Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Simfonia pământului – simfonia iubirii

Posted in Proză by Hopernicus on 27/01/2012

Motto: „Pământul dă naştere tuturor celor ce

Sunt şi apoi le ia iarăşi înapoi”.

-Euripide-

 

 

 

 

 

…a îmbătrânit satul, Pământul, obosit de greutatea poamelor, aşteaptă mâna harnică a gospodarului să-l uşureze, Dumnezeu binecuvântând anul acesta din plin… Şi de parcă ar îngenunchea mulţumind sau jelind, nepăsarea oamenilor cuprinzând totul : câmpul plânge, roada acestui an putrezind, dulceaţa fructului înghiţind-o adâncurile… Au şi ele nevoie de mierea  pământului şi laptele matern.

Bătrânii satului, şi ei grei de ani precum pământul, abia de-şi mai târâie oasele, plesnindu-le încheieturile, se opresc la poartă şi privesc departe, departe în zare, că poate li s-or întoarce  acasă copiii, plecaţi hăăăt! la  apusul lumii, alţii – la răsărit -, după agoniseala deşartă; au plecat copiii uitând de pământul care le-a dat viaţă şi i-a hrănit, uitând de fraţii de sânge şi de joacă, uitând de iarba verde din bătătură…

…Şi tot mai însetaţi parcă, uită de mugetul viţelei din  ocolul din stânga casei şi, cu ochii tulburi, aleargă bezmetici să prindă ultimul tren al sorţii, dar nu şi al liniştii… Pământul acesta străbun, sterp de roada tânără a omului, plânge prin lacrima tăcută a bătrânilor, aproape orbi, bătrâni lăsaţi în voia întâmplării să păzească satul, ozana, întreaga privelişte suspinând că nu mai aude glasul zglobiu al fecioarelor cântând trilul veşnic al nunţii. Urlă pământul de durere, apăsarea grea a tăcerii nimeni auzind-o…

Femeile tinere, luând locul bărbaţilor, au plecat să are grădinile altora – graniţele fiind libere – iar bărbaţii nasc şi alăptează copii…

Cei ale căror mame nu i-au înţărcat încă scormonesc prin pământul din bătătura casei, că poate or descoperi un ciob din oala de lut, altădată plină cu hrană, şi-şi tocesc dinţii de lapte, scrijelindu-şi gingiile şi limba…

Iar gustul pământului ars, îngropat în pământul plin de săruri, este dulce-cleios, ciobul rămânând peste vreme neafectat… Ca nişte vase de lut, arse poate prea mult în focul pentru care nu fusese pregătită încă, femeia acestui timp orbecăie după un mâine necunoscut, neştiind în care gară a vieţii va coborî, neştiind dacă acolo o aşteaptă bucuria împlinirii sau deşertăciunea…

…A îmbătrânit pământul… Frâiele acestui început de secol l-au preluat vestalele – fiicele universului, bărbaţilor trecuţi de prima vârstă rămânându-le să nască – peste fire de înţeles cum, rămânându-le să frământe aluatul şi să-l coacă în spuză, preluând – din mers – gingăşia, sensibilitatea şi tandreţea femeii, căreia Dumnezeu i-a dat rostul ei, aici, pe pământ, transformând credincioşia câinelui în foame de lup…

…A îmbătrânit satul. Susţinut de un toiag învechit, mâncat de cari, bătrânul înţelept, făclia feciorilor de altădată, îşi pierde gândurile în amintiri duioase sufletului şi cu mâna dreaptă, streaşină la ochi, caută să mai zărească – măcar o dată -, nemărginita frumuseţe a sufletului şi priveşte lung, lung, lung… după o himeră, o legendă vie a pământului străbun, pe care oamenii – unii, au ademenit-o cu vorbe goale, alţii cu deşertăciunea luxuriantă a castelelor de nisip construite, alţii, gonind-o însă, pentru că nu-i înţeleseseră rostul… Au închis-o în zidurile acestui pământ, ca un blestem sau binecuvântare, au lăsat-o să moară încet, încet, otrăvindu-i dulceaţa sufletului cu veninul dorului neîmpăcat…

Bătrânul acesta, vechi şi el de ani, cu osânza trupului topită, cu pământu-i altădată plin de săruri, ar da totul – ultima licărire de viaţă, să mai vadă o dată nemărginirea… Odrasla sufletului său, plecată departe, îi poartă picioarele ce nu mai vor să-l asculte, de la uşa din tindă la poartă şi iarăşi la uşa veşnic lăsată deschisă, şi inima îi pâlpâie când scârţâie poarta sau cumpăna de la fântână… Să mai sărute o dată şi să binecuvânteze odrasla departe plecată, să mai simtă căldura din tinereţe în vigoarea băiatului său, a fiicei sale, apoi, ca şi copacul, pe dinăuntru mâncat de putreziciune, să se odihnească la umbra nucului din fundul grădinii, lângă crucea nevăzută a răstignirii…

Mierla, cintezoiul, credinciosul piţigoi şi neobosita vrăbiuţă, să-i aducă liniştea sufletului cu trilul lor, celălalt somn să-l cuprindă în vraja fără de somn a eternităţii…

Atunci mâinile i se vor prelungi şi neostoit va culege poame pârguite din livada cu meri şi peri, cu caise şi piersici, cu gutui al căror gust, uşor astringent, nu-i va strepezi dinţii, ci-i va curăţa de piatra dură, adunată de-a lungul anilor… Iar puful îi va gâdila obrazul, ducând apoi dincolo de această lume vremelnică, parfumul tainic al nemărginirii… În livada tânără, crengile copacilor grele de roadă sărută pământul străbun, lăsându-i pe trecători să-i culeagă roadele, căci altcineva nu mai trece pe acolo…

Desprinzându-se singure de pe creanga, şi ea obosită, câte un măr cade pe faţa bătrânului şi-l trezeşte din tristeţea visândă a sufletului şi cu greu îşi poate ascunde lacrimile, plânsul părintelui pe care mâine nu va avea cine să-l acopere…

A îmbătrânit şi poarta care scârţâie tot mai des şi când o leagănă vântul, şi când o  şterg de praf crengile teiului, la umbra căruia în tinereţe îşi odihnea bucuria vremelnică a sufletului sau îşi liniştea durerea neîmpărtăşită, ascunzându-şi plânsul, nu de puţine ori cu sughiţuri, de nevastă şi copii, teiul plin cu floarea ce-l adormea nemâncat, numai să ajungă din îndestulare la cei dragi, pe care nu i-a înţeles de ce au plecat, lăsând frumuseţile acestui străbun pământ să le fie alţii stăpân, de ce au ajuns ei slugi…, şi pământul sfinţit de Dumnezeu, un pământ vasal…

Complotând cu gândurile omului, clopotul de pe turla bisericii vechi anunţă turma – veche şi rară şi ea, că mâine e duminică… Pustiu şi lipsit de forfota vlăstarelor tinere, în floare, clopotul bate pentru privegherea satului de către aceşti bătrâni ce nu-şi mai pot duce picioarele până la biserică, pentru ascultarea învăţăturii tainice a cuvântului hristic, murmurând ei înşişi o veche rugăciune ştiută din copilărie.

Apoi doar clopotul trage, clopotarului intrându-i în sânge să trezească lumea, chemând la învăţătură…

Preotul satului, poate prea grăbit şi el, în vârtejul acesta al morţii, a plecat neînţelegând rostul acestei mute tăceri a pământului… ori, fugărit de himerele timpului acesta, nesăţioase himere, n-a înţeles rostul credinţei strămoşeşti, lăsându-i pe bătrâni – şi aşa singuri -, văduviţi încă o dată…

Vulcanul de foc al învăţăturii alese îşi are centrul în adâncuri; de nu este condus din umbră de o mână de fier, lava se împrăştie, acoperind pământul cu cenuşa morţii… Se dărâmă biserica, ridicată cu atâta trudă, biserica lui Dumnezeu – lăsată în voia sorţii; mai singură ca oricând, priveghează satul şi Stăpânul Universului o priveghează din umbră să nu se năruie… Schela, putrezită din urma ploilor, venite la vreme anul acesta, şi de arşiţa necruţătoare a soarelui, s-a rupt… Şi s-au rupt şi scările pe care, cu atâta trudă urcau oamenii – nevoindu-se, sperând în mântuirea sufletului… S-a rupt în două scara ce lega cerul de pământ, urmând să apară vitregiile pe care o mână de bătrâni neputincioşi nu au cum le înfrunta… Cărămida roşie, a înălbit pereţii – pe dinăuntru -, au prins muşchi, de umezeală…. Cârmaciul satului, după şapte ani de păstorire,  a lăsat totul de izbelişte, fărâma de bucurie din sufletul împietrit de singurătate al bătrânilor alinând-o doar strigătul cucuvelei şi urletul morţii…

Şi urletul câinilor ce simt din vreme pericolul…

… Se dărâmă biserica nouă, biserica vie – templul Duhului Sfânt şi, în cea veche, plouă. Să se fi supărat Dumnezeu şi să pedepsească satul acum, când amândouă  bisericile îşi serbează hramul??! O fi blestemat românul să tot dea înapoi – bucurii şi tristeţi – pământul cerând mereu jertfă de vestală?…

A îmbătrânit satul…. Singuri, oamenii se ghidează după clopotul bisericii, ce-i trezeşte dimineaţa la rugăciune, ori anunţă moartea celor tineri, bătrânii împovărându-se sub greutatea anilor şi, după soarele ce răsare mai târziu însă, obosit şi el de atâta priveghere… Credinţa oamenilor – uşoară, văduvită de păstorul care întârzie să apară, să strunească iarăşi frâiele carului de foc, se năruie şi ea. Odată cu trecerea la viaţă veşnică a bătrânilor cărora le plângi de milă cum le urlă singurătatea în pragul casei adoarme satul, adorm şi bătrânii – somnul cel lung şi, în visul prelungit al speranţei şi agoniei morţii, aud cum trag clopotele pentru nunta feciorului venit acasă să ceară binecuvântarea părinţilor.

…şi cuprinzându-i somnul de tot, ei înşişi umplu paharele cu vin nelimpezit încă, să cinstească nuntaşii, căci s-a adunat iarăşi bucuria la bătrâna casă… Şi cum vinul de anul acesta curge din butoaie, să potolească setea truditorilor, ei văd semnul haric din nou coborât pe pământul strămoşesc, unde „vinul şi untdelemnul” vor curge iarăşi din belşug…

Adorm bătrânii din casele vechi, iar bârnele scârţâie mâncate de cari şi satul adoarme şi el, obosit de lunga aşteptare şi priveghere, că poate mâine să li se întoarcă feciorii şi fiicele acasă, să cânte fanfara la gătitul miresei, să tragă clopotul de duminică…

 

autor  Elena Olariu

 

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Simfonia pământului – simfonia iubirii

%d blogeri au apreciat asta: