Dacii şi Rromanii

Deși avea o căpățână mică și turtită, a cărei capacitate craniană nu depășea o mie de centimetri cubi (ceea ce-l situa între primii hominizi ce părăsiseră savanele africane și talibanii ascunși prin peșterile din Tora Bora), pe plan profesional lui Iulică îi mergea destul de bine. Fie că vindea jumătăți de blugi prin obor, fie c-o punea de-o alba-neagra la colțul străzii, se găseau zilnic oameni care să-i cadă-n plasă. Însă chiar mai mulți îi cădeau în plasă soției rămase singure acasă.
Îmbrăcată c-o rochie decoltată (chiar vaporoasă, dacă ar fi s-o privim prin prisma miriadelor de găuri de țigară făcute prin ea de-a lungul celor patru generații în care fusese purtată și frecată din străbunică-n bunică și din mamă-n fiică), Mirinda stătea toată ziua bună ziua pe scara blocului și le făcea ochi dulci vecinilor. Dintre zecile de masculi ce-i dădeau târcoale, preferatul ei era Mitică, un țigănuș îndesat, carismatic și potent (dar c-un ochi zbanghiu care-i conferea alura unei jumătăți de ciclop pitic și curios) ce-o cinstea așa cum se cuvine, cumpărându-i creme, chiloți ori sutiene și ungând-o adesea cu ulei de măsline. Din acela extra virgin, de douăzeci de lei pe chil.
Pe locul doi în inima ei largă și compartimentată-n zeci de auricule și ventricule se afla Corcodel, un țigan foarte complex, care, pe lângă alergia la uleiul de măsline, mai avea și o serie de preferințe sexuale bizare ce-i trădau înclinațiile spre necrofilie: în timpul procreării își imagina că Mirinda, cu zece ani mai tânără ca el, va arăta moartă la fel cum arăta în momentul acela vie. Și asta datorită alifiilor, uleiurilor, sărurilor și a altor sute de preparate farmaceutice pe care Mirinda le folosea pentru a se întineri, chit că nu împlinise încă douăzeci de ani, iar nașterea fiicei n-o sluțise prea mult, ea fiind slută de la-nceput.
La capătul unei zile mai puțin faste (nimic cu adevărat deosebit – niște pârliți de polițiști se găsiseră să-l izgonească din obor), se-ntâmplă ca Iulică să sosească pe neașteptate acasă. Cum deschise ușa, își auzi nevasta gemând în dormitor, motiv pentru care nu se mai descălță, cum făcea de fiecare dată, ci pătrunse în graba mare:
– Mirindo, de ce țipi așa, femeie?
Apoi, apropiindu-se nedumerit:
– Auzi, da’ tu câte picioare ai?
Dar chiar în secunda următoare, în loc de răspuns, primi o talpă-n față ce-l proiectă doi pași înapoi și-l lipi cu spatele de perete. Rămase o clipă perplex, iar apoi, când nici nu se dezmeticise bine din buimăceală, văzu cearceaful cum zboară din pat și se repede peste el. Vru să riposteze, însă cearceaful îi fripsese deja una la ficat, apoi vreo două după ceafă, reușind să-l trimită în cele din urmă pe Iulică în lumea viselor.
Când se trezi, nevastă-sa, complet îmbrăcată, stătea într-o rână în pat:
– Ce-ai făcut, bărbate, îl întrebă ea, te-ai împiedicat?
Iulică se ridică năuc, se frecă la ochi, apoi se uită atent prin cameră. Nu numai că nu văzu niciun cearceaf, dar în prag se afla un taburet ce trecuse, până atunci, neobservat. Vru să se repeadă în Mirinda, însă chiar în clipa aceea ușa de la intrare se deschise și o voce îl strigă din prag:
– Băi, Iulică, hai că știu că ești, că te-am văzut când ai intrat! Ia vino, băi, încoa să-ți zic de-o afacere.
– Stai așa, Mitică – spuse celălalt ieșind pe hol și închizând ușa-n urma lui -, că am impresia că nevastă-mea mă-nşeală.
– Cum adică?
– Păi când am venit acasă am prins-o cu unu-n pat. N-am apucat să-l văd la față, c-a tăbărât pe mine și m-a bătut până am leșinat.
– Când? Astăzi?
– Da, astăzi, când am venit acasă.
– Astăzi!? Păi când să te bată și să leșini, băi, Iulică, că de abia ce-ai intrat pe ușă? se arătă mirat Mitică. Du-te și întreabă-l și pe Corcodel, dacă nu mă crezi, că-i pe scară. Nu ți-amintești că te-a salutat? Sau întreabă-i pe copiii ăia ce bat mingea de perete, că și ei te-au văzut.
Mirinda, intrigată de discuția celor doi, ieși și ea din dormitor:
– Ce tot șoptiți acilea-șa?
– I-auzi ce zice Mirindo, bărbată-tu! Că l-ai înșelat!
– Măi nesimțitule, urlă Mirinda supărată, cum îți permiți? (și jap o palmă lui Iulică peste față) Îți fac de mâncare în fiecare zi, îți spăl boarfele, și tu mă acuzi că te-nşel? (și înc-o palmă peste față) Că acuma îmi iau hainele și mă duc la mama!
Dar în loc de haine luă o sticlă de suc din frigider și ieși afară.
– Măi Mitică, îi zise Iulică aproape venindu-i să plângă, îți jur, mă, că era cu unu-n pat.
– Păi dacă-i așa – spuse celălalt -, hai să-l căutăm, că n-avea unde să se ducă. Pe geam nu putea că stai la patru, iar pe ușă n-avea cum, că pe ușă am intrat eu.
Și se apucară amândoi să scotocească prin dulap, pe sub pat, prin debaraua de la baie și chiar pe după dormeza din sufragerie. Însă nici urmă de amant.
– Știi ce mă gândesc eu că s-a întâmplat? zise Mitică adoptând o poziție cât mai comodă. Eu cred că te-ai împiedicat de taburetul ăsta și te-ai lovit la cap. Că Mirinda e fată bună, nu mai găsești una ca ea câte zile oi avea. Mai bine du-te ia-i o floare, un ulei de măsline, ceva, și împăcați-vă. Doar nu vrei să plece la mă-sa și să te lase singur?
– Așa crezi c-ar trebui să fac? îl întrebă Iulică contrariat.
– Păi, cum altfel?

 

Înfrăţire, artist Daniela Isache

Deși nu pe de-a-ntregul convins că soluția aleasă este și cea mai potrivită, Iulică se decise să-și asculte prietenul. Dar, ca măsură de precauție, își urmărea tot timpul soția, iar uneori mai și venea pe nepusă masă acasă, însă în săptămânile următoare nu observă nimic care să-i dea de bănuit. Iar firea lui neîncrezătoare, în loc s-o nemulțumească ori s-o îndepărteze pe Mirinda, mai mult o atrăgea. Așa că după vreo două luni relațiile dintre Iulică și nevastă-sa se îmbunătățiră într-atât de mult încât cel dintâi începuse să-și ducă tot mai des la îndeplinire îndatoririle conjugale pe care și le cam ignorase de când se născuse Bibica. Asta până când s-a dovedit că burta aceea mare pe care Miranda și-o plimba mândră pe la soare nu i se trage nici de această dată de la balonare. Descumpănit, Iulică vru să-și ia lumea-n cap, însă Mitică, prietenul lui adevărat, îl convinse să rămână:
– Lasă, bă, că te descurci tu, ce naiba! Te mai ajut și eu, că doar la asta-s buni prietenii. Ți-am arătat afacerea cu alba-neagra, acuma ți-o arăt și p’aia cu mobilu’. Ia să vezi ce repede sare banu’.
– Nu mi-e de bani, măi omule, mi-e că nu-i al meu. Că am stat și am calculat și n-are cum să fie. Pe atunci nu ne culcam împreună, făceam doar alte treburi, iar din treburile alea nu se nasc copii.
– Da’ ce treburi făceați, băi, frate? întrebă curios Mitică, iar după ce primi răspuns continuă: păi, bă, eu am auzit că și din astea ies copii. N-ai auzit de Cornelia aia mică a lu’ Lică? Cică tot așa au făcut-o și pe ea.
– Hai, mă, că n-are cum! se arătă neîncrezător Iulică.
– Să înnebunesc dacă te mint! făcu Mitică.
Celui dintâi tot nu-i venea să creadă, așa că se porni să întrebe și alți amici. Discută cu Serafim, vorbi cu Istronom și până la urmă se convinse că lumea asta se schimbase radical în ultimii ani. Mai precis de când murise Odiosu’. Adică de pe când începuse să se umple orașul cu zlătari, rudari, ursari, spoitori, vrăjitori, cămătari, zavragii și samsari.
– Sper totuși să nu mai iasă tot așa, țigan ca Bibica, că iar intru la bănuieli! conchise binedispus Iulică.
– Ia stai, bă, nepoate – îl întrerupse Corcodel ce râsese până atunci de el -, da’ ce-oi vrea să iasă? Pai dacă umbli cu țiganii, mănânci cu țiganii, faci afaceri colo-șa în obor cu țiganii, tu ce-ai vrea să iasă acum? Un român? Ia auziți, bă, fraților, ce zice ăsta!
Iar ceilalți începură să râdă cu hohote.
– Și apropo, continuă Corcodel, nu ne mai zice țigani că te bagă ăștia la bulău. Discriminezi. Noi suntem de neam rromi, iar la poporul nostru i se zice rroma. De la orașul ăla din Italia, unde am avut noi capitala la imperiu. Sigur ai auzit de noi, de daci și rromani, de Traian și Decebal.
– Ia vino-ncoace, Iulică, să-ți zic ceva! îl trase Mitică de mânecă, apoi îi spuse: să-ți trăiască neamul ăsta alb al tău, frățioare, am și o rugăminte la tine. Dacă-i băiat ăsta al tău, poți să-l chemi Mitică? Așa, ca pe mine… Că mereu te ajut, mânca-ți-aș tu pe-a mea și am grijă de tine. Mă şi bag naș, dacă vrei, numai fă așa cum îți spune fratele tău. Ia zi, frățioare, faci?
Acum ce era și el să zică? După o clipă de gândire, acceptă satisfăcut.

 

 

autor Alexandru Ioan Despina 

Miros de benzină

 (fragment dintr-un roman în lucru)

De după gardul scund, din tablă inoxidabilă, mâncat însă din loc în loc de rugină, ce separa rampa de câmp, Teofil ieşi în grabă, şi împiedicându-se de o sticlă goală de bere se prăbuşi pe cimentul cojit, plin de praf şi pietricele, apoi se ridică fără să-şi mai şteargă sângele ce-i curgea în firicele firave dintr-un colţ al gurii şi fără să bage de seamă gleznele şi genunchii juliţi o luă la sănătoasa prin fundul grădinilor, printre ciulinii, urzicile şi mărăcinii ce-i zgâriau gambele şi coapsele şi ieşind pe lângă alimentară traversă în grabă strada, apoi trecu liniile de cale ferată fără să se uite în dreapta sau în stânga, şi nu se opri decât în momentul în care pătrunse în lizieră şi ajunse lângă groapa de motorină săpată de fraţii săi mai mari cu vreo doi ani în urmă. Se îndoi din mijloc şi ţinându-se cu mâinile de şale începu să respire cu greutate, iar unul dintre cei trei copii care stăteau ascunşi în spatele unui morman de pământ sări în picioare şi venind spre el îl apucă de umeri, iar după ce îl aşeză cu fundul pe un ciot plin de cercuri concentrice îl întrebă cu o voce spartă, străduindu-se cu tot dinadinsul să zâmbească:

– De data asta ce ţi-au mai dat să mănânci? Sticlă pisată?

– Nu, chiorule, care eşti tu chior şi care m-ai pus să mă iau după ăştia ca să mă prindă şi să mă omoare în bătaie, îi răspunse Teofil întinzându-şi cu dosul palmei stângi sângele de pe bărbie pe toată faţa şi căznindu-se să-şi tragă sufletul, inspirând cu putere aer în plămânii săi atrofiaţi şi exprirându-l apoi zgomotos, nu mi-au mai dat de mâncare şi asta pentru că nu mai erau în grădină să fumeze, vorbi el şuierând cuvintele prin strungăreaţa dintre dinţii din faţă şi prin spaţiul gol din locul în care ar fi trebuit să fie incisivii laterali ai mandibulei, erau pe câmp, dincolo de ţevi, i-am văzut cum alergau unu‘ după altu‘cărând nişte plase de rafie bombate într-o parte şi aşa de grele încât de abia puteau să le ducă, da’ nu ştiu ce aveau în ele că au luat-o prin lanul de porumb spre casa lu‘ Bejan şi numa‘ unu‘ din ei a rămas în urmă,cred că era Petre, da’ n-am apucat să-l văd prea bine pentru că nu mai mergea ca tot omu’ în picioare, ci sălta aşa, ca vrabia, cred că îi intrase o şipcă în talpă, sau ceva, nu ştiu, că atunci când am vrut să mă iau după el un militar a apărut pe gardul combinatului şi a strigat stai să trag, iar eu nu ştiam la cine strigă ca disperatu‘, da‘ când m-am uitat la el mi-am dat seama că n-are cum să tragă pentru că avea amândouă mâinile pe sârma ghimpată, sau putea să tragă dacă mai avea vreo mână liberă, da‘ eu până acum n-am mai văzut oameni cu trei mâini aşa că nu m-am gândit atunci-şa că o să tragă, dar când şi-a luat mâinile de acolo şi a căzut pe partea ailaltă mi-am zis că ar putea, însă că n-o s-o facă pentru că n-avea cum să mă vadă de acolo de unde era, asta doar dacă nu există oameni care să vadă prin beton, iar până acum eu n-am mai văzut oameni care să vadă prin beton, aşa că n-am crezut nici de data asta că o să tragă, deşi striga în continuare, doar că mai înfundat, de parcă s-ar fi aflat la cine ştie ce depărtare, dar era tot acolo, ştiam că era tot acolo şi că ar fi trebuit să se caţere înapoi pe gard ca să mă vadă şi să tragă, doar că după ce se căţăra avea să fie iar ca la început, adică cu mâinile pe sârma ghimpată şi n-ar mai fi putut să tragă, asta doar dacă mai avea o mână, dar eu n-am mai văzut oameni cu trei mâini…

Atelier, artist Nick Sava

– Am înţeles, boule, de prima dată că n-avea cum, că doar nu era extraterestru ca tine, pe lumea asta doar tu eşti extraterestru, aşa că zi-ne ce s-a întâmplat în continuare dacă nu vrei să te aruncăm în groapă şi să te lăsăm acolo toată noaptea, să vezi şi tu cum e să stai toată noaptea acolo, să ţârâie greierii, să urle la tine copacii, iar rădăcinile salcâmului să se prefacă în braţe, să se încolăcească după grumazul tău şi să te gâtuiască, îl întrerupse Nău, înghiontindu-l cu un băţ noduros şi frecându-şi mâna stângă de picior, căznindu-se să mătrăşească din lumea asta un ţânţar de baltă ce-i dădea târcoale.

– Nu vreau în groapă, Timoteie, dacă îl laşi să mă bage în groapă te spun lu‘ tata să te bată cu cureaua aia de şi-a cumpărat-o săptămâna trecută, aia cu ţinţe, ştii ce doare Timoteie, doar una îţi dă şi te tăvăleşti toată ziua prin curtea blocului şi ţipi de durere şi nimeni nu te o să te ajute, doar găinile or să vină se te ciugulească, cum m-au ciugulit pe mine aici-şa.

– Nu te bagă nimeni în groapă, fricosule, dar dacă-mi mai zici Chior să mă calce trenul dacă-ţi mai iau vreodată partea.

– Nu-ţi mai zic, gata, uite mă jur pe ce-am mai scump dacă-ţi mai zic, am glumit şi eu, măi Chiorule, stai aşa, nu dădea, că am vrut să zic Timoteie, nu dădea că am vrut să zic Timotei, Timoteie nu mai dădea, mă satană, în mine, că vin noaptea şi te tai, îi răspunse Teofil lovind la întâmplare aerul şi strigând ca un apucat.

Nău se ridică şi frecându-se pe tot corpul, tot mai iute, îi zise să înceteze sau dacă vrea să-l bată să-l bată după ce Teofil avea să le spună ce se întâmplase, iar Budoc se ridică şi el de pe movilă şi ştergându-şi pământul ce i se lipise de buzunarele pantalonilor scurţi, îl luă pe Timotei de mână şi-l împinse într-o parte.

– Lasă-l Chiorule în pace! Ce are dacă îţi zice şi el chior? Că toată lumea îţi zice aşa, iar pe ăştia care îţi zic aşa nu te mai superi pentru că ştii şi tu că e adevărat, adică nici nu e nevoie să ştii ca să fie, pentru că se vede, toţi vedem, numai tu nu vezi şi asta pentru că eşti chior şi n-ai cum să vezi la fel de bine ca noi ăştialalţi. Spune-ne Teofile ce s-a întâmplat şi lasă-l naibii pe militar în pace că doar nu te-a împuşcat, că dacă te împuşca auzeam şi noi, că doar nu eram atât de departe.

– Nu m-a împuşcat că n-avea cum, ţi-am zis că n-avea cum, însă m-a speriat aşa de rău că am stat vreun minut să mă gândesc dacă o să tragă sau nu şi când mi-am dat seama că nu am luat-o la fugă după ăla de credeam că-i Petrică, da‘ nu era, era Florin, iar când au ajuns în Valea Piticului i-am văzut cum aruncă plasele în cazemată, apoi o iau la fugă spre linii, dar când au ajuns la stradă s-au oprit şi au început să fluiere şi să meargă cu mâinile prin buzunare, iar eu m-am luat după ei prin porumb, ca să nu mă vadă şi să mă bată şi să mă pună să mănânc ţărână ori viorele, că mie nu-mi place nici ţărâna şi nici viorelele, adică viorelele îmi plac că sunt albastre, dar nu cred că sunt bune de mâncare, adică ori fi ele bune de mâncare, da‘ au un gust de…

– Teofile nu mai pot, să înnebunesc dacă mai pot, lasă-mă naibii cu viorelele tale şi povesteşte ce s-a întâmplat, îl întrerupse Nău pentru a doua oară, continuând să se scarpine pe tot corpul şi să-şi dea palme în speranţa că va reuşi să omoare ţânţarul ce-i dădea târcoale.

– Gata, îţi zic, uite acum îţi zic, numai nu mă arunca în groapă.

– Zi mai repede, îl sfătui Nău, zborşindu-se şi scuipând fioros cuvintele printre dinţi, că mă mănâncă ţânţarii, mă, tu nu-i vezi cum mă mănâncă?

– Nu, îi răspunse Teofil senin, uitându-se cu atenţie să vadă despre ce ţânţari e vorba.

– Aoleu, Doamne, zi mai repede ce s-a întâmplat ca să plecăm o dată de aici, că nu mai pot. Să fac spume dacă mai pot.

– Păi voiam să-ţi zic, da‘ tu m-ai întrebat de ţânţari şi eu ţi-am răspuns care ţânţari şi stai aşa, nu dădea, că acum îţi zic, tot ce vrei îţi zic, numai nu dădea în mine că mă doare pielea de la porumb şi mărăcini, uite numai zgârieturi sunt pe mine, că a trebuit să mă ascund tot timpul ca să nu mă vadă, dar când au trecut de căsuţă şi s-au oprit am crezut că ăsta sunt, dar pe urmă a apărut un om lângă ei, chiar acolo-şa, lângă ei şi eu nu ştiam de unde venise, dar când m-am apropiat am văzut că înaintea lor era o maşină albă pe care n-o văzusem de porumb şi omu’ din aia venise, apoi a mai coborât unul şi încă unul şi încă unul şi i-au luat cu ei şi i-au dus pe bordură lângă combinat, iar după ce au plecat unu‘ dintre ei a rămas în urmă şi după ce a mers puţin a zis ia uită-l-ăi băi pe ăla în porumb, da‘ nu ştiu cui i-a zis că nu mai era nimeni şi când a sărit peste şanţ am rupt-o la fugă să nu mă prindă, că dacă mă prindea mă dădea la militar să mă împuşte sau mă spunea ăstora şi ăştia mă puneau să mănânc iar viorele şi ştiţi şi voi că nu-mi plac viorelele, dar dacă iar vă spun că nu-mi plac iar vă supăraţi şi vreţi să daţi cu pumnii în mine, deşi v-am zis că mă doare pielea.

– Ce-i facem acum, întrebă Timotei adresându-se celor doi.

– A făcut tot ce i-am zis să facă, dar nu putem să-l luăm cu noi că e prea mic şi o să-l prindă imediat, aşa că mai bine îl legăm de un copac sau îl băgăm în groapă şi-l scoatem de acolo când ne întoarcem.

– Nu în groapă, că se fac rădăcinile mâini şi mă prind de gât, vă rog eu mult de tot, nu în groapă, uite mai bine aici, de copac, mă leg singur, singur mă leg, serios, daţi-mi o sfoară să vedeţi cum mă leg singur de copac, numa‘ vă rog eu mult de tot nu în groapă.

– N-avem sfoară, Teofile, aşa că trebuie să te băgăm în groapă. Doar o oră atâta, nu mai mult, o oră şi ne întoarcem după tine.

– Aruncaţi-l odată şi haide să luăm bidoanele alea de benzină înainte ca boii ăia să dea pe goarnă unde le-au ascuns, le zise Nău şi începu să-l îmbrâncească pe Teofil.

– Nu în groapă, urlă acesta izbucnind în plâns, că mă prind rădăcinile… Nu-i lăsa să mă bage în groapă.

– Lasă-l pe Iosif în pace, Teofile, că nu-i aici să te ajute, îi răspunse Timotei scuipându-l, iar Budoc se aplecă pe marginea gropii şi-i zise pe-o voce potolită:

– Nu mai plânge măi Teofile, că nu or să se transforme rădăcinile, doar noaptea se transformă.

– Nu mă minţi? Îl întrebă Teofil încercând să se oprească din plâns şi ştergându-şi cu podul palmei lacrimile ce-şi croiseră drum prin sângele ce începuse să i se închege pe faţă.

– Să mor eu dacă te mint. Ia zi, ai mai văzut tu rădăcini care să devină mâini ziua?

– Nu, îi răspunse Teofil suspinând, n-am mai văzut.

– Şi atunci nu înseamnă asta că nu există rădăcini care să se transforme ziua?

– Ba da, îi zise Teofil suspinând, apoi mai dădu să spună ceva, însă chiar în momentul acela Nău a început să vorbească şi să se îndrepte spre liniile de cale ferată:

– Haide să mergem o dată, zise el, iar Budoc şi Timotei porniră în urma lui şi-l ajunseră din urmă chiar în momentul în care Nău trecea peste movilele cu minereuri, ţii minte movillele alea de lângă cais, ţii minte Teofile, iar Budoc l-a luat pe Nău de mână şi oprindu-l i-a spus:

– Hai mai bine pe la trecere, că s-ar putea să mai fie încă pe acolo cu maşina, şi fără să-i mai aştepte răspunsul o luă pe potecă, apoi trecură tustrei pe grinzile de lemn aşezate deasupra traverselor, uitându-se tot timpul cu spaimă după o maşină albă şi ieşiră în faţa casei picherului, pe care o ocoliră, intrând în Valea Piticului şi pierzându-se printre frunzele înalte şi late de brusture şi tulpinile albe de soc, iar când ajunseră în dreptul zarzărilor înşiraţi pe povârnişul din spatele grădinii lui Bejan se îndreptară spre nailoanele şi tablele agăţate de crengile pline de ţepi. Pe pământul bătucit zăceau câteva cârpe şi mai multe bucăţi ciopărţite de mochetă, încă umede de la ploaia ce căzuse în urmă cu trei zile. Nău se aplecă şi înaintă cu mâinile împreunate deasupra ochilor, pe frunte, iar după ce reuşi să răzbată prin hăţişul ce-l împresura începu să scotocească prin plasele de rafie, scoţând la iveală mai multe bidoane din plastic pline ochi cu benzină.

– Ce zici să facem cu ele? Îl întrebă el pe Budoc.

– Luăm câte două din fiecare plasă şi mergem să le îngropăm în Groapa de Viol, îi răspunse acesta numărându-le în şoaptă, apoi aşteptăm să vedem cum o să iasă totul. Nu cred că or să-şi dea seama că lipsesc şase bidoane, iar dacă Teofil nu dă de gol o să venim mai pe seară, ori mâine, să le luăm, apoi mergem cu ele în sat, în capătul celălalt al lui, unde nu ne ştie nimeni, şi le vindem.

– Şi dacă ne dă de gol Teofil? Îl întrebă speriat Timotei, scărpinându-şi cu mâna dreaptă mâna stângă şi cu degetele mâinii stângi ciupindu-se pe gât.    

 

autor   Alexandru Ioan Despina   http://cititordeproza.ning.com/profile/AlexandruIoanDespina

Charles şi copacul

 

În vremea în care toți se ocupau cu defrișarea pădurilor pentru a face din trunchiurile copacilor traverse de cale ferată, Charles se apucă să sădească în grădină un puiete. Copilul avea doar opt ani pe atunci și nu-i păsa câtuși de puțin de ce gândește lumea.
Sămânța de la care a început totul o găsise cu vreo patru luni în urmă într-unul din buzunarele vechii ranițe a tatălui. Știa prea bine că-i este cu desăvârșire interzis să scotocească prin lucrurile altora, dar părintele îi promisese c-o să-i aducă ceva din ultima sa peregrinare pe mare. Așa că în momentul în care a înțeles că a venit cu mâinile goale, Charles s-a simțit îndreptățit să caute și să oprească orice ar fi putut să găsească. Iar sămânța tare, în formă de spatulă, lucioasă și alunecoasă, semănând foarte mult cu una din petalele conului de brad, îi captase atenția și-i stârnise imaginația. Nu se grăbi să o sădească ci experimentă mai întâi cu cele câteva boabe de grâu și fasole pe care le ținea pitite sub pardoseală, lângă pietricele adunate anul trecut de pe prundul râului. Experimentul fusese un succes neașteptat. În cutiile de conserve și în borcănașele umplute cu țărână apărură mlădioase lujere verzi ce își înălțau nesigure firicelele trupului către lumină. După ce le urmări vreme de mai multe săptămâni la rând, asigurându-se că totul este în regulă, trecu la sămânță. Îi găsise un loc special, nu în conservă sau borcan, aidoma celorlalte, ci în pahar. O semănă scobind o mică groapă în pământul îndelung frământat și o împinse cu arătătorul, apoi înjghebă un suport din ramuri, o udă și o puse acolo unde celelalte nu ajunseseră niciodată. În fața ferestrei, pe pervaz, unde soarele își trimitea razele în fiecare după amiază.
Dar în ciuda afecțiunii sale vlăstarul se încăpățâna să apară.
După o săptămână, nicio schimbare. Charles era de-a dreptul îngrijorat, foindu-se de colo colo prin cameră, privind paharul, cercetându-l să vadă dacă are sau nu destulă umiditate, plimbându-l după razele soarelui, iar uneori, după ce se asigura că nu-l vede nimeni, se mai și apleca deasupra sa și-i vorbea. Îi șoptea cuvinte pline de candoare, rugându-l și implorându-l să se arate cât mai degrabă. Într-o dimineață, îmboldit de curiozitate, dădu indiscret și totodată grijuliu o porțiune de pământ la o parte, iar de după crâmpeiele de frunze uscate, pe care le așezase deasupra pentru a-i ține de cald seminței, se ivi un firav lăstar de un verde crud. În fața vederii mult așteptate, inima-i tresări de bucurie și cu un zâmbet sincer copilul însenină întreaga cameră. Se repezi să-i dea de veste mamei, însă chiar în clipa în care intră în bucătărie, un gând ascuns îl îndemnă să tăinuiască întâmplarea. Nu se cade să-ți deranjezi părinții cu astfel de treburi copilărești, gândi el, mai ales când au și așa destule pe cap. Și în plus, deși nu dorea să recunoască, ideea secretului îi surâdea.
În zilele, săptămânile și lunile ce urmară se strădui cum se pricepea mai bine să ocrotească plăpânda făptură, însă-i era clar că există un lucru ce nu-i priește. Neștiind ce să facă, Charles își aruncă privirea prin cărți, doar, doar, de-o afla ceva în legătură cu acest misterios capriciu al prietenului său, de a îngălbeni dintr-o dată, de a se chirci și a refuza să mai crească. Cum nu reuși să descopere nimic folositor a hotărât în cele din urmă să apeleze la mama sa. Trebuia să admită, s-a zis cu secretul, dar nici că mai conta dacă reușea să se lămurească și să-și salveze amicul de la ciudata boală. Își călcă așadar pe inimă și-i împărtăși mamei frământările sale. Află cu stupoare că lăstarului nu-i cade bine captivitatea paharului și că tânjește după libertate, așa că-și făcu palma căuș pentru a-l ține, săpă cu cealaltă mână o scobitură în pământul reavăn și-l puse în ea. Îl acoperi la loc, strângând deasupra lui o grămăjoară de frunze, apoi se retrase în casă pentru a-l urmări prin geamul translucid cum crește. Dar la venirea nopții, când frigul începu să-i dea târcoale și să-l împresoare, Charles se temu că amicul său are să degere, așa că se dădu jos din pat, păși tiptil spre lada cu haine, își luă de acolo flanela cea bună, apoi se strecură fără niciun zgomot afară. Aerul rece îl izbi dintr-o dată în față, îmbujorându-l. Se deplasă spre mormanul de frunze și scurmă pământul cu mâinile goale, apoi cu-n băț, și își îngropă haina de lână în jurul rădăcinilor albicioase, firave și delicate, nădăjduind că astfel vlăstarul o să biruiască și-o să treacă de răcoroasa iarnă. Mama avea să-l certe, știa asta, dar nu-i păsa, nu-i păsa nici dacă lumea întreagă avea să-l ocărască, el făcuse ce trebuia. Se îngrijise de vietatea aceea plăpândă ce până mai ieri fusese doar o simplă sămânță.

 

Abstract foc şi gheaţă, artist Lilioara Macovei

 

***

La venirea primăverii copacul, așa mic și gingaș cum era, începu să crească și să-și dezvolte cele dintâi rămurele, iar spre toamnă, când ceilalți arbori se despuiau de frunze, copăcelul formă câteva mănunchiuri de frunzulițe miniaturale, învălmășite și răsucite ca niște ace. Charles trecea la început zilnic ca să-l vadă, să-l acopere cu o găleată fără fund, să îl ude și să strămute buruienile ce răsăriseră pe lângă el, dar după ce obsevă că arborele pare să se înalţe mai grăbit în momentele în care nu-i acordă atenție, în ciuda propriilor sale dorințe copilul începu să recurgă la o nouă tactică: se prefăcea că-l ignoră. Dar oricât s-ar fi chinuit nu-l lăsa inima și nu trecea mai mult de o săptămână încheiată până-l băga iarăși în seamă, și cu toate că poate părea greu de imaginat, odată cu scurgerea timpului se simțea tot mai apropiat de arbustul său cu frunze nepieritoare. Charles se retrăgea apoi la răcoarea sau căldura casei, se așeza la biroul din fața ferestrei și încerca să deseneze, cât mai aproape de realitate, copăcelul. Îl măsura cu un fir de ață pe care apoi îl împăturea în patru, iar peste trei ani în opt, și-l punea pe foia de hârtie, trasând cu ajutorul cărbunelui linii în jurul lui. De la o vreme începuse să stăpânească bine și împărțirea și se apucă să retușeze vechile desene, astfel încât în toate copăcelul apărea de acum la aceeași scală. După ce termina, strângea foile și le punea la loc de cinste, în primul sertar al biroului, doar pentru a le scoate a doua zi de acolo și pentru a calcula cu cât anume creștea prietenul său pe an. Rămase uimit gândindu-se cât de mare o să ajungă în ritmul acesta într-o viață de om. Uimit și totodată încântat, imaginându-și cu nerăbdare cum o să se urce în curând pe ramurile sale. Asta, desigur, dacă totul avea să decurgă după cum își închipuise.
Și o vreme totul decurse așa cum ar fi trebuit, până într-o vară, când cei doi, mamă și fiu, s-au văzut nevoiți să se mute de acasă. Își așteptaseră soțul, tatăl, să se întoarcă din ultima expediție pe mare, însă zilele se scurtau și se lungeau ritmic, fără ca el să mai sosească. Mama decise în cele din urmă să plece-n oraș. Așteptarea bărbatului între acești pereți i se părea nespus de cumplită și neîndurătoare, speranța trădată ucigătoare, iar pe neștiute casa preluase asupra sa o parte din toate acestea, așa că femeii îi venea tot mai greu să trăiască în mijlocul atâtor amintiri ce-o chemau, o farmecau, o strângeau în brațe și-i frângeau voința. Dar Charles nu dorea, nu dorea să-și părăsească prietenul și să-l lase singur în această pustietate. Să-l abandoneze în mijlocul acestui ținut din care copacii fuseseră tăiați pentru a se construi din trunchiurile lor traverse de cale ferată. A încercat să-și determine mama să se răzgândească, a plâns pe ascuns, i-a mărturisit copacului apropiata despărțire, promițându-i că o să se-ntoarcă, temându-se, crezând, știind că decizia mamei sale era de nestrămutat. În aerul văratic ce adia molcom, împleticindu-se printre frunzele ca niște ace ale copacului ce ajunsese că întreacă în înălțime cu un cap pe băiat, o trăsură îi aștepta pe drumul desfundat.
Din fericire pentru Charles orașul se afla mai aproape decât își închipuise, la doar câteva mile în josul râului. Putea așadar să tocmească singur un cal și să gonească pentru a-și vizita amicul, gând pe care și-l duse la împlinire la finalul primei săptămâni. Un dor nespus îl cuprinse ca o inefabilă expresie a năzuințelor sale, strângându-i măruntaiele, istovindu-i trupul și secându-i mintea de gânduri. Veni călare, în graba mare, trecu ca o vijelie un pârâu ale cărui ape străvezii clipoceau voioase răsfrângând razele soarelui, străbătu ca o furtună câmpul pustiu ce luase locul pădurii, pătrunse în ogradă, descălecă și alergă spre copacul ce-și înfipsese nevăzutele-i rădăcini atât în țărână cât și în inima sa.
Implacabil timpul se scurgea, iar activitățile de zi cu zi îl țineau pe băiat preocupat, însă niciodată nu uita să treacă prin locul în care copilărise ca să-și revadă prietenul ce creștea însingurat, netulburat. Prin orașul din josul râului toți cei care-l cunoșteau pe Charles începuseră să-l socotească un ciudat pentru că niciodată nu se avânta în jocul lor, nu le împărtășea gândurile și pentru că atunci când nu era ocupat își petrecea vremea stând în fața ferestrei privind pierdut în depărtare. Dar băiatul nu-i lua în seamă, era fericit și mulțumit. Își găsise un prieten adevărat căruia putea oricând să-i mărturisească tot ce gândea și simțea și care întotdeauna îl asculta și-l aștepta.
Într-un an mama lui Charles, flăcău de pe-acum, a căzut bolnavă la pat și după o îndelungată suferință s-a stins. Băiatul a stat de veghe la căpătâiul ei în tot acest răstimp, apoi a înmormântat-o așa cum se cuvine în cimitirul de la marginea orașului, printre rândurile de cruci pe care zăceau șiruri de nume anonime.
Absorbit de năpasta ce se abătuse asupra sa uitase preț de câteva săptămâni de copăcelul din ogradă. Mustrându-se pentru indolența de care dăduse dovadă, plecă numaidecât să-l viziteze, iar după ce-l revăzu și după vărsă lacrimi amare îmbrățișându-i scoarța nesimțitoare își strânse tot avutul și se mută înapoi în casa părintească. Renunță să mai plece la facultate, deși îi promisese mamei că asta are de gând să facă în continuare. Fusese un elev silitor, însă nu-l interesa câtuși de puțin să afle lucruri ce nu i-ar putea folosi niciodată. Tot ce-și dorea era să-și petreacă zilele, lunile, anii alături de copacul ce măsura acum nu mai puțin de patru metri în înălțime. După ce se interesă, adresând numeroase scrisori unor reputați profesori de botanică, află că arborele său este un cedru care crește în mod natural doar în sudul continentului african. Așa că-l boteză simplu: Cedru.
Ah, cât de mult îi plăcea lui Charles să șadă în zilele de vară la umbra copacului și să citească cu voce tare povești medievale sau să recite poeme pastorale. De multe ori se oprea vreme îndelungată ca să privească printre frunzele subțiri ca niște ace ce se clătinau impasibile în bătaia vântului, norii, păsările, soarele. Cerul părea că-și trece suav degetele delicate prin coroana sa bogată, graurii și coțofenele că-i închină adevărate ode, iar stelele că rămân uneori prinse printre ramuri și că se leagănă clipocind candid în bătaia vântului.
Flăcăul făcea rost de-ale gurii crescând o vacă, câteva zeci de găini și vreo cinci rațe, iar când vremea se însenina după vreo ploaie se apuca să muncească pământul, însămânțându-l cu porumb și zarzavaturi. Câteodată mai dădea fuga și până în oraș pentru a-și mai vinde din recoltă și a achiziționa lucruri ce-i erau de trebuință și pe care nu reușea să și le producă singur. Trăia retras, departe de plăcerile vieții și deși era un bărbat chipeș și avea oarecare trecere printre femeile de vârstă apropiată prefera să rămână pe mai departe singur și să se îngrijească de pământul lăsat moștenire. Înconjurat de lucrurile ce-l împlineau și-l fericeau, timpul se scurgea nebănuit, cu pași grăbiți, lăsând în urma sa riduri pe chipul omului și inele concentrice înlăuntrul copacului.
Când începu războiul, iar cete de soldați porniră să cutreiere neliniștiți ținutul și obuzele să vâjâie amenințătoare în depărtare, Charles se hotărî să nu ia nicio acțiune. Oamenii din oraș se mutau în nordul statului ca să nu cadă în bătaia focurilor de armă, iar tinerii se înrolau cu sutele în armată, fără să știe prea bine pentru ce anume luptă. Din când în când câte o trăsură hodorogită, încărcată cu mobilă și haine mai trecea prin fața casei sale, iar persoanele dinăuntru lor îl urmăreau ca pe un excentric în stare să moară mai degrabă decât să-și părăsească avutul. Uneori unii se mai opreau ca să-l avertizeze că o luptă atroce se desfășoară dincolo de dealuri și că ar fi mai bine să plece, iar alteori alții își struneau caii pentru o clipă pentru a-l înfricoșa cu descrierea succintă a unor grozăvii de neimaginat la care soldații se făcuseră părtași. Grupuri înarmate de răufăcători dădeau târcoale prin împrejurimi, prăduind tot ce întâlneau în cale, iar sclavii negri, în hainele lor peticite, treceau la adăpostul nopții în cârduri peste râu. Odată unii au dorit să-i culce la pământ cedrul și să-și facă o plută din trunchiul lui falnic, însă Charles i-a oprit, dăruindu-le în schimb toate alimentele pe care le avea prin cămară, și ajutându-i să desprindă o parte din prispa sa înaltă pentru a face din scânduri o barcă. Și-a cumpărat, de la un flăcău guraliv ce înjura tot timpul, o pușcă și câteva gloanțe de care se servea pentru a-i alunga pe cei care îi puneau gând rău cedrului. Știa că un singur copac în mijlocul acestei pustietăți o să atragă cu siguranță atenția, dar n-avea încotro, trebuia să-l protejeze, urcându-se în vârful său ziua pentru a veghea depărtările și dormind sub coroana lui noaptea, lucru care i-a salvat viața, când, spre toamnă, niște soldați din Alabama i-au pătruns în casă și-au înjunghiat cu baionetele lor tot, până și dușumeaua și pereții.
Prin primăvara lui ’63, pe când omul privea flămând câmpul pârjolit, câțiva confederați călare au dată năvală. Primiseră informații că acest nebun cu fața nerasă ascunde și ajută negrii. Au cercetat fiecare colț al gospodăriei, au scotocit peste tot și au dărâmat tot. Cum n-au găsit nimic acuzator s-au repezit la arborele de care omul stătea rezemat, amenințând că o să-l doboare. Îi spuseseră așa, în glumă, știind de la cei care au rămas în oraș de grija exagerată a țăranului față de copacul său, dar când au văzut încrâncenarea cu care omul se lupta ca să-și protejeze cedrul s-au înfuriat și mai tare. Cu lacrimi în ochi, Charles a recunoscut că a ajutat astă toamnă câțiva sclavi să scape, însă îi imploră să nu se atingă de cedrul său. Căpitanul l-a ascultat mirat, apoi s-a repezit la el și i-a legat mâinile la spate. După aceea doi soldați au trecut niște sfori împrejurul unor ramuri, au scos din casă două scaune și au spânzurat doi negrii prinși ceva mai la vale. Cu trupurile lor bine făcute, acum flasce în adierea ușoară a vântului, făceau ca de la sute de metri depărtare priveliștea să fiu una înfiorătoare.

 

Abstract galben, artist Lilioara Macovei

 

***

Trei luni mai târziu Charles reuși să evadeze din închisoarea în care fusese trimis și slăbit, obosit, de-abia mai ținându-se pe picioare, trecu pe lângă garnizoană și se pierdu în întunecimea pădurii. Următoarele săptămâni și le petrecu ca un fugar, încercând să străbată dealuri, câmpuri și râuri pentru a se întoarce în locul în care copilărise, animat și purtat de un singur gând, să-și revadă și să-și îmbrățișeze prietenul mut.
După săptămâni de rătăcire ajunse în sfârșit pe meleagurile natale. Văzu de la depărtare cedrul și începu să lăcrimeze și să alerge ca să-l îmbrățișeze. Îi lipsise atât de mult, oh, nici nu putea să exprime cât de mult îi dusese dorul. Mirosul scoarței, clătinatul frunzelor și trupul grandios al copacului îi confereau un sentiment de stabilitate și normalitate, lucruri după care tânjise în toate aceste luni. Abia după ce i-a dat drumul din brațele sale a remarcat că din întreaga casă nu mai rămăsese decât un morman inform de scrum. Dar nici măcar nu-l deranja, tot ce conta era că prietenul său, bunul său prieten, era teafăr. Deși, la o cercetare mai atentă, i se păru că anumite ramuri îi sunt aproape uscate. Se reapucă să-l îngrijească cu și mai multă râvnă, neglijându-și sănătatea doar pentru a se asigura că îi este bine cedrului. Își făcuse adăpost lângă trunchiul lui, pentru a-l ști aproape, și-i promisese că n-o să-l mai părăsească niciodată.
După ce războiul se termină, iar viața în oraș reveni la normal, Charles cumpără cărțile care-i plăcuseră doar pentru a le putea reciti la umbra copacului prin ramurile căruia norii și păsările și soarele alergau la fel de voioase ca și înainte. În unele nopți, când lumina lunii se strecura printre crengile pline de frunze aciculare, nu putea să nu se întrebe dacă și copacul e în stare să simtă ceva. Nu dorea nimic în schimbul afecțiunii sale, doar că i-ar fi plăcut ca acel cedru să știe cât este de prețuit și cât de mult i-a lipsit în timpul cât a fost plecat. Îi spusese toate acestea copacului, însă acesta îl asculta impasibil, clătinându-şi doar, din când în când, ramurile în bătaia vântului.
De la o vreme Charles se simțea tot mai bătrân și mai vlăguit și știu atunci că sfârșitul nu este departe. Își făcu o groapă lângă trunchiul arborelui, iar seară de seară, în așteptarea morții, se învelea cu frunze și plante uscate. În una dintre aceste nopți, când stelele clipoceau tăcute, iar gândul dacă cedrul o să-i deplângă în vreun fel plecarea îl bântuia pentru a mia oară, moartea se pogorî lin asupra sa. Vântul bătu de câteva ori, îngrămădind și mai multe frunze peste adâncitura ce-i servea drept casă și mormânt, iar o ploaie rece, nesfârșită, căzu din cer, învelindu-i trupul mort în pârâiașe de noroi.
Arborele continuă însă se înalțe încet, treptat, hrănindu-se din cadavrul putrezit al omului ce-l sădise, îl îngrijise și îi recitase poeme pastorale. Frigul continua să-i împresoare trunchiul plămădit pentru un climat mai cald, ploile să-l biciuiască, iar vântul să-i plece crengile la pământ. Însă cedrul îndura și cu o râvnă de nedescris se străduia să rămână drept, singur în mijlocul unei pustietăți ce se schimba neîncetat. Traficanții de alcool și-au săpat ascunzători la rădăcinile sale, puhoaie tumultoase l-au izbit năvalnic, iar oamenii și-au făcut focuri de tabără din crengile lui. Însă el continua să îndure cu stoicism vicisitudinile vremii, deși părea de la un timp că se ofilește. A reușit să rămână în picioare până când, la aproape un secol după moartea protectorului său, omul ce cumpărase terenul și-și construise o casă lângă râu, se hotărî să-l culce la pământ. Turnă tacticos benzină în micul rezervor al drujbei, verifică dacă are ulei, apoi trase cu putere de coardă și lanțul începuse să lunece. Într-un zgomot infernal trecu drujba prin trunchiul copacului, iar după ce acesta se prăbuși ca o matahală colosală la pământ, îndepărtă cu mâna înmănușată rumegușul, curios să afle de câți ani arborele stătea acolo. Nu mică i-a fost surpriza când a descoperit, desenat în inelele trunchiului chipul mântuitorului. Și-a strigat mai întâi nevasta, apoi și-a chemat toți vecinii care își făcuseră în ultimii ani case pe malul râului. Cu toții priveau fascinați minunea, remarcând înmărmuriți trăsăturile clar umane din care, doar cine-ar fi trăit acum un veac, ar fi fost în stare să recunoască chipul ciupit de vărsat al lui Charles.

 

autor  Alexandru Ioan Despina

http://cititordeproza.ning.com/profile/AlexandruIoanDespina

Sâmbăta neagră

Am citit ieri, pe niște afișe lipite cu bandă adezivăde cabinele telefonice, că astăzi o să se desfășoare ceva în cartierul ăsta amărât din sudul Bonnului. Cum nu pricep o boabă de germană, am reținut, adică am înțeles, doar data și orele: 19 Martie 2011, între orele 10 și 16. M-am străduit să aflu de pe internet despre ce-i vorba, însă n-am găsit nimic folositor. Ținând cont că n-are cum să fie Parada Gay, aia-i prin iunie, în Cologne, m-am decis totuși să mă duc. Poate-i ceva de genul Carnavalului de acum două săptămâni, când m-am îmbrâncit cu niște copii pentru a aduna bomboane, jeleuri, ciocolățele și caramele. Dracii ăia mici veniseră pregătiți, fiecare având câte-o traistă. Preventiv, astăzi îmi iau și eu una. Nu, nu una, două. Mă îmbrac frumos, trec pe la cutia poștală să ridic reclamele și ziarul (e gratuit, dar din păcate e-n germană), apoi mă îndrept grăbit și zâmbitor spre centru. Însă nici vorbă de carnaval, e un nenorocit de târg de vechituri. Mă amestec printre oameni și-mi belesc ochii la milieuri, macrameuri, flori din plastic, bijuterii, ceasuri, cărți și diverse alte prostii. Dacă aș fi luat la mine lumânările frumos parfumate, pe jumătate arse grație întâlnirilor romantice ratate, ori tacâmurile ce zac nespălate în chiuvetă, cred că aș fi făcut ceva bani. Îmbulzindu-se, vreo trei țigani, trec pe lângă mine. Simt niște pipăieli în zona șlițului, a coapselor și-a fundului, un soi de masaj oriental, desăvârșit făcut, iar când îmi verific buzunarele remarc că sunt goale. Drace, portofelul. N-am bani în el, doar fotografiile copiilor, la care chiar țin. Au fost făcute cu-n aparat din ăla vechi și s-a voalat filmul, aşa că altele nu mai pot scoate! Mă reped la ei, dar chiar când să-i pun unuia o mână pe umăr, iar cu cealaltă să-i mut fălcile, îmi dau seama că de fapt mi-am lăsat portofelul acasă. Mă incomoda când dădeam să mă aplec după zaharicale. Mă amestec jenat prin mulțime și abia atunci realizez că totuși m-au ușurat de ceva. De cele două pungi. Pagubă-n ciuperci, îmi zic, dar totuși ar fi meritat să-i stâlcesc garoiului fața. Trec la următoarea tarabă pe care sunt întinse zeci de mașinuțe. Zece euro bucata. Individul ce le vinde, un bătrân miop ce-și suge buza inferioară, este mai mult ca sigur un colecționar. Simt dintr-o dată un gol în stomac și-o scârbă fără vreo adresă anume. Vreau să ies de acolo și când dau să mă retrag calc o potaie pe laba din dreapta față. Jigodia se-ntoarce instinctiv și-și înfige fulgerător colții în piciorul meu. Idioata de babă care-a venit cu javra în târg se uită cu reproș la mine de parcă eu aș fi fost de vină. Îmi vine s-o mușc de obraz, dar mi-e greață de fardul ce-i atârnă de mustață. Îmi dau coate și merg șchiopătând până la o bancă pe care stau doi îndrăgostiți ce se privesc fără încetare. Mă așez pe colțul băncii, apoi înaintez cu fundul spre fată. Cum gestul meu n-o determină să plece, îmi flexez piciorul vătămat și suflec cracul pantalonilor. O rană diformă, din care două firicele de sânge se preling în șosete, se arată. Îndrăgostiții pleacă. Mă uit la oamenii ce-mi trec prin fața ochilor și care se îngrămădesc să vadă niște gravuri făcute între cele două războaie mondiale. Ce carnaval de rahat! Mă duc acasă ca să mă spăl. Nu-i ceva ce fac în mod obișnuit, dar am o întâlnire diseară. Tot o româncă, că de alte nații se pare că n-am parte. A trecut săptămâna trecută pe la service ca să-i schimb o roată. Și cum arăta bine, i-am zic că-i fac o reducere dacă acceptă să ne întâlnim după. O duc la film, mi-a zis un prieten că e la cinema un film în engleză săptămâna asta. Nu prea pricep eu engleza, însă tipa părea deșteaptă. Lebăda Neagră cică-i zice filmului. Ceva cu balet, deci pe gustul femeilor. Plus că am auzit că are și câteva scene erotice. E exact ce-mi trebuie.

Acasă nu e apă caldă. De fapt e, dar nu așa de caldă cum aș fi vrut eu să fie. Am să-mi spăl doar piciorul. Îmi dau șosetele și pantalonii jos și trec la fapte. Cotrobăi apoi prin toate sertarele și dulapurile în speranța că am să găsesc o altă pereche de șosete. N-am însă noroc, sunt toate puse la spălat. Mă tentează să bag mâna în coșul cu rufe, dar mirosul mă alungă. Trebuie neapărat să trec pe la spălătorie zilele astea. Aș putea să mă duc chiar acum, dar mi-e așa de lene și foame. Am să mănânc diseară, îi iau tipei un kebab, mie o șaormă și aia e. Știu și unde s-o duc. E un fast food turcesc lângă gura de metrou, unde kebab-ul e doar doi euro. E de abia ora patru fără ceva. Mai sunt încă trei ore până la întâlnire. Mă culc ca să mai treacă timpul și ca să uit de foame.

Îmi iau șosetele pe care le-am avut mai devreme. Una e încă umedă, îmbibată în sânge, dar n-are nimic, merge și așa. Mă dau cu gel, mă frec puțin cu săpun ca să miros frumos și mă duc. Ajung la cinema la șapte fără un sfert, cu 5 minute înaintea întâlnirii. Mă așez la rând în fața unicului ghișeu deschis și când ajung la casă îi cer două bilete la Lebăda Neagră. Am uitat că pe aici nu se vorbește română, așa că încerc în puțina engleză pe care-o știu. Mă aplec spre individ ca să nu mă audă ceilalți oameni și să mă fac de râs și-i zic: Ăăă, tu bilete la Darc Lebăda. Dobitocul nu pricepe. Încerc prin semne: tu, adică două degete, bilete mă gândesc să nu-i mai spun că doar nu vinde gogoși și trec direct la titlu: darc, fâl-fâl. Tot nu înțelege. Darc bărd. Bărd, îi spun și dau din mâini. Pe fața cretinului apare un zâmbet și mă simt dintr-o dată salvat. Îi dau douăzeci de euro, iar el îmi întinde două tichete și câteva monede. Le număr atent, apoi mă duc s-o aștept pe tipă la intrare. Mor de foame. Se face șapte fără cinci, apoi șapte fix. Să vezi că pocitania asta nu mai vine, mi-a dat țeapă! Mai stau până la și zece, apoi intru singur. După ce trec de un hol de sticlă, pătrund într-o încăpere plină de uși numerotate. Bag capul pe una și îmi dau seama că de fapt în spatele ușilor sunt săli de cinema. Mă uit pe bilet vreo câteva minute să văd la ce sală e filmul meu, apoi mă las păgubaş și deschid la nimereală o ușă. Se aud voci de tineri, așa că prind curaj. Caut, prin semiîntuneric, un loc liber, dar nu observ niciunul. Mă duc spre ultimul rând, însă e ocupat în totalitate de niște puștani cu frizuri ciudate. Mă întorc și mă duc mai în față. Observ pe primul rând un scaun gol. Mă îndrept acolo și mă așez pe punga de floricele a unuia. Îl întreb dacă-i ocupat, iar omul, un chelios la vreo treizeci de ani, îmi face semn că nu. Mă afund în scaun și dau capul pe spate, dar tot nu reușesc să cuprind cu privirea întregul ecran. Trebuie să-mi rotesc în permanență gâtul ca să-mi dau seama ce se întâmplă. Toată vânzoleala asta mi se pare al naibii de obositoare, așa că mă concentrez doar la centrul ecranului. Să mor dacă mai înțeleg ceva! Ah, erau reclame, acum începe. Se sting și ultimele lămpi, iar în sală se lasă o liniște mormântală. Ecranul se luminează treptat, iar pe el apar niște brațe întinse. Privesc în spate, iar puștanii ăia cu frizuri ciudate, sânt cu toții în picioare, cu mâinile înainte. Dacă n-au de gând să șadă pe scaune mai bine m-ar fi lăsat pe mine să stau jos acolo, în ultimul rând. Aici mă ia cu amețeala. Mă întorc spre ecran și-n locul lebedei mult așteptate apare mutra pocită lui Hitler. Tinerii sunt în extaz. De pe rândul al doilea se aud niște glasuri pițigăiate, șușotind într-o română stâlcită:

– La ce film m-ai adus, băi Rafaele, mânca-ți-aș tu pe-a mea de bulangiu ce ești. Nu vezi că-i cu nebunu’ de-a vrut să ne omoare?

– Să-ţi trăiască ce-ai mai scump acasă, dac-am știut. Facem liniște, dăm cu ciorda ce-om apuca și ne tirăm.

Apoi glasurile sunt acoperite de vocea naratorului povestind nu știu ce, în germană. Hărți, avioane, bombardamente, ruine și așa mai departe. Poate că lebăda și baletul sânt în cea de-a doua parte. Încerc să fiu atent, dar mă dor ochii de nu mai pot. Privesc ba cu unul, ba cu celălalt, apoi îi închid ca să îmi treacă.

 

Sticle I, artist Nick Sava

 

Cred că am adormit, căci sala e goală, ecranul negru, lămpile stinse, iar mie îmi lipsește un adidas. Cel drept. Stângul e lângă piciorul meu și pute a hoit. Cred că-i de la sânge. Îl iau în mână și ies afară, apoi mă îndrept spre casă. O lună imensă a răsărit din Konningswinter, de pe celălalt mal al Rinului și mă urmărește. Descui ușa, iar un miros de-ți strâmbă nasul mă izbește drept în față. Am uitat să las geamurile deschise, iar rufele murdare și-au împrăștiat, probabil, duhoarea. Le bag, ținându-mi respirația, în niște pungi și mă duc la spălătorie. Pe o bancă, adunați în jurul unor sticle de vodcă, pușstanii ăia naziști de la cinema vorbesc și gesticulează ca niște apucați. Îi ocolesc, trec strada, mai merg puțin și intru în spălătorie. Îndes cu picioarele hainele într-o singură mașină de spălat, ca să plătesc doar jumătate, apoi mă scobesc după monede. După ce adun suficiente le introduc în chestia aia din perete, apoi apăs numărul mașinii mele. Îmi trag un scaun și mă așez în fața ei, așteptând să înceapă. Știu din experienţa altora că programul, indiferent pe care-l alegi, durează o oră. Tâmpenia nu mai începe. Cum nu-i nimeni aici îi car două șuturi, să mă țină minte, apoi verific dacă am selectat bine mașina. Trebuia să mă aștept. Am apăsat 12, iar rufele sunt în 13. Le mut dintr-o parte în alta, ascunzându-mi nasul în buzunarul hainei. În sfârșit, cuva se rotește. Pot să mă duc să-mi iau o o șaormă. Și un kebab.

Când mă întorc o țigancă stă pe scaunul meu și se uită la rufele mele. Mă vede și se ridică, dar nu ca să-mi ofere locul, ci să-mi ceară ein euro.

– Sânt falit, îi zic. Mi-am pierdut portofelul la cinema.

– O, baștene, nu știam că ești de-al nostru, zice țiganca.

– Mă confunzi, nu vezi că-s alb la culoare?

Spoitoarea îmi zâmbește șireată apoi se așează iar pe scaun. Eu mă pun pe bancă, lângă calorifer, iar ea începe să deșarte pe mașina de spălat o mulțime de monede. Le separă, iar după aceea le numără.

– Trei sute de euroi, mânca-i-aș io pă ei.

A dracu’, se mai dă și mare. Apoi, de parcă nici asta n-ar fi fost de ajuns, se apleacă spre mine și-mi spune:

– Nu vrei baștane, ein euro, să-ți trăiască familia?

Rabd ce rabd, dar nu pot să mă mai abțin și-i zic:

– Marş d-aici, zavragioaico! Ce dracu’ mai aștepți? Ți-ai numărat bănetul, ți-ai făcut numărul, acuma cară-te.

– Stai, nebune, să mi se termine rufele.

– Care rufe? o întreb eu.

– Cum care? Nu vezi astea aicea? zice ea, arătând cu mâna spre singura mașină de spălat care funcționează. A mea.

Dau să protestez, dar chiar atunci intră în spălătorie doi țigani cu trandafiri în mână.

– Haorde, Amalio. Are șucheru’ ăsta ceva biștari?

După voce realizez că sunt aceeași din sala de cinema.

– E rumân, Rafaele, îi răspunse țiganca.

– Socheres, frate, îmi zice apoi țiganul mie.

– Să înnebunesc, vărule, dă ăsta nu-i ăla de-l cauți, care te-a turnat la pârnaie. Spuse al doilea.

Mă ridic și mă îndrept spre ieșire, dar unul dintre ei îmi ține calea:

– Stai așa, frate, unde te duci? Hai, pun-te la loc că nu-ți facem nimica. Vorbim și noi.

– Mă grăbesc, îi răspund.

– Păi și rufăria cui o lași?

– Nu-i a mea, e-a ei.

– Minte ciriclia! se revoltă spoitoarea.

Dau să mă strecor între el și perete, dar țiganul împuțit se lasă cu toată greutatea pe mine, în timp ce celălalt mă face la buzunare. Îl împing și îi dau una în burtă, dar imediat primesc o lovitură la șale, apoi o alta în obraz

– Dă-i, băga-mi-aș…

Dar n-apucă să termine că-i înfig un cot între măsele, celuilalt un cap în piept, și-o rup la fugă afară. Mă îndrept spre secția de poliție, însă îmi aduc dintr-o dată aminte de puștanii ăia cu frizuri ciudate. Trec strada și-i văd tot acolo, pe jumătate beți.

– Gypsys, urlu la ei, gypsys!

Nu mă bagă în seamă. Duc mâna în dreptul șlițului și mimez urinarea.

– Fucking gypsys pi on Germany.

– Uer? se arată unul dintre ei interesat.

Le arăt cu degetul spălătoria, iar aceștia se ridică și-o pornesc în grabă într-acolo, zdrăngănind niște lanțuri. Mă așez pe bancă și iau o gură din vodca pe care-au lăsat-o în urma lor. Am de gând să mai aștept câteva minute, apoi mă duc la poliție să le zic că-i bătaie mare la spălătorie. Cine știe, poate după ce îi arestează o să mă pot întoarce și eu să-mi iau hainele.

 

autor Alexandru Ioan Despina

http://cititordeproza.ning.com/profile/AlexandruIoanDespina