Arhiva revistei literare Faleze de piatră

nu înţelegi că nu suport tangoul? / Omul din colţul gurii / în oglindă cu monstrul

Posted in Poezie by Hopernicus on 09/03/2012

nu înţelegi că nu suport tangoul?

 

să zicem că parfumul tău Chloe e cel din Tartar

ai spus mereu că naivii sunt la modă

prelung tabloul meu te privește

se rușinează de culoarea roșie dată excesiv pe buze

tăvălești sadic vârful degetului mare prin frișcă

pe atunci

râdeai duminical și făceai șmecher din ochi

ți-am repetat că nu suport tangoul

nu insista

nervii mei persistă

eu vreau vals și lichior

mai vreau în fiecare dimineață bomboane cu vișine

nu îți arăt locul unde cade ploaia

deja m-am năruit peste așteptările tale

continui să mă privești ironic din caruselul tău

un melc stă picior peste picior

și cântă un elefant se legăna pe o pânză de păianjen

și pentru că nu se rupea

aici melcul își pierde echilibrul și cade în ochi

 

Omul din colţul gurii

 

cu singurătatea la vedere
și așa insolubilă o etalezi
că-mi vine să jur că semeni cu Dostoievski
cunosc valoarea tăcerii
și logica din desenele tale o știu pe de rost
am așteptat să dorm în colibele construite de tine
sau măcar să te înduri
într-o joi când mergi la vânătoare
să mă iei
să îmi arăți cum e strigătul mut à la Munch
spune-mi
de ce montează oamenii corturi pe munte?
am simulat prăpastia prezentului în timpul tău
am obținut ca rezultat un număr
un măr a căzut la picioarele mele
de peste drum se aude cum cineva repetă amabil
cum să nu? cum să nu? cum să nu?
la pasul următor am căzut
groapa era acoperită de apă
mi-a intrat în gură noroi
ceva atât de simplu dar cu un gust puternic de oameni
m-am șters cu podul palmei
și până la capătul drumului am cântat ceva vesel cu noroiul zâmbind la colțul gurii

 

în oglindă cu monstrul

 

aerul vinovat să nu-l acuzi de perversitate
și nici trecerea ta peste ciornele mele
să nu o dezvolți în vreun manuscris
nu, nu ai o altă fiică, mamă
sunt eu
dar cu alte cuvinte
cu același chip
statură
bordură
ciutură
scutură
gata, gata, nu mai țipa… tac
of
îmi reproșezi mereu că semăn cu spiritul lui Agamemnon
ai mereu supoziții
presupoziții
ai stări de scârbă
și de ducă
o să tâmpim de înțelegeri false
nu vezi cum au trecut anii?
nu vezi, mamă?
suntem doar purtătorii
vieții
viselor
morților
iubirilor
minciunilor
sunt indiscretă?
să fim serioși, drepți și demni în fața mediocrității, mamă
of
tac, tac, hai că tac….
uite
mi-am așezat iubirea de-a dreapta ta mereu
spune-mi acum
spune-mi, mamă
cu viața cărui monstru mă asemeni?

 

autor: Doria Şişu Ploeşteanu

http://cititordeproza.ning.com/profile/DoriaSisuPloesteanu

 

Comentarii oprite

Sigilii în cheie minoră

Posted in Poezie by Hopernicus on 09/03/2012


 

Întocmai ca în picturile de pe paravane
îmi place să ningă mult, a singurătate,
apoi să dea îngheţul printre frunze
aducătoare de uitare
acolo unde lumina nu însoţeste, încă, paşii nimănui
poate doar un subterfugiu vulnerabil imaginat de Rilke
într-o încercare instinctivă de a învăţa indiferenţa,
atipic, după legea iluziilor sale
cu mantia aruncată într-o doară pe umeri,
un orizont dincolo de care sunt posibile noi încercări
unde în ciuda sfârşitului a tot şi toate
speranţa continuă să existe cu obstinaţie,
deşi tocmai acum când ar trebui să înţeleg cu adevărat
această fugă din abstract în concret
cu mult înainte de răsăritul soarelui
nu mai înţeleg nimic,
nici măcar acel neascuns ce-mi apare dintr-odată
cu toate că fusese acolo mereu,
într-o desăvârşită luciditate amară
şi mi-e dor de ceva
despre care nu ştiu dacă a existat înainte
sau dacă dimpotrivă
abia acum începe să existe…

 

autor: Luminiţa Cristina Petcu

http://cititordeproza.ning.com/profile/LuminitaCristinaPetcu

Comentarii oprite

elegie de iarnă / chiar dacă…

Posted in Poezie by Hopernicus on 09/03/2012

elegie de iarnă

 

sunt în lumea aceasta cu multe lumini artificiale

ce îmbulzeală, fiecare se calcă-n picioare pentru o nouă tigaie.

dar,  pe o bancă zgrunțuroasă în parcul părăsit, doi bețivani se țin de braț

și își spun unul altuia: Crăciun fericit!

o bătrânică cu sacoșele de rafie caută prin tomberoane

un dumicat de mâncare. îi văd fața încrețită de sărăcie, de gânduri apăsătoare

și cu ea trecea și dâra de lumină albă.

este ciudat cum iarna este privită ca o nestemată floare

numai bună de pus într-un vas de porțelan pe masa veche din lemnul de stejar .

 

***

bătrânul orologiu  tace îndelung cu mine la o ceașcă de cafea

și nu-mi desprind privirea de la tabloul de iarnă.

într-un colţ de cameră, de gâtul unui lampadar paradisul de ceară

pare un fâlfâit în sălbatica răcoare. astfel, părăsesc surghiunul cu gândul împăcat:

afară toate bălțile sunt albe.

 

***

zare argintie pe strada pustie. album străvechi cu dragi icoane.

nemărginirea-n privirea unui copil orfan ce ţine la piept

un colind născut – ca orice taină – din micul bulgăre de zăpadă.

 

chiar dacă…

 

„chiar dacă ziua mea de ieri a murit din fașă

și numai liniștea îi vizitează mormântul”

voi ține Doamne la pieptu-mi rare flori plămădite din

carnea îngerească

căci anii împrăștiați de vânt se cuibăresc

tot mai adânc și mai adânc în malurile reci ale

clipei trecătoare

 

***

te rog prietene nu pleca

ia-mă doar de mână

să fiu un ram-înflorit

când răsună clopotul cel mare

 

***

ce mare e pământul!

și ce mic e raiul prin pâlcuri verzi de trifoi…

 

autor: Maria Oprea

http://cititordeproza.ning.com/profile/MariaOprea

Tagged with:

Comentarii oprite

Revedere

Posted in Poezie by Hopernicus on 09/03/2012


 

Zorii mijesc sub trupurile amanților târzii
Pleoapa se ridică fragedă, ca un fir străveziu de omăt
De pe ochiul încă adormit,
Luna înspumată, galbenă, își adapă norii-copii

Cu ambrozie dulceagă de zeu așteptând.

Dorința pătrunde iarăși printre zăbrelele moi ale sufletului

Și umple, efervescent, palmele
Lipicioase, reci ca un fior subit crestând în două șira spinării.

Înotăm în pereche, spinii aortici se-ntind până la gleznă,

Pe locul rănii răsar muguri.

Rădvanele cu îngeri mii în galop

Sunt soldaţii scăldați în colbul sărat

Al timpului căzut acum pe gânduri.

 

autor: NiştePalavre

http://cititordeproza.ning.com/profile/NistePalavre

Tagged with:

Comentarii oprite

Tremurul

Posted in Poezie by Hopernicus on 09/03/2012


 

Tremurul acesta îl duc de la începuturi. Nu l-am perceput
decât foarte târziu, atunci am ştiut că toţi oamenii
îl poartă de la naştere. Şi dincolo de moarte.
Pentru că mai apoi l-am simţit, în fiinţe, clădiri,
în pământ şi în astre.
Tremurul se poartă de toate câte există
ca un dat.
Şi toate vibraţiile compun melodia.
Şi cine ascultă aude şi înţelege.

 

autor: Liviu-Ioan Mureşan

http://cititordeproza.ning.com/profile/LiviuIoanMuresan

 

Tagged with:

Comentarii oprite

Potopul zăpezii / 30 şi 8

Posted in Poezie by Hopernicus on 09/03/2012

Potopul zăpezii

 

Ningea hotărât peste vieţile noastre.

Fluviu curgea fără apă,

oraş curgea fără străzi!

 

Ninsoarea acoperea casele şi statuia oraşului;

acoperea inimile şi statuia oraşului!

Sală de aşteptare gândul meu

acoperit de ninsoare!

Luna sufla goarna peste oraşe,

aşeza straturi mari de lumină până la putrezire.

Prin nămeţi gâfâind îmi căram în spinare

steaua înzăpezită!

Ningea până la aerul pe care nici nu-1 mai existam;                                                         ningea până la noaptea pe care nici n-o mai existam;                                                        ningea până când ninsoarea inexista                                                                                                   ningând inexistenţa din ea.

Se-auzea crescând singurătatea regilor,

frigul dezastrului, perfecţiunea celor neîntâmplate!

Nopţile – zilele în sutane!

Singur stăpân pe întinderea vântului

locuiam regatul palmelor mele.

Zăpada ajungea până la lună.

Până la jumătatea lunii

ajungea mersul vioi al zăpezii.

 

30 şi 8

 

Ea ţinea în mână pistolul de calibru 38,

o  luasem în maşină la kilometrul 38 şi sta pe banchetă

cu 38 de ani şi de chemări 38

ale nopţii şi palmele ei spuneau asta

adăpostite după tremurul morţii.

Poate nu exista şi poate nici eu

nu-o luasem în maşină iar praful se-amesteca cu-nserarea

când şalul alb al tristeţii mă mângâia peste faţa

scrijelită cu viaţă!

 

Eu conduceam o maşină din anul 30 şi 8

şi motorul făcea acelaşi zgomot cu cel al pistolului

rotit în mâinile ei în timp ce la radio

se-auzea chiar un cântec de prin treizeci şi opt

în care iubita lui Jarry pistolul la tâmple-i punea

cerându-i să nu o părăsească.

 

Faţa ei albă nu se vedea în oglindă,

rânjetul nu se-auzea dar ştiam că-i acolo

şi chiar după frunzele căzute din îngerii pe sub care treceam –

căzute din îngerul negru al păsării!

 

Ne depărtam de locuri cu 30 şi opt şi de mile pe oră

şi ne-apropiam cu treizeci şi 8 de mile de altele

când şuierau din pistol cele 38 de gloanţe, de milă şi sunete

şi 38 şi de sunete îmi loveau în ureche

în timp ce la radio se vorbea despre crima unei femei într-un apartament

la etajul 38!

 

Şi atât îmi crescuse trupul de mult

încât peste copaci îmi crescuse el!

 

Venea seara şi nu se ştia pentru cine venea,

răsărea luna şi pentru cine răsărea nu se ştie

când îmi creşteau degetele atâta de lungi

răsucindu-se în jurul maşinii.

 

Umbra ei intrase de mult într-a mea

care mi se-ascunsese în trup şi plângea

stând în genunchi se ruga de sânge să n-o înroşească

şi se ruga de tăcere!

 

Trupul se înălţase într-atâta de mult

încât se-ncâlceau păsările prin pălărie

şi prin păr şi prin ochi şi prin roatele ochilor

de nu mai ştiam mersul străinului vieţilor noastre –

dar pistolul se rotea în spatele meu ca un scaun de frizerie,

ca un ftizic în jurul durerii lui şi-n jurul durerii lui de măsea

a celuia pe care-l doare măseaua,

în timp ce luna semnaliza fază mare – fază mică – poziţie

iar la radio se-auzea un cântec de prin 80 şi 3

în care Jarry iubitei pistolul la tâmple-i punea

cerându-i să nu-l părăsească!

 

Şi atâta de lung îmi crescuse trupul, simţeam

cum mă-năbuşă norii şi-mi intră-n ochi şi prin păr

străinul vieţilor noastre.

Îmi dădeam repede capu-ntr-o parte să nu lovesc avioanele

ai căror piloţi aveau în spatele lor doamna în alb cu pistolul de 38

de calibre şi pe aburitele geamuri făceau semne călătorii

cu feţele scrijelite de şinele vieţii.

 

Şi trupul creştea, mi-ajungea până-n lună

şi se răsucea în jurul ei, îmi trăgea şi picioarele

ca strungarul când îşi prinde mâna la strung

şi fără scăpare!

 

autor: Viorel Mirea

http://cititordeproza.ning.com/profile/ViorelMirea563

 

Tagged with:

Comentarii oprite

Tu… Eu / Te-ntrebi ce se-ntâmplă…

Posted in Poezie by Hopernicus on 09/03/2012

Tu… Eu
Alunecăm ca două iluzii,
Suntem în acelaşi gând şi nu ne vedem,
Traversăm aceeaşi undă scăldată-n câmpiile din vis
Şi flăcările ei în faţa noastră se înalţă….

Dincolo de tânguirea trestiilor, dincolo de pietre,
Doar forţa singurătăţii în mireasma vântului şi a ierbii…

Uşor ţi-e numele, ca briza mării,
Totul începe cu marea, acea sălbatică mare,
Calmă, dar în adâncuri de nestăvilit!
Un ţărm de mare pe care valurile
Se sparg în mii de bucăţi-destin!

Ştiu că dacă mi-ai strânge mâna ai fi fericit,
Ştii că dacă te-aş zări aş plânge…

Tu… Eu
Poem nocturn plutind într-un vis,
Fără a şti cum lacrima mea te-ar reda întreg
Iar moartea ar mirosi a salcie,
Mereu prea devreme,
Mereu prea târziu…

 

Te-ntrebi ce se-ntâmplă…

 

În fiecare dimineaţă aspiri litere din tine,
litere mari, reci, calde, vii,
fantasme care pulsează în dansul lor – imagini în oglindă –
îmbrăţişate-n culori spre noi forme de viaţă.
Umbre desprinse care tremură-n lumina lunii,
Oare nu cumva se joacă cu tine, cu mine, cu noi,
din dorinţa reînvierii cuvântului nou?

 

În fiecare dimineaţă eşti mereu altul,
te-ntrebi ce se-ntâmplă – copacul ce creşte între noi –
Ah, multe se întâmplă…
şi câte nu se întâmplă?!…
Beţie de simţuri, de stări şi de vise – cuvinte,
poeme, cântări, cântarea cântărilor
ce s-au scris, se vor scrie…
Şi zeii te privesc cu invidie, uneori,
pentru bucata ta de cer şi fluturii de pe umăr –
curenţii de aer ce urcă, urcă şi coboară.

 

În fiecare dimineaţă aspiri litere din tine
ce atârnă uscându-se în bătaia vântului.
Nu ai nevoie de cântecul altora,
ştii ce-i zborul, flacăra, apa şi focul,
îţi porţi dorinţa – ecou prin fiecare iubire,
Oare tu eşti aici, acolo, risipit pe aripi de vis
în fiecare gând, lacrimă, respiraţie, lumină?

 

autor: Irina Lucia Mihalca

http://cititordeproza.ning.com/profile/IrinaMihalca

 

Tagged with:

Comentarii oprite

Buzunarele noastre intime / În arșița nopții / Triptic poetic

Posted in Poezie by Hopernicus on 09/03/2012

Buzunarele noastre intime

Nu facem decât să ne-mbrăcăm,
Să ne dezbrăcăm,
Iar timpul trece vijelios,
Trenul nu are o stație terminus,
După un timp o să înceapă
Să zboare lin,
Ca un coșciug luminat,
Spre făcliile cerului,
Vom continua discuția,
Tu îmi vei spune că mă iubești,
Eu voi răspunde ușor distrat,
Dar sărutul tău va fi cu totul neașteptat,
Ne vom trezi în același pat,
În aceeași dimineață,
Cu soarele cotrobăind
În buzunarele noastre intime.

 

În arșița nopții

 

Îl văd pe Blecher chinuit în corset,
cu dureri în mușchi, articulații, oase.
Are forța de a visa.
Nimic nu-i seamănă.
Pentru el zarurile au fost aruncate din naștere.
Viața este un joc obligat.
Ce sens are celebritatea pentru el?

 

Există progres în artă?
Nici vorbă. Fiecare artist este un Narcis.
Dar nu trebuie să-și trădeze egolatria.
Abstinența la orice,
când nu este motivată intim,
devine o cauză a morții.
Orice tren care aduce moartea este în orar.
Când Dumnezeu este mort, orice este posibil,
hulitorii nu mai există, dușmanii vieții devin prieteni.

 

Păsările coboară pe pământ,
dar nu pot lua cu ele decât o pradă,
nu pot lua fericirea.
Nefericite păsări, izgonite în cerul pustiu.
Logica nopții îmi spune
că există o armonie în noi
pe care nu o cunoaștem ziua.

De ce ne este frică de noapte,
de moarte?

Ascultă cum cântă iarba
cu glasurile celor plecați dintre noi.
Până atunci sărută-ți iubita, ea există.

 

Triptic poetic

 

Don Quijote
Deși n-am fost și nu sunt Don Quijote, iar tu nu ești și n-ai fost Dulcineea, o disperare sfântă mă dezleagă de oricare ridicol. Ești Femeia. Deși-i citesc pe Dante și Petrarca, pe Shakespeare, Eminescu și pe Goethe, o disperare sfântă mă dezleagă de oricare ridicol. Tu ești Lethe. Căci nu mă vezi, nu știi nimic de toate cutremurările din vise și aievea, cristalul din privirea ta e rece și raiul meu e sumbru. Tu ești Eva. Eu numele ți-l voi ascunde-adânc, în mine, în fibrele nervoase, fine.

Annabel Lee
Tot mă gândesc la Annabel Lee, o durere ce vine din sânge, din creier, îngerii urcă și coboară, sunt mii, durere pulsând cu putere de gheizer. Va fi cândva dimineață, va fi numele ei purificat de dorință? Noaptea, prin somn, Annabel Lee trece frumoasă, de nume desprinsă și nu poartă numele de Annabel, eu sunt acela care-o cheamă hoțește, sufletul ei, nevăzut porumbel, eu, păcătosul, dorind-o trupește…

 

Intrarea hoţilor

 

Oamenii se scoală de dimineață, pentru a se chinui ziua-ntreagă, spune profesorul, pune o față de masă, struguri, lichior de fragă, când nu vom mai plânge din pricina morții, vom fi mai fericiți, oare? Se ridică profesorul, umbra nopții în locu-i se așază, pe fotoliul tare. Cugetând la tine, poți permite intrarea hoților în cetate? Câinele de sub masă sughite, mobila scârțâie, cumpărată în rate. Ia-mă cum sunt, deși nu-ți sunt tată, nu-mi poți fi dușman niciodată, profesorul iese, câinele-n lesă pare un monolog dintr-o piesă. Totul este să-ți păstrezi caracterul, spuse profesorul părăsind parterul cu capul în jos, pe fereastra deschisă, de unde ajunse pe o narcisă, sunt un om oarecare, nu luați exemplu, templul grecesc este numai un templu, priviți-l, de pildă, pe Harold Lloyd atârnând la etajul o sută doi, să te plimbi cu o fată de ziua victoriei înseamnă să ierți toate erorile, spune profesorul, pune mâna pe clanță și pleacă din școală cu o ambulanță.

 

autor: Boris Marian 

 

Tagged with:

Comentarii oprite

Aş fi vrut să fiu iubita lui Allan Poe

Posted in Poezie by Hopernicus on 09/03/2012


într-o lume intermediară între cer și pământ

să port coroniță din flori de câmp când intru în patul lui

cuvintele toate să tremure din temelii

pe trupul meu de marmură scrie in memoriam

pielea strălucește mai mult ca o piatră funerară

în bătaia iubirii tale

sunt doar iubita ta dintr-o viață oarecare

îmi dau jos versurile de lapte în plină zi

halucinant de goală, fluidă-n fața ta

pe un pământ orb și greu și plin de case friguroase

în care nu voi dormi niciodată

semeni zdrobitor de mult cu mama ta

când răsare soarele de sub sânii mei

asta nu schimbă cu nimic cele zece porunci

îmi pipăi aripile să mă asigur că sunt la locul lor

cuminți, acolo în imaginația mea

aș fi vrut să fiu iubita lui Allan Poe

dimineața devreme când stoluri de poeme ca niște vulturi pleșuvi

trec peste București și ciuguleasc din stârvurile

căzute din noi peste noapte

sunt o ființă hibridă

într-o lume intermediară între mine și tine

niciodată nu știu cine mai sunt

îți mut inima de la stânga la dreapta

ori de câte ori e nevoie să redevenim copii

autor: Manuela Măcelaru

 

Tagged with:

Comentarii oprite

Marginile mele / ochiul cuvântului / Dresaj

Posted in Poezie by Hopernicus on 09/03/2012

Marginile mele

 

nu știu dacă poți accepta

altceva decât studiul reacțiilor tale

ce tu simți în raport cu obiectele sau alte ființe

tu ești centrul sau cum îți zici jumătate de Zeu

eu însă sunt în corelaţie numai cu marginile mele,

curbura spațiului, văzduhul, luna care îmi dictează pur și simplu

levana levana levana și Rachmaninov

undeva cândva ne vom întâlni la o crâșmă impecabilă

întrebându-ne dacă putem să recunoaștem că

avem o margine comună,

un infinit tangent la sufletele noastre

eliptice

 

ochiul cuvântului

poetului
Al. Lungu

„înduplecarea timpului
arată trei flori sângerânde”
neiertător e
limbajul umbrelor
pestriţe flori
poartă stigma sfârşitului
diagnostic edilitar
determinat de omul lumii

credincioasă mentorului
ce se îndreaptă spre lumină
căutând ochiul de rouă
care să-l supună

ameţită îmi fac bilanţul
udând florile cu ulciorul
afară niciodată nu ninge

 

Dresaj

mă îndrăgostesc
întotdeauna de oamenii
fără nicio poezie, stângaci, repetitivi
şi impulsivi!
mă îndrăgostesc întotdeauna
de piticii slabi
ai memoriei mele
înclinaţi să creadă în puterea lor
virtuală –
încerc să-i dresez, să-i schimb, să le
dau forma mea, dar
eşuez!
le-aş spune-o-n faţă
dar
n-aş suporta durerea lor.

autor: Bianca Levana Marcovici

http://cititordeproza.ning.com/profile/levanaBIANCAMARCOVICI

Comentarii oprite

aripile nopţii / în faţa ferestrei / cerului drag

Posted in Poezie by Hopernicus on 09/03/2012

aripile nopţii

 

copilul cel mic pătrunde în apă ca într-un somn
care-mi respiră neliniştea pentru ca apoi
dintr-o dată să păşească cu nişte ochi de statuie
pe fundul oceanului (unde se joacă cu fluturi)
şi asta durează o jumătate de viaţă mai ales iarna
când stelele oftează profund sub ceaţa gălbuie

 

pentru ca apoi dimineaţa să-i văd ochii umezi
ca un fel de placentă sau ghiocel în timp ce eu
nu pot să dorm uneori
nu pot nici să mai trăiesc şi mă gândesc să fac
doar unul sau două lucruri dar mă întreb pentru ce
şi dacă n-ar fi mai bine doar să îmi aud sufletul.

 

în faţa ferestrei

 

şi azi mi-am amintit de poezie mi-am amintit că
ar trebui
să umblu pe lângă cuvinte

 

cum stau în faţa ferestrei ca un animal de taină
care a început să-şi uite rănile – cerul e în partea opusă
dar nu mai contează –

 

cum stau în faţa umidităţii din aer cu un suflet textil
care are nevoie de respectul de sine
ca de o margine a craterului sau de o floare uscată

 

care nu vrea o zi în plus sau orice speranţă
sau rezolvarea finală
ci numai nişte mărăcini anonimi arzând aparent de la sine.

 

cerului drag

 

Un prieten drag a spus mai demult că stelele
sunt ochii prietenilor morţi:

 

Tăcutelor stele
care ardeţi mai presus de toate aceste întrebări
ca vârful unor rădăcini bine ascuţite şi
pulsând ca o mare de inimi

 

Vă întreb şi eu: sunteţi iluzie sau numai o scară
şi un tobogan între ziua de ieri şi cea de azi?

 

De altfel, atunci când mă acopăr cu iarba voastră
adâncă mă bucur că nimeni nu mă poate ucide.

 

autor: Dan Iordache

http://cititordeproza.ning.com/profile/IordacheDan

 

Tagged with:

Comentarii oprite

Elegie pentru trecerea timpului / scârțâie cumpăna fântânii / poem de dragoste

Posted in Poezie by Hopernicus on 09/03/2012

Elegie pentru trecerea timpului

 

Vremea iubirilor trece, timpul toarce mersul lui,

primăverile ne-acoperă cu mirosul lor picul de fericire

care ne-a mai rămas; vin cocorii,

gânduri întoarse spre trecut,

care se-adună la marginea unei poieni de vis.

 

Lumina porţii s-a deschis spre infinit,

caii albi se joacă prin memorie,

copilărie, feerie de-o clipă, mi-ai înecat visurile

într-o mare de cuvinte, din care încerc

să spăl lebedele decapitate şi să le împăiez.

 

Chiar dacă m-am rătăcit printre cuvinte,

calea spre paradis, labirinticul drum,

îl caut c-o lampă care pâlpâie prin nopţile fermecate

şi sper să-l găsesc până nu se stinge uleiul din ea…

 

Ochiul imens al lui Şiva mă priveşte din întuneric,

al treilea ochi al lui care vine cu blesteme

şi-mi spune că trecutele vârste vor cădea

pe plajele pustii  ale unei mări pierdute

în carminul amurgului.

 

Tu vei rămâne goală ca visul, ca marea, ca timpul,

ca luna care rătăceşte pe un cer pustiu,

vei rămâne frumoasă, Poesis,

ca dragostea-mpietrită-ntr-o stea.

… ştiu…

 

mi-e somn de-acum şi-nchid pleoapele,

trecerea timpului vine odată cu apele…

 

scârțâie cumpăna fântânii

 

cumpăna fântânii,

mână argintie,

doarme între moarte

și-ntre veșnicie.

 

fântână, fântână,

strălucesc în tine

mii de stele sure,

ape cristaline.

 

numai luna șuie

oglindește-n apă,

stă ascunsă-n neguri,

umbra își adapă.

 

sunete profunde

se aud în zare,

zgomot greu de unde

din adânc răsare.

 

un luceafăr mare

cade-n unda apei

și din el răsare,

mare, Cornul Caprei.

 

unde-i fântânarul

ca să te sleiască,

ți-a secat izvorul,

vatră românească.

 

în bruma de seară

scârțâie-o fântână,

te-am strigat aseară,

unde ești, stăpână?

 

scârțâie fântâna

numai pentru surzi,

scârțâie fântâna

și tu nu-mi răspunzi…

 

poem de dragoste

 

ultima picătură de rouă

moare pe-o floare albastră de culoarea cerului,

ziua se naște din haosul nopții, luptând cu lumina,

ochiul meu e o frântură de cer înlăcrimat

ce soarbe din soare viața,

e o adâncă fântână a cărei apă curge prin mine,

prin sângele meu, un izvor nesecat de dureri și de bucurii.

câteodată aceste vederi se preling prin mine și se topesc undeva,

într-un cer îngropat departe, pe-o aripă de cocor.

 

razele soarelui dansează himeric în acestă dimineață

prin ochii mei ca niște lasere albastre

și-mi ucid dorul și vederea, cred că mai exist,

nu m-am topit în neant,

nu plânge, iubito, că tot voi ajunge la buzele tale,

voi prelungi cuvintele, vocalele, consoanele

și voi face un pod plutitor, prin aer,

ca o pasăre, voi zbura, chiar fără aripi,

lipindu-mă de cerul inimii tale,

lasă soarele să treacă pe lângă norocul nostru,

căci el ne va da viață și lumină și dragoste

fă-i loc să alunece triumfător și ridică-i,

precum egiptenii, alei de sfincși, piramide și obeliscuri,

stai dreaptă și răstignită cu mâinile în sus

căci în capul tău vom construi Acheronul

cu cercuri și tavane,

punându-ți sufletul vertical ca o mare coloană dorică

pe care vom sprijini cerul cu toate bogățiile lui.

vom face o lună galbenă din aur, vom face stele,

altare de dragoste în care vor cânta naiadele,

aezii și preoții sacerdoți,

alunecăm și noi prin timp ca niște mimi

despărțind adevărul de minciună

printre pleoapele ochilor lui Dumnezeu.

 

știu, câteodată treci prin somn ca prin niște inele

de logodnă aruncate de un bijutier nebun,

te visezi cu mine în doi, răcorindu-ne în zăpadă,

gonind pe drumul interjecțiilor cu jeepuri,

ai vrea să ne strângem în brațe,

ca frumoasele botticelliene, pline de grație și de poezie.

ți-am promis că vom merge la Florența,

cu tot ce vrei tu, cu saloane, cu șerpi, cu gânduri,

vom ieși din mit și vom face o nuntă paradisiacă

la mormântul lui Dante.

 

autor: Ion Ionescu

http://cititordeproza.ning.com/profile/IonescuIon

 

Tagged with:

Comentarii oprite

Pianul cu fluturi

Posted in Poezie by Hopernicus on 09/03/2012


 

Dacă îmi arăți cum se îndrăgostesc femeile,
am să-ți cânt la pianul cu fluturi
despre primăverile mele netrăite,
despre toamna mea nechemată,
despre răsăriturile lungi de vară
și despre înserările care trebuiau să mă găsească
pe drumuri în urcare.

 

la puține cuvinte le-am învățat conținutul,
la și mai puține le-am bănuit esențele;
acum vreau să știu cum luminează sărutul,
nemărginirea și speranțele
cu tine pe aceeași parte de umbră

 

arată-mi cum îmbrățișează femeile
când eu sunt siluit de așteptare,
de vorbele trecute prin tăcere
și de secul din mare

 

vreau să simt cum sosesc femeile îndrăgostite
la adresa mea nezidită din livada cu mere,
recompune păcatul cu mine, fii cinstită
și minte-mă în tăcere.

 

tu ești întâmplarea aceea așteptată
care întodeauna sosește târziu,
vino, îmbracă-te în neprihănire de fată
și învață-mă să-ți fiu.

 

Autor: Vasile Ionac

http://cititordeproza.ning.com/profile/VasileIonac

Tagged with:

Comentarii oprite

După petrecere / Ruiz / Iarba din tâmplă

Posted in Poezie by Hopernicus on 09/03/2012

După petrecere

 

După petrecere el bea aşezat cafeaua

Prin casă plutesc relicvele anului trecut

Sticle de parfum Chanel

Scrumiere golite de sens

Femeia stă în bucătărie

Împarte farfuriile după culori

Aruncă resturile la păsări

Proastele se bucură

nu ştiu că s-a irosit încă un an

 

Dimineaţa ne aranjăm în rând

după sfârşitul nostru

ca maşinile plictisite în stradă

aşteaptă la car wash

cu motorul stins

 

Am şi uitat că am fost fericiţi.

 

Ruiz

 

Ochii tăi Ruiz, cărbune şi undă

emană negru adânc şi lumină

 

hărţile marine

aduc înapoi corăbiile

pline de întâmplări

piper şi scorţişoară

 

velele întinse peste obrajii tăi

cântă dorul marinarilor

vântul din grota lui Neptun

umflă bluza-ţi albastră

şi spicele, ele, nebunele

îţi mângâie gleznele

genunchii

degetele

 

ai devenit de mult o culoare Ruiz

ai devenit o statuie romană

care îşi doarme visul

într-un peisaj de Claude Lorrain

 

Iarba din tâmplă

 

El îşi trase un fir de iarbă
prin tâmplă,
murise şi se-nfigea în pământ
cu fiecare val de toamnă
şi migratoare stoluri de schije.

Nişte străini semnaseră cândva
ultimul tratat de pace,
dar la el ploua cu noroi
în toate dimineţile,
deasupra lui creştea
un câmp de lucernă albastră.

Mi-am tras un cuţit în brazdă
pleoapa mea
murise şi se zbătea să plutească
cu fiece migraţie număram stoluri
stupi goi, albine discutând filosofie
nimeni nu mai muncea de când venise pacea
se zvonea despre un gnom desculţ
care mă caută, despuiat de toamnă

deasupra mea creşteau
femei vorbind latina veche…

 

autor: Adrian Grauenfels

http://cititordeproza.ning.com/profile/AdrianGrauenfels

 

Tagged with:

Comentarii oprite

Sonetul felinelor în rut / Cerul deznoadă ploaia / Ultima zi a unui golan

Posted in Poezie by Hopernicus on 09/03/2012

Sonetul felinelor în rut

 

Felinele în rut îşi simt chemarea
Savana s-a-mbrăcat la fel cu leii,
Din capul uriaş mugeşte marea
Cătând în aer scâncetul femeii.

În doi, închid acelaşi cerc şi zarea
Coboară pleoapa picurând tăcere,
Copiii nenăscuţi numărătoarea
Şi-o pierd în sferturi coborând din sfere.

Ca-ntr-o magie binecuvântată
Stele se ard şi se închid domoale,
Gazelele ridică ochii roată

Scriind în ierburi noi şi noi cabale
Cercuri se-nchid şi se deschid în ruturi
Spre început plutind în nori de fluturi.

 

Cerul deznoadă ploaia

 

glossa revenirii

 

Cerul deznoadă ploaia, cu palme de eter,
Când paşii tăi, sub aripi, se cuibăresc în vene.
În calea mea se umflă şiraguri de ravene,
Azi, boţul meu de sânge se trage-ntr-un ungher
Privind cu disperare străfunduri de avene.

 

Mă simt captiv, pe umeri port cojile de lună,
În pumni, simt pulsul lumii, în teaca de hanger.
Azi, beduinul mândru, ca şoimul lui, stingher,
Îşi are numai calul şi-n valea de sub dună,
Cerul deznoadă ploaia, cu palme de eter.

 

Nisipul, plin de stele, se răsuceşte-n tul,
Iluzii şi miraje sunt roase de falene,
Speranţele, cadavre, sunt rupte de hiene.
Rămân sub ploaia rece, un boţ fetid de mul,
Când paşii tăi, sub aripi, se cuibăresc în vene.

 

Chem duhuri să m-ajute, eu însumi sunt descânt
Ce rupe ceaţa-n valul pierdut pe sub polene,
Să te aducă-n plasa ţesută printre gene,
Să-nchizi în lampa veche scaieţii duşi de vânt
Şi-n calea mea să umpli şiraguri de ravene.

 

Ultima zi a unui golan

(glosă)

 

Din comori nemăsurate am păstrat numai un ban,
Vama ce-o plătim cu toţii pentru ultima plecare,
Am dosit-o-n cingătoare că n-am traistă, sunt golan
Rătăcind prin viaţa asta, din cărare în cărare.

Am sădit ciopor de fluturi şi-am zburat cu ei prin vise
Risipind bucăţi de stele-n candelabre de castan,
N-am lăsat ucise vise în poiana de narcise,
Din comori nemăsurate am păstrat numai un ban.

Muguri doar mai am, în pungă nu mai este nici un sfanţ,
Şi o carte, ca o zeghe, ce veghează-n aşteptare,
Ruginită za ce cade din povara unui lanţ,
Vamă ce-o plătim cu toţii, pentru ultima plecare.

Ţi-am păstrat şi o aripă, cu-n amnar şi-un fir de iască,
Pentru ziua ce se scaldă ca un singur mac în lan.
Clipă ce-am păstrat-o pură ca să ţi-o ofer ca pască,
Am dosit-o-n cingătoare, că n-am traistă, sunt golan!

Finistere se arată ca un punct zodiacal
În finalul ce aşteaptă, priponit în lanţ, de zare,
Să mă facă, în mirare, înc-o dată-acelaşi cal,
Rătăcind prin viaţa asta, din cărare în cărare.

Rătăcind prin viaţa asta, din cărare în cărare,
Am dosit-o-n cingătoare, că n-am traistă, sunt golan,
Vama ce-o plătim cu toţii, pentru ultima plecare.
Din comori nemăsurate, am păstrat numai un ban.

 

autor: Viorel Gongu

http://cititordeproza.ning.com/profile/GonguViorel

Tagged with:

Comentarii oprite

lecţia de zbor / moartea mea!

Posted in Poezie by Hopernicus on 09/03/2012

lecţia de zbor

 

într-o zi

am să te-nvăț să zbori

fără aripi

aripile sunt accesorii de fițe

pentru cei mai capricioși dintre îngeri

să nu mai spun că

sunt total inutile mersului pe jos iar tu

tu ai picioare frumoase

și gleznele prea fine

să nu simți în talpă

sărutul pământului

ca pe o binecuvântare

cerească…

 

moartea mea!

 

ştii cum eşti tu?

ca o moarte!

 

o moarte care nu mai vine să mă ia

să mă ducă acolo departe

te tot aştept cu zilele îndesate-n sac

pregătit de marea călătorie

 

pentru drumul acesta învechit de aşteptări

mi-am cumpărat tălpi noi

nesărutate încă de buzele pământului

 

mă gâdila deja gândul

ideea şi cu-vântul

şuierând printre coastele mele uscate

a pustiu

 

autor: George Gîtlan

http://cititordeproza.ning.com/profile/GeorgeGitlan

 

Tagged with:

Comentarii oprite

cursul de iniţiere în sine

Posted in Poezie by Hopernicus on 09/03/2012


 

inima mea
este un apartament de ceară
în care locuieşte
unicul meu lup
mereu atent să mă sperie cu
binefacerile nedreptăţii

 

eu
sunt lupul lupului meu
nu avem nimic
de dat
nu avem nimic
de luat

 

am renunţat la
proprietăţile noastre
din Eden

 

călătorim în derivă printre
oglinzi şi ospicii
căutăm odihna din
creierul furtunii

 

am renunţat la
vocabular şi
ne-am însuşit
urletul singurătăţii

 

autor: Mihai Ganea

http://cititordeproza.ning.com/profile/mihaiganea

 

Tagged with:

Comentarii oprite

pantofi de purpură

Posted in Poezie by Hopernicus on 09/03/2012


 

în călătorul din mine aşază un decor

fixează în limpezime imateriala lumină

pământul întâiului sărut

rostogoleşte un oraş

fă apa să vorbească

să dai drumul ochilor tăi

să treacă singuri prin singurătate

 

poate poţi să-mi spui:

ţii atlasul de-a-ndoaselea

dar licăreşte luna de ziuă

adu-i codrii mari s-o mărginească

pentru ca ochii mei

să se afle în umbră

 

autor: Silvian Floarea

http://cititordeproza.ning.com/profile/FloareaSilvian

Tagged with:

Comentarii oprite

Aud miros aspru / Mai găsim / Sfârşit de vară

Posted in Poezie by Hopernicus on 09/03/2012

Aud miros aspru

 

Aud miros aspru

De dincolo de maluri

Acolo stă ţărâna şi cerne

Strigătele, şoaptele, plânsul

Cerne îndelung ce macină vremea

 

*

Aud miros aspru

De ploaie şiroind a vecernie.

 

Mai găsim

 

În lutul pe care îl amestecă veşnicia

În tăcerea parfumului

Unei flori de colţ

Mai găsim păsări dornice de zbor

Aripile lor aşteaptă

Un semn de înălţare

De la coloana infinitului

 

Sfârşit de vară

 

Ploi de sfârşit de vară

Ruginesc marginile cerului

Cochilii de melci

Fac şirag pe cărare.

 

*

Cerul bea lumină verde

Dintr-un corn

De lemn de tei

 

autor: Narcisa Liliana Farcaş

http://cititordeproza.ning.com/profile/FarcasNarcisaLiliana

 

Comentarii oprite

Just Another Letter / Mălini / Trecut

Posted in Poezie by Hopernicus on 09/03/2012

Just Another Letter

 

hi, Sharona.

doresc ca scrisoarea să nu ajungă la tine.
poate te-ai mutat
și  poștașul
nu îți aduce scrisorile
expediate de bărbați…

 

nu mi-e dor de tine.

am uitat cum dansam în Trafalgar Square.

 

urmele mușcăturilor tale s-au vindecat.

nu mai suntem nici măcar prieteni.
ne-am minți în numele unei iubiri
care nu a existat.

 

cred că ești în viață
femeile ca tine se sinucid primăvara.
mai trebuie să treacă un anotimp…

 

dacă vei citi aceste rânduri,
o să ai motiv să apari ca victimă
în fața prietenelor tale.

îți vei umple paharul cu o băutură tare
și o vei bea în nopțile ploioase.

 

eu plec să caut cea de-a zecea minune a lumii.
poate
o voi găsi.

cu indiferenţă pentru tot ce nu a fost între noi,
Eduard

 

Mălini

 

dimineaţa

carele grele trec Obcina Stănişoarei.

drumul e lung

zăpezile nesfârşite…

 

Crucea Talienilor,

foamea lupilor ,

setea oamenilor,

iubirea Domnului,

urmele copilăriei mele.

 

începe Bucovina

şi

aud vocile satului meu,

Mălini.

 

Trecut

 

David a cumpărat valiza verde de lemn

mirosul de gară a pătruns adânc în dormitorul tapetat cu vise.

Hanna a strănutat de emoţie

împlinise de curând o vârstă rotundă

gările i se păreau la fel de liniştite

precum sinagogile.

 

nu se mai temea de necunoscut.

tăria de caracter

(pare neverosimilă expresia asta, pe bune)

i-a slăbit.

hainele din tinereţe i se mulau perfect

pe cicatricele lăsate de timp.

 

au împachetat repede: rugăciunile, lingurile din plastic

capetele de lumânări, indiferenţa.

furia, portretele de familie,

speranţa.

 

erau prea multe în jurul lor.

 

autor: Dorneanu Eduard

http://cititordeproza.ning.com/profile/DorneanuEduard

 

Tagged with:

Comentarii oprite

Văd / Să muşc din soartă / El nu ştia că dorul…

Posted in Poezie by Hopernicus on 09/03/2012

Văd

 

Văd munţii agăţaţi de colțul lunii,
e un pendul agonizant pământul,
în vârf de ciuturi mai presară vântul,
doar praf de amăgire, pentru unii.

 

Cutume ale lumii, aberante,
ca niște ploi acide mă usucă,
când trupul meu teluric e pe ducă,
văd clericii cu feţe arogante.

 

Văd gândurile-n noapte macerate,
în candelă un foc ciudat se-aprinde,
o neagră arătare smoală vinde
şi-o cumpără doi negustori în rate.

 

Să muşc din soartă

 

Prinţesa cu o mantie de iarnă
a transformat urgia-n cantilene,
un vifor care spulbera troiene
s-a pocăit şi stele vrea să cearnă.

 

Din plumb sunt parcă ţurţurii de gheaţă,
ei plâng topiţi în formă de mitralii
şi lacrimile reci cad pe vitralii
ca un buchet ciudat din flori de ceaţă.

 

În casă-i cald, a zeilor licoare
se împleteşte ca un drog în rime
şi foile cu versuri parcă-s ştime,
iar morţii i-aş mai cere-o amânare.

 

Să-mi dăruiască înc-un an cu tine,
să-ţi simt în nări parfumul de gutuie,
ca un mustang din pielea ei gălbuie
să muşc din soartă, ca să fii cu mine.

 

El nu ştia că dorul…

 

O ceaţă deprimantă pluteşte în fiorduri,
pe crestele de valuri lumina sângerează,
prin închisoarea nopţii sirenele oftează,
iar apele îngână lugubrele acorduri.

 

Cu dinţi urâţi de fiară în roşia lui barbă
un zeu, născut sălbatic, cu ură le vorbeşte,
la fraţii lui din neguri ca un turbat răcneşte:
„de ce mai simt eu încă, de ce nu eşti tu oarbă?”

 

A vrut să îmi închidă tot sufletul în gheaţă,
parşiv să mă înveţe ce-nseamnă-apoi uitarea,
prin vene să îmi curgă ca o nebună marea –
el nu ştia că dorul şi piatra o dezgheaţă.

 

autor: Ioan Gelu Crişan

http://cititordeproza.ning.com/profile/IoanGeluCrisan

Tagged with:

Comentarii oprite

Eclipsă

Posted in Poezie by Hopernicus on 09/03/2012


 

Încerc să privesc soarele printr-o piatră…
Ochiul meu eram eu,
eu şi pământul…
Piatra părea faţa nevăzută a lunii,
condensată într-un punct de materie…
Mâinile, ah!… mâinile mele
prea lungi sau, poate, prea scurte
erau urme de paşi în valsul gravitaţiei…

Tu mă priveai cu îngăduinţă şi curiozitate
ascunsă în firida unui nor.
M-ai întrebat: ce fac?
Ţi-am răspuns simplu:
Încerc să privesc soarele printr-o piatră…

 

autor: Tudor Alexandru Costin

http://cititordeproza.ning.com/profile/TudorAlexandruCostin

Tagged with:

Comentarii oprite

Statui / Zbor din oglindă / Comparaţii

Posted in Poezie by Hopernicus on 09/03/2012

Statui

 

mereu am crezut că dacă spui cu voce tare ,,treisprezece”
dacă te îmbraci în roșu și deschizi ochii
poți vedea prin ferestre orașul renovat
și femeile cum duc coșurile pline
ascunzându-și la sân gustul ultimei seri

și dacă nu poți căra mireasma din sânge
poți cânta până la capătul zilei
până ce prietenul tău te îneacă în fum de țigară
iar sensurile giratorii se înmulțesc odată cu felinarele

mereu am crezut că dacă ar ploua pe calendar
poeții ar acoperi cu trupul lor a treisprezecea zi
ar deveni statui împodobite cu iederă
în cel mai bizar mod
tocmai lângă Dumnezeu

 

Zbor din oglindă

 

trecea prin oameni cu oglinda aproape de chipul ei
uneori își vedea buzele alteori ochii
trebuia să existe un loc unde să vadă și pletele pe care se coc gutui
de aceea căuta diferite unghiuri

dacă vreun șarpe lăsa dâre sticloase
îngheța până inima devenea o calotă fără acoperiș
și atunci oglindea stelele

nesfârșitele stele călătoare

câte străzi a colindat aproape alergând
ținea ascunsă în haină o dragoste care nu se mai sătura cu firimitiri
curând zbaterea ei ar fi fost prea vizibilă
iar oamenii fug de păsări

trecea prin viscerele lor
iar ei mergeau liniștiți
o durea fiecare fermoar pe care îl închidea în urmă
chiar dacă lăsa flori întotdeauna în matcă

 

Comparaţii

 

intră în vise de câte ori mâinile apasă pe un geam înghețat
găsește-mi urma unui deget
cum un pui de cangur își caută marsupiu

și cuibărește-mă ca pe un mănunchi de cer
… ca pe tine însuți
în crucea pieptului

ai să vezi

cât suntem de frumoși
ca o duminică în care au înflorit gutuii
ca o cină în doi în care țipătul dragostei
cântă pe acoperiș zorii

ai să știi

că bulgărele de foc
este doar un tic-tac
într-un arc de țărână

 

autor: Romiţa Mălina Constantin

http://cititordeproza.ning.com/profile/RomitaMalinaConstantin

 

Comentarii oprite

Rondel de păpuşar / Rondel nostalgic / Rondel în ultimul ceas

Posted in Poezie by Hopernicus on 09/03/2012

Rondel de păpuşar

 

Cortina s-a desprins şi a căzut

Dezvăluind privirii indiscrete

Pe-abilul dirijor de marionete

Şi de uimire publicul stă mut

El cu acelaşi zâmbet prefăcut

I-ndeamnă pe naivi să se desfete

Cortina s-a desprins şi a căzut

Dezvăluind ascunsele secrete

Spectacolul e trist şi revolut

Se spun mereu aceleaşi vechi cuplete

Am dat zadarnic banii pe bilete

N-am câştigat atât cât am pierdut

Cortina s-a desprins şi a căzut!

 

Rondel nostalgic

 

Motto: Necunoscuta care  se vindea…

(Ion Minulescu)

 

Iubita mea, adeseori ciudată,

Pierdută-n baruri  lângă o cafea

Cu-o carte şi o ţigară nefumată,

Când ai plecat cu paşi de catifea?

Nonconformista mea stigmatizată,

Că-i fără scop, ironică şi rea

Iubita mea, adeseori ciudată,

Pierdută-n baruri lângă o cafea.

Frumoasa mea prea mult îndoctrinată

De falşi profeţi, sub purpurie stea

Te mai revăd puţin înceţoşată

De-a pururi tandră tinereţea mea

Iubita mea, adeseori ciudată.

 

Rondel în ultimul ceas

 

Avem pentru toate un ceas,

Un ceas când se naşte iubirea,

Un ceas când durerii dăm glas,

Un ceas când ne pierdem cu firea.

 

Un ceas când cătăm un popas,

Un ceas când sperăm mântuirea,

Avem pentru toate un ceas,

Un ceas când se naşte iubirea.

 

Un ceas, doar atât le-a rămas

La cei mari să-şi ducă menirea,

Un ceas sau lăsaţi în impas

Din nou vom porni răzvrătirea.

Avem pentru toate un ceas!

 

autor: Ionel Mony Constantin

http://cititordeproza.ning.com/profile/IonelMonyConstantin

 

Tagged with:

Comentarii oprite

sms / ziua de-o tonă

Posted in Poezie by Hopernicus on 09/03/2012

sms

 

to: e

şi totuşi despre moarte e mai uşor să scrii o privesc cum stă în colţul camerei şi se încălzeşte de burta câinelui meu

am început s-o iubesc de când mă leagănă mâinile reci de beton ale oraşului

 

to: a

mi-ai promis nişte lecţii prin ele trebuia să învăţ cum să-mi confecţionez un cer doar al meu

hârtie am destulă

dacă îţi faci griji pentru poezia mea află că ea continuă să zgârie pe pereţii mei siluete de copii plângând

 

to: l

să nu vii aici aerul miroase a hoit nu am televizor

iar întrebările cad din mine ca vazele pustii şi se sparg

când calc în cioburile lor cu tălpile goale îmi dau seama că plămânii îmi sunt invadaţi de mirosul unui copil mort

ţinut în braţele mele bolnave

iar liniştea anunţă încă un avort

 

to: v

iartă-mă iubito

trupul meu e un copac necurăţat

amputează-mi mâinile aprinde focul şi vom trăi fericiţi

dar până atunci camera asta va rămâne un congelator şi noi două bucăţi de carne tăiate de un măcelar neprofesionist

 

to: p

mamă fiul tău a murit răpus de un pix

 

to: an

femeie cu un copil de mână ţi-ai potolit setea de moarte când ai băut apă din mine

şi eu mi-am potolit viaţa sorbind moartea din tine

 

to: g

fratele meu aşază-te lângă mine

pragul e rece şi umed

ajută-mă să şterg praful de pe cărările mele

urmele tale oferă orgasm altor drumuri

frate pune-mi mâna pe umăr îngroapă-mă şi poţi pleca

 

to: s

tatăl meu ce eşti în tren să uiţi umbra copilului tău aşa cum el o uită pe-a ta

 

to: t

câinele meu ce cauţi călcâiul lui ahile încălzeşte-mi sfârşitul

muşcă din ochii mei

latră spre cer iar eu spre pământ

 

to: e

când mănânc o portocală simt cum se aprinde soarele în mine şi-l scuip

 

ziua de-o tonă

 

va veni şi ziua când păsări fiind
cu puşca la ochi
ăia de jos ne vor doborî
vom cădea înghiţiţi de pământul desfăcut
ca o plantă carnivoră

din mine va evada un câine
cu numele meu în burtă
o fâşie de asfalt îmi va curge din gură
căutând-o pe mama
sau pe tata
cine ştie
un poet se va întoarce la liniştea lui stearpă

iubito
iarba va curge din tine şi va astupa cărările
va dansa halucinant cuprinsă de vânt
până oamenii îşi vor uita adresele
şi dumnezeu va cădea în ispită

ziua aia o găsesc în fiecare zi
pe la colţuri ca un vagabond
şi o aduc acasă

ziua aia mă transformă în semn de întrebare
v
e singurul semn de punctuaţie
care mă face să plâng
dacă îl pun după un cuvânt ca tine

 

autor: Mihai Carabet

http://cititordeproza.ning.com/profile/carabetmihai

Tagged with:

Comentarii oprite

pe străzi arhanghelii aprind lumini grenadine

Posted in Poezie by Hopernicus on 09/03/2012

pe străzi arhanghelii aprind lumini grenadine

 

ziua dă să moară

în geamul înnegrit

arhangheli cu greu îmblânziţi

aprind lumini grenadine pe străzile încă

neninse

 

în cameră

artaud rimbaud nancy doar câteva cărţi

mâzgălite pe biroul împânzit de foi

unde ţi-ai uitat de vreun an lângă lampă

o agrafă

 

nimic nou

toate-au rămas neschimbate

poate doar un vis absurd în care

luăm cina în pat,

dovleci cruzi de-un verde anis

şi hesperide zemoase,

mai bântuie încăperea

 

în rest

am mâinile strânse-n nanchin

şi sufletul blocat într-o uşoară psihoză

 

altfel

mi-ar fi plăcut să priveşti

cum ziua dă să moară

în geamul înnegrit

unde încă mai stau atârnate

tăceri

şi câteva crengi de scorţişoară

 

autor: Gabriel Bota

http://cititordeproza.ning.com/profile/GabrielBota

Tagged with:

Comentarii oprite

În contratimp / Zeta – femeie-copil de bani gata / Simbioză

Posted in Poezie by Hopernicus on 09/03/2012

În contratimp

 

Pe zi ce trece,
tot mai abitir,
îmi grăbesc pasul
pe sub lumini
ascuțite,
îmi subțiez umbra,
o strecor între
mână și piept,
în pana mea,
ca pe o
foaie neagră de hârtie,
o lungesc apoi –
înălbită cu hieroglife –
până la
următorul răsărit,
ca-ntr-un târziu
s-apară nimeni
de nicăieri
și să mă întrebe:
La ce bun
să o lungești
până la un
alt început,
oricum, toate au
același sfârșit,
iar nopțile tale
devin
tot mai scurte?

 

Zeta – femeie-copil de bani gata

 

așteaptă hackerii să le dai plata.
Intrând pe ușa din spate,
au ajuns la fața locului
și câinii de la securitate.
Toate cărările șobolane
duc către umbra ta
care-și târâie
de la o zi la alta
nopțile negre
sub soare.
Adevărul e că se fură,
se fură lemne
în întreaga Românie
pentru poemele ciordite
de pe net
și publicate pe hârtie.
Va veni însă o vreme
când
mâna care scrie
versuri va cresta
pe brațul tău de lemn,
făcând astfel
să țâșnească la lumină
un volum de poezie
cu miros de sânge,
nu de hârtie.

 

Simbioză

 

Ne-am cunoscut unul celuilalt
umbrele până la înstrăinare.

 

Decolorate pe la margini, păreau
lipite cu scoci în mijlocul încăperii
când de pat, când de masă, când de un perete.

 

Încercam să mă smulg din brațele tale,
să-mi înfig pixul în inimă,
cu sângele meu să te scriu,

 

bronzându-mi apoi rănile rupte la lună –
trist măcelar ce-și vinde nopții
carnea de porc la un preț rezonabil.

 

autor: Eugen Iulian Bot

http://cititordeproza.ning.com/profile/BotEugenIulian

Tagged with:

Comentarii oprite

dans

Posted in Poezie by Hopernicus on 09/03/2012


 

deschide-mi rănile, te rog.

închid o margine de cuvânt în pumn.

răsucesc ninsorii trupul.

răcorite fraze se nasc în punga noului an.

păcălite de fulgi,

ierburile cresc sub căciuli de zăpadă

încropesc un ceai din esenţe de gând.

matură hotărâre. banală alegere.

pădurea îmi cere

sunet de inimă într-o cupă de fiere

şi râd.

râd ca un clown

cu lacrimile adunate undeva,

între mască şi adevăr.

nu mai ninge.

visurile toate le redesenez.

nu am talent în pete de culoare.

literele strigă la mine şi le las. curg.

pe tâmplă-mi dansează un melc.

cochilia şi-o lasă în urma răsucirilor.

dansează.

 

autor: Anne Marie Bejliu

http://cititordeproza.ning.com/profile/BejliuAnneMarie

Tagged with:

Comentarii oprite

lasă-te în voia lor / voi ajunge la tine…

Posted in Poezie by Hopernicus on 09/03/2012

lasă-te în voia lor

 

de aici încolo nu-i decât
continuarea unui început

sub pensula unui pictor umbra ta
purtând aura singurăţii mele

ca un dar nedesfăcut
în fața căruia ți se aburește sufletul

flăcări albe albăstrind pământul –
cântecul tău de dragoste

pe care de câte ori îl ascult
uit să plâng…

 

voi ajunge la tine…

 

îmbrăcată în negru
nu știu
mireasa cui sunt
cineva mă visează de când m-am născut

cum visează cenușa o pajiște înflorită

 

camuflată într-o zi
voi ajunge la tine
poem neînțeles de nimeni sau
de nimeni descris
vom lenevi aproape de
închipuire
goliți de orice cuvânt
ne vom atinge fiecare coardă
fragilă șampanie
care nu a mai tresărit de mult…

 

autor: Mioara Băluţă

http://cititordeproza.ning.com/profile/MioaraMelorys

 

Tagged with:

Comentarii oprite

Strada

Posted in Poezie by Hopernicus on 09/03/2012


 

Orașul se frământă, sinistru și murdar,

Mulțime somnambulă, haotice plimbări,

Și parcă toate-s una, pieton și trotuar,

Și ochii, și mirarea, și spații verzi, și gări…

 

Un surogat de pace plutește-n asfințit,

O inimă uitată zvâcnește-n semafor,

Ce joc de ne’nțelesuri, lunatic și grăbit

E timpul cu umblarea, departele cu dor…

 

Te plâng cu jale, stradă, pustiu infatuat,

Cu tot ce moare-n tine te vaiet și te plâng…

Te-am străbătut cu frică și-n rugă te-am arat

Ca să-nverzească-n tine o țarină, un crâng…

 

Dar, iată, ca un clopot, în aerul arid,

Se-aude-acum izbirea semințelor de zid…

 

autor: Slavomir Almajan

http://cititordeproza.ning.com/profile/SlavomirAlmajan

Tagged with:

Comentarii oprite

Păianjenul

Posted in Poezie by Hopernicus on 09/03/2012

 

Oricât aș vorbi despre cântec,

Nu-i nimeni, nu-i nimeni s-asculte.

Cu gândul întors la cei vechi,

Mai scutur de praf un proveb-

Aș vrea să-l împart, înțelesul

Să-i storc,și să merg mai departe.

Se țese cu sârg împrejur

O pânză de voci repezite.

Păianjenul,azi,e stăpân,

Şi cerul abia se mai vede

 

autor Robert  Toma

Tagged with:

Comentarii oprite

Elegia de la Cluj

Posted in Poezie by Hopernicus on 09/01/2012

 


 

Acest pescăruș pestriț

este Cătălin Tibori.

el este copil de sufletul

unui pescar bătrân

și-a soaţei sale sterpe.

Bătrâna îl adoră

din spatele capotului ei petecit

și-l omenește aproape în fiecare zi

iar din când în când îl închide drăgăstos

într-o colivie veche-veche

împletită din două viguri de sârmă ghimpată

trei șomoioage de păr de vidros

doi milimetri de piele

și patru centigrame de os…

Bătrânul pescar miroase a sare

și numai la Răsărit de Soare

barba lui aspră are mireasma

bătrânei sale soaţe;

și știe atât de bine bătrânul pescar…

ca un viteaz caporal

din echipa de-asalt

zero doiș’pe Desant

că el nu e supus nimănui!

Numai Celui de Sus

și unui ovul șmecher

c-un ochi de diamant.

și știe atât de bine bătrânul pescar…

că vajnicul său spermatozoid

cu urechi de lemn și

coadă detașabilă

nu valorează nici măcar o ceapă degerată

în condițiile vitrege ale celui de-al treilea război mondial

(de astă dată mai puțin chimic și mai mult nuclear)

și știe atât de bine bătrânul pescar…

că sunt lacrimi amare de pescăruș

în apa sărată căreia el

îi spune mare, iar

pescărușul nu pricepe de ce

de vreme ce sub aripile sale

marea e mică

nici caii de mare…………………………………………………………nu i se par mari

iar lupii de mare…………………………………………………………sunt mai degrabă răi.

Din cireșul cu poame a-mare

care-a crescut din senin

în mijlocul apei

numai marinarii mâncau

atunci când nu puteau să oprească vaporul.

mare-șalul lor nu mânca, însă

niciodată poame, avea

ordine stricte în această privință

de la a-miral.

el stătea doar pe punte și

privea un pescăruș pestriț,

întotdeauna acelaşi,

care se pliscuia liniștit pe catarg

asta până într-o zi, când

cireșul cu poame a-mare

a fost interzis prin lege:

au spus cică preoții că

ar fi sălășluit în el

Răul de Mare.

ei, de atunci totu-i atât de a-mar

și ştie,

și stie atât de bine, bătrânul pescar…

 

în timp ce pescărușul și-ar fi dorit sa-l ia naiba

chiar atunci, chiar în clipa aia:

” – adio partide pocher, adio chefuri

degeraționiste, adio monade, adio

gagici atomiste, adio Lachesis, Atropos, Clotho şi Clio

vă sărut pe spate, adio! adio!”

ia zi, mamă, de ce nu m-ai născut

în america, în canada sau în grecia?

taci, dai din umeri. faci pe niznaiul.

ia zi, mamă, de ce m-ai născut

de jumătate într-un tub de pastă de dinți

și de cealaltă jumătate

într-o sticlă de ulei de floarea soarelui

și m-ai lăsat să plutesc aiurea pe mare?

ce satisfacție ai putut avea, mamă,

când îmi făceai vânt cu evantaiul?

taci, dai din umeri. faci pe niznaiul.

ce meseriașă trebuie să te fi crezut

când îmi cântai polifonic: nani, nani

da’ nu așa liru – liru lăutărește, după ureche,

a, nu, nu, frumos, cu partitură, pe trei voci,

în game complicate cu

diezi, bemoli și becari…

de ce mi-ai zis, mamă, ieri că

nopțile tale nedormite, economiile tale cheltuite,

pletele tale nevopsite, zilele tale chinuite,

rochiile tale învechite, etțetera, etțetera, etțetera

s-au dus toate dracului

că sacrificiile tale uriașe au fost în van:

că lumea vorbește despre mine că-s nașparliu

și puțintel cam bețivan…

” – da, mamă, sunt beat de biceps, triceps și quadriceps

sunt beat de tufa care nu-și găsește trufa

sunt un bețiv notoriu

în Macóndo sau Yoknapatawpha…

m-a alcoolizat pe bune

profesorul meu de filosofie, genialul ăla de Alexe

care mi-a băgat în cap toate rahaturile astea

despre libertate și dreptate,

despre lucrurile cele mai complexe.

tu, mamă, auzi cu ochii,

și culmea, zici,

că vezi cu urechile.

să știi că abia acum înțeleg

de ce n-ai simțit când

îți făceam disperat din sprâncene un semn:

mă urmăreau, în draci, peste tot,

manuale școlare

să mă pocnească în mijloc de cap

cu minunata lor limbă de lemn.

iar eu îți făceam disperat din sprâncene un semn.

pentru mine totul e clar!

atât de hypernormal –

suprareal e doar acest bătrânel

cu fulgarinul de stambă uzată

care citește din mers un titel,

doi ciorani, un giambattista capote

iar lumea văzându-l pe stradă

se-nchină și strigă:

” – ne-ai trimis, o Doamne, un semn,

iată-l, e-aici! e chiar eeeellllll!

don quijotttteeeee!”

în timpul acesta, el mândru

își croiește un drum larg prin mulțime

și ochiul lui ager scrutează miop

spre vârfuri de munte

acol’ unde vulturii tineri

cu clonțul ciupesc înciudați de popou

șoimițe cărunte.

vai mie! pieptu-i zvâcnește în dreapta, în sus, în jos și în stânga

vai ție! mândria din vână, nebună de patimă geme; își zice în minte:

”pe vremea mea, nu-mi amintesc sa fi fost atâția zbanghii,

cu ochii, numai de-ar vrea mușchii mei, i-aș tăia în felii,

de n-aș avea brațul ăsta păros încleștat cu putere

de un căruț cu șenile de tablă

încărcat la refuz cu opt butelii”.

ah!

mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă!

mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă!

mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă!

mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă!

de ce n-ai vrut să mă naști în america, în canada sau în grecia?

de ce taci? dai din umeri? ce-ți pasă?

tu nu ai vecini pe antipaticii ăia de

Thales, Heraclit, Zenon, Laertios Diogene

tu nu trebuie să cari butelii

tu nu trebuie să pescuiești zi de zi

din râu euglene!

 

ce-ți pasă, ție? ce-ți pasă, Anadyomene!

 

Ei, și spunând acestea, pescărușul s-a întristat foarte și a început să zboare fără odihnă, iar aripile lui semănau din ce în ce mai mult cerului AAAlbAAAstrUUU, astfel încât nimeni nu mai putea deosebi care-i cerul și care-i pescărușul. (ia spuneți, cum ar fi putut deosebi madama asta cu ochi verzi două nuanțe atât de apropiate de aaaLBaaaSTRuuu?) De atunci, nimeni nu l-a mai văzut, și asta pentru că nimeni nu mai avea chef, răbdare sau interes să privească cerul senin, doar, doar s-o zări vreun pescăruș, vorbesc prostii! Ce pescăruș? O bucată înaripată de cer. Toți au renunțat în frunte cu Nicu, Gică, Artarxerxes, moș Aristipide, băieți de băieți, copiii cei faini – modelatori sau sculptori în polizaharide.

” – Nu există nimic.” Gândea bătrânul pescar.

Zburând – zburând pescărușul se făcea rând pe rând

cămilă, leu, copil.

” – Dacă ar exista, nu ar putea fi cunoscut.”

Pescărușul zburând – zburând se făcea rând pe rând

leu, cămilă, copil.

” – Și chiar dacă ar încăpea cunoaștere, ea nu ar putea fi transmisă și altora.”

Iar pescărușul zburând – zburând se prefăcea rând pe rând în

copil, leu și cămilă.

 

Odată cu gândurile bătrânului pescar, degetul sau mic începu să fremete și devenind săgeată ținti locul unde se afla înaripatul fiu al pescarului. Atunci, pescarul cel bătrân prinse a zice unicului său fiu: ”Copilul meu, cobori din ‘naltul cerului, află-ți odihna pe umărul bătrânului tău tată.”

Dar pescărușul cu aripi ca cerul senin, fâlfâind zbură mai departe.

Atunci pescarul se ridică bătrânește și, dând să plece, întoarse capul și prinse a zice unicului său fiu: ” Vai, neprețuitul meu, cobori din ‘naltul cerului și vezi-ți pentru ultima oară mama, o hoașcă bătrână care, iacă, se prăpădește de dorul tău.”

Dar pescărușul cu aripi și trup ca cerul senin, fâlfâind zbură mai departe.

Văzând toate aceste, bătrânul pescar se tolăni în colibă și adormi strângându-și tâmplele în palmele lui bătucite de funia năvodului. Vărsa din ochii închiși lacrimi sărate, iar în vis prinse a spune: ”Iubitul meu fiu rătăcitor, lasă zbuciumul, lasă-l, zvârle-l cât colo cobori și îți voi da focul ce arde sub apele imenselor oceane și ale mărilor sărate!”

Auzind pescărușul lucrurile acestea, strânse aripile lui albastre pe lângă trupul său foarte albastru și coborî în fața bătrânului deșteptându-l. ”Tată, eu te-am crezut, dar văd bine în ochii tăi lăcrimând că m-ai mințit. Acum rămâi cu bine, eu n-o sa-mi găsesc liniștea până nu voi găsi ce mi-ai promis; și chiar dacă nu există, să știi că tot voi cauta, și poate, voi muri căutând.

Așa spuse.

Își sărută părintele, se înălță în vârful cerului și prefăcându-se în leu, cămilă și apoi copil, își dete drumul în mare. Pe dată îl întâmpinară blestemații de pești blestemați de Isis, auzise ea de la doi țânci ce se jucau pe marginea oceanului că peștii i-ar fi mâncat bărbăția soțului ei, bunul Osiris. Blestem de bătrânețe neagră în veșnică viață căzu asupr-acelor pești.

Se prefăcu pescărușul în leu și reuși să treacă.

După asta îl plesniră peste față ape-nvolburate.

Se prefăcu, dară, pescărușul în cămilă și reuși sa treacă.

În cele din urmă un zid uriaș de gheață. Atât de gros, de parcă toate apele-nghețaseră acolo, în adâncul adâncurilor. Iar sângele lui era roșu și cald ca o stacană de vin fiert cu scorțișoară. Își aminti atunci că parcă-i spusese lui ariciul ‘nainte de plecare:

 

după un strat de                                               într-un sipet

gheață                                                                  aurit

 

în străfundul                                                      trei fete oarbe,

apelor toate                                                       goale și neasemuit de

frumoase

 

care                       nu                           știu                         decât                     să            iubească

 

á-có-ló                   se află                     focul                    ce                     arde                      sub ape

 

né-póa-té, fii așadar de samă cu băgare

‘nainte să purcezi lăuntru dă-ți clopul jos din cap, închină-te,

te spală, te piaptănă, te ștărge pă picioare.

Pescărușul se apropie de fete și îngenunchind rosti cu glas necunoscut lui până atunci: ”Numele meu este… minunat. Aici am venit…cu treburi.” Fata cea mare stătea pe un divan întinsă pe o rână. Lăsa nestingherite două raze să se joace pe coapsa ei rotundă. Fata cea mijlocie se apropie ușor întizând amândoua mâinile de care atârnau cinci plase pline cu conserve. Fata cea mică râzând bucuroasă îi arătă o flacără mică ce ardea voioasă sub apă.

 

Flacăra era minunată.

Flacăra era…așa cum îi spusese albina

despre care se zvonește că ar fi cea mai

înțeleaptă ființă din câte există

zice-se c-ar fi pozat lui Rodin și lui Erwin Alș

hm! poate-s numai vorbe. Poate-i doar un falș.

 

Învăluit într-o stare cât se poate de bizară de exaltare, pescărușul începu să se dezbrace, încet, încet de tot, pipăindu-și încheieturile cu vârfurile degetelor. Ei, dar fapt din cale afară de curios, când pescărușul nu și-a pus penele pe umeraș, aranjate frumos, așa cum făcea în fiecare seară, ci a început să le pre-sare în foc. Pesemne nu mai dorea să-și amintească de cel pe care a vrut atât de mult să-l îngroape.

