Bărbatul la 40 de ani, Ştefan Doru Dăncuş, editura Criterion Publisingh, Bucureşti, 2010

Îmi e permisă o confidenţă? Ceva de genul fie vorba-ntre noi, care vorbă îmi aminteşte de faptul că, în urmă cu câteva luni, pe un site literar făceam un comentariu cam acrişor la un text, de fapt un fragment cu acest titlu. Nu mai ştiu exact ce anume mă inflamase, la acel fragment, cert e că propria percepţie a fost precum oglinda cu pete. Nu ştiam cine e autorul, funcţiona anonimatul celor 24 de ore. Ulterior, am aflat, iar la târgul de carte Gaudeamus am cumpărat cartea, mânată de curiozitate. Lectura integrală a demonstrat cât de relativă şi supusă erorii e opinia cititorului ce vede într-un scurt fragment cartea în ansamblul ei. Evident, lectura integrală a romanului al cărui titlu- tâlc conduce spre o direcţie diferită de drumul balzacian, deşi Balzac povestea şi el despre femeia la 30 de ani, relevă o scriere, pliată cu umor, pe spaţiul autohton(fie zona natală, fie minunatul Regat). Prozatorul Doru Dăncuş fotografiază minuţios şi riguros societatea românească de după ’89 când, deşi s-a sperat ieşirea la lumină din temniţa comunistă, s-a coborât, lamentabil, în hău şi se tot caută bezmetic firul de lumină. Din această perspectivă, comentariul de pe coperta patru, semnat Ioan Groşan, pare îndreptăţit, căci ar mai fi posibil un titlu: Românul la 40 de ani, însă analiza economică, sociologică, morală a ultimilor douăzeci de ani, rămân intenţii parţiale. Prin urmare, titlul cărţii, aşa cum a hotărât autorul e mult mai potrivit şi mai conform cu dorinţele sale. Românul la 40 de ani e un pretext pentru desfăşurarea analizei subtile şi plauzibile, străbătută de filonul auitenticităţii: da, aşa e în România, bărbatul la patruzeci de ani. Sigur, generalizarea îi aparţine autorului: eu, cititor, iau act de opinia lui pe care o împărtăşesc, din păcate, la rândul meu. O carte deloc tristă, asumare a ceea ce[nu] mai doreşte şi-şi mai propune bărbatul la 40 de ani. Nu ştiu dacă s-au mai scris, la noi, cărţi despre un asemenea subiect. Sigur însă, portretul bărbatului matur e desenat cu sinceritate, înţelegere a penibilului cotidian, anume duioşie şi, mai ales, umor, ceea ce-l salvează de la grotesc şi dramatic. Asumare lucidă a căderilor, bâlbelor, dar şi salvare salutară şi benefică a copilului din Bărbatul la patruzeci de ani! De menţionat referirea în câteva pagini separate, chiar şi în treacăt, a femeii- pereche la patruzeci de ani, o replică ce-ar trebui rostită/scrisă într-o carte despre femeie, demers menit să echilibreze balanţa.

artist Maria Bâlea

Roman- jurnal, bine scris, pledoarie poetică despre scrisul ca stare inevitabilă a unui A FI, specific scriitorului. Cum e bărbatul la patruzeci de ani? Plăcerea lecturii rămâne apanajul cititorilor ce se-ncumetă să ia act de unul din numeroasele chipuri ale adevărului, chiar dacă în final rostesc: Păcat! De ce bărbatul la patruzeci de ani se resemnează cu spaimele şi tristeţile lui ?
O carte-manual! Se cere citită atent, o lectură despre ce n-ar trebui să fie sau să simtă bărbatul la patruzeci de ani, când tocmai începe să se maturizeze şi reuşeşte să afle ceva despre femeie, despre el, despre viaţă, despre ţeluri, despre vise…
O carte bine scrisă!

autor Catia Maxim, secretar redacţie la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/CatiaMaxim

Henri Zalis – critic şi istoric literar de anvergură

O nouă  apariție – ” F.Aderca –un destin în contrapunct”

Născut la 25 mai 1932, Henri nZalis este unul dintre importanţii critici şi istorici literari care mai păstrează cultul tradiţiei şi respectul pentru înaintaşi. A debutat în 1967 cu  volumul  „Romantismul românesc”, a publicat în 1968 studiul „Gustave Flaubert” ( are  o bună  priză la cultura de limbă franceză), apoi un studiu pe care îl consideră crucial în cariera sa, „Sub semnul realului. Eseu despre  naturalismul european”, pentru care a primit în Franţa, în 1987, „Les Palmes academiques” în grad de Cavaler. În  1972 a obţinut titlul de doctor în Litere.În anii 1993 şi 1997 a publicat două studii extinse despre Tudor Vianu, căruia i-a fost fidel discipol, s-a ocupat intens de opera lui Felix Aderca ( poate cel mai avizat istoric în privinţa acestui scriitor uneori marginalizat) şi Mihail Sebastian ( nedreptăţit recent de  concluziile pripite ale Marte Petreu) , etc. A tradus din proza unor mari scriitori elveţieni, Ramuz ( este propus la un premiu care poartă numele scriitorului), Fontanet, ş.a.În anii 2005-2006 a publicat „O istorie condensată a  literaturii române” ( vol. I şi II), urmată de „Valorizări” ( la Ed. Hasefer, o completare la lucrarea anterioară) .

Henri Zalis şi-a încercat puterea creatoare, cu succes, în proză (două romane, două volume de proză scurtă), poezie („Acoladă”), literatură de călătorie, memorialistică.

La editura HASEFER a  apărut recent un nou studiu  ( de fapt o antologie de articole) despre Felix Aderca ( 278 pg).  Tudor Vianu i-a dedicat lui Aderca  frumoase cuvinte – „Prototipul  scriitorilor din familia spirituală  a lui Heine, discipol el însuși   al  Regelui David  și al lui Voltaire”, iar  Perpessicius adăuga – „ Un rar spirit modern și temerar”. H.Zalis  trasează un portret în linii precise și bine armonizate, mergând pe un fir conducător – al înțelegerii omului și artistului controversat care a fost  scriitorul   de care se ocupă. ”Solidar cu verticalitatea”, „un efort constant  spre autocunoaștere”, „din unghiul curajului polemic”, „ din perspectiva unei generații literare”, „în numele realismului crud”, „revoltatul tragicomic”, ș.a.

Se știe că Aderca a avut în tinerețe simpatii pentru un regim autoritarist, ca și Sebastian, dar nu s-a apropiat de un Nae Ionescu și nici de „ucenicii săi”.  În anii regimului comunist a fost marginalizat, condamnat la uitare, dar a apucat să scrie o carte fermecătoare despre Cristofor Columb. Aderca  a fost și un bun reporter literar,  interviurile sale au fost adunate într-un volum consistent publicat tot la Editura  Hasefer  în urmă cu circa zece ani . Este o frescă a unei epoci  sub aspect literar și politic. Ceea ce realizează Henri Zalis în studiul său merită toată atenția, având  în vedere și pasiunea, talentul de cercetător al  acestuia.  Se apropie semicentenarul morții lui Aderca, îi cinstim memoria și totodată felicăm pe H. Zalis pentru inițiativă.

autor Boris Marian, redactor la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/borismarianmehr

Dansul Inorogului

Elogiul Melanholiei

Apărută în ediţie de lux la Editura «Semne», în primăvara anului 2010, cartea cu poeme domneşti, pe care ne-o dăruieşte poetul Theodor Răpan, este un mirific labirint prin care transcendenţa metaforei scapă din gravitatea a ceea ce am fost învăţaţi să denumim „timp fizic“.

Învrăjbirea vorbelor, domolirea lor, – tot acel fastuos colorit al unui ,,A fost odată ca niciodată” – basm  dublat de pojghiţa tot mai subţire de realitate, – cartea poartă  colb de aur pe file.  Povestea personalizată, mitul şi ridicarea textului la rangul de Artă, – toate sunt doar detalii ale unui întreg prin care  talentatul  Poet umblă fără clintire, ca şi cum cotidianul nici nu mai există.

Într-o perioadă în care literatura din colţuri diferite de lume se globalizează, se toacă şi se realcătuieşte într-un fel de „puzzle“ metaforic, din ce în ce mai rar întâlneşti poeţi născuţi, nu făcuţi în paginile revistelor. Theodor Răpan ne demonstrează că a fi original este egal cu acea simplitate  celebrată de cei aleşi.

Poemele, în pereche, stratificate pe falii şi în stiluri evident, voit diferite, stau ca domniţele din dedemulturi, în oglindă.

Dansul Inorogului nu este o carte care se cere citită pe peronul gării, nici în tramvai , nici când nu ai răgaz pentru clipa de taină. Este Cartea care are locul ei pe noptieră, de acolo unde  o ridici şi… în lumina difuză te laşi dus cu mintea şi inima într-o lume dispărută în spuma sidefurilor unui Răsărit prin care însuşi Cantemir umblă pe vârful botinelor.

,,Cântul lui Teleor“ (Teleorman/Deliorman/Pădurea Nebună) –  text  prefirat cu solzi smulşi de pe cuvintele vechilor hrisoave – este un imn pentru Libertate, un exerciţiu repetat dinaintea zilei în care autorul aşază şi Inorogul şi Arlechinul în faţa viitorului cărţii sale. Povestea poate să înceapă!

Bine, rău, intrigă şi frumuseţe diafană, – paginile următoare  mustesc de magie şi mierea vorbelor  se decantează în sintagme pe care, pentru a le prinde înţelesul, trebuie să  le citeşti o dată, de două ori, de câte ori simţi că ţi-e foame şi sete de neînţelesuri. Eroii sunt ca şi vii în codrul cel de frasini, sunt entităţi distincte, dar care îşi duc dansul laolaltă în hieroglife şi arabescuri fantastice. Doar valorile umane, intangibile, rămân la locul lor, cum Soarele şi Luna stau pe firmamentul Cerului fără teama de nimicnicie.

Prin Yggdrasil, codrul poematic, lupta pentru bine, frumos şi pentru  inima Arunei se dă pe viaţă şi pe moarte, cavalereşte.

Un  rătăcitor atemporal, un cheltuitor de frumuseţi demult apuse – , autorul cărţii de faţă a plonjat  în poveste, devine el însuşi personaj, după cum glăsuieşte: „Pun 10 cărţi din 22 toate! Porunca lor în mine mă străbate! Arcana mare sufletul cunoaşte şi doar lumina minţii o împarte!“

Vina de a simţi plăcerea lumii este un capitol de carte de o dulce durere umană, zbaterea bărbatului îndrăgostit, între  lumea reală şi cea de dincolo de ceaţa imaginaţiei devine o geografie a sufletului, chiar dacă uneori,Theodor Răpan ne plimbă  pe sub un cer de stele reci.

Cu mască sau fără mască, iubirea îşi face jocul până la capăt! Într-un dans, ca şi ritualic, prin poeme separate – sau unite între ele de ilustraţia fabuloasă a Aurorei-Speranţa Cernitu, – Theodor Răpan duce firul basmului său până la capăt. Asistăm fără voie la o iniţiere masculină la care participă martori, personaje mai mult sau mai puţin mitice.

Senzualitatea clipei, în care dragostea pare aproape lumească,  este redată cu fineţe, eleganţă şi în culori voievodale.

O carte de duminică la amiază! O carte de artă şi pentru care autorul,  dar şi ilustratorul merită toată admiraţia noastră!

Aruna – zeiţa cu degete trandafirii, Arlechinul şi cărţile de tarot,  cele câteva măşti ale zeiţei (femeii iubite), mirajul şi cavalerul puternic… tot zeităţi şi tristeţi, Melanholia cu Daimonul care veghează creaţia însăşi, – sunt tot atâtea motive pentru care autorul acestei cărţi unice să ardă pe rugul primordial, să-şi mistuiască patima de cavaler rătăcitor prin focul creaţiei.

Lucrarea, ca un remember al Epocii Luminilor, un soi de dans al lebedei pe luciul părelnic de apă – aşa mi se arată cartea cu poemele îngemănate  peste pasta vopselurilor – carte pe care Theodor Răpan a adus-o ca pe un omagiu al cavalerismului vechi, într-o lume modernă, adică… bezmetică şi totuşi, frumoasă !

autor Melania Cuc, redactor la postul Frecvenţa Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/melaniacuc

Marin Codreanu – DADA (Partea I-a) (Editura SemnE, Bucureşti, 2009)

DICŢIONARUL SCRIITORILOR ŞI PUBLICIŞTILOR TELEORMĂNENI (Ed. Rocriss, 2005), întocmit de Stan V.Cristea, consemnează peste 800 de nume de mânuitori ai condeiului, născuţi sau trăitori în acest spaţiu geografic. Să reprezinte „câmpia împădurită” un areal aparte în geografia noastră literară? Scriitorii acestei zone au caracteristici comune? Să ne gândim la cei mai reprezentativi: Marin Preda, Zaharia Stancu, Gala Galaction şi Dimitrie Stelaru.

Există la aceşti scriitori o melancolie crepusculară, o atmosferă de sfârşit a vieţii ţărăneşti tradiţionale, o sacralitate sfâşietoare şi o ploaie celestă de himere. Să fie aceste stări determinate inconştient de câmpia împădurită a Teleormanului?Dacă acceptăm că spaţiul geografic/formele de relief determină, prin inconştientul individual şi colectiv, stilul specific (aşa cum a făcut Blaga pe urmele lui Frobenius, inventând matricea stilistică), am putea aplica această teorie şi la câmpia teleormanului. Ce caracteristici spirituale ar putea induce formele de relief în sufletele artiştilor? Muntele produce, datorită vicisitudinile geografice şi climatice, personalităţi puternice, dârze, neclintite, libere, solare. Zona subcarpatică ar fi mai pitorească, mioritică, ritmurile creaţiilor artistice urmând sinuozitatea deal-vale, analizată/teoretizată de Blaga.

artist Lavinia Musat, Optic

Spaţiul mioritic eminescian ar putea fi sugerat, tot după Blaga, de valurile mării, care, prin formele lor, pot fi identificate fictiv cu imaginea unor dealuri şi văi fluide. Bărăganul, în concepţia lui Vasile Băncilă, prin monotonia peisajului, ar creea halucinaţii ca şi deşertul, viziuni care aparţin regimului nocturn al imaginii. „Câmpia împădurită”, după părerea mea, ar putea realiza o sinteză între deal/munte şi câmpia aridă. Pădurea, specifică zonelor de deal şi munte, produce dârzenie, cavalerism, demnitate şi o viziune solară asupra lumii. Câmpia teleormăneană nu mai e atât de monotonă ca Bărăganul, fantezia nocturnă e mai temperată, apocalipticul devine crepuscul. Poetul Ion Mircea în volumul de versuri PIRAMIDA ÎMPĂDURITĂ, conferă organicitate acestei forme abstracte, cu ajutorul copacilor. La Marin Preda (modelul lui Marin Codreanu), se pot decela cu uşurinţă  aceste aspecte. Romanele şi nuvelele lui Marin Preda: Întâlnirea din pământuri, Ana Roşculeţ, Desfăşurarea, Moromeţii, Ferestre întunecate, Îndrăzneala, Risipitorii, Imposibila întoarcere, Marele singuratic, Delirul, Cel mai iubit dintre pământeni, alcătuiesc o frescă a lumii munteneşti (ţăraneşti şi citadine) în perioada interbelică şi a celui de-al doilea război mondial. Moromete şi Victor Petrini sunt personaje tipice pentru voinţa neînduplecată şi comportamentul neîngrădit de reglemetările sociale.

Marin Codreanu îşi propune de la început să facă un singur roman fluviu, având ca model fresca pe care ar fi  ar fi vrut s-o realizeze Marin Preda. Desigur, nu vreau să afirm că Marin Codreanu ar avea forţa expresivă a modelului său exemplar. Autorul DADEI a scris câteva volume de versuri, care se lasă citite prin cheie simbolică sau alegorică. Stilul nemetaforic al versurile cred că l-a ajutat în scrierea unei proze realiste needulcorată liric. În primul volum al romanului DADA, Marin Codreanu abordează perioada de începere a celui de-al doilea război mondial (lunile septembrie-octombrie 1939),  va continua cu perioada   celul de-al doilea război mondial, şi poate va ajunge, în final, aproape de zilele noastre.

În prefaţa romanului DADA, Petre Ionescu semnalează parfumul moromeţian. Într-adevăr Marin Codreanu, născut  la 16 sept 1937 în satul Ştirbeţi, comuna Cucuieţi, jud. Teleorman, aparţine lumii descrise de Marin Preda. Curtea lui Mantu, descrisă de Marin Codreanu, este şi ea un fel de grădina a lui Iocan. Aici, Mantu, cel mai bine informat dintre săteni, întrucât avea un radio cu galene, le comunica ştirile consătenilor. Cel mai mult îi place să povestească, urmând o regie proprie menită să impresioneze auditorii (exemplificând cu lecturi din revistă), moartea la datorie a fiului său Vasile, la 4 septembrie 1939. Soldatul fusese ucis, împreună cu alţi cinci grăniceri şi cu sergentul lor, de o formaţie paramilitară hortystă, la Diosig, cu o zi înainte de predarea pichetului grăniceresc românesc către grănicerii unguri, în urma Diktatului.

Cu toată durerea suferită, Mantu este mândru că fiul său  a murit ca un erou. Personajele romanului posedă caracteristicile puternice ale omului de la munte: hotărâte, dârze, descurcăreţe şi nu se supun constrângerilor legale decât până la un anumit punct. Ca să îşi facă dreptate, Didina, fiica lui Mantu, îl dă în judecată pe calomniatorul care o acuza de imoralitate în lipsa soţului plecat în armată şi în instanţă, enervându-se îl bate cu registrul de stare civilă, pe care îl distruge, motiv pentru care este amendată cu doi poli (sumă importantă pe vremea aceea). Născând un băieţel şi neştiind cum să se descurce, apelează la părinţii ei. Mama ei, Dada Maria (de la care romanul îşi trage numele) o sfătuieşte să-i trimită o telegramă soţului ei, Petruţ, aflat în cazarmă. Petruţ este şi el un personaj robust, bine conturat, destoinic. Acesta părăseşte cazarma şi după multe peripeţii reuşeşte să-şi rezolve treburile şi să se întoarcă până a doua zi la unitatea militară. Marin Codreanu construieşte cu mână sigură arhitecturi epice. Un episod crud şi tandru îl constituie drumul lui Mantu cu boerul Victor Kisim la Roşiori, pentru ca primul să plătească amenda Didinei, iar apoi, cei doi să-şi facă un control medical de rutină.

Mantu nu are prea mari probleme cu sănătatea, dar doctorul Noica îi prezice boierului că nu va mai trăi decât trei luni. La întoarcere în sat, boierul moare instantaneu, aflând de sfârşitul tragic al fiului său Tomică, prins de cureaua morii familiei. Alt personaj, mândru şi liber, este comandorul de aviaţie Gheorghe Miclescu, cel care după părerea mea îl are ca model pe Victor Petrini, eroul romanului Cel mai iubit dintre pământeni, scris de Marin Preda. Miclescu are curajul de a riposta la acuzaţia generalului de brigadă Dan Teodorescu (făcută la sugestia sorei reginei Elisabeta) că a deranjat tot litoralul cu zgomotul produs de escadrila sa, într-o aplicaţie la joasă înălţime. Comandorul se păstrează demn şi în consiliul de coroană, demonstrând că a îndeplinit o misiune, şi nu a încălcat ordinele. Este numit comandantul Aerodromului Pipera din garnizoana Bucureşti.

Prima parte a romanului Dada este convingătoare ca proză realistă. Autorul se dovedeşte un bun cunoscător al relaţiilor interumane între diverse categorii sociale (ţărani – boieri), statornicite altfel decât de pe poziţiile luptei de clasă cu care ne-a îndoctrinat socialismul. Aşteptăm continuarea romanului pentru a vedea cum va mai răbufni în conştiinţa autorului, câmpia împădurită a Teleormanului.

autor Lucian Gruia, redactor la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/LucianGruia

"Dicţionarul general al literaturii române" – apel către scriitori, editori

Stimate colege şi stimaţi colegi,

Cercetătorii de la Departamentul de Istorie Literară din Institutul de Filologie Română “A. Philippide” – Filiala IAŞI a Academiei Române (www.philippide.ro) au lucrat, împreună cu alte colective de cercetători din Romania, la elaborarea „Dicţionarului general al literaturii române” (DGLR), 7 volume, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004 – 2009, proiect fundamental al Academiei Române.

În vederea alcatuirii celei de- a doua ediţii, revizuite, a DGLR, vă rugăm să ne ajutaţi să luăm legatura cu scriitori, critici şi istorici literari, traducători, cadre didactice universitare care predau limba româna, reprezentanţi ai mass media de origine româna stabiliţi în diferite ţări. Pe baza răspunsurilor la chestionarul conceput de cercetătorii din institutul ieşean vor fi redactate articolele din DGLR, ediţia a doua. În cazul autorilor decedaţi, facem apel la rudele acestora de a ne pune la dispoziţie informaţiile necesare completând chestionarul.

artist Anişoara Iordache

Totodată, intenţia cercetătorilor de la Departamentul de Istorie Literară din Institutul de Filologie Româna “A. Philippide” este de a realiza un dicţionar al scriitorilor de origine română din provinciile istorice româneşti şi din diaspora. Este o acţiune de recuperare şi integrare a valorilor culturale româneşti din străinatate în patrimoniul cultural românesc. În acest scop folosim acelaşi chestionar.

Deoarece este foarte dificil să aflăm adresele de email ale autorilor care vor fi cuprinşi în acest dictionar, vă rugăm să aveţi bunăvoinţa de a ne trimite dumneavoastră adresele de contact ale celor care se încadrează în categoriile enumerate mai sus. Anexăm chestionarele ca documente ataşate.

Va rugam sa trimiteţi răspunsurile dvs. pe adresa:

Ofelia Ichim

ofelia.ichim@gmail.com

DIRECTOR,

Prof. univ. dr. Eugen MunteanuPS: Rugăm confirmaţi primirea acestui email.

–
–––––––––––––––––––
Cercetator Ştiinţific gr. I dr. Ofelia Ichim
Şeful Departamentului de Istorie Literară, Institutul de Filologie Română „A. Philippide”, Iaşi
www.philippide.ro/revista: www.philologica-jassyensia.ro

Str. T. Codrescu Nr. 2
cod 700481 IAŞI, România
tel/fax: +40 332 106508
tel.pers.: +40 726782665