Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Îmbrățișarea cu Taina

Posted in Proză by Hopernicus on 17/03/2012

Omul, în esența lui, este predestinat conviețuirii cu taina și se manifestă, în mod ideal, cu deschiderea absolută, cu desprinderea de centrul lui de greutate și, asemenea unui ghem în care capătul de dinlăuntru nu există, el se risipește, se desface în imensitatea tainei contopindu-se cu ea într-o armonie nepământeasă.

Hmm… Poate că văzusem de mult lucrurile acestea, întâmplări undeva, cândva, deci în spațiu și timp, întâmplări care par a continua lanțul urmărilor în chiar dincolo de dincolo.  Să fie doar febra imaginației cea care mă duce în acest labirint al mirărilor?  Imposibil!  Să fie doar generozitetea mea în relație cu taina?  S-ar putea dar cred că este cu mult mai mult decât atât.

Faptul că exist sau poate cunoștința acestui fapt mă pune la capătul iluzoriu de dinafară al firului care se continuă îspre un centru imaginar al unui ghem care trece cu mult dincolo de mirare.  Continuarea acestui fir înspre un centru iluzoriu, înspre un centru care este și nu este…  Cum ai putea explica realitatea unui ghem la care capătul de dinlăuntru nu există?  Câte semne de mirare aș putea adăuga întrebării de mai sus? Dar celei de mai sus?  Dar celei de mai sus?  Observați?  Există o dialectică cel puțin misterioasă într-o întrebare care nu poate avea răspuns.  Ea declanșează o infinitate de alte întrebări fără răspuns care se continuă precum firul ghemului misterios pe care încercam să-l descriu mai sus.   De fapt procesul creări acestui soi de întrebări poate deveni procesul creării unei realități capabile să poarte răspunsul.  Virtualitatea unei astfel de “realități” nu implică în mod necesar o relație virtuală cu aceasta.  Aici este taina omului care se continuă precum firul nesfârșit la un capăt, rotunjindu-se înspre un centru imaginar sau mai degrabă iluzoriu, undeva în masa ghemului.  Un fel de continuă prăbușire în sine comparabilă doar cu avalanșa nesfărșită a întrebărilor care se cheamă una pe cealaltă, generatoare de realitate virtulaă și implicit de atitudine.

În egoismul lui, omul ar numi acest proces drept un proces al deplinei cunoașteri.  Vorbeam în articolele precedente despre fizicienii în căutarea unei teorii unitare care să explice universul, spuneam de asemenea despre poetul în încleștarea lui cu grotescul, căutând să descopere “firul roșu” al artei care să existe în ceva, un singur ceva, dincolo de cuvânt, dincolo de sunet, dincolo de culoare, dincolo de formă.  Ei bine, pentru cel din urmă, pentru artist, există șansa reconcilierii cu taina: acceptarea ei.  El nu capitulează sub povara ei ci respiră aerul ei și aripile lui bat în atmosfera unei existențe care nu-i este ostilă.

Pe de altă parte, omul de îndoielnică știință este ostil cu taina, atât de ostil încât scopul existenței este eradicarea ei.  Absurdul căutărilor lui devine și mai absurd dacă ai în vedere finalitatea iluzorie a acestora.  Aici putem aminti că omul unor astfel de căutări viețuiește căutând o ieșire imposibilă din labirintul “cercetărilor fără rost”.

Omul, în esența lui, este predestinat conviețuirii cu taina și se manifestă, în mod ideal, cu deschiderea absolută, cu desprinderea de centrul lui de greutate și, asemenea unui ghem în care capătul de dinlăuntru nu există, el se risipește în imensitatea tainei contopindu-se cu ea într-o armonie nepământeasă.  Cu cât mai multă desfacere din sine, cu atât mai bogată îmbrățișarea lui cu taina.   Ce mod minunat de a sfinți universul!  Această parte a esenței umane este înecată, deșertăciune cu deșertăciune, în infatuare, în plinătatea de sine care incearcă să adune ghemul la loc.  Astfel de oameni sunt îngropați cu taina în ei pe când artistul sau omul de știință vizionar se risipesc în ea.

Creatorul ne-a așezat în mijlocul unei creații în care El s-a revărsat înspre ochiul avid de cunoaștere prin absolutul splendorii.  Creația este un fel de întrupare a tainei, este, îndraznesc să afirm, o metaforă divină.  Înspre edificare îndraznesc să-l parafrazez pe împăratul Solomon și să numesc creația o “Continuare a continuărilor”.  Înspre pătrunderea în adâncul ei, ochiul nostru trebuie să caute în dincolo de dincolo.  Spuneam că suntem, în esență, meniți pentru îmbrățișare cu taina și asta pentru că Dumnezeu insuși a găsit cu cale să se reveleze prin taina (!).  Pare paradoxal dar nu e…   Taina este astfel singurul mod prin care infinitul, eternul și divinul pot  intersecta spațiul nostru tridimensional.  Cum altfel, mireasma florilor de tei, țipătul păsării de noapte, cântecul privighetorii, zborul lăstunilor, răsăritul și apusul soarelui, aceste “simple” manifestări “naturale”, par a ne prelungii ființa înspre un deliciu prea adânc pentru a fi pământesc?  Cum altfel?  Cum altfel putem fi compensați de pierderea frumuseții orbitoare a Edenului?

Da, sunt situații în care povara omului prăbușit în sine duce la nimicire, o nimicire continuă în care procesul nu duce la finalitate ci el insuși este finalitatea.  Vă amintiți tragedia ghemului în care capătul de dinlăuntru nu există?  Da, este o taină cu mult mai adâncă decât mintea omenească poate cuprinde.  Când vorbim despre om, el insuși o taină, deci o intersecție a eternității cu realmul nostru tridimensional, anihilarea lui este imposibilă.  În cazul acesta există doar procesul de anihilare, un proces continuu, care se va manifesta nu etern ci pentru totdeauna (!).   Un alt paradox?  Nicidecum!  Omul vindecat de moarte va pierde până și tangența cu realmul material.  Bucuria și existența lui vor fi eterne!  Omul condamnat la moarte prin osânda cerească va fi robit pentru totdeauna de procesul desprinderii de etern.  Ați înțeles?  Dacă da, tot efortul meu de pune pe hârtie această meditație a fost zădarnic.  Noi nu vom putea înțelege pe deplin niciodată.  Glorie lui Dumnezeu!  Astfel îmrățișarea noastră cu taina este posibilă și nu numai atât, ci și demnă de a fi căutată…

 

autor Slavomir Almajan

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Îmbrățișarea cu Taina

%d blogeri au apreciat asta: