Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Un cântec

Posted in Proză by Hopernicus on 09/01/2012

Un cântec… Muzică ce cheamă ploaia. Se apropie încet ca stăpânul destinelor, alunecând rece şi de neoprit peste cer. O simţi vibrând, o simţi dansând. În lumea proprie şi rece, mereu nemuritoare. Aşteaptă un semnal, următorul pas să înceapă propria luptă. O luptă pentru viaţă…cu amintirile culese de vapori translucizi din lume. Sute de cristale reflectă a lor poveste, unindu-se între ele în ritmul unor tobe ascunse. Dacă ai putea opri timpul, ai vedea în fiecare o viaţă pâlpâind, o clipă îngheţând, şi totuşi reluând a ei taină. Plutind printre perdele caut a mea poveste. Unde te ascunzi, tu, destinule? Clipa se opreşte, iar natura işi ţine a ei suflare. Simt chemarea. Închid ochii şi ascult acea cântare. Vibrez asemenea Universului, regăsind frecvenţa de mult, de prea mult uitată. Trupul parcă prinde iar viaţă, gaura neagră ce domnea peste a mea fiinţă se umple. Revin eu la suprafaţă. Revin amintirile, toate deciziile. Totul e vechi şi parcă totuşi nou. Întâmplări uitate, dar readuse cu întreaga lor putere. Mă lovesc… Resimt aceeaşi durere, aceeaşi fericire… Le-am trăit şi totuşi parcă ar fi necunoscute. Dar se ivesc şi lucrurile ce trebuiau să rămână ascunse, taine ce trebuiau uitate. Simt iar neputinţa… Neputinţa ce m-a alungat în lumea altei sirene. Nuanţe de gri domnesc acum în sufletul meu. Viaţa mea se scurge iar ca şi un fluviu învolburat, lin şi domol la lupte, vuind la monotonie.

Lupte mărunte, războaie îndelungate, decizii pripite, decizii greşite, toate revenind îmi arată cine am fost, cine sunt şi cine voi deveni. Din adâncimea suferinţei am auzit sirena cântând. Cânta a ei jale, jalea lumii, jalea mea. Singurătate, alienare, suferinţă – artistul va trebui sa dispară. Dar în sfera închisă a lumii, am simţit chemarea muzei, chemarea fericirii, a împlinirii… Iar atunci m-am ridicat. Am aruncat lanţurile ce mă ţineau. Am zburat! Sfâşiind până la os carnea să pot evada, arzând în mine toată ura şi durerea ce mă ţintuiau cu greutatea, am uitat magia neagră a lumii ce mă otrăvea cu a ei falsitate. Fiecare arăta un sentiment, mereu ascunzând alt adevăr, rareori vedeam un zâmbet sincer, mereu şi mereu actori jucând acelaşi rol. Actorii apăreau şi dispăreau, dar aceleaşi tipologii rămâneau. Uram această lume cu a ei vibraţie. Am devenit rece, mai rece decât gheaţa, cu inima mai tare ca piatra, iar hăul din mine creştea. Valuri de întuneric mă înconjurau, unduindu-se în ritmul batjocurii altora, formând un helix orbitor cu voinţa mea. Dar am luptat şi am câştigat. Am părăsit lumea cu sirena ei, blestemată să ne osândească. Am părăsit al meu trup în nisipurile timpului, cumpărând unul nou, născut din lumina soarelui şi din vuietul mărilor. Griul ce omora tot, a dispărut, iar vălul ce ochii mi-i acoperea s-a dezintegrat la întâlnirea cu speranţa ce cobora asemenea unei note înalte dintre stele. Putea respira în voie. Simţeam viaţa, propria-mi fiinţă.  Iar muzica mă ridica în ceruri, mereu plutind, mereu visând. Totul mă primea, deveneam parte integrantă a fiecărei brize. Am sacrificat totul să fiu aici, în propriul paradis. Şi totuşi cât de mult merita, decât trăind mereu în umbră, în peştera creată de lumea neagră, mereu ca un laş… un înger ce are aripi, dar preferă să stea închis într-o cutie, prea temător să se rănească, prea neînsemnat să ardă cu adevărat.

 

Dar timpul meu părea să se sfârşească, Thanatos mă îmbia, iar eu l-am primit ca pe un vechi prieten. Dar era înşelător. M-a târât înapoi în coşmarul meu, viaţa mea pe acest pământ. Zborul meu spre infinit s-a terminat… toate mi se păreau îndepărtate ca o aură fragilă de sticlă… şi totuşi muritorului nu îi este dat să trăiască mereu în deplina ei strălucire. Aripile mele sunt sfâşiate şi arse. Pene albe se carbonizează încet, iar eu sunt aruncată din nou în iureşul vieţilor ce plâng după îndurare, dar sunt prea slabe să atingă raza de soare ce li se întinde, brâul de aur al norilor ce alcătuiesc viaţa.

Timpul revine la al său ritm. Iar picăturile cad din nou în ritmul tobelor ce acum au început un cântec nou. Câte vieţi, speranţe arse, iubiri pierdute şi suferinţe se ascund în cântarea ta, zeiţă a ploii? Printre venele tale de apă ai fost martoră la fiecare dorinţă! Doar tu cunoşti adevărata viaţă, a fiecărui suflet, a fiecărei fiinţe. Cine le mai ţine minte, cine le mai plânge, cine mai alină a oamenilor suferinţă? Inima şi sufletul oricărui muritor ar dispărea sub această greutate. De ce plângi pentru noi zeiţă?

Dar nu primesc niciun răspuns. Poate nu mi-e dat să ştiu… Privesc cum picătura în care îmi priveam viaţa se apropie încet de pământ. Atinge pământul, menţinându-şi forma parcă sfidând legile lumii. Dar se sparge, unindu-se cu alte picături formând întinse suprafeţe asemenea oglinzilor, dar a căror taină rămâne ascunsă, imagini mereu învârtindu-se. Mă îndepărtez… Oare am visat doar că am zburat? Oare am stat tot timpul privind ploaia?

 

autor Csereoka Petra

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Un cântec

%d blogeri au apreciat asta: