am ridicat un monument mai durabil ca bronzul

amintirile… am atâtea evantaie de amintiri! şi sertarul miroase la fel ca drumul de simplitate! a iubi curcubeul… înseamnă a cunoaşte minunatul capitol despre dragoste din Întâia Epistolă către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel! a birui vrăjmaşul… înseamnă a cunoaşte zicerea Sfântului Ciprian… „cine nu are Biserica de mamă, nu poate avea pe Dumnezeu de Tată”. murmur Crezul şi apoi mi-aduc aminte cum era să mă pierd… toamna trecută! parcă mă văd cum alergam spre mănăstirea Cotmeana! nu mi-a fost uşor să ajung, pentru că îmi slăbise puterile de-atâta amar de lacrimă, dar ştiam că acolo îmi voi afla liniştea! m-am grăbit să-l revăd pe părintele Stareţ Ioasaf, aveam nevoie de sfatul său, o presimţire îmi şoptea că am să las totul în voia luminii sfinte… pur şi simplu!
m-am tot întrebat de ce există, în această mică parte de lume, marea dorinţă de a îmblânzi timpul… de a vorbi despre minuni… răspunsul nu a întârziat să apară! orice lucru făcut cu dragoste, speranţă şi osteneală, renaşte, înainte de toate, prin muncă şi trăieşte prin credinţă! au fost ridicate case, chilii, o casă domnească şi un muzeu, o bibliotecă, un arhondaric, o trapeză boltită şi mai multe anexe gospodăreşti. în ultimii doi ani, a fost ridicată din temelii o nouă biserică, un „Paraclis”, cu mult mai mare şi mai încăpător ca mănăstirea, devenită demult monument istoric, pentru evitarea degradării picturii şi a arhitecturii. prin harul şi dragostea Sfintei Fecioare Maria, a cărei icoană făcătoare de minuni se află aici, dar şi cu rugăciunile şi slujbele Prea Cuviosului Părinte Stareţ Ioasaf şi ale tuturor preoţilor şi monahilor ce vieţuiesc aici, au loc multe minuni… sunt atâtea legende la Cotmeana, încât cu greu ne putem imagina că aceste locuri nu mai păstrează încă paşi şi suflete de oameni.

prima atestare documentară a Cotmenei este în data de 20 mai 1388, într-un hrisov al lui Mircea cel Bătrân câtre mănăstirea Cozia, dar se presupune că ea exista cu mult înainte, mergând până la sfârşitul secolului al XIII-lea, fiind sub acest aspect cea mai veche mănăstire domnească din Ţara Românească şi poate din sud-estul Europei.  mai bine de câteva secole, mănăstirea Cotmeana a fost metohul mănăstirii Cozia. răsfoind mica monografie a comunei Cotmeana, scrisă chiar de părintele Ioasaf Boiciuc, aflu că mănăstirea îşi are originea pe o fostă biserică de lemn, fiind o posibilă ctitorie a lui Vladislav-Vlaicu şi Radu I, pe care voievodul Mircea cel Bătrân o închină Coziei.

Cotmeana… denumită de stolnicul Constantin Cantacuzino „Ospăţul cel de seară”, a străbătut mai bine de şase secole de istorie, pentru ca, astăzi, să vorbească despre o realitate pe care din ce în ce mai mulţi istorici o admit, prezenţa cumană puternică în spaţiul românesc prin excelenţă. numele aşezării a pornit de la numele poporului cuman, a fost preluat prin tradiţia bizantină, apoi ajustat pe tradiţie cărturărească chirilică şi pe tradiţie populară locală. chiar şi numele domnilor de la Argeş este de origine cumană sau pecenegă.

cele peste 1000 de piese litice, în marea lor majoritate de silex, descoperite  cu precădere în partea de vest-nord-vest a Munteniei, în zona Argeş-Olt, se încadrează aceloraşi tipuri litice descoperite în Europa, corespunzând geomorfologic Podişului Getic din Piemontul Cotmeana. circa 46 au fost identificate pe valea pârâului Cotmeana şi 33 de piese litice în zona de formare a pârâului Cotmeana. inventarului arheologic de săpătură i se adaugă un tezaur de monede din aur, discuri ornamentale de teracotă, dar şi celebra candelă aflată la temelia mănăstirii, găsită pe 27 iulie 1933 de C. Bobulescu. având în vedere şi elementele caracteristice ale cadrului natural, zona a oferit un cadru prielnic pentru dezvoltarea comunităţilor preistorice. existenţa unei aşezări de epoca bronzului la Cotmeana nu poate fi exclusă, mai ales că urme de cultură materială aparţinând acestei etape au fost semnalate şi la Piteşti, Ţiţeşti, Draganu etc.
Cotmeana… pare a fi un tip arhaic, o biserică pe plan dreptunghiular fără turle. turnul clopotniţă adăugat probabil de Mircea o apropie de monumentele de la sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul secolului următor şi de arhitectura din voievodatul valah. discurile smălţuite în cafeniu închis şi verde măsliniu împodobesc faţadele monumentului ca şi în cazul bisericilor Cozia, Sfânta Treime din Siret şi al celor de pe litoralul pontic de la Cetatea Albă. în plus, acest tip cromatoplastic este tributar secolului al XIII-lea din Peninsula Balcanică, de la Târnovo şi Mesembria, după căderea ţaratului târnovean, răsfrângându-se şi la nordul Dunării. prin tradiţie, el coboară în secolul al X-lea, amintind de mai vechea olărie de lux bizantină, ce se regăseşte în întreaga Peninsulă Balcanică. nu trebuie uitat că aici se află cel mai vechi clopot din Ţara Românească, dăruit de jupânul Dragomir în anul 1385.

mănăstirea se află la jumătatea distanţei dintre Râmnicu Vâlcea şi Piteşti, şi la aceiaşi distanţă de Curtea de Argeş, adică 30 de km. ea poartă Hramul Buna Vestire şi Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul. toţi cei care vor să îşi umple sufletul de soarele dumnezeirii, sunt aşteptaţi zilnic la Sf. Liturghie, iar miercurea şi vinerea la taina Sf. Maslu şi la Moliftele Sf. Vasile cel Mare.

Cotmeana… un excelent popas, pentru ca amintirea să vorbească mereu despre acest locaş de linişte şi curăţenie sufletească.

12 noiembrie 2010, 17:33

autor Daniela Voiculescu

Muzeul de Design – Holon

La începutul anului 2010 s-a deschis în oraşul Holon primul muzeu Israelian dedicat Designului. Clădirea construită de sculptorul arhitect Ron Arad ne aminteşte suprafeţele ondulate ale muzeului de artă Guggenheim din NY, cu care se aseamănăla exterior, desigur la scară mult redusă. Realizat într-un timp record, clădirea rezidă într-o combinaţie de grinzi de metal curbat, sticlă şi beton armat care la un loc formează cochilia structurală a muzeului. La interior spaţii largi pe două nivele, sunt conectate prin pante line, găsim săli de expoziţie şi laboratoare dedicate designului. Finisajul exterior foloseşte vopsele cu nuanţe de roşu, maro şi ocru, care mimează culorile dunelor de nisip pe care s-a dezvoltat modernul oraş Holon.La numai 10 km de metropolă Tel Aviv, Holonul oferă un cuib alternativ artelor, şi cercetării tehnologice.

Expoziţia de Modă Mecanică

curatori: Gregg Duggan, Judith Fox

Actuala expoziţie se ocupă de impactul tehnologiei electromecanice în designul şi producţia obiectelor de modă. Stiliştii moderni caută drumuri şi metode de a folosi şi îmbina tehnologia actuală cu noile produse de modă. Ce vizionăm sunt veşminte, încălţăminte, accesorii vestimentare în care modelistul încorporează materiale hi-tech, foloseşte electronica, lumină, sunetul şi computerele în a realiza produse atractive şi funcţionale totodată.

12 artişti (din care 3 israelieni) revendică, prin lucrările expuse, eticheta de haute couture tradiţională, deşi maşinile sunt celecare execută şi dau retuşul final obiectului vizat. Întâlnim idei, metode noi, materiale deosebite, dar mai ales curajul experimentului şi al satisfacţiei estetice.

Issey Miyake – Tokyo – Japonia

Exponatele lui MIYAKE ” VÂNTUL” – La prima vedere ne trezim într-o lume robotică populată de androizi bipezi montaţi din tuburi, fire şi articulaţii ciudate. Componentele sunt realizate din plastice colorate galben-gri-negru şi piese din metal. Roboţii-manechin îmbracă haine de culori neutre greu de distins la început. Toate componentele mecanice sunt datorate firmei de aspiratoare de praf James Dyson care a livrat şi ventilaţia necesară paradei de modă în care hainele erau umflate de curenţii de aer. Sub acest „vânt” îmbrăcămintea capăta viaţă şi o specială prezenţă

Despina Papadopoulos – NY – USA

Haine muzicale

Inspirată de cultură africană Masai , Despina produce o rochie veselă cu guler metalic. Din guler observăm legate câteva şnururi în mişcare. Şi ţesătura dar şi şnururile conti fire de metal conductive Mişcarea lor şi contactul electric produc sunete de frecvenţe diferite care sunt înregistrate şi reproduse de o electronică invizibilă, plasată sub gulerul metalic Sunetele sunt apoi reluate şi refolosite randomal după cum alte cartele electronice sesizează mişcarea trupului. Efectul este surprinzător.

Cedric Flazinski – Olanda

Pantofi injectaţi.

Cedrik a ales o tehnologie nouă în care nu există piele, gumă sau cusături. Modelul pantofilor este

produs pe computer, apoi maşini specializate injectează plastice şi răşini elastice care se solidifica în formă dorită. În final pantoful este vopsit şi .. gata de purtat.

Laboratorul de Design

O aripă a muzeului este dedicată laboratorului de design. Aici studenţi de la academia Shenkar sunt invitaţi să creeze noi modele şi să experimenteze idei stilistice. Modele tri dimensionale sunt expuse şi schimbate săptămânal, toate vizibile pe mesele laboratorului. Vizitatorii pot sta de vorbă cu studenţii şi discuta procesul de documentaţie, tehnologia şi execuţia diverselor proiecte propuse.

Text, foto: Adrian Grauenfels, redactor la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/AdrianGrauenfels

Norman Manea și temele obsedantului secol

Norman Manea este un „copil” al secolului XX, a trecut prin barbaria Transnistriei, a trăit sub regim totalitarist comunist, a cunoscut la o vârstă matură Vestul, acum  lucrează ca un sculptor la opera sa.

Recenta apariție la HASEFER  a volumului ”Lapte negru” ( antologie de articole)  ne duce cu gândul la un alt scriitor, un mare poet, Paul Celan, cu celebrul său poem  „Todesfuge”, laptele negru fiind emblematic pentru Holocaust. Scriitorul, un laureat al multor premii, a vizitat de curând, a zecea oară , poate, .țara de origine, de unde a plecat spre finalul dictaturii lui Ceaușescu, își începe  cartea cu  o temă gravă – ” Ce înseamnă să fii evreu”.  De la Jakob Wassermann și cu mult înainte, această întrebare și-au pus-o mulți intelectuali evrei din Diaspora, care nu vorbeau și nu vorbesc nici ebraica , nici idiș sau ladino , nu sunt religioși, dar simt „evreiește”. „Scriitorul se legitimează prin opera sa”, afirmă Manea, ceea nu poate fi contrazis.

Multe texte  au apărut în diverse publicații americane și europene, au fost susținute în conferințe. Volumul are un aer de prospețime prin  acuitatea și franchețea cu care se exprimă Manea. El nu uită să amintească nici de clasicu Șalom Alehem, nici de lumea contemporană.  Șalom Alehem este adus în scena publică de azi( „Râsu – plânsu”) Este evocat martirul, scriitorul și artistul Bruno Schulz, ucis de o patrulă germană, în Polonia.  Urmează un alt martir, al istoriei  secolului XX,  Mihail Sebastian,  așa numitul ( de Marta Petreu) „ucenicul” lui Nae Ionescu,  un martor al persecuțiilor rasiale, mort prematur într-un accident stupid, în mai 1945.  „Holocaustul și literatura”  este reluarea unui articol pe care l-am citit cândva,  prin  anii 80, în REVISTA CULTULUI MOZAIC,   completat acum cu noi informații și cu două alte articole – „Posibilități  și limite ale iertării”.și „Monumentele rușinii”.  Este vorba de  contribuția unor scriitori din Germania  la  dezbaterea  legată de Holocaust.  Paleta de preocupări ale lui Manea   cuprinde de asemenea scrieri ale lui Danilo Kis,   scriitor  originar din Serbia, Imre Kertesz,  Saul Bellow cu care a fost prieten ( a publicat dialogurile cu acesta), dar marea pasiune a scriitorului este Kafka.  S-a scris mult despre  praghezul care a ajuns o emblemă a literaturii  alegorice,  un  vizionar ( cu voie, fără?) al nenorocirilor ce aveau să se abată asupra lumii după moartea sa ( 1924).  Norman Manea și-a ales un model pe măsura  ambițiilor sale scriitoricești. Îi dorim succes.

autor Boris Marian, redactor la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/borismarianmehr

Eheu, fugaces, Postume, labuntur anni

Traduc, pentru cei care nu cunosc versul lui Horațiu – Eheu, cum trec de repede anii, Postume ( un amic al poetului). Voi scrie despre relația dintre tineri și bătrâni, din păcate m-am încadrat benevol în categoria bătrâni din două motive-  nu am murit mai tânăr,  iar azi aud prea..des..adresări..referitoare..la..vârsta..mea.

Nu sunt un predicator,  nu voi cita din Decalog, respectă  pe mama și tatăl tău, voi porni din alt punct. Revoluția sau Loviluția de la 1989

a creat o falie socială, dar nu numai. Ea a dizolvat și anumite tradiții de familie. Nu laud sistemul socialist care nu a adus  nimic nou în educația  de bază, dimpotrivă, dar  atunci era puțin pe dos. Exista gerontocrația, partidele comuniste erau conduse de oameni în vârstă. În China, Den Siao Pin era trecut de 80 și conducea din umbră, Ceaușescu era trecut de 70 dar arăta mai bătrân. Gorbaciov a fost mai tânăr și a răsturnat tot sistemul, a vrut sau nu a vrut, așa a ieșit.

Tinerii din 1989 au azi  în jur de 40, alții, apoi sunt cei care s-au născut după 1989, toți se gândesc cu ură la trecut și au  și unele motive întemeiate. Dar starea națiunii de acum este o rezultantă a incapacității întregii societăți. Inclusiv a tinerilor. Nu cred că vârsta cuiva este o vină prin numărul de ani. Fiecare are la activ o sumă de fapte. Bune, rele, unii nu au nimic la activ dar judecă înverșunat pe cei care au mai făcut ceva. Fatalitatea face că toți îmbătrânim, toți murim. Nu ne respectăm, uneori nici respectul nu este obligatoriu, dar trebuie să știi de ce nu respecți un om.

artist Nick Sava, Porti

În domeniul literar și artistic, dar și în cel științific situația celor în vârstă este la fel de tragică, generalizând, ca pentru toți pensionarii modești. Ați auzit de cazul chirurgului Pesamosca, o somitate care , ajuns pensionar cu o mie de lei pe lună, trăiește într-o cameră de spital? Nu mai are spațiu. A salvat mii de oameni, acum nu mai are spațiu.

Sunt scriitori și scriitori. Unii nu sunt scriitori și se declară ca atare. Nu cred că este cineva în stare să califice taelntul  altcuiva, fără a-i lectura atent textele, sine ira et studio. Un „neam prost” , cândva șef pe la un post de radio,  desigur, mai tânăr decât mine mă acuză de incapacitate. Un poet de pe la o revistă online mă numește „dobitoc bătrân”.  Nu mai continui, că mi se face greață, nu mi-este milă de mine, îmi este greață de mediul în care trăiesc. Incultura face pași MARI ÎN DOMENIUL  NE- EDUCȚIONAL. Falși intelectuali înjură ca la ușa cortului, provoacă scandal,  ignoră pe cei mai buni decât ei. Orice argument calomniator este bun

Sexul, etnia, trecutul securist, fie el  inventat de un mincinos, ceva ce poate fi lipit ca  o marcă pe orice plic, toți comuniștii au devenit antisomuniști, toți anticomuniștii au devenit securiști, o lume cu susul în jos. A fi antisemit acum este o floare la ureche. A fi neo-legionar  mai este ceva, desigur lăudabil. Singura lege care nu s-a aplicat NICIODATĂ ÎN ROMÂNIA  a fost pedepsirea celor care  propagă idei, simboluri  ale extremismului politic fascist  sau comunist, dar în special  fascist, legioanaroid,nazistoid, etc. Primarul Mazăre de la Constanța este un excentric duios. Pe Internet te jidănește cine vrea. Limbajul unora este identic cu cel de la străvechile PORUNCA VREMII, SFARMĂ PIATRĂ. . O, Tempora!

NU m-aș mira, la un viitor scrutin electoral, ca în starea de criză în care ne aflăm să nu vedem în fruntea țării tineri legiponari la fel de frumoși, arătoși, carismatici, necorupți precum acel Zelea Codreanu lăudat pe postul TVR 1 de  sâsâitul de Ion Cristoiu,  aflat într-o seară în admirația rozuliei doamne Eugenia Vodă.  O, Tempora!!!

autor Boris Marian, redactor la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/borismarianmehr

Critica literară pe Net

Cel mai ușor este să faci o așa zisă critică literară pe un site unde scriu poeți, prozatori și amatori. I-am uitat pe veleitari, mediocri, bebeluși, bătrâni decrepiți,  așa cum se exprimă unii rebespierri, cerberi, cekiști în civil care  știu a scrie , dar și cum se trage cu naganul în tâmpla nenorocitului de  condeir, prea naiv și  vulnerabil să nu se … prindă, că  jocul de-a  hai să fim mari  cel puțin pe site are regulile lui  nescrise.

Ibrăileanu, Maiorescu, Gherea, Lovinescu, Călinescu  s-ar îmbolnăvi de ciudă în  fața sentințelor emise de  unii maeștri, ca și de ucenicii lor  gudurăi de profesie. Toată lumea face critică literară pe site, exact cum toată lumea s-ar pricepe la fotbal, box, tenis de câmp, etc.

artist Natalie Schor

În principiu sunt de acord cu combaterea agramatismelor, se pot ierta greșelile  typo, adică de tastare,  sunt de acor cu  evitarea textelor anoste, plicticoase, nu sunt de acord când un fals maestru dă verdicte despre taelent și  lipsă de har, domeniu foarte hazardat,  am să și spun de ce.  Artistul care nu are îndoieli este un simplu meșteșugar. Când știi că orice scrii este minunat, imperfectibil  și chiar excepțional ești pierdut ca un avion rămas în aer fără  motor. De la sublim la ridicol este un pas,  a spus bine cel ce a rostit prima oară acest dicton, unii nu fac nici acest pas, ei sunt mereu sublimi, precum arhanghelii.

Critica serioasă nu se bazează numai pe  gust, din moment ce despre gusturi nu se discută. Nu suntem la un concurs de gastronomie literară.  Nu toți agrează , de pildă, ce scriau  Valey, Jarry, Breton, Tzara,  Urmuz, Joyce,  Eugen Ionescu,  ca să nu înșirui  sutele de  moderniști contemporani cu noi. Literatura, ca și muzica, este mai „ușoară”, mai ”grea”, gen pop, jazz, etc.

Îmi plac site-urile unde lumea nu se insultă, unde nu există teroarea de a fi anatemizat, pus la colț, chiar eliminat, cunosc bine  nenorocitele etape, m-am hazardat și eu prin  Labirintul minotaurului.

Cum bine spunea un coleg pe care îl stimez,  florile să crfească, dar mai este nevoie și de prășit. Prășitul se face cu grijă, altfel distrugi  grădina, adaug eu.

autor Boris Marian, redactor la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/borismarianmehr

Marțianul imaginar și real

Puțini s-au ocupat cu  imaginea marțianului în cultura lumii. Prin 1905, un pictor l-a înfățișat șezând pe o stradă, nu se știe din ce oraș, apoi, un alt tablou datând din 1918,  ne arată un alt marțian  în aceeași poziție. Apăruți în grupuri izolate, cu secole în urmă, ei au fost tolerați la început. Este drept că unele state le-au impus plata unor impozite. De unde aveau bani, nu se știe.  Literatura i-a ocolit, s-a creat un tabu  – tema despre marțieni.  Desenatorii au fost mai puțin reticenți. Nas de sileni, de  fauni, buze groase, urechi mari, clăpăuge. Dar nu semănau cu caprele, țapii. Caricaturiștii au încercat, fără succes să-i înfățișeze, nimeni nu știa exact ce înseamnă  „tipul marțian”. Unii i-au comparat cu franțujii, italienii, grecii, turcii, nici vorbă. A apărut o carte în care se cerea nimicirea lor.  Măștile de carnaval  încercau să redea chipul de marțian. Niște militari beți au prins doi marțieni și au încercat să le taie bărbile. A fost imposibil, bărbile erau din sârmă foarte rezistentă. Militarii au simțit chiar o furnicătură în braț, ca  de curent electric. Au fost descoperiți marțieni cu pistrui, alții cu părul roșu. S-a răspândit zvonul că erau murdari, că miroseau a ceapă și usturoi. Total fals.

artist Ovidiu Nuţă, Pseudogeomanticus Mirabilis2

Un cercetător a stabilit că mirosul era de chimicale.  Marțienii erau produse de sinteză. Aveau familie, soție, copii. Ciudată era contradicția dintre imaginea marțianului murdar și puturos și marțianul inteligent, cuceritor al Planetei.  Aveau și o muzică oarecum ciudată, amintind de dansurile antice, orientale. Înmulțindu-se , a fost nevoie de  semne distinctive, pentru ca pământenii să nu se împerecheze cu marțienii. De ce? Nu știa nimeni. Ar fi fost interesant ce ar fi ieșit dintr-o căsătorie mixtă. De fapt ele deja existau, dar  nu se știa exacxt care cu cine. Marțienii începuseră să semene cu pământenii. Erau negustori, meseriași, bancheri. În armată nu erau primiți, era mai bine, mai sigur. Unii s-au făcu cârciumari. Se spunea că toarnă apă cu acid sulfuric  în țuică, dar nu  s-a dovedit. Înainte de apariția automobilului, marțienii erau căruțași,  s-au găsit desene și tablouri în ulei cu  marțieni-vizitii. Mai ciudat, au existat marțieni ciobani, marțieni agricultori.  Se spunea că sunt vicleni, lași, nu s-a dovedit. De fapt, între pământeni sunt și acum destui vicleni, lași, buni, răi. Au apărut și marțieni surzi, orbi, bâlbâiți, de te mirai, ce naiba au venit pe Pământ, când puteau sta bine pe planeta lor roșie. Cum deosebeai un marțian de un pământean? Greu, dar se putea  face o deosebire. Nu una, o mie.

În primul rând, marțienii nu au ce căuta pe Pământ. Apoi, limba lor era greu de înțeles, dar o dată învățată limba locului, li se învârteau vorbele în gură de te apuca amețeala.  Unii au vrut să-i trmită în iad.  Zadarnic, marțienii nu ard. Este o chestie inexplicabilă,  împușcați mai merge, dar nu ard. Au fost bănuiți de vrăjitorie, de  ritualuri  groaznice, că beau sânge de copil, nu aveau nici pe dracul, nici burta nu-i durea. Mai mult, au început să călătorească în toate țările. |Nu era țară să nu dai de un marțian, de o comunitate de marțieni. Se rugau  la același Dumnezeu ca și pământenii. Doamne, iartă-mă, de unde știau ei de Dumnezeul pământenilor? Păi, spuneau ei, nu a făcut Dumnezeu Universul? Da, așa este. Păi,  pe Marte cine l-a făcut, nu Dumnezeu? Este. Atunci? Atunci, ce?  Voi  nu erați când  s-a mânuit lumea. Ce spui, bre?  Care mântuire, că ticăloșia este la mare cinste pe Pământ. Aici discuția se împotmolea.

Acum noi nu știm câți marțieni sunt pe Pământ. Se vorbește de o conjurație, de cucerirea Pământului de către marțieni.  Unii spun – să-l ia dracului de Pământ,  plecăm și noi pe Marte, poate că acolo nu mai sunt nici războaie, nici foamete.

autor Boris Marian, redactor la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/borismarianmehr

Capcanele, fericirea și omul negru

Prima capcană ți-o întinde fericirea. Am fost fericit în dragoste.Vârsta nu poate șterge această fericire, dar îți dă iluzia unei perpetuări  pe care  orice realitate o estompează. A doua fericire a fost cunoașterea planetei, AM CUNOSCUT PRINCIPALELE ORAȘE ALE LUMII, unele locuri minunate din natură. A treia fericire a fost și este scrisul, este cea mai mare capcană. În ea voi muri ca o pasăre. Când voi muri, feriți-vă privirea, văcărelile și fanfara, chiar dacă le-aș fi meritat, le-aș fi respins vehement. Ultima capcană a fost cea întinsă de omul negru. Noi nu ne dăm seama că în noi zace un om negru. Să spunem că nu în fiecare, să spunem că nu al zecelea om, dar acest om negru există. El te vânează, încearcă să te umilească, dacă ar putea, te-ar ucide, te calomniază că ești un nimic, că ești prea tânăr, că ești prea bătrân. Deși nu există oameni prea bătrâni. Se spune că natura a oferit omului 150 de ani de viață, cam  pentru cât este programat creierul, dar diverse organe netrebnice cedează mai devreme.  Hitler, care nu a fos un om, ci un fenomen satanic, la fel ca și Nero, Stalin, Torquemada, au intuit că ei sunt acești oameni negri, dar mulți alții nu știu că poartă acest stigmat. Nu sunt de acord că educația proastă de acasă crează oameni negri. Mă refer la culoarea sufletului. Culoarea pielii, fizionomia, teoria fizionomistă, teoriile rasiste sunt niște  aberații, nu au nici o importanță.  Omul negru face rău și se bucură. Omul negru nu se interesează de consecințele faptelor, vorbelor sale și se bucură. El poate avea familie, o poate îngriji, o poate ucide, el poate părea un cetățean normal. Unii mor cu fanfară, ci bocete, dar nenorocul lor și norocul nostru este că nu au avut prilejul să-și arate fața. Aici mă opresc, las poezia să vorbească.

artist Aga Lucia, Eu si cu tine

***

Înverșunarea ierbii nicicând n-o vom avea, dar dă-mi te rog, Satano, o ceașcă de cafea, ne-nșurubăm în mâl ca vechile reptile, în spaimă și în hohot de duhuri retractile. Ființa noastră care-i?  Mă-ntreabă din Carei  prietenul cel mare cu ochi bolunzi și grei, eu îl iubesc, răspunsul  am să-l găsesc în cărți, de n-aș vedea străpunsul  fugar visat anțărț, coșmar era, aievea, mai știe cineva, mai dă-mi , te rog, Satano, o ceașcă de cafea.

Latră la nimeni luna, să latre, las-o-n boli, tu vezi-ți de poeme  și nu întra în rol, alege doar ținutul unde vei fi tu prinț, o coajă de alună, dacă un greier simți în creierul  cu  șanțuri adânci de  trei microni, alungă tot urâtul, înghite-un pozitron, cică le face bine atomilor bolnavi, mă simt ca un perete visând la un zugrav, să-mi dea cu bidineaua în roșu sângeriu, apoi și eu în sângele meu să nu mai fiu.

Eram bătrân, acum întineresc, am renunţat la băutură şi ţigară, devin tot mai curat, mai îngeresc, când voi muri, veţi spune, uite zboară, se luptă inima ca un balaur fumegos, e pregătită barca, trecem Styxul,în ultimul moment renunţ, sunt mai prejos de acest gest, prefer să-mi caut pixul, hârtia, lampa, cărţile din raft, cu moartea nu fac Bruderschaft.

A rămas singur, fără prieteni şi fraţi, îmi povestea într-o marţi profesorul, brusc se auziră în uşă  lovituri de  uriaşă căpuşă, după zgomot se  auzea că nu avea stil, nici reală nu părea, Till, aşa o chema pe căpuşa mea, uşa gemea, în duşumea o copită de cal  nervos bătea, , nici maimuţă  nici faun, pe pleoape  avea copite, cerca  să sape o vorbuliţă, ceva, un gând, destul aţi vorbit, rosti nechezând, cu voi mereu îmi este ruşine şi plânse diamantine.

autor Boris Marian, redactor la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/borismarianmehr

Naufragiatul şi victoria sa

Un vânt de sare şi soare îl biciuieşte. Se plimbă gol pe malul abrupt. Vulturii dau roată, îl urmăresc, îl vânează. Inamicul este însuşi oceanul, dar este şi salvarea. Cine îi şterge orele, visele, urma vânătorilor, ridurile?  Norii se depărtează imperiali, apare apatia. Dacă nu vrei, nu ai decât să nu te uiţi. Barba se ia ca o cenuşă pe degete, goluri de timp, goluri de memorie, cine scrie despre  lacrimi nu ştie  ce este transparenţa. Erau dureri cândva, s-au dus cu norii, străzile s-au înălţat, s-au dus, îl văd bunicul   cum pluteşte cu   vioara sub bărbie,  stelele îi cântă-n strună, el a uitat de glonţul  ce l-a străpuns cândva.  De ce oare vulturii îşi leapădă veşmintele şi dau din braţe, cuprinşi, parcă  de o teamă nebună? Sunt amintirile tale. Jurămintele dragostei răsună de-acum în abis. Într-o noapte, un vultur a intrat în camera mea, cu aripi de aramă,  cerul  coborâse sub tavanul camerei joase, de dragul meu, vulturul îmi sfâşia ficatul şi inima,l-am gonit, m-am trezit, o pană plutea prin cameră.

artist Constantin P. Popescu, Drum de apă

Stăpâne, simt venirea Ta, zvonul prevestind furtună, fulgerele din ochii Tăi pornesc, securea – lună  de-asupra capului meu, mâna se ridică, închid ochii, îmi ţin capul în palme, sângele năvăleşte, inundă camera, mă trezesc, perna se zbate în  strânsoarea degetelor mele, din unghii îmi curge sânge adevărat.

Sărutarea ta este mai adâncă decât moartea, simt lăcomia  femeii-vampir, inexistentei femei, născută şi revenită-n Nimic, se destramă un vis de cleştar, se năruie un chip de om, se înalţă doar ceaţa alburie, trupul  ţi se deschide, ca  haină de nurcă, ca un avion despicat de furtună, sărutările se pierd în neant, mă aflu pe acelaşi mal al oceanului, singur.

Solitari? O veche dispută. Eliberat de tirania peisajului. Blândețe? Înțelegere? Indulgență? La foc cu ele. Trăiască urangutanul  secolului XXI.  O răfuială cu viața. O reglare de conturi. E cu neputință să aperi istoria. Viciile unei lumi în derivă. Nu trebuie să ne mirăm de spectacolul nedreptății umane, când lumea nu este la locul ei. Unde este locul? Habar nu am. Bietul Cioran, ce mult se înșela. Divaga în neant.

Să fii om este o dramă. Nec plus ultra. Trecutul nomazilor nu prefigurează viitorul?  Nici o nenorocire nu seamănă cu altă nenorocire.  Victoria lui David asupra lui Goliath a fost prima victorie reală a omului modern. A spune NU  forței oarbe este echivalent cu a învinge oceanele, furtunile cosmice.

autor Boris Marian, redactor la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/borismarianmehr

Chiriţa – ieri şi azi

Îmi place teatrul. E drept, mai mult citesc piese decât văd spectacole (ultimul – fabulosul „Orfeu şi Euridice” în regia lui Alexandru Darie, la Bulandra, un spectacol atât de dens şi de complex încât nu îndrăznesc să vorbesc despre el; încă lucrează în mine).

Am vrut să mă opresc asupra unui personaj feminin definitoriu al teatrului românesc, ca punct de pornire şi de reflecţie pentru grupul nostru. Primul care mi-a răsărit în minte a fost Chiriţa lui Vasile Alecsandri. Nu, mi-am spus, ce facem, ne-ntoarcem la paşoptişti? Chiriţa e un personaj facil… Am vrut să-i opun un personaj feminin complex şi rafinat: Chiriţa versus X. M-am gândit la Corina din Jocul de-a vacanţa, la Alta din Act veneţian, la Domnişoara Nastasia a lui G.M. Zamfirescu… Chiriţa s-a băgat în faţă peste rând. Şi-a rotit fustele şi evantaiul şi le-a dat pe celelalte grămadă.

artist David Croitor, Decembrie în Bucureştiul vechi…

Chiriţa are tupeu. Chiriţa vrea şi face. Scopul ei e nobil: „să ne cioplim” de la mic la mare, ori cu voia, ori fără voia noastră. Pe Guliţă îl are, cu Guliţă defilează. Dar defilează franţuzeşte! Duducile „ţârlâiesc” la pian, Bârzoi rabdă de foame până seara, când mănâncă „blanmanjele”, „cumnăţâca” face dulceţi, ea însăşi călăreşte, ba se suie şi în balon „dacă-i moda”!

Nu sunt prima care constată că, de fapt, sub haina ridicolă, Chiriţa are – şarjând, desigur – o esenţă luminoasă (aş fi zis chiar luminată, dar să nu mâniem pe Dumnezeu…): femeie din middle-class ca extracţie socială, mamă informată şi receptivă la nou în privinţa educaţiei copiilor săi, oricât de tâmpi sunt ei, soţie ambiţioasă, care conduce cariera soţului molâu, gospodină interesată de o viaţă sănătoasă: dietă şi mişcare, femeie vanitoasă fără ifose şi cochetă fără desfrâu, chiar şi la vârsta a doua. Chiriţa e plină de entuziasm în tot ce face. Se luptă cu torpoarea lumii din jur şi îşi asumă rezultatele rizibile, fiindcă ştie că nu are de ales decât între a ajunge până la „furculision” şi a sta pe loc. Excepţionala Draga Olteanu Matei, în filmul Cucoana Chiriţa (1986, regia Mircea Drăgan) a intuit adevărata natură a Chiriţei, de amazoană a progresului, şi a adus elemente noi pe această direcţie: Chiriţa merge pe biciclu, Chiriţa ia lecţii de înot etc.

Pe Chiriţa nu poţi să n-o iubeşti. Nu te lasă. Te copleşeşte cu entuziasmul şi cu hazul ei inimitabil. Calcă-n străchini fără complexe şi merge mai departe. Chiriţa nu urăşte pe nimeni, nu se răzbună pe nimeni, nu pedepseşte niciodată, nu e la concurenţă cu nimeni decât cu ea însăşi, căci tot ce vrea este doar să trăiască într-o zare mai selectă. E autentică. Debordează de optimism. Râzi de ea, râzi cu ea, devii mai tolerant, mai bun.

Şi lumea românească de azi este plină de chiriţe, dar nimeni nu mai scrie cu adevărat despre ele. Sunt chiriţe meschine, fără haz, roase de patimi, de frustrări şi de invidii, de ambiţii nemăsurate, înverşunate pe ele însele şi pe toată lumea. Iar scriitorii nu mai au nici ei nobleţea şi seninătatea unui Alecsandri. Chiriţele de azi nu mai ştiu să râdă. Şi poate că nici noi. Nu credeţi?

autor Nicoleta Ionescu, moderatorul grupului Teatru şi film http://cititordeproza.ning.com/group/andreirubliov/forum

http://cititordeproza.ning.com/profile/NicoletaIonescu

Proza lui Ion Arieşanu sau poetica unei lumi ideale

Reprezentant al literaturii anilor ’60, Ion Arieşanu are un bogat portofoliu creator. A debutat cu un volum de schiţe – „Anii adolescenţei”, în 1962, şi a continuat să publice, pe lângă reportaje, proze scurte şi romane – „O complicată stare de fericire”, 1967; „Vară târzie”, 1967; „Vrajă”, 1971; „Prietenul pe care îl caut pretutindeni”, 1979; „Lumină stranie”, 1981; „O pasăre în iarnă”, 1986; „Lumina de la capătul nopţii”, 1987; „Cei buni mor cei dintâi”, 1998; „Cruci de lemn”, 2001; „Flacăra singuratică”, 2004. Toate aceste cărţi au impus nu doar o lume, un cronotop specific (în care spaţiul este urbea iar timpul se revendică zilelor noastre), ci şi un fel aparte, personal, de a aborda individul şi relaţiile lui cu alteritatea. S-a vorbit mult în comentariile dedicate operei lui Ion Arieşanu despre modul în care scriitorul îşi asumă frământările personajului său, despre plăcerea naratorului de trăi existenţa eroilor şi despre fineţea cu care observatorul vieţilor interioare captează cele mai mici mişcări ale universurilor afectiv-emoţionale. Din orice pătură socială ar proveni eroul (preferaţi sunt muncitorii – mineri – şi intelectualii), el este un ins predispus spre dezbateri, implicat şi serios. Mai mult decât în alte cărţi ale deceniilor şase-şapte, scrierile lui Ion Arieşanu au reuşit să proiecteze eticul pe primul plan al fabulei şi să dea sentimentelor idealitatea pe care poetica modernă (şi nu doar cea a prozei) le-o refuză în genere.

Recenta sa lucrare, intitulată, simplu, „Sentimentele” (Excelsior Art, Timişoara, 2010), este o apariţie insolită. Simplitatea şi conciziunea neobişnuitei mărci de intitulare, ce traversează coperta de-a curmezişul, pornind dintr-un vârtej, abia schiţat, cu o bună intuiţie a semnului grafic, de Leo Cicos, pare să răspundă, oarecum indirect, afirmaţiilor, nu întotdeauna lipsite de reproş, privitoare la abundenţa sentimentală.
Este dificil de spus în ce paragraf al taxinomiilor literare se încadrează această scriere. Ea conţine, deopotrivă, elemente de proză artistică, de eseu, de jurnal intim, de discurs poematic. Fragmente mici, piese independente, aşezate într-o succesiune aleatorie, se adună, în cele din urmă, într-un întreg, ce vorbeşte despre o suită de afecte, emoţii, senzaţii, simţăminte, o gamă de trăiri şi de mişcări sufleteşti (de la dragostea filială, la iubirea erotică sau extazul mistic, de la ataşamentul pentru animalul de casă, la legătura rafinată dintre om şi obiectele sale).
Prozatorul Ion Arieşanu ne oferă, aşadar, un gen de dioramă, configurată din încrucişarea mai multor tipuri de discurs, legate între ele prin ţelul central al autorului, acela de a defini, descrie şi contextualiza conceptulsentiment, “…averea cea mai valoroasă a unui om“ (p. 20).
Autorul îşi propune, mai întâi (să se vadă chiar una dintre primele piese – Averea), circumscrierea spaţiului de referinţă. Un moment de linişte, şi în suflet prinde contur “averea sentimentelor trăite cândva”, astfel îşi începe Ion Arieşanu periplul în lumea stării intime, speciale, de tulburare, prin care, uneori, trece sufletul.
Autorul vorbeşte despre o paletă diversă şi bogată de registre ale sentimentelor (despre “scrinul sentimentelor”). Factura lor este determinată fie de o stare emoţională pozitivă (iscată la apariţia unei fiinţe iubite, de diferite împrejurări biografice fericite, de contactul cu natura etc.), sau, dimpotrivă, de o trăire negativă, dureroasă, cum ar fi întâlnirea cu duşmănia, singurătatea, eşecul.

artist Rodica Sultana, Oraşul de sus

Inventariind gama sentimentelor ce i-au traversat sufletul, scriitorul nu face însă o radiografie rece, neutră şi distantă, ci reconstituie contextul în care identifică un sentiment ori altul, astfel că, pictură a sentimentelor fiind, volumul e şi o biografie a lor, o poveste despre sentimente şi, fireşte, despre cel ce le-a experimentat. Astfel, aproape fiecare text al volumului este un crâmpei de viaţă concretă, un moment de evocare memorialistică sau unul de explorare a conştiinţei, vizând decantarea unor întrebări existenţiale. Ceea ce ar părea, eventual, doar o pledoarie pentru abordarea sensibilă a lumii, o pledoarie pentru capacitatea de a percepe emoţional şi de a recunoaşte că trăim într-un univers mirific de sentimente este, de fapt, rememorarea, după multă experienţă de viaţă şi de muncă artistică, a propriei deveniri sentimentale. Aşa se face că tot ceea ce ţine de date, întâmplări sau oameni, adică de osatura jurnalului intim (comun), nu este consemnat în forme obictive, ci prin reflexul stârnit în oglinda afectivă, pe care scriitorul o trece pe deasupra realităţii. “…Eu întemeiasem cu părinţii acel fluviu de sentimente care nu se nasc uşor, şi nici nu se sting uşor“ (p. 8); sau: “Nici marii mei prieteni, nici vechea mea familie, nici succesele fiului meu, nici succesele mele sociale, nici scrisul, nimic, nimic din atracţiile vieţii mele nu m-au putut opri să nu le deschid scrinul sentimentelor mele…“ (p. 9).
Evocarea, prin intermediul experienţei emoţionale, e contextualizată diferit, în diverse momente ale derulării memoriei. Un procedeu ar fi flash-ul fotografic, montat într-un discurs narativ. Epicul e oprit pentru o secundă şi lasă loc unei clipe, încremenite în ramă, aşa cum amintirea păstrează în sine tablourile disparate ale trecutului: “Atunci, în seara aceea, în bucătăria luminată mă întâmpină bătrâna mea mamă /…/ Mama stătea la masă, singură, în faţa unei ceşti cu ceai din plante, a cărei aromă inundase odaia. În clipa următoare, mă uitai brusc în ochii mamei. Citii în ei spaima, mâinile ei bătrâne, cenuşii, pătate de bătrâneţe, odihnind, ofilite, pe tăblia mesei. Şi, neaşteptat, îmi reveniră în minte mâinile ei curate şi frumoase, din tinereţea ei… “(p. 55; v. şi piesa Clopotul) . Un loc aparte în memoria sentimentelor îl ocupă obiectele, lucrurile personale: casele (Sufletul caselor), uneltele (Lampa veche), îmbrăcămintea (Lucrurile sau Lucrurile tatei). ”Există un suflet al caselor. Şi el, după un timp, devine aidoma sufletului nostru“, observă scriitorul, căutând dincolo de concreteţea materiei, de necesităţile pragmatice, legăturile secrete, adânci, ale omului cu lucrurile. Lampa veche a tatălui îl face pe prozator să se simtă “cu cineva alături /…/ în bezna groasă a nopţii“ (p. 133), după cum, demult, tatăl se legase sufleteşte de lampă, de lumina ei caldă, socotind-o “o fiinţă. O fiinţă-obiect, providenţială, pentru truda de zi şi de noapte” (p.133). Hainele vechi, înghesuite prin dulapuri, ele însele însufleţite, rămân fidele fiinţei care le-a purtat cândva.
Acest gen de memorie afectivă încarcă textul de lirism. Evocarea nu mai e, la Ion Arieşanu, un act de aducere în prezent (ori în obiectiv) a unor fapte, oameni sau întâmplări, ci unul de reînviere şi replămădire. Scriitorul nu vrea să reflecte realitatea, el îşi propune să ofere o himeră a realităţii, propria himeră, încărcată de tumultul sentimentelor. Oglinda în care prozatorul răsfrânge lumea e un instrument poetic, ce refractă imaginea, redesenând-o, după tipare ideale, tipare în care între referent şi semn există, aproape întotdeauna, o lentilă, ce deviază formele, le face mai frumoase, le aduce la un pattern ideal, plăsmuit de autor.
Fragmentele de jurnal, piesele-eseu, ce meditează la destinul trecător şi la iminenţa morţii, la frumuseţea bolţii cereşti sau la măreţia şi adevărul îndemnurilor divine, se încrucişează cu lungi pasaje de poeme în proză, cele mai multe de mare concentraţie lirică: portrete, descrieri, pagini de reflecţii: “Nimic nu mă înflăcărează atât de profund, şi de apropiat de sentimentul nemuririi, ca acele scurte dar aprinse elanuri nocturne ale mele, când rămân fascinat, ţintuit în faţa cerului adânc, covârşit de constelaţii“ (p. 87).
Altădată, o mişcare, un gest, o privire sunt de-ajuns pentru a trezi, din trecut, un tablou. Asemenea stop-cadre, numeroase în structura textelor, au rolul stilistic al unor catalizatori: stimuleză, fără să mai fie nevoie de divagaţii, declanşarea unor sentimente ori atitudini sentimentale, precum acest portret, aproape stilizat, în idealitatea sa: ”…eu ştiu, deja, că ea se întoarce cu gândul în trecut, la fata zglobie de demult, pe care o surprinde zorind pe străzi, cu pletele în vânt, şi cu un surâs nevinovat ce atinge pe buzele ei. Fata aceea mergea de parcă zbura. Întrucât părea că pantofii ei delicaţi abia atingeau pământul. Magnetiza privirile trecătorilor din jur. Chiar ea se simţea, deşi era o fată ca toate celelalte, dar ea se simţea, în mers, aidoma unei fragede prinţese, gata a primi ofrandele şi adoratorii din juru-i. Oriunde intra, atrăgea de îndată privirile. Cu oricine schimba o vorbă, acela rămânea, în urma ei, tăcut şi uimit. Ori de câte ori izbucnea în râs, chipurile celor din jur tresăreau şi se luminau şi ele. Din ea însăşi, ca dintr-o fântână vrăjită, din întreaga ei fiinţă ţâşneau acele efluvii de bucurie şi graţie, din care ceilalţi puteau sorbi cu încântare, ca dintr-un vin încărcat de arome “ (p. 96-97).
Şi dacă portretul anterior vine din memoria luminată a unui timp fast, cel care urmează se închegă dintr-o stare de spirit de gravă tristeţe: “Într-una din zile, intrai, spre seară, în ograda goală a femeii. Atunci venise cu calul ei de la păscut. Îi spusei fără ocoliş: – Femeie, ştii că eu am un loc de fâneaţă, care-mi stă degeaba? Am, acolo, numai câţiva mesteceni, de podoabă, şi iarbă destulă necosită. Dacă vrei, du-ţi calul tău acolo, să pască în fiecare zi… Femeia mă ascultă. Privi doar la cal. Apoi privi în pământ. Apoi vorbi spre cal: ‘Auzi, Bălane? Auzi, măi calule?‘ Privi în sfârşit spre mine, dar având faţa tot aplecată: – Bogdaproste, domnule, pentru calul omului meu, că-i fu drag, cât trăi, şi eu nu-l putui îndepărta, nici vinde, că-mi fu milă de el… Bogdaproste… Să fie de sufletul celui dus…“ (p. 83).
Apariţie singulară în literatura de azi, sinteză a poeticii narative propuse de scriitorul Ion Arieşanu, de-a lungul carierei sale artistice, „Sentimentele” este, poate, una dintre cele mai frumoase cărţi ale acestui important prozator.

Timişoara, 21 august 2010

autor Olimpia Berca

Valea Oltului la sfârşitul toamnei

Am plecat pentru două săptămâni pe Valea Oltului. Acest sfârsit de toamna primăvăratică a fost ca un balsam pe sufletul meu. M-am întâlnit cu munţii şi cu Oltul într-o splendidă sărbătoare cromatică. Spectrul culorii galbene, de la galbenul pur la galbenul verzuliu, în razele soarelui care agoniza pe crestele munţilor, m-a înviorat şi m-a  făcut să îmbrăţişez natura ca pe o a doua mamă.
Oltul, acest martor al istoriei noastre, constrâns de o parte şi de alta a munţilor să se adune într-o mare albie, curge agale la vale, oglindind în undele lui toate culorile cerului. Pare că în el se varsă întregul colorit al toamnei, doinind suferinţele întregului popor român, purtându-le până la Dunăre.
Dar pe lângă natură, mi-au plăcut oamenii. Veniţi din aproape toată ţara, de data asta mai mult bătrâni, la odihnă şi tratament, Valea Oltului e însufleţită de prezenţa lor. Deşi poartă stigmatul sărăciei în suflete, le întâlneşti zâmbetul lor permanent şi bunătatea ancestrală.
Centrul Văii Oltului îl dă Mânăstirea Cozia. De fapt această mânăstire este un fel de Mecca a românilor din această parte de ţară.Aici este un du-te-vino permanent de turişti români şi străini. Mânăstirea a fost ctitorită  de Mircea cel Bătrân, al cărui mormânt se află în biserică, la 1388 şi se află la o distanţă de  20 de km de Râmnicu-Vâlcea, în imediata apropiere a staţiunii Călimăneşti-Căciulata, pe malul drept al Oltului. Tot aici este înmormântată şi maica Tofana, mama lui Mihai Viteazul, călugărită aici. În trecut Mânăstirea Cozia a fost un centru medieval-cultural important pentru cultura noastră. Aici călugării şi discipolii lor au imprimat, tradus şi interpretat multe cărţi religioase în slavonă. Să ne amintim de poezia,,Umbra lui Mircea la Cozia” de Grigore Alexandrescu care ne aduce în faţă faptele de vitejie ale Voivodului român.

Am întâlnit la Mânăstirea Cozia un bătrân venit tocmai din fundul Moldovei care se ruga în genunchi la mormântul Voivodului Mircea cel Bătrân. Mi-a relatat că nu trece an să nu viziteze Valea Oltului şi să se roage la această mânăstire. De aici pleacă încărcat cu noi energii care-l fac să traiască într-un optimism debordant.
Un medic, tot din Moldova, s-a statornicit aici la Câineni. Mai întâi s-a îndrăgostit de natură, de aerul curat al Văii Oltului, apoi de soţie, care e din partea locului, şi-au durat gospodărie, au făcut doi copii, două fete: una e la Londra la studii şi alta în clasa a-VIII-a. L-am întrebat de ce nu pleacă în străinătate, unde i s-ar oferi un trai decent şi mi-a răspuns că n-ar pleca în ruptul capului din ţară, deşi are un salariu de mizerie. El e optimist, aşteaptă ca timpurile să intre pe un alt făgaş.
Un izvor de sănătate este şi complexul de odihnă şi tratament Călimăneşti –Căciulata care ofera tratamente multiple pentru cei bolnavi, dar şi pentru cei sănătoşi. Aici vin an de an oameni din toată ţara care spun că s-au însănătoşit cu tratamentele de aici.
Am plecat de pe valea Oltului cu regretul că nu pot sta mai mult. Am lăsat natura sub un soare frumos de toamnă care încă mai întârzia pe aceste meleaguri.

autor Ion Ionescu, redactor la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/IonescuIon

