Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Cântecul stă lângă mine ca un copac devotat

Posted in Poezie by Hopernicus on 11/12/2010

Cântecul stă lângă mine ca un copac devotat

Cântecul stă lângă mine ca un copac devotat
semn că iarna de-afară demult a-ncetat

versurile-mi trec pe ape ca nişte bărci
îmi mai aprind o ţigară şi aştept să te-ntorci

cuvintele tale mă găsesc adormit pe urzici
te holbezi la suferinţa mea şi nu ştii ce să zici

artist Manuro Artis

autor Rodian Drăgoi, administrator şi moderator al grupului Cititor de poezie

http://cititordeproza.ning.com/profile/RodianDragoi

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Cântecul stă lângă mine ca un copac devotat

Tremur mut

Posted in Poezie by Hopernicus on 11/12/2010


Ziua e atâta gălăgie în lume și în noi,

doar noaptea mă pot apleca peste brațele ei să-ncerc să ascult

minunile cum tac și se prefac în tremur mut.

Doar noaptea lumea se desface precum o floare coaptă, roșie de mac

sau precum un pepene galben ce pocnește-n întuneric

de atâta soare de amiază adunat în miez și-n coajă

și împrăștie arome-amețitoare peste lucrurile adormite.

Doar noaptea ascult cum cântările se desfac

precum lanțurile grele atinse de iarba fiarei

și-n mine-ncep a se trezi un cântec și un dor ce vin

de undeva departe, din vremurile vechi,

când lumea se-nnoia în miezul gerului,

odată cu primii muguri de cireș,

ascunși, dar paltpitând și gata să plesnească

de atâta viață adunată-n ei

atâtea primăveri la rând.

autor Emilia Ivancu, redactor la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/EmiliaIvancu

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Tremur mut

Într-o zi va trebui să mă tund din nou

Posted in Poezie by Hopernicus on 11/12/2010

Atunci cînd nu mi-am putut scoate
din memorie (în autobuz, cu Meduză) cuvîntul
„meschin“ ar fi putut apărea
efecte secundare.
Iar mai tîrziu, la zaruri: lovitura
Venerei.
S-a dus totul, o
tempora, s-a-ntîlnit sprinteneala matinală
a lui cu arcul destins al cearcănelor ei,
o mores, acum artero-sclerozat
e altceva, da, şi-a spus
şi uşor s-a trecut în condică.

Ce de furnicături, monseniore,
frazeologia mi-a displăcut întotdeauna
cu excepţia acelui graffito pe care
totuşi
nu-l voi cita, e prea şi mai ales
e foarte.
Mîna mea se recompune.
Tu stai în apropierea geamului. În tele-
cabina cu aer ionizat şi telecălători.
În atmosfera sărutului de adineauri.
(Mai încolo, în anii fără calificativ,
deşi urme de ruj pe obraz nu voi avea
un trecător în blugi îşi va întoarce
brusc privirea
spre mine)

Îţi spun: mîna mea – sau a ta? – se
recompune. De notat: lista micilor
excepţii, presupunerea împărtăşită reciproc
şi aproape tandru.
Dar ce voi spune despre următoarea escală
nu ştiu, să mă pedepseşti cu tăcerea-ţi şi
tot nu ştiu, să mă atingi cu suflarea-ţi,
un sunet încăpăţînat acest cuvînt
„capelură“
– la etajul doi al clădirii administraţiei
cineva se repetă – dat fiind că l-am
reîntîlnit de curînd,
vocea ta se aude înfundat, precum vocea
unui personaj secundar
ţinut în anticamera cărţii, în
imaginaţia autorului.

Dar saltul e mare,
întîi trebuiau pomenite scobitul cu degetul
mic în ureche mecanicul de locomotivă
aşteptîndu-ţi numele pentru a-ţi înmîna un pachet
într-un cadru care, surpriză, ar putea deveni
oficial cîntecul rain dogs al bătrînului Waits
dar mai ales lipsa colţului rupt
şi respectul cuvenit metodologiei
şi artei cezarice şi lui Meduză
(în autobuz, imagine veche de-acum) şi
pudoarea sau ce-o fi fost în orice caz
aparţinînd celebrului psihanalist care
camuflează
„Originea lumii“ după o pînză de
Masson
şi erotismul în ’95 protejat de o sticlă
blindată
ca să nu mai vorbim despre
Odă camerei de oaspeţi a lui G. G. M.
Odă Cybelei Odă morţii clinice şi
Odă elocinţei isterice,
existînd şi posibilitatea unei expuneri
de durată, eventual şase nopţi
consecutive pe care să nu le revendice
nimeni.
Soare cu dinţi.

autor Mihai Ignat

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Într-o zi va trebui să mă tund din nou

poetul- cocor

Posted in Poezie by Hopernicus on 11/12/2010

Cocor rănit ce nu vrea să mai zboare
pășește-ncet pe frunze ruginii.
Sub aripa din dreapta ține-o floare
și-mpraștie petale-n căi pustii.

Cu ciocu-ntins spre clipele de mâine
ascute cât-un strigăt înspre nori.
E lumea-i tulburată și nu-i pâine
și-așteaptă rasăritul dinspre zori.

Pribeag își pierde zilele prin frunze,
căci toamna-l regăsește azi pierdut.
Adună-i clipe, dă-i din ceruri muze
varsă-i puterea clipei de-nceput!

artist Nynna Vizireanu, Feerie pe lac

autor Crisan Olivia Laura, membră a proiectului Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/CrisanOliviaLaura

Comentariile sunt închise pentru poetul- cocor

Exupery/Poeme diavolești/La început Dumnezeu a făcut poezia /Prea multe Satane

Posted in Poezie by Hopernicus on 11/12/2010

Exupery

De prea mult timp am văzut mila rătăcindu-se.
Marinarul spuse – am trăit degeaba,
deși am văzut întreaga lume.
Caravanele aduc unguente pentru inimă.
Cerșetorul își arată cu mândrie rănile .
Nu există singurătate pentru morți.
Unii își incendiază propria casă,
Doar se schimbă ceva.
Agonia, clătinarea conștiinței.
Poți avea sânge de vultur?
Cine fură aurul nisipurilor,
Strălucirea deșertului?
În cenușă totul devine egal.
Dar, nu voi uita niciodată
Prima noapte de dragoste.

Poeme  diavolești

Înverșunarea ierbii nicicând n-o vom avea, dar dă-mi te rog, Satano, o ceașcă de cafea, ne-nșurubăm în mâl ca vechile reptile, în spaimă și în hohot de duhuri retractile. Ființa noastră care-i?  Mă-ntreabă din Carei  prietenul cel mare cu ochi bolunzi și grei, eu îl iubesc, răspunsul  am să-l găsesc în cărți, de n-aș vedea străpunsul  fugar visat anțărț, coșmar era, aievea, mai știe cineva, mai dă-mi , te rog, Satano, o ceașcă de cafea.

Latră la nimeni luna, să latre, las-o-n boli, tu vezi-ți de poeme  și nu întra în rol, alege doar ținutul unde vei fi tu prinț, o coajă de alună, dacă un greier simți în creierul  cu  șanțuri adânci de  trei microni, alungă tot urâtul, înghite-un pozitron, cică le face bine atomilor bolnavi, mă simt ca un perete visând la un zugrav, să-mi dea cu bidineaua în roșu sângeriu, apoi și eu în sângele meu să nu mai fiu.

Eram bătrân, acum întineresc, am renunţat la băutură şi ţigară, devin tot mai curat, mai îngeresc, când voi muri, veţi spune, uite zboară, se luptă inima ca un balaur fumegos, e pregătită barca, trecem Styxul,în ultimul moment renunţ, sunt mai prejos de acest gest, prefer să-mi caut pixul, hârtia, lampa, cărţile din raft, cu moartea nu fac Bruderschaft.

A rămas singur, fără prieteni şi fraţi, îmi povestea într-o marţi profesorul, brusc se auziră în uşă  lovituri de  uriaşă căpuşă, după zgomot se  auzea că nu avea stil, nici reală nu părea, Till, aşa o chema pe căpuşa mea, uşa gemea, în duşumea o copită de cal  nervos bătea, , nici maimuţă  nici faun, pe pleoape  avea copite, cerca  să sape o vorbuliţă, ceva, un gând, destul aţi vorbit, rosti nechezând, cu voi mereu îmi este ruşine şi plânse diamantine.

La început Dumnezeu a făcut poezia

La început Dumnezeu a făcut poezia

Și a văzut  că ea este bună,

A împărțit lumea în poeți și nepoeți,

Ceea ce se vede și astăzi,

Indifetrent de sex și naționalitate,

Gândul celui nebun nu este un păcat,

Domnul și-a deschis casa de arme,

Zice Ieremia,

S-au luptat oamenii între ei,

Până a căzut Palatul de Iarnă,

Libertatea se plimba în pielea goală

Ca o femeie uitată de Dumnezeu,

Au privit-o bărbații, așa, simplu, cu sufletul,

Don Quijote chicotea, știa că el ca veni

Sau va  reveni, ca Messia,

Călare pe un tun gigantic,

Din tun vor ieși marile poeme,

Dar nu va mai fi cine să le citească.

Poate mătușile desfrânate ale poeților.



Prea multe Satane

Prea multe Satane

S-au adunat în jur,

Când ți-este greu

Să nu mai cauți

Prieteni,

Încearcă  să te regăsești

Pe tine ca prieten,

În tine este tot ce ai pierdut.

Cică niște cronicari..

El este compus doar din ochi.

Apoi vine Dumnezeu și se uită

Cu ochi reci la tot ce se-ntâmplă,

Gânditor, pleacă.

Sângele  argintat cu stele.

Primăvară plină de sânge,

Vară parșivă,   toamnă cu plozi mulți,

Iarna Satanei.

Crimele au fost reținute pe retină.

Marea cea palidă, culori cadaverice,

Iar eu, ca Ulise pe-o stâncă,

Aștept  salvatoarea corabie.


artist Manuro Artis

autor Boris Marian, redactor la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/borismarianmehr

Tagged with: ,

Comentariile sunt închise pentru Exupery/Poeme diavolești/La început Dumnezeu a făcut poezia /Prea multe Satane

Şi în biserici l-am închis pe Domnul

Posted in Poezie by Hopernicus on 11/12/2010

Şi în biserici l-am închis pe Domnul
L-am răstignit pe galbenul perete
În întuneric candela şi somnul
Veghează nopţile pe îndelete

Şi ne mirăm de câte se întâmplă
Cum străzile în noi se prăvălesc
Cum ne izbim cu zilele în tâmplă
Şi câinii din plin centru ne gonesc

Rămân în parcuri doar statui tăcute
Îmbătrânind de-atâtea aşteptări
Când florile în toamnă sunt cărunte
Când sufletul se umple de cărări

Îmbătrânim de vreme-ncet uitaţi
Doar păsări albe zboară peste trup
Şi îngerii pe care-i ştim plecaţi
Lumini şi cioburi aripile-şi rup

Rămâne noaptea ca o rătăcire
Pe-aleile cu arborii pustii
Când flăcări e a dorului iubire
Arzând pe stâlpii morţi oarbe făclii.

artist Manuro Artis

autor Ion Vanghele

http://cititordeproza.ning.com/profile/IleanaPitigoi

Tagged with: ,

Comentariile sunt închise pentru Şi în biserici l-am închis pe Domnul

Copacul de ceai

Posted in Poezie by Hopernicus on 11/12/2010

1

Ei bine, în noi s-a deschis o culoare deschisă.
De ce ar trebui să ne fie ruşine, hî!?
De ce nu ar avea valuri şi faună
sucurile din sticle,
de ce n-ar fi vii ierbarele,
de ce insectarele n-ar fi o
inundaţie de resemnare glorioasă?
Poţi să mori închizând un ochi sau niciunul,
şi doar tu îţi vei contabiliza eleganţa,
doar tu te judeci
pe când ar trebui poate
să laşi viaţa să fugă printre degetele tale
sau poate nu.

2

Poate că soarele chiar este împins de la spate.
Sau poate că nu.

Poate că iarba creşte strict programat.
Sau poate că nu.

Poate că apa este doar un dans lasciv.
Sau poate că nu.

Poate că doar te îndoieşti
ca să araţi mai a filozof.

Mai ai îndoieli?!

Totul e regizat prea bine
ca să nu apară mai-mult-ca-adevărul.

3

Eşti gata să pui viaţă în lucruri
ca într-un obraz palid?

Căci, oricum, toată viaţa asta facem:
ne jucăm de-a focul.

4

Tu nu faci decât să creezi universuri
şi să te venerezi în debara.

Tu habar n-ai
cum este să te învinovăţeşti puţin
şi să duci gunoiul zilnic.
Până şi dacă bei ceai
opreşti lucrurile din insomnia lor
şi ŞTII că picioarele tale
s-au înrădăcinat
în partea cealaltă a infinitului.

5

Naşti
în tine
o mlaştină de ciocolată.

artist Anişoara Iordache, Tăcerea pietrelor

autor Yigru Zeltil, redactor la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/YigruZeltil

Comentariile sunt închise pentru Copacul de ceai

Ferestrele nopţii/ Meditaţie

Posted in Poezie by Hopernicus on 11/12/2010
Ferestrele nopţii

Nopţile au ferestrele
deschise
în inima iubirii.

ninge pe umerii tăi
cu fluturi albi
de şoapte.

Miroşi a flori de câmp
culese de îngeri
dimineaţa.

Tu-mi spui;
sărută-mă uşor,
gustă-mi roua,
înainte să o fure soarele
de pe buze
şi vei fi un făt frumos de ziuă.

Meditaţie

Destinul, linie gravată pe cer
se şterge ori nu se şterge.
Atâta mirare şi atâta cenuşă
destăinuie gândul pe faţa apei,
blazaţi de chinga neîmplinirilor
oamenii
alungă timpul din orologii.

Femeile părăsite de puritate,
de îndoială şi de golul din sentimente,
înoată în pahare de alcool
şi adorm narcotizate
epave pe dezamăgiri.

Clipele se înghesuie
pe muchii de cuţit
să-şi taie prin noapte ferestre,
tu stai la geam şi priveşti
cum se împarte nefericirea.

Degeaba te aştept la masa tăcerii
faci porţi sărutului,
gura mea umbrită de infinit
îţi rupe bucăţi din carne,
le zideşte în cuvinte
şi nu se satură.

artist Natalie Schor

autor Llelu Nicolae Vălăreanu(Sârbu), membru al proiectului Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/LleluNicolaeValareanu

Comentariile sunt închise pentru Ferestrele nopţii/ Meditaţie

aş cuceri marea ca pe un bărbat / Coloana vertebrală a poemului

Posted in Poezie by Hopernicus on 11/12/2010

Citindu-ţi în palmă
te idealizez tocmai ca să-mi controlez
ilaritatea, pulsul
care sare mereu de la trambulină
direct în marea mediterană.
mai tot timpul sentimentele devin
otrava
legănată în paharul   arhiplin  cu

cuburi de gheaţă…
tu
peste cearceaful imaculat
făcut  sul
după o noapte atât de zbuciumată…
seduci lumina zilei ca pe o femeie de stradă!
*
clipirea standard o urăsc, târziul ambiguu
poate din cauză că iubesc acel fel
de a spune da. da. mă copleşeşti cu
dedublarea vorbei reţinute de filtrul
împlântat  ca o pâlnie
în craniu
*

pledoaria despre şi cu miresmele neexplorate.
stările flux.
neimitaţia  intonaţiei
chiar dacă-i acelaşi
registrul
permutări   de viespii

*
scările mele poetice
care urcă pe faianţă  peretelui
mereu din faţa mea,
ca din pământ,
odată am să ajung acolo
unde
zăpada mi se va lipi de pleoape,
cînd tu  mi -ai văzut  visul !
*
sunt femeie şi pun întrebări naive
picturile naive nu nasc confuzii.
creierul nu trebuie conectat la nici o priză
desfigurarea  umană intervine la plictiseală

*
aş cuceri marea
ca pe un bărbat!
(în tinereţe n-am făcut-o!)
cu gesturi de femeie,
refluxul senectuţii,
în abisul cuvântului,
ca o împăcare…
chiromanţia mâinilor
încleştarea din urmă
adoratoare.
poate atunci, numai atunci
o să mă caute Pierdutul.
Intrând în hologramă
aburi de femeie.

artist Natalie Schor

Coloana vertebrală a poemului


Poezia se autodistruge

ea opreşte inima.

este un fel de sfidare a minţii,

sa te recunoşti, deopotrivă.

reconstitui sublimul

nobleţea, apa ,

pământul, foamea în sine,

foamea de a şti  , puritatea,

coloană vertebrală a poemului,

inflexibilitatea

de a ceda sacrificiului

de a mă supune

cuiva, cândva .prefer

neplecăciunea

şi lipsa de tact!

Trişez în poem, e dreptul meu

de a improviza stolul de păsări,

Bach sau Rachmaninov, Brahms,

Paganini sau totul…dragostea,

lumina nichitiană,

dezastrul din noi şi

cel de lângă noi.

Secunda filmată

e un truc firav, vulnerabil

dar îmi aparţine,

e mormântul ce mi-l construiesc

cu mâna mea, din liane şi fir

de lumină, din mesteceni

străjuindu-mă pasiv.

nu cred în moarte ci,

mai curând

în dispariţia fizică,

în viaţă fiind şi totuşi,

„plângea un strop de apă”

autor Bianca Marcovici, membră a proiectului Cititor de Proză

Comentariile sunt închise pentru aş cuceri marea ca pe un bărbat / Coloana vertebrală a poemului

Palma condamnatului/Acolo putea orice să mi se-ntâmple/Amurg pe cai

Posted in Poezie by Hopernicus on 11/12/2010

Palma condamnatului

după un caz real

Singur într-o celulă,

neputincios între zidurile groase

şi pe deasupra condamnat la moarte;

Condamnat la moarte printr-un

nenorocit concurs de împrejurări

şi un şir de erori incredibile;

Câte din acţiunile oamenilor

sunt într-adevăr perfecte?

Către cine să-şi urle nevinovăţia

dacă nici un juriu nu l-a luat în seamă?

Somnul nu se mai atinge de el.

Oamenilor,

de ce vreţi să îmi luaţi viaţa

pe care mi-a dat-o Dumnezeu

şi eu n-am nici o vină?!

Şi punându-şi palma pe zid,

disperarea din el a strigat:

– Nevinovat sunt eu, Doamne,

fă ca urma palmei mele să rămână

mărturie pe acest zid!

Şi Dumnezeu i-a ascultat ruga;

După execuţie au încercat să o acopere,

să o vopsească, să o răzuie

dar urma palmei lui cu degetele răsfirate

apărea mereu, la fel de bine conturată

Până la urmă porţiunea aceea de zid

a fost decupată şi zidul refăcut

Ea se află acum la muzeul

condamnaţilor la moarte

Acolo putea orice să mi se-ntâmple

Încăperea sumbră şi mică

nu bănuiam ce-avea să mi se întâmple:

metronomul îmi bătea în tâmple

aşteptam să se lumineze de ziuă

iar pe deasupra şi o

senzaţie stranie de frică

Nu ştiam ce avea să urmeze

şi mă simţeam vinovat

toată lumea mă arăta cu degetul;

Parcă mă aflam într-un ţinut de uriaşi

şi ce însemnau aceste metereze

din faţa uşii la doi paşi?!

Cineva mi-a pus în mână

o hârtie cu pecete

altcineva m-a luat de mână şi m-a dus

în faţa lor. O mulţime de necunoscuţi

Mişcările tuturor erau încete

şi când acela a întrebat dacă mă recunosc

toţi au îndreptat mâinile spre mine

Amurg pe cai

Amurg pe cai cu seri de fum, subţire

Cu galben de câmpie descântată

Prin care ştii c-ai mai trecut odată

Şi o desprinzi acum din amintire

Halucinează bălţi de nuferi albi

Din care ursitoare ies bizare

Ni s-au închis ieşirile la mare

Zăpezile cad roată peste Alpi;

Se cerne seara pe lambriuri joase

O dublă confruntare ne pândeşte

Din menghina ursitei ca un cleşte

Suav teroarea ne-a pătruns în oase

O sevă dulce timpuriu se lasă

Pe ochii adormiţi pe jumătate

Se-aude vag un clopot care bate

Şi cad vrăjiţi în somnul de melasă.

autor Ion Untaru

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Palma condamnatului/Acolo putea orice să mi se-ntâmple/Amurg pe cai

Cred

Posted in Poezie by Hopernicus on 11/12/2010

Poţi privi un apus de soare

şi lumina stelelor aflate la mii de ani depărtare,

poţi auzi glasul mut al frunzelor strivite sub paşi

sau poți simţi respiraţia vântului, zbuciumul mării

şi îmbrăţişarea tandră a iubitei care îţi este alături…
Totul este mişcare.

Într-o anumită formă, amplitudinea acestei mişcări

trebuie să o regăsim în tabloul cuvânt aşternut pe hârtie…

Cred

că nu poeţii compun poezie.

Poezia există – o simfonie între solid şi astral,

artistul – simplu spectator, redă numai într-un mod personal

revelaţia partiturii…

artist Daniel Ionuţ Vasile

autor Tudor Alexandru Costin, membru al proiectului Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/TudorAlexandruCostin

Comentariile sunt închise pentru Cred

Poeţii. O nouă revoluţie

Posted in Poezie by Hopernicus on 11/12/2010

I-am văzut acolo, în stradă, făcând o nouă revoluţie
Nu formau o singură grupare, erau împărţiţi pe suflete
Dar toţi erau pentru acelaşi scop: cuvintele!
Se părea că nu au glas, într-o linişte profundă vorbeau prin semne
Unii, prin semne obscene, alţii prin îmbrăţişări
Fiecare avea câte o pancartă atârnată de gât
Pe care era scris acelaşi epitaf: „nu tăiaţi copacii, vrem pietre!
Potopul va trece, apocalipsa, la fel; pietrele rămân,
Copacii vor muri în picioare, hârtia o să dispară
Dar pietrele se vor găsi peste ani. Deci, vrem cât mai multe pietre!

Oameni buni, daţi cu pietre până când va curge sângele din noi
Vrem coroane din spini, bateţi piroane în mâini şi în picioare
Răstigniţi-ne pe cruce, vrem să fim fraţi cu tâlharii, cu hoţii,
Fiecare lovitură va imprima pe piatră durerea noastră în cuvinte
Însă aveţi grijă să nu ne loviţi în inimă, acolo este izvorul nostru…”

I-am văzut acolo, răstigniţi pe cruce; în loc de braţe le crescuseră aripi de înger
În loc de pancarte, aveau agăţate pietre- cuvinte de gât, ca nişte mărgele,
Se pregăteau să plece la ceruri la dreapta mamei-poezii pentru ca apoi
Să reînvie prin cuvinte rostite, să fie fraţi de cruce, într-o singură simţire: a iubirii!

artist Lohmuller Gyuri, Araignee du_soir – espoir

autor Vasilica Ilie,membră a proiectului Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/VasilicaIlie

Comentariile sunt închise pentru Poeţii. O nouă revoluţie

Setea / Atâta am privit în lucruri/ Vindecat pe jumătate

Posted in Poezie by Hopernicus on 11/12/2010

SETEA

Nu-i rugăciune; setea să mi-o stingă.

Îndură-te o clipă,

Odihneşte-mă

Cu genele zdrobind nelinişti,

Cu râul sufletului , înspumat!

Funingine grăiesc, nu vorbe,

Fierbinte praf respir…

Un lac la orizont

Mă-mbie să-l ajung –

Mă dor de moarte braţele,

Iubito…

*

Trupul  tău fără cuvânt,

S-a uscat.  Şi nu mai sunt

Decât umbra ta semeaţă,

Decât margine de gheaţă.

Unde eşti, să te cuvânt,

Să mă-nvăpăieze sfânt

Chipul tău, femeie, tu?

Viaţa toata se pierdu,

Cum se pierde un cuvânt

Sub un cer care s-a frânt.

ATÂTA   AM PRIVIT ÎN  LUCRURI

Atâta am privit în lucruri…

Și miezul – nicăieri

Mi-au tot zgâriat obrazul

Pe –ntuneric.

Vicleană, m-ai ademenit –

Sărutul tău sărat

A fost aievea…..

Și-am aţipit în podul palmei tale,

Al meu eram strigându-te pe tine,

Atins ușor de gândurile mele

Ce se umflau ca albele perdele.

Dar ce singurătate e

În lucruri!

VINDECAT PE JUMĂTATE

Vindecat pe jumătate,

Ce duminici înserate!

Se-ncordează gândul, anii,

Pace n-am în spovedanii.

Rugăciunile, pesemne,

Stau grămezi, ca niște lemne.

O sclipire neguroasă

Mă tot leagă şi mă lasă.

Apa clătinată clar

Mă îmbie în zadar.

Îmi  e frig și nu am straie,

Sfintii umblă-ncet prin ploaie.

autor Robert Toma

Data și  Locul nașterii: 07-10-1980, București

Studii:

-absolvent al Liceului Teoretic ‘’D. Bolintineanu’’(1995-1999) – secţia filologie;

– licenţiat al Facultãţii de ‘’Filosofie și Jurnalism’’,  Universitatea “Spiru Haret” (2001-2005);

– master -‘’Teoria literaturii și literaturã comparatã’’ în cadrul Universitãţii din București (2006-2007).

Publicaţii:

A publicat poezii, articole, eseuri în revistele: ‘’Biserica de lemn’’; ’’Oglinda literarã’’, ‘’Origini’’, ‘’Saeculum’’, ‘’Zip’’(‘’zona interferenţelor poetice’’), fiind totodatã membru al unor cenacluri din București, precum:       ‘’Amurg  sentimental’’, ‘’Biserica de lemn’’ (parcul  Titan), ‘’Orpheon’’, ’’Cenaclul de searã’’.

A apãrut  în douã  antologii de versuri la Editura ‘’Ex Libris Universalis’’(1999; 2009) – la  iniţiativa scriitorului Nicolae Stelea .

A  prefaţat  urmãtoarele volume de versuri: ‘’Impostorul’’, de Tudor Ion; ‘’Tiparele iubirii’’, de Florin Iordache  și ‘’Cartea cerurilor mele’’, de Ioan  Lucian Coliţã.

Motivaţie:  pentru mine, a scrie înseamnã a reformula, cu mijloace proprii, firește, însãși realitatea lumii înconjurãtoare; literatura devine  astfel  o hieroglifã, sugerând faptul cã nu e destinatã  înţelegerii oricui; un mijloc de a condensa, în chip simbolic, viaţa.  Literatura, deși  e ancoratã în ‘’trãire’’, ‘’experienţã’’, nu se confundã totuși cu aceasta. Așa cum subiectul cunoscãtor este  altceva decât obiectul de cunoscut.

Scriind, mã adresez  acelei categorii de public receptiv  în raport cu temele grave abordate, fãrã  a trãda câtuși de puţin, prin aceasta, o concepţie elitistã privitoare la menirea  artei. În speranţa unei integrãri  europene cât mai firești, în sensul rãspândirii valorilor noastre în lume, culturale, artistice, știinţifice,  îmi aduc – la rândul meu –  pe cât m-ajutã puterile și priceperea,  contribuţia.

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Setea / Atâta am privit în lucruri/ Vindecat pe jumătate

Purgatoriu

Posted in Poezie by Hopernicus on 11/12/2010

Mi-e sufletul în Purgatoriu-nlănţuit
Şi nimeni n-are pentru mine-a se ruga
Furtunile şi ploile mă dor cumplit

Iar peste mine cade noapte grea…
Şi umblu de nebună printre umbre
Să-mi caut ascunziş pentru păcate
Nevrute amintiri îmi plouă sumbre
Un labirint unde găseşti de toate
Un cap fără de ochi sau fără gură
O mână care-şi caută pereche
Picior de lemn urlând de-atâta ură
Că şi-a pierdut în drum o gheată veche.
Grimase teatrale şi scârboase
Mă sperie şi caut rugăciune
Dar, unde printre-atâtea oase
Să mai găsesc un loc de-nchinăciune?
E chin mai mare decât pe Pământ
În Purgatoriu, prins între dileme
Nu eşti nici mort, nici viaţa n-ai, nici gând…

Nici ieri, nici azi.Doar îndoiala geme
Că cineva dintre cei vii rămaşi
Ar mai  avea o clipă pentru mine
C-o rugă dintr-un ritual incaş
Să îmi îndrepte sufletul spre Tine
Să pot pleca spre graniţa tăcerii
Din hăul unde umbre chinuite
Încep să bântuie în pragul serii
Cărări, lăcaşuri, fără vrere , părăsite…
Mi-e sufletul în Purgatoriu-nlănţuit
Şi nu e nimeni care să-mi aducă
Acum, la graniţa spre infinit
Izbăvitoarea şi-aşteptata rugă…

artist Aurelia Chiru, Lupta pentru infinit

autor Violetta Petre, editor promovare în administraţia proiectului Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/PetreVioletta

Comentariile sunt închise pentru Purgatoriu

Lanţ de iluzii

Posted in Poezie by Hopernicus on 11/12/2010

sens giratoriu ;
zloată pe drum-luna
abia pâlpâie…

@

goliciunea deşertului
sclipiri aurii
are
în bătaia soarelui.

@

uşor tremurânde,
ameţite de zbuciumul cuvintelor-aruncate în penumbra visului,
reclame
schimbă artificial bătaia piciorului :
când pe stângul,
când pe dreptul,
într-o ireală reverberaţie cromatică.

înşelătoare zvâcnire de viaţă a
vidului.

@

sfera cu frontoane şi porticuri
se sparge la strigătul unui copil speriat.

spectacolul de music-hall
fierbinte
se revarsă pe bulevardele avide de plăceri.
singurii care îşi permit să gândească sunt copacii.

voinţa măcinată de monotonie
se dizolvă în picături de ploaie.

prin anunţuri publicitare şi maşini de lux,
mă transform încet-încet-
moleculă cu moleculă,
într-un banal obiect de consum

artist Anişoara Iordache

autor Anişoara Iordache, membră a proiectului Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/AnisoaraIordache

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Lanţ de iluzii

Nostalgii cu duminici şi vele / Zadarnic

Posted in Poezie by Hopernicus on 10/12/2010

Velerim, Velerim,
eu nici azi n-am uitat
pe uliţa strâmbă din satul ciudat
Velerim, Velerim,
ce mai coarde ciupeam
şi, Doamne, ce muzici bizare scoteam!

Duminici de tablă, vopsite cu var
Treceau, câte două, pe tristul trotuar
Şi bule de aer uscate şi reci
Ieşeau, cu duiumul, din apele seci.

Azi, toate aceste batiste de mult
s-au dus de la noi, într-un mare tumult
şi numai vaporul pătrat şi obtuz
îşi flutură vela, la mine-n auz.

Velerim, Velerim,
tu de ce nu mai ştii,
pe uliţa veche, spre mine să vii,
cu aceeaşi batistă, pătrată şi rea,
să smulgi iar un urlet din inima mea?

Velerim, Velerim,
Ce grea noapte mă fură
Şi-mi pune batista urâtă pe gură!
Şi nici un vapor nu mai trece, să-i cânt
Cum flutură vela, umflată de vânt…

Almavir, Arşahir,
ce ţinuturi de vis,
în care-am minţit, am furat şi-am ucis,
în care batiste şi vele în vânt
puneau, între mare şi mine, pământ!

Velerim, Velerim,
Mai aştept şi acum
s-apari, ca o nimfă, din valuri
de fum.
Drapată, ca-n velele unui vapor,
Să-mi sfâşii privirea uscată de dor…

Duminici de tablă, spoite cu var
trec şi-azi, câte două, pe tristul trotuar
Şi bule de aer uscate şi reci
ies iar, cu duiumul,
doar tu
nu mai treci…

Zadarnic

Se făcea că-mi înfloreşte
Floarea cerului pe deşte
Picur lin
Ca un soare levantin
Se făcea că-n vis pluteam
Boabă mică de tămâie
În lumina amăruie
De haram
În zadarnică urnire
Firea grea şi pământie
Supt cereasca, grea tipsie
mi-o căzneam

îngerul, ce-n darn se zbate
drumul bun
să mi-l arate
mă mai rabdă
mă mai poate
aştepta
numai firea mea lumească
iarba cerului s-o pască
n-ar putea.

autor Octavian Kosta


Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Nostalgii cu duminici şi vele / Zadarnic

Din gândirea unui poet/Puterea trandafirului

Posted in Poezie by Hopernicus on 10/12/2010

Din gândirea unui poet

Nu mai ştiu de câte ori
Serile m-am sinucis
Şi în somnul de-o secundă
Tu îmi apăreai în vis.

Miile de morţi din viaţă
Mult mai viguros mă fac
Şi renaşterile toate
Vreau cu moartea să le-mpac.

Am s-o convertesc în stele
Am s-o luminez fictiv.
Cu renaşterile mele
Am s-o-nving definitiv.

Eu la Timp, audienţă
Am cerut dar ea nu ştie
C-a semnat patronul ei
Cererea de veşnicie.

Puterea trandafirului

Din prea multă iubire
oamenii ţi-au dăruit durerea.
N-am putut să te las acolo.

Cu singura-mi torţă
am venit să te însoţesc
pe scările ce urcau în lumină.

În urmă, grota
pe care o pregătiseră pentru tine
a explodat de furie.

La gura ei,
un boboc de trandafir
ţi-a tăiat calea

şi l-ai cules într-un gest
atât de evlavios
încât m-am topit odată cu torţa.

artist David Croitor

autor Ioana Voicilă Dobre, membră a proiectului Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/DOBREIOANA

Comentariile sunt închise pentru Din gândirea unui poet/Puterea trandafirului

oraşul spînzuraţilor/ Lecţie de viaţă / Între mine şi mine

Posted in Poezie by Hopernicus on 10/12/2010

oraşul spînzuraţilor

pe blocuri spînzuraţii ca la o adunare
atîrnă în tăcere aşteptînd ca cineva să le predice
erau antene într-o vreme
ei le-au luat locul şi emit semnale
direct către inimă
noapte de noapte
precum somnambulii
merg încolonaţi şi se agaţă în ştreang
cei receptivi acelei chemări

dimineaţa ne adunăm pe alei
admirăm priveliştea minunată
şi numărăm

deasupra oraşului nici o pasăre nu zboară
spînzuraţii par tot mai vii

artist Ovidiu Nuţă, Interior

Lecţie de viaţă

Azi am fost la piaţă să cumpăr legume
pentru stîmpărarea foametei ce puse stăpînire pe întreaga familie
trăgeau ăia de mine ca de un arc, să mă întindă
pînă la tejghelele lor.
Mi s-a făcut silă de legume, îmi păreau sîngerii, cu schelet
mirosind a lăcomie şi dorinţe ascunse;
copiii mei, azi nu vom mînca, azi vom învăţa supravieţuirea,
legumele pline de carne nu stau în vitrine
ele miros a descompunere;
copiii mei, noi nu mîncăm sudoarea negustorilor
nu ne hrănim cu vicii
omul trăieşte uneori din cuvinte
şi multe am să vă spun.
Abia apoi vă veţi şterge buzele.

artist Ovidiu Nuţă, Supliciu terapie alternativă 7

Între mine şi mine

În timpul acesta nu am perdele la geamuri
zilele se scurg pe pervaz şi-mi inundă sclipirile
alături de mine stau aliniate ceştile de cafea
păianjenii şi-au făcut plase
să-mi prindă amintirile.
mirosul îmi pare comun, doar zgomotul
mă loveşte ritmic în ventricul,
deschid doza de bere şi citesc nostalgiile.
alături, ancuţa gustă lămîile presărate cu zbierăte
şi plînge,
îmi rod unghiile să gust dezmierdări
ţipetele copiilor trec prin urechi asemeni vertebrelor,
prind masa şi simt
dragostea versului.
aşa alergam desculţ printre verbe
conjugam ura cu necunoaşterea,
aţintit privesc geamurile şi văd perdele,
aud ţipete,
deschid doza şi beau
cafeaua uscată pe căni.

autor Liviu Ioan Mureșan, membru al proiectului Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/LiviuIoanMuresan

Comentariile sunt închise pentru oraşul spînzuraţilor/ Lecţie de viaţă / Între mine şi mine

O imensă sferă carbonizată într-o prăpastie

Posted in Poezie by Hopernicus on 10/12/2010

Soarele obosise, slăbise, se vlăguise,
lent a căzut într-un crater imens,
se preschimba
din foc incandescent în negrul-cărbune.

O imensă sferă carbonizată într-o prăpastie!

Plângeam pe marginea craterului,
îl rugam să îşi revină,
să nu se stingă, să nu moară,
mă rugam, îl rugam
să îşi adune forţele,
să urce pe cer.

Mici semne, sforţări, licăriri, reîncepu să lumineze,
culorile i se schimbau,
cu mari eforturi se înalţa,
slăbit, revenea la loc, sunet, durere, asfixiere.

Simţeam asta, ştiam asta,
depindea atât de mult de noi,
de iubire,
lacrimi, dorinţe,
gând-iubire, gând-lumină.

Slăbit nu reuşea, agoniza,
am chemat, am strigăt oamenii…
Stând acolo pe marginea craterului,
umbrele noastre uitându-se
Lacrimi, rugă, dorinţă,
neputinţă-n durere, agonie, stingere.

Cu mare efort pâlpâia viaţă luminii,
pulsând schimba culorile
să redevină minge de foc, Lumină.

Cu mare efort se înălţa puţin câte puţin,
inutil efort,
puterile-i slăbiseră, căzuse la loc.
Se stinse treptat, mistuit,
tăcut spre veşnicie într-o sinistră noapte.

O imensă sferă carbonizată într-o prăpastie!

Toţi plecaseră.
Doar eu cimitir în suflet,
Doar eu lacrimă în agonia Soarelui,
Doar eu plângând stingerea Soarelui din vis.

O imensă sferă carbonizată într-o prăpastie!

artist Constantin P. Popescu, Foc alb

autor Irina Lucia Mihalca,  coordonator editare la revista Faleze de piatră

câştigătoare a PREMIULUI PENTRU POEZIE,  premiu desemnat de organizatorii concursului Incubatorul de condeie IDC 2010: http://idc.adlittera.com/2010/12/04/antologia-idc-2010/#comments

http://www.paranoiaparadis.ro/2010/12/rezultatele-concursului-incubatorul-de.html

http://maskirovka.wordpress.com/2010/11/21/castigatorii-concursului-incubatorul-de-poeme-idc-2010/

http://www.dreampoet.ro/2010/12/04/concursul-idc-un-testimonial/


http://cititordeproza.ning.com/profile/IrinaMihalca

Comentariile sunt închise pentru O imensă sferă carbonizată într-o prăpastie

câmp liber sentimentelor

Posted in Poezie by Hopernicus on 10/12/2010

soarele tăcerii e dulce,

ca dimineaţa de Halloween,

are poftă de tatuaje jucăuşe…

îmi vrea sânii cu sfârcuri portocalii,

îmi oferă lotuşi roz şi fluturi galbeni!

şi stau chiar pe coasta ruptă de transa

amintirii! simt umerii lui fierbinţi, griul

inimii de condor, deschis de săruturile

reîntoarcerii acasă! mă simt nestemata

din cercul violet al sensului cu libelule

de noiembrie… îmbrăţişarea mă duce

spre iubirea adevărată! se aude doimea

trasă de lebede şi noaptea, cum râde!

şi îngerii trec prin sufletul meu, respir

rotund, ca sunetul de la facerea lumii,

şi tot cufărul vieţii mele miroase a brad!

4 noiembrie 2010, 14:41

autor Daniela Voiculescu

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru câmp liber sentimentelor

Cum aş putea ?/ Mi te-a cerut

Posted in Poezie by Hopernicus on 10/12/2010

Cum aş putea ?

Cum aş putea sã fac sã crezi în mine ,

Iubirea mea de calciu, iod şi sare ?

Cum aş putea prin unghii şi prin vine ,

Sã-ţi picur stropi din stropii mei rãbdare ?

Ca sã te-nalţi, aproape un Luceafãr,

Dar precum urci, sã şi cobori în mare ?

Iubirea mea de calciu, iod şi sare,

De fiecare datã tot mai teafãr

De ambrozii şi remuşcãri sublime?

Ca numai tu, mai mult decât oricine,

Iubitul meu,  sã crezi în mine…

Mi te-a cerut

Pãrintelui meu

-Mi te-a cerut pãmântul prea devreme.

Mã cert cu el şi-i spun cã-i vinovat…

Îmi strigi din brazdã : -Nu te teme,

Copilã, pentru tine m-am rugat

Sã ne-ntâlnim, acolo sus în Rai ;

Lucreazã, nu ai vreme ca sã stai !

-Pãrinte al meu, duhovnice şi tatã,

Îngenunchez, mã rog şi strig mereu.

Tu neputinţa mea, te rog, o iartã

Când mã rãnește clopotul cu plânsul sãu!

Îmi este dor de tine şi de clipe sfinte,

Prin tine cãpãtam putere…

Aş vrea sã fie totul ca-nainte ;

Nu mai gãsesc la nimeni mângâiere.

Mai roagã-te, pãrinte încã-o datã

Sã-nving pãcatul trupului şi eu,

Sã trec prin restul vieţii fãrã patã…

-Sã te-odihneascã-n pace Dumnezeu !

autor Mariana Bendou, membră a proiectului Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/MaryenutzaMarianaDima

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru Cum aş putea ?/ Mi te-a cerut

…captiv în piele de omidă

Posted in Poezie by Hopernicus on 10/12/2010

îmi privesc țara de pe degetul mic
și-mi spun :
-doar prin el pot asculta liniștea…

mă caut prin buzunare și vorbele grele
îmi trosnesc bulucinduse-n scâncet de copil

țara mai are dreptul să vorbească?

așa arată conturul cătrănit
pe care-l ascundeam în „buchetul de flori”?

babele
își înmoaie mâinile scheletice în alifii descântate
și-nseamnă fruntea înălțată în chelie cu ochiul
bulbucat de rânjet…

lumea își trage pijamaua peste cap
și se-nghesuie de-a valma
în cartierul somnului
se dau, gratis, pastile de insomniac

-dormi liniștit! țara vegheză pentru tine,
cu-n munte de grăsime-n falcă,
cu pumnul de pastile apăsat în gură…

e-o seară minunată!

putem descoase oamenii,
îi mai putem cârpi din loc în loc…

țara are eleganță…

demult avea capete de cai…

noul s-a născut pur-sânge
freamăta-n copita nărăvașă

lovește, și strigi, înghițindu-ți limba ca o pamblică :

-te salut, conducător iubit!

trăiesc…

sunt fluture captiv în piele de omidă…

nu-mi mai dezbrac haina polipedă…

mă poți strivi, dizgrațios, / sub talpa ta măreață/
mă poți scuipa /când ți se face greață…

autor Dorina Ciocan, membră a proiectului Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/dorinaciocan

Tagged with:

Comentariile sunt închise pentru …captiv în piele de omidă

Invitaţie la spectacolul Toamnei

Posted in Poezie by Hopernicus on 10/12/2010

În livadă e miracol:
Zâna-Toamna dă spectacol.
Pentru început, o pară,
În acorduri de chitară,
Va citi o poezie
Şi-un ciorchine care ştie
Multe piese noi să cânte,
Va veni să vă încânte.
Va urma un menuet,
După care, în duet,
Mere coapte, parfumate,
Ce sunt foarte talentate,
Vin cu-un cântecel de dor,
Piesă veche, din folclor.
Vor sosi şi din grădină,
Ca isonul să îl ţină,
Doi cartofi şi-un pătrunjel.
Va urma un cântecel
Vesel, acompaniat
De-un taraf improvizat:
Două prune la vioară,
La ţambal, o roşioară,
Ceapa la acordeon.
Castravetele, afon,
Va citi o parodie.
O gutuie durdulie
Va cânta la muzicuţă
Iar castana cea micuţă
Anecdote va citi,
Pentru-a vă înveseli.
La sfârşit, cam după-o oră,
Se vor prinde într-o horă
Frunze galbene, roşcate,
Ce de vânt vor fi purtate.
La spectacol să veniţi!
Vă rugăm să nu lipsiţi!

artist Anişoara Iordache

autor Vali Slavu, membră a proiectului Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/ValiSlavu

Comentariile sunt închise pentru Invitaţie la spectacolul Toamnei

Recompensă/Cântec/Locuiesc/Zbatere în gol

Posted in Poezie by Hopernicus on 10/12/2010


Recompensă

Mi-aţi tăiat aripile
o dată
şi încă o dată
şi apoi iarăşi
Acum nu vă mai osteniţi:
ele mi-au crescut în interior

Cântec

De la fereastra mea
văd sufletele
tuturor oamenilor

Locuiesc
într-o lacrimă
suspendată

Zbatere în gol

Încercând să fugă
din calea destinului,
omul aleargă
în întâmpinarea lui

artist Ebrahim Fleep
autor Ion Untaru

Tagged with: ,

Comentariile sunt închise pentru Recompensă/Cântec/Locuiesc/Zbatere în gol

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 4,987 de alți urmăritori