Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Citind „Lumea de sub pod ” de Zoltan Terner

Posted in Articole by Hopernicus on 09/03/2012

                                                                      

    Citind „Lumea de sub pod”, mi-am dat seama că Zoltan Terner a adunat, de-a lungul anilor, printre altele, şi nişte cioburi de oglindă, mai mici sau mai mari, şi le-a alăturat, le-a potrivit, voind să facă din ele o oglindă nouă, a lui. A potrivit bucăţile una lângă alta, cât mai aproape. A luat o scândură şi a pus o substanţă care lipeşte sticla de lemn. A lăsat opera sa să se usuce. Lumina se reflecta acum frumos şi straniu. Lipiciul însă nu se aşezase uniform, iar bucăţile de oglindă s-au fixat cu unele înclinaţii, fiecare cum i-a venit, reflectând lumina şi intunericul în felul ei, din unghiul ei. Atunci, Zoltan Terner, publicistul, eseistul, poetul, regizorul de film, filozoful, omul de artă cult şi priceput, a făcut o pastă fantastică şi fabuloasă, alcătuită din toate aceste atribute ale sale, şi a uns-o pe de-asupra, netezind, unifomizând asperităţile şi umplând golurile. Şi iar a lăsat-o la uscat. Apoi, cu un aparat foarte special şi foarte personal (e invenţia lui şi numai a lui!) i-a dat din un nou lustru. Acum oglinda lumii, de sub pod şi de pe pod, sclipeşte şi reflectă chiar şi ce nu se vede. E o oglindă fermecată, grea, dar – tocmai pentru că e grea, autorul a transformat-o în carte. Dacă citeşti şi te uiţi atent, te poţi vedea chiar şi pe tine însuţi. Eu m-am regăsit în această carte. Din narcisism, dar şi din iubire pentru Lume, ca şi din grijă pentru destinul ei…

     Cartea fascinează. Te duce într-o frumoasă lume urâtă a declasaţilor. Dar te aduce şi aici, printre noi. Am început lectura cu frică, să nu dau de o scriere greoaie, „nemanjabilă”. Astfel de cărţi mă indispun. Sorin Vieru, în prefaţa cărţii, de altfel interesantă şi bună, avertizează oarecum în legătură cu un stil nu tocmai la-ndemâna lecturii oricui; un text poate ceva mai greu de citit –  pentru unii. Când se spune cuvântul „unii”, imediat mă văd şi pe mine. Dar prefaţatorul nu are dreptate. Eroare. Cartea se citeşte cu satisfacţie şi interes, ea incită şi are percutanţă. E o carte bună. E o carte interesantă, e o carte originală. Iar dacă Asociaţia Scriitorilor Israelieni de Limbă Română a „lansat-o” recent, printr-un deosebit de antrenant colocviu, condus abil de prof. dr. Andrei Strihan, ea nu a făcut altceva decât să-şi sublinieze un bun nivel de intelectualitate. Ion Ştiubea, prin intervenţiile sale, a briat. Ceilalţi vorbitori  au fost la o temperatură de inteligenţă culturală adecvată subiectului. Aş zice că aceasta este, de fapt, o ştachetă, de care trebuie să se ţină seama şi pe viitor.

     Ce personaje mişună sub „Podul” acesta al lui Terner, povestind şi căutând, ba chiar  aducând tâlcuri, noime? Fiecare are povestea lui, flămând, cum remarca cineva, pe drept cuvânt, nu numai de blidul de mâncare, ci mai ales de nişte înţelesuri, de sensul vieţii, al lumii. Declasaţii aceştia, aflaţi sub un pod simbolic, povestesc, pun întrebări, sugerează răspunsuri. Condiţia umană, balanţa dintre bine şi rău, sensul – mai ales trist – al vieţii, curg, cu o „zarvă”,  aş zice surdă, spre moarte, ba chiar spre apocalips. La o primă lectură a cărţii m-a impresionat mai ales tragismul acesteia. Spectacolul lumii, al unei lumi de mizerie şi de speranţă, nemulţumită de ea însăşi, dorind şi neputând să se evadeze pe (şi din) sine însăşi, resemnată şi insurgentă, are un puternic dramatism esenţial, aş zice chiar copleşitor. Coşmaruri, temeri, dezamăgiri. Silă. Ură. Fărâme de iubire. Câteodată – vise şi chiar (arareori, e drept!) speranţe. De fapt autorul se zbate să vină nu o dată în contrapunct, dar viaţa e mai puternică decât propria sa voinţă. El lasă adevărul să colcăie plin de micimea şi nimicnicia lumii. Speranţa, balanţa binelui, visul de frumos, setea dureroasă de fericire (aproape inexistentă, chiar şi noţional) sund, în interpretarea mea de acum, mai palide, dar respiră, creând un abur de farmec existenţial, emanat de oglinda fermecată a unui magician , pe nume Zoltan Terner.

     Realismul ternerian are, adesea, forme fantastice, halucinante, şi totuşi realităţile sunt verosimile, concrete, palpabile, obligându-ne să ne plimbăm cu încântare, pe nesimţite, şi într-o lume reală a himerelor; visul, fantezia suprarealistă interferându-se, printr-un adevărat farmec artistic, cu viaţa adevărată, trăită de povestitorii păduchioşi, adică şi de noi, cititorii şi participanţii la marele conflict şi la teribilul deznodământ… Este vorba de un anume realism fantastic ternerian, de o lume a ideilor, mai mult decât de cea a trăirilor diurne ele declasaţilor de sub podul vieţii, este vorba de o scriere de literatură contemporană care oferă satisfacţii estetice realizate cu o rafinată meşteşugire a ideilor şi literelor româneşti. Vorbim aici, de fapt, despre o carte în care autorul este personajul principal, însumându-i pe toţi de acolo, el find şi Diavol şi Dumnezeu. Il regăsesc în mine, mă regăsesc în el. Câte-un pic, pic, pic…

     Uneori, lumea ideilor cărţii – căci e o carte de idei, spusă adesea cu mijloacele visului – este şi lumea mea. Câteodată – o lume pe de-andoaselea. O lume cu capul în jos. Interesantă şi originală. O lume în care, de mai multe ori, teza şi antiteza se sărută uşor, tandru şi predestinat. Stilul e fabulos, dubitativ, frizează absurdul, e himeric. Totodată, autorul foloseşte iscusit mijloacele esteticii urâtului. Lumea asta de dedesupt, la care, vrem-nu vrem, suntem părtaşi, e o lume dizgraţiosă, dar, poate şi pentrucă şi noi suntem acolo, ea apare şi cu o anume frumuseţe. Prin zbateri şi întrebări, prin gânduri şi iluminări de dorinţe, prin îndoieli şi nesiguranţă. Dar chiar şi prin imaginile care se relevă printre mişcările de umbre şi lumini şi iarăşi umbre… Imi vine în minte, aproape fără să vreau, vorba lui Arghezi: „Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi”…

     Zoltan Terner simulează şi disimulează oniric-suprarealist. El realizează cu autentic succes verosimilul neverosimilului. Sordidul, întunericul, mizeria fizică şi morală sunt prezente în colcâiala subterană. Totuşi, aici sunt oameni, şi ei ne apar cu plusuri şi cu minusuri, frumoşi, la urma urmei, precum frumoasă este, totuşi, viaţa. Care curge spre moarte, odată cu amarnica noastră tristeţe. Dar, revenind la oamenii de sub pod, pentru a ne face o idee – iată doar câteva nume ale  învinşilor soartei, acum netrebnici şi ticăloşi, dar care povestesc despre viaţa lor de pe pod, unde au fost şi ei, unde suntem şi noi. De fapt, unde suntem noi? Sus?! Jos?! Autorul ne arată uneori cu degetul. (Numai să vrem să-l vedem!). Deci: Povestaşul, Ologul, Leprosul, Filozoful, Tâlharul, Cântăreţul, Celălalt, Podarul, Mica Circăreasă, Bunicul, Contele, Nebunul,  Păduchiosul,  Nebunul II,  Intelectulalul, Nebunul III, Cârtiţa – porecla altui nebun, Nebunul Mult Prea Nebun, Vagabondul, , Litera, Rozalia – mamă bună,  Moty – Copilul Rău, Episcopul,  Bibliotecarul Nebun, Măcelarul,  Frida, asistenta medicală,  Celălalt Cineast Nebun, Gică Contra, Omul Negru, Pribeagul,  Ciungul,  Vânzătorul de Frate şi alţii, încă mulţi alţii, pe care sigur că i-am omis. Acestora, la un moment dat, povestitorul li se adresează : ”Iubiţii mei ultimi oameni de pe lume”.  Perspectiva este tragică, iar povestirile din cadrul acestui maraton narativ capătă mai ales lumina violacee a întunericului din oglinda specială a realismului fantastic  semnat de Zoltan Terner.

     E o carte fascinantă, atât ca stil, dar şi ca valoare ideatică. O carte cu o mare încărcătură morală. O carte plină de meditaţii, care incită la meditaţie. E, totodată, o carte cu mult farmec intelectual, cu multe ascunzişuri pe care cauţi să le-nţelegi,  ele determinându-te apoi să-i descoperi şi alte frumuseţi şi-nţelepciuni, nesesizabile la prima vedere. E o carte cu mai multe „chei”, care pot descihde uşi spre străliciri şi cuprinderi esenţiale. Căci, cum se spune într-unul din moto-uri „Naturii îi place să se ascundă” (Heraclit). Una din aceste chei s-ar afla, cred, în „Povestea bătrânei doamne în mov”. Doamna „Z” citeşte la Cenaclu o poveste în care autorul se regăseşte pe sine însuşi, în timp ce oamenii îmbătrânesc, scaunele se golesc treptat, căci cei prezenţi mor, timpul se scurge nu într-un sfert de ora, cât i se acordase Doamnei să citească, ci trec ore, zile, ani… Rămâne numai autorul, rămâne Povestea, rămân poveştile cu personajele lor – care sunt, de fapt, nişte cuiere de idei! Iar autorul, aşa cum însuşi recunoaşte însumează toată această lume: „In fond eu îi conţin pe toţi”…

    O parte din platforma morală a autorului, pe care se bizuie, zic eu, şi cartea în discuţie, reiese din cele zise, cu un alt prilej, de Zoltan Terner într-un interviu acordat talentatei publiciste Biti Caragiale ( prezent şi în cartea „Omeneşte vobind”, a aceluiaşi scriitor): „… Numai trăind din plin, cu intensitate – zice Domnia Sa – bucuria şi tristeţea existenţei, afli cine eşti şi îţi dai şanse să îţi împlineşti destinul. Important este să alegi dragostea şi nu ura, înţelegerea şi nu resentimentul, empatia şi nu invidia”…

     Totuşi, cum să înţeleg, în acest context, prezenţa tristeţii ce reiese din „Lumea de sub pod”, tristeţe cu care rezonez profund? Răspunsul îl găsesc în acelaşi interviu, când Zoltan Terner ne spune un crud adevăr, dureros şi de cea mai mare actualitate: „Dacă nu se va elabora şi aplica urgent o nouă MINIMA MORALIA, dacă „Homo ethicus” nu se va trezi, se vor prăbuşi înseşi temeliile civilizaţiei. Grava criză etică prin care trece specia umană cere(…) o maximă şi urgentă concentrare a tuturor izvoarelor valorice, întru salvarea omului. Dacă „homo” nu se dovedeşte acum cât de cât „sapiens”, îl paşte prăpastia. A ajuns deja pe marginea ei”. În această lumină văd eu tragismul zguduitor al Lumii de sub pod şi de pe pod. Cu licăriri onirice, cu scânteie de nebunie hamletiană, cu dubitativul „a fi sau a nu fi” în subtext, cu luciditate şi curaj, cu paradoxală încântare faţă de frumoasa „corolă de minuni a lumii”…

     Este o carte admirabilă… Iar talentatul domn în mov, Zoltan Terner – este un autor a cărui bună nebunie se ascunde în spatele altui motto al acestei cărţi, semnat de Salvador Dali: „Diferenţa dintre mine şi un nebun este că eu nu sunt nebun”. Dar ce sunteţi, domnule Terner?

      Cartea se încheie cu cuvintele „Sunt trimisul lui Dumnezeu!”…  Aşa să fie?!

 

autor Roni Căciularu

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Citind „Lumea de sub pod ” de Zoltan Terner

%d blogeri au apreciat asta: