Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Eugen Negrici – Demolatorul de mituri din literatura română

Posted in Studii by Hopernicus on 08/03/2012


 

Cartea profesorului Eugen Negrici, ILUZIILE LITERATURII ROMÂNE (Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2008), a stârnit reacţii vehemente din partea majorităţii scriitorilor, istoricilor şi criticilor literari. Motivul principal îl constituie faptul că autorul afirmă cu cinism şi luciditate două adevăruri dureroase: 1. nici o operă literară/atistică nu rezistă timpului şi 2. importanţa unei opere rezidă în valoarea ei estetică. Prin analizele efectuate, profesorul Eugen Negrici se dovedeşte principalul demolator de mituri din literatura română.

Să urmărim succint argumentele profesorului.

1. Eternitatea operei literare este o iluzie. Orice creaţie omenească înglobează de la naştere mentalitatea epocii înscrisă în sufletul autorului. Ea trăieşte, creşte, îmbătrâneşte şi moare, ca orice fiinţă trecătoare. După un timp, ea nu mai corespunde orizonturilor de aşteptare ale generaţiilor următoare şi e dată uitării. Chiar dacă e bine realizată estetic, după ce şi-a trăit traiul, cercetătorii literari o vor studia ca pe un cadavru. Teoria acesta, care relativizează importanţa creaţiilor artistice umane, induce o mare nemulţumire sufetească privind efemeritatea condiţeiei noastre existenţiale. Totuşi, avem exemple consolatoare care dovedesc faptul că există opere literare, concepţii filosofice şi religioase care supravieţuiesc sute şi poate mii de ani genezei lor. De perimat, se vor perima sigur, o dată.  Părerea aceasta s-a mai vehiculat, dar, spusă cu cinism, lasă un gust amar pentru orice creator de artă şi nu numai. Afirmaţia nu aduce prejudicii numai creatorilor români, ci tuturor, deci nu vizează, cu răutate, scriitorii noştri.

2. Critica literară trebuie făcută cu luciditate şi după crtiterii estetice, în care prieteniile şi partizanatul literar (ambele extraestetice) nu au ce căuta. Dar iată ce se întâmplă în realitate, după cum remarcă autorul, în Argumentul, din care spicuim: „arta este o şcoală a minciunii, o cale de cultivare a temenelii prin punerea discretă în mişcare a resorturilor vanităţii. Ea ne împinge să ne educăm starea de îngăduinţă, să împărtăşim admiraţia generalizată, să ne supunem convenienţelor şi bunului simţ, să adoptăm acea atitudine elevată, comodă, admirabilă, euforizantă, înălţătoare, fără de care temelia sistemului artistic s-ar prăbuşi.” „Minciuna pioasă a respectului”  face să prospere atâtea opere prăfuite, „a decreta drept excelente produsele mediocrităţii seculare, înseamnă a submina însuşi conceptul de artă şi, nu mai puţin, a bloca funcţionarea instituţiilor ei: muzeele, antologiile, istoriile literaturii sau cele ale artelor plastice”. Fără spirit critic radical suntem „supuşii masei” şi „părtaşii opiniei curente”. Orbirile, slăbiciunile, distorsiunile spiritului critic înainte şi după 1989 se datorează prin prezenţa iradiantă a unor mituri.

În ceea ce priveşte literatura română, Eugen Negrici consideră că ea nu a avut o evoluţie firească, fiinţa naţională fiind mereu ameninţată de imperiile vecine. Din acest motiv, apar primele mituri care supralicitează importanţa unor creaţii literare mediocre.  Mitul originilor fabuloase şi al vitejiei poporului, condus de un erou predestinat, erau menite să descurajeze agresivitatea vecinilor. Ele funcţionau compensator pentru fragilitatea fiinţei noastre naţionale. Prezenţa lor în literatură, conferea pe nedrept valoare artistică.  Să mai cităm argumentele autorului: „Cu o asemenea istorie dramatică, cu puţine momente de sublim şi cu multe de disperare, şi cu o asemenea evoluţie socială care nu cunoaşte decât o stabilitate temporară, nu trebuie să ne mai mire omniprezenţa ordonatoare, în plan politic, ideologic, istoriografic, a miturilor, a ecourilor şi aşchiilor de mit.”

Eugen Negrici nu-şi propune să urmărească strict istoric problemele ci cum au acţionat miturile şi mistificările/iluzionările în evoluţia istorică nefirească a literaturii române.

Datorită condiţiilor istorice (geopolitice) fiinţa naţională fiind mereu ameninţată de imperiile vecine,  se nasc şi primele mituri/legende fondatoare, nobilitare:

Traian şi Dochia – în care etnogeneza poporului român îi asigură devine prestigioasă;

Mioriţa – în care moartea, omologată ca o fuziune cosmică a omului cu natura se petrece în zariştea tragic-senină;

Meşterul Manole – în care sacrificiul pentru realizarea creaţiei justifică o lucrare excepţională românească;

Sburătorul – în care trezirea instinctului erotic la fete se petrece sub plapoma visului şi a dorului sublim.

(După părerea mea, chiar dacă aceste legende s-au născut din frustare, valoarea lor estetică nu poate fi contestată. De asemenea, ele sunt definitorii pentru specificul românesc).

Criticul consideră ca au existat doar două perioade de stabilitate relativă în istoria noastră, când se constată diminuarea complexelor.

Prima perioadă s-a desfăşurat între anii 1859-1914, când, după Unirea Principatelor, se organizează instituţiile statului modern, la iniţiativa elitei clasei boiereşti. Apar simptomele occidentalizării: se elaborează  Constituţia în anul 1866, se înfiinţează Universitatea, Academia, întră în vigoare un sistem financiar real.

Al doilea moment de relativă stabilitate l-a constituit perioada interbelică: 1919-1927 în care normalitatea atinsă a redus mitogenia.

Începuturile literaturii române

Pe teritoriul nostru, începutul unei tradiţii de texte religioase, se petrece în limba slavonă (limbă de cult, nerăspândită în mase), după anul 1500, ca prelungire a unei tradiţii sud-dunărene, aduse de cărturarii din Peninsula Balcanică, fugiţi din calea invaziei oromane. Primele înfiripări literare, tot în limba slavonă: imnuri, hagiografii şi istoriografii constituie cazuri rarissime. Scrisul în limba română a constituit o problemă de supravieţuire, în condiţii culturale grele, adesea tragice şi începe să se impună, cu greu, la jumătatea secolului al  XVI-lea.

Originalele primelor traduceri româneşti din slavonă s-au pierdut, prototipul primelor noastre legende religioase apocrife şi al primelor traduceri de romane populare nu se cunoaşte: ”Avem o plajă de urme şi resturi de naufragiu, texte puţine şi nesigure, din care nu-ţi poţi permite să le selectezi   pe cele propriu-zis beletristice spre a alcătui o istorie literară coerentă şi consecvent estetică.” – constată criticul.

Începuturile afirmării literaturii în limba română s-a făcut târziu şi a stat sub semnul împrumuturilor. Până în secolul al XIX-lea am avut o literatură de Ev Mediu Mijlociu European. Pentru reducerea decalajului şi pentru a demonstra că avem o literatură bogată şi sincronă cu cea europeană, primii noştrii scriitori moderni s-au repezit să acopere un mare spaţiu viran, motiv pentru care (consideră Eugen Negrici), au apelat uneori la fundaţiile altora, împrumutând şi chiar furând cu nepăsare cărămizi.

Începuturile teatrului nostru reprezintă mai mult adaptări. Vodevilurile lui Alecsandri sunt spumoase dar fără profunzime, Asachi traduce şi pune în scenă pastorala Mirtil şi Hloe, prelucrare după S. Gessner. Pentru repertoriu se apelează la traduceri, la fel pentru librete de operă.

În această perioadă de pionierat, consideră Eugen Negrici, s-a apelat la tehnici lesnicioase preluate din lecturi, adaptări şi prelucrări sumare, traduceri ilicite  sau localizări, romanţări de documente şi cronici, memorialistică, jurnal, graba de a umple goluri pentru a veni în pas cu timpul.  Câteva secole de-a rândul vocaţia populară a fost satisfăcută de legende parabiblice, vieţile sfinţilor, romane cavalereşti (gen ALEXANDRIA), romanele de dragoste (gen ETIOPICA ŞI EROTOCLIT) etc. „Literatura ficţională a fost mereu adevărata noastră problemă, punctul vulnerabil, slăbiciunea naţionalăşi datorăm acestei neputinţe îndesarea complezenţelor noastre istorii literare cu memorii, scrisori şi jurnale ori, în cazul fericit, cu produse ale memoriei mimând ficţiunea.” (E. Negrici)

Criticii au analizat începuturile literaturii române ca şi cum cărţile ar fi fost editate, răspândite şi citite, la timp, de un segment însemnat al societăţii. În realitate, ne arată Eugen Negrici, ISTORIA IEROGLIFICĂ isprăvită de Dimitrie Cantemir în 1705 a fost tipărită abia după aproximativ un secol şi jumătate, în 1883, dar numai ediţiile din vremea noastră au un veritabil statut filologic. La fel, ŢIGANIADA lui Ioan Budai-Deleanu apare în 1876/1877 în revista Buciumul român, a doua ediţie în 1812 şi a fost tipărită în volum peste aproximativ un veac, adică în anul 1925.

Consolidarea literaturii în limba română

După Eugen Negrici, abia din 1840 apar condiţiile: „fiinţării literaturii ca organism în mişcare”.

Încend cu perioada paşoptistă au fost cultivate două mituri: al eroului şi al scriitorului conducător politic (Heliade-Rădulescu. M. Kogălniceanu, apoi: Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, Nae Ionescu, O. Goga, Zaharia Stancu etc), din cel din urmă a decurs, mai ales în socialismul totalitarist, ideea solidarizării scriitorului cu un conducător. De aici, s-a constituit la scriitori mărunţi o psihologie a servituţii domestice.

În încercarea de a scăpa de complexul de inferioritate, demonstrând că literatura noastră este majoră, au fost inventate două procedee: poleirea regelui gol (prezentarea sărăciei drept bogăţie) şi protocronismul românesc (sub girul importantului filolog care a fost Edgar Papu), prin care se descopereau peste tot, în literatură şi nu numai, priorităţi româneşti. Scormonind după strămoşi de vază: Dan Zamfirescu situează locul culturii noastre în Europa bizantină, dominantă în Europa (îcepând cu secolul al V-lea şi până la Renaştere), din moment ce Flavius Petrus Sabbatius Justinianus  şi unchiul său, împăratul Justin, de origine tracă, au participat la fondarea civilizaţiei bizantine.

Ca să creeze ipresia unei bogate literaturi romantice, unii critici au teoretizat existenţa unui preromantism românesc, dar au găsit puţine exemplificări: Heliade-Rădulescu, Vasile Cârlova, Costache Conachi, iar pentru perioada clasică a curentului rămânând doar fraţii Văcăreşti. Eugen Negrici numeşte aceste încercări False paralelisme întrucât culturii noastre atipice îi sunt proprii defazările, mascarea funcţiilor, concordanţele întâmplătoare, evoluţiile analoge, fenomene de compensare şi de recuperare tardivă, evoluţii vertiginoase prin salturi etc., adică ne aflam, cum afirmă Şerban Cioculescu, la mijlocul secolului XX: „încă în stadiul gramatical şi lingvistic al culturii” (ISTORIA LITERATURII ROMÂNE MODERNE, Buc. Ed. Eminescu, 1985).

Mitul personalităţilor enciclopedice şi de geniu a fost cultivat cu exaltare. Nicolae Iorga a fost şi mai este considerat colosal, uriaş, covârşitor, dar nu s-a observat „limbajul vetust al poeziilor şi nesuferitul patos oratoric al pieselor care ar fi trebuit măcar ironizat” – este de părere Eugen Negrici.

Mihai Eminescu a fost şi el mitizat ca geniu romantic, datorită: viaţii sale  scurte, frumuseţii fizice  angelice, lipsei  succesului social, iubirii  extraordinare pentru Veronica Micle şi a morţii sale dramatice. A devenit nu numai poetul naţional ci şi modelul spiritual la care aspiram în vremuri de marasm. Despre el s-a utilizat şi se mai utilizează un limbaj bombastic.

După nebuloasa paşoptistă, la mijlocul secolului al XIX-lea, prin Titu Maiorescu, literatura română începe să-şi impună autonomia. După primul moment de relaxare al istoriei noastre (în urma Unirii Principatelor Moldova cu Ţara Românească), literatura română nu urmează evoluţia firească de sincronizare cu literatura Occidentului ci apar curentele naţionaliste (semănătorismul, poporanismul, gândirismul etc), purtătoare de ideologii (totdeuna nocive pentru literatură, aşa cum se va dovedi şi comunismul).

Ideile lui Gherea, Iorga, Stere, Ibrăileanu şi mişcările lor nu s-au dovedit viabile.

Al doilea moment de relativă stabilitate s-a desfăşurat între anii 1919-1927.  În această perioadă Eugen Lovinescu promovează  adevăratei critici literare, bazată pe valorilor estetice. Tot el, a întreprins şi o analiză lucidă a civilizaţiei române. În ISTORIA CIVILIZAŢIEI ROMÂNE MODERNE (1925), Lovinescu se dovedeşte prooccidental, demonstrând fără putinţă de tăgadă că progresul nostru se datorează legăturilor cu Occidentul, prea puţin cultivate însă din cauza conservatorismului/tradiţionalismului nostru specific. În ceea ce priveşte literatura, în studiile sale de critică şi istorie literară, Eugen Lovinescu observă că semănătorismul, prin idilizarea vieţii ţăranului român, reprezintă un aspect reacţionar, acela al inerţiei sufletului naţional faţă de noile forme sociale burgheze. În ceea ce priveşte mişcarea gândiristă (apărută la Cluj în 1921), susţinută de prestigiul imens al lui Nichifor Crainic, ea descinde tot din semănătorismul edulcorat, amplificat acum de orientarea ortodoxistă (Radu Dragnea, Petre Marcu-Balş, Petru P. Ionescu, Pan M. Vizirescu, Dumitru Stăniloaie sunt reprezentanţii săi de marcă). Revista Gândirea are meritul de a-l promova pe Lucian Blaga, cu care, până la urmă va intra în conflict. Poporanismul, a exaltat vituţile omului de rând, ceea ce nu constituie un merit estetic, dar  l-a impus pe Sadoveanu.

Sufletul rural s-a desăvârşit în Creangă şi Coşbuc, conchide Lovinescu şi concluzionează că literatura de marcă în această perioadă a fost reacţionară din punct de vedere ideologic.

Eugen Negrici consideră că în cadrul acestor curente au acţionat miturile: respectabilităţii (a trecutului eroic), paseiste (idealizarea trecutului vieţii patriarhale şi al bunei înţelegeri ţăran – boier), şi ale primejdiei (demonizarea duşmanilor – evreii de ex).

Criticul concluzionează că literatura noatră până să ajungă la faza ei modernă, s-a prelungit mult în faza ei de început. Faptul că literatura noastră este încă tânără o dovedesc temele predilecte, grupate în jurul   mitului paradisului pierdut, care valorizează: liniştea vieţii fetale, bucuriile copilăriei, viaţa patriarhală, natura idilizată etc, a căror exaltare critică poate fi inclus în categoria greşelilor de interpretare denumite de filosoful englez Bacon, idola tribus, cu alte cuvinte nu ne putem desprinde cu obiectivitate de sentimentalismele sufletului nostru. Criticul consideră uimitor că semănătorismul a cunoscut şi un al doilea val care l-a inclus parţial şi pe Lucian Blaga: „Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.”

Eugen Negrici invită criticii să înfrunte inconfortul lucidităţii, renunţând la aceste forme de iluzionare, pentru a nu cădea în fantasmă, minciună şi mit.

Literatura în perioada comunistă

Pe această temă, Eugen Negrici a publicat două cărţi: POEZIA UNEI RELIGII POLITICE. PATRUDECENII DE AGITAŢIE ŞI PROPAGANDĂ (o antologie a poeziei proletcultiste, ed. Pro, 1995) şi LITERATURA ROMÂNĂ SUB COMUNISM (vol I Proza, Ed. Pro, 2002 şi vol. II Poezia, Ed. Pro, 2003) , în ILUZIILE LITERATURII ROMÂNE (Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2008), sintetizând unele especte legate de distorsionarea literaturii în această perioadă. Pentru critic, anul 1948 marchează începutul unei perioade care a şters cu buretele câştigurile adunate cu greu, în decursul timpului, în direcţia autonomiei esteticului. Din acest moment nu mai avem continuitate cu literatura postbelică ci o ruptură tragică, partidul obligând scriitorii, cu ajutorul cenzurii şi sub ameninţarea securităţii, să uziteze numai teme propagandistice. Momentele de respiro s-au petrecut, cu voia partidului, când regimul totalitar avea nevoie să câştige bunăvoinţa Occidentului (fie să obţină avantaje economice, fie să demonstreze suportul de mase al partidului). Există o literatură total asevită ideologicului şi alta încercând cu disperare să eludeze constrângerile. Cei care au făcut jocul regimului comunist, se pot clasifica în trei categorii: scriitori talentaţi, super-orgolioşi, animaţi de dorinţa de a ajunge în foruri de conducere în breaslă sau în politică (în cazul acestora funcţionând mitul conducătorului-dictator, sunt de notorietate cazurile: Mihai Beniuc, Eugen Barbu, Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor, Paul Anghel, Ilie Purcaru etc); veleitarii netalentaţi, pentru care promovarea ideologicului constituia un prilej de a fi promovaţi pe criterii extraestetice, „scriitori” (A. Toma) şi scriitorii talentaţi care în urma temenelelor obţineau dreptul de a face şi dizidenţă (Adrian Păunescu).

În perioada comunistă, literatura a fost total subordonată ideologicului, cu excepţia a două etape de relaxare dirijată. Eugen Negrici periodizează literatura în comunism, în trei etape de glaciaţiune, între care s-au manifestat două etape de dezgheţ.

Prima perioadă de glaciaţiune (1947-1953)

La început, scopul propus de partid era distrugerea identităţii naţionale. Conta originea socială a autorului şi nu valoarea operei sale. Şi a intrat în funcţie maşina de epurare, care a eliminat tot ce ţinea de valoarea estetică. Vânătoare de cărţi s-a transformat în vânătoare de oameni.

În această etapă, se impune, cu forţa, realismul socialist, de sorginte sovietică, bazat pe textele lui: Marx, Enghels, Lenin şi Stalin şi pus în aplicare sub îndrumarea lui Jidanov, Maxim Gorki, Malenkov etc. În realismul socialist, lupta de clasă devine subiect/conflict literar, de tip maniheism, muncitorii  întruchipează virtuţile, iar burghezii, negustorii, chiaburii,  defectele. Autorii sunt obligaţi să deformeze realitatea pentru înfierarea „exploatatorilor”. Funcţionează miturile: Revoluţiei Luminoase, Eroului Salvator, Omului Nou.

Prima perioadă de dezgheţ  (1953-1956) a fost nesemnificativă.

În A doua perioadă de glaciaţiune (1956-1964), câţiva prozatori remarcabili: Nicolae Breban, D. R. Popescu, Mircea Ciobanu, George Bălăiţă etc, au reacţionat împotriva simplităţii revoltătoare a realismului socialist, concepând romane cu structuri epice complexe şi personaje imprevizibile.

A doua perioadă de dezgheţ (1964-1971) a fost cu adevărat semnificativă. S-a permis o liberalizare pentru legitimizarea istorică a partidului, „dovedindu-i-se” suportul de mase.

În această perioadă, din dorinţa de normalitate, criticii au inventat generaţiile de creaţie, care ar trebui să se succeadă organic.

Din prima generaţia remarcată de critici, generaţia ´60, s-au impus: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Nicolae Breban etc. Poeţii, reacţionează şi ei (după prozatori), împotriva realismului socialist. Se impun (tinerii pe atunci): Ana Blandiana, Ion Caraion, Augustin Doinaş, Nichita Stănescu şi alţii.

Eugen Negrici consideră că au existat, în cadrul prozatorilor, două erezii antiideologice: prima a fost reacţia împotriva realismului socialist: Eugen Barbu, Marin Preda, Fănuş Neagu, Titus Popovici; a doua a reprezentat-o interesul pentru psihologie: Nicolae Breban, D.R.Popescu, Mircea Ciobanu. George Bălăiţă. Reconsiderarea realismului socialist vine şi din afară, ideologul marxist francez, Roger Garaudy, promovând conceptul de „realism fără ţărmuri”.

Mica deschidere din anii 60, a permis apariţia pe piaţă a unor traduceri importante, chiar şi a unor scriitori români din exil, cum a fost Mircea Eliade, devenit celebru istoric al religiilor în Statele Unite, a cărui recuperare urmărea scopuri propagandistice, în ciuda trecutului său legionar (După Eugen Negrici, locul său va fi alături de maile figuri renascentine: Cantemir, Hasdeu, Iorga).

În cartea  MIRCEA ELIADE Odiseea omului modern în drum spre Itaca (Ed. Criterion publishing, 2009), capitolul Ţara şi Exilul, Gabriel Stănescu menţionează că în anul 1971, Mircea Eliade este invitat de Patriarhul Iustinian să conferenţieze la Institutele Teologice Universitare din Bucureşti şi Sibiu, precum şi la Academia Română (pentru a i se decerna titlul de membru corespondent). Dar în program era prevăzută o cină oficială cu Ceauşescu. Mircea Eliade a refuzat acest compromis. Totuşi, multe din cărţile lui Mircea Eliade, de proză şi istoria religiilor au fost publicate în ţară.

Apariţia lui Marin Preda a extaziat cititorii care aşteptau de prea multă vreme asemenea dechidere.  Profesorul Eugen Negrici consideră că Marin Preda a fost un slab orator şi nu avea însuşiri de lider. Criticul remarcă şi deficienţe ale romanului MOROMEŢII (elogiat la unison de critici), pe care-l consideră: liniar, realist, bolovănos, cronicăresc, de tinereţe, fără nici o ambiţie constructivă. Cartea a fost aleasă de regimul Gheorghiu-Dej ca reprezentativă pentru epoca nouă, socialistă. INTRUSUL, în schimb, constituie „o zdrobitoare replică dată literaturii şantierului muncitoresc”. CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI constituie o uriaşă prvocare politică dar e construit „pe baza celor mai emoţionante ingrediente populare”. Moartea misterioasă a romancierului a ridicat cota comercială a cărţilor sale.

După dezgheţ, poeţii au câştigat o libertate mult mai mare decât prozatorii, eliberându-se de temele mobilizatoare şi de proslăvirea noii orânduiri.

Nicolae Labiş – apare când se simţea nevoia unei schimbări în literatura birocratizată realist-socialistă. Viaţa scurtă încheiată dramatic au conturat o aură de legendă în jurul poetului. Profesorul consideră că dimensiunile sale nu sunt nici pe departe cele la care e elogiat.

Tot acum se încearcă o recuperare cenzurată a importanţilor scriitori din perioada interbelică: Arghezi, Blaga, Ion Barbu.

Blaga, până la urmă, a făcut şi el un compromis cu puterea. În ceea ce priveşte valoarea sa poetică, criticul consideră că mijloacele sale lirice sunt cam limitate, elementele biografice sunt insuficient camuflate şi poetul apela prea mult la „exploatarea poantei” finale.

Vasile Voiculescu a fost considerat, de regimul comunist, mistic şi duşmănos. După părerea criticului, foarte apreciata sa carte, ULTIMELE SONETE ÎNCHIPUITE ALE LUI WILIAM SHAKESPEARE:„Sunt searbede, neostenit declarative şi, pe aocuri, de-a dreptul banale…” Gândirismul ortodoxist, fondat Nichifor Crainic, a contribuit la limpezirea versurilor lui Vasile Voiculescu. Lui Eugen Negrici  i se pare de neînţeles seducţia aproape senzuală exercitată de Nichifor Crainic în epocă („un teolog de mâna  a doua”).

Câţiva critici literari de prestigiu încearcă să apere autonomia esteticului. Generaţia ´60 a impus şi serie importantă de critici literari neînregimentaţi: Matei Călinescu, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Valeriu Cristea, Şerban Cioculescu (la care cred că putem să-l adăugăm pe  Ion Pop), care s-au străduit să se menţină la curent cu noutăţile produse în literatura europeană.

Nicolae Manolescu încearcă recuperarea valorilor interbelice prin publicarea antologiei POEZIA ROMÂNĂ MODERNĂ (în anul 1968), care a fost prima carte interzisă în vremea lui Ceauşescu. După Eugen Negrici, poezia antologată de Nicolae Manolescu, umană, tandră, cuminte, sentimentală,  nu corespunde suferinţelor grave depistate de Hugo Friedrich în celebra sa lucrare: STRUCTURA LIRICII MODERNE (spaime, tulburări, angoase, straniul, excepţia, sfâşierea între extreme, transcendenţa goală, deconstrucţia, anormalitatea etc).

În lirica noastră, ruperea cu sentimentalismul s-a făcut mult mai târziu, prin anii 1970 -1980 şi s-a datorat avangardiştilor (Saşa Pană, Fundoianu etc). Suprarealiştii târzii împing lirica spre zona absurdului (Gherasim Luca, Virgil Teodorescu, Gellu Naum etc), iar oniriştii, spre vis (Leonid Dimov, Dumitru Ţepeneag).

