Onoarea hoților de cai (8)

– Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi… se ruga Ruxandra în genunchi alături de fiul său de trei ani, în odaia din casa tatălui său, în care îl îngrijise cândva pe Mitruț. Și ne iartă nouă greșalele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri.

– … ieltăm glesiților nostli, repetă copilul.

– Și nu ne duce pre noi in ispită, ci ne izbăvește de cel rău…

– … băveste de țel lău, Amin!

– Nu te grăbi copile, repetă după mine – că a Ta este împărăția puterea și slava…

– …pălăția putelea si slava, căscă prelung Ionuț.

–  Acum facem semnul crucii – În numele Tatălui, Al Fiului, Al Sfantului Duh. Amin!

– Amin! aproape strigă Ionuț.

– Așa-a-a, iar acum o să facem nani-nani, îl sărută Ruxandra pe frunte punându-l în pat și după ce stinse lampa se culcă lângă el.

– Nenea Stepan mi-a plomis că mâine mă pune călale pe loibul său, se lăudă copilul.

– Bine copile, bine, iar acum trebuie să dormi.

Ionuț a tăcut, dar tocmai când Ruxandra crezu că adormise acesta întrebă:

– Mămucă, așa-i că nenea Stepan e țel mai putelnic din lume?…

– Așa-i puiule, așa-i, zâmbi amar Ruxandra.

– Ai văzut țe muschi ale?… Nu se teme niți de balaulul cu doispe capete, asa-i?…

– Poate că nu se teme, dar acum tu trebuie să dormi.

După o vreme de tăcere, Ionuț întrebă din nou:

– Când o să clesc male voi fi putelnic ca nenea Stepan?

– O să fi copile… o să fi puternic ca nenea Stepan, spuse emoționată Ruxandra și îl strânse în brațe ținându-l astfel până când copilul adormi.

Ruxandra, mult timp după aceea, nu putu să adoarmă. Lacrimi fierbinți îi curgeau pe obraji, o durere aproape plăcută i se cuibărise în piept. Gândurile îi zburară în trecut, la seara când tatăl ei se întorsese beat din Sighet și o anunțase că o va mărita cu Iancu Lupu.

 

”Iancu Lupu!”… răsunară în acea seară ca un blestem cuvintele tatălui său. Ruxandra simțise cum îi fugea pământul de sub picioare. Parcă cineva o azvârlise într-un hău fără fund, care se căscase deodată în fața ei. Primul lucru care îi trecuse prin minte era să fugă  afară în curte sau în grădină. Oriunde, numai să nu audă cuvintele tatălui său care-i vâjâiau în urechi. Nu avu putere să se ridice din patul care i se părea că se învârtea cu ea.

Ruxandra îl cunoștea bine pe acest om sever cu privirea sferdelătoare. Pletele-i lungi ce-i cădeau frumos ondulate pe umerii lați și mustața stufoasă puțin răsucită în sus, îi aminteau întotdeauna, de voievozii din frescele mânăstirilor maramureșene. Chiar se întrebase de multe ori de ce acest bărbat frumos și bogat nu era însurat.

Iancu Lupu venea deseori în casa lor cu diferite treburi pe care le avea cu tatăl ei, însă niciodată nu i-ar fi trecut prin minte, că tocmai acest bărbat aproape de-o vârstă cu tatăl ei va fi va fi soțul său.  Tocmai de aceea, de când auzise cu cine vrea s-o mărite tatăl său, nu putea să-și revină în fire. I se părea că e doar un coșmar groaznic, din care nu putea să se trezească.

– Ei ce zici porumbițo, sau ți-a pierit graiul? vocea gravă a tatălui său îi aminti că acest coșmar e de fapt o crudă realitate. Ruxandra își umezi buzele și spuse cu voce răgușită:

– Nu-l vreau pe Iancu Lupu, măritați-mă după cine vreți, după oricine, sunt atâția flăcăi care mă vor, chiar și după
Ilie Liopak mă duc, dar după Iancu Lupu nu!

– Ha-ha-ha! – râse nervos tatăl ei. Care dintre puțoii satului se pot pune cu Iancu Lupu, care… zi!

– E mult prea în vârstă pentru mine – mi-ar putea fi tată, spuse cu lacrimi în ochi Ruxandra.

– Nu vorbi prostii! – se răsti la ea. Iancu de-abia a împlinit patruzeci de ani, e în floarea vârstei și e mai puternic decât oricare dintre mucoșii care te vor.

– Mai bine mă arunc îl lacul lui Antal, decât să mă mărit cu Iancu Lupu, izbucni în plâns Ruxandra.

– Nu ai decât să te arunci în lac, să te spânzuri, să faci ce vrei, dar de măritat tot cu Iancu Lupu ai să te măriți!

Ruxandra înțelese că nu are altă alegere, ori se mărita cu Iancu Lupu, ori își pune capăt zilelor.

Începuse din nou să-l urască pe tatăl său mai puternic ca la început, când acesta îi reproșa zilnic muribundului Mitruț că-i  mănâncă pâinea făcând fără nici un folos umbră pământului. Atunci hotărî să se răzbune. Dacă Iancu Lupu nu ținea cont de tinerețea ei și o cumpăra pur și simplu ca pe o vită, atunci nu el va fi primul bărbat din viața ei. ”O să mă dau oricui altuia, dar lui nu! Asta o să-l doară și o să-l roadă toată viața”, gândi Ruxandra.

Peste câteva zile tatăl ei plecă la Sătmar, atunci Ruxandra hotărî că primul bărbat din viața ei va fi nimeni altul decât Stepan Haidamaka. Se duse la grajdurile boierului Josef și-l căută pe Stepan.

– Te roagă tata să vi până la noi, căci i s-a îmbolnăvit un cal, îl minți ea.

– Spune-i tatălui tău că peste o oră sunt la voi, răspunse Stepan, nebănuind nimic, deoarece deseori gospodarii îl chemau, când aveau probleme cu caii.

Peste o oră, Stepan Haidamaka intra călare în curtea lui Dumitru Rusnak. Legă calul de stâlpul porții și privi spre Ruxandra ce stătea rezemată de tocul ușii cu părul despletit, îmbrăcată într-o rochie de in subțire prin care se vedeau formele trupului său.

”Frumoasă fată”, gândi Sepan și zâmbi nepăsător.

– Hai în casă! îl îmbie Ruxandra, arătând cu mâna spre ușa deschisă.

– De când țineți caii în casă? râse Stepan și se îndreptă spre grajd.

Ruxandra fugi după el și intrând în grajd închise ușa în urma sa.

– Lasă ușa deshisă, am nevoie de lumină!

– Nu trebuie lumină, spuse emoționată până la lacrimi Ruxandra.

– Ascultă fato, unde e tatăl tău? – o întrebă pe un ton serios Stepan, dându-și seama ce-i trecea prin cap fetei.

Ruxandra se apropie de el și îmbrățișându-l își lipi capul de pieptul lui puternic.

– Tata nu este acasă, s-a dus la Sătmar, dacă vrei putem merge în casă.

Stepan mirosea a busuioc și a cai. Teama și rușinea din sufletul Ruxandrei se topi ca ultima zăpadă sub razele soarelui de primăvară. În locul lor simți o bucurie de nedescris. Era fericită!

Uitase de Iancu Lupu, de tatăl său, de toți…

”O să mă îmbrățișeze și o să mă sărute, iar pe urmă mă va duce în brațe în casă, sau mă va pune pe grămada de paie din colț”, spera Ruxandra din toată inima, care-i bătea în piept ca o vrăbiuță prinsă în capcană.

Dar Stepan nu o îmbrățișă, ci îndepărtând-o cu grijă îi spuse cu voce calmă:

– Copilă proastă!

Aceste cuvinte îi căzură Ruxandrei ca o piatră în suflet. Deodată i se făcu milă de ea însăși.

– Tata vrea să mă mărite după Iancu Lupu, – șopti  cu ochii plini de lacrimi.

– Și una dintre poruncile Domnului glăsuiește că e un păcat de neiertat să te măriți fecioară, – glumi Stepan.

Ruxandrei nu-i ardea de glume.

– Nu-mi place de el și nu vreau să fie primul bărbat din viața mea! răspunse de această dată, cu mândrie Ruxandra și îl privi pe Stepan drept în ochi. Pentru o clipă, uită din nou de rușine și de teama ce-i încolăcise șerpește  sufletul.

– Și m-ai ales pe mine? Că eu sunt un fel de taur comunal, poate îmi dai și bani pentru asta?!…

– Dacă vrei îți dau și bani, șopti Ruxandra.

– Fi cuminte fetițo și uită că am trecut pe aici, eu am uitat deja! spuse Stepan și ieși din grajd.

Ruxandra plânse toată noaptea, iar a doua zi hotărî ca primul bărbat din viața ei va fi Ilie Liopac.

Pe Ilie îl ademeni la fel ca pe Stepan. Spre deosebire de Stepan, acesta nu se dădu în lături, ci se aruncă asupra Ruxandrei ca un lup flămând când vede o mioară și o iubi, acolo în grajd pe grămada de paie.

Astfel, Ilie Liopac cu nasul cârn și părul roșcat, de care râdeau toate fetele din sat numindu-l jidan, devenise primul bărbat din nefericita viață a tinerei fete.

 

autor Mihai Traista 

Nici moartea nu mai e ce a fost…

Nici moartea nu mai e ce a fost… și nu care cumva să îndrăzniți să-mi spuneți mie că nu e așa, sau să începeți să-mi îndrugați verzi și uscate, că pe aici sau pe dincolo, că eu unul… Da ce să mai zici de circul
din ziua de azi, pe care ei îl numesc înmormântare?… Păi așa arată o înmormântare?… Așa ca o… hai să fim serioși! Uite, acum două săptămâni trecu în lumea drepților Grigore a Lupului – gospodar, cum nu era altul în sat, odihnește-l, Doamne, în iubirea Ta, împreună cu drepții Împărăției Tale!… Și uite așa stă Grigore întins pe masă, afară-i zi de seceriș, el se hodinește ca un boier, iar ai lui, aleargă ba în stânga, ba în dreapta, o hărmălaie nene și un tărăboi ca la balamuc, de parcă-i luase foc casa. Până la urmă toți au dat
fuga la oraș! Fetele pe la hăinării, feciorii după copărșeu și cruce, iar Ana, muieri-sa după orez pentru sarmale, l-au lăsat pe Grigore, singur cuc, că vorba aceea, de acuma nu-i prunc mic să cadă de pe masă. Da când s-au întors… mai bine rămâneau pe acolo! L-au îmbrăcat pe bietul Grigore, mai ceva ca pe notarul
Tache, cu cămașă de naylon, cu costum negru, cravată la gât, l-au încălțat cu pantofi din carton și gata! Dacă cumva Doamne ferește, bietul Grigoare ar fi deschis ochii, ori ar fi luat-o la fugă, ori și-ar fi pupat mâna, crezând că nu-i el. Dar copărșeul… De parcă ăla-i copărșeu?… Din rumegătură presată și
dată cu lac… peste două ierni nici urmă nu rămâne din el, iar crucea?… Ce să mai vorbim de cruce… din țeavă de fier ca să urle vântul, ca o haită de lupi în ea. Dar lor, nici că le pasă… numai să scape de Grigore din casă. L-au acoperit cu un lințoliu taman cum îi perdeaua de la primărie l-au cocoțat pe o mașină ca
pentru iespoziție și pe aici ți Grigo’ drumul! Ehe, cândva oamenii respectau moartea! Se pregăteau pentru ea, mai ceva ca pentru nuntă… Păi la mine, spre un iezemplu, slava Domnului! e pregătit totul. Cămeșa de sărbătoare țesută din bumbac, și pieptar din pănură neagră și gaci noi-nouți și așternut mândru înflorat și pânză albă cum îi zăpada… totul nou-nouț mă așteaptă în ladă, iezact cum a pus răposata Mărie, fie-i țărâna ușoară! așa și stă… Da uitasem să vă spun de opinci… Din piele de porc mistreț, da ce piele… Mi le-a făcut bătrânul Toderaș, Dumnezeu să-l odihnească! De copărșeu nici nu mai pomenesc! Din
scândură de stejar de trei țenti, și atât de tihnit stai în el de nu-ți vine să te mai ridici, Ilie Stolaru mi l-a făcut, iartă-l doamne și pe el! «Nene Mihai – îmi spuse, – așa copărșeu am să-ți fac de o să mă pomenești și peste o sută de  ani.» și cruce din lemn de stejar mi-a cioplit. Da, la mine totul e gata, totul e așa cum trebuie să fie, după orânduiala pământului, pune-te jos și mori liniștit când vrei, chiar și acum căci nimeni nu-și va bate capul cu tine. Numai să nu mă ducă cu mașina ca pe… că i-aș blestema de dincolo de lume… Pe mine cu căruța trasă de boi să mă ducă, eu le-am poruncit la ai mei… Că de m-ar duce Doamne ferește ca pe Grigore , n-aș mai da două parale pe moarte, dar la mine slava Domnului totu-i așa cum trebuie – după orânduiala pământului.

 

 

 

autor  Mihai Traista

«THALASSA…! THALASSA…!» – un roman al Deltei Dunării în alb-negru şi, pe alocuri …gri

Însuşi «Thalassa…! Thalassa…!», – titlul romanului binecunoscutei şi talentatei scriitoare Silvia Zabarcencu ne duce imediat cu gândul la singurul roman scris de Alexandru Macedonski – «Thalassa» apărut prima dată în limba franceză, în 1906, iar mai târziu şi în limba română, roman în care Thalassa, eroul lui Macedonski, orfan şi rătăcitor prin lume, îşi petrece copilăria în Smirna, fiind crescut de un preot cucernic, după aceea hoinărind prin multe locuri,  soseşte la Sulina, unde o pedeapsă pentru o greşeală devine pentru el privi­le­giu: ia locul bătrânului paznic de far din Insula Şerpilor, ca neînsemnat slujbaş al Comisiei europene la gurile Dunării. În singurătate, el parcurge experienţa unei pedepse private de libertate şi a unei metamorfoze. De mic copil eroul macedonskian preferă să contemple valurile în loc să se joace, iar strigătul «Thalassa» ştiut din Xenofon se preschimbă în nume. Marea (Thalassa, fiica Hemerei – zeiţa greacă a zilei) se dovedeşte în final mama, în braţele căreia îşi află pacea.

Desigur scriitoarei Silvia Zabarcencu, fiică a Deltei, nu îi sunt străine legendele acestor locuri – legendele apelor: mării, Dunării, Deltei… Mai ales ale Deltei – acestui loc care ascunde o istorie veche şi zbuciumată, a acestui loc care cu siguranţă a născut sute, poate chiar mii de legende şi poveşti pescăreşti, poate tocmai de aceea nu e de mirare măiestria cu care această Mare Doamnă a condeiului românesc, a romanului românesc contemporan, aduce (iată, într-o a II-a ediție) o nouă poveste, adevărată?… despre oameni şi locuri, despre tristeţi şi bucurii, despre credinţă şi tradiţii – o poveste în care (altfel nici că se putea) binele învinge răul.

La fel ca Alexandru Macedonski – unul dintre puţinii autori ai vremii, care a avut curajul de a se avânta în larg, ieşind din graniţele strâmte ale propriei culturi, Silvia Zabarcencu a avut curajul de a pune condeiul, ca să spun aşa, dincolo  de hotarele impuse de către regimul comunist, care obliga scriitorii să înţeleagă că literatura şi arta trebuie să înfăţişeze eroul socialist în lupta lui pentru triumful cauzei socialismului.

 

În derivă, autor Mihai Catruna

 

În fapt, ea tocmai asta face: ironizând amar, dar cu o atenția plină de speranță la mișcările sufletești promițătoare ale personajului, ni-l prezintă pe tânărul ziarist Ulpiu Traian Pop, care plin de idei despre «perspective luminoase ale satelor noastre  sub zodia miraculoaselor prefaceri contemporane» arzând de dorinţa de a scrie, aproape plagiind pe un ataşat cultural, despre «liniile generale de dezvoltare ale satului  de pescari în anii comunismului», însă ațățat  de un alt element aflat în luptă plină de viclenii și de cinism pentru triumful nestăpănitei  sale pofte de a domina și umili cu orice preț – medicul Izabela Drumaru veşnic revoltată împotriva a toţi şi toate, dar mai ales împotriva primarului, ziaristul așadar va scrie cu totul altceva, devenind un instrument de răzbunare în mâinile diabolicei doctoriţe. Dar, vai!… Tocmai aici Silvia Zabarcencu pune degetul pe rană şi demonstrează prin vorbele şi comportamentul locuitorilor acestui cătun de pescari că nu la ei în Talazuri ar fi ceva putred ci dincolo în «Danemarca» lor.

În «Danemarca» lui Ulpiu Traian Pop, a Izabelei Drumaru şi a altora asemenea lor. Şi dacă ne gândim că prima ediţie a acestui roman a apărut în anul 1982…

Aici în Talazuri, în acest cătun de pescari în care casele foarte curate, modeste, demne și cu aer primitor –  «înfipte în prispă ca nişte Matrioşti de lut cu gândul aiurea» cu pereţii albi, cu geamurile «şterse de muieri parcă în duşmănie», cu lemnăria simplă a ușilor, a ferestrelor și a stîlpilor vopsiți în albastru, supărate parcă pe uscat, stau toate întoarse cu fața spre mare ca și cum marea, nu uscatul, ar fi ograda lor «tocmai bună ca lărgime pentru un prea-plin din suflete  al talazenilor, pentru melancolie sau tăcere…»

Aidoma lor și muierile pescarilor au «faţa întoarsă către mare, privirea cu rădăcini căzute în orizont şi clătinate lin la împreunarea cu cerul (…) ochii, gîndul ca şi sufletul femeii de la Dunăre, rămîn departe, pe zare, parcă de veghe…» Deorece ucraineanca – femeia Deltei Dunării trăieşte în spaţii nesfârşite ale mării şi ale cerului, poate tocmai de aceea  este – «o femeie ciudată, nesemănînd cu nicio alta de nicăieri.»

Unul din prototipurile femeii Deltei Dunării ar purea fi Nastasia care, robotind  cu suratele la cherhana, trăiește cu ochii ațintiți spre mare, de unde trebuie să se întoarcă iubitul ei, Andrușa și poate așteptarea îi pare firească, poate nici nu contează, atâta timp cât trăiește cu speranța că  duminică, pe seară, îi va simți «în podul palmei obrazul neted, odihnit, iar el îi va ține în brațe, tăcut, trupul puternic și cald…»

Femeia Deltei e smerită și modestă, ea consideră că nu ei i se cuvin «laurii» ci lui – bărbatului-pescar căruia  îi «cîntă broaștele la urechi de atîta apa», de aceea Nastasia nici nu vrea să se lase fotografiată de turistul refegist alături de rodul muncii lui (deși e și al ei) fiindcă, el (Andrușa) «i-a prins pe puturoșii îștia, arată ea spre cîntare, el și băieții din echipă, nu eu…»

Această femeie a Deltei împreună cu bărbatul ei – pescarul, – acești locuitori ai talazurilor (ai valurilor stârnite de furtuni) sunt oameni simpli, cinstiți și senini, ei nu au nimic împotriva noilor veniți în sat cu condiția ca aceștia să fie oameni buni, căci altfel ei nu au nevoie, nici de medici spre exemplu, căci un copil se poate naște și acasă, și tot băiat se va  naște, ba în plus mama lui ar scăpa nebătută de către doamna doctor Izabela Drumaru pe care «o apucă toți dracii la venirea unui copil pe lume…», – se plânge bătrâna moașă – dar când e vorba de «drăguța de  doamna doctor Denisa, cea de a fost înaintea scorpiei…» ea, moașa, singură s-ar duce la București cu cererea semnată de tot satul și ar chema-o înapoi. «Nouă să ne-o dați pe doamna Denisa le-ar spune și ar sta pe trepte, la ușa lor, până i-ar da-o». Ei, locuitorii acestui cătun se pricep să deosebească omul dintr-o privire, astfel la sosirea asistentei Angela, în cătunul Talazuri, lumea s-a dat la o parte din fața ei, făcând cărare în mulțime când într-o seară coborî de pe puntea vaporului alb «Licostoma», purtînd în mînă «un mic geamantan, iar în poșetă un certeficat de asistentă medical și repartiția cerută pentru acest cătun de la ultima margine a uscatului» și de atunci, «bolnavii se încredințau mai întîi fetei acesteia, și abia mai tîrziu își deschideau cămășile și fustele în fața doamnei doctor Izabela Drumaru pe care, datorită comportamentului său, nu o aveau la inimă.

Asemenea Creatorului suprem – «Pe cine voi blestema va fi blestemat, iar pe cine voi binecuvânta va fi binecuvântat» –  Silvia Zabarcencu își  crează personajele în antiteză,  nedându-i nicio șansă cititorului de a îndrăgi sau a antipatiza  eroii romanului, după bunul său plac. Astfel, Izabelei Drumaru (personaj negativ) i se opune asistenta Angela, pe care întreg satul a știut s-o ocrotească prin tăcerea sa, cu toate că ea a primit să locuiască în casa lui Giaccomo Zampierri – «ședere neintrată în gura satului» (să fim sinceri, acest fapt putea fi un can-can de prima mână!). Nu la fel s-au petrecut lucrurile cu Izabela «în jurul căreia, copiii, după ce au descoperit-o goală pe plajă, în spatele unei dune de nisip, au chiuit și au dus vestea în tot cătunul înștiințînd pescarii și pe nevestele lor.» Iar plecarea ei din Talazuri este, poate chiar o binecuvântare pentru locuitori, focul purifică încăperea în care a stat, ștrergând astfel urmele trecerii ei prin acest cătun… La ștergerea acestor urme, ca la un ritual parcă, nu vorbește nimeni, toți sunt hotărâți «să nu facă loc întîmplării în cuvinte, iar prin cuvinte, în amintire, fiindcă întîmplarea cu focul trebuia uitată începînd chiar de mâine, ca o boală rea ivită viclean în satul lăsat în pace pînă mai ieri».

Ziaristului Ulpiu Traian Pop deocamdată buimăcit de «indicațiile prețioase» pe linie de partid în abordarea jurnalistică a vieții, dar capabil de meditații care-l  trag de mânecă, să se trezească la realitate i se opune primarul din Talazuri tânăr și el, dar rezistent la manipulare, în accord perfect cu valorile, cu tradițiile sănătoase și frumoase, primar care va reuși oare «să strivească cu călcâiul capul de pui de șarpe» strecurat în ființa «deocamdată pătruns în toți porii de vanitate și de exagerată importanță a meseriei sale»?… Dar în afară de primar i se mai opun și alte personaje ca de exemplu Gabor, colegul său de branșă de la un ziar maghiar, care îi deschide ochii că nu neapărat trecând prin «infernul Izabela» poți avea șansa să pivești Bucureștiul din fotoliul unui autoturism…

Personajele Silviei Zabarcencu, fie că sunt pozitive, fie că sunt negative prind foarte ușor viață încă din primele rânduri  ale poveștii. Sunt umane, reale nu niște personaje create doar pe bază de imaginație, ficțiune. Ele au condiție, personalitate, gânduri – iubesc, urăsc, suferă… iar toate acestea se reflectă pur și simplu în umanitate și sensibilitate.

«Thalassa…! Thalassa…!» – este un roman construit prin antiteză în care binele și răul stau față în față, iar personajele formează cupluri în alb și negru… și pe alocuri gri: Giaccomo Zampireli – un roman captivant, care ține cititorul cu sufletul la gură, cu răsturnări de situație spectaculoase și cu un final, da ce final! neașteptat.

«Thalassa…! Thalassa…!» – este nu numai o capodoperă literară reprezentativă, – un poem deltodunărean, ci este în același timp o carte de vizită a ucraineanului de dincolo de pragurile Dunării, o carte de vizită a urmașului cazacilor zaporojeni, fidel tradiției, obiceiurilor și cântecelor sale, o carte de vizită a omului care își câștigă cu sudoarea frunții peștele – pâinea lui cea de toate zilele și care atâta timp cât se simte fără păcat nu se sperie de un ziarist, fie el chiar din București nici de carnetul lui de reporter, nici de ligitimația pe care acesta i-o vâră, poate prea des, sub nas… și în sfârșit «Thalassa…! Thalassa…!» este un roman care pur și simplu merită citit!

 

 

autor Mihai Traistă

Pătărăniile unchiului Fedea – Cu capra

Într-o zi, unchiul Fedea se duse cu capra la iarmaroc, voia să o vândă, sau să o schimbe pe o oaie. Dar cum socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, bietul unchieş trăgea înapoi capra după el spre Fedorivna. Când ajunse la Crăciunivna, cantonierul puse bariera că tocmai trebuia să treacă personalul de Cluj.

– Apăi tu căproaie să nu mi te mişti de aci că te belesc de vie, auzitu-m-ai! – ameninţă unchiul Fedea cu degetul capra şi după ce o legă de barieră, dispăru în tufişuri, căci avea de rezolvat nişte treburi ce nu puteau fi amânate.

Dar nu reuşi unchiul Fedea să-şi termine bine treburile personale, când personalul de Cluj trecu pufăind şi fluierând ca un fecior de însurătoare care se duce la mândre în sat. După câteva clipe se stinse şi zgomotul «te-duc-te-las,
te-duc-te-las» al roţilor de tren şi se auzi un sfâşietor: «me-e-e-e-e!…».

Pe unchiul Fedea îl trecură fiori reci. Ţinându-şi cu o mână nădragii să nu cadă de pe el, sări afară din tufişuri, dar după doi paşi încremeni locului. Capra, ia-o de unde nu-i! Nici urmă de capră…

– Mai, măi… bag sama că pe aici se fură ca-n codru şi încă ziua-n amiaza mare, – şopti speriat.

– Me-e-e-e-e! – se repetă zbierătura, de data asta de undeva din ceruri.

– Sfânt, sfânt, sfânt eşti Doamne, doară nu care cumva Te-ai gândit să-mi iei căproia-n ceruri?… – îşi făcu semnul crucii  unchiul Fedea.

Dar după ce ridică privirea în sus şi îşi văzu capra în vârful barierei, îi trecu  pe loc spaima şi strigă vesel:

– Mânca-te-ar lupii de căproaie, eu mă frământ pentru ea, iar ea uite unde s-a cocoţat.

 

autor Mihai Traista

http://cititordeproza.ning.com/profile/MihaiTraista