Și gol a rămas pescărușul în fața fetei oarbe pe care a tras-o spre el și strângând-o la piept i-a zis:

”Am lăsat în spate o lume murdară și áfurisită,

ca s-ajung la tine

am zburat peste lanțuri muntoase de tromboflebită

peste talazuri spumante de baclava și jeleu

doar peste tine, draga mea eu

sper să mă suporți până la capăt,

să nu mă întrebi dacă mai cred, dacă mai vreau,

dacă mai pot, dacă mai simt,

că de ce Goya, că de ce nu Klimt.

Cred că aici nu este poluare și praf de mașină

că nu se contruiesc șosele moderne

din acetyl și collynă.

Că nu se fac reacții bizare cu ortotoluidină,

că n-o să mai înghit tone întregi de Heideggerină.”

 

Stimate cetitor, îți dai poate seama că pescărușul nostru a trăit vreme îndelungată așa, strângând în brațe o fată goală și neasemuit de frumoasă, dând zilnic concerte de cimpoi

trompetă, trombon și chiar tubă

pân’ într-o zi când îi apăru pe burtică o mică

dar groaznică bubă.

după ore întregi de prospecție paramedicală

aflắ că trebuie operat urgent de

hernie ombilicală,

dar medicii de acolo nu puteau s-o facă

pesemne nu aveau atâta știință, mai mult

nu-și puteau explica ce s-a întâmplat,

cum a fost cu putință.

Atunci pescărușul simți c-a feștelit-o rău

avu sentimentul c-a dat-o-n bară

că-l ia de la bilă o teribil-amețeală,

că inima i se preface în sloi roșu de gheață

îi vâjâia capul, îi tremura mâna și îi era greață.

O singură privire către licărul ce se-ndepărta și pe dată orbi, iar frumusețea, frumusețea fetelor era trecută, se veșteji ca și adevărul…

I pak scriptores dacă mai poți spune ceva, hai zii!

 

–

Nu mai era nimic, nu mai simțea mare lucru

Afară doar noaptea care-l strivea sub greutatea ei de balenă,

iar aripile lui auguste, rod al întâmplării, zăceau

risipite pe lângă trupul pestriț care pluti

tras de o undă până la mal.

De acol’ zbură împleticit, un zbor chinuit

până la coliba tatălui său pescarul –

bătrânul Oră-știe.

I se furișă pe umăr

și în adierea brizei ce-i învălui în miresme

îndepărtate, ei uită să-și aducă aminte

că trebuie să mai moară.

 

Acest pescăruș pestriț

de nu e Cătălin Tibori

înseamnă că poți fi chiar tu.

Ai putea chiar tu să fii copil

de sufletul unui pescar bătrân

și-al soaței sale sterpe.

Ai putea la fel de bine crede

că te-ai născut din

dragostea florilor

așa cum, fără îndoială, s-a născut

acest pescăruș pestriț

care este Cătălin Tibori

 

 

autor  Catalin Tibori 

Tagged with:

Comentarii oprite

Toma

Posted in Poezie by Hopernicus on 09/01/2012
introtoma nu a scris despre guvernământ nici nu era sfânt
îşi luase casa-n barcă într-o vară şi fugise-n lume
se îndopa cu minciuni frumoase pentru oameni mari şi da pe gât rachiu de calitateC1
ne găsisem unul pe altul într-o cârciumă asortată cromatic cu acel septembrie din 2011 pe şevaletul unui pictor malefic convis că deţine fiecare atom
cine ştie poate el ne îngrădise de ne simţeam ca peştii din acvariul lui sorescu

C2
ne povesteam nimicurile semnificative pentru alţii unul altuia
şi ne schimbam părul în funcţie de umezeala care ne dădea de înţeles că suntem ai naibii de emotivi şi avem numai sudoare pe frunte
da’ de unde
mâna tremurândă a pictorului ne-arunca-n plete roşu aprins şi luna amară ne urla-n timpane
mai uşor cu zaţul de pe buze îi strigam să nu mai zic de tutunu’ prost
zaţ sorbit de zara cu un pai şi atunci îi ghicea în palmă
“vei avea cea mai frumoasă zi de până acum”
aceeaşi replică zilnic nu o mai înţelegea nimeni

C3

zara pe atunci era cu stoic strigat astfel de mult mai multe ori ca la început
femeie fiind îi închidea gura cu un sărut apăsat cât torentul gravitaţional era dinamizat de gânduri prinse-n ochiuri în mileul la care lucram de zor
gânduri penibile din care luau fiinţă cele mai ciudate iubiri irealizabile
ideea de iubire o întorceam pe toate părţile şi voiam să-mi uit capu’-n nori cartonaţi dn portretul ăla-n lucru la care lucram astă iarnă
portret abandonat căci un orăşel de hârtie nu pasionează nici plozii vecinilor
care se uită pe furiş în miezu’ nopţii la pozele alea neneorocite încă de când mă mai simţeam frumoasă şi lefteră ca şi acum
aruncându-mă pe diafilm
urma să-mi iau rolul de văduvă neagră în serios şi amin cu ei
pomeni mâncare moca

C4
cum s-au văzut am ştiut că trebuie să-l îndepărtez pe stoicul meu
croiam destine proaste fără finaluri fericite şi mă apuca mila
îl jeleam pe biet aşteptând un ceva
poate chiar să ningă să-mi găsesc refugiu-n ţuică fiartă şi covrigi căpătaţi
mi-era dor de iernile cu mişa pe plită evaporat
şi de râsetele alea-n hohote

C5
nu mai citisem altceva-n afara damei cu camelii
mi-era dor de-un foucault de-un artistotel
până şi să mă cert cu kant
stagnare dragă cu iz-ul tău de mucegăit laşi viaţa să mă trăiască
“tu niciodată nu poţi sta locului trebuie să ai ceva de făcut să te simţi creator să na să nu ştiu cred că asta iubesc la tine mă faci şi pe mine să excelez” îmi spunea pe vremuri mişa
“nu pot lăsa stagnarea să mă îmbrăţişeze să mă sufoce când nu mă va mai interesa nimic atunci vei ştii că am dat ortu’ popii”
mişa pe atunci nu ştia de cancer
nici de cele câteva luni în faţă

C6
cădere bruscă de ziceam că zbor
pe aici a nins e numai apă stau în camera mea sprijinindu-mă într-un număr prim
fiindcă întotdeauna mi-au plăcut numerele prime sunt singuratice zic eu
să nu vorbesc despre litera z care-mi inspiră eleganţă ziua evă noaptea lilith
aşa cum ar trebui să fie orice femeie
iarăşi un pat într-o cameră albă
nu mi mai simt nici coastele poate le-au furat şi vândut în piaţă s-or fi şi tocmit
totuşi sunt mai liniştită de cât am fost în anii ăştia productivi ei productivi o rolă
n-am făcut nici sfert din ce mi-am propus

C7
toma era un fel de grinch
voiam să-l dizolv în acid clorhidric
să nu-mi strice let it snow-ul ori moş crăciunul căruia îi permisesem să existe în realitatea mea şi numai mea
dacă nu era asistenta care m-a scăpat în cap la naştere sau depozitul de copiii plin nici eu nu existam
d-asta din nefiinţă aduc la fiinţă tot felul de personaje
o a doua şansă cum am spus când l-am redeschis pe cioran
C8
cele mai interesante discuţii sunt despre mine
ar zice orice narcisist
eh atât despre mine revin în forţă la toma şi zara
flori de cireş curgeau şiroaie din braţele ei lungi
toma juca ruleta rusească pe-o arteră
aşa s-au îndrăgostit
nici trei fracţiuni de secundă nu i-a luat s-o urce pe-un piedestal de unde îşi dorea cu disperare să se coboare
“îl nenorocesc pe stoic n-o să mi-o iert sunt convinsă că ajunge într-un ospiciu ca tâmpita care povăţuieşte în piată parafrazându-l pe socrate”

era imposibil să scape de simţăminte
deşi încerca să fure nebunii să dea mat cât mai repede

C9
aflând despre asta stoic târât de mişa-n moulin rouge
în pictura lui lautrec
învăţa cancan deghizat în cârpă aka muiere
se-mbăta ca porcu’ şi mă implora să-i şterg din minte chipul zarei
eu aşteptam lumânările o altă spovedanie

C10

pe patul ăsta inconfortabil
(nici măcar nu scârţâie)
îmi aştept miracolul de crăciun
tot ce-mi mai pot dori sunt câteva clipe în plus
să-mi termin povestea
fără de zmei ori fii de împăraţi
m-am hotărât să mă rezum la mişa eu stoic saşa toma şi zara
în caz că am stârnit interesul ştiu bine că le voi primi.

 

autor Bianca Dobrescu

Tagged with:

Comentarii oprite

Plecarea / Chitul

Posted in Poezie by Hopernicus on 17/12/2011

Plecarea

 

Când s-a îndreptat încet spre uşă
şi liniştea i-a tăiat paşii
era un cărăuş de iluzii şi sminteli.
Acolo în prag într-un târziu s-a cuibărit
întinse mâna şi-şi desenă o floare în palmă
gândindu-se la primăvară.
Trăise într-o lume de asfalt şi beton
cu chipul răsfrânt în oglinzi zidite
şi lumea ei se întindea de la fereastră la un nuc.
Mai auzi o zarvă în lumea din-afară
citi o stanţă pe-un perete şi-nţelese.

Trecuse atâta timp şi ei tot nu s-au lămurit
de ce la mormânt în loc de cruce avea o scară.

 

 

 

 

 

Chitul

 

Nu mai ştiu când m-am instaurat atât de bine în moarte

deşi aripile mă dor când mă scufund în abisul ei.

Marele cer, marele cer, ne cuprinde pe toţi

văd cum din ce în ce mai mulţi arhangheli

se aşază la pândă, desfăşurând un priveghi ciudat

pentru chitul ce mai înghite o gură de sânge.

Am sfârtecat pe cea care înmugureşte omul

şi sunt doar un peşte, un peşte

care aşteaptă un val pentru ca ţărmul lor

să dispară în neant pentru mine.

Împingem în coastele chitului mort

Iona, frate, a bătut vânt în pupa,

încă un val al uitării în inima monstrului

şi lumea înnegurată de fantasme,

învrăjbită de îngerii suverani,

cuprinsă de freamăt va dispărea în adâncuri.

 

Autor: adrimir 

 

 imagine : Hieronymus Bosch “JS after Bosch (?) /  detail”

Tagged with:

Comentarii oprite

Ţăranul seamănă soarele / Anticurs despre radioficarea trandafirului

Posted in Poezie by Hopernicus on 16/12/2011

Ţăranul seamănă soarele

 

În fiecare dimineaţă a istoriei

 

Cu ochii plini de înţelepciune

cu mâinile bătătorite de speranţă

cu sufletul brăzdat de jerfe

cu umerii iluminaţi de izvoare

 

Ţăranul aruncă în brazdă

sămânţa luminii

 

Anticurs despre radioficarea trandafirului

 

Poetul e un fel de amant al durerii

nu e cum se crede o mască

bătaia lui de inimă nu-i doar scena

unde melancolia învaţă să se nască

 

Poetul este sinucigaşul ce refuză moartea

pentr-un singur clar de lună la rever

privirea lui ca pasărea liră

trăieşte ciugulind mister

 

Poetul nu-i pârghia de blocare a amurgului

nici în genunchi nici în retină

doar uneori mai plânge de cântec

şi-atunci se face iarăşi  lumină

 

Autor: Costel Zăgan 

 

 

Tagged with:

Comentarii oprite

Regină / Cafea amară / Nu mă certa…

Posted in Poezie by Hopernicus on 16/12/2011

Regină

 

Și cântă o pasăre pe umerii lunii,
cântec timid, franjurat în arii secerate
de zgomotul unui copac tăiat deodată
lângă un râu;
era copacul în care devenise cetate
când liniștea i-a sărutat aripile
și ochii închiși
în dimineața pe care scrisese, limpede,
sunt aici!

Să coboare prin ploi
măcar pentru o mângâiere?
Să țipe sălbatic: trezește-te, tu nu poți adormi
într-o lacrimă de munte,
nici aduna tălpile mele lăsate de-a lungul râului
printre săgeți?!
Să mintă că, acolo, în verde, zace copacul nimănui
de care și-a agățat zborul
doar o secundă?

Părăsise holdele pentru a învăța
cel mai înalt tril,
auzise că te poți hrăni cu rouă și file scrise
pe o îmbrățișare,
adevărul rodea ca o iarbă de leac
prin ochii soarelui,
ea tăia cerul cu dragoste, pentru a-și zări,
de pe umerii lunii,
primul copac în care se crezuse regină.

 

Cafea amară

 

Era mult ger, amarnic şi nătâng,
Prăpăstii se-ascundeau în ochiul stâng
Dar îmi plăcea cafeaua ta amară
Din praf târziu cu armonii de seară.

Când am simţit că-ncep să mă înec
M-am agăţat de norul cel mai sec
Şi a plouat cu noi, a câta oară,
Cu hohot ars în dinastii de ceară?!

M-ai luat de mână ca şi cum n-ai şti
Că veacul nostru are doar o zi
Dar ne-am pierdut în torţe-amăgitoare
Lâng-un pian şi-un semn de întrebare.

Şi-acum simt gerul, încă n-a apus,
Căldura s-a-ndreptat în sens opus
Şi-am îngheţat în straiele de nea…
Şi mi-am uitat mănuşa-n palma ta…

 

Nu mă certa…

 

Nu mă certa, codrule,
că ţi-am ars ramurile
când plângeau cu pietre pe suflet
în oglinda nopții,
dar am aşteptat zorii
să le dea un nume
şi să le prindă în ochii luminii.

Nu mă certa, dragoste,
că ţi-am încercuit existenţa
în gândul unui singur copac
rătăcit în verde intens,
dar am învățat să veghez
în temple cu picturi de dor.

Nu mă certa, stâncă,
pentru toate ecourile sparte
în pieptul tău,
au evadat din sacul peticit
cu vise incolore,
abia le-am găsit
în zgomotul sec.

Nici tu, cuvânt încălzit
în fior de argint,
nu-mi îneca timpul
în fântâna cu zid de flori
şi singurătate.

N-au aripi să mă cuprindă,
n-au certificat de trecere prin mine,
ci doar numele meu,
simplu şi necunoscut,
pe un taler de abanos.

 

Autor: Gina Zaharia 

 

Tagged with:

Comentarii oprite

Voi deveni cuvântul / ghetele / pe partea opusă

Posted in Poezie by Hopernicus on 16/12/2011

Voi deveni cuvântul

 

Fiecare copac e un copil pentru pădure,
norii negri trec peste muntele alb,
stelele adună suflete de oameni,
ele sosesc pe aripi de îngeri.
luna-i căzută într-un lac cu nuferi,
oarbă de iubire.

Fără nicio teamă,
o pasăre cu ciocul de metal
trece prin norii de plumb.
Timpul îi va anchiloza aripile,
rugina îi va mânca aerul
şi nu ne va mai privi de sus.

Moartea e şi pentru ea o trecere,
poate în corpul altei păsări
iar eu voi deveni cuvântul
aşezat în umbra ei cu sfială,
ca o rugă în faţa icoanei.

 

ghetele

 

stau la fereastra toamnei
şi-mi amintesc
se plimbă prin mine copilul de ieri
desculţ pe drum şi fără temeri
mi-a spus mama să intru în casă
să nu-mi mai păstrez ghetele
că le-a venit timpul

noaptea-s încorsetat în vise
ies din ea victorios
ca o pasăre din colivie

dimineaţa se arată cu sprâncene albe
mă voi opri la meri
să îi privesc
ce trişti sunt dezbrăcaţi
pe drum mai sunt copii desculţi
şi câini fără stăpâni
vor veni cu ochii-n lacrimi
să-mi lingă ghetele noi.

 

pe partea opusă

 

am ascultat de mii de ori
respiraţia ta
până când aerul a ieşit pe fereastră

noaptea e o cascadă de gânduri
în tăcerea adormită în corp

clipele ceasurilor de piatră
taie prin zilele anotimpului
în constelaţia dragonului

pe partea opusă cerului
calătorii fac drumuri neregulate

un ochi mă deschide şi vede
celulele din mine
legate cu lanţuri ruginite
îmi intră în iarnă

 

Autor: Llelu Nicolae Valareanu 

 

 

Comentarii oprite

Oprim timpul care-n noi grăbeşte / E ceru-acoperit parcă de ploaie

Posted in Poezie by Hopernicus on 16/12/2011

Peisaj la Târgu Secuiesc, artist George Spaiuc

Oprim timpul care-n noi grăbeşte

 

Oprim timpul care-n noi grăbește
Să mai istovim pe la popasuri
Când în vorbe tot se risipește
Alte încăperi și alte glasuri

Hai să fim nepăsători și tandri
Prea abandonați de soarta asta
Doi eterni aceiași copilandri
Ce-au deschis spre suflete fereastra

Mi-este dor ca de o simfonie
Să aud cum frunza cade lină
Ca o umbră plânsă, cafenie
Lepădându-și cerul de lumină

Trec prin noi tăceri incendiare
Moartele iubiri de altădată
Le închidem vorba din tipare
În a toamnelor de-acum erată.

Și-o să umplem iarăși universul
De îmbrățișări curgând fatale
De săruturi care-și plimbă versul
Pe-al tău gât și umerele goale.

 

E ceru-acoperit parcă de ploaie

 

E ceru-acoperit parcă de ploaie
Și stă uitat ca într-o așteptare
Lumina cenușie din odaie
Așază praful ei cu disperare

 

Încremeniți ca două bibelouri
Noi așteptăm ce nu se mai așteaptă
Icoane vechi, tăcutele tablouri
Tremură-n umbra de natură moartă

 

Își lasă ziua umbra ei subțire
Pe mobilă și visele din casă
Iluzia – ca fosta mea iubire
A prins păienjenișul să și-l țeasă

 

Noi nu mai suntem, am plecat departe
Ca două păsări albe despărțite
Din pumni de poezii ascunși în carte
Se-aud doar lanțurile ruginite

 

Cândva plângeam cu lacrimile tale
Te mângâiam cu vorbele deșarte
A mai rămas doar foșnetul de poale
Și semnul dintre paginile moarte

 

Aș vrea să-ntorc iar la obârșii timpul
Să ne iubim în lumea ta polară
Dar mă sfâșie sus pe cruce ghimpul
Iubirilor pierdute-odinioară

 

Dorință-mi fii și-n noapte mi te-ntoarce
Dă-mi înapoi necenzurat sărutul
Și umbra ta de carne voi reface
Îmbrățișând în tine absolutul

 

Iubita mea, din cerul tău coboară
În veșnicul amurg cu flori de sânge
În care fluturi albi – dorințe zboară
Și îngerul în somnul lui te plânge.

 

Autor: vanghele ion

 

 

Tagged with: ,

Comentarii oprite

Bătrâneţe

Posted in Poezie by Hopernicus on 16/12/2011

Prezenţa, artist Rodica Salamon-Paven

 

Ai venit ca o apăsare peste umerii tineri ascunşi printre flori

şi ţi-ai întins tentacula către ochii mei ce te priveau duşi

într-o lume unde tu nu vei fi bine primită niciodată.

Nu-ţi deschid poarta şi-am să te las să mă aştepţi înfrigurată

 

în pădurea unde copacii nu au cântat, iar păsările nu şi-au

petrecut aripile deasupra lor. Tu nu exişti, ai fost inventată

de mintea umană. Nu te aştept, căci în centrul inimii mele

au înflorit deja castanii. Această dimensiune ascunsă nu-ţi

 

este dezvăluită pentru că tu nu cunoşti lumina, eşti în deplina

ta degradare şi-ţi întinzi lumea abruptă în direcţia răsăritului

de soare. Te provoc la duel, la şold am o sabie ce nu

cunoaşte rugina, iar fibrele trupului meu ţesut din atomi perfecţi

 

pulsează călăuzindu-mă spre ochiul universului, unde Părintele

celor întrupaţi aşteaptă un semn de iubire de la fiinţele ce nu

şi-au găsit încă Eul. Tu, desuetă si acaparatoare, cauţi prin

unghere vreun întârziat să-ţi lase sufletul în palmele tale

 

gârbove. Vremea apusului tău va sosi curând, căci nu

există frumuseţe mai mare decât Adevărul ce ascunde

în el Codul şi Matematica specială a existenţei. Eu, aici,

respir Tinereţea şi aripile pe care îngerul le-a oferit în dar.

 

Autor:  Iulică ȚENEA 

 

Comentarii oprite

omul singur / folclor urban / prea mulţi copii în poligonul de tragere

Posted in Poezie by Hopernicus on 16/12/2011

omul singur

 

omul singur îşi aşază întotdeauna gândurile în cerc

le învaţă arta disimulării

apoi potriveşte monoclul pe ochiul orb şi scoate din jobenul de scamator

firimiturile cinei la care n-a venit nimeni

 

nu există secrete într-un univers translucid

trecutul i se lipeşte de mădulare ca o meduză caleidoscopică

parcă i s-ar fi şters jumătate de viaţă într-una dintre oglinzi

celălalt chip al său mimează cu discreţie fericirea

dar el nu-şi mai aminteşte cine e femeia care-l ţine de mână

 

de câteva nopţi visează stele în număr par

şi atât de aproape încât trebuie să-şi oprească respiraţia

să nu le spulbere

îl înspăimântă că ar putea dispărea până şi stelele din visul lui

 

mai bine le-ar socoti dispensabile

ca în ziua când şi-a aruncat la ghenă toate cămăşile

pentru că nu voia să-l recunoască vecinii cărându-şi în spate sufletul

sau mai bine ar pretinde că frumuseţea şi moartea

nu fac parte din garderobă

 

omul singur nu are o viaţă în plus

e doar o legendă în care îndrăgostiţii îşi înfig uneori

axul drumului

 

folclor urban

 

falsez în rolul majei desnuda lângă celelalte femei

pentru că m-ai condamnat

la o existenţă ermetică

într-un remarcabil remake al istoriei care l-a înghiţit pe prinţ

dar i-a scuipat servitorii

ptiu!

 

ne fragmentăm amândoi visele pe un diafilm prăfuit

ca şi cum n-am şti că moartea şi dragostea

nu semnează contracte prenupţiale

niciun potop nu ne va şterge din suflet grotescul

acestui folclor urban

 

damnaţi să-l purtăm la nesfârşit pe retina docilă

ne-am încadrat pe un traiect circular

caruselul nostru predestinat e o loterie a pruncilor

îi facem să râdă inventându-le nume şi zile de naştere

deşi nu se vor ridica niciodată

din pântecele meu otrăvit

 

numai când lipseşti explodez dadaist

risipindu-mi oasele anonime într-o lume suficient de aglomerată

încât să nu le mai perforeze atât de adânc

singurătatea înfrângerii

 

prea mulţi copii în poligonul de tragere

 

la început era simplu şi casele aveau pereţi verticali

doamne cât îi plăcea încălecarea aceea de linii şi colţuri adunate în jurul inimii

şi oamenii care intrau şi ieşeau pe uşi fără să bage în seamă timpul

împleticindu-li-se printre picioare

 

focul ardea molcom ca vorba bătrânilor

într-o vatră sau lumânare şi făcea ca moartea să râdă cu chipul blând

afară se spunea că sunt vii şi livezi şi că frunzele risipesc an de an

pe pământul secătuit aceeaşi istorie galbenă

 

din cauza căreia nu deschidea niciodată ferestrele

poate câteodată una spre răsărit pe unde se strecura dumnezeu de-a-ndărătelea

fără teamă de gloanţe

 

apoi s-au adunat toate într-o cutie cu încheieturile ruginite

pietrele au spulberat geam cu geam şi parcă încăpeau prea mulţi copii

în poligonul de tragere

 

Autor: Alina Dora Toma 

 

Tagged with:

Viaţa între paranteze drepte / Reset-me-not

Posted in Poezie by Hopernicus on 16/12/2011

Viaţa între paranteze drepte

 

Chipul tău nu era de catifea
în nopţile în care ne cotrobăiam
prin trup şi suflet – avea asprimi
pe care le mai netezeam puţin
privindu-te în ochi.

 

„Tu sau nimeni” spuneai atunci…
nu ştiam dacă împreunarea
ne era început sau sfârşit – urletele noastre
erau Cântarea Cântărilor
şi delirul nu avea milă de noi.

 

Acum, fără tine, nu mai pot să fiu
mireasa pe care ai zămislit-o
în casa aceea neagră
de pe malul stâng al cerului.
Între ieri şi mâine
se zvârcoleşte azi – un prezent anodin
îmbrăţişat doar
de două paranteze drepte…

 

Reset-me-not

 

Nu poți să mă resetezi

ca pe-o melodie de la telefonul mobil,

să mă faci să-ți număr orgoliile

în fiecare zi de la ora 8 la 10.

 

Nu poți să mă resetezi ca pe un display,

să-ți afișez ,,I love you”

între fiecare noapte și zi

ca și când inima mea ar fi

doar un mozaic de cristale lichide.

 

Închid capitole.

Închid uși.

Închid ferestre.

Programul meu este doar

de la alfa până la omega.

 

Autor: petruta serban 

 

 

Tagged with:

Strigăt în alb / Taxa pe… dragoste / Popas în drumul către noapte

Posted in Poezie by Hopernicus on 16/12/2011

Strigăt în alb

 

Înţelepţi cu zăpadă pe gând

Îşi strigă din cripte povaţa

Când vremuri mai reci decât gheaţa,

Se întind peste şoapte, curând.

 

Coboară din Rai dimineaţa,

(Mai aud chemători suspinând)

Înţelepţi cu zăpadă pe gând,

Să strige din cripte povaţa.

 

Cât mai scrii, iluzoriu, vreun rând,

Pe riduri ce-ţi mângâie faţa,

Ninsoare de sunet e viaţa

Iar în nopţi mai asculţi, respirând …

 

Înţelepţi cu zăpadă pe gând.

 

Taxa pe… dragoste

 

Surâsul tău,

singurul pian

deschis în noapte,

cu clapele care aşteaptă

atingerea stelelor…

doar el şi cerul

care îl ninge

cu fulgi de sunet,

troienindu-l sublim

în simfonia sărutului!

 

Numai noi doi…

stăpâni pe nesomn,

cu paşii privirilor

spre graniţa unde

se sărută noaptea cu zorii,

plătim cu inimile aşezate

pe două palme de întuneric,

pulsând în cadenţa

unui menuet de dorinţi…

vămile îndrăgostirii sau…

taxa pe dragoste.

 

Popas în drumul către noapte

 

În cafenea, beau ceaşca mea cu şoapte,

Fumând delirul cât mi-a mai rămas.

Tot mai îngustă, calea mea de lapte,

Dar vreme încă e de un popas.

 

Mă-apropii de zenituri, pas cu pas…

Ignor mustrarea anumitor fapte.

Fumez delirul cât mi-a mai rămas.

În cafenea, beau ceaşca mea cu şoapte.

 

Întrezăresc o aripă de noapte,

Prin storul care încă nu e tras,

Cu ochii unui vagabond retras,

Să-şi numere bănuţii toţi, vreo şapte…

În cafenea… Beau ceaşca mea… cu şoapte.

 

Autor: Gheorghe Suchoverschi 

 

Tagged with:

Comentarii oprite

Voroneţ / Telejurnal / O elegie pontică

Posted in Poezie by Hopernicus on 16/12/2011

Sf.mc. EcaterinasiIrina, artist Dorin Macovei

 

Voroneţ

 

Focul veghează!

O floare albastră din cer

s-a stins pe pământ…

Dar

focul veghează deasupra!         

 

1

N-am să-ţi conduc mâna cu mâna mea,

zugravule!

Uimirea ta ţi-ajunge!

 

Minunile în fugă ale zilei

îngenunchează-n varul prispei tale.

 

Trufia nimănui n-a putut

să le împrumute deşertăciunea.

 

Nicio poftă n-a îndrăznit

să le mute într-o casă străină.

 

2

Ce culori are lumea?

Albastre, albastre, albastre!

Cum e sufletul tău, prietene?

Albastru !

Albastră e noaptea!

Albastră e apa pe care o bem

şi apa care ne bea.

Albastru e ochiul meu

care le scoate din moarte!

 

3

Se iscălea punând degetul pe oglinzi.

A inventat albastrul de inimă.

A plecat înotând prin pereţi.

 

Ca o vamă

între ferestrele deschise ale zilei

şi duhul apelor,

veghează mănăstirea.

 

Dar

degetul turlei sale

ce ne arată-n cer ?

 

4

A căzut un ochi din văzduh.

Stă singur, suferind, în marea verde.

 

Când îl descopăr,

lacrima lui este pe faţa mea

iar

focul veghează deasupra.

 

Telejurnal

 

ni se arată o înserare roşie cum n-am mai văzut
pe masa din parc paharele-s pline de ploaie,
iar ultimele frunze au încoronat
nebunii de pe tabla de şah

tu te întorci din oraş
mirosind a benzină şi
părul tău
lasă prin camere o aureolă albastră
dar aerul e deja respirat

şi părinţii s-au scufundat surdo-muţi
în apele amniotice ale telejurnalelor

care anunţă, cu surle şi tobe,

apocalipsa de fiece seară

mâncăm iarăşi singuri ca în luna de miere
şi prin fereastra bucătăriei se cern pescăruşi
virtuali, planând pe oraş ca o ceaţă…

e mult prea târziu!

printre şanţuri, conducte şi sârme, mai rămâne
doar imaginea unui leu devorat de furnici
(sau poate tramvaiul din celălalt veac şi
trupul însângerat al poetului tânăr, desenat
pe asfalt cu o piatră de var, râcâită din zid)

 

la ce bun,

dacă arcul din ceas s-a destins

şi dacă melcul de ceţuri lactee

de la facerea lumii

se va desface iarăşi în beznă?

pe când

toate vorbele noastre

se vor întoarce-n abisul dintâi

destrămate ca fumul.

iar

trupul tău de acum

va fi doar o paloare

cutremurată de ape,

sub ruina din maluri

– e târziu!

ai uitat lumina aprinsă în baie,

îmi spui şi adormi surâzând.

 

O  elegie pontică

Desigur că

ne aflăm înc-o dată,

umăr la umăr,

pe potecile umede

dintre mare şi cer,

ca să rătăcim împreună

sub zodiile milostive-ale toamnei,

printre ierburi amare

şi scoici fără trup,

pe hotarul migrator al nisipului,

dar mult prea aproape

de gurile flămânde ale fluviului

care adună, risipeşte

zămisleşte şi macină

sub Crucea nesfârşită a Sudului,

de la marginea întregului pământ locuit.

 

Acolo unde

Dobrogea mea,

la ferestrele nopţii,

pare doar un contur austral

al sufletului nostru comun

sau amintirea unei femei tinere

care se despletea murmurând

deasupra unui fluviu

de transparenţe răsfrânte.

 

Şi

unde,

mai palidă şi mai neverosimilă

decât sferele-albastre care plutesc în eter,

Schytia Minor Eterna

pare doar o pleoapă străvezie de sare,

clipind, resemnată mereu,

la marginea unei  lacrimi

mai mari şi mai triste

decât toată nefericirea plânsă prin veacuri a lumii.

 

Dar

astăzi,

sporind cu o lacrimă Marea cea Mare,

sunt tot mai mult Marea

şi candidul joc

prin care ea se bucură-n soare de nefericirile cărnii.

 

Autor: Ioan Florin Stanciu 

 

Comentarii oprite

Rubin

Posted in Poezie by Hopernicus on 16/12/2011


 

Chipul meu la paharul

tău de vin Cabernet Savignon,

asortat

ca un nasture nedescheiat

pe cămaşa

ce-ascunde pielea –

buchete de arome

cu taine împietrite-n pori

 

ochi – smarald căutând

strălucirea

cum sunetele se-nghesuie

în cântecul degustării

 

adumbriri

 

închis în tine, mă priveşti…

şuviţe sângerii strecurate

pe buze,

căutări

şi-un sărut ce adoarme

în sticla rece şi grea…

 

clape-n avalanşă,

albul zilei mă-ndeamnă

să-ţi cad

în cântec

şi-un început de lume să zămislesc

în lavă

– o altă lume peste cea dintâi…

 

Rămâi!

 

Autor: Ana Sofian

 

 

Tagged with:

Comentarii oprite

Cruciadele / Despre singura femeie… / Poezie Verde

Posted in Poezie by Hopernicus on 16/12/2011

Cruciadele

 

Toate cruciadele s-au sfătuit în inimă
în inima mea veche
să te cucerească
să te apere de sângele năvală
să te ducă în Canaan
ţara sfântă
unde răstignită iubirea
a fost ciopârţită de vulturi
şi uscată la soare

să te spăl întâi în Marea Roşie
de toate îndoielile
apoi să-ţi curgă Iordanul
peste glezne

iubitul meu
cu nasul drept din osul frunţii
sprâncenele negre
deasupra ochilor lungi
cu pleoapele groase
în jur părul inele
coborâte la umeri
odată cu vorbele căzute în
coşul pieptului

 

Despre singura femeie…

 

Aş putea să vă spun că o cunosc
că am văzut-o prin geamul şters de ploaie
chipul pierdut în aşteptări
gura închisă peste mirări

aş putea să vă spun că o cunosc
după culoarea şalului
cum duce mâna la ochi
să se uite în soare
după cum părăseşte odaia
şi intră în visele rânduite frumos la fereastră
un pom lângă umărul gol
în care fructele se îngrămădesc
să se coacă

după sprâncenele suspendate

 

Poezie Verde

 

În mijlocul câmpului
singurul nuc
istoveşte apa din cuiburile freatice
adormite uscate uitate băute
de peşti

crengile de umbră apleacă cerul
să mai întunece magma soarelui orbitor
pe când un verde stânjenit curge subtil-neştiut
până la sensul pământului
unde nimic nu se pierde
totul se transformă în rămăşagul
dintre a înceta şi a continua
ca şi cum toate basmele ar fi adevărate
şi împăraţii fericiţi mai trăiesc şi acum
dacă nu au murit de mult…

Nucul rupt de furtună gândeşte iute
în cădere
la înainte de moarte ce-or fi ştiut frunzele?

 

Autor: Gabi Schuster

 

Tagged with:

Comentarii oprite

În trena toamnei mele

Posted in Poezie by Hopernicus on 16/12/2011

În trena toamnei mele

 

Tăcerea nopţii-albastre cu împletiri de vise
Stindarde arborate pe-aceleaşi metereze
Cetăţi de suflet triste cu porţile închise
De lacrimi îngheţate sub gene încă treze.

Fărâme de speranţă, de brumă-ncărunţite
Melancolie-ascunsă în tremurul de frunze
Onorurile toamnei, de vremuri ruginite
Într-un pocal de ceară atins uşor de buze.

Privesc înmărmurită spectacolul nocturn
Îmbrăţişări de stele, sclipiri de lună plină
Învăluiri de suflet ascunse-n vechiul turn
De unde, lin, răzbate o rază de lumină.

Lucesc pe ramuri goale şi triste, răvăşite
Muguri de doruri, urme de suflete rebele
Fiorduri reci şi-atâtea trăiri nemărginite
Şi-un licăr de iubire în trena toamnei mele…

 

Autor: Georgeta Resteman

 

Tagged with:

(scurt) reportaj de noapte

Posted in Poezie by Hopernicus on 16/12/2011

Ashes and snow, artist Corina Raiciu

 

se poate simţi chiar de aici

de la etajul trei, mirosul sângelui în Tahrir

uscându-se încet la fel ca lumina

în berăria unde Mina

îţi aducea o altă Saqura

înainte să-ţi aşezi sticla golită pe masă

acum, pe ea, se îngrijesc răniţii

pe pereţi

rubaiatele lui Omar Khayam

s-au colorat

doar Nilul, alături, curge negru, nepăsător

de parcă toţi

am fi sclavii săi

între el, deşert şi libertate

 

II

a treia noapte, alţi morţi, aceeaşi furie.

la un kilometru de moarte

se bea ceai, dar cuvintele monotone devin parcă

de nerecunoscut

în fumul narghilelelor şi sirenele ambulanţelor din stradă

în bazarul încă deschis

se mai vând ultimele papirusuri false

se încep rugăciunile serii

se coace porumb pe grătare

se scrie

aici moartea şi viaţa se amestecă

precum zahărul în paharele rubinii

cu hybiscus tea.

 

III

sus, pe blocurile din partea cealaltă

lunetiştii nu-şi numară nici victimele, nici gloanţele

nu mai e timp de literatură în Cairo.

 

Autor: Florin Prodan

 

Comentarii oprite

Testament de toamnă

Posted in Poezie by Hopernicus on 16/12/2011


 

De ceva timp locuiesc
În peștera tăcerii unui strigăt
Care o voce încă nu are
Pentru că nu s-a născut o ureche,
Închis ca într-o pedeapsă
Pentru a fi dat ce rămâne
Pentru ceea ce trece,
Pentru a fi născut singurul gest
Din prețul repetatelor gesturi,
Ca și cum aș fi fost osândit
Să moară doar mâinile mele
Și toate frunzele să-mi cadă
Pe drumul răvășit de vânt
Fără o destinație cunoscută.
Pentru a fi pășit pe partea dreaptă
A drumului din stânga,
Pentru un plâns cu o singură lacrimă vie
Căreia izvorul secat i-l vroiau,
Pentru a fi pierdut poarta cea mare
Pentru poarta cea mică,
În jocul străinelor voci al sfințirii
Numelor abia de curând
Născocite de cosmos,
Eram prizonierul colțului meu
De pâine uscată.
În falia aceea de vreme,
Plutind pe insula sinelui vieții,
Am urmat cărarea chemărilor
Și statornicia schimbărilor,
Citind semnele neînțelese ale unui alt scris,
Până la capătul îndepărtat,
Dincolo de cenușa norilor de ceață,
În peștera neauzitelor cântări.
Apoi am adormit
În tăcerea unui frig mult mai jos
Decât semnul lui minus.
Am visat că zadarnic strigam
Într-o peșteră a tăcerii,
Având deasupra capului
Chipul necunoscut al Tatălui
Și sacra sabie a literei.

 

Autor: Constantin P. Popescu

 

Tagged with:

Comentarii oprite

Vaas Nama’ari / Levasi Sicuo’ana /

Posted in Poezie by Hopernicus on 16/12/2011

Vaas Nama’ari
[Rânduri către o străină]

Dă pagini de timp înapoi.
Vreau să văd cum zâmbetul tău,
În loc să sfârşească, începe.
Fă-mi o favoare, zâmbeşte din nou.

Din infimele clipe pierdute clipind,
Oferă-mi una în dar,
Lasă-mi privirea să te reducă la o idee…
Imediat după, eşti liberă să clipeşti iar.

Ochii ţine-i departe de mine…
În oglinzile umede dansează luceferi
Ce, supăraţi, o să-mi ardă retina.
Ai milă de ochii-mi căprui, păstrează-i tu teferi.

Îngăduie părului să cadă pe umeri,
Printre fire de aur se-mprăştie praful de stele,
Din creştet la vale coboară bolta cerească.
Acolo în vârf cad şi se sting visele grele…

Când buza de sus căutând-o pe cea de jos o găseşte,
La celălat capat de lume trandafiri îşi pierd din petale,
În haosul etern ce ţine o bătaie de aripi,
M-alătur celor ce râvnesc la buzele tale.

 

Levasi Sicuo’ana

[Mergând pe gânduri…]

 

În podul palmei tale m-am urcat,

Voiam să fiu la înălţime,

Să trag în piept aer rarefiat,

Dar palma ta a fost prea mică pentru mine…
Am tras pe nas mai multe, nu doar aer şi toxine.

Natura, lumea toată am ţinut-o în pieptul meu!

Mi-au înflorit plămânii-n muguri mici cu izuri fine

Şi libelulele-au făcut din mine-un heleşteu.
Am înghiţit luna s-o pun pe cerul gurii mele,

Cuvintele ce le-am rostit apoi au fost divine.

M-au blestemat în schimb şi m-au trădat gurile rele,

N-am mai putut de-atunci s-o ţin doar pentru mine.

 

Pământul ce l-am tot călcat cu-a mea privire,

Poartă şi-acum în el urmele paşilor străbuni

Ce şi-au lasat în praf fărâma lor de nemurire,

Pentru cei ce vor alerga pe-aceiaşi paşi, doar că mai buni.
M-am înecat de-atata ori în ochii muzelor…

Doar ca s-apuc să le culeg furtuna din adâncuri,

Lăsându-mă purtat doar de parfumul rozelor,

M-am adunat la loc iar din nimicuri.
Căzând pe gânduri m-a durut cumplit,

Oasele toate mi s-au fărâmat când am atins Abisul.

Încet, încet, bobocul vieţii mi s-a ofilit…

Salvat am fost doar de sărutul ce mi-a ruinat visul.

 

Autor: KageSinner 

 

Tagged with:

Comentarii oprite

Adânc de frunze / Vânt înţărcat / Satul de sub zăpezi

Posted in Poezie by Hopernicus on 16/12/2011

Adânc de frunze

 

Stejarul bătrân își înalță coroana

Pe dealul tocit, în a vântului cale.

În crengile dese-i doinește a jale

Și-i numără frunza, smulgându-i-o, toamna.

 

Ne plouă amarnic, ne plouă de zile.

Pâraiele slabe se umflă-ntre maluri.

A toamnă-leoaică miroase pe dealuri

Și-a mers de cerboaică în trup de copile.

 

Adâncul de frunze ascunde sibile.

 

Vânt înţărcat

 

Pe plaja gri, sălbatică, pustie

De trenuri deraiate invadată

Se prind meduze roșii dintr-odată

În hore de opincă și de ie.

 

Doi cai desculți desfrâului dau chiot.

S-au înțărcat de mult de herghelie.

Cu gândul la opincă și la ie

Se-adapă cu aghiazmă dintr-un chivot.

 

Un vânt pribeag ne zvântă și ne-mbie.

 

Satul de sub zăpezi

 

Am mai păstrat din vechiul sat

Un colț de amintire care

Îmi stă ascuns prin buzunare

Într-o poveste-nfășurat.

 

E o poveste cu bunici,

Iar eu copil mirat de ‘naltul

Zăpezilor ce-acopăr satul

Făcând din case puncte mici.

 

Bunicul e cum l-am lăsat,

Cu mersul lui molcom în vorbă,

Mai învârtind un lemn în sobă,

Mai mestecând câte-un oftat.

 

Bunica stă mai mult la foc;

Din jar de stele povestește

Cum soarta lui o isprăvește

Codin, țigan fără noroc.

 

Trecut-au anii cu zăpezi…

Eu nu mai sunt copil. Sunt mare,

Mai scotocind prin buzunare,

Mai mirosind a mere verzi.

 

Autor: Viorel Ploesteanu

 

Tagged with:

Comentarii oprite

Urmărește

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 4,986 other followers