Pentru Eugen Negrici, numai anormalitatea a putut explica faptul că unii scriitori compromişi, care s-au revoltat tarziu, să fie consideraţi verticali; Geo Bogza, Eugen Jebeleanu, George Macovescu, Zaharia Stancu etc.

Conservatorul Alexandru Philippide, deşi nu s-a numărat între  lăudătorii partidului, a fost introdus în manualele şcolare. În ciuda perfecţiunii formale a versurilor sale, Eugen Negrici nu-l consideră poet important.

Tudor Arghezi, mare poet în majoritatea creaţiilor sale, care niciodată nu a fost un reper moral (volumul de versuri CÂNTARE OMULUI elogiază orientarea ideologică socialistă), devine poetul oficial (după o interdicţie de şapte ani), recompensat cu Ordinul Muncii şi Premiul de Stat (1957)

Octavian Paler a profitat din plin de pe urma activităţii sale de activist comunist, devenind chiar director general al Televiziunii Române (în perioada 1965-1968), redactor şef la România liberă (1970-1983), membru supleant al C.C. al P.C.R. (1974-1978) şi deputat în M.A.N. (1978-1982). În compensaţia cedărilor ideologice, el a practicat şi o activitate de dezintoxicare, luptându-se cu cenzura, promovând în paginile ziarului pe care l-a condus, scriitori greu toleraţi de regim. Valoarea sa ca scriitor nu poate fi contestată dar compromisurile făcute cu puterea nu pot fi şterse.

După 1989, Octavian Paler se va manifesta plenar în cărţile sale, spiritul său expandând  spre marile probleme existenţiale.

În personajele centrale ale unor prozatori mult prea apreciaţi la vremea lor, Al. Brătescu-Voineşti, Ionel teodoreanu, G. M. Zamfirescu etc,  Eugen Negrici descoperă „datele abia mişcate ale propriei biografii”, ceea ce nu i se pare mulţumitor criticului pentru care trebuie să primeze imaginarul asupra biografiei.

În proza fantastică se pot menţiona doar câţiva autori de rezistenţă reală: Mircea Eliade, I. L. Caragiale, Şt. Bănulescu. Încercările lui Gala Galaction şi Vasile Voiculescu, în acest gen, sunt modeste.

Mari construcţii narative, de durată sunt puţine: Duliu Zamfirescu, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Cezar Petrescu, Ion Marin Sadoveanu, Hortensia Papadat Bengescu, Petru Dumitriu.

Mateiu Caragiale, Gib Mihăescu şi Camil Petrescu, reprezintă, după opinia criticului, „doar izbânzi întâmplătoare, fulguraţii, focuri de artificii, promisiuni suspendate, abandonuri grăbite sub povara gloriei premature”.

G. Călinescu a fost singurul critic care a pledat pentru creaţia monumentală.

După 1965 apare o pleiadă de prozatori care dezvoltă analize profunde, creează planuri complexe de compoziţie: Nicolae Breban, Eugen Barbu, Marin Preda, Alexandru Ivasiuc, Augustin Buzura, Constantin Ţoiu, Gabriela adameşteanu, Mircea Ciobanu, Ştefan Bănulescu, Sorin Titel, George Bălăiţă, Ştefan Agopian,  etc care prevesteau un „nou mare început”. După 1980, acest nou curs este deviat, compromis şi în cele din urmă, oprit.

Realismul magic care ar fi putut juca o mare carte în proza noastră, în care superstiţia funcţionează, nu s-a realizat (au existat palide încercări).

Generaţia 80 a beneficiat de mari avantaje. La debutul lor erau studenţi şi au luat contact cu noutăţile lirice practicate pe plan mondiale, precum şi de mişcările estetice. Astfel au intrat în contact cu postmodernismul, sincronizându-se cu acesta, cu un mic defazaj.

Curentul  postmodernist, termen ambiguu, după părerea criticului (când concept filosofic, când curent cultural/literar), format în USA după 1960 (John Barth, Thomas Pynchin, Kurt Vonnegut etc), ajuns la noi în 1979, prin cartea lui Jean-François Lyotard, a fost preluat imediat de optzecişti. Mircea Cărtărescu semnează lucrarea sa de doctorat POSMODERNISMUL ROMÂNESC. Optzeciştii au preluat destul de mimetic tema banalităţii vieţii şi a gesturilor minore, pe care le tratează, în consonanţă cu ironia specifică acestui curent.

Susţinuţi de critici remarcabili (Eugen Simion, Nicolae Manolescu), optzeciştii au adus un puternic curent modern de opinie, repede transformat în postmodernismul ce întorcea pe dos formulele modernismului. Debutul liderilor lor de atunci, afirmaţi în Cenaclul de luni al Universităţii din Bucureşti, (Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Traian T. Coşovei şi Ion Stratan), volumul colectiv AER CU DIAMANTE a fost fulminant.

Eugen Negrici consideră că: „Micile fragmente de viaţă antrenate în fluxul poeziei, al unei poezii rostite cu pathos burlesc, sarcasmul sau şarmanta obrăznicie cu care ne era pus sub ochi cotidianul veşnic ignorat au putut să inducă ideea unui soi de suraj politic (…) Nu era, însă, vorba propriu-zis de un curaj politic, ci de o îndrăzneală estetică, aceea de a aborda o zonă de prea mult timp ignorată de poezie (şi chiar de proză).”

Oricum, ei au fost receptaţi ca minidisidenţi. Între aceştia, criticul aminteşte pe: Mircea Cărtărescu, Al. Muşina, Mariana Marin, Ion Stratan, Traian T. Coşovei, Florin Iaru, Bogdan Ghiu iar dintre prozatori, pe: Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Ioan Groşan, Bedros Horasangian, Adriana Bittel, Daniel Vighi, Cristian teodorescu, Nicolae Iliescu etc.

Faţă de optzecişti, sprijinul binemeritat al criticii a fost însă „excesiv şi exclusivist”.

Ei au reuşit totuşi să înteieze un postmodernism românesc meritoriu.

A treia perioadă de îngheţ (1971-1989) marchează reîndoctrinare ideologică (după tezele lui Ceauşescu din iunie 1971) în care partidul a jucat cartea naţionalismului, în urma destalinizării.

Prtidul dorea ca specificul nostru naţional să fie strălucitor şi fără pete. Se încerca impunerea unei viziuni triumfaliste, prin care poporul român cu un trecut glorios era pregătir să accepte, din nou, un mare conducător (şa cum au fost: Decebal, Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare etc).

În aceste condiţii apare  protocronismul românesc, care girat de prestigiul filologului Edgar Papu, descoperă în toate domeniile, priorităţi româneşti. Participă la protocronism şi alţi intelectuali de excepţională pregătire filologică: Mihai Berza, Alexandru Duţu, Virgil Cândea, Dan Zamfirescu, Dan Horia Mazilu dar şi culturnicii: Alexandru Tănase, Mihai Dulea, Ion Jinga etc.

Chiar şi Constantin Noica poleiază cu aur sentimentul românesc al fiinţei (important după părerea mea ppentru definirea specificului nostru).

Perioada a fost dominată de miturile: Conducătorul Predestinat, Cetatea Ideală, Epoca de Aur.

După căderea lui Ceauşescu a scăzut mult interesul pentru lectură, preferându-se acţiunea. Scriitorul a căzut din postura privilegiată, a crescut cota cărţilor de memorii, a celor ezoterice şi erotice. Puţine producţii vaoroase au fost scrise în această perioadă.

Avântul sălbatic şi demn al revizuirii, promovat la începutul anilor ´90 s-a stins sub ameninţările tradiţionaliştilor.

A scăzut dramatic interesul pentru literatură, capul de afiş ţinându-l revistele şi emisiunile TV fără perdea. Eugen  Negrici vorbeşte şi de o „agonie a spiritului critic”.

Autorii cu bani publică orice aberaţii, ceea ce bulversează valorile. Revistele literare de prestigiu, în lipsa banilor supravieţuiesc doar cu ajutorul sponsorilor.

Între scriitori, cel mai bine rezistă tot optzeciştii, sprijinindu-se reciproc.

Din păcate lumea literară s-a divizat în grupuri partizane care se atacă reciproc.

După 1989 au şocat scriitorii care au umplut goluriel literaturii pudibonde dar au promovat un erotism exagerat.

Istoriile literare sunt ingenioase şi subtile tehnici de iluzionare pentru a dovedi că avem o literatură superioară. În cazul ISTORIEI LITERATURII ROMÂNE DE LA ORIGINI ŞI PÂNĂ ÎN PREZENT (1941), fiecare text scris de George Călinescu reoprezintă o mică monografie. Criticul elogiază substratului traco-get prin care suntem unul din cele mai vechi popoare ale Europei.

O replică europeană i se aduce de către: Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu şi Tudor Vianu – ISTORIA LITERATURII ROMÂNE MODERNE (1944) care subliniază că suntem o literatură foarte tânără (înainte de Eminescu nu am avut un adevărat poet romantic): „suntem, la mijlocul veacului, încă în stadiul gramatical şi lingvistic al culturii noastre…”

Al Piru, în LITERATURA ROMÂNĂ VECHE (1961), foloseşte fragmente din cronici, scrieri religioase, cărţi populare etc, litaraturizând istoria literară cu exemplificări în lucul judecăţilor.

ISTORIA lui G. Ivaşcu adună toate gogoşile protocroniste din anii 1970-1980 pe fondul umanismului şi omeniei româneşti(„nerozie înduioşătoare” – consideră Eugen Negrici), prin care se hotărăşte suflarea în aur a trecutului, dincolo de orice reticenţe proprii cercetătorului obiectiv.

Alex. Ştefănescu elaborează şi el o ISTORIE extrem de subiectivă. Ion Rotaru, concepe şi el o Istorie mult prea extinsă, în care include totţi scriitorii de limbă română, dar e oprea permisivă, introducând mulţi veleitari.

Eugen Negrici, nu a apucat să comnteze ISTORIA lui Manolescu care a aparut cam in perioada publicării ILUZIILOR…..

Concluziile autorului, la sfârşitul lucrării, sunt următoarele:

Literatura noastră este încă tânără şi modestă.

De la naşterea ei literatura română a preluat temerile legate de fragilitatea fiinţei naţionale, ceea ce a condus la o evoluţie atipică. Apoi, sentimentul frustării şi vacuităţii a indus complexul naşterii târzii a literaturii culte, rezultând exagerări şi s-a recurs la idealizări rezultate din nevoia compensărilor psihologice. Dacă istoriografia a fost distorsionată de mitul „Cetăţii asediate”, literatura a fost cucerită de mitul „Paradisului pierdut”. Stau mărturie curentul semănătorist, cu prelungiri anacronice şi protocronismul poleitor.

Începuturile literaturii române s-au făcut cu mare decalaj faţă de literaturile Europei Occidentale (care s-au dezvoltat firesc). Acest decalaj provine şi din evoluţia isorică a poporului nostru, afirmat în condiţii vitrege, provocate întîi de năvălirile popoarelor migratoare, apoi de vecinătatea imperiilor: musulman, austro-ungar şi ţarist.

Calea ocidentalizării a fost privită cu mefienţă, existând un puternic curent tradiţionalist.

Literaturii nostră s-a dezvoltat într-un ritm lent, urmat de  ecuperări rapide, superficiale.

Autonomia estetică ce încearcă sincronizarea şi modernizarea, cu spiritul timpului, promovată de revista Sburătorul (1919), de Contimporanul lui Ion Vinea (1923), E. Lovinescu a fost stopată de comunism.

Istoriile literaturii române nu s-au întemeiat pe ideea de valoare estetică.

Dicţionarul de mituri subliniază că miturile sunt: ”ecrane pe care sunt proiectate angoasele colective” care perturbă realitatea psihologică, putând avea consecinţe devastatoare ale exaltării inconştientului, producând profeţii etc.

Regimurile totalitare resuscitează miturile: Poporului Ales, Cetăţii Asediate, Comploturilor Malefie etc. În momente de dezorientare socială şi revoluţii sunt  resuscitate miturile:  Eroului/Salvatorului, al Viitorului Luminos, al Omului Nou al Vârstei de Aur, al Împărăţiei lui Dumnezeu. Mitizarea este, până la urmă o tendinţă antropologică universală.

Criticul consideră că: „Literatura ficţională a fost mereu adevărata noastră problemă, punctul vulnerabil, slăbiciunea naţionalăşi datorăm acestei neputinţe îndesarea complezenţelor noastre istorii literare cu memorii, scrisori şi jurnale ori, în cazul fericit, cu produse ale memoriei mimând ficţiunea.”

În finalul cărţii, critul afirmă dezamăgit: „La primul semnal al unei primejdii majore, ne va fi dat să auzim vuietul magmatic al miturilor ce urcă din nou din adâncuri şi vom dori să ni se pară că zărim lumina încurajatoare a rugului aprins.”

                                                  *

                                              *     *

Lucrarea profesorului Eugen Negrici – ILUZIILE LITERATURII ROMÂNE a revoltat pe 99% dintre scriitori. Motivele ar fi următoarele: consideră literatura română modestă, se înscrie în direcţia de defăimare propriului popor (poate chiar a fost plătit de societăţi ocukte să facă acest lucru). Din păcate, cine judecă logic argumentele profesorului trebuie să-i acorde dreptate în proporţie de 99%. Ar mai fi ceva. După cum arată şi titlul, autorul a inventariat numai aspectele negative ale literaturii noastre. Adevărat că aminteşte de unele succese înregistrate în domeniul cercetat: aprecierea unor părţi din operele clasicilor; promovarea analizelor literare bazate pe criterii estetice şi a autonomiei esteticului de către Eugen Lovinescu, direcţie continuată cu greu, chiar în perioada comunistă de critici ca Nicolae Manolescu, Eugen Simion etc; succesele unor prozatori din generaţiile 60-80; înfăptuirea unui postmodernism românesc, aproape sincron cu cel mondial, de către generaţia optzecistă.

Mi se pare o recomandare importantă adresată de profesor scriitorilor, anume să urmeze linia realismului magic, care s-ar potrivi specificului nostru şi care s-a dovedit atât de apreciat pe plan mondial, la scriitorii sud-americani.

Îmi pun însă următoarea întrebare: majoritatea ţărilor lumii s-au simţit ameninţate de-a lungul istoriei de marile puteri, oare la toate au funcţionat distructiv mirturile compensatoare? Şi oare, o literatură dezvoltată chiar în condiţii neprielnice, nu poate da o mare literatură? Iată că şi Albania a dat un Ismail Kadare magnific.

Cred că aici ar fi de meditat.

Oricum, mi se pare că pe Eugen Negrici nimic nu-l mulţumeşte deplin.

Principala problemă care mi se pare că se desprinde ar fi că nu s-a făcut niciodată, la noi, critică literară cu adevărat bazată pe valorile estetice. Cu atât mai puţin astăzi când, deşi nu mai avem constrângere, se practică partizanatele literare răuvoitoare….

Tare mult aş dori ca Eugen Negrici să întreprindă asemenea analize, bazate pe criterii estetice,  asupra  scriitorilor noştri aflaţi în vogă (de exemplu, Mircea Cărtărescu, Nicolae Breban etc).

 

autor Lucian Gruia

 

 

 

 

 

 

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Eugen Negrici – Demolatorul de mituri din literatura română

%d blogeri au apreciat asta: