Exupery/Poeme diavolești/La început Dumnezeu a făcut poezia /Prea multe Satane

Exupery

De prea mult timp am văzut mila rătăcindu-se.
Marinarul spuse – am trăit degeaba,
deși am văzut întreaga lume.
Caravanele aduc unguente pentru inimă.
Cerșetorul își arată cu mândrie rănile .
Nu există singurătate pentru morți.
Unii își incendiază propria casă,
Doar se schimbă ceva.
Agonia, clătinarea conștiinței.
Poți avea sânge de vultur?
Cine fură aurul nisipurilor,
Strălucirea deșertului?
În cenușă totul devine egal.
Dar, nu voi uita niciodată
Prima noapte de dragoste.

Poeme  diavolești

Înverșunarea ierbii nicicând n-o vom avea, dar dă-mi te rog, Satano, o ceașcă de cafea, ne-nșurubăm în mâl ca vechile reptile, în spaimă și în hohot de duhuri retractile. Ființa noastră care-i?  Mă-ntreabă din Carei  prietenul cel mare cu ochi bolunzi și grei, eu îl iubesc, răspunsul  am să-l găsesc în cărți, de n-aș vedea străpunsul  fugar visat anțărț, coșmar era, aievea, mai știe cineva, mai dă-mi , te rog, Satano, o ceașcă de cafea.

Latră la nimeni luna, să latre, las-o-n boli, tu vezi-ți de poeme  și nu întra în rol, alege doar ținutul unde vei fi tu prinț, o coajă de alună, dacă un greier simți în creierul  cu  șanțuri adânci de  trei microni, alungă tot urâtul, înghite-un pozitron, cică le face bine atomilor bolnavi, mă simt ca un perete visând la un zugrav, să-mi dea cu bidineaua în roșu sângeriu, apoi și eu în sângele meu să nu mai fiu.

Eram bătrân, acum întineresc, am renunţat la băutură şi ţigară, devin tot mai curat, mai îngeresc, când voi muri, veţi spune, uite zboară, se luptă inima ca un balaur fumegos, e pregătită barca, trecem Styxul,în ultimul moment renunţ, sunt mai prejos de acest gest, prefer să-mi caut pixul, hârtia, lampa, cărţile din raft, cu moartea nu fac Bruderschaft.

A rămas singur, fără prieteni şi fraţi, îmi povestea într-o marţi profesorul, brusc se auziră în uşă  lovituri de  uriaşă căpuşă, după zgomot se  auzea că nu avea stil, nici reală nu părea, Till, aşa o chema pe căpuşa mea, uşa gemea, în duşumea o copită de cal  nervos bătea, , nici maimuţă  nici faun, pe pleoape  avea copite, cerca  să sape o vorbuliţă, ceva, un gând, destul aţi vorbit, rosti nechezând, cu voi mereu îmi este ruşine şi plânse diamantine.

La început Dumnezeu a făcut poezia

La început Dumnezeu a făcut poezia

Și a văzut  că ea este bună,

A împărțit lumea în poeți și nepoeți,

Ceea ce se vede și astăzi,

Indifetrent de sex și naționalitate,

Gândul celui nebun nu este un păcat,

Domnul și-a deschis casa de arme,

Zice Ieremia,

S-au luptat oamenii între ei,

Până a căzut Palatul de Iarnă,

Libertatea se plimba în pielea goală

Ca o femeie uitată de Dumnezeu,

Au privit-o bărbații, așa, simplu, cu sufletul,

Don Quijote chicotea, știa că el ca veni

Sau va  reveni, ca Messia,

Călare pe un tun gigantic,

Din tun vor ieși marile poeme,

Dar nu va mai fi cine să le citească.

Poate mătușile desfrânate ale poeților.

Prea multe Satane

Prea multe Satane

S-au adunat în jur,

Când ți-este greu

Să nu mai cauți

Prieteni,

Încearcă  să te regăsești

Pe tine ca prieten,

În tine este tot ce ai pierdut.

Cică niște cronicari..

El este compus doar din ochi.

Apoi vine Dumnezeu și se uită

Cu ochi reci la tot ce se-ntâmplă,

Gânditor, pleacă.

Sângele  argintat cu stele.

Primăvară plină de sânge,

Vară parșivă,   toamnă cu plozi mulți,

Iarna Satanei.

Crimele au fost reținute pe retină.

Marea cea palidă, culori cadaverice,

Iar eu, ca Ulise pe-o stâncă,

Aștept  salvatoarea corabie.

artist Manuro Artis

autor Boris Marian, redactor la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/borismarianmehr

Şi în biserici l-am închis pe Domnul

Şi în biserici l-am închis pe Domnul
L-am răstignit pe galbenul perete
În întuneric candela şi somnul
Veghează nopţile pe îndelete

Şi ne mirăm de câte se întâmplă
Cum străzile în noi se prăvălesc
Cum ne izbim cu zilele în tâmplă
Şi câinii din plin centru ne gonesc

Rămân în parcuri doar statui tăcute
Îmbătrânind de-atâtea aşteptări
Când florile în toamnă sunt cărunte
Când sufletul se umple de cărări

Îmbătrânim de vreme-ncet uitaţi
Doar păsări albe zboară peste trup
Şi îngerii pe care-i ştim plecaţi
Lumini şi cioburi aripile-şi rup

Rămâne noaptea ca o rătăcire
Pe-aleile cu arborii pustii
Când flăcări e a dorului iubire
Arzând pe stâlpii morţi oarbe făclii.

artist Manuro Artis

autor Ion Vanghele

http://cititordeproza.ning.com/profile/IleanaPitigoi

Mărturisire

Mã conving, pe zi ce trece, că unica izbândă a omului pe pământ e sinceritatea.Mi-e frig! Vă scriu, părinte, de-aici, din temniţă-prilej de mirare, desigur, pentru unii, care nu-şi pot închipui că până şi-ntr-un loc mizer spiritul e-n stare să sclipească. Și-apoi, numai la ananghie se-ascute bine unealta de scris. Iz de mucegai…Tristeţe fără leac.Iată, mă numesc Omul-cu-ură! Nume bizar, recunosc…Venind pe lume ( de altfel, cu serioase complicaţii), eu nu mă smiorcăiam, cum fac nou-născuţii, și nici nu gânguream. În fiinţa mea-nimic firesc şi drăgălaș. Numai URĂ. Îngreţoșat de zâmbete si mâini întinse, scoteam un horcăit, ca o sfidare. Botezat așa, Omul-cu-ură, am ştiut că  trebuie să simt numele ăsta pe propria-mi piele. Bunăoară, părinţii n-au izbutit să-mi înţeleagă personalitatea. Tatăl meu, om de ispravă în felul său, mânuia vânjos ciocanul, printre injurături şi scântei, de-ai fi zis că-l ai înaintea ochilor pe însuşi Vulcan, făurarul. Mama, femeie pioasă, dăruită celor unsprezece fii(eu fiind al doisprezecelea), s-a ostenit mereu să lege numărul ăsta de o destinaţie sacră.

artist Manuro Artis

Am  studiat cu râvnă zăpăceala gesturilor, a cuvintelor, şi-am obosit până la smintire. În zile festive, dinainte anunţate cu pompă, fraţii mei se-nconjurau de persoane ilustre: poeţi de toată mâna, pictori mai scunzi ori mai înalti, compozitori cu caș la gură, actori istoviţi de repetiţii; zarva mă aţâţa grozav, și mă strecuram iute printre mese, numai să scap odată de politeţuri. Prins în spirala soarelui, mă-nchipuiam un zeu: în ochii mei scăpăra bucuria dură ca bronzul; braţul meu se arcuia, zdrobitor; suflarea mea-vifor împrumutat din Nord ; inima vibra funebru şi înălţător. Cu pasărea de pradă mă jucam, stânci aruncam în cer, șopârla stând la pândă, ascultam! Apoi, minune: m-am căsătorit! Soţia, de-o frăgezime nespusă, avea tot ce-mi putea stârni…o ură fără margini. Chipul smerit, cuminţenia duminicală, de miel, a privirii, aroma de cozonac abia scos din cuptor,a făpturii ei…Ei bine, tocmai aceste însuşiri mă îndemnau s-o pălmuiesc puternic! Și ce fetiţă aveam! Doamne, cine-ar fi crezut? Când nu mă sâcâia cu-apucăturile ei vesele, o ignoram de-a dreptul. Dar când ţopăia prosteşte şi mă-mbia la joc, preferam s-o trag de şuviţe până izbucnea în plâns; apoi căutam să  pun capăt râsului care mă-nsoţea chiar şi pe  stradă, în văzul atâtor indiscreţi…

artist Manuro Artis

În treacăt fie zis, n-am putut suferi niciodată hărmălaia tacâmurilor, în timpul mesei, ori palavrele de genul: ‘’ Poftim! Ai grijă, frige! Dă-mi sarea, te rog! Ştiu că nu-s grozave bucatele! Dacă mai vreţi, să nu vă fie jenă!’’ etc., etc. Într-o zi, pe când luam cina împreună cu rudele, flamânde ceva de speriat, fetiţa mea a îndrăznit să tulbure tăcerea, lovind alandala cu nu ştiu ce obiect pe sub masă. M-am aplecat numaidecât peste porţia ei aburindã, şi ţin minte  că am suierat printre dinţi:’’ Ce-i cu tine? Te mănânc de vie, neisprăvito!’’ Făcând ochii mari, biata de ea s-a fâstâcit şi chiar a început să tremure… Și cum bătaia inimii speriate nu putea fi osândită, într-un târziu m-am potolit: i-am făcut cu ochiul,întrebând-o cu multă bunătate dacă nu vrea și puţin desert.

artist Manuro Artis

După  o vreme, remuşcări înfiorătoare m-auîncoltit. Gheţusul a plesnit în mine, şi sângele, ţinut captiv atâta vreme, a dat năvală în artere, gâlgâind. Din ce cruzime , cu voluptate, m-am înfruptat, fără  să-mi pese vreodată  de precepte  şi  sentinţe! Destul! Asa nu se mai putea, şi pace! Acel ‘’ceva’’ necunoscut s-a cuibărit în suflet şi m-a întrebat, sfielnic: ‘’Crezi în Dumnezeu?’’ Întrebarea m-a buimăcit în aşa măsură, că am răspuns: ‘’Ştiu şi eu?! Să văd! La urma urmei, de ce nu?’’ Dar acel ‘’ceva’’, nemulţumit, a revenit cu hotărâre şi m-a izbit în frunte, dureros: ‘’Crez iîn Dumnezeu?’’ La care, eu: ’’Nu mă cunosc!’’-si am căzut prelung în pulbere, istovit. Nemaisuportând tortura, i-am cerut unui pustnic ajutorul. Sufletul meu atârna de ridurile cinstitei sale feţe, de răsfirarea bărbii înţelepte…’’Fiule, mi-a zis, du-te să-i cauţi pe cei jigniţi de tine, oriunde s-ar afla! De-ţi vor ierta purtarea, vei găsi și leacul după care însetezi. Dar dacă nu te vor ierta…’’ Nu l-am lăsat să-şi isprăvească vorba. Am alergat spre locurile dragi, de altădată. I-am strigat, ca un muribund, cu o voce lacomă de mângâiere. Ieşind ei, rând pe rând, fãcură un semicerc, tot mirându-se de prezenţa mea pe aceste meleaguri. Părinţii, fraţii, soţia, fiica mă priveau adânc şi milos, ca pe un sărman înfometat. Fata vru chiar să intre în casă, cu gând să-mi dea ceva de-ale gurii, pesemne…În clipa aceea am rostit, pierdut: ’’Copilul meu!…’’ Îngenuncheat în iarbă, aşa cum eram, sufletul meu suia în tării şi picura apoi în bălţi de umilinţă la picioarele lor…’’Cine eşti tu?’’ mă-ntrebă tatăl, cu glas înmuiat, în vreme ce mama întindea o mână, stângace, rugându-mă să nu mai stau pe jos. Deoparte,îl văzui pe pustnic-nepăsător ca o enigmă, cu braţele încrucişate pe piept, şi fruntea plecată. Avui atunci o stranie tresărire, mă-mbărbătă o nădejde: ’’Spune-le măcar tu cine sunt!’’-izbutii eu să-mi adun cuvintele. Dar pustnicul tăcea, fără să-l pot cerceta cât de cât la chip.’’ Spune-le odată cine sunt!’’-am repetat, şi tâmpla-mi, strivită, vâjâia în pustiu. Când mi-am întors privirea, ai mei intraseră deja în casă. Răsunet metalic, de zăvoare trase. Pustnicul, părând plictisit, îmi înmână cheile de care atâta mă temeam şi, cu fruntea coborâtă înaintă agale pe un drum şerpuitor, micșorându-se treptat în orizontul mistuit de flăcări…L-am implorat. Zadarnic. Inima crunt a strigat:’’Rămâi!’’ Nu s-a mai intors niciodatã, de-atunci.

Pun punct, aici. Abia mai văd, şi-ascult cum, fără noimă, rana asta încă picurã pe zidul vechi de piatră…

autor Robert Toma

Data și  Locul nașterii: 07-10-1980, București

Studii:

-absolvent al Liceului Teoretic ‘’D. Bolintineanu’’(1995-1999) – secţia filologie;

– licenţiat al Facultãţii de ‘’Filosofie și Jurnalism’’,  Universitatea “Spiru Haret” (2001-2005);

– master -‘’Teoria literaturii și literaturã comparatã’’ în cadrul Universitãţii din București (2006-2007).

Publicaţii:

A publicat poezii, articole, eseuri în revistele: ‘’Biserica de lemn’’; ’’Oglinda literarã’’, ‘’Origini’’, ‘’Saeculum’’, ‘’Zip’’(‘’zona interferenţelor poetice’’), fiind totodatã membru al unor cenacluri din București, precum:       ‘’Amurg  sentimental’’, ‘’Biserica de lemn’’ (parcul  Titan), ‘’Orpheon’’, ’’Cenaclul de searã’’.

A apãrut  în douã  antologii de versuri la Editura ‘’Ex Libris Universalis’’(1999; 2009) – la  iniţiativa scriitorului Nicolae Stelea .

A  prefaţat  urmãtoarele volume de versuri: ‘’Impostorul’’, de Tudor Ion; ‘’Tiparele iubirii’’, de Florin Iordache  și ‘’Cartea cerurilor mele’’, de Ioan  Lucian Coliţã.

Motivaţie:  pentru mine, a scrie înseamnã a reformula, cu mijloace proprii, firește, însãși realitatea lumii înconjurãtoare; literatura devine  astfel  o hieroglifã, sugerând faptul cã nu e destinatã  înţelegerii oricui; un mijloc de a condensa, în chip simbolic, viaţa.  Literatura, deși  e ancoratã în ‘’trãire’’, ‘’experienţã’’, nu se confundã totuși cu aceasta. Așa cum subiectul cunoscãtor este  altceva decât obiectul de cunoscut.

Scriind, mã adresez  acelei categorii de public receptiv  în raport cu temele grave abordate, fãrã  a trãda câtuși de puţin, prin aceasta, o concepţie elitistã privitoare la menirea  artei. În speranţa unei integrãri  europene cât mai firești, în sensul rãspândirii valorilor noastre în lume, culturale, artistice, știinţifice,  îmi aduc – la rândul meu –  pe cât m-ajutã puterile și priceperea,  contribuţia.