Elitism, meritocrație, mediocritate

Pe la o vârstă destul de fragedă am început să discut cu mine însumi, așa, ca un copil cu un om mare. Am ajuns la concluzia că sunt un geniu. Nimeni nu mi-a confirmat această convingere, dar nici nu am găsit contraargumente. În ce consta geniul meu? Nu știu exact, citeam mult, orice, eram destul de singuratic, la școală învățam fără efort, aveam și note maxime și mai mici, primul rateu, semnificativ, fiind matematica. Al doilea fost șahul. Eram ambițios, dar degeaba, pierdeam ușor, eram extrem de neatent, iar schemele de atac, concepute cu mari emoții, erau simpliste. Memoria mea era destul de bună, adică rețineam ușor, însă după un timp se ștergeau unele amănunte, ceea ce mi-a atras o dată furia profesorului de română, care m-a prins că încurcam subiectele, de pildă eroul din „Pădurea spânzuraților” nu a fost ciuruit de gloanțe, era la mintea cocoșului, finalul era dintr-o povestire tot al lui Rebreanu. Ok, am ajuns la o nouă concluzie, nu sunt un geniu, dar am talent la poezie. Am scris, cred, mii de poezii, puse în volume, ar fi intrat într-o bibliotecă. Scriam despre orice, mai mult despre mine. Acum scriu, mai rar, mai puțin despre mine, mai prost, spune un critic care cândva mă lăuda aproape fără rezerve. Nu dau nume, nu risc, omul știe .Este un nume..
Acum voi intra în chestiune. După 1989 se vorbește mult despre elitism, meritocrație, mediocritate, este o inflație de elitiști, meritocrați și nici un mediocru. Idioți, cât încape, în limbajul unuia despre altul.
Fiind un om de stânga, am fost împotriva elitismului, pentru că eu consider că sufletele slabe simt nevoia grupării, înregimentării. Nu există certificat de deșteptăciune sau de prostie. O mie de oameni pot avea o părere greșită și un om poate să aibă dreptate. Nu se aplică dictonul „când doi spun că ești beat”, pentru că respectivii pot fi mai beți. Cred în individualism. Sunt un anarhist de tip Rasskolnikov, deși nu aș ucide pe nimeni, niciodată.
Meritocrația are o justificare. Înainte de 1989, dosarul, „slujirea idealurilor” , de fapt slujirea unor șefi cu puteri nelimitate erau aproape singurele criterii de apreciere, deși erau mulți care realmente meritau să fie promovați. În ce mă privește, azi, nu mai urmăresc nici o promovare, slavă Domnului, am ratat Nobelul, restul premiilor nu mă interesează. Cineva m-a sfătuit să-mi administrez cu grijă pensia și chiar să nu mai scriu. Prima parte cu pensia este corectă, vai de viitorul pensionarilor, a doua parte are o doză de otravă „vipereană”, de fapt este o vituperație, pentru că nevoia de scris este la unii ca și nevoia de aer. Desigur, nimeni poate obliga pe nimeni să citească orice bazaconie, asta a rămas în urmă, când trebuiau citite SCÂNTEIA, . cuvântările tovarășului, etc. Răsfoind reviste, circulând pe Net am dat peste versuri minunate, de autori complet necunoscuți. În artă, se știe , succesul nu este sigur niciodată, dar sunt două condiții – să ai talent și să ai noroc. Sunt mulți care cred că talentul se poate cuantifica, se poate aprecia dintr-o ochire. Marele critic Reich-Ranicki, considerat unul dintre titanii criticii literare germane , un om extrem de dur și inflexibil, a ratat de câteva ori , judecând opera unora, apoi și-a recunoscut eroarea. Desigur nu putem nega existența celor lipsiți de talent. Pentru un om care se dăruie scrisului sau altei arte este extrem de dureros să audă – domnule, doamnă nu aveți talent. Este mai rău decât diagnosticul unui medic lipsit de tact. Lipsa de talent, adică mediocritatea ( termenul nu este, etimologic, corect pentru că aurea mediocritas nu era blamată de latini, dimpotrivă, a fi la valoare medie era poziția cea mai liniștită, acum a fi prost sau mediocru este cam același lucru) nu aduce nimic nou în istoria artelor, dar nu putem omorâ un om pentru că nu este talentat. Spartanii aruncau de pe stânca tarpeeană copii cu deficiențe la naștere. Noi, modernii, am depășit această fază. Chinezii au o vorbă – să lăsăm toate florile să crească. Eu cred că porice om este o floare. Nimeni nu se naște buruiană. Poate deveni prin ură și lene.

artist Maria Crângaşu, Soap Opera

Cineva m-a atenționat că ura, la o anumită vârstă , dăunează grav sănătății. Are dreptate, dar bolile se pot trata, prostia nu. Nimeni nu s-a tratat de prostie. Dacă boala este intratatabilă, fiind mai gravă decât SIDA, cancer, etc., ce rost are să-i spui unui om că este prost, adică mediocru? După mine este o prostie din partea celui care rostește sentințe fără a putea ajuta cu ceva. Aha? Vrem să defrișăm, vrem să ridicăm nivelul artistic? Da, există o metodă simplă – ignorarea. Lasă omul să respire în pacea lui. Nu-i băga mâinile în ochi, nu-l scuipa în gură, scuzați-mă, nu-i aminti de moși, strămoși. Repet, certificat de om deștept nu se dă nicăieri, nici la Academie, nici la USR, pe care unii o latră de la distanță. Nici apartenența etnică, religioasă nu acordă certificate. Unii se vor revolta, dar voi afirma cu toată tăria că Iisus Christos, pe care eu, prin educația mea, îl consider un fenomen istoric, a fost trădat și este trădat de cei mai mulți care cred în el ca în Mântuitorul. Personajul, mitologia christică este cea mai pură chemare la înțelegere, bunătate, sacrificiu pentru semeni.
Ciudat, câți intoleranți, justițiari de cea mai abjectă sorginte fac rău în numele lui Iisus? La fel și cu islamul și, de ce să nu recunoaștem, chiar Biblia conține pasaje de o cutremurătoare cruzime. Omenirea este dominată de cruzime, așa cred, cu toată durerea. Altfel am trăi în Rai, nu am avea nevoie să mai murim.
Închei, dar mă voi referi pe scurt la rolul site-urilor literare de pe Net. Fiind o fire reactivă, am reușit pe Net să mă cert și să fac rău mie, unor oameni apropiați numai datorită rapidității de transmitere ale unor mesaje pe care, ulterior le-am regretat. Un site m-a și eliminat, deși am cerut și scuze, era o reacție la o reacție, etc. În general site-urile literare sunt destinate tinerilor. Un „babalâc” ca mine, o spun cu toată ironia, pentru că , spiritual, sunt același ca și acum 50 de ani, nu mă laud, nu are ce căuta ca măgarul între oi ( scuze|). Am primit bobârnace și chiar înjurături de la imberbi, tineri care nu știu încă să se exprime civilizat sau nu vor să se exprime civilizat. Nu am pretenția să fiu adulat că am o vârstă. Dar, poate că și eu gândeam la fel, există prejudecata generației tinere, că tot ce a trecut nu mai are valoare. Este istorica falie dintre generații. Omenirea nu a învățat nimic din istorie. Fiecare face propriile greșeli. Se spune că înțeleptul învață din greșelile altora, prostul numai din greșelile lui și nici atunci.
Am doi nepoți, Domnul să le dea noroc și sănătate, sunt departe, peste ocean, nu am cum să-i plictisesc cu sfaturi. Nici nu m-ar asculta. Dar nici eu nu mai înțeleg ce înțeleg ei. Intervine aceeași necesitate –
înțelegerea umană, suntem cu toții fiii pământului. Nimeni nu este veșnic, iar timpul nu este prietenul omului. Mai mult, America nu a fost descoperită nici măcar de Columb, iar unii cred că o descoperă acum. Mă opresc, semn de bătrânețe, vorbă lungă. Un adaus și gata – nu am urât și nu urăsc pe nimeni, dar reacționez cu viteza fulgerului( sigur nu este bine) când mă simt atacat și pe nedrept, deși uneori pot să greșesc chiar grav. Recunosc că am greșit, când văd că și adversarul simte un regret. Nu întind niciodată al doilea obraz, dar nici nu doresc nimicirea cuiva. Iar dorința de a-l declara pe un semen un nimic există. Este o crimă în plan virtual. Tot ce am ceriticat aici se referă și la mine. Homo sum.

autor Boris Marian, redactor la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/borismarianmehr

Mărturisire

Mã conving, pe zi ce trece, că unica izbândă a omului pe pământ e sinceritatea.Mi-e frig! Vă scriu, părinte, de-aici, din temniţă-prilej de mirare, desigur, pentru unii, care nu-şi pot închipui că până şi-ntr-un loc mizer spiritul e-n stare să sclipească. Și-apoi, numai la ananghie se-ascute bine unealta de scris. Iz de mucegai…Tristeţe fără leac.Iată, mă numesc Omul-cu-ură! Nume bizar, recunosc…Venind pe lume ( de altfel, cu serioase complicaţii), eu nu mă smiorcăiam, cum fac nou-născuţii, și nici nu gânguream. În fiinţa mea-nimic firesc şi drăgălaș. Numai URĂ. Îngreţoșat de zâmbete si mâini întinse, scoteam un horcăit, ca o sfidare. Botezat așa, Omul-cu-ură, am ştiut că  trebuie să simt numele ăsta pe propria-mi piele. Bunăoară, părinţii n-au izbutit să-mi înţeleagă personalitatea. Tatăl meu, om de ispravă în felul său, mânuia vânjos ciocanul, printre injurături şi scântei, de-ai fi zis că-l ai înaintea ochilor pe însuşi Vulcan, făurarul. Mama, femeie pioasă, dăruită celor unsprezece fii(eu fiind al doisprezecelea), s-a ostenit mereu să lege numărul ăsta de o destinaţie sacră.

artist Manuro Artis

Am  studiat cu râvnă zăpăceala gesturilor, a cuvintelor, şi-am obosit până la smintire. În zile festive, dinainte anunţate cu pompă, fraţii mei se-nconjurau de persoane ilustre: poeţi de toată mâna, pictori mai scunzi ori mai înalti, compozitori cu caș la gură, actori istoviţi de repetiţii; zarva mă aţâţa grozav, și mă strecuram iute printre mese, numai să scap odată de politeţuri. Prins în spirala soarelui, mă-nchipuiam un zeu: în ochii mei scăpăra bucuria dură ca bronzul; braţul meu se arcuia, zdrobitor; suflarea mea-vifor împrumutat din Nord ; inima vibra funebru şi înălţător. Cu pasărea de pradă mă jucam, stânci aruncam în cer, șopârla stând la pândă, ascultam! Apoi, minune: m-am căsătorit! Soţia, de-o frăgezime nespusă, avea tot ce-mi putea stârni…o ură fără margini. Chipul smerit, cuminţenia duminicală, de miel, a privirii, aroma de cozonac abia scos din cuptor,a făpturii ei…Ei bine, tocmai aceste însuşiri mă îndemnau s-o pălmuiesc puternic! Și ce fetiţă aveam! Doamne, cine-ar fi crezut? Când nu mă sâcâia cu-apucăturile ei vesele, o ignoram de-a dreptul. Dar când ţopăia prosteşte şi mă-mbia la joc, preferam s-o trag de şuviţe până izbucnea în plâns; apoi căutam să  pun capăt râsului care mă-nsoţea chiar şi pe  stradă, în văzul atâtor indiscreţi…

artist Manuro Artis

În treacăt fie zis, n-am putut suferi niciodată hărmălaia tacâmurilor, în timpul mesei, ori palavrele de genul: ‘’ Poftim! Ai grijă, frige! Dă-mi sarea, te rog! Ştiu că nu-s grozave bucatele! Dacă mai vreţi, să nu vă fie jenă!’’ etc., etc. Într-o zi, pe când luam cina împreună cu rudele, flamânde ceva de speriat, fetiţa mea a îndrăznit să tulbure tăcerea, lovind alandala cu nu ştiu ce obiect pe sub masă. M-am aplecat numaidecât peste porţia ei aburindã, şi ţin minte  că am suierat printre dinţi:’’ Ce-i cu tine? Te mănânc de vie, neisprăvito!’’ Făcând ochii mari, biata de ea s-a fâstâcit şi chiar a început să tremure… Și cum bătaia inimii speriate nu putea fi osândită, într-un târziu m-am potolit: i-am făcut cu ochiul,întrebând-o cu multă bunătate dacă nu vrea și puţin desert.

artist Manuro Artis

După  o vreme, remuşcări înfiorătoare m-auîncoltit. Gheţusul a plesnit în mine, şi sângele, ţinut captiv atâta vreme, a dat năvală în artere, gâlgâind. Din ce cruzime , cu voluptate, m-am înfruptat, fără  să-mi pese vreodată  de precepte  şi  sentinţe! Destul! Asa nu se mai putea, şi pace! Acel ‘’ceva’’ necunoscut s-a cuibărit în suflet şi m-a întrebat, sfielnic: ‘’Crezi în Dumnezeu?’’ Întrebarea m-a buimăcit în aşa măsură, că am răspuns: ‘’Ştiu şi eu?! Să văd! La urma urmei, de ce nu?’’ Dar acel ‘’ceva’’, nemulţumit, a revenit cu hotărâre şi m-a izbit în frunte, dureros: ‘’Crez iîn Dumnezeu?’’ La care, eu: ’’Nu mă cunosc!’’-si am căzut prelung în pulbere, istovit. Nemaisuportând tortura, i-am cerut unui pustnic ajutorul. Sufletul meu atârna de ridurile cinstitei sale feţe, de răsfirarea bărbii înţelepte…’’Fiule, mi-a zis, du-te să-i cauţi pe cei jigniţi de tine, oriunde s-ar afla! De-ţi vor ierta purtarea, vei găsi și leacul după care însetezi. Dar dacă nu te vor ierta…’’ Nu l-am lăsat să-şi isprăvească vorba. Am alergat spre locurile dragi, de altădată. I-am strigat, ca un muribund, cu o voce lacomă de mângâiere. Ieşind ei, rând pe rând, fãcură un semicerc, tot mirându-se de prezenţa mea pe aceste meleaguri. Părinţii, fraţii, soţia, fiica mă priveau adânc şi milos, ca pe un sărman înfometat. Fata vru chiar să intre în casă, cu gând să-mi dea ceva de-ale gurii, pesemne…În clipa aceea am rostit, pierdut: ’’Copilul meu!…’’ Îngenuncheat în iarbă, aşa cum eram, sufletul meu suia în tării şi picura apoi în bălţi de umilinţă la picioarele lor…’’Cine eşti tu?’’ mă-ntrebă tatăl, cu glas înmuiat, în vreme ce mama întindea o mână, stângace, rugându-mă să nu mai stau pe jos. Deoparte,îl văzui pe pustnic-nepăsător ca o enigmă, cu braţele încrucişate pe piept, şi fruntea plecată. Avui atunci o stranie tresărire, mă-mbărbătă o nădejde: ’’Spune-le măcar tu cine sunt!’’-izbutii eu să-mi adun cuvintele. Dar pustnicul tăcea, fără să-l pot cerceta cât de cât la chip.’’ Spune-le odată cine sunt!’’-am repetat, şi tâmpla-mi, strivită, vâjâia în pustiu. Când mi-am întors privirea, ai mei intraseră deja în casă. Răsunet metalic, de zăvoare trase. Pustnicul, părând plictisit, îmi înmână cheile de care atâta mă temeam şi, cu fruntea coborâtă înaintă agale pe un drum şerpuitor, micșorându-se treptat în orizontul mistuit de flăcări…L-am implorat. Zadarnic. Inima crunt a strigat:’’Rămâi!’’ Nu s-a mai intors niciodatã, de-atunci.

Pun punct, aici. Abia mai văd, şi-ascult cum, fără noimă, rana asta încă picurã pe zidul vechi de piatră…

autor Robert Toma

Data și  Locul nașterii: 07-10-1980, București

Studii:

-absolvent al Liceului Teoretic ‘’D. Bolintineanu’’(1995-1999) – secţia filologie;

– licenţiat al Facultãţii de ‘’Filosofie și Jurnalism’’,  Universitatea “Spiru Haret” (2001-2005);

– master -‘’Teoria literaturii și literaturã comparatã’’ în cadrul Universitãţii din București (2006-2007).

Publicaţii:

A publicat poezii, articole, eseuri în revistele: ‘’Biserica de lemn’’; ’’Oglinda literarã’’, ‘’Origini’’, ‘’Saeculum’’, ‘’Zip’’(‘’zona interferenţelor poetice’’), fiind totodatã membru al unor cenacluri din București, precum:       ‘’Amurg  sentimental’’, ‘’Biserica de lemn’’ (parcul  Titan), ‘’Orpheon’’, ’’Cenaclul de searã’’.

A apãrut  în douã  antologii de versuri la Editura ‘’Ex Libris Universalis’’(1999; 2009) – la  iniţiativa scriitorului Nicolae Stelea .

A  prefaţat  urmãtoarele volume de versuri: ‘’Impostorul’’, de Tudor Ion; ‘’Tiparele iubirii’’, de Florin Iordache  și ‘’Cartea cerurilor mele’’, de Ioan  Lucian Coliţã.

Motivaţie:  pentru mine, a scrie înseamnã a reformula, cu mijloace proprii, firește, însãși realitatea lumii înconjurãtoare; literatura devine  astfel  o hieroglifã, sugerând faptul cã nu e destinatã  înţelegerii oricui; un mijloc de a condensa, în chip simbolic, viaţa.  Literatura, deși  e ancoratã în ‘’trãire’’, ‘’experienţã’’, nu se confundã totuși cu aceasta. Așa cum subiectul cunoscãtor este  altceva decât obiectul de cunoscut.

Scriind, mã adresez  acelei categorii de public receptiv  în raport cu temele grave abordate, fãrã  a trãda câtuși de puţin, prin aceasta, o concepţie elitistã privitoare la menirea  artei. În speranţa unei integrãri  europene cât mai firești, în sensul rãspândirii valorilor noastre în lume, culturale, artistice, știinţifice,  îmi aduc – la rândul meu –  pe cât m-ajutã puterile și priceperea,  contribuţia.