Şi caii mor…

Dacă acţiunile pe care le iniţiem s-ar răsfrânge direct asupra noastră, oare am sta mai mult să chibzuim înainte de a întreprinde ceva? Mă îndoiesc…
Încărcată cu asupra de măsură, căruţa s-a poticnit greu într-un smârc. Fire neînduplecată, Radu a început să-şi bată fără milă caii, neputând să conceapă că străduinţa lor e dusă dincolo de limită, că nu mai au strop de putere în plus, pus la păstrare. În toată hărmălaia aceea de înjurături, îndemnuri şi ameninţări, care atrase atenţia tuturor celor aflaţi cu vreo treabă prin poieni, surul lui Radu s-a dezechilibrat şi a căzut în glod. Poate din cauza epuizării, poate că răcoarea mlaştinii o găsi ca pe o minune reconfortantă pentru pielea încinsă de atâtea prăjini noduroase ce se abătuse cu bestialitate asupra sa, calul renunţă pentru câteva momente să se mai zbată în ham. Doar nările expirau vălătuci de aer, de parcă ar fi fost foalele lui Hefaistos, pe când acesta făurea tridentul pentru Poseidon, cu care zeul mării avea să stârnească vulcanii, cutremurele şi furtunile de pe mare. Ca turbat, Radu renunţă la beldie şi se repezi să smulgă toporul înţepenit în vraful de lemne. Îl prinse de coada trainică de stejar şi, înotând până la genunchi prin mocirlă, ajunse lângă sireapul căzut. Cu o furie oarbă îi aplică o muchie puternică în coastele ce se mişcau sacadat în aceeaşi căutare disperată de aer. Calul, surprins de atac, nu avu timp decât să se îndoaie de durere. Văzând că urmează un potop de alte lovituri, începu să se zbată haotic, aruncând cu picioarele când prin aer, când prin mocirla pestilenţială. O săgeată ca de jar, izvorâtă din genunchiul stâng, îi străbătu întregul corp epuizat şi oricâte urgii s-ar fi abătut asupra lui, nici măcar nu ar mai fi clipit. Chiar şi acest fapt minor i-ar fi părut o concesie de neadmis. Într-adevăr, grozăvia a încetat. Dându-şi seama de ceea ce făcuse, Radu aruncă toporul la un pas distanţă, îngenunche lângă victima lui, puse capul pe spata acoperită de noroi şi cu pumnii încleştaţi de milă începu să izbească întâmplător gâtul şi plexul nevinovatului cal. Mânia oarbă s-a transformat încet-încet în mângâiere. Lacrimile căutau să-şi facă albie curată pe faţa acoperită de mâl a lui Radu. Cu mâinile tremurând nervos, gemând de durere, începu să desfacă şleaurile şi încheietoarele de la ham, să elibereze un rob care şi-a făcut cu dăruire totală datoria. Văzând că nici aşa surul lui nu reacţionează, băgă braţele sub el şi-l îndemnă să se ridice. Găsind minime forţe, sfărâmata făptură izbuti să se arunce în picioare. La primul pas făcut era să cadă în nas. Piciorul stâng, din faţă, nu-l mai asculta. Şchiopând amarnic, reuşi să părăsească teribilul câmp de luptă. Prins de bretonul din frunte, se lăsa purtat de stăpânul său spre o tihăraie din apropiere. Prin râpa abruptă, chiar că îi era imposibil să mai facă paşi. De ce continua hainul să-l chinuiască? S-ar fi oprit în clipa aceea dacă toporul din mâna crudului stăpân nu se fâţâia ameninţător. Şi chiar asta a făcut imediat ce şi-a simţi smocul de păr eliberat. Toporul fu aninat în craca unui tufan. Radu, cu gesturile unuia care ştie că nu mai are încotro, se dezbrăcă de pulover şi îl puse pe capul calului, nu înainte de a privi cu mâhnire în ochii negri şi strălucitori ca două oglinzi convexe, arătând o urmă adâncă de regret că tovărăşia asta s-a terminat cum s-a terminat. Surul, simţind în nări mirosul atât de cunoscut al stăpânului, începu să clatine botul ca să adulmece cât mai multă transpiraţie – compania acesteia dându-i şi acum, ca în atâtea dăţi, siguranţă, dar şi spaimă. Deodată capul îi explodă în mii de jerbe de foc. Pleoapele parcă intraseră într-un carusel haotic, de neoprit, unde culorile se stingeau înfricoşător, penetrând o beznă cumplită. Picioarele l-au lăsat brusc. Îşi simţi corpul sprijinit de nişte tulpini fragile de târşi ce îl susţineau părelnic să nu se rostogolească în viroaga adâncă. Teama de a nu se prăvăli îl făcu să încerce a se ridica. Mişcările nesincronizate îi slăbi şi mai mult poziţia. Hotărî să stea câteva momente neclintit, ca să-şi analizeze situaţia. Cizma stăpânului îi poposi pe crupa relaxată. Crudă şi fermă, îl împingea spre hău. Nu căută să se împotrivească. Era voinţa stăpânului…
Radu ieşi în drum şi de acolo se îndreptă spre sat. Ajunse după un timp în poarta altui cărăuş, Luca. Îl strigă peste gard şi acesta, ca orice gospodar harnic, veni mustăcind că a fost deranjat din lucrul său.
– Bre nea Luca, dă-mi-l pe stelatu’ matale ca să-mi aduc în ogradă căruţa fiindc-a  rămas împotmolită în noroi, La Budăiul Mare, bre. Suru’ meu cred că şi-a rupt picioru’! zise Radu, ascunzându-şi minciuna sub necaz.
Deşi îl ştia violent şi adesea iresponsabil pe mai tânărul său consătean, Luca se duse în grajd, îşi înhămă calul cel breaz şi îl scoase pe poartă. Nici nu trecu bine un ceas că Radu i-l aduse înapoi teafăr.
– Da’ bine se potrivesc, bre nea Luca… Acelaşi pas, acelaşi fir de păr negru, lucios; aceleaşi stele în frunte, pintenogi amândoi… Parcă au acelaşi tată.
Luca îşi încetini mişcările, privind în jos. „Ce-o fi vrând ăsta? Mai bine-l omor cu mâna mea pe Breazu, decât să ajungă la el. Pe Mişu i l-aş da, de-aş găsi pereche potrivită lu’ Breazu…” Din aceste gânduri îl scoase aceeaşi voce răguşită:
– Ţintatu meu e cu trei deşte mai înalt… Ia-l mata! Să mă vezi înhămat singur la cotigă dacă o să mai pun vreodată ham pe cal. Şi copite ca ei să ajung să am de mi-o mai trebui cai! îşi accentuă Radu afurisenia.
Luca se scărpină în creştet prin căciulă, ca un om sărman care a dat peste un duh:
– Ştiu şi eu, măi băiete?!…
– Îl vinzi pe roibul matale şi cu restul banilor te aştept!
– Mi-e drag calu’ tău, da’ nu pot. Am necazuri acu’…
– Te aştept, bre, n-auzi!?
Târgul nu fusese încheiat. Asta nu însemna că mofluzul de Luca nu se gândea zi şi noapte la Ţintatu lui Radu, ajuns acum pe mâna unor ţigani ce se pretindeau geambaşi. Hrănit de aceştia cu ciocălăii rămaşi de la animalele gospodarilor, ciocălăi scoşi la prund ca să putrezească, bietul cal ajunse spectrul celui ce fusese. Pe la începutul lui martie, un martie golaş, dar afurisit de rece, Luca îl luă pe Mişu lui de căpăstru şi i-l duse lui Mărin geambaşul. Îi mai dădu trei sute de lei şi o strângere de mână. La proba la care a fost supus, Ţintatu s-a comportat ca o mireasă cuminte ce o avea de faţă pe mama-soacră, purtând în lungul satului un buştean mare şi verde de gorun ca pe o sarcină oarecare. Convins că afacerea e bună, Luca, atent să nu fie auzit de Mărin, se lăuda prietenilor săi întâlniţi în drum – de parcă pe aceştia i-ar fi interesat mişmaşurile sale – că a dat cinci sute de lei diferenţă. La rândul său, Mărin plănuia să-l ducă pe Mişu, înainte de a slăbi, în oborul de vite din oraş şi să ia dublu cât a dat pe Ţintatu, căci avea să prezinte acest căluţ pirpiriu, dar bine hrănit, drept noaten de doi ani şi jumătate.
Drag avea Luca de noua sa pereche de cai, însă de Ţintatu se îngrijea cu osebire. Fura din leasă – de teama ochilor Polinei, nevastă harnică şi aşezată – ştiuleţi de aur iviţi din bobul de sudoare prelins în ţărâna săracă şi-i băga sub botul negru şi catifelat ce avan îndurase foamea o iarnă întreagă. Spera că până începe aratul să-l întremeze pe arapul anemiat. Pandaliile de pe lume l-au apucat pe Luca atunci când Polina s-a arătat sceptică. Probabil că pe un străin l-ar fi luat cu parul dacă i-ar fi spus că această afacere este o mare cădere, o mare păcăleală.
Ca nişte urări de „Doamne-ajută” începu a răsuna glasul cucului în primăvara devenită deodată pură. Cum sezonul desţelenitului era bănos dar scurt, Luca nu avea de ce să se codească, însă mulţumea în tăcere norilor şi calendarului ortodox când în mijlocul săptămânii mai cădea vreo ploaie ori vreo sărbătoare religioasă, astfel se mai putea odihni şi Breazu lui, căci pe el cădea mai toată truda plugului şi frică îi era lui Luca să nu-l „rupă” aşa cum i l-a „rupt” Mărin pe Ţintatu. Cât a fost de lungă vara, Luca nu prea a căutat cărăuşie, muncind mai mult cu palmele, şi doar asprimea lui o făcea pe vrednica de Polina să nu-i amintească iar şi iar de combinaţia nereuşită. Pe cealaltă parte, Ţintatu dovedea pe zi ce trece că ograda noului stăpân nu e o tabără pentru refacerea forţelor, ci o ospătărie pentru pensionari dezmierdaţi.
Cu uşurinţă Luca ar fi dat vina pe Ionuţ şi pe Tomi – feciorii lui, veniţi după un şir parcă nesfârşit de trei fiice – dacă Ţintatu nu ar fi fost îngrijit cum s-ar fi cuvenit în vremea cât el nu stătea pe acasă. Dar nu putea face asta: băieţii îl îndrăgiseră mult pe noul locatar al grajdului şi braţul cel mai bun de fân, de iarbă cosită sau de otavă, era întotdeauna aşezat în faţa lui. Iar când venea vorba de ţesală, acesta avea partea lui dublă de răsfăţ. Toate drăgălăşeniile nu porneau din teama vreunui reproş, ci ca răsplată a faptului că Ţintatu se lăsa călărit. Mişu, calul dat la schimb geambaşului, era parşivul ce îl influenţa pe Breazu ca să nu se lase înşeuat, şi cei doi fraţi ştiau că urechile ciulite nu sunt de bun augur când se apropiau de bidivii, aşa că îi duceau ori îi aduceau de la păşune prinşi de căpestre, iar asta îi umilea destul de tare în faţa celorlalţi băietani, stăpâni şi ei de cai. Acum, blândeţea lui Ţintatu parcă se transmisese şi lui Breazu, fiindcă acesta nu mai ciulea urechile şi nu mai scutura neşovăitor capul când tovarăşul lui era călărit. Cu toate acestea, niciunul dintre fraţi n-ar fi îndrăznit să verifice docilitatea vigurosului armăsar. Toamna, odată cu plecarea la liceul cu internat a lui Tomi, răsfăţul de care s-a bucurat Ţintatu a început să se apropie de sfârşit. Cauza nu ar fi fost delăsarea lui Ionuţ, ci tatăl său îşi arăta tot mai explicit nemulţumirea faţă de Ţintatu, având grijă totuşi să nu-şi recunoască făţiş eroarea, ba, în context, lăuda, aşa cum laudă o codoşcă pe cocota ei favorită ajunsă fără clienţi, meritele calului, merite de care, între noi fie vorba, Luca nu prea s-a bucurat. Mai pe la începutul iernii, acesta se gândea tot mai frecvent să-l ducă pe Ţintatu ca hrană la păstrăvii din topliţă, ori ca hoit la urşi. A şi avut o astfel de tentativă, dar când a văzut cam câţi bani primeşte pe gloabă grabnic a renunţat la plan, jurându-se că mai bine îl îngroapă de viu, ori că îl lasă pradă corbilor, decât să fie luat în batjocură cu aşa sumă..
O unealtă, în momentul în care te-ai hotărât s-o abandonezi, nu mai solicită nimic, nici măcar atenţie. Nu tot aşa stau lucrurile cu un animal de povară, cu o fiinţă. Iar ca să faci din curte un azil pentru dobitoacele vlăguite nu ştiu dacă e la îndemâna şi la inima orişicui. Chiar fără de suflet nu-l ştia Ionuţ pe tatăl lui. Când începuse să deschidă ochii către lume, descoperi în curte, sub nucul bătrân, un dulău lăţos, roşcat, poate mai bătrân ca pomul ce-i ţinea umbră vara, ce îşi ducea zilele într-o lungă şi bătrânicioasă apatie. Din această lentitudine îl scotea orice avion care zbura pe deasupra lui. Atunci îşi aduna toată voinţa şi alerga să se ascundă sub una dintre ieslele din grajd ori, şi mai bine, sub unul dintre paturile din casă. Ajuns la loc sigur, începea să urle tânguios de te apuca mila. Toate acestea i se trăgeau de pe timpul războiului. În retragere, frontul îşi întinse aripa seacă şi pe acele coclauri. Florea, că aşa îl strigau pe bătrânul câine, păzea ţarina, departe de sat, priponit de tulpina unui pom. În jurul lui au căzut o droaie de proiectile şi multe schije i-au sfârtecat carnea. Când l-au găsit a doua zi, i-au dezlegat lesa şi l-au târât dincolo de hat, în nişte mărăcini, crezându-l mort. Ca în orice poveste cu zâne cu păr de aur, peste niscai zile, abia târându-se, Florea a intrat în curte. Deşi s-au găsit mulţi binevoitori care să-i crape ţeasta lăţosului cu vreo rangă, acesta a murit în fundul grădinii, de bătrâneţe.
Nu la fel avea să se întâmple cu Ţintatu. Ce nu ştia Ionuţ era faptul că Florea fusese adus în acea curte pe când era puiandru, de către tata tatălui său, adică de bunelul, chiar în ziua plecării acestuia la război. Când, făcut ferfeniţă, Florea a venit acasă, taman atunci a picat, ca un sfârşit de lume, înştiinţarea despre un soldat dispărut într-o neagră încleştare militară. Şi acel brav soldat era tocmai cel ce trebuia să-i fie bunic lui Ionuţ.
La aproape un an de când a fost cumpărat, tot pe o vreme rece şi umedă ca aceea de atunci, Luca l-a invitat pe agentul veterinar în bătătura lui. Trecuse suficient timp de când Ţintatu fusese asigurat la ADAS. Mai mult pentru că era un beţiv notoriu decât din altă pricină, veterinarul ceruse de băut. Cum nici Luca nu îşi ţinea paharele în talaş, a fost destupată o sticlă cu rachiu. Doar ca să scape de gura nevestei, dar şi de ameninţarea înserării, acesta a promis încă o garafă cu zeamă de cazan, însă după ce aveau să-şi săvârşească daravela.
Ţintatu păşea răbdător, purtat cu lanţul de căpăstru, în urma stăpânului şi a veterinarului care îşi găseau cu greu echilibru pe panta uliţei ce urca în păduricea de deasupra satului. În urma lor, Ionuţ, însoţit de un prieten din vecini, călca întristat. Orele, poate minutele lui Ţintatu erau numărate. Din când în când, Breazu, rămas singur în grajd, scotea câte un nechezat care se auzea prin tot cătunul. Ţintatu nu îndrăznea să îi răspundă decât cu un fornăit. Ajunşi pe un şes micuţ şi împădurit, conducătorii acelui grup se opriseră, căutând ceva cu privirea. Acel ceva părea să fie doi salcâmi tineri, depărtaţi ca la un metru unul de celălalt. Abia acum Luca îl descoperi pe tovarăşul lui Ionuţ. Prezenţa acestuia zădărnicea taina acţiunii lor, aşa că, scoţând limba într-un gest ce se vroia discret şi conspirativ, zise către veterinar:
– S-a îmbolnăvit, mânce-l lupii. Să-i facem o injecţie.
– Îhî! făcu veterinarul, schimonosindu-şi a complicitate partea stângă a feţii. Apoi, aplecându-se asupra genţii sale jerpelite, scoase de acolo două flacoane sigilate cu capace de aluminiu, o seringă imensă cu un ac potrivit şi, separat, un alt ac de aceeaşi factură, însă mult, mult mai gros, atât de gros încât Ionuţ nici nu-şi închipuia că există aşa ceva.
Luca îl trase pe Ţintatu lângă cei doi arbori şi-şi chemă fiul să vină ca să prindă lanţul. Acesta îşi îndemnă prietenul să facă treaba în locul lui, arătând prin gesturi că vrea să urmărească atent cum se face o injecţie. Şi chiar că studia mişcările veterinarului, dar mai mult ca să nu prindă vreo mustrare în ochii tatălui decât din curiozitate. Gâtul calului fu îndoit pe tulpina salcâmului cu atâta uşurinţă, de parcă ar fi fost din plastilină ori din ceară caldă, iar crupa se sprijinea de celălalt salcâm, fiind silită de coada care era trasă cu fermitate de către Luca. Imobilizat cu atâta hotărâre, Ţintatu nu îndrăznea decât să respire şi să spere că va fi eliberat cât mai curând. Legănându-se nesigur pe picioare, veterinarul se apropie de grumazul arcuit spre dreapta al calului, îi săltă coama lungă şi pipăi carotida ce se reliefa clară sub pielea zbârlită de frig, dar poate că şi de teamă. Ţintatu tresări scurt când simţi înţepătura. Sângele ţâşnea cu forţă prin acul gros, formând rapid pe solul umed o băltoacă roşie, din care ieşeau aburi ameţiţi.
– Întâi şi-ntâi scoatem nişte sânge, că e copleşit de atâta boală. Uite, uite cât e de negru şi de vâscos!… zise veterinarul căutând, stângaci şi fals, ca să-şi motiveze acţiunea faţă de prietenul lui Ionuţ, pe urmă, fără să se sinchisească vreun pic de prezenţa puştanilor, făcu doar doi paşi, întoarse spatele şi începu să-şi golească vezica. Mirosul urinei tăbărî netrebnic peste cel de sânge, pângărind parcă toată pădurea. Ţintatu se smuci uşor. Poate că-l ajunse vreo slăbiciune, poate că stătuse prea mult într-o poziţie incomodă.
– Mai scoatem, nu? îl întrebă Luca pe veterinar.
Acesta, dând evaziv din cap, se apropie într-un târziu de cal şi cu mişcări de om sastisit extrase acul de inox, lăsând rana deschisă din care să curgă sânge cât o vrea. Ţintatu începu să dea semne de nelinişte. Veterinarul sorbi cu seringa lichidul din cele două flacoane, apoi se îndreptă iarăşi spre carotida umflată. De data aceasta Ţintatu încercă să protesteze mai viguros împotriva tratamentului brutal ce i se aplica, însă imobilizat cum era nu avu succes.
– Gata! zise triumfător veterinarul, adresându-se calului. Aripi îţi punem… He-he-he!
Luca slobozi coada lui Ţintatu. Imitându-l oarecum grăbit, prietenul lui Ionuţ slăbi la rându-i lanţul. Ţintatu căută să se aşeze mai bine, dar făcând un pas descoperi cât de tare se clatină lumea, aşa că îndepărtă cu precauţie picioarele ca nu cumva să i se întâmple vreun pocinog. De parcă şi-ar fi amintit ceva foarte important, Luca se repezi la el şi îi smulse căpăstrul. Urmă câteva secunde în care nu se întâmplă nimic. Un spasm puternic îi străbătu corpul lui Ţintatu. Trecură alte secunde de nemişcare lungi cât un veac, le contabiliză Ionuţ, de aceea următoarea convulsie păru de-a dreptul barbară. Ţintatu părea tot mai nesigur pe genunchii săi care începuseră să tremure necontrolat. Ca şi cum un lup s-ar fi repezit să-l apuce de bot, la un moment dat îşi feri capul pe spate.
– Ia căpăstrul şi duceţi-vă înainte acasă! porunci Luca.
Să nu audă voce de om, Ionuţ o luă la fugă pe uliţa abruptă, lăsându-l cu mult în urmă pe tovarăşul său de joacă. Arătându-se obosit, se duse devreme la culcare. Adormi destul de greu, căci refrenele porcoase şi vorbele rostite prea tare de către veterinarul ce căuta să-şi ia plata şi răsplata în rachiul turnat pe gâtlej se auzeau prin uşa ce separa camera lui şi a surorilor de cea a părinţilor. Dimineaţa se trezi abătut. Ca să scape de treburile din ogradă, îşi băgă nasul în manuale şi caiete – activitate încurajată de ambii părinţi, spre ascunsa nemulţumire a celor trei surori. Din când în când Breazu mai slobozea de la iesle câte un nechezat sumbru şi intempestiv, ca un ţipăt de urât, răscolind amintirea dramei din ajun. Nişte bubuituri discrete şi rare, chinuitor de rare, începu să se facă simţite de dincolo de fereastră. Cunoscând provenienţa acestora, Ionuţ îşi apăsă fruntea în carte, aşteptând ca altcineva să descopere beleaua. În zadar. Nemaisuportând chinul ce părea să se prelungească la nesfârşit, strigă tare cât să fie auzit de cei din preajmă, fără a numi pe careva:
– Hei, e cineva în curte!
Pustiul căzuse peste el ca întunericul unei eclipse totale de soare. După o pauză lungă şi grea, repetă atenţionarea. Acelaşi rezultat. Mila începu să-l sufoce, precum lichidul amniotic devenit deodată toxic pentru embrionul pe care trebuia să-l proteguiască. Ridică încet privirea. Greabănul costeliv trecea tărăgănat pe la geam asemenea unei molime păroase. Ieşi pe scări şi ţipă din ce în ce mai tare:
– A venit calu’ acasă! Ţintatu! Ţintatu a venit acasă!!
Descoperi, cutremurându-se, că era singur în toată gospodăria. Ca dovadă că Ţintatu nu uitase cum îl cheamă, când îşi auzi numele, întoarse capul spre stăpânul cel tânăr.
– O, doamne!… exclamă Ionuţ când văzu în ce hal arăta Ţintatu lui. Părea că străbătuse o pustietate nemărginită şi că de la un capăt la altul acesta nu văzuse măcar o găleată de apă sau o mână de otavă. Peste toate relele, mai mult ca sigur că Ţintatu venise de-a berbeleacul pe uliţă în jos, căci nu aveai unde să pui două degete pe el fără să dai de un strat gros de noroi care începuse deja să prindă crustă. Ionuţ se repezi la găleata din tablă zincată, agăţată într-un cui la streaşina magaziei. Înşfăcă din porţia orătăniilor o mână babană de boabe de porumb şi le duse sub nasul lui Ţintatu. Cu buzele groase şi dăbălate, acesta prinse câteva grăunţe, însă când dădu să le ronţăie le scăpă în ţărâna curţii. La îndemnul lui Ionuţ de a lua altele, Ţintatu făcu un pas, şi încă unul. Ionuţ căzu în dilemă: să deschidă uşa grajdului sau să-l dea pe renegat pe poartă afară. Ţintatu se arătă mai hotărât – cu paşi rari se îndreptă spre tumurugul unde era priponit atunci când trebuia ţesălat. Aruncând nepăsător grăunţele, Ionuţ se apropie de cal. Cu ochii în lacrimi începu să-l ţesale, ca şi cum l-ar fi pregătit pentru o lungă haiducie în doi. Într-un târziu mama sa îşi făcu simţită prezenţa, ocărând o mâţă care îi umblase prin blide. Ca să aibă pe cine certa, fiindcă uşile erau vraişte, îşi strigă fiul. Acesta îi răspunse de după grajd, neavând intenţia de a părăsi ocupaţia de moment. Cheful de sfadă îi pieri subit gospodinei când dădu cu ochii de calul crezut mort:
– Doamne iartă-mă!… Doamne păzeşte! Ce facem cu el!? Taică-tu e dus după agentu’ de la asigurări şi dintr-o clipă în alta stă să apară…
Într-adevăr, dacă nu şi-ar fi zărit soţul când şi-a pus pieptarul din piele de oaie pe oiştea căruţei, acesta l-ar fi dus pe agent în pădurice, iar acolo aveau să caute şi să tot caute stârvul calului până ameţeau.
– Da’ veniţi mai întâi pe la noi ca să gustaţi ceva…
– Nu, nu. Ieşim…
– Fă cum zic eu, măcar de data asta, că nu te ia dracu şi nici mama lui!…
Ruşinat, agentul se întoarse primul din drum. Luca, pierdut, fiindcă în toţi anii de căsnicie nu primise un aşa afront de la soţie, îl urmă. Cu o curtoazie deosebită, căutând în felul acesta să şteargă prima impresie făcută agentului, gazda îi conduse pe cei doi bărbaţi în camera de oaspeţi. Cerându-şi scuze cu multă grijă, soţii îşi lăsaseră, „pentru un minunţel”, musafirul singur. Pe antreu Polina îi şopti soţului:
– Du-te până în spatele grajdului, să vezi ce-i acolo… Beţivii dracului!…
Chiar că se afla în faţa unei nenorociri, în faţa a ceva ireparabil dacă soţia lui îndrăznea să se comporte aşa. Bolborosind niscai sudălmi în barbă, Luca se îndreptă spre locul poruncit. După ce îşi reveni grăbit din şoc, alergă după un topor.
– Şi crezi că agentul n-o să-i observe capul pisat?
Întrebarea lui Ionuţ îl opri pe taică-său ca să-şi ducă fapta vitejească la capăt. Acesta rămase neputincios în cumpănă, privind la Ţintatu ca la cea mai mare belea pe care a întâlnit-o în viaţă. Toporul îi alunecă lent din mâna inertă, făcând un zgomot sec.
– Du-te în casă şi mai ţine-l de vorbă pe agent. Rezolv eu treaba. Când din prag îţi fac semn, să ştii că problema e rezolvată cum trebuie.
Dezorientat, Luca îşi îndrepta paşii către pragul casei. Rău ajunse – gândea el – dacă dintr-o dăndănaie aşa de mare îl va descătuşa tocmai mezinul. La rândul său, Ionuţ abandonă ţesala şi îmbrăţişă, lăcrimând, capul mare şi ciolănos al calului. De-ar fi fost după voinţa sa, l-ar fi păsuit o veşnicie, dar aşa trebuia să tranşeze în grabă situaţia. Ce regrete? Ce iertări? Culese de pe jos toporul şi se duse în magazie. Cercetă dintr-o privire dacă sacul din celofan, plin cu îngrăşăminte chimică, aruncat peste un butoi cariat din colţul întunecos al încăperii, este spart. Mulţumit de ceea ce vedea, îi spintecă partea ce atârna deasupra podelei, urmărind apoi cum sferele micuţe de azotat, de dimensiuni variabile, curg zorite ca nisipul din clepsidră, făcându-l pe Ionuţ să realizeze că o perioadă a vieţii, cea în care inocenţa fusese regină, se sfârşea chiar atunci, în clipele acele, odată cu ultimele bobiţe scurse. Scutură bine sacul de pudra alburie, îl întoarse pe dos şi, ca să nu fie cumva zărit din casă, îl împachetă şi îl ascunse pe sub pulover, tocmai la subsuoară. Ţintatu, tremurând astenic din toate mădularele, deschise prelung pleoapele ca să vadă cine îl vizitează. Constatând că e pe mâini bune, închise ochii cu aceeaşi încetineală grea. Ionuţ scoase din ascunzătoare sacul, îl desfăşură şi se apropie de botul lui Ţintatu. Acesta întinse blând capul, aşa cum făcea de o viaţă întreagă atunci când primea căpăstru. Ca pe o cămaşă a morţii, Ionuţ trase uşor sacul până la fund, având grijă să lase cât mai puţin aer înăuntru, pe urmă plie marginea hărtănită de topor pe gâtul ce fusese cândva puternic şi armonios.
Degetele îi oscilau între promisiunea făcută şi între neputinţa de a curma viaţa unui sol îmbătrânit al copilăriei…

 

autor  Ion Lazar da Coza

Vizita

Chiar că avea să se întâmple ceva deosebit dacă blazatul inginer rămăsese la sediu până seara târziu, el care lăsa toate treburile fermei viticole pe mâna unui bătrân cu apucături de vechil. Prima impresie era întărită şi de curtea măturată, de spoiala de var aplicată în grabă pe clădiri, de perdelele albe de tifon ale ferestrelor spălate şi ele. Câţiva zilieri erau adunaţi în jurul inginerului. O vagă urmă de politeţe şi puţina energie rămasă de peste zi l-a împins acolo şi pe None. Avea să afle că oraşul dintre vii primea a doua zi vizita cuplului prezidenţial.

– Aveţi haine mai bune? întrebă inginerul, ca un ultim amănunt nu lipsit de importanţă.

În timp ce None contribuia modest la un „îhm!” colectiv, inginerul îl cercetă din cap până în creştet, consolându-se în gând: „De ăştia avem, cu ăştia defilăm!”

None era fiu de mocani. În vacanţele de vară cobora la şes, la munci agricole. Aleseseră această fermă deoarece fiind ceva mai izolată şi neavând de unde să se aprovizioneze în exces cu alcool, zilierii, veniţi de aiurea, erau mai blazaţi, mai absenţi. Ameţit de arşiţă, nici None nu ieşea în evidenţă cu ceva, ba, dacă pe ceilalţi zilieri îi înviorase cât de cât ştirea din acea seară, la el apatia părea de monolit.

La cişmeaua din spatele cantinei se spălă cu apă multă pe faţă, pe gât, pe braţe, doar ca să se răcorească puţin, căci mirosul de pucioasă se impregnase deja în epiteliul său colbuit şi ars de soare şi n-ar fi putut fi alungat uşor.

A doua zi, răcoarea dimineţii, plăcută peste măsură, îi însoţea pe zilieri pe drumul agricol ce-i ducea în oraş. Roua lipea praful de încălţări, aşa că, atunci când au ajuns pe asfaltul oraşului, toţi tropăiau, încercând să scape de tina solzoasă ca un cuib de rândunele.

– Bă, nu se poate! au exclamat câţiva bărbaţi când au văzut că magazinul ieşit în cale era închis. În scurt timp renunţase la speranţa de a găsi vreunul deschis. Ca o turmă de smeriţi, intrară cu toţii în curtea unei instituţii unde, după cum lesne observă None, alţi zilieri de la alte ferme agricole aşteptau ca prizonieri nevinovaţi ai unui război inexistent. Ei însă erau iubiţi de soartă – ocupaseră umbra generoasă a clădirii paralelipipedice.

Într-un târziu apăru şi inginerul. Arăta proaspăt şi vioi, în ciuda gabaritului său şi a soarelui devenit deja nemilos. Deşi nu îi împărtăşeau optimismul şi buna dispoziţie, zilierii nu se mai simţeau ca orfanii.

– Nu cumva să-mi plecaţi, frumoşilor, înainte de terminarea ceremoniei.

– Ne e foame! protestară câţiva în loc de răspuns.

– Las’ c-o rezolv eu şi pe asta!… îi asigură inginerul şi plecă aşa cum apăru.

Setea, foamea şi căldura îi tortura fără milă pe toţi cei din incintă. None simţea o sfârşeală grea, de parcă n-ar fi dormit de nopţi în şir, iar de mâncat parcă n-ar fi mâncat din primăvară. O pală de vânt l-ar fi doborât în praf, ca pe un castel de spuză, şi cred că nu s-ar fi împotrivit nici măcar cu gândul. Ba începuse să-i placă ideea. Chiar se vedea tolănit în ţărâna fină, exonerat de răspunderea de a se ţine în picioare. Un murmur generalizat de încântare l-a trezit din reverie: pe poarta instituţiei intra un bărbat purtând pe umeri povara a trei şiruri imense de covrigi mari, proaspeţi, crocanţi şi bine rumeniţi. None n-ar fi căpătat ceva dacă împărţeala nu ar fi decurs organizat – treceai pe la o masă, primeai covrigul, primeai un obiect din recuzita pentru manifestaţie, dar şi blestemul de a aduce acel obiect înapoi odată ce şi-a îndeplinit menirea, altfel riscai să pierzi ziua de muncă. Pe lângă mult râvnitul covrig, None primi un porumbel de poliester alb înfipt într-un beţişor din lemn de brad. Acum, că stomacul avea ce mistui, putea să ia în cârcă soarta păcii mondiale, fluturând în aer vajnicul înaripat.

Nu se ştie cine lansa ordinele dar ele se transmiteau din aproape în aproape şi se executau întocmai. Astfel None şi ai săi trebuiau să împânzească un trotuar din centrul oraşului. De data asta nimerise la umbra unui bloc şi se simţea oarecum răzbunat pentru supliciul din curtea instituţiei grabnic părăsită. O răutate gratuită, ar fi constatat el dacă ar fi avut putere de a analiza situaţia. Zvonurile treceau necontenite prin mulţime ca nişte şocuri electrice. Fiind contradictorii, au sfârşit prin a nu mai impresiona aproape pe nimeni. Încet, încet, oamenii dezertau de pe trotuarele chinuite de căldură şi se refugiau la umbra blocurilor. Doar câţiva se arătau destoinici, rămânând presăraţi pe trotuarul topit. Dar şi aceia căutau umbra vreunui boschet, umbra vreunui arbust urban. Insolaţia şi timpul, al cărui mecanism părea că se defectase, îi turmentase pe toţi manifestanţii. Totuşi, un eveniment pe cale să se desfăşoare le trezi interesul: pe trotuarul aproape abandonat, un băietan necăjit, ajutat de două cârje înalte, păşea într-un picior, balansându-l pe cel vătămat, ascuns bine într-o platoşă grotescă de ghips, prin aerul îmbâcsit de miros de smoală încinsă. Copleşit de atenţia ce i se acorda, el ţopăia mândru, arătându-se preocupat doar de citirea pancartelor, abandonate momentan. Mulţimea se ruga în sine ca acesta să vadă la timp groapa ce se deschidea în faţa lui, pe trotuar… Zgomotul cârjelor izbite de bordurile din ciment fu amplificat de pereţii înalţi ai clădirilor şi purtat parcă în tot oraşul. Pentru câteva momente, toată asistenţa încremeni. Fiecare în parte spera ca cineva să-l ajute pe nefericit. Acesta nu aştepta vreun fel de ajutor fiindcă oricum n-ar fi venit – toţi păreau paralizaţi de agorafobie. Bălăbănindu-se, reuşi cu greu să se ridice pe piciorul valid. Îşi recuperă cârjele şi făcu precaut câteva salturi, apoi se opri încercând să se scuture de pulbere. Durerea pricinuită de căzătură îi îngenunche mândria. Privind în zare, ca înspre o ţintă greu de atins, slobozi câteva hohote apăsate de plâns amar, pe urmă îşi şterse lacrimile cu mâinile prăfuite şi porni şovăitor. După alţi doi paşi, se opri iarăşi, slobozi un alt hohot de plâns, dar de data aceasta mai puternic, mai patetic. Rumoarea se transformă în veselie generală, alimentată cu fel de fel de îndemnuri făcute de către unii mucaliţi nefericitului personaj. Doar supraveghetorii manifestaţiei se foiau încordaţi şi tăcuţi. Dându-şi seama că situaţia putea scăpa de sub control ori poate că cineva care avea o privire de ansamblu a întregului eveniment lansă un ordin scurt şi precis: „La stadion!” Mulţimea se puse greoi în mişcare, ca o şuviţă de apă ce înainta printr-o albie secată de milenii.

None avu şi de data aceasta noroc – se nimerise ca locul lui să fie la umbra unor duzi înalţi, călăriţi, se pare, la fiecare meci de fotbal. Dacă ultimii veniţi la stadion erau pestriţi, manifestanţii postaţi aici de dimineaţă erau grupaţi după îmbrăcăminte. Se evidenţiau muncitorii costumaţi în salopete abia scoase de la naftalină, copiii îmbrăcaţi în şoimi ai patriei, pioneri şi elevi. Erau acolo şi oameni împodobiţi în costume populare, gata să încingă o horă, o sârbă. Infanteriştii, care alcătuiau garda de onoare, primise un „pe loc repaus” prelungit şi acum stăteau jos, folosind căştile pe post de scăunele. Două elicoptere aşteptau morocănoase, ca nişte bătrâni bondari năclăiţi de praf.

Când forfota s-a mai potolit, vocea aceea anonimă, poruncitoare, ubicuă ordonă: „Să facem câteva repetiţii! Începem cu: «Ura! Ura!»” Manifestanţii nu păreau convinşi că trebuie să-şi stoarcă bojogii, însă după câteva parodii fură opriţi şi admonestaţi de aceeaşi voce care venea parcă de niciunde şi de pretutindeni: „Ce-i asta? Ce-i asta?!” În acest moment apăru în mijlocul zilierilor inginerul. Probabil că în toate colectivele poposi câte un şef mai mare deoarece, reluate, uralele deveniseră mult mai puternice, mai ordonate. Supraveghetorii nu se arătau satisfăcuţi, deşi în sinea lor erau. Şi ştiau ei de ce. În câteva minute, ce păreau ca un prânz amânat până la cină, s-au trecut în registru toate lozincile şi toate uralele. Manifestanţii scăpaseră de inhibiţia de la început şi acum păreau mai binevoitori, mai veseli. Chiar erau. Ştiind cât să întindă coarda, supraveghetorii opriră procitania. Un murmur de încântare ieşi sfidător din pieptul tuturor.

De grupul de zilieri se lipi un omuleţ trecut de prima tinereţe, îmbujorat de efortul depus, îmbrăcat în nişte haine ponosite, dar curate şi aerisite. Nimeni nu l-ar fi remarcat dacă nu radia de fericirea datorată faptului că nu pierduse evenimentul, şi în felul acesta ar fi trecut neobservată şi punga transparentă, agăţată la brâul lui, în care se lăfăiau vreo şapte-opt conserve de peşte. Omuleţul se arătă extrem de comunicativ şi-l abordă cu cea mai mare naturaleţe pe unul dintre zilieri, deţinătorul a două steguleţe:

– Tovarăşe, dă-mi şi mie un steag!

– Tovarăşe dragă, dă-mi şi mie o conservă! îi răspunse zilierul, mascând greu parodia.

Cu mişcări febrile, omuleţul făcu schimbul, nereuşind să-şi ascundă satisfacţia. Odată conţinutul conservei devorat de prietenii norocosului cu două steaguri, puteai să juri solemn că un alt eveniment nu avea să se întâmple prea curând. Totul amorţise. Timpul călătorea, dar nu în matca lui. Părea că îşi deschide cale prin cine ştie ce materie incasabilă. None căzuse la pace cu el însuşi, cu simţurile lui toate. Ca printr-o pâclă grea îi vedea pe ceilalţi din jur. Nici lor nu le era cald, nu le era sete sau foame…

Adierea stârnită de soldaţii care primiseră ordin de aliniere îi împrospătaseră pe toţi manifestanţii. O rumoare plină de speranţă şi nelinişte trecu peste tot stadionul. „Vine!” expresia era severă ca o ultimă chemare la ordine. Elicopterul prezidenţial – un ţânţar hămesit ce se repede asupra unei prăzi imobilizate – bâzâia la orizont. Uralele au început cu frenezie şi creşteau în intensitate, acoperind huruitul motoarelor. Din cauza unor steaguri ce-i fâlfâiau în nas şi a unor pancarte din faţa sa, None nu a văzut când cuplul prezidenţial a primit onorul. Cum paravanul se mai înălţase, putea acum să urmărească maşina albă, decapotabilă ce se îndrepta chiar spre locul unde se afla el. Oricât şi-ar fi dorit să vadă de aproape augustul cuplu, atenţia îi fu atrasă de inginer: transfigurat de emoţie, roşu la faţă ca o căpşună, transpirat ca un cal de curse, striga urale de-ţi lua orice elan. None se trezi mimând lozinci. Spre dezamăgirea lui, maşina se îndepărtase deja pe lângă micuţul gard în turul ei de adunat adulări. Pe când trecea prin dreptul grupului de pioneri, aceştia au aruncat buchete de flori multicolore. Vocea anonimă porunci ferm: „Nu mai aruncaţi nimic!” Maşina părăsi incinta stadionului ca un zeu ce a acordat o favoare. Mulţimea era în continuare conectată la eveniment. În ciuda vacarmului, un alt ordin, venit tot aşa scurt şi precis, se făcu auzit: „Spre centru oraşului!” Primele care s-au pus în mişcare au fost colectivele mai bine închegate, ele urmând să ocupe trotuarele centrale. Pe None parcă îl puse cineva cu mâna mai la capătul traseului prezidenţial. Privind în jur, nu descoperi vreo faţă cunoscută, însă acest lucru nu-l impacientă. Se arătă atent să păstreze distanţa de câte un metru între el şi cei doi vecini. Cu toată insolaţia ce-l păştea, cu toată setea şi foamea ce-l chinuia, se întrebă cum de e atâta ordine în atâta harababură. „Lucrează ordonat cu câţiva, iar ceilalţi îi vor urma.” Nici nu mai avu puterea să se întrebe de unde i-a venit un aşa gând, o aşa reflecţie. Toropeala îi punea tot praful de pe lume pe retină. Privi, căznindu-se din greu, spre tovarăşii lui de suferinţă. Câţiva se ţineau bine pe picioare, probabil că erau de-ai locului. Ceilalţi căutau, moţăind, proptele de aer. Toţi suportau cu stoicism calvarul şi se supravegheau reciproc pentru ca nu cumva vreunul să cedeze, să se reazeme de vreun zid, de vreo poartă sau să se adăpostească la vreo umbră. Cum unul putea, toţi trebuia să poată. La urma urmei era şi un pariu, un concurs. Însă un concurs fără vreo miză. Cine putea să câştige ceva? Ce s-ar fi putut câştiga?

Fără îndoială, ceilalţi se gândeau la altceva de rezistau tentaţiei de a nu dezerta. None nu avea la ce să se gândească. În ultimul timp nu-l părăsise nicio fată şi nici obsedat de cine ştie ce nuri nu era. Familia şi-o ştia bine, sănătoasă. Pacea lumii era pe mâini bune. La foame, sete şi caniculă nu vroia să se gândească, fiindcă s-ar fi torturat şi mai tare. Iată o adevărată problemă: nu avea la ce să mediteze. Înotând prin dogoare, un gând vag îşi căuta lenevos un tutore, un sprijin: „Ce-ar fi să monitorizez vizita cuplului prezidenţial? Ei, da! Iată un subiect demn de…” None, epuizat peste măsură, căscă zgomotos, ca şi cum de faţă nu ar fi fost nimeni. „Acum – începu el jocul – cuplu e la Staţiunea de Cercetări Viticole. Priveşte de pe alee butucii de viţă de vie. Nu îndrăzneşte să calce pământul reavăn de teamă că agenturile străine au putut să pună vreo mină personală. Pare interesat de explicaţiile docte pe care le dau cercetătorii, însă reuşeşte să-şi ascundă iritarea.” Lăsând încă timpul să se târască precum o lipitoare peste porii fierbinţi de pe asfalt, None adăugă într-un târziu: „Acum cred că a ajuns la cramă, la beciuri…” Mai lesne s-ar fi imaginat sătul şi cu o limonadă rece în mână, la umbră deasă de platan, pe vreo plajă exotică decât să-şi imagineze cuplu prezidenţial degustând din licorile lui Bachus. Gândurile toate i se blocară, iar când îşi reveni din această transă indusă de dogoare, adăugă şoptit, chinuindu-se să-şi ţină pleoapele întredeschise: „Trebuie să fi ajuns în piaţă…” Nu-şi sfârşi bine lungul şi obositorul gând, căci prin aerul deformat de căldură veneau urale dinspre centrul oraşului. Toţi manifestanţii înşiraţi pe trotuare, tovarăşi întru suferinţă cu None, îşi îndreptară ţinutele, ridicară steguleţele, pancartele şi celelalte recuzite în aer. Încercarea lor de a striga lozinci se dovedi de-a dreptul jalnică, totuşi niciunul nu renunţa la bunele intenţii. Faptul că uralele venite dinspre centrul oraşului scădeau în intensitate, le evidenţia starea deplorabilă, de parcă ar fi fost nişte copii orfani părăsiţi şi de maştere. Avangarda, alcătuită din trei motociclete, înainta cu viteză, urmată din scurt de maşina prezidenţială. None, făcând un gest brusc, pierdu porumbelul şi rămase doar cu beţişorul de lemn în care fusese înfipt acesta. Ignorând incidentul, continua să-l agite prin aer, devenind dirijor, atins de geniul ridicolului. Pentru câteva clipe scurte cât un fulger doi ochi cafenii îl săgetară nemulţumiţi prin luneta incasabilă a maşinii oficiale.

None nu mai aşteptă să treacă ariergarda alcătuită şi din maşini. Aruncă bagheta, lipsindu-se de ziua din fişa de pontaj şi plecă.

Pe drumul de întoarcere, în ceaţa albastră şi prăfoasă, încă mai dogoritoare ca până atunci, undeva în zare, peste vârful viilor, la vreo cinci kilometri distanţă, plopii înalţi din curtea fermei, dar şi contururile vagi ale clădirilor, se unduiau amăgitor ca şoldurile de baiaderă păgână – mesageră a deşertului ucigaş. Din spate, pe drumul pavat cu bolovani de prund, se apropia huruit de căruţă. În liniştea ce părea pe veci înscăunată, evenimentul căpăta proporţii apocaliptice. None bănuia că e căruţa fermei şi că inginerul o trimise după zilierii lui, după acei ce vroiau să se întoarne de a se îmbăta la umbra uscată a vreunei terase. Deşi cunoştea cât de tolomac e căruţaşul şi că acesta nu-şi va feri caii, era hotărât ca nici el să nu sară în şanţ, pentru a se proteja. Puţin îi păsa dacă va fi călcat în copite. Într-adevăr, mâneca îi fu atinsă de burta calului de hăis, dezechilibrându-l uşor.

– Hai bă! Hai! Hai sus!…

La îndemnurile coechipierilor de a alerga după căruţă şi de a se urca din fugă, None închise prelung ochii şi clătină greu din cap.

Nu, nu. Ar fi fost mult, mult prea mult pentru acea zi…

 

autor Ion Lazar da Coza

Declaraţie

Cum mă cheamă? Cum adică „cum mă cheamă”?! Când aţi completat „invitaţia”, aţi ştiut. Da-da, e acelaşi nume. Da, aşa îl chema pe tătuţa. Nu, poreclă n-avem. Am pierdut-o pe firu’ vieţii. Dacă cineva vrea să ne găsească după poreclă, zice: „Ai lui Mitrache, mă!”, că tătuţa şi-a făcut numele renume. Bănuiesc de ce m-aţi chemat, dar vreau să aud şi de la d-voastră, aşa… oficial, ca să zic aşa. Staţi-staţi! Nu ştiu cum de reuşiţi să vă enervaţi  pe căldura asta, că pe mine, şi dacă aş vedea o trufanda, nu m-ar stimula… Huo, drace, cum de am putut aduce vorba despre asta?! Obsedat? Eu!? N-oi fi băiat bun, dar nu mă pretez la aşa ceva. Ce să am eu cu baba aia? Am văzut că aţi adunat aici pe toate poamele din zonă, da’ vă spun că eu nu fac aşa ceva! Cum? Păi aia a fost altă poveste. Nu, nu l-am aşteptat pân’ a ieşit din pârnaie. Nici nu ştiusem că ieşise. Întâmplarea dracului a fost că aveam o treabă în satu’ ăla. Mergeam îngânduraţi fiindcă vedeam că ne apropiem de crucea lui tătuţa şi-l aud pe frate-miu că şopteşte aşa, ca pentru el: „Mă, ce-ai avut cu tătuţa, mă?!” şi nici nu am simţit cum a şters-o de lângă mine şi s-a dus la nemernicul de se-nvârtea pe-acolo prin poartă şi i-a dat un pumn, un singur pumn i-a dat, mă jur pe Dumnezeul Mare din Cer, şi criminalului i-a sărit ochiu’. Nu ştiu cum l-a recunoscut, nu ştiu cum şi-a dat seama că e criminalul, că eram mici de tot când ne-a năpăstuit. Poate că are alt sânge… Ce criminal dom’le? De ce de criminal?! Păi, sigur că mă supăr! A stat în pârnaie aproape patru ani. Ani frumoşi de tinereţe pe care nimeni nu ţi-i dă înapoi. Da’ şi noi ne răzbunăm. În fiecare an, de ziua lu’ tătuţa din calendar şi în ziua crimei, închiriez popa din satul lor şi fac parastas în poarta casapului, lângă crucea sfinţită. Pun masă mare în mijlocul drumului şi dau de pomană şi amintesc sătenilor că acolo a sfârşit, nevinovat, tătuţa. Unii primesc pomana, alţii nu. Nu! Nu l-am atacat amândoi. Eu am sărit ca să-i despart, altfel intram la alt psalm. Am avut martori, martori străini. Altfel… Mă gândesc, săltat de draci, la anii pierduţi de bietul frate-miu. Dacă ştiam că aşa e legea, îi scoteam şi eu un ochi, ca să rămână şi el chior, că’ chiori am rămas fără tătuţa. Ei, cum să spun că nu mâncam papară atunci când nu învăţam? Mereu când venea rupt de muncă ori aghezmuit, ne spunea o pildă pe care târziu, prea târziu am priceput-o. Pe când era el elev, se făceau doar patru clase primare. Şcolile aveau, ca anexă, locuinţa învăţătorului. Învăţătorul avea gospodăria lui: un coteţ, o poiată… Curăţenie făceau elevii. Când i-a venit rându’ lu’ tătuţa, acesta s-a pus sârguincios pe treabă. Nici nu avea cum – învăţătorul era dat dracu’. În mintea lui puţină de copil, şi-a agăţat ghiozdanul, o traistă din păr de capră, într-un răzlog din ţarcul porcilor. Afurisiţii au tras la ei traista şi au început s-o mozolească. Numai ce-mi vine în control învăţătorul, şi când vede cărţile, tăbliţa şi tibişirul tăvălite în scârnăvie de porc, l-a apucat, frate, pandaliile. Doar udat cu apă tătuţa a fost în stare să se mai ţină în picioare. Sărăcuţul, n-ar fi vrut să spună acasă ce-a păţit, da’ prea erau mari vânătăile. Tata lui, adică bunică-miu, l-a luat de mână şi a plecat înspre sfatul popular. Când i-a văzut pe drum, învăţătorul le-a ieşit în cale: „– Hai, măi nea Tudore, că mă ştiţi că sunt mai nervos de felul meu… Că nici el nu trebuia să fie atât de neatent!…” Bunicu’ o ţinea tot pe-a lui, nu şi nu: „– Vreau să văd ce zice noul sistem de trebuşoara asta.” Când a auzit învăţătorul de „noul sistem” a schimbat omenaşu’ placa: „– Hai să mergem să vedem cine îi făcea parastase lui Moţa şi Marin. Cine purta cămaşă verde?” Năduşind, bunicul îl târa pe tătuţa de mână înapoi spre casă. La cimitir, în timpul prohodului, mi-am amintit că nim’nea nu l-a răzbunat pe biet tătuţa. Şi cum aveam un cui ruginit prin buzunare, am hotărât să zgârii poza învăţătorului de pe crucea de ceramică, însă mi-o luase altcineva înainte. Da’ mă bucur că n-am fost eu ticălosul ăla… Asta spuneam: dacă-l aveam pe tătuţa, aveam şi noi un Dumnezeu. Mămuţa, săraca, a trebuit să se ducă jurnă la mină. Ce-i aia „jurnă”? Spălătoreasă, dom’le! Femeie de serviciu! Cu salariu ei, cu alocaţia noastră, cum credeţi că ne-am descurcat? Ne vedea la două-trei săptămâni. Acasă eram de capu’ nostru. Băteam prundu’ cât era ziulica de mare, da’ la şcoală mergeam, că ne snopea nebuna de soră-mea. Ea nu ştia că noi nu învăţam, că era mai botă ca noi la carte. Ce, credeţi că mie mi-a căzut bine când domnu’ profesor m-a scos la tablă şi m-a pus ca să scriu: „Mama lucrează în mină!”? Eu, în loc de „mină” am scris „mine” şi eram în clasa a şaptea, cu un an de repetenţie în spate. Au râs colegii ca apucaţii, cu toate că fiecare îmi ştiau de frică, însă la grămadă…

Pâine şi circ, artist David Croitor

Sigur că era pluralul la „mină”… Ce, ori era chirurg, săraca, să lucreze în mine? Atunci mi-am dat seama că ştiinţa de carte îţi dă adevărata putere, or era târziu, prea târziu. Şi tătuţa şi-a dat seama de asta… De-aş fi avut mintea de-acu’, mă puneam cu burta pe carte şi n-aş fi ajuns să fiu chemat aici, ca un cal breaz. Cum, nu am voie să îmi aprind o ţigară? Am văzut scrumiera pe masă, plină cu chiştoace, am văzut geamul deschis, şi-am crezut că… Bine, am înţeles! Unde rămăsesem? A, pentru că i-a scos un ochi, frate-meu a făcut ceva pripon, cică l-am vătămat, dar el, el că ni l-a omorât pe tătuţa, nu ne-a vătămat vieţile? Şi nu o viaţă, două, ci şapte! Credeţi că mi-a fost uşor când, pentru prima oară, soră-mea cea mică a mers cu pluguşorul, singură printre băieţi, că era treabă doar de băieţi, ca să mai câştige un ban? Ori atunci când a dat-o cu gaz prin păr că avea păduchi şi copiii o strigau „păduchioaso”? Pentru asta cât a luat? Hai, spuneţi-mi, a luat ceva?! Soră-mea cea mare s-ar fi măritat cu un beţiv? Frate-miu cel mare s-ar fi însurat cu o japiţă? Ceilalţi fraţi ar fi fost acum argaţi? Eu sunt în vorbă cu o fată mai acătării, da’ tac-so ce-o să zică de-o auzi c-am fost pe aici, că şi aşa nu mă prea înghite? Şi pentru ce l-a omorât? Că s-a dus şi i-a cerut banii pe lemnele ce i le dusese cândva, că avea nevoie de ei, că ne avea pe noi acasă? Păi asta-i dreptate?! Nu sunt furios deloc, doar întreb. Şi-acum veniţi, îmi luaţi amprentele şi mă acuzaţi de viol. Sigur că ştiu unde am  fost aseară, dar nu spun! Eu vorbesc doar cu dom’ şef. Cum, şi dânsu’ are voie să întrebe? Bine, răspund: am fost la o damă. Nu vă spun la ce damă. Nu pot. V-am spus că nu pot. Cum ar veni asta să întrebaţi dama dacă am fost la ea? Discreţi pe dracu’. Iertaţi-mă dom’ şef. Nu înseamnă nimic! Dacă nu vreau să vă spun, nu vă spun şi gata. Nevoit? Când oi rămâne singurul suspect de pe listă, poate. Şi nici măcar atunci! Trebuie ca d-voastră să demonstraţi c-am violat baba, şi nu eu că nu am violat-o. Io-te, că ştiu. Eu nu sunt nicicum suspect! Nu spun şi gata. Păi, dacă nu-mi daţi voie s-aprind o ţigară… Domnule, suntem gentilmeni! Putem să vorbim despre curve în crâşme, nu la poliţie. Cum să-mi imaginez că sunt în cârciumă dacă nu mă lăsaţi s-aprind măcar o ţigară, ce să mai zic de-o cinzeacă rece?! Ba, eu sunt foarte-foarte calm. D-voastră v-aţi pierdut firea. Sărut mâna! Sunteţi mulţumit? Nu fac mişto de nimeni, vă rog să mă credeţi. Uitaţi ce… Nu vreau să fac niciun târg. Ce, nici d-voastră n-aveţi voie să pipaţi aici? Aha!… A, nu-nu! Cu cât mă ţineţi mai mult aici… Oricum ar fi, eu vă fac un serviciu spunându-vă că nu eu sunt cel pe care îl căutaţi. Ştiţi una şi bună, da’ şi eu ştiu una şi bună. Acum mă luaţi cu „domnule”, nu ţine vrăjeala. Nu, n-o aprind, mă joc cu ea doar. Că eu n-am voinţa lu’ tătuţa. El când a zis că nu mai fumează, n-a mai fumat în veci. Să vă spun cum a fost: era cărăuş. Ei, cum traficant de lemne de construcţie? Bine, aşa să fie! Fără traista cu mâncare pleca la pădure, dar fără pachetul de ţigări, nu. Într-o dimineaţă, pe lângă boi, urcând un pripor mare (trăgând din ţigară, fireşte) simte o slăbiciune în tot corpul. Nedumerit, îşi freacă barba şi se urcă în căruţă. După alte două-trei fumuri trase tot cu sete în piept, vede că ameţeşte şi mai şi. Stinge ţigara şi o aruncă. Toată ziua s-a chinuit ca peştele pe uscat. Tovarăşii lui îl îndemnau întruna cu ţigări, crezând că a rămas fără. Seara, după ce am terminat de mâncat, mămuţa, văzându-l dus pe gânduri, scoate un pachet de ţigări şi i-l aşează pe masă. Tătuţa îl împinge din faţa sa, zicând: „Pe ăsta fumează-l tu.” În noaptea aceea, diavolu’ l-a vizitat în somn. Se făcea că i-a dat o ţigară. Tătuţa a luat-o şi a sfărâmat-o în deşte. Diavolul i-a tras una peste braţul drept, cu un retevei mâzgos de sânger, ocărându-l: „Eu ţi-am dat-o ca s-o fumezi, nu ca s-o rupi!” Dimineaţa, uite-aşa de mare avea o vânătaie. O lună întreagă a umblat cu pachetul de ţigări început şi cu amnarul la el. Zicea: „Ia, să văd dacă rezist ispitei.” Şi mai zicea: „Călugărilor le e uşor să nu păcătuiască fiindcă stau pustnici, da’ ia să stea cu măicuţe tinerele, ce-şi ţin poalele-n brâu, ce arată un decolteu, un braţ gol…” Ehei, dacă la tutun a rezistat, la femei, nu. Păi cum naiba să poată? Cum o atingea pe mămuţa, cum mămuţa rămânea gravidă. Îl ştiţi pe Sorin, mecanicul? E fratele nostru vitreg. E făcut cu Muta. Aşa era şi tătuţa – înalt, frumos, puternic. Noi, feciorii lui din căsătorie, suntem nişte stârpituri, nişte amărâţi, nişte… Care oi? A, am înţeles. Ce-aţi spus, adică a fost o pildă, o fabulă ceva. …Aha! De multe ori stau şi mă gândesc dacă lui tătuţa nu i s-o fi tras din blestemu’ gestionarului. Că chiar în cap i-a dat cu toporul călău’ ăla. Staţi-staţi că e interesant. Şi asta e o pildă! E vorba despre un miliţian bun, dom’le. Om cu doxă, nu glumă. Veneau, tătuţa cu alţi doi cărăuşi, dintr-o cursă. Bine, dacă asta vă face plăcere, spun ca d-voastră: erau hoţi de lemne! Da-da! Ei, săracii, furau cu căruţele cât să trăiască, acum se fură cu peridoacele, cu trenurile, cu vapoarele. Le faceţi ceva? Îi prigoneşte cineva pe hoţii ăştia de azi? Să zicem că… Da’ să lăsăm… Cum spuneam, veneau pe înserate spre casă. La un moment dat, îi depăşeşte un Steag, o basculă de aia pe benzină, cum nu mai sunt astăzi. Gestionarul din Holişca îşi aducea marfă la cooperativă. Marfa era acoperită cu o prelată de celofan. Maşina trece, tătuţa şi ăilalţi îşi cătau amărâţi de drum… Căruţele erau răsfirate după cum îi ţineau picioarele pe fiecare. Cam începuse să răsară luna, ceva-cumva, că se vedea pe unde calci. Deşi tătuţa era ultimul, tocmai el observă o mogâldeaţă mică, neagră la marginea drumului. Dă cu piciorul în ea. Moale-moale. Se apleacă, o ia, şi ce descoperă? Mândreţe de căciulă. Din aia cu urechi, rusească. Mai găseşte câteva. Dumnezeu ştie câte. Mai găseşte chiar şi din cele pentru copii. Ălea erau ca nişte ceaune, doar că în loc de toarte aveau nişte apărători pentru obraji, pe care le înnodam cu nişte şnuruleţe cu motocei. Mi le amintesc de parcă le-am purtat ieri. Ci nu doar eu şi fraţii mei am purtat dintr-ălea, c-a dat şi la alţii, tot săraci ca noi. A cules tătuţa la căciuli şi le-a îndesat în raniţă, de nu se putea. Atent să nu-i scape vreuna, se duce şi îi atenţionează şi pe ceilalţi. Dumitru găseşte două. Una după alta. Se părea că înţărcase bălaia. Celălalt, Fănică, vede şi el, după un timp lung, una. Cum Dumitru era mai tânăr, mai sprinten i-o cam smulge din mână. „Nu, că eu am văzut-o primu’!” „Nu, că eu am pus mâna pe ea…” Ciondăneala era gata. „Bă, dacă nu mi-o dai acu’, mâni dimineaţă mă duc la miliţie!” le hotărî uncheşul. Tătuţa a încercat să-i împace pe amândoi, ţinând cu adevărul. Văzând că niciunul nu renunţă, ia o căciulă de la el şi i-o bagă în sân uncheşului. Ăsta nu şi nu: că aia e căciula lui, că el a văzut-o primul, că el pe aia o vrea şi numai pe aia! „Dă-i-o, măi, Dumitre, că ţi-o dau pe asta!” A început ăsta să se jure ca un milog turbat la capra podului că el a prins-o întâi, că nu i-o dă, că e a lui, că… Tătuţa, om cu minte, când a ajuns acasă, le-a pitit. Da’ nu pe toate într-un loc. Ce versat, dom’le, ce versat?! După cum se aştepta, pe la prânz a venit gestionarul cu miliţianu’ la noi. Tătuţa a scos câteva, legându-se că atâtea a găsit. La plecare, miliţianu’ îl trage deoparte şi-i arată cât a fost de prost că le-a dat şi pe-acelea. Dar eu zic vorbă veche: „Ce e de haram, de haram se duce!” Că uite, stau şi am inima îndoită şi întristată – după cum spuneam, dacă din blestemu’ gestionarului i se trage lui tătuţa? De fiecare dată când punem o masă pentru sufletu’ lui, dăm şi-o căciulă de pomană. Că aşa sunt unii: spurcaţi la gură. Parcă pagubă mare i-a făcut gestionarului? Să vedeţi ce gospodărie şi-a trântit omu’. Ce, credeţi că doar din muncă cinstită? Uite că eu nu m-am rugat să i se întoarcă blestemu’. Are Domnul grijă de asta. De atunci m-am ferit de furat! Că trec printr-o grădină şi iau un buzunar de mere, de pere, de ce o fi acolo, iau! Nimic mai mult. Să trecem iar la oile noastre? Păi mai aveam una cu… A! Să nu întind coarda? Am înţeles, am înţeles! Pot să aprind şi eu una? Nu?!… Păi, la o ţigară mi s-ar dezlega şi mie limba. Hă, ştiu că aveţi timp şi răbdare. Pe asta vă şi bazaţi. Dacă aveţi timp, v-o spun pe aia cu… Bine, renunţ. Uuf, ce zăpuşeală mare, dom’le!… Nu au de ce să mă taie apele! Ce, d-voastră nu sunteţi leoarcă? Asta înseamnă că… Bine, văd că n-am încotro: aseară am fost la Ana lu’ Neculai. Aia, sigur. Cum să nu o ştiţi, fiindcă aţi fost şi pe acolo. Scuzaţi-mă, dar toată lumea ştie. Asta-i bună! D-voastră când vă duceţi la gagici vă luaţi martori? Noi, nu. Numai dacă mă lăsaţi să aprind ţigara. Nu mă târguiesc, dar asta nu priveşte cazu’. Pot? Aşa mai merge. Acum se poate discuta. Un fum de ţigară, tocmai când îţi arde gura, e ca un fum de ţigară când îţi arde gura. Şi cum spuneam: tătuţa, după ce i-a dus lemnele de casă… A, v-am spus asta? Pe cumnată-miu să îl chemaţi aici şi să-i daţi câteva scatoalce zdravene, că o tot scarmănă pe sora-mea. Nu se pune problema, l-am aranjat de câteva ori, eu cu frate-miu, da’ sora-mea a spus să nu ne mai băgăm. Ticălosul! Trebuie să reclame ea? Şi care-i diferenţa? Păi, bătaia luată aici nu i-o dă soră-mii, înzecită? Nu-l bateţi pe dracu’! Nu, pe mine nu m-aţi bătut, da’ mai ştiţi cum vi se pare cumnată-miu, că are o mutră să-i dai numa’-n gură, ca la coasă, nu alta. Când am vorbit… Cum să bat câmpii? Vroiam să vă spun că atunci când am încercat să trec… Bine, văd că sunteţi curioşi… De unde atâta grabă? N-aţi spus d-voastră că vă prieşte zăpuşeala? Lăsaţi-i să fiarbă olecuţă, că unii chiar par suspecţi. Bine. De fapt nu vreau să vă mai spun nimic. Am spus ce aveam de spus. Staţi-staţi! Păi ziceaţi că nu vă bateţi clienţii. Hai să considerăm că a fost o glumă şi-acum îmi iau şapca şi-o şterg de aici. Da’ n-am ce să vă mai spun. Recunosc: n-am fost la dama de care am zis, ci la bărbatul său. Are să-mi dea nişte bani pentru nişte lemne ce i le-am dus mai pe toamnă. Cum să mint? Şi de unde o să aflaţi? A, dacă eu spun o sumă şi el spune altă sumă înseamnă că eu mint. Dar dacă el nu mai vrea să-mi dea banii şi când o să mă duc să îi cer el mă omoară, aşa cum a păţit-o bietul tătuţa? Că noi om fi vreun neam blestemat, mai ştii? Mă jigniţi! Cum să mă copilăresc? Să mă arestaţi? Ce, sunteţi nebuni?! Pardon! Am înţeles că mă puteţi priponi. Hai să vă spun: Neculai, omul Anei, nu poate. Înţelegeţi? Adică nu poate să-i facă nimic femeii. Înainte de a se căsători, omu’ i-a spus care-i baiu’. Ba i-a spus c-o lasă ca să-i mai facă un plod – unul îl avea de fată mare – şi uite că are deja trei. Curele, hamuri, vibratoare? Pe vremea aia nu se pomenea de aşa ceva. Cel mijlociu cred că-i al popii, că prea mult seamănă cu el. S-o fi spovedit femeia, săraca, iar popa, auzind asta, o fi iertat-o şi el de câteva ori. Ei, ia staţi aşa! Dacă-i punem o caschetă de poliţai lu’ ăla micu, chiar că seamănă cu… Glumeam-glumeam! Am tăcut! Am tăcut!! Uoau… ce pumn greu aveţi! Coastele mele!… V-a mai spus şi altcineva că vă seamănă… A! vă refereaţi la pumn?… Gata-gata! Tot nu înţeleg de ce atâta zel. Ce dacă a trecut parlamentarul ăla? Vă e frică de ei cum vă era pe vremuri frică de secretarii de partid. Numai că atunci era unu pe judeţ, iar acum sunt cinci-şase. Doar că  ăştia sunt şi ciocoi pe deasupra. Să judecăm drept: a trecut, neică, parlamentarul în gipanul lui măreţ. Cum se benocla după temenele, a văzut o babă în şanţ, zgâriată şi cu poalele în cap. A coborât tacticos din gipan, regretând că prin preajmă nu-i televiziunea, şi a întrebat-o dacă a fost violată. Baba, mahmură, a zi că da. Ştie baba ce-i ăla un viol? Du-te dom’le, că e colea în dispensar, şi întreb-o pe româneşte dacă a fost sau nu fu… După cum mă priviţi, îmi dau seama că nu v-a dus capu’. Că eu o cunosc pe baba asta: caută şi suge toate sticlele din ograda barului. Ei, ce-aţi aflat? Da, mă interesează şi pe mine! Chiar dacă nu-mi spuneţi, eu ştiu că am avut dreptate. Să semnez? Nu semnez nimic. Sunt liber? Aşa, tam-nesam, sunt liber? Şi eu cum mă spăl? La cişmea?! Păi nu mă refer la tuşul de pe mâini. Obrazul, obrazul cum mi-l spăl?

autor Ion Lazăr da Coza

Oile

Uneori bătrânii iau decizii ciudate. Ciudată era şi hotărârea lui moş Babucea de a scoate în dimineaţa aceea oile din ogradă, chiar dacă peste noapte dăduse un pospai de omăt în toamna târzie şi rece.

Mai rece decât omătul şi gerul trecu peste sat vestea că deasupra Strâmtorii, la răscrucea cărărilor, bătrânul oier îl găsise „mort-mort” pe Toni Torache. Aproape toată suflarea satului s-a înghesuit pe micuţul podeac, înconjurând, la o distanţă anevoios strunită, trupul inert al pădurarului, aflat într-o poziţie teatrală, cu un genunchi uşor îndoit, având puşca între picioare, cu nările ţevilor pe abdomen, lângă muşcătura plină de sânge din furca pieptului; în mâna dreaptă, atârnată într-o părere, o nuia cu o crăcană la capăt.

Printre ţipetele sfâşietoare ale soţiei şi ale fiicei, care erau ţinute cu greu la depărtare de terifianta scenă, dar şi peste bocetul femeilor stins în colţul tulpanelor, se auzi o sentinţă seacă, nemiloasă:

– Vedeţi-vă de treabă, oameni buni, acest om nu s-a omorât, cum nu-s io potropop acu’! Ce necazuri avea Toni Torache să se împuşte? Toni Torache purta căciula pe-o ureche, ca un om mândru ce era şi nu îndesată pe ochi ca orice adormit!…

La auzul acestor vorbe, toată adunarea, ca la o comandă neşovăitoare, făcu semnul crucii şi murmurară, cu cea mai profundă smerenie şi teamă, un „Dumnezeu să ne ierte!”. În clipa aceea, dacă ai fi avut o altă părere, pe loc ţi-ar fi fost umplută gura cu ţărână. Or, ce motiv să fi avut?

De la geamul mic, pe care îl tot ştergea de transpiraţie cu o cârpă soioasă – încă nu se îndurase să pună dublura la fereastră, ca să nu văduvească florile din glastre de lumină – mama lui Toni Torache vedea cum pâlcuri-pâlcuri de oameni trec pe uliţă în sus, privind înspre locuinţa sa, ba unii dintre ei se cocoţau pe gard pentru a cerceta curtea. O presimţire sumbră îi străbătu bătrânul trup vămuit de anotimpuri şi dureri. Se ridică anevoie de pe scaun, apucă tremurând cele două beţe şi, sprijinindu-se în ele, plecă după şuvoiul de lume ce nu mai contenea. Ajunse cu mari eforturi în drumul bolovănos. Din ochi îi curgeau lacrimi mari, poate din cauza gerului, poate dintr-o angoasă. Hainele cu aburul în ele, biciuite de vântul rece, se făcură imediat jilave. Oamenii care o depăşeau îşi fereau privirea, ocolind-o ca pe o purtătoare de hoit în putrefacţie, iar dacă vroia să-i întrebe ceva, aceştia se prefăceau că nu o aud ori îi răspundeau încet, aşa încât să nu se facă auziţi de urechile ei bătrâne. În gând i se lăsă un fel de pâclă şi se pomeni murmurând şi repetând întruna:

– Nu, Dumnezeu Bunul nu poate să mi-l ia şi pe el. De ajuns că am rămas fără fete şi fără celălalt fecior… Să nu aibă cine mă boci la căpătâi? Să nu aibă cine-mi da o cană cu apă de pomană? Bunule Dumnezeu, nu poţi face asta… Nu-i aşa? Nu-i aşa?!…

Mâinile descărnate îi îngheţaseră pe beţele ude şi nu mai puteau să sprijine cu nimic trupul care sta să se prăbuşească la fiecare mişcare. În faţa ei, din întunericul lapoviţei, apăru o maşină de teren, ca un duşman hotărât să-i facă rău. Panicată, dădu să se ferească din cale. Alunecă pe bolovanii acoperiţi de zloată, iar beţele parcă se frânseră. Învinsă şi de frigul ce-i înţepenise încheieturile, se lăsă să cadă în stratul subţire de zăpadă murdară.

Dacă ar fi rămas în picioare, poate că ar fi văzut căciula îndesată pe ochi a fiului ei…

Holurile dispensarului, acolo unde a fost dus de către poliţie trupul lui Toni Torache, în aşteptarea medicului legist care să facă necropsia, se umplură imediat cu tot soiul de curioşi. Mirosul de haine jilave se amesteca ticălos cu cel de medicamente, de alcool medicinal şi de formol. Când uşa se mai deschidea, vântul duşmănos arunca înăuntru câte o pală de aer curat, însă extrem de rece. Oamenii se înghesuiau unii în alţii ca să-şi ţină de cald, dar mai ales ca să simtă că aparţin unei comunităţi, unei mulţimi, numai astfel se credeau mai ocrotiţi. Printre ei, doar Norica lui Pasat părea că nu-şi are locul. Toţi o fulgerau cu privirile – o ştiau drept ibovnica lui Toni Torache. La rândul ei, aceasta avea senzaţia că orice mişcare ar face va fi imediat imitată de cei din preajmă sau va fi absurd interpretată. Asumându-şi riscul, îşi făcu loc printre consăteni şi ieşi în vântul tăios. Haina subţirică, pe care în grabă şi-o aruncase pe umeri când auzise de grozăvie, se dovedea a fi doar o părere. Zgribulită şi zbârlită, hotărî să treacă pe la ţiganca lui Floreac pentru a-şi deschide ghiocul. De la ghicitoare ieşi total bulversată – cum adică să şi-o fi făcut cu mâna lui? Se îndârji în sinea ei şi hotărî să-i calce pragul şi babei Lina, să-şi dea în bobi. Cei patruzeci şi unul de fraţi, patruzeci şi unul de bobi pătaţi, i-au dat o cu totul altă variantă a dramei.

Ceaţa toată de pe lume parcă se adunase în capul ei.

Mai rămăsese fostul preot. De când fusese mătrăşit din funcţie, fiindcă dăduse harul beţiei peste el şi în momentele de izbăvire ţinea slujbele numai în ebraica veche, acesta se apucase să aprofundeze ştiinţele oculte. Vestea noii sale vocaţii trecuse hotarele a şapte sate. Cu toate acestea, consătenii nu apelau la serviciile lui. Teamă le era lor că va scoate la iveală ceea ce ştia despre ei de pe timpul cât le-a fost duhovnic. Şi câte mizerii nu ascund tainiţele sufletului? Norica, ajunsă pe nebăgată seamă în pragul casei răspopitului, îşi reveni ca dintr-un leşin: „Doamne, ce greşeală mare fac eu!” gândi speriată. Nu a avut însă timp să facă la stânga-împrejur că uşa se deschise la jumătate şi răspopitul, desculţ, îmbrăcat în odăjdii negre, înalt şi slab ca un ascet, cu barbă lungă, rară, neagră şi total neîngrijită, o privi adânc în ochi, iar ea simţi că nu are putere să fugă, să i se împotrivească:

– Ştiu, ştiu la ce ai venit. Intră!

Dacă nu ar fi fost atât de tulburată de privirea aceea pătrunzătoare, care i-a străfulgerat voinţa, maţele i s-ar fi întors pe dos de la aerul jilav şi stătut, plin de putoare de urină, de transpiraţie, de alcool şi de chiştoace mucegăite. Ferestrele erau înfundate cu bucăţi de pături ponosite, iar întunericul te făcea să crezi că ai intrat într-un cavou adânc în care s-a adus marfă proaspătă, prost îmbălsămată, ţinută în soare toată vara. Răspopitul îşi freca mâinile frenetic. Nu se aştepta la o aşa vizită, la o aşa pradă. De dragul artei, avea o urmă vagă de regret că Norica a venit singurică:

– Ah!… dacă ai mai fi adus două-trei persoane, am fi putut folosi planşa Ouja. Condiţiile sunt excelente! Maxime! Excelente!… Ce păcat, Doamne! Ce păcat!…

Transfigurat de emoţii, se repezi şi aprinse lumânările din cele patru colţuri ale încăperii, dar şi feştila sfeşnicului din alpaca de pe masa ce părea un mic altar păgân, plin de cristale, amulete şi artefacte, de pachete diverse cu cărţi de joc, plus multe alte obiecte ce ar fi spus ceva doar iniţiaţilor. Printre ele, rătăcit, un crucifix din abanos. Luă cărţile de tarot în mâna stângă, făcu deasupra lor o pasă cu cealaltă mână, apoi le aşeză nemulţumit la locul lor:

– Nu, nu-s disponibile! Pe chipul negricios apărură picături de transpiraţie, deşi în încăpere era aproape ca afară de frig. Respiraţia profundă şi precipitată, ochii cu mişcări vioaie căutau neputincioşi un ajutor: Vrei să încercăm ceva nou? Metoda e inedită. Încă mai lucrez cu Maestrul la tainele ei. E vorba despre teletextul televizorului. Apar pe ecran doar consoanele, ca la stenografie. Apar şi zone cu hieroglife. Probabil că instanţa superioară ştie că nu suntem pregătiţi să ni se dezvăluie tot viitorul, tot adevărul. Când subiectul nu vrea sau se teme să colaboreze, apar zone întunecate pe ecran. La fel şi dacă e un mediu slab. Hai, hai să încercăm…

Norica abia acum vedea televizorul undeva în faţa ei, lângă peretele din fund, aşezat pe podeaua jegoasă de lemn. Tare ar fi vrut să deschidă uşa şi să plece teafără de acolo. Şi chiar că ar fi făcut gestul în clipa următoare dacă n-ar fi fost luată cu blândeţe de după umeri şi dusă pe mijlocul covorului, a cărui culoare iniţială era greu de stabilit.

– Şezi în poziţia lotus, cu mâinile pe genunchi, cu palmele spre cer. Aşa… Acum închide ochii.

Răspopitul acţionă cu degetul gros de la piciorul stâng butonul de pornire al televizorului. Un fâşâit difuz umplu încăperea, iluminând-o slab. Cu acelaşi deget apăsă şi un buton de la telecomandă, căutând un canal anume. Aduse sfeşnicul şi îl aşeză în faţa Noricăi. Pe urmă, ca pe un odor de mare preţ, îi puse în poală antena formată din două braţe telescopice, de inox:

– Ţine-o cu amândouă mâinile şi încearcă să te gândeşti la prezenţa ta aici!

După aceste şoapte, îngenunchind în spatele Noricăi, răspopitul îi prinse capul între palme şi cu degetele lungi de la ambele mâini se apucă să îi maseze fruntea cu mişcări concentrice, puţin mai sus de rădăcina subţire a nasului. Ecranul începu să se întunece. Presărate peste tot răsăreau hieroglife şi simboluri. Unele dintre ele se transformau repede ori mai greoi în litere, altele refuzau schimbarea:

– Relaxează-te… relaxează-te… Eşti aici… Aici… Da… E bine, e bine aşa… Deja literele se leagă. Se leagă… Ascultă-mă cu luare aminte: tot speri, tot crezi ca fiul tău cel mare să fie al bărbatului cu care ai legat pirostriile. Dar nu e aşa. Deşi nu-ţi doreai, celălalt bărbat a reapărut în viaţa ta. Ăă… nu ştiu cum să-ţi spun, el nu mai e aici. E în alt nivel. De la el o să primeşti un mesaj… Nu prea înţeleg… O să-l afli în curând… A fost constrâns de către doi duşmani ca să lase acest mesaj. Chiar că nu înţeleg. …Parcă ar fi între lumi.

Norica se vedea potopită de monotonia şoaptelor, de greutatea lor. Simţea că se expune unui rău inevitabil, însă nu avea putere să se împotrivească. Universul în care trăia se prăbuşea implacabil într-un somn profund, calin… O pală rece de vânt o readuse la realitate. Se trezi în faţa uşii răspopitului. Pe umeri, haina subţire ca o părere, legată cu un şnur, flutura ca o mantie săracă. Saboţii făcuţi din nişte cizme largi de cauciuc de-ale soţului se dovedeau a nu fi deloc afabili. Speriată de prezenţa sa acolo, se grăbi să ajungă în drum. O altă pală de vânt rece îi împinse poalele capotului între picioare. Se simţi umedă. Speriată, se opri şi îşi strânse genunchii. „Oare m-a siluit?” Gândul că ar putea fi adevărat o îngrozi. Fără să vrea o luă la fugă. Fulgii rari de nea îi cădeau pe faţa răvăşită. Din goana ei se domoli când desluşi că în poarta casei parohiale era adunată multă lume. Norica îşi dădu seama că sunt cam aceleaşi persoane care erau şi la dispensar. Nu ar fi avut rost să treacă pe lângă acel grup ca o venetică vinovată, aşa că li se alătură sfioasă.

– …Dar ce motiv să fi avut?!

– Mare pildă. Mare…

– Asta nu-i pildă, părinte. Asta-i crimă! Să vă spun eu cum stau lucrurile: Toni Torache avea pădurăria în sânge. Iubea pădurea. Mereu zicea: „Cum putem să spunem că pădurea e a noastră? Noi, nevolnicii, suntem ai pădurii! Ai intrat vreodată într-o pădure veche de o sută de ani?” mai întreba el. S-a opus făţiş exploatării de către privaţi a lemnului, căci mai zicea: „Privatizatul nu-şi vede decât interesul!” Ce făceau ăştia? Se forma comisia, marca din parchet doar arborii scorburoşi, strâmbi şi uscaţi – aşa-zisă tăiere de igienizare – se prevedea în procesul-verbal că trebuie extraşi, să zicem, o mie de arbori; în urma comisiei, patronul de gater, cu tehnicianul care deţinea ciocanul de marcat, se duceau şi eliminau marcajul de pe strâmbături şi-l aplicau pe arborii valoroşi. Păi ce, la export ar fi primit toate ciurucurile?! Toni Torache le-a descoperit mişmaşurile şi l-au lichidat! Şi nici de vânat nu-i lăsa să vâneze ca pe moşiile lor… Şi-apoi ce rost avea moş Babucea să iasă tocmai azi, pe vremea asta, cu oile la frunză uscată? Tehnicianul nu e nepotul lui?… Ia ziceţi!

– Şi încă ceva! sări un altul cu gura. Din prag, medicul legist a întrebat că cine a spălat victima pe ochi, pentru ca atunci când a ieşit să ne spună că s-a sinucis… Câţi n-au intrat peste el în salon? De la primărie, toţi. De pe la judeţ… dracu’ îi mai ştie? Iartă-mă părinte, că de astă dată îs nervos…

– Păi, băiatul lui nu-i în anul trei la Silvică? întrebă o femeie. Ce rost a avut să scrie în biletul de adio vorba asta: „Nu-l da pe fiul nostru la Şcoala Silvică”?

Norica tresări în frigul cumplit, făcându-se şi mai mică. Plecă fără să fie observată de cineva, ca o adevărată intrusă. De câte ori nu se contrazisese cu Toni că ea avea să-şi facă fiul inginer silvic?

– Părinte, unde săpăm groapa? Căci ştim cu toţii: cei care şi-au făcut-o cu mâna lor, n-au loc în cimitir.

– Să aşteptăm să se elibereze certificatul de deces şi apoi om vedea…

– Dar groapa trebuie săpată acum!

Ştia şi preotul că o groapă trebuia să stea cât mai mult timp goală pentru ca să vadă şi Dânsa că nu prea are cu ce să fi umplută şi astfel să nu vină prea des pe acolo.

– Să aşteptăm… Să aşteptăm…

– Nu mai aşteptăm nimic, părinte! Îi facem mormânt în cimitir. Ca unui bun creştin ce a fost! hotărî un altul…

Oile lui moş Babucea, conduse de doi câini jigăriţi, au mers cât au mers singure, în acea dimineaţă, pe cărăruia care ducea spre luminişul unde ştiau ele că mai este ceva frunză uscată şi iarbă. La un moment dat, câinii, mârâind, s-au oprit să lingă nişte sânge închegat pe potecuţa întunecată, iar oile, cum nu era nimeni să le îndemne la drum, au aşteptat cât au aşteptat, apoi s-au întors în sat. Doar una dintre ele s-a abătut să culeagă câteva paie răscoapte, însă o creangă lungă de mărăcine s-a prins de blana ei.

Înserarea le-a prins în faţa porţii, behăind…

 

autor  Ion Lazăr da Coza 

Podgoreanul

Pentru moment nu ar fi vrut să se pensioneze. Amăgit că valoarea punctului de pensie ar putea creşte, mergea încă la corvoadă, sfătuit de cine ştie cine, măcar până când năbădăioasa de inflaţie avea să se astâmpere cât de cât. Unde mai pui că i se promisese postul de paznic. În tinereţe muncise pe ici pe colo ca sezonier. Oportunităţi se iveau. Era mai bine plătit decât un simbriaş la stat – şi asta iscase invidie printre prietenii lui – dar când a apărut cel de-al treilea copil, şi nu avea să fie ultimul, pe atunci tânărul Andrei, a renunţat la avantajele sezonierului şi s-a angajat la cariera de piatră, rotunjind veniturile cu alocaţia plozilor, dar mai ales, gândea el, avea să se aleagă cu o pensioară hăt-hăt la bătrâneţe. După cum spuneam, continua să se ducă la slujbă, dacă nu cu elan tineresc măcar cu măsura senectuţii. Fidelitatea faţă de locul de muncă, părul alb, discreţia şi modestia de care dăduse dovadă în toţi aceşti ani, îi adusese oarece stimă în ochii şefilor şi ai pietrarilor de rând, şi chiar dacă nu mai era atât de viguros pe cât ar fi trebuit, în fiecare dimineaţă de luni când ajungea în mijlocul lor era întâmpinat cu o strângere călduroasă de mână. Probabil că nu i-ar fi ajuns tot respectul de care se bucura şi i s-ar fi sugerat să rămână acasă dacă postul ar fi fost râvnit de vreun june vânjos şi aşezat, însă oase rupte pe bani la fel de puţini tinerii găseau şi-n altă parte. Fără îndoială că infinit mai bucuros ar fi fost dacă i s-ar fi trântit uşa în nas decât să fie obligat să renunţe la truda lui săptămânală în felul în care a fost obligat: baba lui – Stana – damblagise! Şocul a fost şi nu a fost chiar atât de devastator – soacră-sa a murit tot în urma unui accident vascular şi îşi amintea bine că mulţi ani a durat până ce a strâns-o Dumnezeu de pe faţa pământului. Înzestrat cu acest teribil experiment, moş Andrei – parcă totuşi necazul l-a îmbătrânit pe dată cu câteva riduri, iar barba i-a albit de tot – şi-a suflecat mânecile şi s-a pus să-şi îngrijească soaţa. Nu a dus-o la niciun spital. Ştia, şi îi fusese confirmate temerile, că sechelele nu puteau fi înlăturate, mai ales la acea vârstă înaintată. Cu toate acestea – în felul lui blând şi respectuos – îi impusese medicului de familie să vină lunar, chiar dacă acesta era extrem de ocupat, căci avea pacienţi în şapte sate împrăştiate pe opt văi, să i-o consulte pe Stana lui, să îi schimbe sau să-i reînnoiască reţeta, reţetă pe care el o respecta cu sfinţenie.

 

Trees, artist Lilioara Macovei

 

În prima săptămână după năpastă – împotriva căreia nu crâcni, întocmai ca biblicul Iov – moş Andrei se sperie când văzu maldărul de boarfe murdare. Se oferise nora lor să le spele. Odată îmbrăcată, cămaşa spălată de altcineva decât de cea care i le spălase o viaţă întreagă, moş Andrei simţi un disconfort, ca şi cum aceasta ar fi fost frecată cu urzici iar veninoasele ace de pe frunze ar fi rămas în ţesătură şi acum îl beşicau pielea. Nici chiar atât de albă parcă nu ieşise. „Ei, ce să faci, noră…” o amendă el în gând, cu frică. Însă chiar şi după ce spălase propria fiică următoarele rufe, tot nu fusese mulţumit, aşa că atunci când s-au mai adunat haine murdare, moş Andrei aduse buduroiul în odăiţă, ca să fie sub ochii Stanei, turnă un ceaun de apă fierbinte, adăugă o jumătate de pachet de sodă – „ Prea multă ai pus!” ar fi ţipat Stana la el, dacă ar fi putut –, aruncă ţoalele în leşie şi începu, chitit pe treabă, să le bosolească precum femeile chinuiesc aluatul în covată, la Paşti. Târziu a observat că pe faţa paralizată pe jumătate a Stanei curgeau lacrimi şuvoi, iar agitaţia ochilor ei de un albastru apos exprimau o cruntă nemulţumire.

– Ce e? Ce nu e bine? îşi întrebă, cu răbdare de înger, moş Andrei băbuţa.

Rezemată de perete şi sprijinită părelnic de două perne, Stana îşi luă mâna beteagă şi cu multă precauţie o puse în poala catrinţei; cu cealaltă, făcută pumn, începu să mimeze frecatul unei cârpe imaginare.

– Aha!… exclamă încântat moş Andrei, amintindu-şi deodată că făcuse cândva trei ani de armată şi nimeni altcineva nu i-a spălat uniforma.

Din ziua aceea purta iarăşi cu mândrie iţari şi cămăşi înălbite prin curte, pe uliţe.

Până când a fost finalizat dosarul, până când a venit decizia de pensionare şi prima pensie, cei doi au trăit din banii strânşi la teşcherea, deşi valoarea economiilor le-a fost jumulită mult, mult prea mult de inflaţie. Feciorii şi fiica, nurorile şi ginerele le călcau des şi nu prea des pragul. Treceau pe la ei doar ca să îi întrebe ce mai fac. Şi cum bătrânii lor părinţi nu se plângeau de ceva, ei veneau şi plecau cu sufletul împăcat. Atât i-a cerut fiului care îmbrăţişase meseria de tâmplar: să îi facă Stanei un căruţ pentru a o mai scoate la soare. Acesta a întocmit un landou uşor şi manevrabil, însă i-au trebuit câteva şuruburi nichelate şi pentru acestea i-a luat bani tătâne-lui.

Izolaţi, trăiau în gospodăria lor modestă, despărţită cu un zăplaz improvizat de fosta lor casă pe care o lăsase feciorului mai mic. Pe noră nu aveau de ce să fie supăraţi dacă aceasta se arăta oarecum încrâncenată în relaţia cu ei. Mezinul lor era un neisprăvit şi un beţiv. Arar moş Andrei se aventura afară din curte. Avea un pârâiaş care curgea de-a lungul gardului din dreapta siliştii, iar pentru apa necesară la curăţenie şi la udat grădina nu trebuia decât să se întindă printre uluci. Ieşea prin sat doar când se ducea să cumpere câte ceva din cele strict necesare, ori când mergea la vreo slujbă religioasă. Singurii străini care le păşeau constant pragul erau preotul, care venea la începutul şi la sfârşitul fiecărui post din an ca să o împărtăşească şi să o mărturisească pe Stana; doctorul cu stetoscopul şi, mai nou, factorul poştal. La toţi ţineau în egală măsură, toţi reprezentau instituţii sacre, însă cel mai familiar era poştaşul. Tânăr şi mereu volubil, când le intra în odăiţă, îşi scotea tolba cu acte şi bani, cu ziare şi scrisori, se aşeza pe marginea patului lângă băbuţă, îi lua mâinile într-ale sale, o zgâlţâia uşor şi o repezea glumind:

– Ce stai aici? Puneţi bundiţa cea nouă şi scoateţi flăcăul la horă!… Şi mata ce te uiţi la noi? Adă un pahar cu vin!

Cât moş Andrei se ducea în beciul micuţ ca o părere şi venea de acolo cu un ibric de vin roşu, plin pe trei sferturi, poştaşul rupea cuponul, număra banii şi îi punea frumos în mijlocul mesei. La prima sau la a doua lor întâlnire acesta abordă un subiect uluitor pentru moş Andrei:

– Ascultă-mă bine! Îmi dai două pensii şi cu banii ăştia îţi fac un certificat de persoană cu handicap pentru lelea Stana. Îi vine lunar o indemnizaţie socială, iar matale o să ai un fel de salariu fiindcă o îngrijeşti. Ce zici, batem palma?

Poştaşul puse ezitarea lui moş Andrei pe seama zgârceniei, pe teama acestuia de a nu-şi putea recupera investiţia, de aceea îl asigura, de fiecare dată când se întâlneau, de beneficiile acestui demers. Moş Andrei însă vedea altfel lucrurile: cum adică să fie plătit ca să aibă grijă de tovarăşa sa de viaţă? Dumnezeu i-a dat o cruce şi el o va purta de unul singur chiar şi dincolo de puterile lui! Aflând de această nechibzuită încăpăţânare, toţi ai lui nu-i mai călcau pragul. Concesie făceau când treceau pe la poartă şi o vedeau pe mama lor însorindu-se. Atunci intrau în curte şi îi întrebau, formal, de sănătate, îi întrebau dacă eventual au nevoie de ceva…

De câte ori însurase ori măritase pe vreunul din vlăstarele lor, le dăduse ca zestre şi un petic de arătură sau de fâneaţă. Pentru ei doi, pentru timpul bătrâneţilor, păstrase via. Acest colţ sărac de rai, situat pe coasta de miazănoapte a dealului care flanca satul, cu sol galben şi greu, impropriu cultivării viţei de vie avea un singur avantaj – era în apropierea casei. Ca să ajungă acolo, moş Andrei trecea prin portiţa din fundul grădinii şi ţinea cărarea din livezile vecinilor până la izvorul de unde lua apă bună de băut şi pentru gătit; de acolo, urcând, paşii lui făcuse o cărăruie discretă pe muchia argiloasă dintre două ravene. Acest cant îngust se termina brusc în botul unui zid format din stânci friabile, nisipoase. Pe ceafa acestui prag înalt cât un vlăjgan cu nasul în vânt se întindea un platou micuţ şi neted. Puţin mai sus era via lui. Îngrădită cu un gard impenetrabil din mărăcini şi cătină, cu o singură ieşire – o poartă camuflată, legată cu trei rânduri de sârmă ghimpată – dar şi cu o mică şandrama plasată într-un loc strategic, făcea ca niciun pârdalnic de copil să nu se poată lăuda că a furat vreun sân de struguri din acea vie. Nu-i vorbă, pe când se ruginea frunza, moş Andrei ieşea cu pălăria plină cu ciorchini de perle străvezii ori negre, dulci, înmiresmate şi împărţea copiilor ce-şi păzeau vacile cu rod pe ţarina uscată a toamnei.

Pe timpul când muncea la carieră îşi îngrijea via în fugă. Visa mereu ca atunci când o să vrea să iese la pensie această ocupaţie să îi răpească tot timpul. Iată că nu era chiar aşa cum plănuise în nopţile lungi de iarnă montană, însă nici departe de visul lui nu era. Se obişnuise cu bioritmul soţiei sale şi ştia, la minut, când acesteia îi e sete, foame ori somn, ştia când are nevoie de ploscă sau de o pernă în plus. La vremea de tăiat via, de săpat, de înlocuit aracii rupţi şi putrezi, de legat şi prăşit, moş Andrei o liniştea pe Stănica lui – cum o alinta el – şi îi explica ce are de făcut la viişoara lui; îi punea deşteptătorul să sune, ca în felul acesta să nu o cuprindă teama că a fost uitată, asigurând-o pe deasupra că atunci când se va împlini timpul el va fi lângă ea. De multe ori se nimerea ca tocmai când obosit închidea uşa, ceasornicul să se pună pe zbârnâit. Niciodată nu întârziase grăitor de mult şi nici de venit înainte de vreme nu venise, deşi nu avea vreun ceas de mână sau de buzunar ca să-şi sincronizeze sosirile.

Poştaşul renunţase de mult la buna lui intenţie de a le întocmi dosare pentru indemnizaţia socială şi totuşi în acea după-amiază moş Andrei îl aştepta cu înfrigurare. Scosese din timp în ibricul emailat vinul roşu, acrişor şi slăbuţ, aşa că acum tot fulgera poarta cu privirea. Nici nu-l lăsă pe poştaş ca să o salute pe baba Stana că îl şi întrebă oarecum conspirativ:

– Ce-i cu entegrarea asta în Iouropa?

– Ei, bre moş Andrei, asta nu ne priveşte pe noi…

– Cum nu? Cum nu!? Am auzit la drăcia asta de aparat că trebuie să ne scoatem viile şi să punem numai viţă de soi! A mea o fi de soi?

– Păsăreasca mata?… Ha-ha-ha!… Ia uite cum stă treaba: doar marii producători, cei care ies cu vinurile pe piaţă, cei care-l vând, sunt obligaţi să-şi scoată hibrizii. Cât despre vinul matale, să fim noi sănătoşi ca să bem şi când oi ieşi eu la pensie. Hai noroc şi mai toarnă unu’ că e tare bun şi mă cam grăbesc!

Nu ştiu cât de mult îl liniştise vorbele spuse de poştaş, cert este că de-ar fi fost întrebat de vreun străin spilcuit a cui e via, el ar fi renegat-o. Continua să o îngrijească dintr-un fel de milă ce învingea cu greu teama: dacă încălca vreo lege? De atunci stătea mai mult cu urechea la aparat ca să prindă noutăţi despre vie şi viticultori, văduvind-o din această cauză pe Stana lui de lungile monologuri blânde şi ades repetate.

Parcă uitase de problemă, sau poate că începuse să o minimalizeze, fiindcă observase că şi ceilalţi vieri îşi vedeau de viile lor bătrâne, până când o vecină – văduva lui Pascu – s-a dus la el pentru o sticlă de vin: vroia să facă un parastas. Când aceasta i-a întins bancnota micuţă, scoasă din batista mirosind a tămâie, moş Andrei avu o scurtă sincopă:

– Nu iau bani! Zi bogdaproste de el! răcni apăsat, după ce îşi revenise.

– Cum, Doamne iartă-mă, să zic bogdaproste că doar îl duc la biserică!?…

– Pune-i pe masă. Nu-i ating! Eu nu-i ating!…

Văduva lui Pascu plecă făcându-şi semnul crucii cu limba.

Faptul că vânduse vin îl înspăimântă pe moş Andrei. A doua zi, în lunea din săptămâna mare de dinaintea Sfintelor Paşti, îi puse Stanei ceasul să ţârâie ca să ştie că la ora respectivă el se va întoarce, îşi luă cazmaua şi urcă la vie. Începu să scoată butucii pe care îi credea mai degeneraţi. Şi uite aşa, pentru vinerea mare îi mai rămăsese nedezrădăcinaţi doar doisprezece din cei mai dragi butuci ai lui. Postul lung şi munca frenetică din ultimele zile îl cam stoarse de vlagă. Mergea abătut pe creasta argiloasă dintre cele două ravene. Când dădu cu nasul de peretele de stâncă friabilă, în care erau încrustate mici scobituri, de care moş Andrei se folosea ca de nişte veritabile trepte – cam neprietenos aşezate, e drept – acesta îl cântări cu o privire fugară. Propti piciorul în prima firidă şi se avântă. În momentul acela descoperi că elanul nu fusese destul de mare şi, precipitat, căută să se ajute cu mâinile, prinzându-se de un colţ de piatră venit în întâmpinare. Pudra de un ocru roşcat făcu degetele să alunece surprinzător de iute. Moş Andrei căzu pe spate, rostogolindu-se ca o păpuşa dezarticulată, până pe malul firicelului de apă. Speriat că ar fi putut să aibă vreun os rupt, rămase câteva clipe nemişcat, analizându-şi atent toate încheieturile. Răsuflând uşurat, se ridică precaut în picioare, îşi scutură hainele, îşi culese pălăria pătată de transpiraţie şi decolorată de vreme, o scutură şi pe ea de praf, apoi şi-o îndesă pe cap. Călărind pârâiaşul, se spălă pe mâini, pe faţă şi porni înspre zarea cleioasă. Ajunse iarăşi faţă în faţă cu nărăvaşa scară ce l-a trântit. Privind-o, i se păru că aceasta crescuse în ultimele minute ca pâinea în cuptor. O atinse cu mâna ca să o îmblânzească. Nu părea ca aceasta să accepte mângâierile. Moş Andrei mai făcu o jumătate de pas, îşi fixă piciorul „de bătaie” lângă ceea ce părea obstacolul vieţii lui şi căută să se avânte. Simţindu-şi genunchii tremurând, renunţă. Descumpănit, se întoarse din drum. Văzându-l intrând în odăiţa lor înainte de vreme, Stana se impacientă. Privea speriată în jur, lăsând lacrimile să curgă puhoi, ca de atâtea ori când o cuprindea neliniştea sau vreo nemulţumire. Moş Andrei se aşeză lângă ea, îi luă mâna paralizată şi începu să o maseze cu mare grijă. Ascunzându-şi teama din glas, zise cu tandreţe:

– Va fi bine băbuţă, va fi bine…

 

 

autor  Ion Lazăr da Coza