Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Actul de depeizare în Scânteile galbene bacoviene

Posted in Studii by Hopernicus on 27/01/2012



 

Motto: Şi-am plâns la geam, şi m-a cuprins delirul -/ Amar, prin noapte vântul fluiera pustiu.

(George Bacovia)

 

Cuvinte cheie: depeizare, suspin, bacovian, fiind, poet, umbra, triste, vise, negre

 

A fost o vreme când nu-mi doream suspinul cenuşiu bacovian, pentru că în sufletul meu rozul strălucea dantelat şi plin de lumină surâzătoare, cu aripi ce mă duceau numai spre lumină.

Timpul a trecut, rozul s-a izinit de respiraţia grea a celor care singuri se aureolizau ca  atotştiutori şi interiorul meu a început încet, încet să devină cenuşiu şi din adâncurile telurice să mă strige întunericul. Bacovia s-a simţit năruit de boală, nu de cea pe care corpul lui o făcea vizibilă, ci de cea interioară, care îi săpa zi de zi şanţuri adânci în existenţa sa: Amurgul galben m-a îngălbenit, şi m-apasă,/ Ca geamuri galbene, cu lacrimi ce nu mai curg (Scântei galbene). În creaţia poetului, galbenul este stânjenitoarea culoare a bolii, nu a luminii eminesciene, ci un semn al oboselii fizice pentru că această oboseală este un rezultat al existenţei unei lumi ce îl extenua. Bacovia trăieşte în interiorul umbrit de răvăşiri, de neînţelesuri sau, mai bine spus, el se preface că nu le înţelege, sugerând: E mult de când dormim în umbră,/ În cimitirul violet… (Amurg). Pentru el timpul este nemărginit, pentru că boala nevindecabilă şi rezultatul ei, moartea, sunt în deplinătatea patronajului etern a ceea ce este teluric. El nu încetează prin actul morţii să-şi întrerupă fiindul, pentru că experienţa, din timpul vieţii, l-a legat de lumea de dincolo: Eu singur, cu umbra, iar am venit,/ O, statui triste şi dărâmate,/ Pansele negre, catifelate,/ Vise, ah, vise, aici, au murit (Ecou de serenadă). Viul înfăptuit şi dăruit omului Bacovia l-a făcut să conştientizeze că poate lupta cu negura care-i tulbura adânc firava fiinţă prin creaţia minţii, că puterea deusiană îl menise să dezvăluie lumii tainicele trăiri ale mitului întunericului. El nu dezvăluie ceea ce cu ochiul minţii străbate în cenuşiul morbid al locurilor de pierdere a umbrei, ci sugerează că viaţa îşi are un rost şi poate exista oriunde. El este un melancolic, un nostalgic al luminii şi numai greaua încercare a vieţii l-a făcut să preumble, în noapte: În haine negre, întunecate…, plângând, dar după cine? Ne declară nouă poetul în vreuna dintre lucrările sale de ce cenuşiul a pus stăpânire pe toată fiinţa sa, iar sufletul îi plânge cu lacrimi amare un prezent? În studiul său, Figuri şi forme literare, eseistul şi criticul literar Tudor Vianu spunea: Opera a absorbit în întregime pe poet şi lipsa de îndemn de a-l cerceta pe acesta în ipostaza lui umană provine tocmai din faptul că îl găsim în întregime în opera sa, pe care o contopeşte cu singurătatea şi cu fiindul său în nefiind, pentru că lumea cenuşie în care îşi poartă existenţa este o lume lipsită de umbre. Bacovia este tunelul timpului, creaţia sa literară străbate prin lumină întunericul şi descoperă, pentru eternitate, formele unui univers pe care cei în viaţă îl credeau pierdut.

Născut firav şi petrecut în trup de o boală ce îl va urmări toată viaţa sa, timp de 76 de ani, poetul cântării cenuşii, a bolii, a frigului, a ploii interminabile şi inundabile a fiinţei ascunse, a cimitirului cu toate edificiile morbide şi înspăimântătoare au făcut din poezia bacoviană un deliciu al crizei de melancolie, de zădărnicie a suferinţei. În fapt, Bacovia descoperea şi aducea la lumină o lume, pe care îndestulaţii înfăşuraţi în blănuri cu buze groase, unsuroase şi burţi lăsate peste centurile de la brâu nu o vedeau şi nu doreau să o ştie. El va sugera pierzania, va cânta cavoul şi singurătatea sumbră tocmai pentru a da posibilitatea luminii să se înalţe şi să dea putinţa observaţiei, pentru că el, ca literat luminează prin sobrietatea mijloacelor expresive pe care le distribuie în poezia sa: Şi-acorduri de clavire/ Pierdute în surdină;/ Şi-n tot e-un marş funebru/ Prin noapte, ce suspină (Nocturnă). Sunetele diferitelor instrumente muzicale: violină, clavir etc. sunt prezente în creaţia bacoviană nu atât ca o trezire din amorţire a spiritelor, cât şi ca o veche pasiune pentru muzică şi violină a poetului. El creează noua poezie simbolistă în literatura română, în firul celei baudelairiene, dar cu parcurs rimbaudian pe nişte căi ascunse ale nefiindului, la care se adaugă sinceritatea dramatică a confesiunii, care a derutat pe mulţi exegeţi: – Tot altuia, de mine, aminte să-i aduc…/ O, nu mai cânta, harmonie pribeagă,/ Că plâng, şi nu ştiu unde mă duc (Nocturnă).

          În poezia lui vom observa spontaneitatea unei mărturisiri, şi nu este singura în creaţia poetului băcăuan, spontană şi sfioasă, uneori de-a dreptul vetustă şi desuetă, care a dat naştere unuia dintre farmecele sumbrului cenuşiu, greu de precizat în arta bacoviană unde sugestia este profundă şi constantă.

Nu cred că voi greşi afirmând că George Bacovia este cel mai mare creator de atmosferă din literatura noastră, şi o spun ca unul care m-am transpus cu toată fiinţa mea în cenuşiul sumbru al creaţiei lui, constatând că această atmosferă ar fi putut fi un rezultat al sobrietăţii, discreţiei în care simplitatea amplifica sugestia, îmbogăţind-o însă departe de a o deservi.

Vom cita primul catren din poezia Frig pentru a urmări discreţia cu care poetul încearcă să-şi creioneze, în linii mari, o biografie, o prezentare răzleaţă cu sugestii ce te împing la necrezut: Sunt lângă un gard rupt, sugestia, un cartier mărginaş al unei localităţi, Şi vântul bate cu frunze ude – , nici nu putea lipsi efectul ploii, care este atât de dureroasă în poezia lui Bacovia, Sunt mai urât, sunt supt, descriere sumară a unei boli, care urâţeşte chipul prin slăbirea trupului, a feţei în care obrajii devin tot mai concavi şi mult mai apropiaţi de figurile cadaverice şi continuă cu ultimul vers: Frigul începe sticla s-o ude; care sticlă? Pot fi ochii, care se umezesc continuu din cauza frigului sau chiar ferestrele încălzite pe interior, însă ochii nu sunt ei consideraţi, în folclor, ferestrele minţii noastre?! Înăuntrul lui suferinţa indubitabilă a bolii îi ducea în incandescent corpul slăbit, iar ochii îi trădau prin umezeala care îl supăra necontenit tristeţea: O, trebuie să fie trist departe-n prăpăstii…/ Fulgi de zăpadă rătăcitori (Frig).

Codul creaţiei bacoviene este însăşi biografia sa, discret notată cu toate trecerile timpului şi ale deznădejdii: Era mai demult o stradă,/ O şcoală, şi bruma cădea -/ Prin săli, ca nimeni să-l vadă,/ Un elev singuratic pălea (Scântei galbene), trepte de iniţiere ale unui rit fundamental de trecere a fiindului prin existenţial. Naşterea sa este cenuşiul şi culorile umbrelor care se întrezăresc printre vieţile trecătoare. Atât de grea i-a fost starea maturităţii, încât cu greu şi vag îşi aminteşte de treapta de început a vieţii unde copilăria este inexistentă în creaţia sa. Poezia bacoviană este strâns legată de boala trupului său, iar versurile sale, în majoritate exprimate în catrene, smulg albul îndoliindu-l, pentru că sufletul său a pătruns cu greu în trupul vlăguit şi a gemut neîncetat până când clipa părăsirii a venit. El a plâns ca un introvertit neînţeles, pentru că glasul lui a fost înecat încă de la naştere în suferinţă: În haine negre, întunecate,/ Eu plâng în parcul de mult părăsit…/ Şi-a mea serenadă s-a rătăcit,/ În note grele, şi blestemate…(Ecou de serenadă), maturitatea fiind cea care l-a făcut să conştientizeze că singurul leac al  ocolirii suferinţei era poezia şi talentul cu care se născuse de a mărturisi în versuri. Instrumentele muzicale, pe care poetul le aminteşte des în poeziile sale, sunt: clavirul, violina, pianul, ce dau liniştea umbrelor care se înalţă în bezna nopţii ca adunătoare de vieţii, pentru că el, poetul tainelor, simte apropierea semenilor de ceasul despărţirii de lumea vie şi vede ducerea spre odihnă a trupurilor obosite de vicii. Locurile în care tăcerea abundă în cenuşiul păcii sunt cimitirele cu plăcile lor grele în care se înfig spre aduceri aminte crucile, de care se agaţă coroanele cu tot ornamentul lor sumbru: Şi-n tot e-un marş funebru/ Prin noapte, ce suspină (Nocturnă).

Morbidul bacovian din volumul de poezii Scântei galbene nu distruge fiindul, îl iniţiază şi-l pregăteşte pentru o lume a misterelor, a gândirii profunde şi a eliberării de greul existenţialului vicios. El iubeşte, dar într-un alt fel, şi extrovertirea lui stârneşte instinctul, însă îl lasă într-un mod aparte să se manifeste: Apoi veni şi-o blondă în salon…/ Şi-aproape goală prinse, adormită,/ De pe calvir, o scripcă înnegrită –  Şi urmări, pierdută, marşul monoton (Marş funebru). Umanul din el tânjeşte după plăcerea de a trăi, dar trupul nu-l ajută: – Valsa o blondă-n alb, şi cu pantofi de-argint…/ Aprind, pe masă lampa, şi iarăşi mă dezbrac,// Mă clatină spre pat al insomniei pas -/ În creierul meu plânge un nemilos taifas (Dormitând), lăsându-se doborât de galbenul pământiu al bolii sale, care îl petrece spre negrul cenuşiu. Este un cenuşiu care va începe să-i tulbure energiile telurice încă din 1914 şi va culmina, şapte ani mai târziu, în anul 1921, secătuindu-l până în clipa în care îşi va dărui sufletul înaltului celest deusian.

Suferinţa poetului este de nedescris, este ca o iniţiere, ca un aşezământ pregătit pentru un drum ştiut, o siguranţă a trecerii, a uşurării spre motivaţia neîntoarcerii. Toţi aceia, care în viaţa telurică au avut de suferit de pe urma fragilităţii trupului, şi-au mlădiat sufletul într-un vaiet al codului liturgic. Bacovia fracţiona în versul lui timpul şi îl măsura cu fiecare zi ce îi trecea ca o povară, întunecându-i şi zgârcindu-i fiindul, însă îl lumina spre o lume tainică a deplinei meditaţii deusiene: O, nu mai cânta, harmonie pribeagă,/ Că plâng, şi nu ştiu unde să mă duc (Nocturnă).

Plânsul bacovian din volumul Scântei galbene, pe care îl publică la cinci ani distanţă de fatidicul moment al declanşării bolii sale, este un semnal dureros al poetului faţă de ignoranţa, superficialitatea profanului: Şi plâng, şi cu plânsul în noapte/ Răchita de-afară mi-i soră (Miezul nopţii). Este aceeaşi stare pe care Mântuitorul a tot avut-o până în clipa trădării de către omul Iuda. El plânge de ceea ce vede şi alţii nu pot vedea: Am ajuns, acum, pe un câmp de ape…/ În luncă, medita un poet cunoscut -/ Părea că de oameni nu mai încape;/ De-această-ntâmplare, atât de rău mi-a părut (Scântei galbene), caută un drum şi pe toate apar feţe galbene, pământii, suferinde de nepricepere şi tocmai de aceea se întunecă cerul, iar vântul bate smulgând viaţa copacilor cu siluete fantomatice. Frunza are aceeaşi culoare galbenă ca a feţei pământii a omului, o îmbătrânire prematură din cauza grelei suferinţe a sufletului întinat unde: Nimicnicia m-a prins pe stradă (Nervi de primăvară).

Când fiindul poetului-om era obosit de umbra omului profan, creatorul adormea cu teama de primăvară şi atunci auzea un: Vals funebru, depărtat… (Nervi de primăvară), vals ce îi legăna visurile şi îl purta într-un timp dorit cu iubita lui: Acum, suspină valsul, şi mai rar,/ O, lasă-mă acum să te cuprind…/ – Hai, să valsăm iubito, hohotind,/După al toamnei bocet mortuar (Vals de toamnă). Întristarea bacoviană este izvorul luminii din lumea spre care misterul îl atrăgea, melancolia era durerea că puţini dintre oamenii pe care îi observa, trecând pe străzile bântuite de umbre, vor putea să îl însoţească în lumea peste care, odată aşternută placa de plumb, nimeni nu va mai avea puterea revenirii.

Penultima poezie a volumului bacovian se intitulează Dimineaţă, interpusă unei romanţe, şi marchează un început terminat al existenţei sale, un ritual al pregătirii şi îndeplinirii uneia dintre dorinţele pământeşti: O cafea neagră… şi-o ploaie de gheaţă, spălarea trupului şi conservarea unui viciu, Când spiritul mai arde culori în odaie -/ O privire pe-o carte, pe straie, extrem de bine studiate aceste gesturi, aparent omeneşti, pentru că el era deja o apariţie, poetul nespecificând actualitatea, el sugerează pregătirea plecării iniţiatului, care, pentru ultima dată, îşi mai foloseşte îndeletnicirea cititului, pentru că în lumea în care se va duce tot se va petrece prin gând, iar straiele sunt gătitul pregătitului de lungul drum şi spune: Şi pasul mă-ndrumă în dimineaţă, iar ochii lui s-au închis pentru totdeauna în dimineaţa zilei de 22 mai 1957. Culmea calcului matematic, anul în care a murit poetul însumând cifra 22, zi în care Bacovia, obosit de boala ce-i stăpânise aproape jumătate din existenţa sa pământeană, şi-a lăsat trupul dus în liniştea locurilor tainice: Stam singur în cavou… şi era vânt…/ Şi scârţâiau coroanele de plumb (Plumb).    

 autor Ştefan Lucian MUREŞANU 

Anunțuri

Comentarii închise la Actul de depeizare în Scânteile galbene bacoviene

%d blogeri au apreciat asta: