine/ Visam visări în loc să dorm/ eram o singură voinţă/ şi propriul meu conducător/ De aceea, împuşcat la umbra unei statui de genral/ eu am zăcut ţinând în braţe poemul meu fundamental/ Şi ce scriam în el? Ştiţi bine/ Iubiţi-vă tăcuţi , pe tunuri/ De nu aveţi această şansă, iubiţi-vă grăbiţi pe scuturi”.

autor Boris Marian, redactor al revistei Faleze de piatră


Comentarii oprite

Amos Oz revine

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010

Reamintim câteva date biografice ale unuia dintre cei mai importanţi prozatori israelieni contemporani, Amos Oz. S-a născut în 1939, la Ierusalim, părinţii veneau din Rusia şi Polonia. La vîrsta de 15 ani, după moartea mamei sale, se stabileşte într-un kibuţ, Hulda, appoi absolvă Filosofia la Universitatea din Ierusalim , revine în kibuţ, pe care îl părăseşte în 1986, pentru a se stabili în oraşul Arad, vechi centru urbanistic, cu mărturii din antichitate, aflat pe ţărmul Mării Moarte.A publicat volumul de proză „Acolo unde urlă şacalii” (1965), romanele „Altundeva, poate” (1966), „Soţul meu, Michael”(1968),
„Pacea perfectă”(1982), „Cutia neagră” ( 1987), distins cu Premiul Femina Etranger, „Fima” ( 1991), „Să nu pronunţi noapte” ( 1994), „Pantera din subterane” (1995), „ Aceeaşi mare” ( 1999), „Poveste despre dragoste şi întuneric”( 2002), povestirea „ In inima pădurii”, eseul „Cum să lecuieşti un fanatic”, volumul de povestiri „ Scene din viaţa de la ţară” (2009). Unele dintre aceste cărţi au apărut şi în limba română, fiind recenzate şi în „Realitatea evreiască”. A fost distins cu premii în Israel ( chiar Premiul Israel) , Germania ( Premiul Heinrich Heine), România (Premiul Ovidius), Spania, Italia, a fost nominalizat de trei ori pentru Premiul Nobel. Chiar ţi în acest an, când a fost preferată Herta Mueller. Participant activ la războaiele din 1967 şi 1973, Amos Oz este un militant pentru pace, fără a face concesii faţă de condiţia sa de evreu israelian. Romanul „Rime despre moarte şi viaţă”, apărut la Humanitas , în 2009, pe care îl prezentăm aici, pe scurt, este o meditaţie asupra condiţiei scriitorului în lume. Acţiunea se petrece în Tel Aviv, în zilele noastre, într-o atmosferă destul de tensionată de riscurile unor atacuri teroriste, iar personajul central, scriitor, imaginează o lume paralelă cu această realitate, în care diverse personaje, o chelneriţă, un tânăr poet, un funcţionar mărunt, un şomer, un bolnav se perindă, devenind o realitate în oglindă. Cartea pare scrisă de un poet modern, acţiunea este difuză, aşa cum ai vedea în ceaţa unui noiembrie umbrele trecătorilor, urmărite de gândul celui care priveşte. Cartea se încheie cu o descriere a personajelor, ca într-o piesă vizionată în ordine inversă. Un roman original, pentru iubitorii rafinaţi de literatură bună.
autor Boris Marian, redactor al revistei Faleze de piatră


Comentarii oprite

3 zile in Paris

Posted in Numărul pe luna aprilie (4) by Hopernicus on 29/03/2010
3 zile in Paris
Grand Palais – Comori Scufundate
Ianuarie 2007 Paris. E ora 14, cer plumburiu cu pescarusi ce zboara jos peste malurile Senei, zgribuliti de frigul iernii. E ora faimoasei supa de ceapa servita fierbinte in bistrourile pariziene. La Grand Palais se face coada in ciuda frigului. Un afis mare te imbie la cercetare: “Tresors Engloutis d’Egypte”. Ma asez la rand aruncand priviri spre publicul avid de aventuri arheologice. La 14.30 am capatat 2 bilete si o brosura colorata care te pune imediat in tema.
In ultimii 10 ani arheologul francez Franck Goddio a descoperit in portul Alexandria si in laguna Abukir (in delta Nilului) vestigii egiptene datand din sec 7BC si pana in sec 8AD. Folosind cea mai sofisticata tehnologie subaquatica echipa lui Goddio reuseste sa localizeze statui monumentale, obiecte de cult si casnice ingropate in namolul marin. Echipe de scafandrii, arheologi si tehnicieni au petrecut luni de zile prospectand comorile scufundate ale faraoniilor, scoterea lor din adancuri durand ani de munca si efort. Dar iata si rasplata: o expozitie spectaculoasa (cea mai semnificativa permisa de guvernul egiptean) continand aproximativ 500 de obiecte ce revoca istoria Egiptului intre ultimii faraoni in paralel cu Alexandru cel Mare (fondatorul Alexandriei in 331 BC), cuceririle elene, Imperiul roman, Bizantul si Islamul in plina dezvoltare. Asistam la o rara, multipla intalnire a unor culturi si religii sigilate de apele tulburi ale Nilului la varsarea sa in mare. Temple, palate regale, locuinte si instalatii din porturile Alexandriei, Heracleion si Canopos dispar inghitite de apele Mediteranei, in urma unor cutremure, acum circa 1200 de ani. O parte a expozitiei expune obiectele vietii cotidiene aduse la suprafata: unelte, vase, scule de pescuit, de scris, monezi grecesti, romane, bizantine, arabe, conteinere de parfum, etc. O alta parte este dedicata artei statuare egiptene.
Canopos
Dupa legenda, Canopos era capitanul vasului lui Menelaos, regele Spartei. Muscat de un sarpe veninos este inmormantat langa canalul vestic al Nilului si in onoarea lui asezarea de pescari capata numele de Canopos. Vestigiile gasite la Canopos sunt raspandite pe o raza de 2 km mai ales in regiunea Serapeum in jurul unei manastiri crestine numita Metanoia. Goddio procura aparatura capabila sa “vada” prin sedimentele marine. Trei ani mai tarziu echipa sa scoate la lumina magnifice fragmente arheologice. Ne atrage atentia o superba statuie din granit negru. Este Regina Arsinoe II, imbracata in hainele Afroditei cea din legendele grecesti. Un efect de transparenta lasa sa apara liniile superbe ale corpului zeitei parca iesind astazi, proaspata din valuri si spuma.
Heracleion
O magnifica statuie Isis, regina ptolemeica deghizata in Hapy zeul Nilului ne intampina in prima sala a expozitiei. Cu 5,4 metri in inaltime, zeul in mers apare majestuos purtand in brate o tava cu ofrande in cosuri ce abunda cu paine si fructe. Pe cap Hapy poarta o peruca din planta de papirus simbolul Egiptului de jos.
Un exponat deosebit de interesant este Stele (piatra cioplita cu text hieroglific) provenind din Heracleion 380BC, extrasa intacta ca in ziua in care a fost depusa in orasul de pe malul Nilului. Scufundatorii lui Goddio extrag in mai 2001 aceasta piesa de granit de 2 metri inaltime, in greutate de 4 tone, replica unei stele similare descoperita anterior la Naucratis. Textul cioplit este descifrat de egiptologul Jean Yoyotte: e vorba de taxele vamale percepute de faraonul Nectanebo-I de la comerciantii si marinarii greci ai epocii.
Alexandria
Capitala dinastiei ptolemeice, Alexandria reprezinta unul din cele mai mari porturi in nordul Africei. Acolo se aflau: celebrul far al orasului, biblioteca sa faimoasa, palatele regale ale Cleopatrei, enormul templu dedicat lui Serapis si sanctuarul lui Isis, toate raspandesc renumele orasului in lumea antica. Dupa 9 ani de prospectari si 11000 de ore de plonjari submarine echipa lui Goddio reface harta completa – Portus Magnus- combinand fotografii din satelit, cartografie marina, datele unui magnetometru pus la punct de CEA (Comisia pt Energie atomica), special adaptat pentru studiul maselor scufundate dar si compiland scriierile lui Strabon care descrie Portus Magnus ca suma a mai multor porturi. Conditiile sunt extrem de dificile desi adancimea apei nu trece de 10 metri. Poluarea, curentii marini, turbulenta, limiteaza vizibilitatea scafandrilor la 50 cm. Si totusi, unul dupa altul minunile submerg din strafunduri.
Trupul unui sfinx cioplit in quartzit ne astepta sub ape din anul 700BC. De dimensiuni colosale a necesitat vaste lucrari submerse pentru extragearea sa din adancuri. Fotografiile luate in apa verzuie ne taie rasuflarea.
Tot din granit negru datand din dinastia 30 ne intampina capul unui faron cu fata destinsa, privind spre noi cu o curioasa transparenta.
Arte Povera si Noul Realism
Ne atrage un afis anuntand expozitia unor paralele intre Matisse si Rouault. Unde? Muzeul de arta Moderna al orasului Paris. Luam metroul pana la statia Iena. In muzeu e cald si fotografiatul e permis. Matisse e slab reprezentat, Rouault mi se pare trist in linile sale dure si culorile primare, depresive. (Minunate sunt editiile de lux pentru “Les Fleurs du mal” cu desenele lui Matisse datand din 1947.) Dar ce surpriza in continuare… sala Andre Breton cu portretul sau executat de Giorgio de Chirico, tablouri de Picabia, romanul Victor Brauner, amintindu-ne de efervescenta anilor inovatori dintre cele doua razboaie mondiale, culminand cu marea expozitie surealista din anul 1938. Mai departe patrundem in salile lui Pierre Restany (Noul Realism) si Ben & George Brecht (Fluxus Movement) care in anii 1960 descoperau “noi metode de perceptie a realitatii”. Este perioada in care artistul paraseste materialul traditional: panza, uleiul, bronzul, ca sa descopere noi legaturi intre viata, materie si arta. Apar folosite in constructii hibride obiecte de uz zilnic, piele, sticla, neon sau tevarie triviala, metale gasite pe strada, jucarii stricate, ceasuri, flasnete si trompete dezmembrate… Descoperim montaje multicolore pline de mesaj si umor. Arte Povera este un dialog intre cultura si natura. Dar saracia de mijloace, lipsa de noblete a mediului este o forma de arta? Sofisticarea este o garantie a valorii?
Nu neaparat. Giovani Anselmo ne propune un bloc de beton care infuleca cu pofta o caramida faramitata si panicata. Mesajul e simplu si ne induce o sincera spaima: angoasa devorarii a propriului nostru eu. Yves Klein aplica pe un trup de plastic fosforescent un mov incredibil de strident chiar dureros, greu de privit. Sunt culori care nu exista in natura, artificiale, sintetice dupa cum evolueaza societatea moderna. Robotizarea si mecanizarea sunt sugerate in constructia lui Luciano Fabro “Euclide”. Mario Mertz construieste un igloo de tabla acoperit cu saci de plastic plini cu pamant, tuburi de neon, baterii, sarme electrice – o semisfera organica sugerand casuta unui locuitor nomad al planetei. Intre spiritul simbolic si proiectia petelor de lumina de neon albastrui exista o legatura armonica: seria Fibonacci care descrie dilema intre forta si expansiune.
Ce distanta uriase parcurge arta secolului XX, intre tabloul lui Chirico din 1920 “Melancolie ermetica” in care artistul (in chip de de bust roman) mediteaza din planul doi al unei mese de lucru dominata de un compas si o pendula (simboluri ale spatiului fizic-temporal), si lucrarea lui Ben “In the spirit of Fluxus”. Toate barierele sunt dizolvate aici, e timpul adaptarii si a participarii la guerila anti-sociala, anti-industriala, societatea de consum e
ridiculizata, anexata gestului creator. Intr-un dulap deschis larg ca o valiza, Ben instaleaza obiectele de consum ale existentei dar si un creier devastat de viermi, oglinzi care reflecta neantul, haosul sistemului..
Fiecare obiect este etichetat, codat, tabulat intr-o ordine obsesiva. Arta ne apare ca o strategie a gandirii, vizualul nu mai este suficient in aprecierea frontala a operei de arta, e nevoie de bias intelectual, de participare
**
Anii 2000 sunt reprezentati de inovatii in tehnica fotografica, showul digital, cercetari in pictura acrilica si medii mixte in care exceleaza tineri artisti ca: Bernard Frize, David Weiss, Ange Leccia, Claude Leveque, Niele Toroni, Gergard Richter. Spectatorul este inarmat cu o noua optica, cu o noua viziune, el este invitat sa participe activ la fenomenul cultural. Ne regasim acolo, in neconventionalul creeativitatii moderne. L-as cita pe Kundera care insarcina arta cu “o etica a esentialului”, cu datoria de a produce frumos cu reala pasiune, aspirand la valori estetice capabile sa reziste timpului mult dupa disparitia artistului.
Canibalism si arta primitiva
Presedintele Chirac a avut viziunea unui nou muzeu care sa aduca Europei cultura putin cunoscuta a unor artisti neoccidentali. Arhitectul Jean Nouvel pune pe roate cladirea high-tech, care va gazdui nenumarate opere de arta (gratie sutelor de donatori si colectionari) din Africa, Oceania, Asia si America centrala. E muzeul Quai Branly situat la doar cateva sute de pasi de Tour Eiffel, pe malul Senei. E un sanctuar al artelor primitive dar si un pod intre doua lumi atat de diferite. Estetica exponatelor si arta prezentarii sunt frapante. Tehnicile de iluminare, ventilatia, filtrarea luminii naturale intrec orice inchipuire. Peretele nordic e verde si viu, coplesit de vegetatie care creste vertical, o inovatie franceza recenta. O parte speciala e rezervata instrumentelor muzicale, in sute de forme si structuri, de la fluierul simplu si pana la complexe marimbas sau tobe africane de dimensiuni enorme. O alta aripa a muzeului se ocupa de relatia interactiva in multimedii: muzica, dansuri, tatuaje, holograme si proiectii 3D pe nenumarate ecrane ne fac cunostiinta cu atelierul, satele creatorilor, dansurile
lor, viata tribala, relatiile cu lumea, incompasand 3/5 din glob.Trecerea prin sali este acompaniata de sunete si voci – ecou al habitatului natural al artistului: ciripit de pasari, bazaitul insectelor, picaturile de ploaie pe acoperisul colibei africane, fosnetul junglei aborigene.
Remarc: Ekotame – statuia unei femei din Nigeria, sec 19 – un obraz alb contrastand cu corpul acoperit de tatuaje verzi, intricate, in mana avand un cos din impletituri delicate sugerand paiul.
Regina din Camerun, statuia asezata a unei zeite de teracota purtand o cupa plina cu fructe. Luptatorul canibal
Kambot – Papua, valea Sepik, prezentandu-si armele si scutul din os intr-o pozitie de repaos. Tin Dama – o masca rituala din Noua Guinee din sec 19 – oase, dinti si par de porc, pene si scoici intr-o deplina armonie amintind misterul si transa dansurilor rituale. Sanzas – instrument african de o emotionanata polivalenta sonora. Tambour din Rio Nunez – Guineea – toba din lemn si piele pigmentata pe un postament antropomorf din lemn negru sculptat.
Apouema – masca din lemn si fibre din Noua Caledonie avand barba si parul realizate din cuiburi de termite, ca o gorgona meduza ivita din alta lume. Muzeul ni se dezvaluie ca o intersectie a unor culturi si popoare putin cunoscute noua. Este marele lui merit, de a aduce traditii si culturi indepartate in plina inima a Parisului. Ma intorc cu gandul la Picasso, Breton, Appolinaire Gaugain… cei care au reformulat arta secolului XX profund influentati de capodoperele africane si oceanice. Conceptul de frumusete estetica este modelat permanent de dialogul continuu intre prezent si trecut. Intre miezul Europei si lumi nestiute trecatorului flamand de cunoastere.

3 zile in Paris
Grand Palais – Comori Scufundate
Ianuarie 2007 Paris. E ora 14, cer plumburiu cu pescarusi ce zboara jos peste malurile Senei, zgribuliti de frigul iernii. E ora faimoasei supa de ceapa servita fierbinte in bistrourile pariziene. La Grand Palais se face coada in ciuda frigului. Un afis mare te imbie la cercetare: “Tresors Engloutis d’Egypte”. Ma asez la rand aruncand priviri spre publicul avid de aventuri arheologice. La 14.30 am capatat 2 bilete si o brosura colorata care te pune imediat in tema.In ultimii 10 ani arheologul francez Franck Goddio a descoperit in portul Alexandria si in laguna Abukir (in delta Nilului) vestigii egiptene datand din sec 7BC si pana in sec 8AD. Folosind cea mai sofisticata tehnologie subaquatica echipa lui Goddio reuseste sa localizeze statui monumentale, obiecte de cult si casnice ingropate in namolul marin. Echipe de scafandrii, arheologi si tehnicieni au petrecut luni de zile prospectand comorile scufundate ale faraoniilor, scoterea lor din adancuri durand ani de munca si efort. Dar iata si rasplata: o expozitie spectaculoasa (cea mai semnificativa permisa de guvernul egiptean) continand aproximativ 500 de obiecte ce revoca istoria Egiptului intre ultimii faraoni in paralel cu Alexandru cel Mare (fondatorul Alexandriei in 331 BC), cuceririle elene, Imperiul roman, Bizantul si Islamul in plina dezvoltare. Asistam la o rara, multipla intalnire a unor culturi si religii sigilate de apele tulburi ale Nilului la varsarea sa in mare. Temple, palate regale, locuinte si instalatii din porturile Alexandriei, Heracleion si Canopos dispar inghitite de apele Mediteranei, in urma unor cutremure, acum circa 1200 de ani. O parte a expozitiei expune obiectele vietii cotidiene aduse la suprafata: unelte, vase, scule de pescuit, de scris, monezi grecesti, romane, bizantine, arabe, conteinere de parfum, etc. O alta parte este dedicata artei statuare egiptene.
Canopos
Dupa legenda, Canopos era capitanul vasului lui Menelaos, regele Spartei. Muscat de un sarpe veninos este inmormantat langa canalul vestic al Nilului si in onoarea lui asezarea de pescari capata numele de Canopos. Vestigiile gasite la Canopos sunt raspandite pe o raza de 2 km mai ales in regiunea Serapeum in jurul unei manastiri crestine numita Metanoia. Goddio procura aparatura capabila sa “vada” prin sedimentele marine. Trei ani mai tarziu echipa sa scoate la lumina magnifice fragmente arheologice. Ne atrage atentia o superba statuie din granit negru. Este Regina Arsinoe II, imbracata in hainele Afroditei cea din legendele grecesti. Un efect de transparenta lasa sa apara liniile superbe ale corpului zeitei parca iesind astazi, proaspata din valuri si spuma.
Heracleion
O magnifica statuie Isis, regina ptolemeica deghizata in Hapy zeul Nilului ne intampina in prima sala a expozitiei. Cu 5,4 metri in inaltime, zeul in mers apare majestuos purtand in brate o tava cu ofrande in cosuri ce abunda cu paine si fructe. Pe cap Hapy poarta o peruca din planta de papirus simbolul Egiptului de jos.Un exponat deosebit de interesant este Stele (piatra cioplita cu text hieroglific) provenind din Heracleion 380BC, extrasa intacta ca in ziua in care a fost depusa in orasul de pe malul Nilului. Scufundatorii lui Goddio extrag in mai 2001 aceasta piesa de granit de 2 metri inaltime, in greutate de 4 tone, replica unei stele similare descoperita anterior la Naucratis. Textul cioplit este descifrat de egiptologul Jean Yoyotte: e vorba de taxele vamale percepute de faraonul Nectanebo-I de la comerciantii si marinarii greci ai epocii.
Alexandria
Capitala dinastiei ptolemeice, Alexandria reprezinta unul din cele mai mari porturi in nordul Africei. Acolo se aflau: celebrul far al orasului, biblioteca sa faimoasa, palatele regale ale Cleopatrei, enormul templu dedicat lui Serapis si sanctuarul lui Isis, toate raspandesc renumele orasului in lumea antica. Dupa 9 ani de prospectari si 11000 de ore de plonjari submarine echipa lui Goddio reface harta completa – Portus Magnus- combinand fotografii din satelit, cartografie marina, datele unui magnetometru pus la punct de CEA (Comisia pt Energie atomica), special adaptat pentru studiul maselor scufundate dar si compiland scriierile lui Strabon care descrie Portus Magnus ca suma a mai multor porturi. Conditiile sunt extrem de dificile desi adancimea apei nu trece de 10 metri. Poluarea, curentii marini, turbulenta, limiteaza vizibilitatea scafandrilor la 50 cm. Si totusi, unul dupa altul minunile submerg din strafunduri.Trupul unui sfinx cioplit in quartzit ne astepta sub ape din anul 700BC. De dimensiuni colosale a necesitat vaste lucrari submerse pentru extragearea sa din adancuri. Fotografiile luate in apa verzuie ne taie rasuflarea. Tot din granit negru datand din dinastia 30 ne intampina capul unui faron cu fata destinsa, privind spre noi cu o curioasa transparenta.
Arte Povera si Noul Realism
Ne atrage un afis anuntand expozitia unor paralele intre Matisse si Rouault. Unde? Muzeul de arta Moderna al orasului Paris. Luam metroul pana la statia Iena. In muzeu e cald si fotografiatul e permis. Matisse e slab reprezentat, Rouault mi se pare trist in linile sale dure si culorile primare, depresive. (Minunate sunt editiile de lux pentru “Les Fleurs du mal” cu desenele lui Matisse datand din 1947.) Dar ce surpriza in continuare… sala Andre Breton cu portretul sau executat de Giorgio de Chirico, tablouri de Picabia, romanul Victor Brauner, amintindu-ne de efervescenta anilor inovatori dintre cele doua razboaie mondiale, culminand cu marea expozitie surealista din anul 1938. Mai departe patrundem in salile lui Pierre Restany (Noul Realism) si Ben & George Brecht (Fluxus Movement) care in anii 1960 descoperau “noi metode de perceptie a realitatii”. Este perioada in care artistul paraseste materialul traditional: panza, uleiul, bronzul, ca sa descopere noi legaturi intre viata, materie si arta. Apar folosite in constructii hibride obiecte de uz zilnic, piele, sticla, neon sau tevarie triviala, metale gasite pe strada, jucarii stricate, ceasuri, flasnete si trompete dezmembrate… Descoperim montaje multicolore pline de mesaj si umor. Arte Povera este un dialog intre cultura si natura. Dar saracia de mijloace, lipsa de noblete a mediului este o forma de arta? Sofisticarea este o garantie a valorii?Nu neaparat. Giovani Anselmo ne propune un bloc de beton care infuleca cu pofta o caramida faramitata si panicata. Mesajul e simplu si ne induce o sincera spaima: angoasa devorarii a propriului nostru eu. Yves Klein aplica pe un trup de plastic fosforescent un mov incredibil de strident chiar dureros, greu de privit. Sunt culori care nu exista in natura, artificiale, sintetice dupa cum evolueaza societatea moderna. Robotizarea si mecanizarea sunt sugerate in constructia lui Luciano Fabro “Euclide”. Mario Mertz construieste un igloo de tabla acoperit cu saci de plastic plini cu pamant, tuburi de neon, baterii, sarme electrice – o semisfera organica sugerand casuta unui locuitor nomad al planetei. Intre spiritul simbolic si proiectia petelor de lumina de neon albastrui exista o legatura armonica: seria Fibonacci care descrie dilema intre forta si expansiune. Ce distanta uriase parcurge arta secolului XX, intre tabloul lui Chirico din 1920 “Melancolie ermetica” in care artistul (in chip de de bust roman) mediteaza din planul doi al unei mese de lucru dominata de un compas si o pendula (simboluri ale spatiului fizic-temporal), si lucrarea lui Ben “In the spirit of Fluxus”. Toate barierele sunt dizolvate aici, e timpul adaptarii si a participarii la guerila anti-sociala, anti-industriala, societatea de consum e ridiculizata, anexata gestului creator. Intr-un dulap deschis larg ca o valiza, Ben instaleaza obiectele de consum ale existentei dar si un creier devastat de viermi, oglinzi care reflecta neantul, haosul sistemului.. Fiecare obiect este etichetat, codat, tabulat intr-o ordine obsesiva. Arta ne apare ca o strategie a gandirii, vizualul nu mai este suficient in aprecierea frontala a operei de arta, e nevoie de bias intelectual, de participare
**Anii 2000 sunt reprezentati de inovatii in tehnica fotografica, showul digital, cercetari in pictura acrilica si medii mixte in care exceleaza tineri artisti ca: Bernard Frize, David Weiss, Ange Leccia, Claude Leveque, Niele Toroni, Gergard Richter. Spectatorul este inarmat cu o noua optica, cu o noua viziune, el este invitat sa participe activ la fenomenul cultural. Ne regasim acolo, in neconventionalul creeativitatii moderne. L-as cita pe Kundera care insarcina arta cu “o etica a esentialului”, cu datoria de a produce frumos cu reala pasiune, aspirand la valori estetice capabile sa reziste timpului mult dupa disparitia artistului.
Canibalism si arta primitiva
Presedintele Chirac a avut viziunea unui nou muzeu care sa aduca Europei cultura putin cunoscuta a unor artisti neoccidentali. Arhitectul Jean Nouvel pune pe roate cladirea high-tech, care va gazdui nenumarate opere de arta (gratie sutelor de donatori si colectionari) din Africa, Oceania, Asia si America centrala. E muzeul Quai Branly situat la doar cateva sute de pasi de Tour Eiffel, pe malul Senei. E un sanctuar al artelor primitive dar si un pod intre doua lumi atat de diferite. Estetica exponatelor si arta prezentarii sunt frapante. Tehnicile de iluminare, ventilatia, filtrarea luminii naturale intrec orice inchipuire. Peretele nordic e verde si viu, coplesit de vegetatie care creste vertical, o inovatie franceza recenta. O parte speciala e rezervata instrumentelor muzicale, in sute de forme si structuri, de la fluierul simplu si pana la complexe marimbas sau tobe africane de dimensiuni enorme. O alta aripa a muzeului se ocupa de relatia interactiva in multimedii: muzica, dansuri, tatuaje, holograme si proiectii 3D pe nenumarate ecrane ne fac cunostiinta cu atelierul, satele creatorilor, dansurilelor, viata tribala, relatiile cu lumea, incompasand 3/5 din glob.Trecerea prin sali este acompaniata de sunete si voci – ecou al habitatului natural al artistului: ciripit de pasari, bazaitul insectelor, picaturile de ploaie pe acoperisul colibei africane, fosnetul junglei aborigene.
Remarc: Ekotame – statuia unei femei din Nigeria, sec 19 – un obraz alb contrastand cu corpul acoperit de tatuaje verzi, intricate, in mana avand un cos din impletituri delicate sugerand paiul. Regina din Camerun, statuia asezata a unei zeite de teracota purtand o cupa plina cu fructe. Luptatorul canibal Kambot – Papua, valea Sepik, prezentandu-si armele si scutul din os intr-o pozitie de repaos. Tin Dama – o masca rituala din Noua Guinee din sec 19 – oase, dinti si par de porc, pene si scoici intr-o deplina armonie amintind misterul si transa dansurilor rituale. Sanzas – instrument african de o emotionanata polivalenta sonora. Tambour din Rio Nunez – Guineea – toba din lemn si piele pigmentata pe un postament antropomorf din lemn negru sculptat. Apouema – masca din lemn si fibre din Noua Caledonie avand barba si parul realizate din cuiburi de termite, ca o gorgona meduza ivita din alta lume. Muzeul ni se dezvaluie ca o intersectie a unor culturi si popoare putin cunoscute noua. Este marele lui merit, de a aduce traditii si culturi indepartate in plina inima a Parisului. Ma intorc cu gandul la Picasso, Breton, Appolinaire Gaugain… cei care au reformulat arta secolului XX profund influentati de capodoperele africane si oceanice. Conceptul de frumusete estetica este modelat permanent de dialogul continuu intre prezent si trecut. Intre miezul Europei si lumi nestiute trecatorului flamand de cunoastere.

3 zile in ParisGrand Palais – Comori ScufundateIanuarie 2007 Paris. E ora 14, cer plumburiu cu pescarusi ce zboara jos peste malurile Senei, zgribuliti de frigul iernii. E ora faimoasei supa de ceapa servita fierbinte in bistrourile pariziene. La Grand Palais se face coada in ciuda frigului. Un afis mare te imbie la cercetare: “Tresors Engloutis d’Egypte”. Ma asez la rand aruncand priviri spre publicul avid de aventuri arheologice. La 14.30 am capatat 2 bilete si o brosura colorata care te pune imediat in tema.In ultimii 10 ani arheologul francez Franck Goddio a descoperit in portul Alexandria si in laguna Abukir (in delta Nilului) vestigii egiptene datand din sec 7BC si pana in sec 8AD. Folosind cea mai sofisticata tehnologie subaquatica echipa lui Goddio reuseste sa localizeze statui monumentale, obiecte de cult si casnice ingropate in namolul marin. Echipe de scafandrii, arheologi si tehnicieni au petrecut luni de zile prospectand comorile scufundate ale faraoniilor, scoterea lor din adancuri durand ani de munca si efort. Dar iata si rasplata: o expozitie spectaculoasa (cea mai semnificativa permisa de guvernul egiptean) continand aproximativ 500 de obiecte ce revoca istoria Egiptului intre ultimii faraoni in paralel cu Alexandru cel Mare (fondatorul Alexandriei in 331 BC), cuceririle elene, Imperiul roman, Bizantul si Islamul in plina dezvoltare. Asistam la o rara, multipla intalnire a unor culturi si religii sigilate de apele tulburi ale Nilului la varsarea sa in mare. Temple, palate regale, locuinte si instalatii din porturile Alexandriei, Heracleion si Canopos dispar inghitite de apele Mediteranei, in urma unor cutremure, acum circa 1200 de ani. O parte a expozitiei expune obiectele vietii cotidiene aduse la suprafata: unelte, vase, scule de pescuit, de scris, monezi grecesti, romane, bizantine, arabe, conteinere de parfum, etc. O alta parte este dedicata artei statuare egiptene.CanoposDupa legenda, Canopos era capitanul vasului lui Menelaos, regele Spartei. Muscat de un sarpe veninos este inmormantat langa canalul vestic al Nilului si in onoarea lui asezarea de pescari capata numele de Canopos. Vestigiile gasite la Canopos sunt raspandite pe o raza de 2 km mai ales in regiunea Serapeum in jurul unei manastiri crestine numita Metanoia. Goddio procura aparatura capabila sa “vada” prin sedimentele marine. Trei ani mai tarziu echipa sa scoate la lumina magnifice fragmente arheologice. Ne atrage atentia o superba statuie din granit negru. Este Regina Arsinoe II, imbracata in hainele Afroditei cea din legendele grecesti. Un efect de transparenta lasa sa apara liniile superbe ale corpului zeitei parca iesind astazi, proaspata din valuri si spuma.HeracleionO magnifica statuie Isis, regina ptolemeica deghizata in Hapy zeul Nilului ne intampina in prima sala a expozitiei. Cu 5,4 metri in inaltime, zeul in mers apare majestuos purtand in brate o tava cu ofrande in cosuri ce abunda cu paine si fructe. Pe cap Hapy poarta o peruca din planta de papirus simbolul Egiptului de jos.Un exponat deosebit de interesant este Stele (piatra cioplita cu text hieroglific) provenind din Heracleion 380BC, extrasa intacta ca in ziua in care a fost depusa in orasul de pe malul Nilului. Scufundatorii lui Goddio extrag in mai 2001 aceasta piesa de granit de 2 metri inaltime, in greutate de 4 tone, replica unei stele similare descoperita anterior la Naucratis. Textul cioplit este descifrat de egiptologul Jean Yoyotte: e vorba de taxele vamale percepute de faraonul Nectanebo-I de la comerciantii si marinarii greci ai epocii.AlexandriaCapitala dinastiei ptolemeice, Alexandria reprezinta unul din cele mai mari porturi in nordul Africei. Acolo se aflau: celebrul far al orasului, biblioteca sa faimoasa, palatele regale ale Cleopatrei, enormul templu dedicat lui Serapis si sanctuarul lui Isis, toate raspandesc renumele orasului in lumea antica. Dupa 9 ani de prospectari si 11000 de ore de plonjari submarine echipa lui Goddio reface harta completa – Portus Magnus- combinand fotografii din satelit, cartografie marina, datele unui magnetometru pus la punct de CEA (Comisia pt Energie atomica), special adaptat pentru studiul maselor scufundate dar si compiland scriierile lui Strabon care descrie Portus Magnus ca suma a mai multor porturi. Conditiile sunt extrem de dificile desi adancimea apei nu trece de 10 metri. Poluarea, curentii marini, turbulenta, limiteaza vizibilitatea scafandrilor la 50 cm. Si totusi, unul dupa altul minunile submerg din strafunduri.Trupul unui sfinx cioplit in quartzit ne astepta sub ape din anul 700BC. De dimensiuni colosale a necesitat vaste lucrari submerse pentru extragearea sa din adancuri. Fotografiile luate in apa verzuie ne taie rasuflarea.Tot din granit negru datand din dinastia 30 ne intampina capul unui faron cu fata destinsa, privind spre noi cu o curioasa transparenta.Arte Povera si Noul RealismNe atrage un afis anuntand expozitia unor paralele intre Matisse si Rouault. Unde? Muzeul de arta Moderna al orasului Paris. Luam metroul pana la statia Iena. In muzeu e cald si fotografiatul e permis. Matisse e slab reprezentat, Rouault mi se pare trist in linile sale dure si culorile primare, depresive. (Minunate sunt editiile de lux pentru “Les Fleurs du mal” cu desenele lui Matisse datand din 1947.) Dar ce surpriza in continuare… sala Andre Breton cu portretul sau executat de Giorgio de Chirico, tablouri de Picabia, romanul Victor Brauner, amintindu-ne de efervescenta anilor inovatori dintre cele doua razboaie mondiale, culminand cu marea expozitie surealista din anul 1938. Mai departe patrundem in salile lui Pierre Restany (Noul Realism) si Ben & George Brecht (Fluxus Movement) care in anii 1960 descoperau “noi metode de perceptie a realitatii”. Este perioada in care artistul paraseste materialul traditional: panza, uleiul, bronzul, ca sa descopere noi legaturi intre viata, materie si arta. Apar folosite in constructii hibride obiecte de uz zilnic, piele, sticla, neon sau tevarie triviala, metale gasite pe strada, jucarii stricate, ceasuri, flasnete si trompete dezmembrate… Descoperim montaje multicolore pline de mesaj si umor. Arte Povera este un dialog intre cultura si natura. Dar saracia de mijloace, lipsa de noblete a mediului este o forma de arta? Sofisticarea este o garantie a valorii?Nu neaparat. Giovani Anselmo ne propune un bloc de beton care infuleca cu pofta o caramida faramitata si panicata. Mesajul e simplu si ne induce o sincera spaima: angoasa devorarii a propriului nostru eu. Yves Klein aplica pe un trup de plastic fosforescent un mov incredibil de strident chiar dureros, greu de privit. Sunt culori care nu exista in natura, artificiale, sintetice dupa cum evolueaza societatea moderna. Robotizarea si mecanizarea sunt sugerate in constructia lui Luciano Fabro “Euclide”. Mario Mertz construieste un igloo de tabla acoperit cu saci de plastic plini cu pamant, tuburi de neon, baterii, sarme electrice – o semisfera organica sugerand casuta unui locuitor nomad al planetei. Intre spiritul simbolic si proiectia petelor de lumina de neon albastrui exista o legatura armonica: seria Fibonacci care descrie dilema intre forta si expansiune.Ce distanta uriase parcurge arta secolului XX, intre tabloul lui Chirico din 1920 “Melancolie ermetica” in care artistul (in chip de de bust roman) mediteaza din planul doi al unei mese de lucru dominata de un compas si o pendula (simboluri ale spatiului fizic-temporal), si lucrarea lui Ben “In the spirit of Fluxus”. Toate barierele sunt dizolvate aici, e timpul adaptarii si a participarii la guerila anti-sociala, anti-industriala, societatea de consum eridiculizata, anexata gestului creator. Intr-un dulap deschis larg ca o valiza, Ben instaleaza obiectele de consum ale existentei dar si un creier devastat de viermi, oglinzi care reflecta neantul, haosul sistemului..Fiecare obiect este etichetat, codat, tabulat i
ntr-o ordine obsesiva. Arta ne apare ca o strategie a gandirii, vizualul nu mai este suficient in aprecierea frontala a operei de arta, e nevoie de bias intelectual, de participare**Anii 2000 sunt reprezentati de inovatii in tehnica fotografica, showul digital, cercetari in pictura acrilica si medii mixte in care exceleaza tineri artisti ca: Bernard Frize, David Weiss, Ange Leccia, Claude Leveque, Niele Toroni, Gergard Richter. Spectatorul este inarmat cu o noua optica, cu o noua viziune, el este invitat sa participe activ la fenomenul cultural. Ne regasim acolo, in neconventionalul creeativitatii moderne. L-as cita pe Kundera care insarcina arta cu “o etica a esentialului”, cu datoria de a produce frumos cu reala pasiune, aspirand la valori estetice capabile sa reziste timpului mult dupa disparitia artistului.Canibalism si arta primitivaPresedintele Chirac a avut viziunea unui nou muzeu care sa aduca Europei cultura putin cunoscuta a unor artisti neoccidentali. Arhitectul Jean Nouvel pune pe roate cladirea high-tech, care va gazdui nenumarate opere de arta (gratie sutelor de donatori si colectionari) din Africa, Oceania, Asia si America centrala. E muzeul Quai Branly situat la doar cateva sute de pasi de Tour Eiffel, pe malul Senei. E un sanctuar al artelor primitive dar si un pod intre doua lumi atat de diferite. Estetica exponatelor si arta prezentarii sunt frapante. Tehnicile de iluminare, ventilatia, filtrarea luminii naturale intrec orice inchipuire. Peretele nordic e verde si viu, coplesit de vegetatie care creste vertical, o inovatie franceza recenta. O parte speciala e rezervata instrumentelor muzicale, in sute de forme si structuri, de la fluierul simplu si pana la complexe marimbas sau tobe africane de dimensiuni enorme. O alta aripa a muzeului se ocupa de relatia interactiva in multimedii: muzica, dansuri, tatuaje, holograme si proiectii 3D pe nenumarate ecrane ne fac cunostiinta cu atelierul, satele creatorilor, dansurilelor, viata tribala, relatiile cu lumea, incompasand 3/5 din glob.Trecerea prin sali este acompaniata de sunete si voci – ecou al habitatului natural al artistului: ciripit de pasari, bazaitul insectelor, picaturile de ploaie pe acoperisul colibei africane, fosnetul junglei aborigene.Remarc: Ekotame – statuia unei femei din Nigeria, sec 19 – un obraz alb contrastand cu corpul acoperit de tatuaje verzi, intricate, in mana avand un cos din impletituri delicate sugerand paiul.Regina din Camerun, statuia asezata a unei zeite de teracota purtand o cupa plina cu fructe. Luptatorul canibalKambot – Papua, valea Sepik, prezentandu-si armele si scutul din os intr-o pozitie de repaos. Tin Dama – o masca rituala din Noua Guinee din sec 19 – oase, dinti si par de porc, pene si scoici intr-o deplina armonie amintind misterul si transa dansurilor rituale. Sanzas – instrument african de o emotionanata polivalenta sonora. Tambour din Rio Nunez – Guineea – toba din lemn si piele pigmentata pe un postament antropomorf din lemn negru sculptat.Apouema – masca din lemn si fibre din Noua Caledonie avand barba si parul realizate din cuiburi de termite, ca o gorgona meduza ivita din alta lume. Muzeul ni se dezvaluie ca o intersectie a unor culturi si popoare putin cunoscute noua. Este marele lui merit, de a aduce traditii si culturi indepartate in plina inima a Parisului. Ma intorc cu gandul la Picasso, Breton, Appolinaire Gaugain… cei care au reformulat arta secolului XX profund influentati de capodoperele africane si oceanice. Conceptul de frumusete estetica este modelat permanent de dialogul continuu intre prezent si trecut. Intre miezul Europei si lumi nestiute trecatorului flamand de cunoastere.

fotografii sursa: http://www.destinatiieuropene.ro

autor Adrian Grauenfels, colaborator al revistei Faleze de piatră


Comentarii oprite

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 4,979 other followers